Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Medicina Psihosomatica
Medicina Psihosomatica
MEDICINA PSIHOSOMATICA
Dr.I.Cucu
Introducere
Medicina psihosomatică modernă reprezintă,de fapt reabilitarea la nivelul ştiinţelor
actuale a concepţiei hipocratice,concepţie care privea omul bolnav sau sănătos ca pe o
unitate psihosomatică,organismul fiind realizat ca un tot unitar,somaticul şi psihicul fiind
într-o strânsă interdependenţă.Acest lucru ne dovedeşte că primii paşi făcuţi de medicină
s-au făcut în spiritul medicinii psihosomatice şi că progresele tehnice şi ştiinţifice ale
ultimei sute de ani au îndepărtat medicii de această viziune
unitaristă,hipocratică,împărţind organismul uman pe organe sau aparate şi interpunând
între individ şi medicul său "un ecran" de aparate şi maşini,care prin existenţa lor
constituie un progres dar,care au îndepărtat pe medic de întreg,personalitatea
umană,contactul cu omul bonav,cunoaşterea aspectelor sale psihologice şi somatice ca un
întreg.
Progresele enorme din cadrul ştiinţelor biologice (anatomie,histologie,microbiologie
etc) apărute la începutul acestui secol au făcut ca omul bolnav sau sănătos să fie
interpretat pe baza unor concepţii pozitiviste,mai ales mecaniciste,acestea culminând cu
crearea unui model uman şi de boală eminamente biologic.Secolul al XX-lea,şi mai ales
în a doua sa jumătate,va inaugurea o nouă viziune generală asupra bolii,pe baza
desvoltării unor noi ştiinţe (psihologia medicală,sociologia modernă aplicată în medicină
etc).Pe aceste baze,viziunea pur biologică asupra modelului de boală a trebuit să se
modifice,fducând la apariţia unor noi modele,pe baza noilor achiziţii ştiinţifice şi în
primul rând s-a revenit la viziunea psihosomatică în medicină.
prin conceptul de psihogeneză,psihiatria modernă îşi va aduce propria sa contribuţie
la desvoltarea noilor modele medicale,subliniindu-se importanţa patogenetică a
facdtorilor psihici (aspect complet eludat de vechea medicină),posibilitatea explicării
bolii somatice sau psihice şi în situaţia când lipsesc factorii fizici,chimici sau anatomici,ci
doar pe baza perturbării relaţiiloor interpersonale.
Medicina actuală,sau mai bine zis aceea care a apărut în ţările desvoltate în ultimii 5o
de ani (nu încă la noi) este o medicină care şi-a schimbat ideologia mecanicistă cu
concepţia dinamică,psihosomatică.De peste 5o de ani,medicina românească,din raţiuni
ideologice (ideia comunistă că psihosomatic înseamnă recunoaşterea dualităţii
corp/suflet),a repudiat concepţia psihosomatică,medicina noastră rămânând "consecvent
materialistă" (pur biologică),în nmijlocul medicinii europene dominată de concepţia
psihosomatică.
Cu greu se mai poate concepe astăzi,în medicina modernă,un tratat de medicină sau de
psihiatrie fără un capitol privitor la medicinapsihosomatică şi aplicarea acestei concepţii
în domeniul respectiv,iar maniera de tratare a bolilor şi a fiziopatologiei bolilor este tot
psihosomatică.
Medicina psihosomatică modernă a trecut demult peste epoca incertitudinilor,a trecut
şi peste aşa zisa epocă "eroică",peste entuziasmul general care cuprinsese deceniile 4 şi 5
ale acestui secol şi reprezintă astăzi piedestalul pe care se sprijină întreaga medicină
modernă.
Desigur,nici concepţia psihosomatică nu deţine adevărul absolut şi,timpul scurs
deja,ne-a dovedit că ea a suferit şi suferă mereu noi revizuiri.Astăzi viziunea medicinii
psihosomatice este mult mai largă.Abandonând,în parte,conceptele psihanalitice primitive
din primele ei etape,medicina psihosomatică a trecut cu bine şi peste liniaritatea impusă
de prolixele cercetări privind importanţa emoţiei şi a sistemului nervos vegetativ şi se
orientează astăzi,de o manieră mai globală,vizând înţelegerea problematicilor psihologice
ale bolnavului,a manierei în cqare psihicul este interesat în boală,a relaţiilor cu fatorii
socio-culturali,ecologici şi biologici.
Actualele concepţii psihosomatice au trbuit să depăşească şi chiar să revizuiască
conceptele clasice privind definirea stresului (atât în înţelesul său freudian cât şi
pavlovian),iar studiile sociologice şi transculturale au îmbogăţit mai mult viziunea
psihosomaticii moderne.În acest cadru sunt înglobate astăzi şi binecunoscutelke reacţii
somato-psihice,despre care au vorbit vechii autori,concepul psihosomatic fiind astăzi
unul global (psihosomatic şi somatopsihic).Vocike nihiliste sau dogmatice au amuţit sau
au devenit mult mai afone,aşa ,încât,pe drept cuvânt,putem spune că niciodată concepţia
psihosomatică nu a avut un teren mai fertil şi mai realist de desvoltare.
Necesitatea viziunii psihosomatice asupra medicinii,din secolul în care trăim,nu se mai
poate pune la îndoială.Medicina a suferit prea mult efectele ultraspecializării şi
ultratehnicizării,aşa încât,o reacţie de umanizare,o reîntoarcere la personalitatea umană se
impunea cu necesitate.Medicina psihosomatică reprezintă ceea ce numim în prezent
medicina modernă,căci trebuie subliniat că fiecare societate îşi are ,printre altele
şi,medicina pe care o merită.
Rămânerea în urmă a medicinii româneşti nu este,aşa cum arătam mai sus,legată numai
de "posibilităţile ei materiale modeste" ci ea este şi victima unei înapoieri metodologice
şi,aceasta nu se poate reflecta mai biune decât prin respingerea (directă înainte de
1989,tacită acum) a medicinii psihosomatice şi,deci,a unei viziuni umanitariste asupra
medicinii.
Soarta medicinii psihosomatice în ţara noastră a reprezentat un adevărat calvar,în care
dogmatismul comunist şi-a utilizat toate mijloacele de care a putut dispune.De peste 5o
de ani,adică toată epoca în care în Occident s-a desvoltat şi s-a maturizat medicina
psihosomatică,ţara noastră a căzut victima raptului unei concepţii vulgare şi
dogmatice,care a pustiit nu numai sufletul şi fiinţa poporului dar şi progresul ştiinţei.
Sfidând orice progres ştiinţific,aşa zisul materialism dialectic,de sorginte stalinistă,s-a
opus oricărei desvoltări,de la genetică la psihologie,de la sociologie la
cibernetică.Medicina psihosomatică a fost pentru ideologii comunişti din medicină de la
noi (Predescu,Constantinovici,Proca,Romilă,Arsene etc)o victimă uşoară,căzând pradă
luptei pentru "puritatea ideologică" (prin respingerea necritică a aşa zisului dualism
cartezian),şi poate drama acestei lucrări,propusă în permanenţă pentru editare de peste 30
de ani,prezintă un trist crâmpei al luptei inegale dintre ştiinţă şi slujitorii unei dogme,aşa
zis filozofice.Ridiculizată,acceptată şi apoi scoasă din planurile editoriale,în ultima
instanţă interzisă (de fostul domn Ministru Proca,după afacerea meditaţiei
transcedentale),lucrarea pe care o prezentăm astăzi,reuşeşte să învingă laşitatea şi
nemernicia nomenklaturii noastre medicale(am amintit mai sus doar câţiva),lupta pentru
această carte reprezentând doar un firav ghiocel al spiritului combativ de care au dat
dovadă medicii acestei ţări.
Lucrarea vine deci foarte târziu şi vine pe un teren gol,pe o adevărată "sahară",într-o
ţară în care psihologia nici nu a pătruns în facultăţile de medicină,iar despre
psihosomatică se vorbeşte doar în maniera cea mai amatoristă.Literatura de medicină
psihosomatică în ţara noastră este rară iar o lucrare de amploare monografică nu există,cu
excepţia unor parodii ideologice(G.Ionescu).
Lucrarea se adresează tuturor categoriilor de medici,de la generalişti la cei
ultraspecializaţi,se adresează studenţilor în medicină,psihologie,tuturor oamenilor de
cultură şi altor categorii de ciritori interesaţi.
În cadrul lucrării sunt prezentate atât aspectele generale,teoretice,privind concepţia
psihosomatică,aspectele psihologice aplicate în cadrul medicinii cât şi aspecte speciale
legate de psihosomatica diferitelor organe sau specialităţi.Totuşi o prezentare exhaustivă
care să includă şi specialităţile mai restrânse,rămâne o doleanţă,pe care ne-o propunem
pentru mai târziu.
Este necesar,cu atât mai mult Editurii acelor oameni de cultură,care au
înţeles importanţa unei asemenea lucrări,şi deşi în condiţii economice vitrege,au făcut să
aparaă şi în ţara noastră această lucrare.
Să considerăm,această lşucrare ca pe un început,ca pe un început de recuperare
a valorilor de care medicina românească a fost frustată
Partea I
Medicina psihosomatică-generalităţi
Medicina psihosomatică,aşa cum vom vedea în continuare,este un complex teoretic şi
practic,determinat de revalorificarea ideilor hipocratice în medicină,pe baza desvoltării
acestor idei în condiţiile ştiinţifice actuale (psihologia medicală,sociologia,conceptelor
culturaliste ş8i umaniste,factorilor ecologici).
medicina psihosomatică poate fi realizată şi ca o revoluţie în procesul de umanizare a
medicinii,prin aplicarea principiilor psihologice şi socio-culturale în acest domeniu.Însăşi
vechea sa denumire de medicină psihofiziologică,de la începuturile mişcării
psihosomatice a trebuit să fie abandonată,în favoarea unei viziuni mai largi,o viziune bio-
psiho-socio-culturală.
Deşi o largă paletă de maladii recunoc ca etiologie şi patogenie dinamica
psihosomatică.medicina psihosomatică a refuzat să se constituie într-o nouă specializare
medicală,în realitate medicina psihosomatică fiind o orientare în câmpul medicinii,o
ideologie şi o metodologie care se va aplica tutror specialităţilor medicale,întregii
medicine.
1.Definiţie,noţiuni generale
Medicina psihosomatică repezintă o mişcare de psihologizare şi socializare a
medicinii,care în mod tradiţional se baza numai pe cunoştinţele furnizate de ştiinţele
pozitive (anatomie,fizică,chimie etc).
În practica înţelegem medicina psihosomatică sub cel puţin trei sensuri
deosebite,toate reprezentând,în fapt,entitatea în întregime.Aceste componente sunt
următoarele:
1.Concepţia psihosomatică,ca o concepţie generală în medicină,reoprezentând o
asnumită atitudine privind boala şi sănătatea.Din acest punct de vedere,concepţia
psihosomatică este aplicabilă tutror specialităţilor medicale,în toate etapele relaţiei
medic-pacient.Concepţia psihosomatică presupune materializarea vechii idei a raportului
dintre fizic şi moral şi a revalorizării factorilor psihologici şi socioculturali în
medicină.Din acest punct de vedere toate bolile pot fi privite prin punctul de vedere
psihosomatic,omul iind o unitate psihosomatică.
În fond,istoria medicinii consemnează 2 curente generale care au format ideologia
practicii medicale,curente a căror opoziţie a fost şi este fecundă cu condiţia cxa ele să fie
considerate complementare:
a.Curentul hipocratic care considera boala ca pe o reacţie a individului la mediu,iar
organismulk ca peun tot unitar;
b.Concepţia organicistă,în care boala este intim legată de o leziune anatomică,boala
apărând,în acest context,ca un parazit care se grefează pe organism.
Medicina psihosomatică apare acuma ca o reactivare a concepţiilor hipocratice.în
contextul ştiinţific al secolului XX.Această reîntoarcere la principiile medicinii
înttregului s-a datorat unor exagerări ale medicinii secolului XX,şi anumea:
1.Prima reacţie a fost împotriva tendinţei localizaţioniste excesive,a unei medicini
stricte de organ.Medicina a devenit la începutul secolului XX hiperbiologizantă,ea vedea
doar organul şi leziunea locală dar pierdea din vedere personalitatea umană,organismul ca
un tot unitar.
2.A doua reacţie s-a produs împotriva unei hipertehnicizări excesive şi a unei
ultraspecializări absurde,aparatele şi analizele apărând ca un adevărat "ecran" între medic
şi pacient,până la ideea absurdă a unui computer sau a unei maşini de diagnostic.În acest
context,omul ca entitate generală dispărea dintre preocupările medicului,iar medicul
generalist,medicul de familie era derogat de la sarcinile şi importanţa sa.
Concepţia psihosomatică formează astăzi coloana vertebrală a ceea ce numim
medicină modernă,aducând în câmpul cercetării medicale cel puţin următoarele aspecte:
1.Abordarea bolii din perspectiva unei cauzalităţi multifactoriale şi mai ales prin
valorificarea factorului psihic;
2.Asimilarea tehnicităţii şi specializării în sensul lor pozitiv,fără însă a pierde din
vedere aspectul de ansamblu,personalitatea umană.
3.Lărgirea înţelegerii bolnavului sub aspectul biografiei sale,a inserţiei sale în mediul
social,a înţelegerii particularităţilor sale psihologice;
4.Tendinţa profilactică,în care pe primul plan situiază combaterea stresului psihic;
Pentru concepţia psihosomatică toate bolile sunt psihosomatice,organismul uman
fiind înţeles în cadrul unei unităţi psihosomatice.Din acest motiv,concepţia psihosomatică
apare ca o concepţie generală,importantă pentru întreaga medicină.
2.Noţiunea de simptom psihosomatic sau psihofiziologic,se aplică unor expresii
funcţionale patologice legate direct de o trăire psihologică,stresantă (după
formula:frică=diaree).Este vorba de o serie de manifestări somatice (simptome)
ca:diareea,poliuria,tahicardia,transpiraţiile etc,şi care sunt legate direct şi inteligibil de
emoţie.Ele apar deci ca simple simptome sau manifestări psihofiziologice.
Din acest punct de vedere,cuvântul psihosomatic se aplică oricărui simptom
funcţional,în care o expresia psihologică şi una fiziologică sunt coordonate (expresia
fizică fiind consecinţa directă a unei emoţii).Majoritatea acestor manifestări nu sunt
persistente şi ele apar în viaţa cotidiană ca răspuns la "evenimentele vieţii"
(tahicardii,leşinuri etc).
3.Sindroamele şi bolile psihosomatice care sunt expresii patologice bine constituite,pe
baza unei psihodinamici specifice procesului de psihogeneză.În cadrul acestor
sindroame,în afara etiologiei bazate pe stresul psihic,mai apare ca factor cauzal şi o
anumită exprsie particulară şi prevalentă legată de un anumit tip de personalitate.Între
personalitatea individului şi mediul său de viaţă apare un proces complex care duce la
apariţia a ceea ce se va numi,un anumit "stil de viaţă",noţiune care poate conduce în
anumite situaţii de schimbare la declanşarea acelor tulburări psihice sau somatice "cerute"
de acel "stil de viaţă".În acest caz avem de a face cu un adevărat habitus,un anumit patern
al unor reacţii psiho-fiziologice care apar ca o expresie particulară şi frecventă a
influenţei anumitor condiţii de viaţă asupra unui individ.
Acest grup de afecţiuni a reţinut în mod deosebit atenţia
psihosomaticienilor,constituind,de fapt grupul maladiilor psihosomatice.
Din punct de vedere al etiologiei,bolile psihosomatice ar putea îmbrăca două aspecte:
a.Boli care au la bază psihogeneza şi reprezintă o expresie directă sau simbolică a
factorilor psihotraumatizanţi.Acest fenomen ar duce la bulversarea mecanismelor de
apărare psihologică,cu supratensionarea sistemului nervos vegetativ şi consecinţele care
decurg din aceasta.
b.Bolile care au la bază o neurogeneză,simptomele datorându-se mai puţin
psihogenezei ci,mai degrabă,unor tulburări neurogene (ca de exemplu tulburările reglării
glicemiuei determinate de o perturbare a axei hipotalamo-hipofizo-tiroidiene).Este vorba
deci de tulburări funcţionale ale aceleiaşi structuri nervoase centrale,dar aici mecanismul
neurogen este mai plauzibil decât cel psihogen.
Medicina psihosomatică bulversează noţiunile privind etiologia,din câvechea
medicină,depăşind primcipiul cauzalităţii fizice pure.Din această perspectivă simptomele
şi sindroamele psihosomatice ar avea trei surse etiologice principale:
-Factorii biologici care determină reacţia organismului,în faţa unei agresiuni fizice
(exemplu:tusea=corp străin);
-Factorii psihologici reprezentaţi prin atitudini psihologice specifice,simptomele fiind
intim legate fr mrfiul culturale specific.de mediul familial,mai ales în perioada copilăriei;
-Factorii sociali care se interferează cu cei personali,impatcul cu
familia,şcoala,muna,comunitatea şi care formează complexul numit "stilul de viaţă",cu un
rol important atât în patologie cât şi în starea de sănătate;
Medicina psihosomatică bu studiază viaţa mintală patologică în sensul psihiatriei,arată
EWY,dar ea pune în centrul peocupărilor sale raporturile dintre
inconştient,motivaţie,învăţare,viţă afectivă şi fenomenele vitale.Medicina psihosomatică
se apropie,deci de metodele psihiatrice de investigare şi de maniera psihiatriei de a da o
"dimensiune antropăologică" actului medical.Mdicina psihosomatică studiază fenomenele
psihice şi semnificaţia manifestărilor lor în etiologia şi definirea diferitelor boli
somatice.Nu este vorba de a considera emoţia printe cauzele posibile ale unei boli
psihosomatice,ca elemet izolat,ci mai degrabă este vorba de a relua evaluarea factorulor
etiologici după modelul de gândire din psihopatologie.
Pe de altă parte,medicina psihosomatică transcede punctul de vedere al istoricului
bolii şi al bolnavului,căutând a se extrage,ceea ce germanii numesc o "patografie" care
duce la înţelegerea bolii în semnificaţia sa vitală.În acest fel,fenomenele psihice şi
relaţiile interumane devin,în cadrul explicaţiilor etiologice,la fel de importante ca şi
procesele chimice,fizice sau bacteriologice.
O problemă deosebită,desbătută de literatura de specialitate.este aceea dacă
se mai poate vorbi astăzi,în mod separat de reacţii somato-psihice şi psiho-somatice.Se
ştie că reacţiile somatopsihice au fost studiate cu mult înaintea marilor sindroame
psihosomatice.De fapt s-a realizat că fiecare categorie reprezintă doar o parte a unităţii
psihosomatice.Chiar tendinţa de a delimita ca tulburări psihosomatice numai acele
expresii mediate de sistemul nervos vegetativ este considerată greşită de către Kolb.Acest
lucru nu ar fi în conformitate cu organizarea structurală sau funcţională a
organismului,motiv pentru care sfera medicinii psihosomatice trebuie lărgită,cuprinzând
toate tulburările care privesc organele interne,funcţiile instinctuale, şi imaginea corporală
ca un întreg.
Organele interne sunt astfel controlate de sistemuzl nervos şi de către feed-back-uri
metabo şi hormonale şi,este clar că nu se poate crea o graniţă dintr3e tulburările asumate
corporal graţie integrării de către sistemul nervos central şi cele create pe baza unor mari
tensiuni psihice sau devieri mari ale personalităţii individului.Este absurd,în fond,să
vorbim de o medicină psihosomatică (ca reacţie somatică la stresul psihicv) şi de una
somatopsihică (ca reacţie psihică la o afecţiune somatică),ambele tipuri făcând parte din
marele domeniu ocupat de medicina psihosomatică.Psihosomatica nu se referă exclusiv
nici la psihologie sau psihopatologie şi nici la fiziologie sau fiziopatologie,ci la un
complex de procese între sistemele vii şi elaborarea lor socială şi cvulturalkă
(Haynal).Psihosomazica este un proces care înglobează în totalitate "tranzacţia" dintre
mai multe sisteme:somatic,psihic,social,cultural şi biologic.Pe de altă parte Kolb
subliniază şi el,că în termenii teoriei generale,aceste tulburări se referă în particular la
cele două subsisteme critice prezente la toate fiinţele vii:funcţia organelor care produc
energie şi a acelora care traduc informaţia biologică,la care ar mai trebui adăugat şi un al
treilea subsistem,subsistemul informaţional al creierului.
2.Istoric
Ideia legăturii dintre viaţa psihică şi cea somatică,cu corespondentul lor
medical,boala,este o veche observaţie în medicină.Hipocrate considera boala ca pe un
proces care interesează organismul în întregime,chiar boala psihică fiind considerată de el
ca fiind o boală a creierului.Hipocrate credea că,în mod ferm,boala ar fi o reacţie a
individului la condiţiile sale de existenţă.
În contrast cu această viziune,primii anatomişti vor considera boala ca pe un adevărat
parazit,locuind spaţial,în corpul bolnavului,boala fiind aproape obligatoriu legată de o
leziune anatomică.
Dacă în concepţia hipocratică individul era un bolnav,în aceea a primilor
anartomişti,individul avea o boală sau mai precis,căpătase o boală.Deşi deosebirile par
minore sau de nuanţă,în realitate ele reflectă două moduri opuse de gândire,asupra cărora
vom reveni.
Problema legăturii dintre psihic şi somatic a fost,dealungul timpurilor un subiect de
reflecţie filozofică.Anaxagora (504-428 î.e.n.) vorbeşte printre primii de dualismul
psihosomatic,dualism pe care îl desvoltă marii filozofi ai antichităţii greceşti,Platon şi
Aristotel.Influenţa enormă a acestor gânditori şi,în special,concepţia lui Aristotel,după
care sufletul dă fprma corpului şi devine principiul său vital,va domina filozofia până în
plin ev mediu.
Ideea dualismului psihosomatic va fi apoi reluată şi desvoltată de către Descartes.
Dacă ideea dualismului psihosomatic se pierde în negura veacurior şi ideia unităţii
psihosomatice este tot atât de veche,începând cu Democrit şi continuând în evul mediu cu
filozofi ca Hobbes,Locke (sec.XVII),Berkley,Hume,Leibnitz (secXVIII) care au vorbit de
unitatea dintre trup şi suflet.
Deşi de dată relativ recentă trebuie să notăm şi existenţa unor concepţii vulgare
materialist-marxiste,concepţii care priveau fenomenele psihice ca poe nişte epifenomene
ale creierului (psihicul fiind produs de către creier aşa cum este produsă bila de către
ficat).Obstinaţia de a privi ca materialiste numai procesele cu explicaţii pozitiviste,au dus
în ţările comuniste ca ştiinţe ca psihologia,sociologia modernă,anumite concepte
psihopatologice să fie negate şi chiar mai grav,interzise în spirit totalitar,administrativ.
În medicină,încă de la începuturile ei,majoritatea practicienilor,chiar în cadrul gândirii
medicale tradiţionale,au considerat patologicul ca având o relaţie imediată nu numai cu
organismul dar şi cu mediul,ceea ce a făcut ca punctul de vedere psihosomatic să
apară,aşa cum am mai subliniat,încă din cele mai vechi timpuri.Ideea unităţii dintre psihic
şi somatic,în patologia umană,şi-a făcut loc în mod viguros,începând cu Hipocrate,până
la Trousseau,numeroşi clinicieni observând reciprocitatea dintre tulburările funcţionale şi
organice şi importanţa factorilor morali,psihologici şi culturali în terapia unor maladii.
Aşa cum am mai arătat,concepţia şi medicina psihosomatică au apărut în secolul XX
ca o necesitate stringentă,medicina secolului al XIX-lea,organicistă şi localizaţionistă
nemai putând să explice avalanşa de date pe care ea însăşi le adusese.Era nevoie acuma
de o nouă concepţie care să revalorifice patologia medicală în lumina noilor concepţii şi
ştiinţe care apăruseră în secolul XX şi,mai ales să revalorifice importanţa personalităţii
umane,împinsă de medicina organicistă în penumbra preocupărilor sale,Acesz luru a
primut un impuls serios graţie lucrărilor lui Freud,părintele psihologiei medicale,care se
va desvolta în a doua jumătate a secolului XX.treptat termenul de psihosomatică va fi
utilizat în medicină în sensul unităţii dintre psihic şi somă.
Primul care vorbeşte de psihosomatică,în epoca modernă este Heinroth (1818),atunci
când se referă l rolul factorilor psihici în cadrul insomniilor,şi tot el este acela care în
1828 introduce termenul de "somatopsihic".În 1890 Sommer introduce termenul de
psihogeneză,desemnând prin aceasta un grup de boli determinate de factori
psihici.Termenul va fi preluat apoi şi fundamentat de către marii creatori ai teoriilor
psihogenezei (P.Janet,Freud,Jaspers etc).
De fapt,introducerea oficială a psihosomaticii în limbajul medical se va face în
perioada 1936-1938,când apar şi primele societăţi de psihosomatică,precum şi primele
reviste de specialitate.Numeroase experimente,aşa cum vom vedea,au început să
documenteze tot mai mult ideia corelaţiei dintre psihic şi somatic iar o serie de grupe de
fenomene au pus în perspectiva lor necesitatea unei viziuni unitare între acestea.În acest
sens Haynal enumeră următoarele:
Deutsch-Studiile lui W,B.Canon asupra morţii unor oameni prin mijloace magice;
-Observaţiile lui Wolf,Goedel asupra stresului;
-Observaţiile lui Newman asupra mortalităţii mai frecvente la indivizii nevrotici;
-Experienţele lagărelor de concentrare şi a situaţiilor create în urma ultimelor răsboaie;
Studiile de statistică au pus în evidenţă la nevrozaţi sau psihotici mfrecvente
manifestări patologice psihosomatice şi rezultate pozitive ale tratamentelor psihologice
la anumite boli somtice.A frapat mai ales raritatea reacţiilor alergice la psihotici.
De fapt,după crearea termenului de psihosomatică abia în 1926 el va mai fi utilizat de
către FGelix şi Alexander,autorii introducând,practic acest termen definitiv în limbajul
medical,graţie cercetărilor întreprinse şi a consideraţiilor teoretice privind acest
domeiu.Practic din această perioadă numărul observaţiilor clinice creşte.Astfel în 1922
Eduardo Weis raporta cazul unui bonav astmatic tretat prin psihanaliză iar la Berlin se
fondează o clinică psihanalitică în care erau trataţi bolnavii somatici.Tot la
Berlin,G.V.Bergman susţine un curs asupra "Observării fenomenelor psihice şi rolului lor
în apariţia bolilor interne,importanţa acestor observaţii în conduita terapeutică".
Dacă am încerca să facem un istoric a diferitelor concepţii şi teorii care au apărut în
domeniul psihosomaticei moderne ar trebui,de fapt să ne ocupăm,în mod rezumativ de
importanţa principalelor personalităţi care au adus contribuţii în acest domeniu.De
numele acestor autori sunt legate introducerea unor concpte teoretice de bază în cadrul
medicinei psihosomatice,precum şi principalele etape aî desvoltarea concepţiei
psihosomatice.
Helen Flanders Dunbar aduce ca principală contribuţie,în domeniu,problema
"profiului de personalitate".Autoarea susţine că diferitele boli psihosomatice sunt legate
de anumite profiluri de personalitate.Folosind metodele statistice autoarea susţine că
acest profil se poate deduce şi că pe această bază se pot lua măsuri profilactice.Aceste
previziuni nu s-au confirmat,aşa încât problema profilelor de personalitate a rămas încă
un deziderat pentru medicina psihosomatică.
Harold Wolf se remarcă prin studii experimentale privind importanţa factorilor
stresanţi asupra organelor interne.Devenit factor stresant,evenimentul exterior acţionează
asupra organismului prin reacţii nespecifice (anxietate,mânie),factori capabili a determina
reacţii pe care autorul le consideră "streotipe".Wolf susţine că organele au o capacitate de
autoprotecţie,de deviere a energiei stresului.Wolf afirmă că leziunile organice se datoresc
acţiunii de durată a stresului iar în ceea ce priveşte specificitatea unui profil de
personalitate el vorbeşte mai degrabă de o "specificitate a răspunsului emoţional".Fiecare
situaţie,spune autorul,dă un anumit răspuns psihic sau corporal.
Franz Alexander şi şcoala sa din Chicago a dominat o bună parte din timp medicina
psihosomatică.El a încercat,în mod deosebit să introducă,în acest cadru conceptele
psihanalitice.Alexander a creat şi lansat în domeniul psihosomaticii o serie de concepte şi
teorii care au avut o influenţă extraordinară în domeniu.
Una dintre cele mai importante teorii este aceea a conflictului specific şi al
specificităţii (de care ne vom ocupa ulterior).Astfel dacă energia unei emoţii nu se va
exprima deschis ea se va repercuta asupra unui anumit organ,unde va determina reacţii
funcţionale.Există,spune Alexander,între emoţie şi organ o anumită afinitate ceea ce duce
la afirmaţia că penru fiecare tip de emoţie există o tulburare specifică.Autorul merge până
acolo încât vede o adevărată linearitate,de la cauză la efect,acordând,totuşi un oarecare
rol factorului constituţional (pe care îl denumeşte factorul X).Alexander arată,pe de altă
parte,că desvoltarea bolilor psihosomatice se datoreşte vulnerabilităţii ereditare a
organismului respectiv,precum şi apărărilor fizice defectuoase care apar în "stadiul
primitiv" al vieţii,situaţia actuală de viaţă fiind doar un factor precipitant.Situaţiile
conflictuale apar atât în faza "pregătirii de luptă" legate de simpaticotonie,cât şi în
tendinţa la fugă,retragerea,care se asociază cu parasimpaticotonia.În acest sens bolile
osteo-articulare sau circulatorii ar fi mai ales legate de tipul de reacţie simpatic,în timp ce
bolile digestive sau respiratorii sunt legate mai ales de parasimpaticotonie.Bolile
psihosomatice ar depinde astfel de maniera de funcţionare a sistemului nervos vegetativ.
Un alt concept introdus de Alexandr,este şi acela al "limbajului intern" al
organelor.Între emoţii şi funcţiile fiziologice există o legătură care dacă este împiedecată
va determina utilizarea "sistemului nervos" al organului respectiv,între organ şi emoţie
existând o corelaţie pe care doar psihanaliza o poate evidenţia.Personalitatea utilizează o
serie de "mecanisme psihologice de apărare",în care ar intra şi necunoscutele "profiluri de
personalitate".Totuşi teoria specificităţii a neglijat numeroase variabile şi multiple alte
observaţii practice,precum şi imposibilitatea uei distincţii dintre bolile datorate
simpaticului şi parasimpaticului.
Hans Selye contribuie în domeniul medicinii psihosomatice prin introduerea în 1936
a noţiunii de stres şi a aceleia de reacţie de adaptare,cu implicarea axei hipofizo-cortico-
suprarenale.Selye afirmă un lucru deosebit de important,şi anumea că stresul fizic este
echivalent în privinţa capacităţii de a declanşa reacţia de larmă cu acţiunea stresului
psihic,şi că determină aceleaşi modifcări nervoase şi humorale..Acest lucru a deschis în
medicină o nouă perspectivă de a înţelege legăturilepsihosomatice în cadrul patologiei.
I.P.Pavlov este prin studiul reflexelor condiţionate a adus o contribuţie importantă în
domeniul medicinii psihosomatice.Din nefericire opera lui pavlov a fost politizată de
ideologii partidului comunist din fosta US şi folosită ca o contrapondere la teoriile
psihologice şi mai ales contra freudismului.Istoria ne arată că teoria nervistă s-a desvoltat
paralel cu mişcarea psihosomatică,concurenţă care a avut şi multe aspecte
profitabile.Pavlov a desvoltat ideile şi studiile lui Secenov privind teoria reflexelor.Pavlov
şi şcoala lui şi-au negat în mod netemeinic orice caractere psihologic,ei socotind că
obiectul lor de studiu ar fi doar fiziologia sistemului nervos şi în specialal activităţii
nervoase suprioare.Teoria activităţii nervoase superioare a fost privită ca o "culme a
matrialismului comunist".Replica la psihanaliză a fost dată de "concepţia materialistă"
pavlovistă prin sommnnoterapie.Pavlov şi elevii săi au susţinut ideia reglării nervoase a
proceselor somatice şi faptul că procesele patologice nu pot fi considerate ca procese
locale ci ca rezultat al perturbării întregului organism.Şcoala lui Pavlov s-a ocupat în
mare măsură de szudiile mecanismului neurogen din HTA (concretizat prin crearea
Instiututului de Cardiologie Miasnikov din Moskova).Studiul nevrozelor experimentale
determinate prin condiţionarea unor conflicte a putut prefigura ceea ce astăzi este bine
cunoscut,influenţa factorilor stresanţi asupra diferitelor organe.Fundamentând teorie
reflexelor condiţionate,Pavlov şi şcoala sa a evidenţiat principiul analizei şi sintezei,a
excitaţiei şi inhibiţiei şi a alcătuit o tipologie a sistemului nervos central.Tot Pavlov va
emite şi teoria "furtunii subcorticale" desvoltată mai apoi de către Bîkov,având ca
rezul6tat perturbarea raporturilor cortico-subcorticale (slăbirea influenţei scoarţei cu
scăparea formaţiunilor subcorticale de sub control).
Ideile lui pavlov vor face şcoală şi o pleiadă de cercetător vor da substanţă direcţiilor
sale de cercetare.Anohin,de exemplu va extinde conceptul de reflex,într-o viziune
cibernetică,creind teorie sistemelor funcţionale ale organismului,care ar lucra ca
adevărate unităţi psihosomatice.
Bîkov s-a aptopiat şi mai mult de concepţiile occidentale ale medicinii
psihosomatice,prin concepţia sa pe care a intitulat-o "teroia cortico-viscerală".În cadrul
acestei teorii,Bîkov afirma că stresul psihic duce la scăderea controşlului cortical şi
provoacă o dereglare subcorticală,o adevărată "furtună" a subcortexului,de und vor porni
incitaţii desordonate şi patologice care vor perturba funcţiile organelor interne.Prin feed-
back,de la acestea vor porni incitaţiile patologice care vor duce la crearea unui cerc vicios
patologic,un veritabil sindrom psihosomatic.Bîkov subliniază că fiecare organ sau sistem
poate fi sediul unor atare reflexe condiţionate cu efect patologic,care poate crea
sindroame psihosomatice sau somatopsihice.
Totuşi,teoria lui Bîkov nu ţine cont în suficientă măsură de importanţa sistemului
nervos vegetativ şi endocrin,iar pe de altă parte el nu vede calitatea caracteristicilor
sociale ale funcţiei pshice a omului,iar situaţiile din experimentele pe animale nu se pot
extinde automat la patologiua umană (Thorn).
Ca şi impactul cu psihanaliza şi teoriile lui Pavlov şi ale elevilor lui,experimentele lor
pe animale au limitele lor istorice iar încercările ,în ambele cazuri,de respingere sau de
dogmatizare nu au reuşit niciodată în mod total.Drama pavlovismului a început în 1917
când sistemul social instalat de bolşevici a politizat şi ideologizat munca ştiinţifică a lui
pavlov (şi nu numai a lui).Încercând cu obstinaţie să dovedească prin teoria funcţionării
reflexe a creierului,materialitatea psihicului uman (în sensul vulgar ca funcţie sau secreţie
a creierului) dogmatismul comunict marxist a golit de conţinut una dintre marile
decoperiri ale secolului nostru (pentru care în 1905 luase premiul Nobel).Impunerea
administrativă,forţată a pavlovismului,inclusiv în Româ'nia,nu a făcut decât săp creieze o
opoziţie,care uneori a mers până la negarea oricărei valor a pavlovismului.În Occident ,şi
mai ales în SUA,experienţele lui Pavlov au fost reluate şi desvoltate,ceindu-se pe baza
teorii reflexelor condiţionate un nou curent psihologic,psihologia behavioristă şi noi
metzode de tratament pe baza acestor concepţii,dovedind cât de dăunător este amestecul
politicului şi a ideologiei politice în domeniul cercetării ştiinţifice.
3.Relaţia dintre medicina psihosomatică şi psihanaliză
Aşa cum am văzut mai sus,relaţia dintre psihanaliză şi medicina psihosomatică
reprezintă unul dintre aspectele istorice cele mai pasionante şi semnificative,psihanaliza
găsind în cadrul medicinii psihosomatice un cadru privilegiat de aplicare.Ca şi teoria
nervistă,psihanaliza a încercat să-şi adjudece întegul domeniu al psihosomaticii,fără a
reuşi însă în totaliate.Cu toatr acestea trebuie să recunoştem că psihanalioza a determinat
în domeniul psihisomaticii un adevărat progre,numeorase concepte psihosomatice având
sorgine psihanalitică.Astfel ,concepţoa complexelor subconştiente reprimate şi imposibil
de controlat de forţele psihice raţionale,cu perturbarea funcţiilor organelor interne a avut
un larg ecou,în cadru lexplicaţiilor psihosomatice.
Prima încercare a psihanalizei de a explica tulburîrile psihosomatice a fost aceea de a
aplica,în acest cadru,mecanismele psihodinamicei specifice isteriei de conversiune,în care
explicaţiile funcţionale apar ca "simboluri" ale ideilor refulate.Tot în acest cadru s-a
vorbit e stări psihofiziologice regresive (regresiune organică şi regresiune psihologică),pe
baza unorpaternuri care s-au desvoltat încă din perioada copilăriei.Deutsch afirmă chiar
existenţa unei stări de "alergie" faţă deunele expresii simbolice,organul sau sistemul
reacţionând exagerat.În acest fel "forţele distructive"s-ar acumula,afecţiunea organică
apărând ca un "suicid" parţial.Grinker evidenţiază nişte ipotetice "matrici" psihosomatice
care s-ar instala,încă din prima lună de viaţă,cu "regsiunea la un stadiu de diferenţiere
insuficientă între biologic şi psihologic".În acest fel capătă consistenţă afirmţia
psihosomaticienilor că,individul face o singură boală psihosomatică în viaţa lui,aceea la
care este "predestinat" prin "defectul său" biologic şi psihologic.Tot psihanaliştii au mai
afirmat,în acest domeniu şi existenţa unei "psihoze" de organ (Mang),în timp ce alţii
(Grinker) vorbesc de poziţia intermediată,între psihoze şi nevroze,a acestor afecţiuni.Deşi
apropiate de nevroze,bolile psihosomatice s-ar comporta altefel decât acestea,regresiunea
la bolnavul psihosomatic fiind o regresiune a eu-lui la nivel defensiv primitiv,cu
puternice tendinţe autoagresive şi autodistructive.Haynal găseşte un hiposimbolism al
afectelor în bolile psihosomatice,un fel de agenezie a gândirii,care ar denota un fel de
lipsă de conexiune între sistemul limbic (substratul emoţional) şi neocortex (baza
neurofiziologică a evaluării critice a sentimentelor).
Influenţa conceptelor psihanalitice asupra psihosomaticii a fost enormă,deşi astăzi este
aproape unanim recunoscut faptul că epoca "eroică" a medicinii psihosomatice ,când era
invadată de concepte psihanalitice este depăşită.De fapt,multe din conceptele
psihanalitice primitive au fost,pe parcurs abandonate,chiar de către psihanalişti.
Grinker,de exemplu,pe bună dreptate,afirmă că toţi cercetătorii s-au convins că
sistemulnervos vegetativ sau organul însăşi nu pot exprima "idei"dar este posibil ca o
idee sau un sentiment oprit în desfăşurarea sa normală să tulbure homeostazia psihică şi
astfel să tulbure funcţia organului.Localizarea tulburării,maniera în care un organ este
atins nu mai pot fi explicate ca în trecut pe baza unor concepte psihanaltice
primare.Jurgen Reusch,de exemplu,afirmă,în acest sens,importanţa teoriei
comunicării,comunicarea fiind un proces care se desfăşoară şi în interior (integrarea
internă) şi în exterior (integrarea externă).Individul desvoltându-şi sistemul de
comunicare trece prin etape succesive de tranziţie între rolul copilului dependent şi
rolurile diferite pe care un individ le joacă în mediul social.Reusch consideră că bolnavii
psihosomatici nu şi-au elaborat moduri de comunicre "adultă",lucru care face ca bolnavul
să vorbească cu "viscerele", copilul fiind fixat astfel în "stadiul visceral al comunicării".
Este clar că în istoria medicinii psihosomatice a existat o epocă dominată,în special
de studiile lui Alexander şi de un impact extraordinar al conceptelor psihanalitice în
domeniul psihoisomaticii,în timp ce în epoca actuală cercetătorii îşi îndreaptă atenţia ,mai
ales spre înţelegerea psihologiei bolnavului şi introducerea în acest domeniu atât a
lulburărilot psihosomatice cât şi somatopsihice,în paralel cu menţinerea paralelă a
teoriilor privind predispoziţia,a situaţiilor declanşatoare,precum şi a studierii condiţiilor
psihologice ale bolii şi a relaţiilor medic-pacient.Factorii responsabili de sănătate şi
boală,afirmă haynal,constituie "un sistem" în sensul teoriei sistemelor,factorii psihici
fiind implicaţi în mod diferit în patogenia diferitelor boli.Acest lucru ar fi fost cu greu
acceptat în epoca "eroică" a medicinii psihosomatice,epocă dominată de concepţiile
psihanalitice,aproape în totalitate.În prezent,medicina psihosomatică dispune de concepte
şi explicaţii proprii,deşi numeroase din acestea pot fi şi de esenţă psihanalitică.Multe
însă sunt tributare şi altor concepţii psihologice.Idependenţa medicinii psihosomatice este
asigurată mai ales de propria sa bază experimentală şi de abordarea cu curaj a propriului
său domeniu medical de aplicare.
4.Concepţia psihosomatică în practica medicală;
Situaţia actuală a medicinii psihosomatice
În toate ţările occidentale,în epoca de început,concepţia psihosomatică şi medicina
psihosomatică au fost acceptate cu entuziasm,în ciuda exagerărilor inerente şi chiar a
cererilor de a se creia o nouă specialitate medicală care să se ocupe numai de bolile
psihosomatice.Treptat,s-a acreditat ideea că medicina psihosomatică nu este prin ea
însăşi o specilitate medicală nouă,ea fiind mai mult decât o specialitate,fiind o manieră
largă şi globală prin care,în domeniul patologiei,evidenţiază legătura dintre psihic şi
biologic,îmbrăcând într-o perspectivă mai amplă relaţiile dintre psihologie,patologie şi
societate.În acest fel,medicina psihosomatică va apare,tot mai mult,ca o viziune care
înglobează medicina,în totalitatea sa.
Dar medicina clasică se ocupa cu "localizarea răului la nivelul unei funcţii sau
organ",cu intenţia de a exterioriza sau chiar de a expulza răul,punctul de vedere
psihosomatic depăşeşte această perspectivă.Prin maniera psihosomatică de a judeca
boala,cauzalitatea imediatăp (după formula:leziune=simptom) este depăşită şi se pun în
evidenţă modalităţi explicative complexe,în care leziunea nu ocupoălocul central,ea fiind
precdată de o lungă perioadă de dereglări funcţionale,adică de perioada în care experienţa
emoţională negativă (determinată de stresul social) influenţează fiziologia organismului.
Medicina psihosomatică exercită,în prezent,o mare influenţă asupra practicii
medicale,de la explicaţiile patogenetice la terapie şi până la reevaluarea instituţiei în care
se acordă asistenţa medicală,inclusiv a manierii psihoteraputice în care aceasta se
acordă.De aceea,organizarea reţelei sanitare după principiile concepţiei
psihosomatice,într-o ţară ca a noastră,care a ignorat timp de decenii evoluţia medicinii
moderne,va necesita modificări structurale şi de mentalitate enorme,de la concepţiile
generale până la organizarea instituţională.Dar faţă de toate acestea,prioritar apare acuma
nevoia de cunoştinţe psihologice ale medicilor,într-o epocă în care chiar în fosta US
psihologia se predă de zeci de ani în facultăţi.
În ţara noastră psihosomatica a fost în permanenţă contestată şi negată aproape cu
desăvârşire şi pe cale administrativă (am relevat mai sus ce a făcut ministrul comunist
Proca).Concepţia nervistă şi în special concepţia "cortico-viscerală" a lui Bîkov au fost
impuse în ţara noastră medicilor pe cale administrativă,concepţia fiind politizată
reprezenta o parodie de concepţie psihosomatică.
Este cunoscut însă,că românia ra,în cadrul lagărului socialist una dintre cele mai
ortodoxe ,viziunea marxistă în ţara noastră oprindu-se aproape la nivelul său
primitiv,stalinist,graţie "profesorilor "cu studii la Moscova(Predescu,Milea etc).Aceasta a
făcut ca responsabilii români ai medicinii să nu urmeze nici cel puţin evoluţia viziunii
sovietice asupra problemei.
De fapt,între cercetătorii din Est şi din Vest au avut loc multe întâlniri,pentru a se
discuta problema divergenţelor din acest domeniu.Prima întâlnire a avut loc la Jasenik,în
fosta Cehoslovacie,în 1959,dar abia în 1964,la Berlin,problema a fost abordată pe larg,cu
ocazia "Simposionului internaţional de fiziologie,patologie şi terapie cortico-
viscerală".Reuniunea a angrenat psihosomaticieni din Est şi din vest (Kurţin din
leningrad şi E.D.Wittkower din Montreal).Wittkower a subliniat că medicina
psihosomatică occidentală a abordat,mai ales,problema din punct de vedere al clinicii
umane,în timp ce cercetătorii din est şi-au concentrat mai mult atenţia asupra
experienţelor pe animale,sibliniindu-se că cele 2 metode nu sunt ireconciliante (cea din
Est fiind mai orientată spre biologic,ce din Vest spre psihologic).
În cadrul aceluiaşi simposion,Birionkov (director al Institutului de neurologie
experimentală din Leningrad) s-a pronunţat împotriva atitudinilor dogmatice ale lui
Kurţin,care nega vehement importanţa psihologiei.De altfel,în fosta US,încă din 1956
apare o puternică tendinţă de a atribui psihologiei o importanţă deosebită,iar în 1962 are
loc la Moscova o reuniune privind "problemele filozofice ale fiziologiei activităţii
nervoase superioare şi psihologiei",unde au fost combătute unele interpretăr dogmatice
privind rolul psihologiei.
Treptat,psihologia iese de sub tutela fiziologiei,ceea ce a determinat o desvoltare
accelerată şi o ecuperre rapidă a rămânerilor în urmă.Acest proces nu a avut nici un ecou
însă în România unde miniştri ca proca respingeau orice literatură psihosomatică,pe care
o considera periculoasă ideologică.
Cu toate acestea ,din cauza dogmatismului marxist,savanţii sovietici au respins,în
permanenţă o serie de concepţii psihosomatice occidentale (în special acelea care ţineau
de psihnaliză),iar în interacţiunea factorilor bio-psiho-sociali ei susţineau că utilizează,în
mod consecvent "tradiţiile materialiste" ale şcolii pavloviste.
Totuşi în fosta US s-au organizat numeroase reuniuni privind problematicile
psihosomatice (Simposionul naţional din 1972,Congrsul Interdisciplinar privind stresul
de la Chişinău,1973,Simposionul Stresul emoţional şi rolul său în patologia
cardiovasculară,Moscova 1974 etc).În această perioadă psihologia a devenit obiect de
studiu în facultăţile de medicină (lucru imposibil în România anilor '70).