Sunteți pe pagina 1din 7

Filosofia contemporană: marchează apariția unor noi premise filosofice: pozitivismul,existențialismul, materialismul

senzualist, realismul idealist și filozofia vieții, circumscrisă foarte larg începând cu secolul XIX până în zilele noastre.

 pragmatismul (Charles S. Peirce, William James, John Dewey)

 pozitivismul (Auguste Comte)

 Arthur Schopenhauer

 Friedrich Nietzsche

 Henri Bergson

 filozofia analitică (Ludwig Wittgenstein)

 Bertrand Russel

 fenomenologia (Franz Brentano, Edmund Husserl, Max Scheler, Hannah Arendt, Maurice Merleau-
Ponty, Dietrich von Hildebrand, Emmanuel Levinas.)

 Martin Heidegger

 Ayn Rand

 existențialismul (Soeren Kierkegaard, Jean-Paul Sartre, Gabriel Marcel, Karl Jaspers)

 hermeneutica (Paul Ricoeur, Hans-Georg Gadamer)

 filozofia politică (John Stuart Mill, Friedrich Hayek, Karl Popper, Isaiah Berlin, John Rawls)

 teoria critică (Școala de la Frankfurt: Theodor W. Adorno, Herbert Marcuse, Walter Benjamin, Erich
Fromm, Jürgen Habermas, Max Horkheimer)

 structuralismul și post-structuralismul (Claude Lévi-Strauss, Louis Althusser, Gilles Deleuze, Michel


Foucault, Pierre Bourdieu)

 deconstructivismul (Jacques Derrida)

 "noua filozofie" franceză (Bernard-Henri Lévy, Jean-Paul Dollé, Christian Jambet, Guy Lardreau, André
Glucksmann, Jean-Marie Benoist)

 mediologia (Régis Debray)

 tendințe și personalități actuale (Jürgen Habermas, Jean Baudrillard, Francis Fukuyama, Samuel P.
Huntington, Richard Rorty, Peter Sloterdijk, Alain Finkielkraut, Noam Chomsky, Milton Friedman, Alain
Badiou, Slavoj Žižek)

 Filosofia Romaneasca (Lucian Blaga, Asachi, Hijdeu, Russo, Alecsandri, M.Eminescu, Bp Hasdeu
,M.Eliade)

Autor al unei opere literare si filosofice impunatoare, creator al unui sistem original de gandire,
Lucian Blaga (1895-1961) este cea mai complexa si fecunda personalitate a culturii romane din
perioada interbelica.
Blaga si-a definitivat studiile la Viena, unde a obtinut si titlul de doctor in filosofie, afirmandu-se apoi
cu eseuri si studii de filosofia culturii publicate in revista “Gandirea” si in alte reviste din tara. Pana in
1938 a lucrat in diplomatie, fiind atasat de presa, consul si ambasador la Varsovia, Berna si Lisabona.
Din 1938 este profesor de filosofia culturii la Cluj, pana in 1947, cand este scos din invatamant si
trecut pe un post de simplu bibliotecar, apoi de cercetator la filiala din Cluj a Academiei Romane.
Opera sa filosofica este grupata, conform testamentului sau, in patru trilogii: “Trilogia cunoasterii”,
“Trilogia culturii”, “Trilogia valorilor” si “Trilogia cosmologica” (publicate intre 1931-1947, unele lucrari
au aparut dupa moartea sa).
Sistemul filosofic al lui Blaga porneste de la impasul rationalismului clasic, evident la inceputul
secolului XX, odata cu noile descoperiri stiintifice din fizica si din stiintele naturii in general. Proiectul
sau filosofic, in consonanta cu noile orientari din arta si din gandirea stiintifica, viza depasirea
paradigmei clasice, a rationalismului modern, pentru a propune o noua teorie a cunoasterii, numita de
autor “rationalism ecstatic”, o noua teorie a culturii, bazata pe ideea matricei stilistice, care isi are
sursele in structurile inconstientului colectiv, o noua antropologie filosofica, bazata pe ideea destinului
creator al omului, o noua viziune metafizica, ce are drept concept central ideea de mister.

Omul ca existenta intru mister si pentru revelare


Conceptia lui Blaga porneste de la analiza modului ontologic specific uman de existenta. Blaga spune
ca problema fundamentala a oricarei viziuni metafizice este relatia dintre om, lume si transcendenta
(Marele Anonim, factorul divin al existentei, in sistemul lui). Misterul este conceptul central al filosofiei
sale, cu intelesul de obiect al cunoasterii, privit ca strat de adancime al existentei. Blaga considera ca
existenta este diferentiata in cinci moduri ontologice fundamentale: anorganic, vegetal, animal, uman,
divin. Ele se diferentiaza in functie de felul lor de a fi si dupa orizontul in care exista.
Modul uman de existenta se caracterizeaza prin faptul ca participa concomitent la doua feluri de a fi (si
la doua orizonturi de existenta). Primul este existenta in orizontul imediat si pentru autoconservare
(care este comun animalelor si omului); al doilea este existenta in orizontul misterului si pentru
revelarea misterului, tip de existenta care este specific numai omului.
Trecerea de la primul mod de existenta la cel de al doilea (deci, de la animal la uman) a avut loc printr-
o mutatie morfologica (biologica), dar si prin una ontologica. Mutatia biologica este rezultatul unor
procese complexe ce se finalizeaza cu aparitia creierului, a limbajului si a uneltelor, ca urmare a unei
“evolutii orizontale” ce are tendinta de a duce la o specializare tot mai stricta si la fixarea
organismelor intr-un mediu limitat. Alaturi de aceasta mutatie morfologica, avem de-a face in cazul
omului si cu o “mutatie ontologica”, ca rezultat al unei “evolutii verticale”, ce duce la aparitia unui
nivel de organizare mai complex si la “dezmarginirea” continua a orizontului de existenta.
Omul deplin este omul care exista concomitent in cele doua moduri de existenta si in cele doua
orizonturi, dar specificul sau ireductibil deriva din tendinta sa necontenita de a revela misterul, prin
cunoastere si prin creatie (“plasmuire”). Intreaga gandire a lui Blaga este orientata spre determinarea
modului specific uman de existenta. Astfel, Blaga elaboreaza o antropologie sau o ontologie regionala
a umanului.
Marele Anonim este centrul metafizic al existentei, misterul suprem, avind pe de o parte o functie
creatoare, iar pe de alta una de a “bloca” creatia infinita. Marele Anonim emana din sine
“diferentialele divine”, niste particule care, prin aglutinare, formeaza toate entitatile existentei. In
acelasi timp, Marele Anonim limiteaza creatia pentru a nu provoca o “descentralizare” a existentei in
ansamblul ei. Omul este definit prin tentativa sa permanenta de a revela misterul, adica de a dezvalui
si de a traduce lumea in limbaj uman. Dar Marele Anonim apara misterul lumii, introducand intre om si
mistere o “cenzura transcendenta”, care impiedica revelarea absoluta a lor.
Cultura si civilizatia sunt conceptele ce exprima cele doua dimensiuni ale vietii umane si cele doua
moduri de existenta. Modul uman de existenta se caracterizeaza prin destinul creator de nedepasit,
prin creativitate, iar societatea este suportul obiectiv al acestui mod. De asemenea, omul este “o fiinta
istorica”, se caracterizeaza prin istoricitate, intrucat omul isi desfasoara creatia in forme inedite,
depasind formulele stereotipice, specifice animalelor.
“Omul singur a devenit fiinta istorica, ceea ce inseamna permanent istorica, adica o fiinta care vesnic
isi depaseste creatia, dar care niciodata nu-si depaseste destinul creator”.
Civilizatia consta in organizarea lumii sensibile in acord cu nevoile umane de autoconservare si de
securitate materiala. Ea are valoare instrumentala, asigura adaptarea la mediu si satisfacerea nevoilor
biologice. Cultura este un semn al umanului, este rezultatul creatiei umane, al revelarii misterului. De
aceea, cultura nu poate fi explicata doar prin criterii instrumentale, pragmatice, ca produsele
civilizatiei. Ea trebuie judecata dupa criterii imanente ei, adica dupa intentiile ei revelatorii.
Am introdus deja cateva concepte fundamentale prin care Blaga caracterizeaza omul: existenta
creatoare in orizontul misterului si pentru revelarea misterului; cultura si civilizatia, stil si matrice
stilistica. Ele vor fi explicate pe masura ce vom avansa in sistemul blagian de gandire.

Cunoastere si mister
Lucian Blaga a elaborat una dintre cele mai originale teorii asupra cunoasterii in secolul XX. El priveste
cunoasterea ca fiind o valoare umana fundamentala, un act de creatie care se realizeaza prin stiinta,
filosofie, arta, simboluri etc. Ca act specific de creatie, cunoasterea are o “functie metaforica” si o
functie “stilistica”. Cele doua atribute vor fi lamurite in continuare, dar este necesar sa precizam ca
functia “revelatorie” indica tentativa omului, niciodata abandonata, de a dezvalui si talmaci misterul
lumii, iar cea stilistica presupune faptul ca orice act de cunoastere este incadrat in categorii stilistice,
adica in categorii relative si determinate.
Blaga considera ca exista doua forme de cunoastere, o “cunoastere paradisiaca” si o “cunoastere
luciferica”. Aceste distinctii vizeaza o diferenta de atitudine spirituala, de obiect, de proceduri
metodologice si de sens. Pentru a intelege rostul acestei distinctii este necesar sa precizam ca
misterul, ca obiect al cunoasterii, are doua aspecte, doua fete: un aspect fanic (care se arata omului in
experienta) si un aspect criptic (care se ascunde).
Cunoasterea paradisiaca are ca obiect misterele latente si consta in cercetarea datelor reale si in
formularea unor idei care se afla in “analogie” cu materialul concret, fanic. Este o cunoastere fara
tensiune problematica, impacata cu realul, prin care spiritul uman acumuleaza o serie de atribute
explicative aplicate concretului, realizand un progres linear, cumulativ. Ca sens si metodologie, ea se
bazeaza pe observatia si pe explicatia neproblematica.
Cunoasterea luciferica opereaza asupra unor mistere deschise carora le produce o “variatie calitativa”,
lansand idei ce se afla in opozitie (disanalogie) cu concretul. Teoria coperniciana este exemplul clasic
al cunoasterii luciferice. Aceasta cunoastere este definita de o tensiune problematica dintre spirit si
obiect, se bazeaza pe o observatie dirijata, tinzand la o “explicatie” pe baza unei “constructii
teoretice” care face saltul din planul fanic in cel criptic pe baza unei idei (ipoteze, numite de Blaga
“idee teorica”). Este vorba de o ipoteza teoretica pe care intelectul o elaboreaza pentru a dezvalui
structura de adancime a lumii. Este o cunoastere constructiva, activa ce presupune un progres in
adancime, intensiv.
Distinctia dintre cele doua forme ale cunoasterii nu este identica cu distinctia dintre cunoasterea
empirica si cea teoretica, nici cu distinctia dintre cunoasterea intuitiva si cea rationala, nici cea dintre
cunoasterea naiva si cea elaborata. Blaga precizeaza ca prin cunoasterea paradisiaca trebuie sa
intelegem cunoasterea primara, normala, ce urmareste “determinarea” obiectului, iar prin
cunoasterea luciferica o cunoastere ce urmareste “deschiderea misterelor”, patrunderea in aspectul
criptic al lor si revelarea acestuia.
Cunoasterea luciferica imbraca trei forme:
• Plus-cunoasterea, care consta in atenuarea misterului. De exemplu, Copernic a demonstrat ca
Pamantul se misca in jurul Soarelui, in dezacord cu observatia empirica ce se bazeaza pe iluzia ca
Soarele se misca in jurul Pamantului. Misterul fenomenului a fost atenuat.
• Zero-cunoasterea duce la permanentizarea misterului. Exemplul dat de Blaga este teza cu privire la
aparitia vietii organice din materie anorganica, ipoteza care a permanentizat misterul vietii fara a-i
conferi o explicatie satisfacatoare. De asemenea, ideea lui Kant dupa care lucrul in sine se poate
concepe, ca obiect al ratiunii pure, dar nu poate fi cunoscut in mod pozitiv, functionand doar ca un
concept negativ, gol de determinatii.
• Minus-cunoasterea este o forma exceptionala de cunoastere, ce nu consta in absenta cunoasterii, ci
intr-o cunoastere paradoxala, ce duce la potentarea misterului. Ea este conceptualizata intr-o
“antinomie transfigurata”, adica intr-o solutie antilogica conceptual, intr-o formula ce exprima ceva
neinteligibil sub raport logic, formula ce este echivalentul unui mister potentat. Exemplele lui Blaga
sunt culese mai ales din stiinta moderna. Astfel, afirmatia lui W. Wundt, dupa care “intregul
fenomenului psihic contine mai mult decit suma elementelor sale” este o astfel de formula. Ea poate fi
interpretata in psihologie in sensul ca senzatia unui acord muzical e mai mult decit suma senzatiilor
produse de sunetele care alcatuiesc acordul. Din fizica cuantica Blaga retine dublul caracter al luminii,
corpuscular si ondulatoriu in acelasi timp, ca exemplu de formula paradoxala si de antinomie
transfigurata ce potenteaza, amplifica misterul fenomenului. De asemenea, pe langa exemplul
cunoscut al numarului irational (radical din minus 1), Blaga mentioneaza si numerele transfinite ale lui
Cantor, care reprezinta “o marime din care se pot scadea alte marimi fara ca ea sa se imputineze”. De
asemenea, mentioneaza si ideea filosofica a lui Driech, dupa care entelehia, ca factor primar al vietii,
ar fi aspatiala, dar se poate diviza ramanand totusi intreaga, formula paradoxala prin care un factor
aspatial e postulat ca manifestandu-se in spatiu.

Deci, minus-cunoasterea ajunge la teze antinomice afirmate pe acelasi plan, la atribute opuse despre
acelasi obiect, fiind o sinteza antinomica intre enunturi contrarii ce se afla in dezacord atat cu
intelectul logic, cat si cu intuitia concreta. De fapt, Blaga afirma ca in minus-cunoastere avem de-a
face cu “intelectul ecstatic”, spre deosebire de “intelectul enstatic” ce opereaza in plus- si zero-
cunoastere. Este un intelect ce produce o formula care nu este inteligibila logic (este “metalogica”) si
care nu poate fi nici intiuita concret, dar e “postulata”, folosindu-se tot de termeni conceptuali (adica
este intracategoriala). Deci, va spune Blaga, antinomia transfigurata este metalogica, intracategoriala
si in raport dublu negativ cu concretul si cu intelectul. Ea nu poate fi solutionata nici logic, nici concret,
dar este totusi formulabila. Rationalismul clasic postula o solutie logica pe plan ideal, iar Hegel postula
o solutie concreta prin trecerea contrariilor intr-o sinteza.
Acest tip de cunoastere aminteste, prin structura ei, de formula dogmei crestine a trinitatii, dupa care
divinitatea este postulata ca fiind o fiinta unica in trei persoane. Avem de-a face, in toate aceste
formule, cu o scindare a unor termeni intre care exista o solidaritate logica (fiinta-persoana, scadere-
imputinare, aspatial-nedivizibil, ondulatie-corpuscul, intreg-suma), fara a li se modifica continutul.
Sinteza dogmatica reprezinta conceptual un mister inaccesibil atat intelegerii logice, cat si intuitiei
concrete. Blaga considera ca exista o analogie substantiala intre structura dogmei crestine si formulele
paradoxale la care a ajuns cunoasterea stiintifica contemporana. In consecinta, transcendentul este
nerationalizabil, intrucat e contradictoriu in sine, dar e formulabil in antinomii transfigurate, ce fixeaza
contradictia ca atare, nu o dizolva.
De aici, teza sa privind “inconvertibilitatea absoluta a misterului” (a irationalului) si teza conservarii
misterelor in Univers. Spre aceasta concluzie l-au condus teoriile din fizica contemporana, teoria
complementaritatii, principiul lui Heisenberg, teoria relativitatii privind constanta vitezei luminii fata de
orice sistem de referinta. “Eonul dogmatic”, lucrarea sa din 1931, avanseaza asadar ideea unui nou tip
de cunoastere, o cunoastere de exceptie, prezenta mai ales in stiinta si metafizica, prin care ni se
dezvaluie in chip paradoxal misterul lumii, in timp ce acest mister se adanceste. Spre deosebire de
eleati, pentru care miscarea nu poate fi inteleasa logic, intrucat este contradictorie, producand
antinomii, si de Nicolaus Cusanus, pentru care in divinitate atributele contrarii coincid, dar divinitatea
este acategoriala, neputand fi determinata, Blaga opteaza pentru formula unui mister nerationalizabil
in intregime, dar formulabil in formule paradoxale, care reprezinta un echivalent conceptual al
misterului.
Consecinta acestor teze este aceea ca orice cunoastere umana este relativa, dar omul nu va inceta
niciodata in incercarea sa de a revela misterul lumii. Exista o “cenzura transcendenta” ce impiedica
revelarea absoluta a misterelor. De aici, drama cunoasterii umane, blestemul si grandoarea omului ca
fiinta sortita creatiei si unei revelari relative si aproximative a misterului.

Despre semnificatia cunoasterii luciferice


“Am invatat enorm de la Kant, dar tot asa de mult de la Alexandrini si de la Sfintii Parinti. Sistemul
meu este o sinteza creatoare intre aceste extreme”.
Pornind de la aceasta marturisire a autorului, suntem in drept sa raportam sistemul blagian la cele
doua puncte de referinta: gandirea kantiana si cea patristica. Unele elemente ale acestui sistem sunt
construite de Blaga pornind de la afirmatii sau idei care se regasesc in scrierile patristice, pe care
Blaga le citeaza. Raportarea la cadrul gandirii patristice devine relevant atunci cand vrem sa deslusim
sensurile unor distinctii din sistemul blagian, cum sunt distinctia dintre intelectul enstatic si intelectul
ecstatic, dintre cunoasterea paradisiaca si cea luciferica. Dupa cum de traditia patristica tine si
distinctia dintre aspectul fanic si cel criptic al unui mister, dintre o “fata” a realitatii care se arata si
una care se ascunde.
“Dogma e metalogica, intracategoriala si in raport bivalent cu concretul...Formula dogmatica vrea
determinarea unui mister conservand acestuia caracterul de mister in toata intensitatea sa”.
Blaga nu paraseste terenul rationalitatii nici cand este interesat sa reabiliteze “structura vadit nelogica
a dogmei”, a dogmei crestine care a fost formulata ca un act de credinta, in opozitie cu principiile
intelectului. Blaga desprinde “dogma” de continutul sau religios, de fondul credintei, nazuind, dupa
spusele autorului, sa faca “analiza ei structurala, formala, din punct de vedere pur intelectual”. Astfel,
Blaga vede in dogma o structura specifica a gandirii umane, o “formulare intelectuala a unui ce
metafizic”, formulare ce apare in procesul cunoasterii in momentul in care spiritul uman intalneste
structuri contradictorii ale realitatii, care nu pot fi codificate decat prin trecerea de la “intelectul
enstatic” (ce functioneaza “in cadrul functiilor sale logice normale”) la “intelectul ecstatic”, intelect
sau stare a ratiunii umane caracterizata prin faptul ca “pentru a formula ceva cu ajutorul conceptelor
ce-i stau la dispozitie, trebuie sa evadeze din sine, sa se aseze cu hotarare in afara de sine, in
nepotrivire ireconciliabila cu functiile sale logice”. In aceasta ipostaza paradoxala, gandirea umana
“sare din sine, din incheieturile sale functionale, utilizand totusi concepte intelectuale”.
Aceasta modalitate de raportare la existenta o gaseste Blaga prefigurata in traditia gandirii patristice.
Dogma se prezinta ca o “antinomie transfigurata”, care are o functie anumita pe planul cunoasterii, ea
putand “sa reprezinte si echivalentul intelectual al unui mister. Acest lucru l-a ghicit mai intai filosofia
patristica in toata profunzimea sa si acest lucru trebuie ridicat din nou in cunostinta filosofica a
timpului”.
“Spritul omenesc, pus in fata misterului metafizic, a crezut la un moment dat ca ar fi indreptatit sa-l
formuleze, fara de a-l intelege. Indrazneala depaseste orice alta indrazneala a gandirii omenesti”.
Aceasta este performanta gandirii patristice. Distinctia dintre “intelectul enstatic” (care a produs
sistemele filosofice rationaliste moderne) si “intelectul ecstatic” (cu procedurile sale paradoxale,
recognoscibile in structura dogmei crestine, a altor formule din gandirea arhaica si premoderna,
precum si din perimetrul stiintei contemporane) reprezinta -; spune Blaga -; o “axa” a conceptiei sale.
El introduce astfel ideea relativitatii cunoasterii si, concomitent, ideea unui pluralism metodologic (si
“stilistic”) prin care spiritul uman asalteaza “misterul” lumii. Exista deci mai multe forme de intelegere
a lumii, de abordare si de talmacire a ei, in functie de situatiile existentiale si culturale in care se afla
subiectul determinat al cunoasterii si in functie de natura obiectului supus investigatiei cognitive.
Conceptia lui Blaga privind dependenta structurilor cognitive, a viziunilor stiintifice si a procedurilor
metodologice de contextul spiritual si stilistic al unei epoci isi gaseste analogii frapante cu abordarile
postpozitiviste ale cunoasterii, cu istoriile “sociale” ale stiintei, cu teoriile relativiste si cu viziunile
postmoderne.
Sa mai consemnam un alt aspect al gandirii lui Blaga prin care autorul Eonului dogmatic intra in
rezonanta cu tendintele actuale. Blaga nu acorda factorului ultim al existentei un caracter de
substanta, ci mai degraba ii da o reprezentare ce ar putea evoca “fondul anonim sau abisal al lumii”,
apropiindu-se de viziunile elaborate de marile spirite ale gandirii patristice, dupa opinia unui exeget
avizat. De aceea, toate determinarile pe care le aplica acestui factor metafizic sunt de ordin negativ
(nu are nume sau nu are un singur nume, nu se ofera gandirii noastre pozitive, nu se poate determina
logic, nu se poate dezvalui care e natura sa intima, intrucat “se apara pe sine si toate misterele
derivand din el”). Este evidenta aici influenta gandirii patristice care isi reprezenta divinitatea ca un
fond abisal si netederminat, ceva mai presus de orice atribute, dincolo de fiinta sau de esenta. Acest
factor metafizic nu mai are intelesul de temei, substanta sau esenta, ca in traditia occidentala. De fapt,
cum remarca acelasi exeget, gandirea romaneasca a cautat mereu alternative la traditia kantiana, prin
Radulescu-Motru, Blaga, Eliade s.a.
Adversar al “exclusivismului metodologic” (ce caracterizeaza tocmai “dogmatismul” in sens cultural si
ideologic), Blaga afirma ca antinomiile transfigurate si metodele “minus-cunoasterii” au revenit din
nou in gandirea stiintifica contemporana pentru a surprinde unele aspecte paradoxale ale realitatii, dar
“dogma”, “ca mod de gandire”, ca tip de abordare a realului “implica si nu exclude celelalte metode
enstatice”. Vorbind de “o metoda dogmatica” si de un “spirit dogmatic”, independente de continutul
lor religios determinat, metoda si spirit derivate dintr-o anume “atitudine spirituala”, Blaga considera
ca exista o serie de similitudini intre epoca elenistica si epoca noastra, asemanari care pot duce la
“reactualizarea” atitudinii spirituale care a generat formula dogmei crestine, astfel ca reprezentantii
gandirii patristice pot fi socotiti “descoperitorii unei metode” si “reprezentantii simbolici ai unei
metafizici posibile in viitor”. Structura dogmei crestine este luata de Blaga numai ca “pretext” si
exemplu pentru un “tip de cunoastere” care isi va gasi temele si materialul in problemetica epocii
noastre, care isi va alcatui configuratia din “elemente conceptuale sau mitice luate din constiinta
epocii noastre”.
Blaga respinge ideea dupa care gandirea umana ar dispune de o singura metoda de cunoastere,
infailibila si incontestabila, asa cum a decretat rationalismul modern, mult prea increzator in
posibilitatea de a descoperi legi universale prin analiza teoretica si matematica a experientei.
Detasandu-se in termeni clari de paradigma clasica a rationalismului occidental, Blaga isi exprima in
schimb optiunea pentru “o expansiune metodologica” a stiintei si a gandirii critice, fara “exclusivisme”
partizane, nici de ordin teoretic, nici de ordin cultural-ideologic. Ideea pe care Blaga o readuce frecvent
in discutie este aceea ca epoca actuala se caracterizeaza printr-o diversificare a metodelor si a
procedeelor de cunoastere, prin reabilitarea formelor simbolice de cunoastere, situatie in care intuitia,
dogma si mitul stau alaturi de conceptul rational si de metodologiile experimentale. Aceasta
deschidere spirituala il apropie pe Blaga de relativismul metodologic al unor ganditori contemporani si
de atitudinile specifice ale culturii postmoderne.
“Nu ne vom feri de a gandi “rational”, in concepte cu grija elaborate, cand e vorba de fapte care intra
in tiparele preciziei fara echivoc. Nu ne vom feri de a gandi “mitic”, cand strabatem zone mai cetoase
si mai adanci. Nu ne vom feri de a gandi “ecstatic”, cand antinomiile existentei ni se impun cu o
insistenta de neocolit. Socotim chiar ca a da rezultatelor posibile pe temeiuri stiintific-rationale ceva
din adancimea proprie viziunii mitice, si a da viziunii mitice ceva din precizia gandului stiintific,
constituie o sarcina pe care trebuie sa o luam asupra noastra cu toata hotararea...Aceasta toleranta
metodologica, cu concesii si adaptari reciproce de procedee, deschide largi perpective si nebanuite
posibilitati de gand, ce se vor neaparat realizare”.
Blaga considera ca modurile de raportare si de intelegere, in diversitatea lor, trebuie folosite in functie
de natura obiectului supus cunoasterii, dar ele pot fi folosite si alternativ cu privire la acelasi subiect.
La Blaga si la alti contemporani, metoda e inteleasa atat ca practica a cunoasterii, dar si ca o formula
conceptuala, atat in ipostaza de atitudine, cat si in aceea de logica a cercetarii. In cultura romaneasca
s-a manifestat constant aceasta dualitate intre experienta traita si metodologiile strict rationale, de
cele mai multe ori insa ganditorii au conciliat reflectia metodica si meditatia subiectiva, conceptul si
simbolul.