STRATEGIA INVATAMANTULUI SUPERIOR ROMANESC PE

PERIOADA 2002-2010

Introducere

Ministerul Educaţiei şi Cercetării, cu răspunderi majore în calitatea,

dinamica şi eficienţa, în general, a învăţământului superior şi-a elaborat o
politică de acţiune care ţine cont de situaţia în care se află învăţământul
universitar, în ansamblul său, de necesităţile racordării acestuia la realităţile
social-economice şi culturale ale ţării. Calitatea învăţământului superior
reprezintă principala preocupare actuală a MEC, care a încercat în
intervalul de timp scurs să limiteze tendinţele centrifuge manifestate la
nivelul performanţelor. S-a vegheat, de asemenea la restabilirea unei
corelaţii între calitate şi dinamica învăţământului, ultima manifestată prin
multiplicarea instituţiilor de învăţământ superior în teritoriu, ceea ce crează
premizele diluării primei componente.
Reuniunea de la Praga a miniştrilor educaţiei din ţările europene din
mai 2001, Documentele adoptate la întâlnirea universităţilor europene
de la Salamanca (aprilie 2001), Declaraţia de la Bologna semnată în
iunie 1999, precedată de Declaraţia de la Sorbona din mai 1998, au
analizat şi statuat explicit problemele de fond ale învăţământului universitar,
vizând realizarea spaţiului european al învăţământului superior. Ca
semnatară a acestor declaraţii şi documente, România este interesată în
implementarea politicilor europene în domeniu, în compatibilizarea
sistemului de învăţământ superior românesc cu cel european. De altfel, în
Documentul de poziţie al României, la capitolul 18 privind introducerea
Acquis-ului comunitar se prevede adoptarea deplină a legislaţiei şi
directivelor din domeniul educaţiei, ceea ce demonstrează dorinţa ţării
noastre de a se integra perfect în spaţiul european al educaţiei academice
şi de a lua parte activ la construcţia acestuia.
Această dorinţă, exprimată de-a lungul timpului în mod explicit, nu
poate fi transformată în realitate, decât dacă abordarea problemelor
învăţământului superior românesc sunt analizate într-un mod realist, fără
nici un fel de supraevaluare sau subevaluare a fenomenului. Plecând de la
această idee de fond, MEC are tot interesul de a înfăţişa situaţia aşa cum
se prezintă, necosmetizată, de a releva, în primul rând, lipsurile
învăţământului superior românesc, iar apoi atuurile sale.
Ca urmare, analiza de faţă este structurată în trei părţi distincte,
pentru a facilita fotografierea stării întregului învăţământ superior din
România la sfârşitul anului universitar 2000/2001. Prima parte reprezintă o
analiză sintetică a principalelor probleme cu care se confruntă învăţământul
1
superior, gravitând în jurul uneia fundamentale, cea de-a doua
materializarea eforturilor MEC pe linia stopării procesului de degradare a
acestuia, iar cea de-a treia unele detalii legate de aspectele esenţiale ale
strategiei propriu-zise.
Întrucât principalele atuuri ale învăţământului superior românesc
sunt cunoscute, rezumându-se în general la tradiţie, la seriozitatea unor
cadre didactice, la rezultatele deosebite obţinute de-alungul timpului, mai
ales în domeniul cercetării ştiinţifice, considerăm că este extrem de
importantă, pentru stabilirea unei strategii coerente de dezvoltare pe
termen scurt şi mediu, identificarea problemelor majore cu care se
confruntă acesta. Analiza punctuală a fiecăreia, împreună cu elementele
lor componente, poate să conducă la atitudini constructive, benefice
pentru reaşezarea învăţământului superior la baza schimbării întregii
societăţi.

Principalele obiective strategice

în perioada 2001-2010
În elaborarea strategiei de dezvoltare a învăţământului superior pe
perioada 2001-2010 s-au avut în vedere două categorii de principii: unele
generale, regăsite în orice abordare de acest tip şi altele speciale, în baza
cărora funcţionează şi va funcţiona sistemul de învăţământ superior din
România în perioada următoare.

A. Principii generale
Intervenţiile care au loc în învăţământul universitar, un domeniu
extrem de sensibil prin actorii săi, prin poziţia pe care o deţine în întreg
sistemul de învăţământ, dar şi la nivelul întregii societăţi, trebuie să
respecte anumite principii de ordin general pentru a nu deteriora
mecanismele de funcţionare a acestuia şi, dimpotrivă, pentru a asigura o
creştere a eficienţei sale. Această restructurare trebuie întreprinsă ferm, dar
fără rupturi marcante, întrucât are în vedere inclusiv educarea formatorului,
cu anumite inerţii ce necesită timp pentru a fi depăşite.
Învăţământul superior formează cadrele didactice, specialiştii în cele
mai diverse domenii, elitele intelectuale ale acestei ţări, de aceea
importanţa sa este determinantă în eliminarea decalajelor care se adâncesc
în raport cu ţările dezvoltate. De aici rezultă o responsabilitate sporită a
MEC, ce nu isi poate permite o “reformă” peste noapte, superficială,
frumoasă în sine, dar cu efecte dezastruoase pentru sistemul de
învăţământ în ansamblul său.

2
 Printre principiile generale pe care MEC le ia în consideraţie în
procesul de dezvoltare a învăţământului superior în România putem
remarca:

a. Prioritatea acordată obiectivelor şi mai puţin programării

detaliate a dezvoltării învăţământului superior. Fluctuaţiile înregistrate
de învăţământul superior în adaptarea sa la economia de piaţă şi la
realităţile lumii contemporane ne demonstrează că o programare detaliată
poate avea rezultate contradictorii. De aceea formularea unor obiective
precise şi a altora intermediare, constituie prioritatea absolută a
intervenţiilor structurante în domeniul invăţământului superior;
b. Promovarea varietăţii opţiunilor de aplicare a unor decizii
centrale în rezolvarea unor situaţii punctuale. MEC nu îşi propune
adoptarea de soluţii standard pentru situaţiile concrete ale universităţilor, ci
dimpotrivă promovează ideea că fiecare universitate are particularităţile
sale, iar cea mai bună soluţie de implementare a unei decizii se află în
mâna celor care gestionează aceste instituţii.
c. Acceptarea “agresiunilor” din afara sistemului de învăţământ
superior. Prin definiţie, sistemul de învăţământ superior este “agresat” de
schimbările care au loc la nivelul sistemului de învăţământ preuniversitar,
cât şi de cele care se petrec la nivelul pieţei forţei de muncă. La aceste
agresiuni majore se adaugă altele care ţin de opţiunea societăţii privind
reorganizarea structurală a întregului învăţământ superior, de ponderea
care se dă învăţământului universitar propriu-zis şi celui postuniversitar etc.
d. Acordarea unui timp de răspuns suficient, pentru ca sistemul
de învăţământ superior să poată reacţiona la intervenţiile determinate
de implementarea unor politici. Intervenţiile în cascada, de dragul unei
schimbări de formă sau al alinierii la unele modele, care nu işi regăsesc
baza în realităţile educaţionale din România, nu permit manifestarea şi
măsurarea efectelor induse, decât mult mai târziu. Iar atunci când sunt
observate ori este prea târziu, ori necesită fonduri suplimentare pentru a fi
luate măsuri de contracarare. De aceea estimarea corectă a timpului de
răspuns înaintea unei noi intervenţii devine un principiu de bază.
e. Depistarea punctelor de amplificare din sistemul de
învăţământ superior. Componentele sistemului universitar nu sunt izolate,
ci interacţionează s-au se află în raporturi de determinare. Resursele de
care dispunem sunt relativ reduse, de aceea este imperios necesar a
depista care sunt componentele cu rol determinant în a produce schimbări
benefice, de a le stimula, în aşa fel încât intervenţia să se amplifice şi să se
difuzeze la nivelul întregului sistem de învăţământ.

3
 f. Intervenţia cu prudenţă în buclele de reglare a sistemului de
învăţământ superior. Una din modalităţile cele mai simple de a controla
sistemul de învăţământ este aceea de a interveni asupra buclelor de
reglare, asupra feed-back-ului din celelalte sisteme învecinate. Dar nu
totdeauna informaţia furnizată de feed-back este suficient de relevantă,
încât să justifice o anumită intervenţie. De aceea, este necesară o prudenţă
mai mare atunci când intervenim la acest nivel pentru a nu produce
dereglări neaşteptate pentru întregul sistem de învăţământ superior.
g. Realizarea unui sistem de învăţământ echilibrat prin
descentralizare. Efectul taliei urbane, cel puţin în cazul României, se
regăseşte în amploarea şi structura învăţământului superior. Adică cele mai
mari oraşe sunt şi cele mai importante centre universitare. Câteva excepţii
sunt însă notorii, ceea ce înseamnă că descentralizarea învăţământului
superior nu s-a făcut totdeauna pe criterii ştiinţifice, ci şi pe alte tipuri de
criterii. Oricum este evident că descentralizarea reprezintă singura cale prin
care putem dispune de un sistem de învăţământ corect distribuit teritorial şi
cu o structură care să ţină cont de specificul regional.

B. Principii specifice
Particularităţile sistemului de învăţământ superior impun luarea în
considerare la fixarea principalelor obiective a unor principii care îi sunt
specifice şi care îl individualizează în raport cu alte sectoare de activitate
sau de învăţământ. Aceste obiective, părţi componente ale unei strategii,
urmăresc realizarea unui proces de schimbare accelerat, focalizat pe
elemente operaţionale care derivă dintr-un obiectiv strategic.
Pentru atingerea acestui obiectiv pot fi individualizate principii
specifice, precum:
- corelarea schimbărilor din sistemul de învăţământ superior la
triada: tradiţii-realitate social-economică şi culturală-valori
europene;
- caracterul global al schimbării, aceasta afectând direct sau
indirect toate componentele învăţământului superior;
- flexibilitatea curriculum-ului, prin adaptarea permanentă la inputs-
urile care sosesc din mediul universitar şi extra-universitar;
- stimularea gândirii studentului şi mai puţin a capacităţii acestuia
de conteinerizare a informaţiei;
- promovarea unui nou management al calităţii în procesul de
învăţământ superior;
- accentuarea rolului învăţământului postuniversitar în sistemul de
învăţământ superior;

4
 - diversificarea gamei de motivaţii a studenţilor şi cadrelor
didactice;
- diversitatea valorică a universităţilor, de unde necesitatea
ierarhizării acestora;
- translarea treptată a filtrelor de selecţie a studenţilor de la
admitere spre sfârşitul primului ciclu;
- încurajarea competiţiei interuniversitare;
- consolidarea autonomiei universitare, în corelaţie cu asigurarea
sinergiei necesare învăţământului românesc în integralitatea sa;
- diversificarea echitabilă a ofertei universitare pe marile regiuni ale
ţării, asigurând condiţii de accesibilitate la învăţământul superior
pentru toţi tinerii ţării;
- modernizarea infrastructurii universitare, inclusiv prin creşterea
gradului de informatizare a procesului de învăţământ şi cercetării
ştiinţifice;
- creşterea responsabilităţii în gestionarea resurselor la nivelul
universitaţilor;
- asocierea universităţilor, asocierea acestora cu alte instituţii şi
întreprinderi pentru realizarea unor obiective comune;
- revigorarea cercetării universitare, ca sursă de alimentare a
învăţământului cu fonduri financiare, respectiv practici şi idei;
- sprijinirea universităţilor în cooperările internaţionale şi în
diversificarea acestora.

Aceste principii generale şi specifice sunt situate la baza stabilirii

unei strategii coerente de structurare a învăţământului superior, de
evidenţiere a unor politici sectoriale în domeniu, adecvate atingerii
obiectivului fundamental ţintit de MEC în perioada următoare.

C. Îmbunătăţirea structurală a învăţământului superior –

obiectiv strategic central al MEC

Aşa cum a reieşit din analiza stării învăţământului superior românesc

la nivelul anului universitar 2000/2001, principala problemă a acestuia în
ultimii ani este “degradarea lentă şi continuă”, ceea ce înseamnă că trebuie
întreprins ceva, care să stopeze acest trend, cu efecte negative asupra
societăţii româneşti de mâine. În aceste condiţii, principalul obiectiv
strategic îl reprezintă îmbunătăţirea structurală a învăţământului
superior.
Realizarea acestui obiectiv presupune, în mod obligatoriu,
îndeplinirea unor obiective operaţionale, definite prin acţiuni specifice, care
5
într-o fază ulterioară vor trebui detaliate, până la nivel de resursă şi
instrumente de implementare. În detaliu, aceste obiective operaţionale şi
priorităţile în atingerea lor sunt următoarele:

1. Optimizarea reţelei naţionale a instituţiilor de învăţământ

superior. Procesul de multiplicare a centrelor universitare, în perioada de
după anul 1990 şi mai ales în anii recenţi, a fost extrem de accelerat, dar la
fel de incoerent, conducând la o distribuţie teritorială haotică a acestora,
fără a respecta criterii de performanţă. Reţeaua oficială a instituţiilor de
învăţământ superior din România a ajuns de la 45 la 140, ceea ce
înseamnă o universitate la circa 100.000 de locuitori în vârstă de muncă.
Această distribuţie nu este însă bine echilibrată, cea mai mare concentrare
de universităţi fiind în centrele urbane mari, precum Bucureşti (circa 1/3 din
numărul total).
În acelaşi timp, asistăm la dezvoltarea excesivă a unor centre
universitare de stat, unde numărul specializărilor depăşeşte cu mult
numărul înregistrat de alte universităţi cu tradiţie. Această optimizare
trebuie să se bazeze pe câteva acţiuni prioritare după cum urmează:
a. Ierarhizarea universităţilor pe criterii de performanţă. În
privinţa performanţelor evident că există foarte mari deosebiri între
universităţi. Din acest punct de vedere s-ar putea individualiza câteva clase,
care să introducă diferenţieri necesare în programele de finanţare, dar să şi
optimizeze luarea unor decizii la nivelul Consiliului Naţional al Rectorilor,
CNCSIS, CNFIS sau al altor organisme similare. MEC va trebui să susţină
în primul rând universităţile performante, iar în anumite cazuri doar
facultăţile (specializările) care se detaşează din celelalte categorii de
universităţi. Pentru această ierarhizare, MEC, împreună cu universităţile, va
stabili, pe domenii, criteriile de performanţă.
b. Corelarea distribuţiei universităţilor pe mari regiuni, în raport
cu populaţia şi resursele acestora. Date fiind unele decalaje importante
la nivelul marilor regiuni, în ceea ce priveşte susţinerea de către stat a
învăţământului superior, în perspectivă, MEC va adopta o politică a
asigurării şanselor egale pentru toţi tinerii acestei ţări, indiferent de regiunea
în care trăiesc. În acordarea avizului de oportunitate pentru înfiinţarea de
noi instituţii de învăţământ superior se va avea în vedere această realitate,
neglijată până în prezent. Pentru aceasta se va întreprinde un studiu
detaliat legat de raportul spaţial dintre distribuţia universităţilor, populaţia
marilor regiuni şi specificul activităţilor economico-sociale.
c. Reanalizarea structurii învăţământului de stat spre
optimizarea acestuia. Pornind de la structura universităţilor, se va încerca
o distribuţie echilibrată a universităţilor mari, complexe, o orientare a
6
acestora, alături de învăţământul universitar de lungă durată, spre studiile
postuniversitare şi de doctorat. Universităţile mici vor fi profilate pe
învăţământ de scurtă durată, cu 1-2 specializări de lungă durată în care să
exceleze. Un loc important îl va ocupa repartiţia teritorială în plan sectorial,
respectiv a învăţământului tehnic, medical, agricol, de artă şi muzică.
d. Promovarea instituţiilor de învăţământ superior particular de
calitate. Reţeaua de învăţământ superior particular număra în anul
universitar 2000-2001 84 de instituţii, un număr exagerat în raport cu
posibilităţile reale de desfăşurare a unui proces de calitate, în condiţiile în
care cadrele didactice au înregistrat creşteri numerice reduse şi nu
totdeauna de calitate. În aceste condiţii, aplicarea corectă a Legii 88/1993,
republicată, creşterea standardelor prevăzute pentru autorizare de
funcţionare provizorie şi pentru acreditare, va determina o selectare numai
a acelor instituţii capabile de a derula un proces didactic normal şi de o
calitate sporită.

2. Consolidarea autonomiei universitare, paralel cu creşterea

sinergiei şi coerenţei întregului sistem de învăţământ superior.
Autonomia reprezintă o realitate concretă, manifestându-se în toate verigile
procesului didactic şi al vieţii universitare. Aceste competenţe se extind de-
alungul întregului proces didactic, începând cu admiterea până la
finalizarea studiilor. Totodată, în materie de promovare a cadrelor didactice,
universităţile au întreaga libertate de a-şi stabili singure politica de urmat.
MEC va susţine universităţile pentru o creştere a autonomiei financiare şi
mai ales a autonomiei în gestionarea fondurilor alocate şi proprii,
intervenind pentru îmbunătăţirea legislaţiei în domeniu.
Pentru realizarea acestui obiectiv se pot reţine următoarele acţiuni
specifice:
a. Accelerarea procesului de descentralizare a activităţii
specifice universitare. Încă există activităţi care rămân centralizate şi se
derulează la nivelul ministerului. Universitatea trebuie să aibe o autonomie
totală în domeniile care privesc procesul didactic, promovarea cadrelor
didactice, activitatea de cercetare, gestiunea financiară etc.
b. Creşterea responsabilităţii conducerii universităţilor în
deciziile luate la nivelul instituţiilor respective. Rectorii trebuie să îşi
asume efectiv răspunderea pentru modul în care gestionează o instituţie de
învăţământ superior, iar în cazul unor abateri grave să cunoască
repercusiunile la care se expun. Consolidarea autonomiei implică precauţii
în adoptarea unor atitudini tranşante în situaţii discutabile. Asumarea
responsabilităţii nu are doar caracter declarativ, ci şi implicaţii concrete
asupra celui care adoptat o decizie greşită, cu efecte nedorite pentru
7
instituţia respectivă sau pentru sistemul de învăţământ superior în
totalitatea sa.
c. Instituirea de noi raporturi de cooperare între universităţi şi
minister. Transparenţa trebuie să domine relaţiile de cooperare dintre
minister şi universitate. Raporturile de subordonare trebuie să existe în
procesele de implementare a unor politici la nivel macro-, în cele care
decurg din constituirea unei baze de date care să permită definirea acestor
politici, în atribuirea fondurilor financiare, în promovarea cadrelor didactice,
respectand standardele în materie. Evident că această cooperare se
bazează pe prevederile legilor în vigoare.
d. Flexibilitate şi exigenţă în monitorizarea instituţiilor de
îvăţământ superior. Una din sarcinile principale ale MEC este aceea de a
monitoriza universităţile în ce priveşte legalitatea deciziilor pe care le
adoptă, a modului de gestionare a fondurilor alocate şi în respectarea
calităţii procesului didactic. În acest sens se vor defini clar obiectivele
monitorizării şi sectoarele de activitate ce impun o astfel de acţiune.

3. Îmbunătăţirea performanţelor în activitatea studenţilor şi a

personalului didactic. Revitalizarea învăţământului superior şi al societăţii,
în general, are la bază performanţele atinse de studenţi şi cadrele didactice
atât în procesul didactic propriu-zis, cât mai ales în contactul cu lumea
externă sistemului de învăţământ. În acest sens trebuie gândit la un sistem
complex de măsurare a performanţelor, ţinând cont că acestea au sisteme
de referinţă variabile. Evident că atingerea a noi praguri de calitate implică
şi motivaţii morale şi materiale pe măsură. Pentru atingerea acestui obiectiv
se pot distinge următoarele acţiuni:
a. Creşterea exigenţei în promovarea personalului didactic.
Scăderea standardelor determină promovarea în masă a cadrelor didactice
şi crearea unui spirit egalitarist, puţin inovativ. Exigenţa reală induce o
ierarhie a valorilor în universitate, o emulaţie a procesului de cercetare
ştiinţifică şi de predare didactică. De aceea, vor trebui stabilite criterii de
calitate general valabile şi specifice, care să permită o reconsiderare a
valorilor în învăţământul universitar (instituirea de concursuri naţionale
pentru posturile didactice superioare, de exemplu).
b. Reorganizarea procesului didactic printr-o nouă filozofie a
învăţării. Regândirea modalităţii de desfăşurare a cursurilor şi seminariilor,
încât studentul să acumuleze, în primul rând, metode de analiză,
metodologii de cercetare, modele de organizare a activităţii, să participe
creativ la activităţile didactice. Universităţile vor impune revederea
modalităţii de derulare a activităţilor cu studenţii, încât centrul de greutate
să treacă de la acumularea de informaţie la activităţi de formare.
8
 c. Îmbunătăţirea selecţiei şi motivarea studenţilor pentru noi
performanţe. Selecţia actuală a studenţilor, având în vedere diversitatea
de condiţii în care se susţine bacalaureatul, precum şi diferenţierile care
există în considerarea acestuia la calculul mediei de intrare solicită
depistarea de noi soluţii în acest sens. Comunităţile universitare vor decide
modalităţile prin care selecţia întreprinsă la admitere să fie cât mai
apropiată de ierarhizarea reală a candidaţilor. Totodată sistemul de burse,
accentuând două categorii principale (cele sociale şi de merit), la care se
adaugă instituirea burselor pentru mediul rural, stimulând formarea de
formatori în acesta, reprezintă un nou stimulent. În acelaşi timp, trebuie
oferite stimulente doctoranzilor cu frecvenţă, de tipul burselor de cercetare,
utilizate în finalizarea tezelor de doctorat, şi sporirea burselor de
documentare în străinătate.
d. Instituirea evaluării interne şi externe, ca instrument în
atingerea unei noi calităţi. Autoevaluarea la nivelul universităţilor trebuie
instituită ca obligatorie în fiecare an sau la doi ani o dată. În procesul de
autoevaluare, studenţii trebuie să aibe o pondere cuprinsă între 30-50%. Se
va institui obligatoriu şi evaluarea externă efectuată de CNEAA, de alte
instituţii specializate din ţară sau de peste hotare. Se vor căuta modalităţi
concrete pentru o evaluare permanentă a universităţilor, în baza căreia se
va putea face şi o ierarhie a performanţelor în calitatea procesului didactic
şi de cercetare.
e. Revigorarea cercetării ştiinţifice universitare şi utilizarea
rezultatelor în procesul didactic. Cercetarea ştiinţifică universitară are o
tendinţă de scădere, având în vedere capacitatea redusă a economiei
româneşti de a o susţine şi de a-i utiliza rezultatele. Cel puţin cercetarea
academică poate fi impulsionată pentru ca rezultatele obţinute să fie
integrate în cursurile universitare. În acest sens s-ar putea introduce un
indicator de măsurare a modului în care sunt folosite ideile rezultate din
cercetările proprii în procesul didactic. MEC şi instituţiile centrale vor atrage
specialiştii din sistemul de învăţământ la fundamentarea deciziilor cu impact
social, economic, cultural şi administrativ naţional.

4. Îmbunătăţirea infrastructurii universitare. Fără o bază

materială suficient de modernă şi fără condiţii de viaţă decente nu se poate
realiza o îmbunătăţire fundamentală a învăţământului universitar în
ansamblul său. Acest obiectiv operaţional este esenţial şi depinde în mare
măsură de resursele bugetare alocate, cât şi a altor resurse aparţinând
universităţilor. Principalele acţiuni care ar conduce la îmbunătăţirea situaţiei
existente sunt:

9
 a. Modernizarea bazei materiale prin alocarea de noi fonduri de
la bugetul central. Creşterea bugetului MEC, având în vedere starea
actuală a bazei de cazare, a laboratoarelor şi sălilor în care se derulează
procesul didactic, este o cerinţă imperioasă. Translarea treptată a filtrelor
de selecţie a studenţilor de la admitere spre sfârşitul primului ciclu, ar putea
conduce la o reducere a presiunii asupra infrastructurii existente.
b. Atragerea de noi surse financiare pentru dezvoltarea bazei
materiale. Universităţile vor fi încurajate în atragerea de fonduri pentru
susţinerea propriei dezvoltare, dar cu o pondere tot mai mare provenind din
cercetarea ştiinţifică sau consultanţă şi tot mai puţin din taxele provenite de
la studenţi. În acest sens se vor găsi modalităţi de stimulare a universităţilor
care realizează mari încasări ca urmare a activităţii de cercetare
desfăşurată la nivel naţional sau prin cooperare internaţională.
c. Atragerea investitorilor privaţi în îmbunătăţirea bazei
materiale. Există oameni de afaceri interesaţi în a investi în campusurile
universitare. Această oportunitate poate fi folosită prin acordarea de
facilităţi acestora, mai ales atunci când doresc să investească în construcţia
de noi cămine sau în creşterea gradului de confort al acestora. Printr-o
politică adecvată universităţile pot negocia avantajos pentru ambele părţi
astfel de posibile investiţii. MEC va sprijini totdeauna iniţiativele concrete în
acest sens, care să se soldeze cu rezultate directe pentru student, în
general.
d. Gestionarea cu responsabilitate a bazei materiale
universitare. Spiritul de protecţie a bunurilor, a laboratoarelor, căminelor,
cantinelor etc. trebuie să fie dominant atât în comportamentul managerilor,
al cadrelor didactice, dar şi al studenţilor. Nenumărate resurse se disipează
anual în reparaţii, care ar putea să se facă la intervale mai mari de timp,
dacă ar exista o gestionare responsabilă atât din partea proprietarului, cât
şi a beneficiarului.

5. Corelaţie mai bună a învăţământului superior cu piaţa forţei

de muncă. Acest obiectiv reprezintă un deziderat al învăţământului
superior, care înseamnă anticiparea evoluţiei pieţei şi producerea a cât mai
mulţi specialişti care să fie utilizaţi de economie, cultură şi societate, în
general. Pentru aceasta sunt necesare studii detaliate asupra pieţei forţei
de muncă spre realizarea unei corelaţii optime între investiţia în
învăţământul superior şi rezultatele potenţiale ale acestei investiţii. Pentru
realizarea acesteia sunt vizate:
a. Racordarea specializărilor universitare cu nomenclatorul
ocupaţiilor. O acţiune extrem de importantă este regăsirea în
nomenclatorul ocupaţiilor a specializării cu care un absolvent încheie ciclul
10
universitar. În acest sens, câştigul reprezentat de reglementarea
specializărilor şi domeniilor de referinţă, trebuie continuat cu această
corectare a ocupaţiilor.
b. Monitorizarea modului de inserţie a absolvenţilor pe piaţa
forţei de muncă. Evident că măcar estimarea numărului de absolvenţi care
se încadrează pe posturi corespunzătoare cu specializările absolvite ar fi
extrem de utilă, pentru definirea politicilor în domeniul învăţământului
universitar. De multă vreme singura modalitate de corelaţie a cifrei de
şcolarizare cu piaţa se face indirect în raport cu numărul candidaţilor.
Aceasta însă nu este însă corectă, datorită inerţiei societăţii vis-à-vis de
specializările la modă. MEC îşi propune să iniţieze programe de studii
asupra acestei relaţii sau/şi să atragă universităţile într-un astfel de proces.
c. Promovarea conceptului de universitate antreprenorială şi a
iniţiativei antreprenoriale. Legătura dintre universitate şi mediul
economico-social şi cultural are o importanţă deosebită asupra formării
spiritului antreprenorial la studenţi, care ulterior terminării studiilor poate să
intre direct în afaceri. În acelaşi timp, o universitate cu relatii intense în
mediul său economic poate asigura mult mai bine un loc de muncă pe
măsura pregătirii studenţilor.
d. Optimizarea activităţilor practice în ansamblul procesului
didactic. Structura procesului didactic, raportul dintre partea teoretică şi
cea aplicativă, concretă, sunt esenţiale în formarea deprinderilor la studenţi,
în reducerea timpului de integrare a lor după absolvire în procesul
productiv. MEC, direct şi indirect, va sprijini acest proces de optimizare, în
raport de specificul fiecărei specializări şi de oferta potenţială a pieţii.
e. Orientarea cercetării ştiinţifice universitare spre problemele
economice, sociale şi culturale actuale. CNCSIS, APART şi alte
organisme consultative, universităţile, în ansamblul lor, vor fi tot mai
deschise unor proiecte de cercetare legate strâns de o valorificare concretă
şi în folosul societăţii. Evident că nu vor fi neglijate cercetările fundamentale
de vârf, dar un accent deosebit se va pune pe promovarea acelor proiecte
de cercetare care se dovedesc şi utile pentru existenţa comunităţilor
umane.

6. Reorganizarea procesului didactic. Procesul didactic în

învăţământul superior în ciuda aparenţei, rămâne unul foarte complicat: pe
de o parte se promovează ideea că studentul nu mai are nevoie de profesor
(datorită progreselor înregistrate de tehnicile de comunicare modernă), iar
pe de altă parte, se cunoaşte că transmiterea cunoştinţelor şi formarea
deprinderilor se realizează mai bine prin relaţia directă ce se instaurează

11
între student şi cadrul didactic. Restructurarea acestui proces presupune
câteva acţiuni de bază:
a. Instituirea sistemelor modulare pe pachete de cursuri
universitare. Aceasta înseamnă reunirea temporală a cursurilor cu legături
directe şi concentrarea lor în intervale de timp bine determinate. Evaluarea
acestora se va face, la fel, pe pachete de cursuri, urmând ca notele să fie
acordate la acest nivel, de o comisie formată din titularii cursurilor
respective.
b. Un nou centru de greutate – titularul de disciplină (modul).
Unitatea de bază în organizarea procesului didactic este catedra. Aceasta
insă este suficient de heterogenă, iar cel mai adesea blochează
performanţa, de aceea este necesară o translare a modului de organizare a
procesului didactic spre titularul de disciplină sau de modul, care asigură o
mai mare fluenţă informaţiei şi deprinderilor către studenţi, care ar implica
mult mai bine în activitate preparatorii, asistenţii şi lectorii care i-ar avea în
echipă.
c. Iniţierea şi dezvoltarea politicilor educaţionale tip “e-
Learning” în domeniul tehnologiilor de comunicare şi modernizarea
infrastructurii corespunzătoare a instituţiilor şi unităţilor de
învăţământ. Îmbunătăţirea procesului didactic nu poate fi concepută fără
informatizarea acestuia într-o cât mai mare măsură, fără trecerea la un
învăţământ corelat cu resursele de care se dispune (“învăţământul bazat pe
resurse”), fără comunicarea rapidă şi permanentă între formatori, între
aceştia şi studenţi. În acest sens, se prevede conectarea la reţeaua
ROEDUNET a campusurilor studenţeşti, dezvoltarea sistemului informatic
pentru managementul educaţional, dezvoltarea unor pachete educaţionale
soft şi multimedia, dezvoltarea pe suport INTERNET a transmisiei digitale
TV pentru învăţământul la distanţă, precum şi iniţierea unor parcuri
tehnologice.
d. Instituirea schimbului de experienţă la nivel naţional
(profesor invitat) şi a cooperării interuniversitare în domeniul
învăţământului. S-a constat că profesorii invitaţi, profesorii care susţin
prelegeri în alte universităţi decât cele proprii, induc o atmosferă nouă,
stimulativă în viaţa universitară. De aceea MEC şi-a propus să creeze
cadrul favorabil unor astfel de stagii pentru cadrele didactice, care vor avea
posibilitatea să facă un schimb de experienţă real în noile colective
profesorale.
e. Îmbunătăţirea modului de organizare a concursurilor pentru
posturile de conferenţiar şi de profesor universitar. Introducerea a noi
forme de concurs, transparenţa care trebuie să domnească procesul de
evaluare a dosarelor candidaţilor şi activităţilor acestora, exigenţa comisiilor
12
de concurs vor întări competiţia, dar şi pregătirea individuală a potenţialilor
candidaţi, vor contribui la stimularea vieţii academice.
f. Structurarea clară pe cicluri, cu porţi de ieşire din sistem
pentru studenţi. Alinierea la schimbările intervenite în sistemul de
învăţământ european (ca urmare a Declaraţiei de la Bologna) implică
structurarea pe cele trei cicluri de bază: ciclul I (echivalent cu „batchler”), cu
o durată de 3-4 ani; ciclul II (echivalent cu „master”), cu o durată de 1-2 ani;
ciclul III, reprezentat de doctorat. O astfel de structură asigură porţi de
ieşire din sistem pentru un student, care nu este capabil să urmeze întreg
traseul stabilit prin cele trei cicluri.
g. Creşterea importanţei creditelor transferabile în activitatea
universitară. Sistemul de credite acceptat de toate universităţile de stat nu
este încă pe deplin operabil. Nu există încă o compatibilizare la nivel
naţional, fără a mai vorbi de creditele transferabile la nivel european. Ca
urmare MEC va stimula introducerea sistemului de credite şi la universităţile
particulare şi va identifica mecanismele de asigurare a compatibilizării
naţionale.

7. Stimularea integrării învăţământului superior românesc în cel

european şi a cooperărilor internaţionale. România a participat activ la
programele de cooperare europeană, închizând provizoriu negocierile la
capitolul 18 (“Educaţie, formare profesională şi tineret”). Până în momentul
aderării vor fi promovate politici educaţionale compatibile cu cele europene
in ce priveşte asigurarea de şanse egale pentru toţo, asigurarea mobilităţii
învăţământului superior, educaţia în limbi străine, dimensiunea europeană a
educaţiei etc. Totodată, va asigura un tratament egal pentru toţi cetăţenii
statelor membre ale UE în ceea ce priveşte accesul în învăţământul
superior. Printre principalele priorităţi în acest domeniu, se detaşează:
a. Consolidarea procesului de reformă în învăţământul superior,
în concordanţă cu evoluţia celui european. Relaţiile extrem de strânse
cu ministerele de profil din toate ţările membre UE, crează premisele
racordării din mers a reformei procesului de învăţământ în universităţile
româneşti. De altfel participarea reprezentanţilor României la toate marile
reuniuni continentale pe problemele învăţământului superior reprezintă un
argument al atenţiei care se acordă evoluţiei convergente a sistemelor de
învăţământ. În plus creşterea mobilităţilor, introducerea creditelor
transferabile la nivel european a “Diplomei Supplement”, eliberată la cerere,
sunt acţiuni care ţintesc armonizarea, prin legislaţie a elementelor esenţiale
din învăţământul superior.
b. Derularea programelor Socrates II şi Leonardo da Vinci II.
România participă cu drepturi depline la programele europene în domeniul
13
educaţiei şi formării profesionale, Socrates II şi Leonardo da Vinci II. Pentru
corecta desfăşurare a acestor programe, MEC va impulsiona vele două
agenţii create în acest sens şi va acorda tot sprijinul realizării mobilităţilor în
condiţii decente şi benefice pentru studenţi şi cadre didactice.
c. Susţinerea programului de schimburi interuniversitare. Acest
program regional vizează intensificarea potenţialului pedagogic în spaţiul
universitar francofon. În urma deciziei de deschidere la Bucureşti a Biroului
regional, universităţile româneşti au un cadru concret de cooperare în
programele şi activităţile desfăşurate de Agenţia universitară a Francofoniei
(AUF).
d. Promovarea preocupărilor pentru menţinerea şi dezvoltarea
relaţiilor de cooperare cu alte ţări ale lumii. MEC va sprijini şi pe viitor
universităţile în lărgirea contactelor externe, în găsirea a diferite forme de
parteneriat, în dezvoltarea de reţele de cooperare care să contribuie la mai
buna implicare a învăţământului românesc în circuitul de valori
internaţionale, la creşterea nivelului calitativ al acestuia.

xxx

Evident că proiectarea învăţământului superior românesc într-un

anumit orizont de timp implică un oarecare risc, datorită formelor pe care le
îmbracă, distorsiunilor existente şi dinamicii contradictorii a vieţii
economice, în primul rând. Totodată, limitele resurselor disponibile pot
încetini procesul de schimbare structurală, atingând numai anumite
segmente ale vieţii universitare. Oricum, există, într-un mod manifest,
dorinţa de accelerare a schimbărilor, de apropiere a universităţii de
societate şi nu de desprindere totală a acesteia, de valorificare a atuurilor
pe care le poate avea în societatea de mâine un învăţământ superior
performant, o cercetare universitară axată pe priorităţi bine definite.

14