Sunteți pe pagina 1din 8

CONCEPTE ALE SEMIOTICII ŞI COMUNICĂRII

SEMIOTICA poate fi definită ca ştiinţă a semnelor. Semnele permit fiecărei specii să-şi
semnaleze existenţa, să comunice mesaje şi să modeleze informaţia venită din lumea exterioară.
“Obiectivul primordial al semioticii e de a înţelege atât capacitatea unei specii de a
produce şi înţelege semne, cât şi în cazul speciei umane, activitatea generatoare de cunoaştere pe
care capacitatea respectivă le permite oamenilor să o înfăptuiască.”

Ştiinţa semioticii îşi are rădăcinile în medicina antichităţii – Hipocrate a instituit


semiotica ca pe o ramură a medicinei. Studiul semnelor în termeni nemedicali a devenit o
preocupare a filosofilor în jurul epocii lui Aristotel.
Părintele semioticii moderne este, însă, Ferdinand de Saussure (1857-1913), căruia i se
alătură şi alţi monştrii sacrii ai acestei ştiinţe (Charles S. Peirce). În al său Cours de linvistique
géneralé, Saussure folosea termenul de semiologie, în prezent fiind însă, preferat cel de
semiotică. Saussure (asemănător lui Aristotel) a definit semnul ca pe o formă alcătuită (1) din
semnificant şi din (2) conceptul la care face acesta trimitere – semnificatul. Relaţia stabilită între
unul şi celălalt a numit-o semnificaţie.
Sfantului Augustin: “Pe de o parte, cunoaştem lucrurile cu ajutorul semnelor, iar pe de
altă parte, nu am putea cunoaşte semnificaţia semnelor dacă nu am avea experienţa
lucrurilor”.

SEMIOTICA este ştiinţa care studiază natura şi funcţionarea semnelor, adică a


elementelor constante şi comune tuturor faptelor de limbaj care constituie mediul propriu-zis al
comunicării.
„Sarcina semioticii este aceeea de a înţelege capacitatea unei specii de a produce şi
înţelege semne, cît şi, la nivel uman, activitatea generatoare de cunoaştere pe care
capacitatea respectivă le permite oamenilor să o înfăptuiască. Cea dintîi se numeşte semioză,
secunda – reprezentare”, adică utilizarea deliberată a semnelor pentru a cerceta, clasifica şi
cunoaşte lumea. Thomas A. Sebeok,
=> Semioza – activitatea concreta de a produce si a recepta semne (nu presupune studiu)
=> Reprezentare – utilizarea semnelor pentru a clasifica, cerceta si cunoaste lumea.

Distincţia dintre semiologie şi semiotică este arbitrară. Saussure vorbea de semiologie,


accentuînd dimensiunea umană a semnelor şi rolul acestora în comunicare, ataşînd proiectata
ştiinţă în categoria ştiinţelor sociale. Peirce invoca semiotica, accentuînd miza logică şi
cognitivă, abordabilă mai curînd din perspectivă filosofică. În momentul de faţă, termenul
semiologie se foloseşte în scrieri ataşate mai curînd culturii franceze (desemnînd totodată
ramura medicinei ce studiază simptomele bolilor sau simptomalogia), în timp ce semiotica
devine referinţa preferată în scrierile de inspiraţie anglo-saxonă şi americană, tinzînd tot mai
mult să se impună în vocabularul abordărilor din domeniu.

Semiotica - putem distinge:


- semiotica generală, înrudită cu filosofia limbajului, psihologia individuaă şi socială,
sociologia;
- semioticile particulare (specifice sau regionale) de felul celor verbale (lingvistica), gestuale,
olfactive, muzicale, teatrale, cinematografice, plastice;
- semioticile aplicate diferitelor tipuri de discurs (jurnalistic, publicitar, artistic...).

1
SEMN - Conceptul central al disciplinei este cel de SEMN. Potrivit uneia din
numeroasele definiţii, „semnul este substitutul unu lucru sau al unei idei, substitut care
facilitează utilizarea simbolică a acestuia.”( Jean-Marie Klinkenberg).

Principalele funcţii ale semnului ar viza:


- Semnul ca substitut a ceva (cuvîntul ca substitut al lucrului desemnat, fotografia ca substitut
al reallităţii, harta ca substitut al spaţiului, GPS ca substitt al hartii, );
- Semnul ca urmă a unui cod (ansamblul de reguli ce facilitează producerea şi descifrarea
semnelor de către cineva în situaţii particulare) Ex: codul limbii române, codul numeric al
operatoritor de servicii telefonice, codul poştal, coduri vestimentare, de circulaţie rutieră,
navală sau aeriană, de operare pe ordinator, codul cromatic, codul bunelor maniere, cod de
bare, cnp,
- Semnul ca instrument de structurare a universului, presupune reguli, coduri de lectură şi
interpretare, raportarea la mediul înconjurător status social (pozitia unui om in cadrul unui
grup)

SEMIOZA - A studia semnele în procesul comunicǎrii lor echivaleazǎ cu a dezvǎlui o


semiozǎ. Semioza este principalul obiectul de interes al semioticii. Activitatea concreta de a
produce si a recepta semne (nu presupune studiu). Ideea este formulată mai întîi de către Peirce,
fiind preluată ulterior de către Th. Sebeok, U. Eco.
În viziunea lui Peirce o semiozǎ ar fi o acţiune care presupune cooperarea a trei agenţi –
SEMN, OBIECTUL SAU SI INTERPRETANTUL SAU

Umberto Eco vede la rîndul său SEMIOTICA în termenii “unei activitǎţi creatoare de
semiozǎ. În acest context, prin semiozǎ ar trebui sǎ înţelegem procesul prin care oamenii
comunicǎ între ei, iar procesele de comunicare devin posibile datoritǎ sistemelor de semnificare.

Definirea semnului in “semiologia” lui Saussure - Curs de lingvistică generală

Saussure (alături de Peirce) intre pionierii semiotice contemporane.


Ferdinand de Saussure (1858-1913) este considerat drept intemeietorul lingvisticii
moderne. Deşi a publicat foarte puţin Saussure a avut o influenţă enormă asupra lingvisticii. Trei
elevi ai lui Saussure, Ch. Bally, A. Sechehaye, A. Riedling,
folosind notiţele de la cursurile ţinute de Saussure la Geneva in 1906-1907, 1908-1909, 1910-
1911 şi amintirile de la orele maestrului, au reuşit să dea o redactare unitară cursului - Cours de
linguistique generale.

Punctul de pornire al reflecţiilor lui Saussure îl constituie actul unic, absolut, expresiv,
determinat de vorbire, seria nesfârşită a diferiţilor produşi fonici şi seria diferitelor sensuri.
Limbajul este multiform şi heteroclit (alcătuit din elemente disparate, eterogene), în timp ce
limba este omogenă, este o nomenclatura (o lista de termeni)
“Limba este un sistem de semne ce exprimă idei şi, prin aceasta, ea este comparabilă cu
scrisul, cu alfabetul surdomuţilor, cu riturile simbolice, cu formele de politeţe, cu semnalele
militare etc. Numai că ea este cel mai important dintre aceste sisteme.”
Limba se deosebeşte, la rîndu-i, de vorbire.
=>Limba este un produs social înregistrat pasiv. Limba este limbajul fără vorbire.
=>“Vorbirea este un act individual de voinţă şi inteligenţă”

“Semnul lingvistic nu uneşte un lucru cu un nume, ci un concept cu o imagine acustică”

2
Prin semn înţelegem întregul ce rezultă din asocierea unui semnificant cu un semnificat.
Semnul lingvistic este o entitate psihica cu doua fete (natură diadică) -: faţa semnificantă
(semnificant) – imaginea acustica şi faţa semnificată (semnificat) – concept. În această ordine de
idei imaginea acustică nu este sunetul material, lucrul pur fizic, ci amprenta psihică a acestui
sunet. Reprezentarea pe care ne-o dă mărturia simţurilor noastre este senzorială fiind numită
materială numai în acest sens şi în opoziţie cu celălalt termen al asocierii.

Semnul lingvistic are doua caracteristici primordiale:


- legatura ce uneste semnificantul de semnificat este una arbitrara (adica nu exista nici o
legatura necesara intre sunete si conceptele corespunzatoare lor). Astfel, ideea de „soră” nu este
legată prin nici un raport interior de şirul de sunete s-o-r-ă care îi serveşte drept semnificant; ar
putea fi tot atât de bine reprezentat prin oricare altul. Imbinarea semnificantilor cu semnificatii
este o opera arbitrara: semnificatul casa este asociat in franceza cu semnificantul maison, engleza
cu house, germana cu haus. (exceptii cand intre semnficat si semnificant exista o anumita
legatura de determinare: onomatopee, interjectii, verbe cu simbolism fonetic de tipul a vui, a
scartai)
Orice mijloc de exprimare acceptat de o societate se bazează pe o convenţie. Spre
exemplu, semnele de politeţe, dotate adeseori cu o anumită expresivitate naturală, sunt şi ele
fixate de o regulă; acestă regulă îi obligă pe oameni să le folosească şi nu valoarea lor intrinsecă.
Se poate trage concluzia că semnele în întregime arbitrare realizează mai bine idealul semiotic
iar limba, cel mai complex şi cel mai răspândit sistem de exprimare poate deveni modelul
general al oricărei semiologii.
“Ne-am servit de cuvântul simbol pentru a desemna semnul lingvistic, sau mai exact ceea
ce numim semnificat… Simbolul are caracteristica de a nu fi niciodată cu totul arbitrar; el nu e
vid; între semnificant şi semnificat există un rudiment de legatură naturală. Simbolul justiţiei,
balanţa, n-ar putea fi înlocuit cu orice altceva, de exemplu, cu un car de luptă”

- semnificantul are un caracter liniar – priveste producerea si perceperea fluxului vorbirii


pe axa timpului (semnificanţii auditivi se desfăşoară liniar în timp, cei scrişi se derulează liniar în
spaţiu)

Semiotica lui Charles Sanders Peirce

Considerat cel mai important filosof al Americii şi intemeietorul semioticii moderne,


Peirce (1839-1914) este autorul unei opere monumentale (de peste 100.000 pagini)
Charles Sanders Peirce definea semnul drept un instrument de comunicare umană,
sugerând ideea că întreaga gândire şi cunoaştere se realizează prin semne.
Intre 1865 şi 1914 Peirce a redactat circa 75 de caracterizări (definiţii) ale semnului ce
evidenţiază esenţa relaţiei semiotice: ”semnul ţine locul a ceva intr-o anumită privinţă”, iar
“lucrul” cu această caracteristică (de a ţine locul a ceva) este denumit representamen.
Semnul apare la Peirce ca “ceva care stă pentru cineva in locul a ceva intr-o anumită
privinţă”. El se adresează cuiva, ceea ce inseamnă că creează in mintea acelei persoane un semn
echivalent sau mai dezvoltat. Acest semn pe care il creează il numesc interpretant al primului
semn. Semnul stă in locul a ceva, obiectul său. El stă in locul acestui obiect in raport cu un fel de
idee“.
Semnul este o entitate ternară ale cărui componente sunt:
i) representamen la Peirce (semnificantul) - acel ceva care poate fi reprezentat
ii) interpretant la Peirce (semnificatul) - este relaţia de mediere dintre semne. El nu
indică o persoană, ci este o funcţie care are rolul de a trimite de la un semn la altul, “echivalent
sau poate mai dezvoltat”.

3
iii) obiectul la Peirce - acel ceva vizat de către semn, un lucru, ceva real sau doar
imaginabil.

Termenul de semioză (acţiune triadică a semnului) a fost folosit pentru prima dată de Ch.
S. şi desemnează o acţiune sau o influenţă care constituie sau implică o cooperare între trei
subiecte: SEMN, OBIECTUL SAU SI INTERPRETANTUL SAU. “Semioza infinita”: semnul
este “ceva care face ca altceva (interpretantul sǎu) sǎ se refere la un obiect la care el însuşi se
referǎ (obiectul sǎu) în acelaşi fel, interpretantul devenind la rîndul sǎu un semn şi aşa mai
departe ad infinitum”

Pentru C.S. Peirce simbolul este pur convenţional.


Va trebui să distingem simbolul de tip saussurian care este simbolul cultural tradiţional
de simbolul peircian de tip ştiinţific (simbol chimic, algebric etc.)

SEMIOTICA SI COMUNICARE - “Semnul este utilizat pentru a transmite o


informaţie, pentru a spune sau a indica un lucru pe care cineva îl cunoaşte sau doreşte să-l
împărtăşească şi altora. El se inserează într-un proces de comunicare de tipul: sursă – emitent –
canal – mesaj - destinatar ”
Semiotica este stiinta care studiaza procese de comunicare. Eco sugereazǎ cǎ dincolo de
orice proces comunicativ existǎ un sistem de semnificare.
- “semiotică a comunicǎrii” – poate studia productie semnelor. Comunicarea – proces
care se poate lipsi de agentul uman. Adica exista comunicare intre masini, animale.
- “semiotică a semnificǎrii” – poate fi studiata din perspectiva teorie codurilor.
Semnificarea – proces tipic uman.

SCHEMA GENERA A COMUNICARII (propusa de Jean Marie Klinkenberg)


presupune că “un emiţător trimite unui destinatar, prin intermediul unui canal, un mesaj despre
ceva, mesaj alcătuit cu ajutoru unui cod dat”.
...Emiţătorul - orice organism viu sau o maşină.
...Receptorul (destinatarul) – este un receptor ideal. Este dispus sa preia mesajul transmis. (ex.
cititorulul ideal al unei cărţi).
...Referentul este lucrul despre care se vorbeşte.
...Canalul este suportul fizic al informaţiei (unde sonore venite pe canalul auditiv, imagini intrate
pe canalul visual, mirosuri percepute pe canalul olfactiv).
...Codul – ansamblul de reguli ce permit atribuirea de semnificaţii elementelor mesajului,
interfaţă între semn şi referent. Fiecare cod presupune o anumita competenta specifica.
...Mesajul (enunţul) – acel ceva care se doreste transmis. Un ansablu de semne ce au menirea de
a transmite ceva.

FUNCTIILE COMUNICARII din perspectiva lui Roman Jakobson:


- emotivă sau expresivă (centrată pe emiţător, descrie situaţia in care se afla emitatorul în
momentul comunicării);
- conativă sau imperativă (centrată pe destinatar, urmăreşte să creeze destinatarului un
anumit comportment);
- fatică sau de contact (centrată pe canal, urmăreşte buna funcţionare a acestuia,
conservarea, adica ameliorarea condiţiilor de comunicare);
- metasemiotică (centrată pe cod, presupune convertirea unui limbaj în alt limbaj, un set de
semne în altul);
- poetică sau retorică (centrată pe mesaj şi si pe natura formala a acestuia).

4
AURELIU AUGUSTIN este primul dintre crestin ce propune stiinta a semnelor apropiata
de semiotica. Atunci insa problemele semioticii se discutau din perspective gramaticale, logice sau
retorice (arta de a persuada cu ajutorul discursului).

De doctrina christiana este recunoscută ca fiind prima lucrare propriu-zis semiotică


De dialectica intră în referinţele specialiştilor drept "certificatul de naştere" a unei
perspective semiotice relativ închegate.
De Magistro (“despre invatator” – tratat de pedagogie) – cum sa predai cu ajutorul semnelor
(ce putem invata de la Dumnezeu, de la oameni)
"Semnul este ceea ce se arată pe sine însuşi simţurilor şi, în afară de sine, mai indică
spiritului şi altceva".
"Prin semn se înţelege un lucru care loveşte din afară simţurile noastre, dar care face să
se ivească în noi gîndirea unui alt lucru; astfel în urmele unui animal descoperim trecerea sa,
fumul ne indică focul ascuns privirii, un strigăt trădează sentimentul cuiva, sunetul trompetei
indică soldaţilor ce trebuie să facă".
"Cuvîntul este semnul unui anumit lucru, pentru că, emis de un vorbitor, poate fi înţeles
de un ascultător (...). A vorbi înseamnă a emite un semn cu ajutorul unui sunet articulat". Este
vizată aici atît relaţia dintre semn şi lucrul pe care îl desemnează şi semnifică, cît şi cea dintre
vorbitor şi ascultător.
În De Magistro: "nimic nu poate fi predat fără semne", cu excepţia lucrurilor care se
arată pe ele însele.

Chestiuni discutate:
Ce relaţie există, aşadar, între lucruri şi semnele lor? Augustin acordă întîietate lucrurilor;
cunoaşterea lor o precede pe cea a cuvintelor care le mijlocesc. După acelaşi raţionament,
cunoaşterea lucrului este preferabilă semnului, "căci nu cunoaşterea a fost dată pentru semn, ci
semnul a fost instituit în scopul cunoaşterii", după cum folosirea semnelor (vorbirea, de pildă)
trebuie preferată semnelor ca atare (cuvintelor), căci acestea din urmă au fost date pentru a fi de
folos, slujind totodată comunicării, învăţării şi reamintirii.
Un cuvînt (verbum) poate fi şi semn şi lucru (res); cuvintele există ca semne ale lucrurilor,
în măsura în care stau ca nume acestora; "orice semn este un lucru, dar nu orice lucru este un semn",
căci nu toate lucrurile trimit la o semnificaţie demnă de reţinut.
Cuvintele au la Augustin funcţiuni metalingvistice (putem vorbi despre cuvinte folosind tot
cuvinte) şi metasemiotice (toate semnele, inclusiv cele neverbale, pot fi convertite în cuvinte,).
Intre cuvinte Augustin pune pret pe acele cuvinte care “spun mai mult”. Cuvintele nu au
egala forta de semnificare.
“Literele sunt semne ale sunetelor asa cum sunetele sunt semne ale gandirii.”
“Cuvintele scruse sunt derivate din cele vorbite.” – Augustn subestimeaza rolul scrisului in
raport cu cel al vorbirii.
Augustin subliniaza caltatea durativa a semnelor scrise inraport cu cele vorbite. Cuvintele
scrise raman. Cuvintele vorbite sunt efemere, nu lasa urme.
Augustin denunta ezul imropriu al cuvintelor atunci cand acestea nu semnifica.
Cuintele chiar daca au forta de semnificare diferita, nu spun intotdeauna adevarul. Cuvantul
poate fi un vehicul al neadevarului sau minciunii. Cuvantul poate influenta, deturna sau manipula.
Cuvantul poate ascunde adevaratele intentii.
Nu intotdeauna convertim optim gandurile in cuvinte. Motivele: neatentia, greseala
involuntara (“fortuit” folosit cu sensul de fortat).

5
CLASIFICĂRI ALE SEMNELOR

În literatura de specialitate circulă mai multe clasificări ale semnelor. Cele mai
importante incercări de sistematizare a semnelor au fost cele aparţinînd unor autori precum A.
Augustin, Ch.S. Peirce, Th. Sebeok, U. Eco.
Cea mai cunoscută distinge semnele naturale (fumul ca semn al focului) de cele
arbitrare sau convenţionale.

“Inventarul” lui Augustin

- încercări de clasificare a semnelor: De doctrina Christiana, Confesiuni, Despre credinţă şi symbol…


- Augustin reia in textele sale tipologia semnului propusa de Platon (cel care deosebea
semnle naturale de semnele conventionale). Tot Platon alatura celor doua tipuri o a treia
categorie de semne divine (semne date de zei)

De doctrina Christiana face un prim "inventar" al semnelor. O astfel de clasificare ia


seamă la mai multe criterii:
- modului de transmitere (semne corespondente fiecărui organ de simţ). Instanţa epistemică
suverană la Augustin este spiritul; el se slujeşte de simţuri şi de semne corespondente lor pentru
a comunica. "Printre semnele de care se folosesc oamenii pentru a comunica simţămintele lor
unele sînt în raport cu simţul vederii (visus), altele cu auzul (auditus) şi puţine cu celelalte
simţuri".
- După origine şi folosinţă, semnele pot fi naturale şi intenţionale; Semnele naturale sunt
lipsite de intenţia de a semnifica, făcînd de la sine cunoscut un alt lucru decat ele însele (de
exemplu, fumul pentru foc, norii pentru ploaie), celelalte sînt semnele pe care "toate fiinţele vii
le fac unele altora”(albine, furnici). Semnele intenţionale nu sînt totdeauna şi convenţionale, căci
acestea din urmă sînt specifice exclusiv omului.
- După statutul lor social, semnele pot fi
a) naturale şi universale – Sunt cele pe care le intelegem in mod direct. Aici fac parte
gesturile, de exemplu mînia, trădată de expresia încruntată a feţei; rîsul este peste tot semn de
bună dispoziţie; plans, timiditate.
b) instituţionale (convenţionale) - se bazează pe deprinderi învăţate, exersate; ele
presupun anumite reguli, dar şi coduri de recepţie şi interpretare. Dansul, pantomima, jocul de
teatru, ca şi semnele alfabetice pot fi incluse aici, semnele de circulatie, notele muzicale.
- natura raportului simbolic:
a) "proprii" sînt cele "folosite pentru a desemna obiectele în vederea cărora au fost
instituite” (acele semne citie ad literam)
b) "transpuse" (translate) sînt semnele prin care desemnăm un obiect cu termenul propriu
al altuia. Sunt cele care sugereaza un alt nivel de referinta. Aceasta distinctie este considerata
fundamentala de Augustin si se refera la natura sau structura limbajului biblic. Stilul constituie
orice abatere de la limbajul natural (sau gradul zoro al limbajului) Stilul marcheaza o anumita
diferenta in raport cu ceea ce este comun banal, obisuit. Intre semnele transuse Augustin le
situeaza pe cele considerate ambgui, obscure, sau suspectate de minciuna.
- natura desemnatului. Cît priveşte clasificarea după natura desemnatului (semn sau lucru), s-
ar putea invoca literele (semne ale sunetelor) şi cuvintele (semne ale lucrurilor şi "amprentelor"
sufleteşti). Datorită posibilităţii de a se fixa grafic, prin intermediul scrierii, ele pot descrie
registre ficţionale (temporale sau spaţiale), graţie cărora să ne putem situa "altcîndva" sau "în alt
loc" etc. Textele lui Augustin invocă adesea acel sacrum signum este versiunea "semiotică" a

6
Simbolului dogmatic. Acest sacrum este expus intr-o forma discursiva, concentrata in crezul
crestin.

Clasificarea lui Charles S. Peirce

Peirce a redactat peste 75 de caracterizari ale semnului.


Potrivit lui Peirce, semnele se împart în trei trihotomii după următoarele criterii:
- după criteriul calitatii semnul poate fi numit qualisemn; un existent real - sinsemn sau o
lege - legisemn.
- după relaţia semnului cu obiectul său: iconi (are o relatie de asemanare cu obiectul sau),
indici (semnul presupune o relatie existentiala cu un obiect) şi simboluri (semnul este ps in
relatie cu un interpretant);
- remă (după cum interpretantul său îl reprezintă ca un semn de posibilitate), dicisemn (ca
un semn de fapt sau ca un semn de raţiune) şi raţionament.

Cea de-a doua trihotomie - cea mai cunoscută:


- semnul iconic trimite la obiectul său in virtutea unei analogii, proprietăţile sale
corespund intr-un anume fel proprietăţilor obiectului (mizeaza pe asemanarea vizuala – sunt
reprezentari la scara redusa). EXEMPLE: o fotografie, o fotocopie, o diagramă, un tablou dar şi
un graf, o formulă logică sunt semne iconice; şi metaforele sînt specii ale iconului (hipoiconi).
Folosind metafora invocam imagini familiare aflate intr-o relatie de asemanare cu obiectul
comparat. Ea poate fi intalnita la nivel vizual (un tablou care poate fi decodificat cu usurinta) sau
auditiv (Vivaldi cu anotimpurile). Simbolul este criptic, solicitand interpretare.
- indicele Indicele nu prezintă nici o asemănare cu obiectul. Nu ne ajuta sa asimilam
informatii noi. El indică, arată, localizează (au rol in orientarea in spatiu). Este cazul giruetei care
indică direcţia vantului, al fumului ce relevă existenţa focului, al febrei - indice al bolii. Cursorul
de mouse. Tot ceea ce atrage atenţia este un indice: un strigăt, un claxon. Peirce consideră că un
indice s-ar traduce prin injoncţiunea: “Priveşte acolo!”.
- semnul simbolic nu se leagă de obiectul său nici printr-o relaţie fizică, nici printr-o
relaţie de similaritate; Este un semn conventional. Putem descifra intelesul unui simbol folosind
un anume cod. (un cuvint, o frază, un simbol logic, un simbol matematic sunt semne stabilite
printr-un contract social).

Tipologia lui Sebeok

Thomas Sebeok invocă şase tipuri de semne:


- Simptome sînt acele semne de avertizare transmise de toate organismele vii.
- Semnale pot fi semnele naturale emise de organisme vii fǎrǎ a presupune însǎ o relaţie de
semnificare conştientǎ sau intenţională (cîntecului păsărilor, ….). Semnalul este utilizat cu
precǎdere în comunicarea interumana: semnalele luminoase, semnalele feroviare, semafoarele,
semnalele telegrafice, farurile maşinilor, alarmele, sirenele, clopote, sunetele tobelor sau ale
gongului, semnalizare, claxon.
- Iconii - Exista iconi la nivelul ficărui organ de simţ. Onomatopeele – iconi auditivi, parfumurile
sînt iconi olfactivi artificiali în raport cu miresmele naturale, păpuşile sînt iconi vizuali sau tactili
ai referenţilor umani reprezentaţi.
- Indexul – au rol de localizare. El ghidează, arată, orientează. Tusea este indice al răcelii.
Termeni precum sus, jos, la stînga, la dreapta, înainte, înapoi au valoare indicială.
- Simbolul. Orice lucru, obiect poate deveni simbol intr-un anumit context. Crucea poate fi şi
semn identitar, de recunoaştere şi aparteneţă religioasă, dar şi simbol al morţii şi învierii lui
Christos, cum şi simbol trinitar. Fiecare culoare a spectrului chromatic este semn şi simbol.
Albul simbolizează inocenţă, puritate, cum negrul este culoare a morţii şi neantului.

7
- Numele este un semn lingvistic menit să identifice şi să individualizeze o persoană sau un lucru.
În cazul oamneilor, poate fi un indiciu al sexului, comunităţii culturale, religioase. Acelaşi rol îl
au supranumele sau poreclele, surprinzînd trăsături distinctive, uneori caricaturale ale
persoanelor.
Teoria semnului la Umberto Eco

Într-o lucrare dedicată studierii şi analizei conceptului de semn, Umberto Eco distinge
semnul:
- ca element al procesului de comunicare;
- ca element al procesului de semnificare. (putem semnifica fara sa comunicam – tablouri
neexpuse)
O bună clasificare a semnelor trebuie să ia seamă la mai multe criterii:
- sursa semnului (organică sau anorganică, terestră sau extraterestră, umane sau animale);
- după felul de a fi naturale sau artificiale;
- după gradul de specificitate semiotică (semne-funcţii, simptome medicale, indicii rasiale,
de clasă, regionale…);
- după intenţia şi gradul de conştientizare ale emiţătorului (semne comunicative,
expressive…);
- după canalul fizic şi aparatul receptor uman vizat (material, energie, chimic fizic, termic,
optic, tactil, acustic, olfactiv…);
- după raportul dintre semnificant şi semnificat (semne univoce, echivoce, plurivoce, vagi
sau simbolice…);
- după posibilitatea de reproducere a semnificantului (intrinseci, extrinseci, semne unice şi
reproductibile, artistice şi multiplicate);
- după tipul de legătură presupusă între semn şi referentul aceastuia (iconi, indice, simbol);
- după comportamentul indus de către semn destinatarului (semne complexe şi semne
simple – identificatori, designatori, apreciatori, prescriptori, formatori.

Astfel de tipologii surprind diversitatea şi caracterul complex al semnelor. Rolul lor este mai
curînd orientativ decît funcţional. Pe lîngă clasificările amintite, literature de specialitate
recunoaşte şi altele, uneori mai reduse, alteori mai stufoase şi oarecum redundante în raport cu
cele clasice.

Natural şi arbitrar. Diferenţa dintre semn şi simbol este prezentă totuşi în textele aristotelice. Περί
έρμηνείας (Peri hermeneia), de pildă, invocă semnele făcute de animale, care - datorită uzajului
inconştient - nu pot fi socotite în categoria “simbolurilor”. Tot aici se vorbeşte despre sunetele
emise de voce - "semne ale stărilor sufleteşti", şi despre cuvintele scrise - "simboluri ale cuvintelor
emise de voce". Nici scrisul dar nici cuvintele rostite nu sînt totdeauna aceleaşi, "deşi stările
sufleteşti cărora aceste expresii le sînt semne nemijlocite sînt identice la toţi, aşa cum identice sînt
lucrurile ale căror imagini sînt aceste stări". În categoria simbolurilor, Aristotel tolerase numai
cuvintele şi literele; primele se definesc prin corelaţia sunetelor, stărilor sufleteşti şi lucrurilor.
Numele sînt, aşadar, "simboluri" ale impresiilor psihice produse la întîlnirea cu lucrurile exterioare;
simbolul este un substitut al acestora, în măsura în care înlocuirea se produce intenţionat,
oferind alternativa optică (vocală) adecvată. Cuvîntul - rostit sau scris - nu semnifică prin el însuşi,
avînd nevoie de participarea celorlalte instanţe implicate în contextul comunicării. Interesant că
Aristotel descrie stările sufleteşti în termeni de “imagine” şi de “asemănare” cu lucru-rile
corespondente, lăsînd loc mai multor interpretări.
Semnul este natural; simbolul presupune arbitrarietate, cum este cea a limbajului, bunăoară.