Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SEMIOTICA poate fi definită ca ştiinţă a semnelor. Semnele permit fiecărei specii să-şi
semnaleze existenţa, să comunice mesaje şi să modeleze informaţia venită din lumea exterioară.
“Obiectivul primordial al semioticii e de a înţelege atât capacitatea unei specii de a
produce şi înţelege semne, cât şi în cazul speciei umane, activitatea generatoare de cunoaştere pe
care capacitatea respectivă le permite oamenilor să o înfăptuiască.”
1
SEMN - Conceptul central al disciplinei este cel de SEMN. Potrivit uneia din
numeroasele definiţii, „semnul este substitutul unu lucru sau al unei idei, substitut care
facilitează utilizarea simbolică a acestuia.”( Jean-Marie Klinkenberg).
Umberto Eco vede la rîndul său SEMIOTICA în termenii “unei activitǎţi creatoare de
semiozǎ. În acest context, prin semiozǎ ar trebui sǎ înţelegem procesul prin care oamenii
comunicǎ între ei, iar procesele de comunicare devin posibile datoritǎ sistemelor de semnificare.
Punctul de pornire al reflecţiilor lui Saussure îl constituie actul unic, absolut, expresiv,
determinat de vorbire, seria nesfârşită a diferiţilor produşi fonici şi seria diferitelor sensuri.
Limbajul este multiform şi heteroclit (alcătuit din elemente disparate, eterogene), în timp ce
limba este omogenă, este o nomenclatura (o lista de termeni)
“Limba este un sistem de semne ce exprimă idei şi, prin aceasta, ea este comparabilă cu
scrisul, cu alfabetul surdomuţilor, cu riturile simbolice, cu formele de politeţe, cu semnalele
militare etc. Numai că ea este cel mai important dintre aceste sisteme.”
Limba se deosebeşte, la rîndu-i, de vorbire.
=>Limba este un produs social înregistrat pasiv. Limba este limbajul fără vorbire.
=>“Vorbirea este un act individual de voinţă şi inteligenţă”
2
Prin semn înţelegem întregul ce rezultă din asocierea unui semnificant cu un semnificat.
Semnul lingvistic este o entitate psihica cu doua fete (natură diadică) -: faţa semnificantă
(semnificant) – imaginea acustica şi faţa semnificată (semnificat) – concept. În această ordine de
idei imaginea acustică nu este sunetul material, lucrul pur fizic, ci amprenta psihică a acestui
sunet. Reprezentarea pe care ne-o dă mărturia simţurilor noastre este senzorială fiind numită
materială numai în acest sens şi în opoziţie cu celălalt termen al asocierii.
3
iii) obiectul la Peirce - acel ceva vizat de către semn, un lucru, ceva real sau doar
imaginabil.
Termenul de semioză (acţiune triadică a semnului) a fost folosit pentru prima dată de Ch.
S. şi desemnează o acţiune sau o influenţă care constituie sau implică o cooperare între trei
subiecte: SEMN, OBIECTUL SAU SI INTERPRETANTUL SAU. “Semioza infinita”: semnul
este “ceva care face ca altceva (interpretantul sǎu) sǎ se refere la un obiect la care el însuşi se
referǎ (obiectul sǎu) în acelaşi fel, interpretantul devenind la rîndul sǎu un semn şi aşa mai
departe ad infinitum”
4
AURELIU AUGUSTIN este primul dintre crestin ce propune stiinta a semnelor apropiata
de semiotica. Atunci insa problemele semioticii se discutau din perspective gramaticale, logice sau
retorice (arta de a persuada cu ajutorul discursului).
Chestiuni discutate:
Ce relaţie există, aşadar, între lucruri şi semnele lor? Augustin acordă întîietate lucrurilor;
cunoaşterea lor o precede pe cea a cuvintelor care le mijlocesc. După acelaşi raţionament,
cunoaşterea lucrului este preferabilă semnului, "căci nu cunoaşterea a fost dată pentru semn, ci
semnul a fost instituit în scopul cunoaşterii", după cum folosirea semnelor (vorbirea, de pildă)
trebuie preferată semnelor ca atare (cuvintelor), căci acestea din urmă au fost date pentru a fi de
folos, slujind totodată comunicării, învăţării şi reamintirii.
Un cuvînt (verbum) poate fi şi semn şi lucru (res); cuvintele există ca semne ale lucrurilor,
în măsura în care stau ca nume acestora; "orice semn este un lucru, dar nu orice lucru este un semn",
căci nu toate lucrurile trimit la o semnificaţie demnă de reţinut.
Cuvintele au la Augustin funcţiuni metalingvistice (putem vorbi despre cuvinte folosind tot
cuvinte) şi metasemiotice (toate semnele, inclusiv cele neverbale, pot fi convertite în cuvinte,).
Intre cuvinte Augustin pune pret pe acele cuvinte care “spun mai mult”. Cuvintele nu au
egala forta de semnificare.
“Literele sunt semne ale sunetelor asa cum sunetele sunt semne ale gandirii.”
“Cuvintele scruse sunt derivate din cele vorbite.” – Augustn subestimeaza rolul scrisului in
raport cu cel al vorbirii.
Augustin subliniaza caltatea durativa a semnelor scrise inraport cu cele vorbite. Cuvintele
scrise raman. Cuvintele vorbite sunt efemere, nu lasa urme.
Augustin denunta ezul imropriu al cuvintelor atunci cand acestea nu semnifica.
Cuintele chiar daca au forta de semnificare diferita, nu spun intotdeauna adevarul. Cuvantul
poate fi un vehicul al neadevarului sau minciunii. Cuvantul poate influenta, deturna sau manipula.
Cuvantul poate ascunde adevaratele intentii.
Nu intotdeauna convertim optim gandurile in cuvinte. Motivele: neatentia, greseala
involuntara (“fortuit” folosit cu sensul de fortat).
5
CLASIFICĂRI ALE SEMNELOR
În literatura de specialitate circulă mai multe clasificări ale semnelor. Cele mai
importante incercări de sistematizare a semnelor au fost cele aparţinînd unor autori precum A.
Augustin, Ch.S. Peirce, Th. Sebeok, U. Eco.
Cea mai cunoscută distinge semnele naturale (fumul ca semn al focului) de cele
arbitrare sau convenţionale.
6
Simbolului dogmatic. Acest sacrum este expus intr-o forma discursiva, concentrata in crezul
crestin.
7
- Numele este un semn lingvistic menit să identifice şi să individualizeze o persoană sau un lucru.
În cazul oamneilor, poate fi un indiciu al sexului, comunităţii culturale, religioase. Acelaşi rol îl
au supranumele sau poreclele, surprinzînd trăsături distinctive, uneori caricaturale ale
persoanelor.
Teoria semnului la Umberto Eco
Într-o lucrare dedicată studierii şi analizei conceptului de semn, Umberto Eco distinge
semnul:
- ca element al procesului de comunicare;
- ca element al procesului de semnificare. (putem semnifica fara sa comunicam – tablouri
neexpuse)
O bună clasificare a semnelor trebuie să ia seamă la mai multe criterii:
- sursa semnului (organică sau anorganică, terestră sau extraterestră, umane sau animale);
- după felul de a fi naturale sau artificiale;
- după gradul de specificitate semiotică (semne-funcţii, simptome medicale, indicii rasiale,
de clasă, regionale…);
- după intenţia şi gradul de conştientizare ale emiţătorului (semne comunicative,
expressive…);
- după canalul fizic şi aparatul receptor uman vizat (material, energie, chimic fizic, termic,
optic, tactil, acustic, olfactiv…);
- după raportul dintre semnificant şi semnificat (semne univoce, echivoce, plurivoce, vagi
sau simbolice…);
- după posibilitatea de reproducere a semnificantului (intrinseci, extrinseci, semne unice şi
reproductibile, artistice şi multiplicate);
- după tipul de legătură presupusă între semn şi referentul aceastuia (iconi, indice, simbol);
- după comportamentul indus de către semn destinatarului (semne complexe şi semne
simple – identificatori, designatori, apreciatori, prescriptori, formatori.
Astfel de tipologii surprind diversitatea şi caracterul complex al semnelor. Rolul lor este mai
curînd orientativ decît funcţional. Pe lîngă clasificările amintite, literature de specialitate
recunoaşte şi altele, uneori mai reduse, alteori mai stufoase şi oarecum redundante în raport cu
cele clasice.
Natural şi arbitrar. Diferenţa dintre semn şi simbol este prezentă totuşi în textele aristotelice. Περί
έρμηνείας (Peri hermeneia), de pildă, invocă semnele făcute de animale, care - datorită uzajului
inconştient - nu pot fi socotite în categoria “simbolurilor”. Tot aici se vorbeşte despre sunetele
emise de voce - "semne ale stărilor sufleteşti", şi despre cuvintele scrise - "simboluri ale cuvintelor
emise de voce". Nici scrisul dar nici cuvintele rostite nu sînt totdeauna aceleaşi, "deşi stările
sufleteşti cărora aceste expresii le sînt semne nemijlocite sînt identice la toţi, aşa cum identice sînt
lucrurile ale căror imagini sînt aceste stări". În categoria simbolurilor, Aristotel tolerase numai
cuvintele şi literele; primele se definesc prin corelaţia sunetelor, stărilor sufleteşti şi lucrurilor.
Numele sînt, aşadar, "simboluri" ale impresiilor psihice produse la întîlnirea cu lucrurile exterioare;
simbolul este un substitut al acestora, în măsura în care înlocuirea se produce intenţionat,
oferind alternativa optică (vocală) adecvată. Cuvîntul - rostit sau scris - nu semnifică prin el însuşi,
avînd nevoie de participarea celorlalte instanţe implicate în contextul comunicării. Interesant că
Aristotel descrie stările sufleteşti în termeni de “imagine” şi de “asemănare” cu lucru-rile
corespondente, lăsînd loc mai multor interpretări.
Semnul este natural; simbolul presupune arbitrarietate, cum este cea a limbajului, bunăoară.