Evaluarea metodelor generale pentru determinarea concentratiei de tritiu

In cadrul facilitatilor de manipulare/procesare a tritiului exista doua arii importante din punct
de vedere al masurarii tritiului:
- determinarea cantitatii totale si locatiei tritiului in interiorul facilitatii (determinarea
inventarului); aceste masurari au de-a face, in general, cu cantitati mari de tritiu cu
concentratii ridicate.
- determinarea radioactivitatii in spatiile de lucru, in efluenti si in mediu, pentru
evaluarile de securitate radiologica; aceste masurari au de-a face, in general, cu concentratii
scazute si cantitati mici de tritiu.

In aceasta etapa au fost abordate metodele de masurare a tritiului cuprinse in ambele arii de
interes din cadrul facilitatilor de procesare si manipulare a tritiului.

Tehnicile de masurare a tritiului pot fi grupate in trei categorii generale:

(1) Masurari ale compozitiei izotopice - constau in determinarea concentratiei pentru
fiecare din speciile atomice/moleculare ale tritiului continute intr-o substanta.
(2) Masurari ale radioactivitatii tritiului - constau in determinarea concentratiei
tritiului intr-o proba (gazoasa, lichida sau solida) pe baza masurarii radiatiei beta
emise prin dezintegrarea tritiului.
(3) Masurari termo-calorimetrice - se refera la determinarea cantitatii de tritiu prin
masurarea energiei depozitate sub forma de caldura, rezultata in urma
dezintegrarii radioactive a tritiului, in interiorul materialului in care tritiul este
continut: pentru un gram de tritiu se elibereaza o cantitate de energie egala cu
aproximativ 0,324 W. Pe scurt, aceasta inseamna masurarea caldurii de
dezintegrare, si exista o varietate de tehnici pentru a realiza acest lucru (tehnicile
pot fi utilizate pentru tritiu in oricare formele solid, lichid sau gaz; o conditie
importanta este ca in proba respectiva tritiul sa fie singurul izotop radioactiv astfel
incat caldura acumulata sa provina doar din dezintegrarea acestuia).

In continuare este prezentata o lista (fara pretentia de a fi exhaustiva) a celor mai utilizate
instrumente si sisteme de masurare a tritiului:
- Gaz-cromatografe;
- Spectrometre de masa;
- Spectrometre Raman cu laser.
- Calorimetre de tritiu;
- Stocatoare de tritiu cu sistem propriu de determinare a inventarului.
- Contoare cu scintilatori lichizi;
- Contoare cu scintilatori solizi;
- Contoare proportionale cu ionizare in gaz;
- Camere de ionizare cu curgere sau cu pereti perforati.
Multe din aceste instrumente necesita prelevare prealabila a probelor iar altele pot fi utilizate
pentru masuratori “on-line/real-time”.
A. Masurarea compozitiei izotopice
Se refera indeosebi la masurarea speciilor izotopice ale tritiului in probe gazoase, adica la
determinarea concentratiilor molare ale speciilor HT, DT si T2 dintr-un amestec gazos de
izotopi ai hidrogenului, care uneori poate contine toate cele 6 specii moleculare: H2, HD, HT,
D2, DT si T2.

Instrumentele utilizate in mod uzual pentru acest scop sunt: gaz-cromatograful, spectrometrul
de masa si spectrometrul Raman cu laser.

Gaz-Cromatograful
Acest tip de instrument de masura este folosit pe scara larga in aplicatiile chimice pentru
determinarea compozitiei chimice a unui amestec de gaze. Se bazeaza pe separarea, mai intai,
a componentilor dintr-o mostra foarte mica din amestecul gazos purtata de catre un gaz eluent
de-a lungul unei coloane cromatografice, urmata de masurarea separata a concentratiei
fiecarui component in gazul eluent cu ajutorul unor detectoare speciale (detectoare cu
termoconductivitate, cu ionizare in flacara, spectrometre de masa, sau chiar cu camera de
ionizare de volum foarte mic). Cu toate ca este mai rar utilizat in determinarea compozitiei
izotopice a unui gaz, gaz-cromatograful este un instrument extrem de util atunci cand se
doreste determinarea compozitiei izotopice a gazului de proces intr-o instalatie de detritiere a
apei. Cu ajutorul lui se poate determina concentratia fiecarei specii izotopice a hidrogenului,
inclusiv concentratia speciilor izotopice ale tritiului (HT, DT, T2), intr-un amestec izotopic.

Spectrometrul de masa
Spectrometrele de masa de diverse tipuri sunt utilizate ca instrumente analitice, pentru
masurarea componentelor individuale care sunt continute in gazul masurat. Spectrometrele de
masa sunt in general utilizate in scopul verificarilor si calibrarilor precum si in scopuri
stiintifice. O mostra de gaz care trebuie masurata este in primul rand ionizata urmand a avea
loc o separare, in camp magnetic, a ionilor functie de masa lor. Numarul de ioni colectati
pentru fiecare masa este proportional cu presiunea partiala a componentului din mostra de
gaz. In functie de cerintele de masura se stabileste complexitatea aparaturii. In general
spectrometrele de mare rezolutie necesita o mare investitie si personal instruit, iar in unele
cazuri nu isi justifica costurile. Spectrometrele de masa de tip quadrupol si detectoarele cu
scintilatie in gaz sunt mult mai ieftine, dar totusi necesita operatori calificati.

Spectrometrul Raman cu laser

Este un sistem relativ nou utilizat pentru masurarea concentratiilor molare intr-un amestec
gazos. Proba este plasata intr-o celula cu ferestre optice. O radiatie laser excita nivelele
atomice de vibratie sau rotatie in moleculele gazoase. Lumina emisa in urma tranzitiilor de pe
nivelele excitate pe nivelurile fundamentale este este detectata utilizand un sistem
fotodetector. Masurarea este absoluta in sensul ca spectrul de frecvente al fiecarei molecule
este unic. Intensitatea este proportionala cu cantitatea fiecarei specii prezente in proba
gazoasa. Sistemele Raman inca nu au fost acceptate in facilitatile de manipulare a tritiului. In
prezent sunt in desfasurare experimente pentru a demonstra ca aceasta tehnica poate fi
acceptabila.
B. Masurarea radioactivitatii tritiului
Se refera la determinarea activitatii tritiului dintr-o cantitate de proba gazoasa, lichida sau
solida si se exprima, de regula, ca activitate pe unitatea de volum sau de masa. Astfel de
masurari s-au dezvoltat in stransa legatura cu aparitia reactoarelor nucleare de cercetare sau de
productie a energiei electrice in care tritiul este un produs secundar (in special in cazul
reactoarelor cu apa grea, de exemplu cele de tip CANDU), precum si prin dezvoltarea
facilitatilor de procesare si manipulare a tritiului (de exemplu instalatii de detritiere a apei).
Astfel, in aceste facilitati este foarte importanta masurarea tritiului in fluidele tehnologice, cu
scopul determinarii unor parametri de proces, sau in aerul din spatiile de lucru ale instalatiei,
in efluentii gazosi si lichizi, in factori mediu (de ex.: apa de suprafata, vegetatie, fauna,
alimente, etc), in factori biologici (de ex. urina pentru determinarile dozimetrice), toate
acestea cu scopul de a evalua efectele radiologice asociate tritiului: doza individuala pentru
operatori si persoane din populatie, impactul radiologic asupra mediului.

Cele mai utilizate instrumente de masurare a concentratiei de tritiu pentru aceste scopuri sunt
spectrometrele cu scintilatie lichida si detectori cu ionizare in gaz de tip camera de ionizare si
contor proportional, care au o constructie speciala pentru detectia radiatiei beta a tritiului
(radiatia beta cu energia cea mai scazuta). Mai rar se utilizeaza si detectori cu cristal
scintilator (scintilator solid).

Spectrometrul cu scintilatori lichizi

Detectorii cu scintilatori lichizi utilizeaza amplificarea foto-optica a pulsurilor de lumina (a
scintilatiilor) care sunt generate atunci cand particulele β isi transfera energia cinetica
materialului scintilator (in general lichid, dar poate fi si solid sau gaz). Detectorii cu
scintilator sunt in general folositi pentru determinarea tritiului in apa sau alte lichide, sau
pentru determinarea unui nivel scazut de tritiu in mediu. De asemenea, prin metoda de
masurare cu scintilator lichid poate fi efectuata si determinarea activitatii volumice a tritiului
sub forma de vapori din aer (sau dintr-un gaz oarecare), insa aceasta metoda necesita mai intai
prelavarea tritiului dintr-un volum determinat de aer pe diferite medii lichide sau pe medii
absorbante (ex. sita moleculara), urmata de prepararea si masurarea in laborator.

In plus, mai sunt necesare informatii asupra umiditatii din aerul prelevat, si despre volumul de
aer prelevat. Dar nu numai tritiul prezent sub forma de vapori de apa in aer poate fi masurat
astfel – adica, utilizand un contor cu scintilator lichid – ci si tritiul gazos prezent in aer sau
intr-un alt gaz, daca sistemul de prelevare prelevare poate face mai intai conversia tritiului
gazos la apa tritiata si apoi retinerea acesteia pe medii lichide sau sita moleculara.

Metoda de masurare cu scintilator lichid este adecvata (si foarte des folosita in instalatiile de
procesare a tritiului) si pentru masurarea contaminarii cu tritiu a suprafetelor. Uneori aceasta
metoda este aplicata si la masurarea probelor solide.

Desi in majoritatea publicatiilor referitoare la masurarea tritiului se apreciaza ca sistemul cu

scintilatori lichizi este destinat masurarii tritiului in probe lichide (in special apa), acesta are o
arie larga de aplicatii. Datorita domeniului extrem de vast al necesitatilor de masurarea a
tritiului pe care acest tip de instrument il acopera cu succes, aproape toate instalatiile de tritiu
sunt echipate sau au acces la un contor cu scintilatie in lichid.
Detector de tip camera de ionizare
Principiul de detectie al camerelor de ionizare se bazeaza pe colectarea si masurarea sarcinii
electrice creata atunci cand o particula β isi transfera energia unui gaz aflat intr-un volum
inchis dintre doi electrozi intre care se aplica o tensiune electrica continua (detector cu
ionizare in gaze). Pentru camerele de ionizare tensiunea aplicata intre electrozi este suficient
de mare ca toate perechile electron-ion formate din ionizarea primara sa ajunga la electrozi,
dar si suficient de mica astfel incat ionizarea secundara sa nu aiba loc. Sarcina colectata este
proportionala cu numarul evenimentelor de ionizare, curentul fiind constant in raport cu
tensiunea aplicata (palierul sau regiunea de saturatie a caracteristicii curent-tensiune).

In cazul tritiului, in care radiatia beta emisa are energie extrem de mica (energie maxima 18,6
keV, energie medie 5,7 keV), camerele de ionizare pentru detectia tritiului au constructii
speciale, diferite de cele ale camerelor de ionizare utilizate in detectia radiatiilor de energii
mari, in sensul ca gazul de masurat trebuie sa se afle in interiorul volumului de masura al
camerei de ionizare (intre cei doi electrozi). Pentru aceasta exista camere de ionizare cu
fereastra deschisa, cu pereti perforati sau camere de ionizare de tip “flow-through” (presupune
circularea gazului de masurat prin detector utilizand o pompa).

Numarul de ioni produsi datorita pierderii energiei particulei beta depinde de tipul de gaz, de
geometria constructiva a camerei, etc si care in final rezulta in curentul camerei de ionizare.
Curentul din camera de ionizare este proportional cu cantitatea de tritiu din gazul de masura.
Cu cat este mai mare volumul camerei de masurare, cu atat curentul rezultat este mai mare si
limita de detectie este mai joasa. Totusi, o data cu marirea volumului camerei, cu atat va dura
mai mult pentru obtinerea unei masuratori exacte. Curentul de ionizare este foarte mic (ca
exemplu, curentul de ionizare corespunzator unei concentratii de tritiu de 37x103 Bq/m3
genereaza un curent de aproape exact cu 10-15 A) astfel incat pentru masurare sunt necesare
amplificatoare electronice. Sistemele electronice moderne au rezolvat majoritatea problemelor
asociate cu masurarea curentilor de ionizare mici in volume mici si, in consecinta, volumul
camerelor de ionizare a fost redus de-a lungul anilor de la 40-50 litri la 1-2 litri.

Detector de tip contor proportional

Contorul proportional este tot un detector cu ionizare in gaze, astfel ca principiul de masurare
este similar cu cel al camerei de ionizare: colectarea si masurarea sarcinii electrice creata de
particula β la interactia cu un gaz aflat intr-un volum inchis. Diferenta esentiala fata de
camera de ionizare este ca tensiunea aplicata este suficienta pentru a accelera electronii si
ionii formati in ionizarea primara astfel incat acestia sa poata produce ionizari secundare. In
acest caz, un singur eveniment de ionizare cauzeaza un puls de curent proportional cu energia
pierduta de particula in ionizarea primara. Curentul de ionizare creste proportional cu
tensiunea aplicata (regiunea de proportionalitate a caracteristicii curent-tensiune).

Pentru masurarea tritiului cu detector tip contor proportional, ca si in cazul camerei de

ionizare, este necesar ca gazul de masurat sa fie continut sau sa treaca in/prin volumul
detectorului. Daca in cazul camerelor de ionizare pentru masurarea tritiului, gazul de ionizare
era chiar gazul ce trebuia masurat, contorul proportional utilizeaza ca si gaz de ionizare un
amestec format din gazul de masurat si un alt gaz (de exemplu: P-10 sau metan) care asigura
un numar mai mare de ionizari pe unitatea de parcurs a unei particule β.

Deoarece pulsurile produse de un contor proportional sunt mai mari decat cele produse de
catre o camera de ionizare, sensibilitatea contoarelor proportionale este mai mare decat cea a
camerelor de ionizare. Mai mult, pulsul de curent fiind proportional cu energia radiatiei
incidente, contoarele proportionale au abilitatea de face distinctia intre particule de diferite
energii (aceasta insa implica o electronica mai sofisticata). Acesta este un avantaj major in
masurarea tritiului pentru ca permite inlaturarea pulsurilor cauzate de exemplu de radiatia alfa
a radonului, ceea ce confera contoarelor proportionale pentru masurarea tritiului o limita de
detectie cu mult imbunatatita (2 – 3 ordine de marime) fata de cea a camerelor de ionizare.

Contoarele proportionale sunt utilizate in general pentru masurarea concentratiilor scazute de

tritiu din medii gazoase. Sistemele ce se bazeaza pe contoare proportionale pot fi utilizate
pentru majoritatea aplicatiilor de monitorizare a gazului si pot masura si contaminarea
suprafetelor. De asemenea au fost dezvoltate monitoare de masurat tritiul in aerul expirat
(pentru stabilirea rapida a incorporarilor de tritiu de catre operatori) bazate pe detectori cu
contor proportional.

Detectori cu cristal scintilator

Sistemele de detectie cu cristal scintilator sunt utilizate pentru masurarea continutului total de
tritiu intr-o mostra de gaz, independent de compozitia chimica a tritiului din gaz (HT, DT, T2,
and CHxTy). O mostra de gaz este introdusa intr-o camera de masurare la presiune scazuta,
sub cativa torr. Camera contine un cristal scintilator, care este expus la tritiu pe masura ce
acesta se degradeaza. Un impuls luminos produs in cristalul scintilator este fie numarat, fie
utilizat pentru producerea unui curent, care este proportional cu concentratia molara de tritiu
din mostra de gaz.

Detectorii cu cristal scintilator sunt in general folositi pentru masurarea concentratiilor mari
de tritiu din gaze (de exemplu masurarea concentratiei globale a tritiului din gazul de proces
al instalatiei de detritiere).
C. Masurarea caldurii de dezintegrare
Cand tritiul este retinut in solide (si, uneori, in lichide) cea mai buna metoda este determinarea
continutului global pe baza masurarii caldurii inmagazinate in matricea gazda (0,324 W/g
tritiu). Acesta poate fi, in cele mai dese intalnite situatii, cazul tritiului stocat sub forma de
hidrura metalica.

Proba solida ce contine tritiul (de regula un container cu tritura metalica) este plasata in
interiorul camerei unui calorimetru special. Caldura degajata prin dezintegrarea radioactiva a
tritiului este masurata, iar continutul de tritiu este astfel determinat. Limita de detectie a unor
astfel de instrumente este de regula mai mare decat 0,01 - 0,05 grame de tritiu.

Astfel de calorimetre sunt insa foarte scumpe (>200.000 $). Din acest motiv au fost dezvoltate
diverse tipuri stocatoare de tritiu cu sisteme proprii de estimare a inventarului, care sunt mai
putin sensibile, dar implica costuri mult mai mici. Unele tipuri de stocatoare se bazeaza pe asa
numita metoda in-bed (gas flowing) calorimetry, care consta in transferul caldurii unui gaz
(de regula heliu) care circula printr-o bucla aflata in contact termic cu patul de stocare.
Debitul de gaz circulat si diferenta de temperatura dintre punctele de intrare, respectiv iesire,
ale gazului sunt masurate si astfel este calculata caldura preluata de gaz. Calibrarea unui astfel
de sistem este realizata prin simularea caldurii de dezintegrare cu ajutorul unei rezistente
electrice plasate in interiorul stoctorului.

O alta metoda se bazeaza pe masurarea cresterii de temperatura in interiorul stocatorului, iar

calibrarea se face tot prin simularea caldurii de dezintegrare cu ajutorul unei rezistente
electrice.