Curs DIE

UNIVERSITATEA “ALMA MATER“ SIBIU
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE,

JURIDICE ŞI SOCIALE
HUNEDOARA
CURS
DREPT
INSTITUŢIONAL
EUROPEAN
Lector univ. dr.

Octavian Băgescu
HUNEDOARA
2010 - 2011
Cuprins
Capitolul I: Ideea organizării europene până la cel de-al doilea război

mondial............................3
1. Consideraţii
generale....................................................................................................
.............3
2. Premisele apariţiei comunităţilor europene
............................................................................3
3. Precursorii ideii
europene.........................................................................................................4
4. Aspecte generale privind dreptul
european.......................................... .................................5
Capitolul II: Crearea comunităţilor

europene....................................................................................7
1. Planul Schumann şi
CECO........................................................................................................
7
2. CEE ŞI
CEEA..............................................................................................................
.................9
Capitolul III: Evoluţia

comunităţilor.................................................................................................11
1. Lărgirea comunităţilor
europene...........................................................................................11
2. Aprofundarea construcţiei
comunitare..................................................................................12
3. Transformarea comunităţilor în UNIUNEA
EUROPEANĂ.....................................................13
Capitolul IV: Uniunea Europeană. Statut şi
competenţe..............................................................17
1. Organizaţie
internaţională..........................................................................................
........17
2. Organizaţie regională
deschisă..........................................................................................18
2.1 Aderarea: Condiţii de formă, procedură şi
fond........................................................18
2.2 Pierderea calităţii de
membru...................................................................................20
CURS Drept instituţional european 2

2.3 Relaţiile UE cu alte organizaţii
internaţionale.........................................………........21
3. Organizaţie regională
specializată.....................................................................................21
3.1 Personalitatea
juridică...............................................................................................21
3.2 Conţinutul
specializării..............................................................................................22
3.3
Competenţe............................................................................................
………........22
4. Organizaţie cu o structură instituţională şi juridică
originală.........................................25
5. Organizaţie bazată pe integrare
economică.....................................................................26
6. Principiile fundamentale ale Uniunii
Europene...............................................................29
Capitolul V: Sistemul juridic

comunitar........................................................................................31
1. Drept
comunitar..................................................................................................
...................31
1.1
Noţiune................................................................................................................
......31
1.2 Natură
juridică..........................................................................................................31
2. Izvoarele dreptului instituţional
european..........................................................................32
2.1 Dreptul instituţional comunitar originar sau
primar....................................................32
2.2 Izvoarele complementare ale dreptului
comunitar....................................................33
2.3 Dreptul instituţional
derivat.....................................................................………........33
2.3.1 Regulamentele - principalul izvor al dreptului
derivat.............................33
2.3.2
Directivele..............................................................................................33
2.3.3
Decizia…………………….......................................................................34
2.3.4 Decizia-
cadru…………….......................................................................35
2.3.5 Recomandările şi
avizele.......................................................................35
2.3.6 Dreptul comunitar
jurisprudenţial...........................................................35
3. Principiile generale ale dreptului
comunitar.....................................................................36
4. Principiul protecţiei drepturilor fundamentale ale
omului...............................................36

Capitolul VI: Sistemul instituţional
comunitar...............................................................................38
1. Structura
instituţională..........................................................................................
...............38
2. Consiliul (de Miniştri al) Comunităţilor Europene
(CM).....................................................39
2.1 Constituire................................................................................................
..................39
2.2
Funcţionare....................................................................................................
............40
2.3
Atribuţii..........................................................................................................
............42
2.4 Procesul de luare a
deciziilor....................................................................................43
3. Comisia Comunităţilor Europene (CCE)…........................................
…………………….....44
3.1 Compunere şi statutul
membrilor..............................................................................44
3.2
Organizare.....................................................................................................
...........45
3.3
Funcţionare....................................................................................................
...........46
3.4
Atribuţii..........................................................................................................
............47
4. Parlamentul European (PE)……….… .........................................
………………………….....48
4.1
Compunere....................................................................................................
...........48
4.2 Proceduri
electorale..................................................................................................49
4.3 Statutul
parlamentarilor.............................................................................................
50
4.4 Organizare şi
funcţionare..........................................................................................50
4.5
Atribuţii..........................................................................................................
............51
5. Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (CJ)...............................
…………………….....58
5.1 Compunere şi statutul
membrilor..............................................................................52
5.2
Organizare.....................................................................................................
...........53
5.3 Atribuţii şi
funcţionare................................................................................................53
5.4
Procedură.......................................................................................................
..........54
5.5 Căi de
drept..............................................................................................................
.56
5.6 Tribunalul de primă
instanţă......................................................................................57
6. Consiliul
European.................................................................................................
...............58
6.1 Natură şi
atribuţii.......................................................................................................5
8
6.2
Funcţionare....................................................................................................
...........60
Capitolul VII: Organe

auxiliare........................................................................................................61
1. Curtea de Conturi a Comunitatilor
Europene(CCCE).................................…........…….....61
2. Comitetul Economic şi Social
(CES)...................................................................................62
3. Comitetul Regiunilor (CR)
....................................................................................................63
4. Banca Centrală Europeană (BCR)
.......................................................................................64
5. Banca Europeană de Investiţii(BEI)
....................................................................................65
6. Alte organe create de
tratate................................................................................................65
7. Organe
subsidiare..........................................................................................................
.......66
8. Sistemul instituţional în perspectiva adoptării
tratatului instituind o constituţie
pentru
Europa................................................................................................................
.......68
Capitolul VIII:
Tratatele............................................................................................................
....69
1. Tratatul de la
Paris................................................................................................................69
2. Tratatele de la
Roma.............................................................................................................69
3. Tratatul de la
Bruxelles.........................................................................................................7
0

4. Actul Unic
European............................................................................................................
.70
5. Tratatul de la
Maastricht.......................................................................................................7
0
6. Tratatul de la
Amsterdam.....................................................................................................7
0
7. Tratatul de la
Nisa.................................................................................................................70
8. Tratatul de la
Lisabona.........................................................................................................70
9. Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa (Constitutia
Europeana)............71
Capitolul IX: România şi Uniunea

Europeană..........................................................................72
1. Cadrul
general.........................................................................................................
..............72
2. Drept comunitar şi drept
naţional.......................................................................................74
Actul final al Tratatului de la Lisabona

(anexă)...........................................................................76
Bibliografie........................................................................................................
.............................90
Capitolul
Ideea organizării europene până la cel de-al doilea război

mondial
1.1 CONSIDERAŢII GENERALE

Europa modernă este compusă din state suverane care nu se supun
niciunei autorităţi superioare.
Statele sunt separate prin frontiere, graniţe. Relaţiile dintre ele sunt
bazate pe diplomaţie, încheierea de convenţii internaţionale ce sunt supuse
regulilor dreptului internaţional public. Fiecare stat se distinge de vecinul său
prin limbă, tradiţii, istorie, cultură, obiceiuri.
Un dublu principiu se manifestă: dorinţa de dominare, de hegemonie a
statelor puternice şi dorinţa de echilibru european din partea statelor mai
puţin puternice. În epoca modernă acest principiu a fost resortul relaţiilor
internaţionale europene.

Europa modernă este divizată politic, religios, etnic, economic. Dacă
iniţial sursele de divizare au fost politice şi religioase, factorul economic
devine, în timp, cel mai puternic. Economia naţională întăreşte statul
susţinând organizarea sa politică şi juridică. De aici şi rivalitatea din ce în ce
mai accentuată între marile puteri europene pentru cucerirea de noi teritorii,
realizarea zonelor de influenţă.
Divizarea şi echilibrul, reguli ale Europei moderne sunt consacrate şi de
Tratatul de la Westphalia din anul 1648. Până în zilele noastre Europa a fost
supusă unui echilibru precar şi unor hegemonii succesive.
Secolul XIX este perioada creşterii şi descreşterii unor mari imperii, cât şi
începutul afirmării mişcărilor naţionale.
Europa secolului XIX şi a primei jumătăţi a secolului XX este cea a unor
alianţe fragile şi vremelnice în vederea menţinerii păcii.
În acelaşi timp este şi perioada începutului cooperării europene prin
organizarea de conferinţe, reuniuni periodice şi frecvente asupra unor
probleme politice de interes general.
Tot în această perioadă asistăm la crearea unor veritabile servicii publice
internaţionale: Uniunea poştală universală, Uniunea telegrafică, Uniunea de la
Berna asupra căilor ferate, Convenţia asupra protecţiei proprietăţii industriale,
literare şi artistice.
Prima jumătate a secolului XX este Europa celor două războaie mondiale
care au însemnat distrugerea puterii ridicate până atunci; milioane de victime;
localităţi distruse, chiar rase de pe suprafaţa pământului; economia adusă la
punctul zero; apariţia unor noi mari puteri: Statele Unite ale Americii, Uniunea
Sovietică, Japonia.
Prima jumătate a secolului XX deschide epoca pactelor secrete între cei
mai puternici în ideea de a-şi împărţi lumea în zone de influenţă. Astăzi trăim
efectele lor.
Dacă secolul XIX este dominat de profundele mişcări naţionale care au
dus la formarea statelor moderne europene, secolul XX este dominat de
perfectarea graniţelor, aşa cum au fost stabilite prin Tratatul de la Versailles.
Europa contemporană se pronunţă ferm pentru menţinerea acestor graniţe şi
exclude revendicările teritoriale.
Europa celei de-a doua jumătăţi a secolului XX este cea a unei noi
dualităţi: o Europă unită, comună sau divizată de interese economice şi
politice. Aceasta este Europa zilelor noastre.
1.2 PREMISELE APARIŢIEI COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Pentru a decide dacă integrarea europeană, fenomen specific zilelor
noastre este o construcţie necesară şi se bazează pe tradiţii europene suntem
obligaţi să privim dezvoltarea istorică a popoarelor şi statelor situate geografic
în Europa în cel puţin ultimele 2000 de ani pentru a răspunde la întrebarea
dacă există o unitate europeană şi în ce anume constă.
În antichitate putem spune că suntem în prezenţa unor surse de cultură
şi civilizaţie ce pun bazele sistemului de valori specific tradiţiei europene de a
porni de la umanismul elenistic aşa cum el a fost conceput în Grecia Antică şi
desăvârşit de Imperiul Roman. În centrul sistemului de valori european se află
omul, nevoile şi aspiraţiile sale, acest sistem de valori fiind propriu tuturor
popoarelor europene urmare interferenţelor culturale realizate de-a lungul
timpului.
Cât priveşte unitatea, pe de o parte putem vorbi de un mediu unitar de
cultură şi civilizaţie, iar pe de altă parte de o unitate politică realizată de
Imperiul Roman prin cuceriri teritoriale succesive ce au avut menirea nu doar

de a crea o superputere a acelor timpuri, ci şi de a implanta propriul sistem de
valori roman în teritoriile cucerite, obţinându-se astfel în timp unitatea de
cultură şi civilizaţie amintită anterior.
Cuceririle cunoaşterii ştiinţifice şi filosofice precum şi domeniile creaţiei
artistice fundamentate de Grecia Antică, cât şi sistemul politic, juridic,
administrativ, economic şi social de organizare a statului şi societăţii
fundamentate şi dezvoltate de Roma Antică sunt moşteniri ce s-au transmis
de-a lungul timpurilor, prezente şi în zilele noastre. Ele sunt temeiul sistemului
axiologic comun popoarelor europene. Acestei moşteniri i se adaugă religia
creştină specifică Europei.
Evul mediu caracterizat prin fărâmiţare politico-statală, divizare şi
permanentă rivalitate între puterea laică şi cea religioasă, cât şi diferitele
unităţi statale este perioada unor veşnice confruntări pentru dominaţie pe
continent, unitatea politică realizându-se de regulă prin forţă. Sub aspect
cultural Evul mediu este “o universitate fără frontiere”, valorile culturii
materiale şi spirituale circulând liber.
Odată cu marile descoperiri geografice istoria Europei este cea a
creşterii şi descreşterii imperiilor, a luptei pentru dominaţie dintre acestea,
marile imperii coloniale -spaniol, portughez, francez, britanic, olandez,
german, rus- instaurând în întreaga lume modelul european de cultură şi
civilizaţie ce conţine implicit moştenirea eleno-latină arătată, iar pe de altă
parte asigurând dominaţia Europei în raport cu restul lumii.
Europa modernă este perioada marilor revoluţii industriale şi
democratice ce au desăvârşit modelul european politico-economic de
organizare a statului şi societăţii, conceptele revoluţiei industriale britanice şi
germane, cât şi ale revoluţiei politice franceze stând implicit la baza constituirii
actualului model de integrare europeană.
Unitatea europeană s-a realizat în toată această perioadă de regulă prin
intermediul forţei în contextul politicii de dominare a marilor puteri europene.
Alături de principiul dominării se impune şi cel al echilibrului promovat de
regulă de statele mici şi medii, dar şi de marile puteri, căci echilibrul este
întotdeauna cel obţinut la vârf între marile puteri existente la un moment dat.
Europa primei jumătăţi a secolului XX este Europa divizării şi
confruntărilor armate cu caracter mondial, Europa afirmării statelor naţiuni, a
identităţii naţionale şi a respectului acesteia pe plan internaţional.
Evoluţia în timp, cel puţin în ultimele două milenii a demonstrat că factorul
economic susţine factorul politic, militar, cultural, fiind motorul dezvoltării şi
substratul declarat sau implicit al luptei pentru supremaţie.
Premisele unităţii europene actuale sunt date de un nivel apropiat de
dezvoltate economică a statelor europene, un sistem comun de reguli de
organizare a vieţii economice, un sistem democratic de organizare a statului şi
a vieţii politice, un sistem comun de valori socio-umane ce urmăreşte
realizarea la un standard ridicat a gradului de satisfacere a nevoilor oamenilor.
1.3 PRECURSORII IDEII EUROPENE

Ideea unei Europe unite nu este nouă. Ea îşi are sorgintea în antichitate
şi s-a perpetuat de-a lungul secolelor, manifestându-se poate cu mai puţină
tărie în secolul XIX, când a fost dominant conceptul statului naţiune, concept
care a stat la baza formării în această epocă a statelor moderne europene,
state naţiuni contemporane.
După primul război mondial, mişcarea pentru o Uniune Paneuropeană şi-
a găsit larg ecou în cadrul Societăţii Naţiunilor. În memorabila expunere
prezentată la 5 septembrie 1929 în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor, ministrul

de externe francez Aristide Briand preconiza crearea unui cadru federal “fără a
aduce atingere suveranităţii unei naţiuni care ar face parte dintr-o asemenea
asociaţie” ... “jucând un rol mai mult economic”1.
Izbucnirea celui de al doilea război mondial a făcut imposibilă aplicarea
acestui plan. Ideea nu a fost însă abandonată. Putem spune ca a doua
jumătate a secolului XX a fost dominată de crearea unor puternice structuri
politice, economice şi militare: Consiliul Europei, Uniunea Europeană, Asociaţia
Europeană a Liberului Schimb, Uniunea Europei Occidentale la nivel strict
european, sau altele care depăşesc graniţele continentului: Organizaţia
Naţiunilor Unite, Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică şi
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord ş.a.
Toate aceste organisme au în esenţă menirea de a pune mai bine în
valoare deosebitul potenţial uman, economic, cultural, ştiinţific, militar al
statelor bătrânului continent, de a-i menţine prestigiul de conştiinţă şi forţă vie
a umanităţii.
Visul de secole “o Europă Unită“ a devenit o necesitate şi o
realitate a sfârşitului de secol XX.
Uniunea Europeană se prezintă ca o construcţie modernă şi originală,
instituţională şi funcţională, fără precedent în istorie şi fără corespondent în
lumea contemporană.
Principiile de ordin strategic şi economic ale construcţiei comunitare
gândite în anii `50 au prefigurat sensul dezvoltării, iar adaptarea lor
permanentă la noile realităţi europene şi mondiale oferă o soluţie viitorului
omenirii. Din această perspectivă studierea apariţiei şi evoluţiei Cumunităţilor
Europene, a sistemului instituţional şi juridic, a mijloacelor de acţiune specifice
apare deosebit de interesantă şi utilă, mai ales în actuala conjunctură politică,
economică şi militară.
Problema viitorului Europei comunitare nu mai este şi nici nu mai poate
să rămână o problemă a statelor membre. Ea este problema tuturor ţărilor
situate geografic în Europa, cât şi întregii omeniri.
Prima jumătate a mileniului III ne va oferi răspunsul la o întrebare
esenţială: care este modelul optim de dezvoltare, cel european, cel asiatic sau
cel american?
Reflectând asupra evoluţiei istorice din epoca modernă şi contemporană,
asupra principiilor şi scopului Uniunii Europene considerăm că suntem datori şi
noi să încercăm să prefigurăm viitorul Europei şi al întregii comunităţi
mondiale pentru că viitorul societăţii în care trăim este şi viitorul nostru, al
fiecărui individ.
1.4 ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL EUROPEAN

Ordinea juridica Europeana reprezinta un ansamblu de norme si
reglementari juridice cuprinse în tratatele încheiate de statele membre
(tratatele constitutive, tratatele de aderare si tratatele modificatoare) de o
parte si actele normative adoptate de institutiile Uniunii Europene, legitimate
prin renuntarea de catre statele membre la o parte din suveranitatea lor
nationala, în favoarea acestor institutii, pe de alta parte. Aceste norme si
reglementari juridice au forta juridica obligatorie pe teritoriul statelor membre
în întregul spatiu comunitar.
1
Memorandum – publicat la 1 mai 1930 în Franţa, citat de Christian Philip – Les Institutions Europeennes-ed Masson,
Paris, 1980, p.10.

În ceea ce priveste dreptul comunitar, în literatura de specialitate au fost
elaborate numeroase definitii ale dreptului comunitar european, tinând seama
de elementele mai importante care îl individualizeaza.
„Dreptul comunitar poate fi definit ca fiind ansamblul normelor
juridice prin care se consacra structurile, rolul si functiile institutiilor europene,
precum si raporturile acestora cu institutiile nationale în îndeplinirea
obiectivelor de progres si dezvoltare ale popoarelor Continentului”
„Încercând o definire a dreptului institutional comunitar european
retinem ca acesta reprezinta un ansamblu de norme juridice care, continute în
tratate sau elaborate de institutii, urmaresc ca scop principal înfiintarea si
buna functionare a Comunitatilor Europene (în prezent Uniunea Europeana)”.
„Dreptul comunitar reprezinta ansamblul de norme juridice care impun
statelor membre reguli de urmat în vederea realizarii obiectivelor pe care
Comunitatile Europene le au de îndeplinit. Aceste norme sunt cuprinse în
tratate sau sunt emise de institutii, obiectul lor fiind Comunitatile si
exercitarea competentelor lor. Ca atare, dreptul comunitar este un drept
supranational care în toate situatiile are întâietate fata de dreptul national al
fiecarei tari membre”.
În alte lucrari de specialitate, cum sunt „Tratatul de drept comunitar
general” elaborat de Viorel Marcu si Nicoleta Diaconu, precum si „Dreptul
comunitar” semnat de Octavian Manolache, se fac importante diferentieri între
dreptul institutional comunitar si dreptul comunitar general. Astfel, se arata ca
dreptul institutional comunitar este format din ansamblul normelor juridice
cuprinse în tratatele constitutive, în tratatele de modificare a acestora si în
alte tratate internationale, care au ca scop înfiintarea comunitatilor europene,
stabilirea structurii institutionale a acestora, a competentelor institutiilor
comunitare si a raporturilor dintre acestea, precum si dintre acestea si alte
subiecte de drept international (state sau organizatii cu care comunitatile
întretin raporturi de cooperare).
În ceea ce priveste dreptul comunitar general, se accentueaza ca acesta
este format din ansamblul de norme juridice care formeaza dreptul
institutional comunitar, dar si din norme juridice elaborate de institutiile
competente si ordonate conform unor principii de ierarhie precise si riguroase,
formând ordinea juridica comunitara. Aceasta ordine juridica este însă diferită
atât de ordinea juridica internationala, cât si de cea statala, întrucât ea se
refera la o problematica mult mai complexa, având un specific aparte.
Unii autori fac o alta diferentiere a regulilor comunitare, aceea între
regulile de drept institutional si regulile de drept material, în opinia lor,
regulile de drept material se refera în special la exercitarea atributiilor
organelor de elaborare a politicilor nationale si administrative prin intermediul
interdictiilor si injonctiunilor comunitare, precum si la stabilirea unor reguli de
conduita pentru persoanele care intra în sfera dreptului comunitar .
Argumentele aduse de autorii pe care i-am mentionat sunt cât se poate de
convingatoare pentru a demonstra ca dreptul comunitar se înfatiseaza ca un
drept specific, raspunzând unor anumite scopuri legate de înfaptuirea
integrarii europene, ce implica elaborarea unor instrumente juridice cu
caracter specific, dar si modelarea unor raporturi cu totul aparte între
structurile juridice comunitare, între competentele diferitelor organe care
exercita actiunea la nivelul întregii Uniuni si autoritatile de decizie ale statelor
suverane .
În ceea ce priveste determinarea izvoarelor dreptului comunitar o
contributie notabila la definirea acestora au avut-o nu atât textele tratatelor
comunitare, cât doctrina si jurisprudenta Curtii Europene de Justitie. Astfel se
disting doua categorii importante de izvoare ale dreptului comunitar:
-izvoare primare (originare) – tratatele;
-izvoare secundare (derivate) - actele adoptate de catre institutiile
comunitare.
Pe lânga acestea în categoria izvoarelor dreptului comunitar au fost
incluse: principiile generale ale dreptului, jurisprudenta Curtii de Justitie,
dreptul rezultat din relatiile externe ale Comunitatilor, dreptul complementar
rezultând din actele conventionale încheiate între statele membre în vederea
aplicarii tratatelor.
Capitolul
Crearea comunităţilor europene
Înainte de a studia dreptul instituţional comunitar - ca ansamblu

de reguli ce cârmuiesc structura şi funcţionarea Uniunii Europene este
absolut necesar de a cerceta condiţiile care au stat la baza constituirii
Comunităţilor şi evoluţia acestora, precum şi caracterele generale.
2.1 PLANUL SCHUMANN ŞI CECO

Crearea şi evoluţia celei mai originale dintre structurile regionale -
Uniunea Europeană - sunt strâns legate de contextul politic şi economic
internaţional din a doua jumătate a secolului nostru.
Premisele apariţiei şi evoluţiei comunităţilor le găsim în două surse: pe
de o parte ideea interbelică a unei Europe federaliste după principiul Statelor
Unite ale Americii, iar pe de altă parte condiţiile existente la sfârşitul celui de
al doilea război mondial.
În ceea ce priveşte ideea unei Europe federaliste sunt de reţinut, ca cele
mai importante, două aspecte. La 5 septembrie 1929, în faţa Adunării
Societăţii Naţiunilor, ministrul de externe al Franţei Aristide Briand2 a prezentat
un proiect ce privea crearea între statele europene a unei legături federaliste,
fără a aduce atingere suveranităţii de stat. După acest discurs Aristide Briand
a fost desemnat să prezinte în faţa Societăţii Naţiunilor un memorandum
asupra organizării unui regim de uniune federală europeană. Deşi statele au
primit favorabil proiectul, el nu a putut fi pus în aplicare datorită afirmării la
scurt timp a mişcărilor naţional socialiste în Italia şi Germania, condiţii în care
ideea unităţii europene nu mai poate fi promovată.
După război această idee a fost preluată de mişcarea federalistă
compusă din: Uniunea europeană a federaliştilor, Uniunea parlamentară
europeană, Noile echipe internaţionale, Mişcarea socialistă pentru Statele
Unite ale Europei ş.a. În decembrie 1947 aceste organizaţii au constituit între
ele un comitet internaţional de coordonare a Mişcărilor pentru unitate
europeană. Acest comitet a avut mai multe reuniuni, cea mai importantă fiind
Congresul de la Haga din 8-10 mai 1948. Concluziile acestui congres sunt
cuprinse într-un act cunoscut sub titlul “mesajul către europeni”, care a stat
ulterior la baza constituirii Consiliului Europei.
Situaţia apărută în Europa după anii ’30 şi apoi izbucnirea celui de al
doilea război mondial au făcut ca proiectul Briand să rămână o literă moartă,
iar în ceea ce priveşte “mesajul către Europeni” putem spune că doar într-o
formă mult denaturată a stat la baza constituirii la 5 septembrie 1949 a unei
alte structuri europene: Consiliul Europei. Acest organism este mult mai diferit
de Uniunea Europeană, întrucât este o organizaţie de cooperare şi nu de
integrare, dispune de puteri foarte mici în raport cu U.E. ale cărei decizii sunt
obligatorii pentru statele membre; are un scop general politic, cultural şi de
apărare a drepturilor omului, fără să reprezinte un mecanism de integrare
economică şi politică.
Condiţiile existente la sfârşitul celui de al doilea război mondial, privite în
toată complexitatea lor au stat în mod hotărâtor la baza apariţiei Comunităţilor
Europene.
Situaţia economică, politică, militară a Europei era foarte complexă şi se
datora modului în care se încheiase pacea şi urmărilor ei: apariţia celor două
centre de putere Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică şi a zonelor lor
de influenţă; începutul războiului rece; nevoia de refacere a economiilor
distruse de război; găsirea unui sistem de garanţii reale pentru menţinerea
păcii.
2
Aristide Briand (1862-1932) om politic francez, născut la Nantes, orator remarcabil; a fost în mai multe rânduri
Preşedinte al Consiliului de Stat şi ministru de externe partizan al politicii de reconciliere cu Germania; membru
marcant al Societăţii Naţiunilor, în anul 1926 i s-a decernat Premiul Nobel pentru pace.

În acest context, în primii ani după război, în Europa, dar şi pe plan
internaţional s-au creat o serie de organizaţii, unele cu vocaţie principal
economică, altele militară, sau politică, reamintindu-le pe cele mai importante:
a)în domeniul militar: Uniunea Europeană constituită pe baza Tratatului
de la Bruxelles semnat la 17 martie 1948 şi devenită ulterior Uniunea Europei
Occidentale (UEO); Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)
constituită pe baza Tratatului semnat la 4 aprilie 1949 la Washington şi care
extinde solidaritatea în materie de apărare la nivelul Atlanticului de Nord,
depăşind graniţele Europei;
b)în domeniul economic: Organizaţia Europeană de Cooperare
Economică (OECE) creată în anul 1948 pentru a gestiona ajutorul SUA în
cadrul planului Marshall3.
Planul fusese lansat încă din anul 1947 şi era destinat tuturor statelor
europene grav afectate de război, dar în acel an, Uniunea Sovietică, atât
pentru sine, cât şi pentru statele aflate sub influenţa sa a refuzat participarea
la Planul Marshall, aşa încât acest ajutor a fost destinat în final doar statelor
vest europene. Ulterior OECE s-a transformat în Organizaţia de Cooperare şi
Dezvoltare Economică (OCDE).
c)în domeniul politic - Organizaţia Naţiunilor Unite, Consiliul Europei ş.a.
Analizând organismele menţionate observăm că ele prezintă următoarele
inconveniente: - nu reuneau aceleaşi state europene; - participau şi state
neeuropene care deţineau uneori chiar poziţia dominantă (cum este cazul
SUA în cadrul NATO); - aveau de multe ori aceleaşi scopuri politice, culturale,
economice şi de securitate, iar organele de care dispuneau erau ineficiente.
Aşadar, aceste mecanisme nu răspundeau nevoilor Europei, mai ales sub
raport economic, dar şi pentru a rezolva problema europeană în complexitatea
ei. Se conturează tot mai mult necesitatea constituirii unei comunităţi
(conceptul este german) care să răspundă problemelor Europei Occidentale.
În celebrul discurs ţinut la 19 decembrie 1946 la Zurich, Winston
Churchill4, a arătat că rezolvarea problemelor şi viitorul Europei rezidă în
reconcilierea dintre Franţa şi Germania. Ideea nu era nouă, dar la acea dată
părea foarte greu de realizat.
De la recunoaşterea noului stat german prin acordurile semnate în
aprilie 1949 la Washington, iar din septembrie 1950 cu un guvern condus de
Konrad Adenauer5 cât şi cu substanţialul ajutor dat de SUA, Germania începe
să ameninţe Europa, reorganizându-se într-o mare putere. Aflându-se între
cele două mari puteri militare SUA şi URSS, pentru statele europene se punea
tot mai acut problema menţinerii păcii.
Cât priveşte Franţa, ea trebuia să găsească o soluţie care să îi ofere
garanţii suplimentare faţă de cele date de acordurile internaţionale de tip
clasic (acorduri care între cele două războaie nu-i oferiseră în mod real nici o
garanţie), iar pe de altă parte trebuia să găsească o cale de dezvoltare a
industriei de bază, de refacere a economiei în ansamblul ei.
3
George Marshall (1880-1959) general şi om politic american, născut la Uniontown – Pennylvannie; şef de stat major
al armatei SUA, în timpul celui de-al II-lea R.M.; secretar al Departamentului de Stat 1947-1948; a iniţiat planul de
ajutor acordat de SUA Europei, plan adoptat de 16 ţări europene în 1948; în 1953 i s-a decernat Premiul Nobel pentru
pace.
4
Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874-1965) om politic britanic, născut la Blenheim Palace – Oxfordshire;
din 1900 deputat, apoi ministru; 1911 – Prim Lord al Amiralităţii; prim-ministru în perioada 1940-1945 şi 1951-1955;
lider al partidului conservator; personalitate marcantă a celui de al II-lea R.M. şi a victoriei asupra Axei; în 1953 i s-a
decernat Premiul Nobel pentru literatură.
5
Konrad Adenauer (1876-1967) – om politic şi de stat german, născut la Kholn; Preşedinte al Uniunii Creştin
Democrate, cancelar al R.F.G. în perioada 1949-1963; adept al unei economii liberale, a iniţiat o politică de înţelegere
a Germaniei cu statele vest europene şi de integrare a Germaniei în structurile europene.
Soluţia a fost dată de Jean Monnet6 şi Robert Schumann şi o regăsim în
celebra declaraţie de la Paris din 9 mai 1950, declaraţie care conţine în fapt
Proiectul Schumann7 care a stat la baza semnării la 18 aprilie 1951 la Paris a
Tratatului privind constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO).
Proiectul Schumann se bazează pe următoarele principii:
-punerea în comun a producţiei a două materii de bază, strategice:
cărbune şi oţel. Aceasta corespunde intereselor de dezvoltare a industriei
franceze şi înlătură controlul concernelor Ruhr în acest domeniu;
-formarea unei pieţe comune pentru statele membre;
-din primele două principii şi stări de fapt decurge imposibilitatea
materială a izbucnirii unui nou război mondial în zonă;
-construirea comunităţii ca o solidaritate de fapt, inspirată de un
pragmatism prudent;
-se dă câştig de cauză integrării sectoriale în raport cu cea globală şi
integrării economice în raport cu cea politică.
Integrarea politică va fi un rezultat al celei dintâi, ca urmare a
solidarităţii de fapt. Considerăm că sunt remarcabile aceste cinci principii,
Europa de azi trăindu-le din plin. Acestui proiect se alătură alte patru state:
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, care împreună cu Franţa şi Germania vor
deveni membri fondatori ai primei comunităţi, aceea a cărbunelui şi oţelului.
La negocieri a participat şi Marea Britanie, dar ea a refuzat semnarea
Tratatului invocând în principal două considerente: faptul că tratatul aduce
atingere suveranităţii de stat, iar sub aspect economic îi sunt favorabile
relaţiile cu Commonwealth-ul. În revanşă Marea Britanie a iniţiat crearea unei
contra-puteri, tot ca un organism economic regional, constituind la 20
noiembrie 1959 la Stocholm Asociaţia Economică a Liberului Schimb (AELS),
organism ce a devenit în timp unul din principalii parteneri ai UE, spaţiul
economic european din 1993 implicând în primul rând acorduri pentru o
Uniune vamală între cele două organisme. AELS este considerat şi azi un
organism ce a obţinut rezultate superioare Comunităţilor Europene în
domeniul protecţiei consumatorilor şi protecţiei mediului. Însemnătatea sa s-a
diminuat în timp, prin migrarea unor state membre către UE.
Dintre dispoziţiile Tratatului semnat la 18 aprilie 1951 la Paris reţinem pe
cele mai importante: - durata a tratatului este de 50 de ani, iar statele
membre nu au posibilitatea de a părăsi comunitatea înainte de expirarea
termenului; - are drept scop crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi
oţelului, înlăturând obstacolele puse în calea schimburilor cum sunt: taxe
vamale, contingentări şi acorduri de cartel; - apropierea politicilor ţărilor
membre în vederea realizării scopului propus.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului se prezintă ca un
organism cu un înalt grad de integrare, iar instituţional este format din
autorităţi cu caracter supranaţional. Rolul central îl joacă Înalta Autoritate
organ independent de statele membre, cu funcţie de gestiune şi care
reprezintă interesul comunităţii. Ea dispune de fonduri proprii provenite din
prelevări directe percepute asupra agenţilor economici şi taxe vamale unice.
6
Jean Monnet (1888-1979) om politic şi economist francez născut la Cognac; autor al planului de modernizare a
economiei franceze (1945); preşedinte CECO 1952-1955, fervent susţinător al construcţiei europene până în 1975; în
1988, în semn de recunoştinţă cenuşa a fost depusă la Pantheon.
7
Robert Schumann (1886-1963) om politic francez născut la Luxembourg; deputat în Parlamentul Franţei (1919-1940)
şi (1945-1962) ministru de finanţe, preşedinte al Consiliului de Stat, ministru de externe şi ministru al justiţiei; autor al
Planului CECO şi iniţiator al reconcilierii franco-germane, Preşedinte al Mişcării europene (1955), Preşedinte al
Parlamentului European 1958-1960.

Primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a fost Jean Monnet. Alături de ea mai
funcţionează alte trei organe: Consiliul de miniştri - organ interguvernamental,
cu funcţie de decizie; Adunarea - formată din parlamentari ai ţărilor membre,
delegaţi de Parlamentele naţionale, preconizându-se pentru viitor alegeri
directe pentru Adunare. Cel de-al patrulea organ Curtea de Justiţie ce are
menirea de a asigura respectarea dreptului.
În anul 2001 Tratatul CECO a ajuns la termen, prin Protocolul adiţional la
Tratatul de la Nisa principalele sale dispoziţii au fost preluate prin Tratatele
CEE şi CEEA, astfel că din 2001 sunt în vigoare doar acestea, Tratatele de la
Roma fiind temeiul existenţei şi funcţionării Uniunii Europene.
2.2 CREAREA CEE ŞI CEEA

Între anii 1952 şi 1957 asistăm la o adevărată perioadă de criză, fiind
sub semnul întrebării chiar viabilitatea construcţiei comunitare.
Războiul din Coreea şi conflictele de interese dintre statele europene
relativ la acest război, cât şi faţă de mişcările de eliberare naţională din fostele
colonii europene din Asia şi Africa au făcut imposibilă crearea în 1954 a
Comunităţii Europene de Apărare şi a Comunităţii Politice Europene. În ambele
cazuri Franţa şi-a exprimat dreptul de veto şi tratatele nu au putut intra în
vigoare.
Situaţia politică internaţională amintită a făcut ca în această perioadă să
fie adresate dese critici caracterului supranaţional al Înaltei Autorităţi. În
această conjunctură Jean Monnet se retrage de la conducerea CECO.
Se conturează clar ideile: - singurul domeniu de integrare este cel
economic, iar integrarea trebuie să fie sectorială; - diminuarea caracterului
supranaţional al organelor comunităţii.
În aceste condiţii are loc reuniunea de la Messina din iunie 1955, când
luându-se în discuţie un proiect olandez din 1952 pentru o piaţă comună
generalizată, a fost desemnat Paul - Henri Spaak8 - ministru de externe belgian
să elaboreze un proiect privind posibilităţile de extindere a integrării sectoriale
în domeniul energiei atomice, cât şi de a crea o piaţă comună generalizată.
Proiectul se justifică sub ambele aspecte, întrucât în domeniul nuclear
este necesară o reglementare aparte datorită specificului său, energia atomică
este folosită atât în scop paşnic, cât şi pentru război, iar statele europene erau
interesate în dezvoltarea acestui sector pentru a crea o contrapondere faţă de
SUA, URSS şi Marea Britanie care încercau să constituie un monopol în
domeniu. Pe de altă parte proiectul corespunde nevoii de generalizare a
integrării economice şi de transformare a pieţei comune într-o piaţă internă.
Ideile conţinute în raportul Spaak prezentat la 21 aprilie 1956 au deschis
calea negocierilor dintre “cei şase”, negocieri care s-au finalizat prin semnarea
la 25 martie 1957 la Roma a Tratatelor privind constituirea Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (CEEA) sau Euratom şi a Comunităţii Europene
(CEE) sau Piaţa Comună.
Tratatul CEEA cuprinde dispoziţii relative la folosirea energiei atomice în
exclusivitate în scopuri civile, dintre direcţiile de acţiune amintind: dezvoltarea
cercetării ştiinţifice în domeniu şi a distribuirii tehnicii de specialitate;
stabilirea de norme de securitate comune; facilitarea investiţiilor în domeniul
nuclear; crearea unei pieţe comune pentru materialele şi echipamentele
nucleare, cât şi pentru capitalurile legate de domeniul nuclear ş.a.
Cu siguranţă cel mai important este Tratatul privind CEE. În articolul 2
din Tratat este prevăzut scopul său “Comunitatea are ca misiune, prin
8
Paul – Henri Spaak (1899-1972) om politic belgian, născut la Schaerbeek; începând cu 1936 a fost în mai multe
rânduri ministru de externe şi primul ministru al Belgiei; preşedinte al Adunării Consultative a Consiliului Europei în
1949-1951; secretar generatl NATO în perioada 1957-1961.
stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor
economice ale statelor membre, de a promova o dezvoltare armonioasă a
activităţilor economice în ansamblul Comunităţii; o expansiune continuă şi
echilibrată, o stabilitate crescută, o creştere accelerată a nivelului de viaţă şi
relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte”9.
Sunt stabilite o serie de politici comune, acestea fiind prevăzute la art.3
din Tratat: eliminarea drepturilor vamale şi a restricţiilor cantitative; stabilirea
unui tarif vamal unic şi a unei politici comerciale comune faţă de terţi;
eliminarea obstacolelor la libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a
serviciilor şi a capitalurilor; elaborarea unei politici agricole comune; politici
comune în domeniul transporturilor; politici comune în materia concurenţei;
elaborarea de politici coordonate în domeniul bancar; apropierea legislaţiilor
naţionale; constituirea Fondului social european, a Băncii Europene de
Investiţii10, ş.a.
O piaţă comună înseamnă o piaţă unică, cuprinsă pe teritoriul statelor
membre şi care prezintă aceleaşi caracteristici de piaţă naţională. Ea se
realizează prin crearea unei uniuni vamale şi o liberă circulaţie a mărfurilor,
dublată de o protecţie externă, printr-un tarif vamal comun. Libera circulaţie a
factorilor de producţie înseamnă libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a
serviciilor şi a capitalurilor, însoţite de o protecţie a liberei concurenţe.
Pentru realizarea pieţei comune s-a prevăzut o perioadă de tranziţie de
12 ani. Uniunea vamală s-a realizat în 1968.
Studiind dispoziţiile celor două tratate se observă că mecanismele de
funcţionare sunt fie de integrare (uniune vamală, politici comune), fie de
cooperare (politici coordonate), mecanismele fiind mai pragmatice decât cele
prevăzute de Tratatul CECO. În ceea ce priveşte organele celor două
comunităţi observăm că s-a diminuat în mod sensibil caracterul supranaţional.
Înalta Autoritate este înlocuită de o Comisie, care deşi reprezintă interesul
Comunităţii, şi-a pierdut caracterul dominant supranaţional. Celelalte trei
Instituţii: Consiliul (de miniştri), Parlamentul (Adunarea) şi Curtea de Justiţie îşi
menţin caracterul şi în mare parte atribuţiile. Sub aspect bugetar, noile
comunităţi depind mult de contribuţia statelor membre, nemaiavând
independenţa de care dispunea CECO.
Capitolul
Evoluţia comunităţilor
9
Tratat din 25 martie 1957 instituind Comunitatea Economică Europeană – în Grands textes de droit communautaire,
p.4.
10
A se vedea pe larg “Tratat … în Grands textes de droit communautaire 2 ed.Dubouis, Gueidan Dalloz Paris 1990.
3.1 LĂRGIREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE
Până în anul 1973 cele trei Comunităţi au fost constituite din cei şase
membri fondatori: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi
Olanda.
După refuzul iniţial din 1951 de a se alătura “celor şase”, Marea Britanie
şi-a depus candidatura în două rânduri - 1961 şi 1967, ambele încercări de
aderare eşuând datorită veto-ului exprimat de Franţa. De fapt atâta timp cât în
fruntea republicii franceze s-a aflat generalul Charles De Gaulle11, iar britanicii
au avut un guvern conservator nu s-au putut găsi căi de reconciliere între cele
două state.
Purtate pe parcursul a trei ani (1970-1972), negocierile cu Marea Britanie
s-au finalizat prin semnarea actului de aderare în anul 1973. Negocierile au
mai avut în vedere şi alte trei state vest-europene: Danemarca, Norvegia şi
Irlanda. Prin referendum poporul norvegian s-a opus aderării la Comunităţi,
aşa încât începând cu 1 ianuarie 1974 au devenit membre Marea Britanie,
Danemarca şi Irlanda.
De la 1 ianuarie 1981 numărul membrilor s-a extins la zece prin
aderarea Greciei, iar de la 1 ianuarie 1986 putem vorbi de “cei 12”, aderând
la Comunităţi Spania şi Portugalia.
În cursul anului 1994 s-au purtat negocieri cu patru state membre AELS:
Suedia, Finlanda, Norvegia şi Austria. Pentru a doua oară în istorie poporul
norvegian a votat împotriva aderării, astfel încât de la 1 ianuarie 1995 numărul
membrilor Uniunii Europene este de 15 ca urmare a aderării Austriei,
Suediei şi Finlandei.
Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993, cât şi cel de la
Madrid din decembrie 1995 au luat hotărârea extinderii Uniunii Europene,
dând posibilitatea de aderare nu numai ţărilor mediteraneene Cipru, Malta şi
Turcia, dar şi ţărilor din Europa Centrală şi de Est, asociate la Comunităţi:
Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria.
Pentru aceste state s-a pus problema elaborării unor programe de
tranziţie în vederea creării condiţiilor economice care să permită integrarea în
UE. Şi astăzi sunt state europene necomunitare (Elveţia şi Norvegia) cu un
grad de dezvoltare economică superior celor membre UE (Portugalia şi Grecia).
La 1 mai 2004 au aderat la Uniunea Europeană zece state: Cehia,
Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi
Ungaria, procedura de aderare continuându-se în privinţa României şi
Bulgariei care au finalizat negocierile în cursul anului 2004, au semnat la 25
aprilie 2005 Tratatul de aderare (ratificat de România prin Legea nr.157 din 1
iunie 2005) prevăzându-se a deveni membre de la 1 ianuarie 2007.
În cursul anului 2005 s-a hotărât extinderea UE cu încă două state:
Croaţia şi Turcia, act ce se preconizează a se realiza după anul 2009 în
privinţa Croaţiei si 2012 pentru Turcia.
Considerăm că principiile Planului Schumann rămân actuale,
considerentele economice şi strategice gândite în urmă cu o jumătate de secol
11
Charles De Gaulle (1890-1969) – general şi om de stat francez născut la Lille; în 1940 a preluat comanda Rezistenţei
franceze; şef al Guvernului provizoriu din Alger, apoi al Guvernului de la Paris (1944-1946); a fondat în 1947
Adunarea Poporului Francez, fiind şeful acestui partid în 1958 a supus spre aprobare prin referendum noua Constituţie
a ţării, fiind ales în 1959 Preşedinte al Franţei, reales Preşedinte în 1965, în 1960 a pus capăt războiului din Algeria, în
1962 organizând alegeri democratice; a promovat o politică externă de prestigiu şi independenţă naţională pentru
Franţa; a reformat sistemul legislativ francez; încă din perioada primului răboi mondial s-a afirmat prin operele sale în
domeniul strategiei militare, politică şi memorii.

îşi menţin valabilitatea şi ele vor fi hotărâtoare în luarea deciziilor ce vor
prefigura viitorul Uniunii Europene.
Un statut aparte de asociere îl au statele foste colonii ale unor ţări
membre. Sunt asociate la U.E. ţările din nordul Africii precum şi cele 46 de
state din Africa, Caraibe şi Pacific semnatare ale Convenţiei de la Lome, ş.a.
Statutul de asociat nu se confundă cu cel de membru, întrucât oferă doar
unele facilităţi în domeniul vamal, schimburilor comerciale, investiţiilor,
asistenţei tehnice ş.a.
Unitatea Europeană are relaţii particulare cu SUA, cu Canada, cu NAFTA
(Acordul Nord American de Comerţ Liber semnat de SUA, Canada şi Mexic) cât
şi cu alte zone de liber schimb sau state puternic industrializate.
După anul 1990, în analizele mondiale făcute asupra stadiului dezvoltării
economice şi a schimburilor comerciale se vorbeşte de o tripolaritate a lumii
prin apariţia a trei centre de putere: America de Nord reprezentată de cele
2+1 state semnatare NAFTA, Europa reprezentată de UE şi Asia reprezentată
de Japonia şi noile state industrializate: Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore
şi Taiwan urmate de Indonezia, Malaiesia, Filipine şi Tailanda. Faţă de tendinţa
statelor asiatice de a crea o Piaţă comună a Pacificului împreună cu statele
nord-americane, Europa comunitară se află în faţa unor noi provocări. Ea este
ţinută să găsească soluţii practice şi de structură care să permită extinderea la
întregul teritoriu geografic al Europei, dar şi consolidarea integrării economice
şi a competitivităţii pe plan mondial.
3.2 APROFUNDAREA CONSTRUCŢIEI COMUNITARE

De-a lungul celor aproape 50 de ani de istorie comunitară s-au produs
numeroase transformări pe care le putem califica drept acte de aprofundare,
de desăvârşire a construcţiei europene.
Prin Protocolul adiţional la Tratatele de la Roma a fost înfiinţată Banca
Europeană de Investiţii ca organ auxiliar specializat, principala instituţie de
administrare şi conducere curentă a Fondului European de Investiţii, cea mai
însemnată sursă de susţinere a politicilor economice comune.
După anul 1972 în mecanismul de luare a deciziilor s-a impus votul cu
majoritate calificată, care a înlocuit votul cu unanimitate, dominant până la
acea dată. Modificarea mecanismului de vot la nivelul Consiliului de Miniştri a
permis realizarea a numeroase reforme în interesul aprofundării integrării
europene.
În anul 1976 au intrat în vigoare dispoziţiile privind alegerile directe
pentru Parlamentul european, primele alegeri directe având loc în anul 1979.
Până la acea dată Parlamentul era constituit din membri ai parlamentelor
naţionale, delegaţi de legislativul fiecărui stat, conform procedurilor proprii.
După anul 1979 s-au organizat în cele 12 state membre alegeri directe pentru
Parlamentul european, reformă deosebit de importantă, cu marcante implicaţii
asupra concepţiei şi legitimităţii construcţiei comunitare.
În timp a avut loc un proces de fuziune a Instituţiilor celor trei
Comunităţi. Într-o primă etapă în 1957 a avut lor fuziunea Instituţiilor
democratice şi de drept, respectiv a celor trei Adunări Parlamentare şi a
Curţilor de Justiţie, astfel încât după acel an a funcţionat un singur Parlament
şi o singură Curte de Justiţie. Tot în acel an au fuzionat şi Comitetele
Economice şi Sociale CEEA şi CEE, funcţionând în continuare un singur Comitet
Economic şi Social.
A doua etapă, mult mai profundă a avut loc în 1965, prin Tratatul de la
Bruxelles consfinţindu-se fuzionarea Comisiilor şi Consiliilor, astfel încât pentru
cele trei Comunităţi a fiinţat o singură Comisie şi un singur Consiliu de Miniştri.

Fuziunea a fost doar instituţională şi nu funcţională, întrucât, funcţional
fiecare din cele patru Instituţii a continuat să îşi exercite atribuţiile prevăzute
de fiecare din cele trei Tratate constitutive.
Un alt moment de referinţă îl constituie anul 1979 în care s-a creat
Sistemul Monetar European (SME) bazat pe trei componente: o unitate
monetară ECU; un mecanism de schimb şi de intervenţie şi un mecanism de
credit şi de transfer, prin intermediul cărora se poate pune în practică o
politică economică şi monetară comună.
Funcţionarea SME este dată de existenţa unei unităţi monetare comune
ECU - unitate europeană de cont. ECU este format dintr-un coş monetar
european şi este definit ca suma valorilor monedelor statelor membre.
La 1 ianuarie 1979, data intrării sale în vigoare un ECU era format din
0,0828 mărci germane, 0,0885 lire sterline, 1,15 franci francezi, 109 lire
italiene, 0,286 guldeni olandezi, 3,66 franci belgieni, 0,14 franci
luxemburghezi, 0,217 coroane daneze, 0,0759 lire irlandeze. Cu ocazia
aderării ulterioare a altor state s-a redefinit valoarea ECU în raport şi de
monedele naţionale ale noilor state comunitare.
Pentru Comunităţile Europene, ECU a fost principalul instrument de
măsurare a produsului naţional brut, a schimburilor intracomunitare pentru
fiecare dintre ţările membre. Acestea îşi defineau cursul monetar în raport de
ECU, denumit “curs pivot”.
SME a prevăzut că pentru fiecare monedă cursul de schimb poate varia, în
principiu, doar în limitele de plus/minus 2,25% faţă de cursul central ECU. În
cazul în care variaţiile sunt mai mari băncile centrale ale statelor membre
trebuiau să intervină pe piaţa de schimb pentru stabilirea cursului monedei
respective. SME aplicat încă din 1979 şi ECU a reprezentat o etapă necesară
adoptării monedei unice.
Un moment aparte al aprofundării îl constituie Actul Unic European.
Semnat în februarie 1986 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987, Actul Unic
European (AUE) reprezintă o etapă de desăvârşire a integrării europene. AUE
se prezintă sub forma a două tratate reunite într-un singur instrumentum.
Primul Tratat priveşte revizuirea dispoziţiilor comunitare, iar cel de-al doilea
politica externă.
Dintre cele mai importante reforme aduse de A.U.E. amintim: -
recunoaşterea Consiliului European în funcţionalitatea sa şi competenţe ca o
reuniune la nivel de şefi de state şi de guverne; - generalizarea delegării
puterii de execuţie de la Consiliu la Comisie; - crearea de noi proceduri de
luare a hotărârilor în cadrul Parlamentului; - sporirea rolului Parlamentului; -
crearea unui organ de jurisdicţie: Tribunalul primă instanţă care va funcţiona
alături de Curtea de Justiţie (care apare acum, în unele materii ca instanţă de
recurs); - cooperarea în domeniul combaterii terorismului, cooperarea în
domeniul politicii externe ş.a.
După momentul înfiinţării celor trei Comunităţi, AUE reprezintă cel mai
important pas în aprofundarea construcţiei comunitare. El a pus în lumină
insuficienţele pieţei comune şi a elaborat un program de transformare a sa
într-o piaţă unică până la finele anului 1992.
Realizarea pieţei unice înseamnă eliminarea tuturor barierelor la libera
circulaţie a factorilor de producţie cum sunt: norme pentru produse
individuale, norme de securitate şi sănătate, protecţia consumatorilor ş.a.
Piaţa unică implică cooperare politică, coerenţă economică şi socială din
partea statelor şi cooperarea instituţiilor comunitare.
AUE a consfinţit generalizarea votului cu majoritate calificată în locul
celui cu unanimitate, instrument absolut necesar luării deciziilor şi funcţionării
efective a pieţei unice interne.
AUE marchează şi momentul creşterii caracterului democratic al
Comunităţii Europene prin sporirea rolului Parlamentului în procesul decizional.
În acest sens s-a prevăzut că o propunere legislativă care a fost respinsă de
două ori în cadrul procedurii în faţa Parlamentului European nu mai poate fi
aprobată de Consiliu decât cu unanimitate de voturi.
Adâncirea integrării şi a solidarităţii de fapt au dus la realizarea unei
politici externe comune, constând în informări şi consultări reciproce şi
regulate la nivelul miniştrilor de externe, cât şi de realizarea unor puncte de
vedere împărtăşite de toate statele membre, iar în ultimă instanţă
întreprinderea unor acţiuni comune.
S-a degajat un concept larg: tot ceea ce fac “cei 15” în afara cadrului
tratatelor, dar cu voinţa de a crea o Europă puternică şi unită, aparţine
comunităţii şi se răsfrânge asupra celorlalte ţări membre.
Reformele aduse prin AUE au constituit o etapă necesară în vederea
realizării Uniunii Europene.
3.3 TRANSFORMAREA COMUNITĂŢILOR ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ
La iniţiativa preşedintelui Georges Pompidou12, în cadrul reuniunii “la
vârf” din octombrie 1972 de la Paris, şefii de state şi de guverne şi-au
manifestat intenţia de a transforma ansamblul relaţiilor lor într-o Uniune
europeană. Leo Tindemans13, prim ministru al Belgiei a fost desemnat spre a
elabora un raport privind conţinutul şi modalităţile de realizare a Uniunii.
Prezentat doi ani mai târziu, raportul Tindemans reuneşte o serie de
propuneri ce privesc întărirea coeziunii interne şi externe a Europei
comunitare, creşterea rolului instituţiilor existente, adâncirea integrării sub
toate aspectele şi a cooperării politice, până la elaborarea unei politici externe
comune. Deşi deosebit de realist, statele nu au fost dispuse să îl accepte la
acea dată, preferând maniera reformatoare a AUE. Ideea nu a fost însă
abandonată.
Consiliul European reunit la Stuttgart în iunie 1983, la iniţiativa
guvernelor Italiei şi Germaniei a adoptat “Declaraţia solemnă asupra Uniunii
Europene”. Pornind de la acest act, Parlamentul va elabora şi adopta un
proiect de tratat privind Uniunea Europeană pe care îl va trimite statelor spre
examinare.
La reuniunea de la Maastricht 9-10 decembrie 1991 Consiliul European a
pus bazele unui nou Tratat, act intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 şi prin
care s-a realizat Uniunea Europeană, noua formă de integrare bazată pe cele
trei Comunităţi existente.
În Tratatul de la Maastricht, la Titlul I “Dispoziţii comune” se arată la
art.A “Prin prezentul Tratat, Înaltele părţi contractante instituie între ele o
Uniune Europeană, de aici înainte denumită “Uniune” (al.1). Prezentul Tratat
marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni mai strânse între
popoarele Europei, în care hotărârile sunt luate cât mai mult posibil de
cetăţeni (al.2). Uniunea este fondată pe Comunităţile europene, completate
prin politicile şi formele de cooperare instaurate prin prezentul Tratat. Ea are
ca misiune organizarea de o manieră coerentă şi solidară a relaţiilor dintre
statele membre şi dintre popoarele acestora (al.3)”.
12
Georges Pompidou (1911-1974) om politic şi de stat francez născut la Montbondif – Cantal; director al cabinetului
generalului De Gaulle (1958-1959), prim ministru (1962-1968), din 1969 Preşedinte al Franţei, a decedat în cursul
mandatului; a creat la Paris centrul de artă şi cultură care-i poartă numele.
13
Leo Tindemans (1922- ), om politic belgian, de mai multe ori ministru, preşedinte al Consiliului (1974-1978) şi
ministru de externe (1981-1989).
Tratatul de la Maastricht a adus importante mutaţii, în lumina sa Uniunea
Europeană fiind fără îndoială cea mai originală structură internaţională a zilelor
noastre.
Tratatul instituie Consiliul European drept organ comunitar şi îl califică ca
Instituţie supremă a Uniunii ce reuneşte şefii de state şi de guverne ai ţărilor
membre şi defineşte orientările politice generale ale UE. Celelalte patru
Instituţii îşi păstrează denumirea, rolul şi atribuţiile, vizibil sporind doar rolul
Parlamentului care devine o nouă putere de decizie alături de Consiliul de
miniştri.
Tratatul instituie o cetăţenie a Uniunii Europene Este cetăţean al Uniunii
orice persoană ce are naţionalitate (cetăţenia) unui stat membru. Această
cetăţenie dă dreptul de liberă circulaţie şi sejour pe teritoriul statelor membre;
permite acordarea protecţiei juridice în străinătate din partea oricărei
ambasade sau consulat al unuia din statele membre; dă dreptul de a vota şi a
fi ales în statul de reşedinţă pentru alegerile europene şi alegerile locale, dar
nu dă dreptul de a alege şi a fi ales în cadrul alegerilor generale, prezidenţiale
şi pentru ocuparea posturilor de primari.
Se prevede realizarea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape: prima
până la sfârşitul anului 1993 priveşte crearea unei pieţe unice a capitalurilor; a
doua priveşte crearea unei monede unice, făcând responsabil în acest sens
Institutul Monetar European şi a treia etapă priveşte crearea unei monede
unice şi stabile şi a unei Bănci Centrale Europene independente, etapă ce se
preconizează a se finaliza în anul 1999.
Sunt stabilite noi direcţii de acţiune: educaţie, cultură, sănătate publică,
protecţia consumatorilor, reţele de transport transeuropean şi politicii sociale
comune.
În ceea ce priveşte politica externă se stabileşte regula acţiunilor
comune în acest domeniu, hotărârile luându-se cu unanimitate, iar în caz de
nevoie şi cu majoritate calificată.
Dispoziţii noi reglementează problemele relative la securitate. Astfel se
permite Uniunii să intervină în elaborarea unei politici de apărare comună şi se
atribuie Uniunii Europei Occidentale (UEO) rolul de a elabora o politică comună
de apărare şi de a pune în practică acţiuni comune ale statelor membre.
Tratatul conţine dispoziţii particulare relative la cooperarea în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne, cooperare ce are drept scop asigurarea securităţii
şi protecţiei cetăţenilor europeni.
Politicile comune privesc regimul trecerii frontierelor exterioare UE şi
întărirea controlului; lupta împotriva terorismului, a criminalităţii, a traficului
de droguri şi a crimei organizate; cooperarea în materie de justiţie penală şi
civilă; crearea unui Oficiu european de poliţie etc. Dispoziţii particulare privesc
dreptul de imigrare şi azil, în cursul anului 1994 majoritatea statelor membre
punând în practică dispoziţia conform căreia refuzul de a acorda drept de azil
sau de imigrare dat de un stat membru obligă şi pe celelalte state să adopte
aceeaşi soluţie.
La 1 ianuarie 1994 a intrat în vigoare Acordul pentru crearea unui Spaţiu
Economic European (SEE). Spaţiul Economic European cuprinde statele
membre UE şi AELS mai puţin Elveţia, întrucât prin referendum poporul
elveţian s-a opus participării la SEE. El reprezintă o zonă economică în care
funcţionează cele patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a produselor, a
serviciilor, a persoanelor şi a capitalurilor, evident cu unele rezerve cum ar fi
cea privind circulaţia produselor agricole.
Aderarea succesivă a ţărilor membre AELS la UE a diminuat considerabil
importanţa şi sfera sa de cuprindere. În prezent sunt membre AELS Elveţia,
Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.
România a semnat un acord de liber schimb cu AELS.
La reuniunea Consiliului European de la Essen (9-10 decembrie 1994) a
fost adoptată o strategie de preaderare pentru ţările asociate din Europa
Centrală. Principalele instrumente ale strategiei sunt dialogul structurat şi
acordurile europene. În cadrul dialogului structurat, în domeniul economic şi
financiar s-a stabilit un dialog multilateral între UE şi ţările asociate. Cât
priveşte aplicarea acordurilor europene, dialogul este bilateral între UE şi
fiecare dintre ţările asociate.
Consiliul European de la Essen a adoptat măsura elaborării de către
Comisie a unei Carte Albe privind pregătirea ţărilor asociate pentru integrarea
în piaţa internă şi o evaluare a posibilului impact al aderării asupra politicilor
comune ale UE.
Consiliul European de la Cannes din iunie 1995 a aprobat un cadru stabil
pe termen mediu pentru finanţarea politicii UE faţă de Europa Centrală pe
perioada 1995-1999.
Consiliul European de la Madrid (15-16 decembrie 1995) a consacrat o
mare parte a deliberărilor viitoarei lărgiri a UE care va cuprinde Europa
Centrală, Cipru şi Malta. S-a subliniat necesitatea politică a acestui proces care
reprezintă un moment istoric al integrării europene. De asemenea s-a adoptat
hotărârea lansării negocierilor de aderare după încheierea Conferinţei
Interguvernamentale (CIG) propunându-se începerea acestor negocieri cu
Cipru şi Malta.
În temeiul hotărârilor Consiliului European de la Essen, la 3 mai 1995
Comisia a adoptat o Carte Albă asupra pregătirii ţărilor asociate pentru
integrarea în UE. Carta Albă stabileşte pentru fiecare sector al pieţei
principalele măsuri pe care ţările asociate trebuie să le adopte pentru a-şi
pregăti economiile să funcţioneze în baza regulilor pieţei interne UE, cât şi
măsuri de armonizare a legislaţiilor naţionale, fără a impune un calendar
precis.
Consiliul European de la Cannes a aprobat Carta Albă şi a cerut Comisiei
să prezinte rapoarte privind progresul acestui proces.
Analizând rapoartele Comisiei, Consiliul European de la Madrid a
confirmat rolul central jucat în strategia de preaderare de programul PHARE ca
instrument financiar de restructurare economică pentru ţările central
europene.
În februarie 1994 au intrat în vigoare acordurile de asociere la UE
semnate de Polonia şi Ungaria, iar în februarie 1995 cele semnate de România,
Cehia, Slovacia şi Bulgaria.
La 29 martie 1996 Consiliul European s-a reunit la Torino pentru a lansa
Conferinţa Interguvernamentală (CIG) care va examina revizuirea tratatelor
UE. S-a propus ca reuniunile CIG să fie lunare la nivel ministerial, Conferinţa
începându-şi lucrările în martie 1996 şi încheindu-se în iunie 1997. Lucrările
CIG au privit:
a)reforma sistemului instituţional care să funcţioneze cu o mai mare
eficienţă, coerenţă şi legitimitate, simplificarea şi consolidarea tratatelor;
b)elaborarea unor măsuri care să răspundă nevoilor şi preocupărilor
oamenilor ce privesc protecţia indivizilor împotriva crimei internaţionale,
terorismului şi traficului de droguri; politici naţional adecvate în domeniul
şomajului, protecţia mediului;
c)întărirea capacităţii de acţiune externă, definirea mai clară a relaţiei
dintre UE şi UEO ş.a.
Hotărârea organizării CIG a fost luată la reuniunea Consiliului European
de la Madrid. Acest for a decis participarea la lucrările CIG în calitate de
asociat a Parlamentului European pentru a-şi putea exprima opinia, iar cât
priveşte ţările din Europa Centrală şi de Est, Cipru şi Malta acestea vor fi
informate permanent pentru a-şi putea exprima opinia în cadrul unor întâlniri
bilunare.
Uniunea Europeană este o construcţie funcţională şi instituţională bazată
pe reconcilierea europeană (franco-germană), solidaritatea de fapt a statelor
membre şi pe o unitate economică pentru a crea o bază comună de
dezvoltare.
În cursul anului 1997 Comisia a prezentat dosarul “Agenda 2000” care
cuprinde opiniile acestei instituţii cu privire la gradul de pregătire a fiecărei
ţări candidate pentru aderarea la UE. Lucrare deosebit de amplă, ea poate fi
analizată şi distinct pentru fiecare stat candidat, în ceea ce ne priveşte
lucrarea purtând titlul “Agenda 2000 - punctele de vedere ale Comisiei în
legătură cu solicitarea României de aderare la Uniunea Europeană“.
La 17 iunie 1997 cele 15 state membre au semnat Tratatul de la
Amsterdam privind modificarea tratatelor constitutive ale Comunităţilor
Europene, cât şi a Tratatului asupra Uniunii Europene. Acesta este al doilea
mare act de modificare a tratatelor de la Paris şi Roma, intervenit după
transformarea Comunităţilor în Uniunea Europeană, ce marchează o nouă
etapă de adâncire a integrării europene.
Tratatul de la Amsterdam pune bazele unei Europe mai democratice,
care să răspundă nevoilor sociale, de pace şi securitate în Europa. El conţine o
serie de dispoziţii care privesc protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor
europeni, în primul rând a drepturilor sociale; creşterea protecţiei mediului
înconjurător; consolidarea politicilor comune; creşterea gradului de coeziune a
statelor membre în politica externă şi de securitate comună. Sub aspect
instituţional au fost lărgite atribuţiile legislative şi de control politic ale
Parlamentului European, în perspectiva lărgirii UE numărul maxim de membri
fiind fixat la 700; au fost sporite atribuţiile celorlalte organe consultative ce
intervin în procesul decizional; au fost mai bine fixate raporturile dintre
instituţii, organele complementare şi subsidiare.
În cursul anului 1998 politica UE şi majoritatea activităţii organelor
proprii a fost consacrată monedei unice Euro. De la 1 iunie 1998 a început să
funcţioneze Banca Centrală Europeană. A fost ales Comitetul Executiv BCE al
cărui preşedinte, pentru un mandat de 8 ani este Wim Duisemberg (fost
guvernator al Băncii Centrale Olandeze).
În baza regulamentului adoptat de Consiliu, la 1 ianuarie 1999 a intrat în
vigoare actul privind instituirea Euro ca monedă a statelor membre, stabilindu-
se şi taxele de conversie între monedele naţionale şi Euro. La actul privind
moneda unică au aderat 12 state: Austria, Belgia, Franţa, Finlanda, Germania,
Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, cat si ulterior Grecia în
momentul în care a îndeplinit condiţiile prevăzute de Consiliu, de comun acord
cu Comisia şi Banca Centrală Europeană privind stabilitatea economică şi
monetară( în anul 2001). Marea Britanie, Danemarca si Suedia sunt invitate să
adere în momentul în care vor considera oportun acest act.
Din ianuarie 2002 Euro a funcţionat efectiv pentru spaţiul comunitar, în
paralel cu monedele naţionale, iar de la 1 iulie 2002 monedele naţionale au
fost retrase din circulaţie.
Cele 12 ţări comunitare care au aderat la Euro asigură în prezent 20% din
exportul mondial, în timp ce SUA deţin doar 16% şi Japonia 7%.
Anul 1999 a fost marcat de alegerile europene pentru formarea noului
Parlament European şi de alegerea unei noi comisii al cărui preşedinte este
fostul prim-ministru al Italiei, Romano Prodi. Urmare intervenţiei militare NATO
în Kosovo, Uniunea Europeană a constatat că până în prezent integrarea
economică nu a dus şi la realizarea unui mecanism de securitate comună, în
situaţii de criză ea depinzând de deciziile politice ale unor organe ce nu
reprezintă interesele Europei.
Procesul de integrare europeană se particularizează prin faptul că:
1. UE se întemeiază pe baze economice solide care au creat o
interdependenţă crescută între statele membre şi o reală solidaritate de fapt;
2. UE se bazează pe: - tratate cu putere de lege, integrate în dreptul
intern; - un solid şi complex sistem instituţional; - un sistem de drept propriu şi
un sistem jurisdicţional propriu cu acces direct.
Uniunea Europeană este o realitate de fapt şi de drept care se
construieşte zi de zi sub ochii noştri şi aşa cum se arată într-un material al
Guvernului României: “Marea Europă, care tocmai se naşte de la Atlantic la
Urali, nu va fi o putere organizată decât dacă se structurează în jurul unui
nucleu stabil, capabil să se exprime univoc în problemele mondiale” (România
şi Comunităţile Europene - Guvernul României - Departamentul Informaţiilor
Publice - Bucureşti 1993, p.5).
Capitolul
Uniunea Europeană. Statut şi competenţe
A vorbi despre caracterele generale ale Comunităţilor înseamnă a trata

problemele relative la statutul şi competenţele acestora.

Ţin de statutul Comunităţilor chestiunile referitoare la modul de
instituire, aderarea sub aspectul condiţiilor de fond şi de formă, pierderea
calităţii de membru al Uniunii şi personalitatea juridică.
În realizarea scopului pentru care au fost create, Comunităţile dispun de
largi competenţe de control şi acţiune, competenţele de tip statal şi de tip
internaţional, precum şi de competenţe specifice.
În ceea ce priveşte caracterele generale ale Comunităţilor putem spune
că trei trăsături fundamentale le definesc; sunt organizaţii internaţionale,
organizaţii regionale deschise şi organizaţii regionale specializate.
Ele se deosebesc fundamental de toate organizaţiile internaţionale de tip
clasic printr-o structură instituţională şi juridică originală şi prin faptul că se
fundamentează pe o integrare economică.
4.1 ORGANIZAŢIE INTERNAŢIONALĂ

Denumirea de Comunităţi, respectiv de Uniune implică arătarea naturii
acestei construcţii juridice.
Denumirea arată că statele care fac parte recunosc existenţa unei solidarităţi
şi acceptă ca unele dintre competenţele lor, ce ţin de probleme de interes
comun să revină organizaţiei stabilită între ele, dacă aceasta este mai
eficientă şi mai profitabilă, în raport cu ceea ce ar putea realiza fiecare stat în
parte.
Contrar federaţiilor sau confederaţiilor care îşi au întotdeauna izvorul în
Constituţie - act de drept intern - Comunităţile s-au născut ca şi orice altă
organizaţie internaţională, având la bază tratate semnate de reprezentanţii cu
depline puteri ai statelor fondatoare, tratate ratificate şi intrate în vigoare
după principiile clasice ale dreptului tratatelor.
Sub aspect formal, crearea Comunităţilor nu a putut fi decât rezultatul
tehnicii oferite de dreptul internaţional. Indiferent de particularităţile pe care le
prezintă Comunităţile, ele sunt înainte de toate organizaţii internaţionale.
Nevoia de a da construcţiei comunitare o cât mai mare supleţe, cât şi
pentru a evita eventuale eşecuri s-a impus regula ratificării separate a celor
trei tratate. Uniunea Europeană se bazează pe cele trei Comunităţi care îşi au
temeiul în cele trei Tratate constitutive. Denumirea de Comunităţi desemnează
o fuziune instituţională a organelor prin care îşi realizează funcţiile specifice ce
decurg din tratate.
În ceea ce priveşte durata pentru care au fost create Comunităţile
observăm că în timp ce Tratatele constitutive CEE şi CEEA conţin dispoziţia
expresă privind încheierea lor pe o perioadă nelimitată în timp, în mod
paradoxal Tratatul CECO prevede o durată limitată de 50 de ani pentru care a
fost încheiat. Această dispoziţie intră în contradicţie cu scopul său.
În aceste condiţii, pentru a lămuri caracterul limitat sau nelimitat în timp
al Comunităţilor s-a pus, în mod evident, problema interpretării dispoziţiilor
tratatelor.
Interpretarea s-a realizat cu ocazia fuziunii organelor comunitare, îndeosebi în
anul 1965, AUE făcând de asemenea referiri la interpretarea tratatelor în
sensul caracterului nelimitat în timp al construcţiei europene.
Caracterul nelimitat în timp rezultă din obiectivele şi finalitatea celor trei
Comunităţi şi este în concordanţă cu acestea, iar evoluţia în timp în sensul
unificării organelor, a transformării Comunităţilor într-o Uniune susţin pe deplin
caracterul nelimitat în timp al structurilor create şi a tratatelor pe care se
bazează.

Aşadar Comunităţile, respectiv Uniunea Europeană reprezintă un
organism internaţional constituit după toate regulile dreptului internaţional
public.
Limitarea sa geografică la teritoriul Europei îi dă caracterul de organism
internaţional regional.
4.2 ORGANIZAŢIE REGIONALĂ DESCHISĂ

Uniunea Europeană reprezintă o organizaţie regională deschisă, iar acest
caracter se analizează în raport de condiţiile de aderare, de posibilităţile
pierderii calităţii de membru, cât şi în raport de relaţiile cu terţii.
În ceea ce priveşte condiţiile de aderare, acestea se referă la două
aspecte distincte: condiţii de formă şi procedură şi condiţii de fond. Vom
analiza caracterul de organizaţie regională deschisă tratând în mod succesiv
problemele arătate.
4.2.1 Aderarea: Condiţii de formă, procedură şi fond

Tratatele constitutive ale celor trei Comunităţi Europene conţin dispoziţii
exprese privind aderarea. De aceste norme au beneficiat în 1973 Danemarca,
Irlanda şi Marea Britanie, în 1981 Grecia şi în 1986 Spania şi Portugalia.
Tratatele constitutive au fost modificate ulterior prin Actul Unic European
şi Tratatul de Maastricht, inclusiv cu norme privind aderarea de care au
beneficiat Austria, Finlanda şi Suedia.
Privind cronologic reglementările comunitare putem spune că Tratatele
constitutive de la Paris şi Roma precizează în termeni generali condiţiile de
formă şi procedură, fără referiri la condiţiile de fond. De aceea putem spune că
până în anul 1994 condiţiile de formă şi procedură sunt reglementate, de
principiu, prin actele constitutive, iar condiţiile concrete ale procedurii de
aderare au fost elaborate cu ocazia diverselor aderări. Până la intrarea în
vigoare a Tratatul de Maastricht condiţiile de fond au fost precizate doar în
practică, mai ales de către Comisie.
Principiile generale ale procedurii de aderare sunt precizate de Tratatul
CECO art.98, Tratatul CEE art.237 şi Tratatul CEEA art.205. Cele trei tratate
prevăd obligativitatea unei cereri de aderare din partea statului solicitant,
adresată Consiliului care decide cu unanimitate de voturi după primirea
avizului din partea Comisiei.
Actul Unic European a instituit şi obligativitatea obţinerii avizului
Parlamentului European dat cu majoritate absolută de voturi, înainte ca
organul decizional să se pronunţe asupra aderării.
În privinţa restului dispoziţiilor privind procedura de aderare Tratatul de
la Paris conţine reglementări distincte faţă de la Tratatele de la Roma.
Conform CECO, Consiliul fixează cu unanimitate de voturi condiţiile de aderare.
Dobândirea calităţii de membru este un act unilateral al Comunităţii, statul
solicitant având doar posibilitatea de acceptare a condiţiilor impuse. După
semnare actul de aderare intră în vigoare în momentul depunerii sale pe lângă
Guvernul francez care este depozitarul Tratatului CECO. Depunerea actului de
aderare la Paris se face după ce a fost ratificat. Aceste dispoziţii sunt
particulare CECO, dar obligatorii întrucât aderarea la UE înseamnă aderarea la
cele trei Comunităţi pe care se bazează Uniunea şi respectarea actelor
fundamentale ale acestora.
Tratatele de la Roma au prevăzut procedura negocierii condiţiilor de
aderare şi a transformărilor de realizat în perioada tranzitorie, de acomodare a
ordinii social-economice şi politice din statul aderant cu cea deja existentă în

UE. Negocierile se poartă în Consiliu, pe de o parte de către statele deja
membre şi pe de altă parte de statul solicitant, cu participarea Comisiei.
Comisia nu este parte semnatară a actului. Ea participă la negocieri
pentru a asigura eficienţa acestora, fiind posibil eşecul discuţiilor datorită
atitudinii ostile a unui stat deja membru. În aceste condiţii, Comisia prezintă
propuneri asupra problemelor ce trebuie luate în discuţie şi soluţionate în
cursul negocierilor, fiind un moderator al dezbaterilor dintre părţi, în ultimă
instanţă încercând să găsească o soluţie de conciliere a intereselor în
prezenţă. Ne sunt prezente în memorie divergenţele dintre Spania şi Norvegia
datorate conflictelor de interese vis-a-vis de pescuitul în Marea Nordului şi rolul
deosebit jucat de Jacques Delors14 ca mediator în cauză.
Actul de aderare se semnează pe de o parte de statele deja membre,
reunite în Consiliu şi statul aderant. El intră în vigoare după ratificarea de către
toate părţile contractante, conform procedurilor naţionale de ratificare a
acordurilor internaţionale.
Pornind de la experienţa celor 40 de ani de acţiune, Tratatul de la
Maastricht (TM) a adus noi reglementări în privinţa procedurii de aderare. În
titlul VII - Dispoziţiile finale, la art.O se reiau regulile de formă şi procedură
prevăzute în Tratatele de la Roma, cu modificările AUE şi adaptate la noul
stadiu de dezvoltare a Comunităţilor, iar pe de altă parte în art.F al Titlului I -
Dispoziţii comune sunt prevăzute norme de fond ale aderării la UE. Până la TM
condiţiile de fond nu au fost reglementate la nivel de tratate.
Bazele juridice ale negocierilor privind admiterea unui stat ca membru
UE sunt date de art.O al TM. Cât priveşte condiţiile şi criteriile de admitere ele
sunt date de dispoziţiile art.F şi art.O ale TM completate cu precizările făcute
în practică cu ocazia diverselor aderări.
În lumina acestor dispoziţii, un stat solicitant trebuie să îndeplinească
trei condiţii fundamentale: să aibă o identitate europeană, să fie un stat de
drept democratic şi să respecte drepturile omului. Aşa după cum se arată într-
un document de lucru al Parlamentului European, până în prezent nu există o
definiţie oficială a termenului “european”, el înglobează elemente geografice,
istorice şi culturale care contribuie la identitatea europeană.
Uniunea Europeană este un organism regional de integrare economică şi
din perspectiva acestei vocaţii fundamentale factorul economic este hotărâtor
în rezolvarea cererii de aderare. Pentru a fi admis statul solicitant trebuie să
aibă o economie de piaţă competitivă şi care să funcţioneze corect, luându-se
în considerare rata inflaţiei, deficitul bugetar şi datoria publică, existenţa unui
însemnat sector al economiei private şi a unui cadru juridic şi administrativ
adecvat în sectorul public şi privat. El trebuie să deţină o economie de piaţă
reală şi solidă, care să facă faţă în condiţii de concurenţă pieţei unice
europene.
O altă condiţie prealabilă o constituie recunoaşterea şi transpunerea în
practică a întregului “acquis” comunitar, adică a întregului câştig, a întregii
dobândiri comunitare în timp, respectiv toate drepturile şi obligaţiile Uniunii şi
ale cadrului instituţional. Statul solicitant trebuie să respecte conţinutul,
principiile şi obiectivele politice ale tratatelor comunitare, să accepte şi să
respecte jurisdicţia şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie; să respecte declaraţiile şi
deciziile Comunităţilor, acordurile internaţionale şi acordurile statelor membre
privind Comunităţile.
Statul candidat trebuie să recunoască şi să accepte finalitatea politică a
UE ce decurge din realizarea în timp a obiectivelor comunitare.
14
Jacques Delors; (1925 - ), economist şi om politic francez născut la Paris, ministru al economiei şi finanţelor 1981-
1984; din 1985 preşedinte al Comisiei UE; personalitate marcantă a construcţiei europene în perioada 1985-1994.
Procedura de aderare se compune din două mari aspecte: o procedură
comunitară desfăşurată la nivelul a trei instituţii: Consiliu, Comisie şi
Parlamentul European, cât şi o procedură între state, adică între statele
membre şi statul candidat.
Procedura comunitară este deschisă de adresarea cererii de aderare,
Consiliului. Acesta hotărăşte asupra deschiderii procedurii şi cere Comisiei să
prezinte consecinţele politice, economice, juridice şi instituţionale ale aderării
statului candidat. În acest sens Comisia va elabora un aviz provizoriu pe baza
căruia Consiliul va decide cu unanimitate de voturi începerea negocierilor
pentru aderare.
Negocierile se deschid cu ocazia unei conferinţe interguvernamentale la
care participă membrii Consiliului şi statul candidat la nivelul miniştrilor de
externe şi reprezentanţi ai Comisiei. Consiliul nu poate delega funcţia de
negociere nici unei alte Instituţii. El poate doar să ceară Comisiei să
stabilească împreună cu statul candidat categorii de probleme şi propuneri de
soluţionare a acestora. Cât priveşte politica externă şi de securitate comună,
cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne soluţiile se propun de
preşedintele Consiliului.
În acest stadiu al negocierilor Comisia va verifica împreună cu statul
candidat corespondenţa legislaţiei comunitare cu cea a statului solicitant.
Eventualele divergenţe sesizate de Comisie vor fi soluţionate la nivelul
Consiliului.
Intervenţia Comisiei în această fază a negocierilor are un caracter tehnic.
Ea se finalizează cu un proiect de aviz comun înaintat Comitetului
Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER). La acest nivel, proiectul de aviz este
analizat şi în raport de propriul material elaborat de un grup de lucru special
constituit de Consiliu, iar COREPER va adopta un aviz comun al statelor
membre UE asupra negocierilor.
Reunit la nivel ministerial, Consiliul va finaliza negocierile. În această
fază acordul provizoriu realizat anterior la nivelul COREPER poate fi confirmat
sau se pot purta renegocieri asupra problemelor la care s-au exprimat rezerve,
ori există divergenţe. Consiliul constată închise negocierile pe diferite capitole
de probleme, determină intenţiile şi obiectivele politice şi condiţiile generale
ale negocierilor. În acest moment Comisia va elabora avizul definitiv asupra
cererii de aderare şi a rezultatului negocierilor. Va fi elaborat un proiect de
tratat de aderare, care împreună cu anexele parte la tratat va cuprinde toate
adaptările tehnice pentru perioada de tranziţie cât şi eventuale derogări
temporare.
Acest act va fi transmis spre dezbatere Parlamentului European. Pentru a
se obţine avizul Parlamentului trebuie întrunită majoritatea absolută de 314
voturi din numărul total de 626 de membri ai PE.
Ultima etapă a procedurii de aderare o constituie luarea hotărârii cu
unanimitate de voturi de către Consiliu. Abţinerea sau votul împotrivă are ca
efect respingerea cererii de aderare. Drept de vot au numai membrii
Consiliului. Hotărârea Consiliului este un act internaţional, dar şi ultima etapă
a procedurii comunitare de admitere în UE.
Procedura între state este greu de demarcat de cea comunitară.
Procedura între state se referă la faptul că negocierile, sub aspect politic se
desfăşoară între statele deja membre reunite în Consilii şi statul candidat.
Comisia este doar un mediator al negocierilor.
Consiliul are o natură juridică dublă, atât de conferinţă
interguvernamentală datorită nivelului la care se reuneşte, cât şi de Instituţie
datorită rolului şi atribuţiilor sale. În faza negocierilor aderării Consiliul se

prezintă ca o conferinţă interguvernamentală, în celelalte momente ale
procedurii comunitare se manifestă ca Instituţie.
Semnarea şi ratificarea tratatului ţin în exclusivitate de procedura între
state. UE ca persoană juridică nu este parte la tratat, ci doar statele deja
membre şi statul aderant. Ratificarea se face după toate regulile dreptului
internaţional public, conform procedurilor constituţionale ale fiecărui stat parte
la tratat. Statele deja membre adoptă procedura ratificării parlamentare, iar
statul aderant ratificarea prin referendum.
Cât priveşte natura juridică a actelor ce intervin în procedura de aderare
la UE distingem acte interne şi acte internaţionale. Sunt acte interne
comunitare avizul Comisiei, avizul Parlamentului European ş.a. Sunt acte
internaţionale actele privind condiţiile de aderare şi adaptare a tratatelor,
hotărâri luate în Consiliu de statele membre şi cel solicitant, tratatul de
aderare, actul final al conferinţei ş.a. Negocierile se angajează la nivelul politic
de reprezentare internaţională a unui stat.
Uniunea Europeană se bazează pe cele trei Comunităţi, iar acestea se
bazează pe voinţa comună a statelor ce le compun. De aceea tratatul de
aderare este un act internaţional între statele deja membre şi statul aderant.
Experienţa precedentelor extinderi ale UE arată că din momentul
depunerii cererii şi până la aderarea propriu-zisă trec de obicei mai mulţi ani
(zece ani până la 23 luni).
Din perspectiva anilor 2000 au fost discutate cererile de aderare
formulate de statele central-europene. Consiliul European de la Madrid din
decembrie 1995 a luat decizia politică a purtării tratativelor simultan pentru a
se acorda şanse egale ţărilor candidate.
Aceste negocieri complexe reprezintă o tehnică în exclusivitate
comunitară şi care asigură, printre altele succesul acestei structuri
instituţionale deosebit de pragmatice.
Odată dobândită calitatea de membru, ea este aproape ireversibilă.
Uniunea Europeană cunoaşte doar statutul de stat membru, conform
căruia toate statele au aceleaşi drepturi şi obligaţii.
Sunt organizaţii internaţionale care cunosc şi calitatea de membru cu
statut special (de ex.UNESCO, OMS) sau care admit existenţa membrilor de
plin drept şi a celor cu drepturi restrânse.
În ceea ce priveşte UE există două posibilităţi: ori eşti membru şi te afli
în interiorul ei, ori eşti străin şi te afli în afara ei, oricare ar fi relaţiile statului
respectiv cu UE.
În afara UE se află toate statele care beneficiază de statutul de asociere
(prevăzut de art.238 CEE).
Acelaşi Tratat instituie la art.131 un regim special de asociere de care
beneficiază doar ţările şi teritoriile care au relaţii particulare cu statele
membre (DOM, TOM, adică Departamentele dincolo de mare sau Teritoriile
dincolo de mare) regim special de asociere care are semnificaţia extinderii
jurisdicţiei UE şi asupra unor teritorii aflate geografic în afara Europei. Azi intră
în această categorie specială: Guadelupa, Guiana, Martinica şi Reunion,
teritorii aflate sub jurisdicţia Franţei şi cunoscute ca Departamentele de
dincolo de mare (DOM), cât şi alte teritorii.
4.2.2 Pierderea calităţii de membru

Tratatele nu conţin nici o dispoziţie privind retragerea sau excluderea din
Comunitate, ceea ce înseamnă că nu au avut în vedere această posibilitate.
Tăcerea tratatelor este interpretată în sensul imposibilităţii de denunţare
unilaterală a actelor constitutive de către un stat membru.

Coroborând acest aspect cu cel al duratei nelimitate, jurisprudenţa a
interpretat că apartenenţa la Comunităţi este definitivă. Această regulă
corespunde însuşi scopului asumat. Integrarea regională implică în mod
necesar că statele se angajează ireversibil “intuitu personnae”, altfel orice
construcţie comunitară ar fi lipsită de finalitate, iar posibilitatea unei retrageri
ar pune în pericol însăşi existenţa Uniunii. Fără această regulă Franţa nu ar fi
semnat Tratatele dacă Germania ar fi putut să denunţe unilateral actele
constitutive.
De-a lungul istoriei au existat şi perioade de criză datorate poziţiei
obstrucţioniste a unor state, fie în forma refuzului de a vota sau de a părăsi
tratativele (Franţa în anii ’60), fie în forma solicitării de a renegocia aderarea
(Marea Britanie în anul 1974). Aceste atitudini s-au dovedit a fi mai mult forme
de presiune exercitată de state asupra Comunităţii, decât intenţii reale de
retragere.
Practica ne arată că nu putem însă absolutiza regula dobândirii
ireversibile a calităţii de membru. Două exemple sunt în acest sens.
Primul este cazul Groenlandei. Dobândind în anul 1979 un statut de
autonomie internă faţă de Danemarca, al cărui teritoriu fusese s-a pus
problema apartenenţei acestui stat nou apărut la CE. În urma referendum-ului,
Groenlanda a hotărât în anul 1984 retragerea din Comunitate. Actul de
retragere a fost negociat şi semnat în anul 1985 de Danemarca pentru
teritoriul ieşit de sub jurisdicţia sa şi de celelalte state membre reunite în
Consiliu. După 1985 Groenlanda a primit statutul de asociere special,
încadrându-se în situaţia teritoriilor de dincolo de mare.
Al doilea este cazul insulelor Saint-Pierre şi Miquelon considerate
teritoriu francez. Redobândindu-şi regimul avut iniţial, de teritorii dincolo de
mare, nu a mai fost nevoie de negocierea unui tratat de retragere, Franţa
notificând unilateral organelor comunitare noul statut al insulelor şi
redobândirea de către acestea a regimului de asociere specială prevăzut de
art.131 CEE. Aceste două cazuri particulare confirmă regula ireversibilităţii
aderării “intuitu personnae” la UE.
Proiectul Tratatului modificator din 2007 prevede procedura suspendării
participării, în sensul că la propunerea motivată a unei treimi din statele
membre, a Parlamentului European sau a Comisiei, pentru încalcarea gravă şi
repetată a dispoziţiilor art. ce ocrotesc valorile Uniunii, cu majoritate
calificată, prin decizie, Consiliul poate dispune suspendarea exercitării
dreptului de vot pe o perioadă determinată, prin aceeaşi procedură operând şi
revoarea măsurii.
Proiectul Tratatului modificator prevede şi procedura retragerii unui stat
din Uniune, cu posibilitatea aderării sale ulterioare.
4.2.3 Relaţiile UE cu alte organizaţii internaţionale

Uniunea Europeană întreţine relaţii strânse cu celelalte organizaţii
regionale şi internaţionale, amintind în acest sens raporturile particulare cu
Uniunea Europei Occidentale în materie de securitate regională, în lumina
Tratatului de la Maastricht şi a Tratatului de la Amsterdam, raporturile dintre
UE şi UEO devenind tot mai strânse şi de importanţă crescută.
Pe plan regional UE participă activ la programele Consiliului Europei,
fiind cunoscut faptul că ia parte la lucrările acestui organism paneuropean
independent de statele membre. Raporturile UE cu Consiliul Europei sunt
reglementate prin protocoale anexă la Tratate.
În domeniul economic UE are raporturi strânse cu OCDE (Organizaţia de
Cooperare şi Dezvoltare Economică), măsurile luate de acest organism
economic fiind în consens cu direcţiile integrării economice comunitare. Ea a
fost membră GATT, iar în prezent este membră a Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC), alături de SUA manifestându-se ca “actorii” principali ce
orientează reglementările schimburilor internaţionale în toate domeniile.
Din anul 1994 Uniunea Europeană împreună cu AELS au realizat o zonă
de liber schimb cunoscută sub denumirea de Spaţiul Economic European
(SEE). Încurajând politica de dezvoltare regională, în ultimul deceniu UE a
susţinut crearea unor forme de cooperare economică europeană, cum ar fi
CEFTA şi Cooperarea Economică la Marea Neagră.
4.3 ORGANIZAŢIE REGIONALĂ SPECIALIZATĂ
4.3.1 Personalitatea juridică

Caracterul de organism regional specializat este strâns legat de
personalitatea juridică a Comunităţilor.
Personalitatea juridică este expres prevăzută şi conferită prin Tratatele
constitutive, ea comportând două aspecte: unul intern şi altul extern.
Sub aspect extern sau internaţional Comunităţile sunt persoane juridice
de drept internaţional, persoane juridice de drept public.
Fiecare dintre Comunităţi este dotată cu propria sa personalitate
juridică. Organele proprii nu au personalitate juridică, cu excepţia celor care
intră în relaţii directe cu terţii.
În raporturile sale externe Comunităţile sunt reprezentate de Consiliu şi
Comisie în baza Tratatelor de la Roma şi de fiecare dintre cele patru organe,
după atribuţiile acestora, în baza Tratatului de la Paris.
În raport cu statele membre, cu alte state sau organizaţii internaţionale,
Comunităţile sunt persoane de drept public, dotate cu deplină capacitate
juridică.
Pe teritoriul fiecărui stat membru, Comunităţilor li se recunoaşte cea mai
largă capacitate juridică dată de fiecare din legislaţiile naţionale.
În aceste condiţii, ele pot dobândi şi înstrăina bunuri mobile şi imobile,
valori de orice fel, îşi pot asuma obligaţii şi pot dobândi drepturile recunoscute
persoanelor juridice, pot sta în justiţie. Bunurile, fondurile, averile şi operaţiile
fac obiectul unei protecţii particulare reglementată prin Protocolul asupra
privilegiilor şi imunităţilor.
Sub aspect intern, aşa cum s-a arătat în precedent, ele pot intra în
raporturi juridice cu statele membre, cu persoane juridice şi persoane fizice
resortisanţi ai statelor membre, bucurându-se de protecţie juridică specială pe
teritoriul oricărui stat membru.
Ca subiecte de drept privat pot încheia acte juridice de orice natură, pot
angaja personal salariat etc.
Membrii Instituţiilor, funcţionarii şi agenţii care reprezintă Comunităţile se
bucură de privilegii şi imunităţi doar pentru actele exercitate în calitate oficială
(Protocol art.12).
Curtea de Justiţie într-o hotărâre interpretativă dată la cererea Comisiei
şi a Consiliului a decis în 1971 că, în ceea ce priveşte personalitatea juridică,
aceasta vizează în primul rând personalitatea internaţională a Comunităţilor.
4.3.2 Conţinutul specializării

Conţinutul specializării este determinat pe de o parte de domeniul
sectorial al celor două Comunităţi CECO şi CEEA, iar pe de altă parte de
împrejurarea că toate trei sunt organizaţii economice ce au în vedere în primul
rând realizarea unei pieţe comune între ele.
Mai trebuie precizat că acest criteriu al naturii economice, a scopurilor
lor nu trebuie absolutizat, în prezent ele având în vedere şi scopuri care exced
economicului şi anume: mediu înconjurător, cultură, sport, politică externă,
justiţie penală, securitate ş.a.
Făcând aceste referiri avem în vedere atât Actul Unic European, cât mai
cu seamă Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam.
Aceste scopuri denumite de multe ori în Tratate ca fiind subsidiare se
circumscriu principiului general al construcţiei comunitare de satisfacere în
condiţii cât mai bune a unui interes comun.
4.3.3 Competenţe
Originalitatea construcţiei comunitare constă printre altele în
competenţele de care dispun Comunităţile, în modul de atribuire a
competenţelor naţionale şi a celor comunitare. Toate acestea particularizează
UE de oricare altă organizaţie internaţională regională.
După caracterul lor le putem clasifica în competenţe de control şi de
acţiune.
În ceea ce priveşte prima categorie Tratatele conferă Comunităţilor o
competenţă generală de a controla respectarea obligaţiilor asumate de către
statele membre. În principiu Comisia “veghează la aplicarea dispoziţiilor
tratatelor” (art.155 CEE). În măsura în care ea apreciază că un stat are lipsuri
în privinţa respectării obligaţiilor asumate, în baza Tratatului de la Paris, ea va
putea constata aceste lipsuri sau în temeiul Tratatelor de la Roma va declanşa
procedura specială privind constatarea lipsurilor. În ambele situaţii Curtea de
Justiţie se va pronunţa asupra cazului dedus judecăţii şi va da o hotărâre
obligatorie pentru state.
Tot în categoria competenţelor de control se înscrie şi dreptul de
autorizare pe care îl au Instituţiile, cel mai frecvent Comisia, drept în temeiul
căruia se pot aproba sau refuza statelor membre cereri prin care se solicită
derogări de la obligaţiile asumate (art.226 CEE).
Competenţele de acţiune sunt cele mai importante şi numeroase şi
privesc măsurile pe care Comunităţile le pot lua în vederea realizării scopurilor
pentru care au fost create. Ele sunt prezentate de Tratate sub forma
obiectivelor, scopurilor de atins (art.1 CEEA şi art.2 CECO şi CEE) şi a
categoriilor de acţiuni ce trebuie întreprinse în acest sens (art.2 CEEA şi art.3
CECO şi CEE). În mare, conţinutul art.2 şi 3 CEE a fost prezentat15. Sunt
competenţe economice şi sociale, ce corespund caracterul specializat al
Comunităţilor.
După natura lor, le putem grupa în competenţe de tip internaţional şi
competenţe de tip statal sau interne.
Sunt competenţe de tip internaţional cele care privesc dreptul de a
culege toate informaţiile şi de a face toate verificările necesare pregătirii
materialelor care vor sta la baza luării unor hotărâri (art.103 CEE). Aceste
competenţe de informare şi consultare le întâlnim şi la organizaţiile de
cooperare (de ex.Consiliul Europei, ONU).
În cadrul acestei categorii de competenţe distingem şi puterile acordate
Comunităţilor de a coordona politicile şi comportamentele statelor membre. În
realizarea acestor competenţe organele pot emite trei categorii de acte
deosebit de importante şi anume
-recomandări - acte ce se prezintă sub forma unor invitaţii de a urma o
anumită conduită şi care nu au caracter obligatoriu pentru state. De regulă
recomandările sunt formulate de Comisie, iar uneori de Consiliu. Tot în
categoria recomandărilor intră şi avizele date de Comisie.
15
A se vedea Capitolul II, Crearea CEE şi CEEA.
-directive - acte care obligă statele membre, ca în raport cu legislaţia
proprie să adopte anumite măsuri care au ca finalitate integrarea, inclusiv sub
aspectul coordonării legislaţiilor naţionale. De exemplu directiva privind TVA a
obligat statele membre, ca în funcţie de organele competente, prin lege sau
acte ale guvernului să adopte un regim unitar privind taxa pe valoarea
adăugată.
-deciziile - acte cu caracter obligatoriu şi individual emise de Consiliu sau
Comisie, prin care se iau măsuri faţă de un stat sau de o persoană fizică sau
juridică comunitară.
Sunt acte de tip internaţional şi cele în exercitarea competenţelor de
control, aceste acte putând fi obligatorii sau simple recomandări făcute
statelor membre.
În ceea ce priveşte categoria competenţelor de tip statal sau intern
avem în vedere acele situaţii în care Comunităţile îşi exercită puterile direct
asupra resortisanţilor, comportându-se asemenea statului. Intră în această
categorie:
-regulamentele care sunt acte ce conţin norme generale şi nu personale
ce se aplică direct persoanelor fizice şi persoanelor juridice ce aparţin statelor
membre;
-hotărârile Curţii de Justiţie, în măsura în care îi privesc pe particulari
intră tot în această categorie;
-deciziile cu caracter obligatoriu prin care resortisanţii pot fi obligaţi la
sancţiuni pecuniare sau nu;
-actele de gestiune administrativă directă ale Instituţiilor sunt tot acte
interne, întrucât Comunităţile se comportă ca şi statul în raport cu persoanele
juridice sau fizice de pe teritoriul lor.
Comunităţile pot încheia cu ţările terţe acorduri internaţionale prin care
sunt create direct drepturi sau obligaţii pentru particularii acestor ţări, norme
care au caracterul de drept pozitiv în cadrul UE, fiind şi ele acte interne.
Toate aceste categorii de acte sunt particulare acestui organism
regional, nu le vom regăsi în nici o legislaţie naţională şi mai mult la nici un alt
organism internaţional. Categoriile de competenţe şi de acte proprii
Comunităţilor reprezintă unul din aspectele importante ale originalităţii
construcţiei europene.
Comunităţile ca şi celelalte organisme internaţionale nu dispun precum
statul de competenţe nelimitate, ci numai de acelea care le-au fost atribuite
prin Tratatele constitutive. Competenţele atribuite se circumscriu noţiunii de
integrare, respectiv de realizare a unei pieţe comune şi de apropiere
progresivă a politicilor economice ale statelor membre.
În realizarea scopului pentru care au fost create, Comunităţile dispun
practic şi de competenţe funcţionale care corespund puterilor şi mijloacelor de
acţiune acordate în acest sens16.
Particularitatea construcţiei comunitare constă în faptul că nu întâlnim o
atribuire generală de competenţe (ca în cazul altor organisme internaţionale),
ci avem competenţe specifice prevăzute expres în Tratatele constitutive,
competenţele subsidiare create prin actele de modificare a tratatelor
constitutive şi competenţe implicite create de Curtea de Justiţie în aplicarea şi
interpretarea dispoziţiilor tratatelor.
Doctrina comunitară precizează “competenţele atribuite Comunităţilor
sunt subordonate principiului specializării, condiţie de validitate pentru orice
persoană juridică“17.
16
Sunt direcţiile de acţiune prevăzute în art.2 CEEA şi art.3 CEE şi CECO.
17
C.J.CE 30/59 din 23.02.1961, p.46 în Recueil … citat de G.Isaac.
O problemă deosebit de importantă de lămurit este cea a raportului
dintre competenţele naţionale şi cele comunitare. Analizând dispoziţiile
Tratatelor, conţinutul hotărârilor date de Curtea de Justiţie, în lămurirea
acestei probleme reţinem următoarele reguli ce se degajă din ansamblul
surselor de drept comunitar;
-conform principiului atribuirii competenţelor, toate competenţele care
nu au fost atribuite Comunităţilor rămân rezervate statelor (art.36 şi 223 CEE).
Aşadar în aceste domenii statele îşi conservă în integralitate puterile “fără ca
efectul util al Tratatului să fie în mod major diminuat şi finalitatea sa
compromisă“18;
-în general competenţele atribuite Comunităţilor sunt competenţe
concurente în sensul art.72 din Legea fundamentală a Germaniei, care printr-o
normă constituţională a rezolvat astfel raportul dintre competenţele naţionale
şi cele comunitare.
-statul îşi rezervă dreptul de a legifera sau de a-şi asuma angajamentele
convenţionale cu state terţe atâta timp şi în măsura în care autorităţile
comunitare nu au intervenit încă în domeniul respectiv. Numai exerciţiul
efectiv al competenţelor comunitare exclude progresiv competenţa naţională.
Această soluţie este singura compatibilă cu atribuirea de competenţe şi de
natură a înlătura riscul unui vid juridic rezultat dintr-o carenţă legislativă a
Comunităţilor;
-sunt câteva domenii în care competenţele sunt exclusive ale
Comunităţilor, Curtea de Justiţie statuând că intră în această categorie:
politicile comerciale comune, măsurile de conservare a resurselor biologice ale
mării, în cadrul politicilor comune de pescuit. În aceste domenii măsurile luate
de state sunt supuse autorizării şi controlului comunitar, măsurile naţionale
referindu-se doar la aplicarea deciziilor comunitare.
O altă problemă importantă şi care întregeşte regimul competenţelor
comunitare este cea a naturii acestora. În acest sens Curtea de Justiţie a avut
de lămurit două aspecte: suntem în faţa unui transfer de competenţe sau a
unei atribuiri, acest act este temporar sau denifitiv?
În ceea ce priveşte raportarea la factorul timp, Curtea a decis că
atribuirea competenţelor este ireversibilă şi definitivă, fiind strâns legată de
durata existenţei construcţiei comunitare şi de conceptul de integrare.
Răspunzând la prima chestiune Curtea de Justiţie a arătat că suntem în
prezenţa unui adevărat transfer de competenţe de la statul membru către
Comunităţi, “un transfer operat de state, de la ordinea de drept internă în
beneficiul ordinei de drept comunitare ... care antrenează o limitare definitivă
a drepturilor lor suverane”19.
Chiar dacă suntem în prezenţa unui act de transfer de competenţe,
statul nu şi-a pierdut capacitatea de reglementare, în foarte rare cazuri
competenţa de reglementare fiind exclusiv comunitară, iar de regulă
capacitatea de reglementare a statului a rămas concurentă cu cea conferită
UE.
Această soluţie este singura compatibilă cu atribuirea de competenţe, pe
diferite categorii de acţiune, lăsând alegerea şi data în funcţie de
oportunitatea şi amploarea intervenţiei comunitare20.
Pronunţându-se asupra raportului dintre competenţele comunitare şi
cele ale statelor, Curtea de Justiţie a statuat: “chiar dacă Comunitatea nu şi-a
exercitat competenţa de mai mult timp, statele membre trebuie să menţină
sau să ia în cadrul naţional măsuri apropiate. Chiar dacă ele îşi exercită în
1
8 Curtea de Justiţie hot.6/64 din 15.07.1964 … citat din G.Issac, p.42.
1
9 C.J.CE 15.07.1964 Aff 6/64 citat în G.Isaac, p.42.
2
0 Guy Isaac op.cit.p.39.
continuare propriile competenţe, acest exerciţiu nu este discreţionar. Ele fiind
delegate prin prevederile generale ale tratatelor şi principiile dreptului
comunitar, trebuie să adopte dispoziţii naţionale care să nu aducă atingere
liberei circulaţii”21.
Referindu-se la raportul dintre competenţele statale şi comunitare,
Curtea de Justiţie a precizat de asemenea că “printre altele, acţiunea statelor
membre este subordonată principiului înscris în art.5 CEE, în sensul că trebuie
să evite să împiedice acţiunea comunitară şi să facă mai dificilă intervenţia sa
ulterioară prin măsuri interne. Exerciţiul competenţelor comunitare nu trebuie
să facă mai dificilă elaborarea unei politici comune. Statele trebuie să fie
precaute, ca prin reglementări interne să nu compromită realizarea acordurilor
comune”22.
Într-o altă hotărâre, în aceeaşi materie, instanţa comunitară a subliniat şi
faptul că “de cele mai multe ori ne găsim în situaţia în care CE au început
exercitarea competenţelor într-un domeniu dat, dar sunt departe de a-l fi
epuizat. Statul poate oricând să intervină în acest domeniu, cu respectarea
tratatelor, a principiilor generale şi a obligaţiei de cooperare, adică fără să
pună în pericol obiectivele şi funcţionarea regimului instaurat”23.
Observăm că doctrina şi practica subliniază caracterul competenţelor
comunitare de a fi concurente cu cele ale statului, iar cât priveşte actul de
atribuire sau transfer de competenţe s-a exprimat şi opinia că “putem vorbi de
un transfer sub condiţie suspensivă a exerciţiului comunitar.
Pretinsul transfer de competenţe, pentru stat reprezintă mai puţin o
veritabilă desesizare şi mai mult o exercitare în comun a competenţelor, în
cadrul unei structuri internaţionale”24.
Tratând despre competenţele comunitare, în literatura de specialitate s-
a arătat că, în cadrul atribuirii de competenţe făcută de tratate, “mai curând,
decât de un transfer de competenţe putem vorbi de crearea de competenţe
comune state-comunităţi”25.
Pentru a lămuri pe deplin caracterul competenţelor comunitare suntem
nevoiţi să arătăm dacă acestea sunt identice, ca natură juridică cu cele ale
statului.
Dacă actul naţional este şi rămâne întotdeauna un act de autoritate, în
sensul că el reprezintă o normă de conduită instituită şi sancţionată de
autoritatea supremă reprezentativă a poporului şi unica putere legiuitoare -
Parlamentul, actul comunitar este şi rămâne un act negociat, de natură
convenţională, rezultatul acordului de voinţă al statelor membre, reunite în
Consiliu.
În susţinerea caracterului negociat, convenţional al actului comunitar
aducem următoarele argumente:
-actul comunitar este adoptat de Consiliu, ca reuniune a statelor
membre, la nivelul de reprezentare a acestora pe plan internaţional, în limitele
conferite reprezentanţilor desemnaţi ai statelor; puterile lor decurg din
suveranitatea naţională, echivalentă cu plenitudinea competenţelor de
reglementare ca act de autoritate iar actul adoptat este un act internaţional
încheiat pe cale convenţională;
-în procedura de aderare la UE se foloseşte în mod expres termenul de
negociere (Tratatul de la Maastricht, titlul I, art.F) a condiţiilor aderării;
2
1 C.J.CE 16.03.1977 Aff 68/76 Rec.515 în G.Isaac, op.cit.p.40.
2
2 C.J.CE 1.07.1976 Aff 3,4-6/76, Rec.1279 în G.Isaac, op.cit.p.40.
23
C.J.CE 18.05.1977 Aff 111/76 Rec.901, în G.Isaac, op.cit.p.40.
24
Guy Isaac, op.cit.p.43.
25
Henri Lesquillores, citat de Guy Isaac în op.cit.p.43.

doctrina comunitară subliniind natura juridică de act convenţional, negociat a
actului de aderare la UE;
-UE ca organizaţie internaţională este un subiect de drept derivat care
există în limitele şi dispune de competenţele negociate şi astfel conferite de
statele membre, ea are o autoritate derivată şi secundară în raport cu
autoritatea statelor membre; puterea de reglementare de care se bucură este
rezultatul acordului ţărilor membre, doar acestea dispun singure de putere
proprie de reglementare;
-UE ca organizaţie internaţională nu dispune de suveranitate proprie,
aceasta fiind un element constitutiv al statului, iar actul de autoritate un
atribut exclusiv al suveranităţii de stat;
-în timp ce actul naţional este un act de autoritate a puterii politice
constituită în stat, actul comunitar este un act între state, în limitele
competenţelor comunitare, conferite tot de state, doar acestea dispunând de
capacitate proprie şi atotcuprinzătoare de reglementare.
Prin competenţele conferite de state Comunităţilor Europene, în timp s-a
creat o ordine de drept comunitară, proprie UE şi integrată în ordinea de drept
a statelor membre.
4.4 ORGANIZAŢIE CU O STRUCTURĂ INSTITUŢIONALĂ ŞI

JURIDICĂ ORIGINALĂ
Uniunea Europeană se caracterizează printr-o structură instituţională şi
juridică originală, deosebindu-se în acest sens de organizaţiile internaţionale
de tip clasic. Această structură particulară i-a asigurat succesul.
Din prezentarea evoluţiei istorice a Comunităţilor s-a văzut deja că o
structură quadripartidă particularizează Comunităţile.
Ea nu corespunde principiului clasic al separaţiei puterilor, ci din contră
cele patru Instituţii reprezintă un corp dinamic, care în funcţionalitatea lor
răspund intereselor în prezenţă şi asigură realizarea finalităţii Uniunii.
Consiliul compus din reprezentanţii guvernelor reprezintă interesele
statelor membre şi corespunde într-o oarecare măsură organelor clasice ale
organismelor internaţionale. Se deosebeşte fundamental prin procedura de
deliberare (de regulă se cere votul cu majoritate calificată sau simplă şi nu cu
unanimitate) şi prin puterile proprii de decizie, fără a mai fi necesară
ratificarea actelor sale de către statele membre. Acesta este un veritabil
element de integrare.
Parlamentul, compus iniţial din delegaţi ai Parlamentelor naţionale, după
1979 din deputaţi aleşi direct de electoratul statelor membre reprezintă
interesul poporului.
Alegerile directe pentru Parlamentul European reprezintă un alt element
de integrare, asigurându-i o legitimitate particulară faţă de alte Instituţii
asemănătoare (de ex.Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei). Fiind
rezultatul unor alegeri directe, el poate reprezenta în acest mod voinţa
electoratului Uniunii, care legitimează puterea de control şi de decizie proprie.
Comisia cea mai originală Instituţie europeană şi exprimă interesul
Comunităţilor. Este independentă de orice autoritate statală şi dispune de
putere de decizie şi control. În realitate este motorul întregii construcţii
comunitare, garantul respectării Tratatelor şi al integrării. Fără îndoială că nu
mai găsim acest tip de organ la nici o altă organizaţie internaţională.
Curtea de Justiţie reprezintă interesul dreptului. Ea nu se prezintă ca o
jurisdicţie internaţională, ci ca o jurisdicţie internă, investită de Comunităţi cu
toate componentele necesare realizării dreptului şi care cooperează cu

jurisdicţiile naţionale, asigurând o interpretare şi aplicare uniformă a dreptului
comunitar.
Acestei structuri quadripartite Tratatul de la Maastricht i-a adăugat a cincea
Instituţie. Consiliul European se prezintă sub forma unei conferinţe la nivelul
şefilor de state şi de guverne, organ suprem al Uniunii ce are rolul de a defini
politica generală a Uniunii, luând cele mai importante hotărâri ce privesc
existenţa şi evoluţia ei.
Această structură instituţională constituie un veritabil sistem în care
echilibrul este realizat prin modul de atribuire a competenţelor, un sistem
dinamic în care se regăsesc laolaltă interesele statelor membre, ale cetăţenilor
şi ale Uniunii, guvernat de respectarea dreptului.
În ceea ce priveşte structura juridică ea este dată de existenţa unei
jurisdicţii proprii realizată de Curtea de Justiţie şi Tribunalul de primă instanţă,
de existenţa unui sistem de reguli autonome conţinute în Tratate şi în restul
actelor comunitare, ce formează un sistem coerent. Primordialitatea dreptului
comunitar şi aplicarea lui directă sunt trăsături ce particularizează structura
juridică a Uniunii Europene.
4.5 ORGANIZAŢIE BAZATĂ PE INTEGRARE ECONOMICĂ

Comunităţile se particularizează prin faptul că sunt bazate pe un mod
particular de integrare economică. Crearea unei pieţe comune, care prin
implicaţiile sale este susceptibilă de a realiza integrarea.
Cele trei Comunităţi au fost create pentru a realiza şi gestiona o piaţă
unică între ele, atât sectorială - cărbune, oţel, energie atomică, cât şi
generalizată.
O piaţă comună se poate defini ca o arie geografică unică, substitutivă
diversităţii de pieţe naţionale care au fuzionat şi care este guvernată de
aceleaşi reguli ale economiei de piaţă.
Ea presupune dispariţia tuturor piedicilor în calea liberei circulaţii a
produselor în interiorul acestei arii geografice unice şi aplicarea unor reguli de
concurenţă unice.
Suprimarea barierelor vamale şi a tarifelor naţionale şi aplicarea unui
tarif vamal comun în raporturile dintre statele membre şi statele terţe
deosebesc fundamental uniunea vamală specifică pieţei comune de zonele de
liber schimb. În cadrul acestora din urmă produsele circulă liber, dar fiecare
stat îşi păstrează propriul regim vamal, pe care îl aplică în mod suveran faţă
de produsele de import sau export.
Eliminarea tuturor taxelor şi a contigentărilor cu măsuri protecţioniste
precum şi eliminarea tuturor discriminărilor de natură publică sau privată,
bazate pe naţionalitate sunt caracteristice pieţei comune.
Toate acestea au şi atras stabilirea celor patru libertăţi în interiorul pieţei
comune: libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor, a capitalurilor şi a
bunurilor, libertăţi care asigură reala şi efectiva integrare economică.
Stabilirea unei pieţe unice calificată de AUE ca o piaţă internă a CE este
dată de cele patru libertăţi: libera circulaţie a produselor, a capitalurilor, a
serviciilor şi persoanelor, astfel cum prevede art.2 CEE, mijlocul principal de
atingere a finalităţii tratatelor, dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a
activităţii economice în ţările CE.
Pentru a se atinge acest obiectiv, art.3 CEE prevede următoarele
mijloace:
1.eliminarea între statele membre a drepturilor de vamă şi a restricţiilor
cantitative la intrarea şi ieşirea produselor, ca şi a oricăror măsuri echivalente;

2.eliminarea între statele membre a obstacolelor la libera circulaţie a
produselor, capitalurilor, persoanelor şi serviciilor;
3.măsuri corespunzătoare privind intrarea şi circulaţia persoanelor în
interiorul unei pieţe unice şi interne;
Aceste măsuri priveau stabilirea unei economii de piaţă bazată pe
aceleaşi reguli privind concurenţa economică şi eliminarea obstacolelor
izvorâte din reglementările diferite şi cu caracter protecţionist ale statelor
membre.
El a reprezentat un proces îndelungat realizat în principal în perioada
1958-1986, continuă pentru unele sectoare economice.
Cât priveşte libera circulaţie a produselor şi capitalurilor observăm un
proces îndelungat şi complex, ultima din cele patru libertăţi realizându-se în
forma sa complexă abia în ultimul deceniu, iar acest proces nu este terminat şi
nici nu a cuprins întreaga arie a pieţei unice sub toate mecanismele pe care le
implică libera circulaţie a capitalurilor.
În urma Consiliului European de la Bruxeelles din 2 mai 1998, 11 state
(fără Marea Britanie, Suedia şi Danemarca, care nu au înţeles să adere, cât şi
Grecia, care a negociat aderarea ulterior, de la 1 ianuarie 2001 devenindu-i
opozabil, iar din 2002 aplicându-se efectiv Tratatul Euro) au fixat parităţile
celor 11 monede naţionale între ele, înfiinţând o BCE menită să asigure
funcţionarea unei politici monetare unice.
Uniunea Economică şi Monetară (UEM) şi moneda unică nu puteau fi
realizate dacă între statele membre nu s-ar fi stabilit o liberă circulaţie a
banilor, a capitalurilor.
Libera circulaţie a persoanelor şi a bunurilor nu se poate realiza fără
libera circulaţie a capitalurilor; adică în oricare din statele membre un agent
economic (societate comercială) trebuie să aibă posibilitatea să investească,
indiferent de naţionalitatea sa (se au în vedere numai resortisanţii comunitari).
Libera circulaţie a capitalurilor implică eliminarea oricăror discriminări de
tratament între agenţii economici, în funcţie de naţionalitatea sau sediul
acestora.
În ceea ce priveşte capitalurile, pornind de la Acordul de la Bretton
Woods (care a creat în 1944 FMI) tratatele disting între plăţi curente şi transfer
de capital, fiecare dintre ele primind reglementări comunitare distincte.
Curtea de Justiţie (CJCE) a făcut distincţia dintre plăţi curente şi transfer
de capital astfel: plăţile curente reprezintă un transfer de devize care
constituie o contraprestaţie într-un contract dat; transferul de capital
reprezintă operaţiuni financiare care au ca obiect plasarea şi investirea unei
sume (capital) şi nu remunerarea unei prestaţii.
Pentru UE plăţile curente au fost liberalizate din 1 ianuarie 1962; de ele
depinde libera circulaţie a produselor şi serviciilor.
Tratatul CEE, cu modificări, interzice restricţii la plăţile curente între
statele membre sau statele membre şi statele terţe.
Cu toate acestea statele membre, în cazuri excepţionale puteau să adopte
măsuri care să înlăture libera circulaţie.
În prezent, odată cu intrarea în faza a doua a UEM (monedă unică şi o
politică financiar-bancară unică), aceste măsuri excepţionale au fost
înlăturate.
Pentru UE transferul de capitaluri a cunoscut o liberalizare progresivă şi
prudentă şi acest proces este strâns legat de libertatea stabilirii
întreprinderilor în spaţiul CE.
Libertatea investirii capitalului s-a liberalizat abia în 1990, fiind şi prima
etapă a UE şi de stabilire a monedei unice.

Integrarea economică a început sub forma realizării uniunii vamale ce
este de esenţa liberei circulaţii a produselor. Prima din cele patru libertăţi
(libera circulaţie a produselor) se bazează pe existenţa unei uniuni vamale,
eliminarea restricţiilor cantitative la schimburile de mărfuri şi măsuri cu efect
echivalent în reglementările interne ale statelor membre.
Uniunea vamală (UV) este reglementată de art.9-29 tratat CEE. UV
semnifică faptul că între UE şi statele terţe există un tarif vamal comun,
calificat ca un tarif exterior şi comun; în prezent el este reglementat de un cod
vamal comunitar în vigoare din 1992.
UV, pe de altă parte reprezintă interdicţia drepturilor de vamă şi a
taxelor echivalente cu drepturile de vamă între statele membre. Această
interdicţie are în vedere astfel orice serviciu pecuniar care priveşte mărfurile,
la intrarea şi ieşirea din ţară.
Drepturile de vamă, la export au fost suprimate la1.01.1962, iar la
import la 1 iulie 1968.
Realizarea UV presupune şi interzicerea restricţiilor cantitative şi a
măsurilor cu efect echivalent. În acest sens se au în vedere ansamblul regulilor
şi măsurilor administrative care exclud total sau parţial importul pentru unul
sau mai multe produse, considerate din punct de vedere al măsurii sau al
calităţii lor.
Curtea de Justiţie (CJCE) a precizat că această libertate priveşte limitările
cantitative la importul sau exportul de mărfuri, realizate prin reglementări
statale directe sau indirecte.
Statele membre trebuie să se abţină de la orice măsuri de contingentări
ale produselor originare din UE. Aceste măsuri au fost aplicate la export din
ianuarie 1962, iar la import din ianuarie 1970.
Art.35 CEE admite derogări de la aceste interdicţii, arătând că “pentru
motive de ordine publică, moralitate publică, securitate publică, protecţia vieţii
şi sănătăţii oamenilor, animalelor sau culturilor vegetale, protecţia unei comori
naţionale, având o valoare artistică, istorică sau arheologică sau pentru
protecţia proprietăţii industriale sau comerciale pot fi stabilite interdicţii sau
restricţii la importul, exportul sau tranzitul mărfurilor”.
Aceste derogări privesc protejarea unui interes neeconomic şi se aplică
oricăror bunuri.
Cel mai des întâlnim aceste derogări în domenii cum sunt:
telecomunicaţii naţionale, publicitate televizată, cultură, băuturi şi alte
domenii alimentare legate de asigurarea sănătăţii publice.
Libera circulaţie a capitalurilor şi produselor se realizează continuu prin
apropierea legislaţiilor naţionale.
Cât priveşte libera circulaţiei a persoanelor şi serviciilor, ea presupune,
pentru resortisanţii statelor membre, dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul
comunitar, dreptul de sejour într-un stat membru, altul decât statul de origine,
de a se bucura de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi resortisanţii statului pe
teritoriul căruia se află, de a avea acces la activitatea economică, a statului pe
teritoriul căruia se află, altul decât cel de origine.
Această libertate implică accesul la munca salariată, cât şi la activităţi
nesalariate, care privesc atât indivizii cât şi societăţile comerciale, în cadrul
libertăţii de a-şi stabili sediul şi de a-şi desfăşura activitatea şi libertatea
prestării serviciilor în spaţiul comunitar.
Tratatul CEE a stabilit pentru statele membre obligaţia de a elimina
restricţiile la libera circulaţie a persoanelor, de a înlătura, din legislaţiile
naţionale, prevederile care restrângeau accesul la diferite activităţi în
beneficiul naţionalilor şi care impuneau străinilor alte condiţii decât naţionalilor
pentru desfăşurarea diferitelor activităţi.
Libertatea circulaţiei persoanelor şi serviciilor s-a realizat în
perioada 1961-1993. Tratatul de la Amsterdam a luat act de încheierea acestui
proces de tranziţie. Această libertate este guvernată de principiul egalităţii de
tratament, libera circulaţie a salariaţilor, libertatea de a se stabili şi libera
circulaţie a serviciilor.
Principiul liberei circulaţii a persoanelor se fundamentează pe cel al
egalităţii de tratament prevăzut de art.6 CEE: “În aplicarea dispoziţiilor
prezentului tratat se interzice orice discriminare pe motiv de naţionalitate”.
Egalitatea de tratament presupune ca în fiecare stat membru străinul
comunitar să fie asimilat naţionalului, adică resortisantului altui stat să i se
asigure drepturile şi obligaţiile de care se bucură naţionalul.
Sunt avute în vedere următoarele drepturi:
1-dreptul de reunire a familiei, de care beneficiază soţul/soţia şi copii
până la 21 de ani sau cei aflaţi în întreţinerea celui care cere reunirea familiei;
priveşte dreptul copiilor de a avea acces la învăţământul general;
2-dreptul la pregătire profesională (recunoscut după 1985) ce priveşte
dreptul la formare profesională, inclusiv studii şi pregătire pentru o meserie;
este susţinut de politici comunitare de formare profesională, prin programe
specializate;
3-egalitatea de remunerare, avantaje fiscale şi sociale, protecţie socială
şi protecţie juridică identică (se au în vedere cazurile de accidente auto în care
străinii comunitari au dreptul la aceleaşi indemnizaţii ca şi naţionalii, cât şi
reglementarea asigurărilor).
De aceste drepturi nu se bucură străinii care nu aparţin statele membre
UE.
Libera circulaţie a salariaţilor prevăzută prin art.48-51 tratatul CEE.
A primit aplicare directă după 1968 şi s-a realizat pe baza
regulamentelor adoptate de Consiliu privind eliminarea permisului de lucru
pentru resortisanţii comunitari, accesul la un loc de muncă în aceleaşi condiţii
de prioritate ca şi pentru naţionali şi tratament identic cu naţionalii în ceea ce
priveşte ansamblul condiţiilor de muncă: salarizare, concediere, şomaj,
securitate socială, formare profesională, drepturi sindicale, avantaje fiscale şi
sociale.
Această libertate priveşte şi exercitarea unor sporturi cu caracter
profesionist şi a înlăturat reglementările organizaţiilor internaţionale sau
europene în materie (cazul Bosman, CJCE 15 decembrie 1995).
Constituie excepţie de la această libertate locurile de muncă în
administraţia publică. Art.48.4 CEE exclude locurile de muncă ce au o legătură
cu activităţi specifice administraţiei publice, pentru că este vorba de exerciţiul
puterii publice şi priveşte răspunderea şi protejarea intereselor generale ale
statului.
Aceste derogări privesc funcţiile specifice statului şi colectivităţilor
asimilate: forţe armate, poliţie, alte forţe de ordine, magistratura, diplomaţia,
administraţia fiscală, locuri de muncă din ministere generale sau regionale,
bănci centrale.
Libertatea de a se stabili priveşte societăţile comerciale, relativ la
înfiinţarea şi funcţionarea acestora.
Se au în vedere activităţile nesalariate: înfiinţarea de societăţi
comerciale, desfăşurarea activităţii comerciale în aceleaşi condiţii pentru toate
societăţile comerciale naţionale sau ale unui stat comunitar, egalitate de
tratament comercial, inclusiv dreptul de a sta în justiţie în condiţii egale.
Excepţie fac activităţile ce comportă exerciţiul autorităţii publice.
Discuţii sunt legate de activităţile profesionale care participă la exerciţiul
unei funcţii publice: avocaţi, notari şi executori judecătoreşti.
Libertatea activităţilor nesalariate priveşte şi recunoaşterea diplomelor.
În timp s-a ajuns la o recunoaştere mutuală, cu reglementări distincte pe
sectoare de activitate.
Din anul 1988 există un sistem general de recunoaştere a diplomelor.
Accesul la profesii este subordonat posesiei unei diplome sau poate fi legat şi
de experienţa profesională, pe domenii de activitate.
În această privinţă şi în prezent există deosebiri de reglementări, mai ales
când se cere experienţă profesională legată de o perioadă îndelungată de
timp, onorabilitate, dovezi de sănătate psihică sau fizică, condiţii de
moralitate, lipsa condamnărilor penale, prestarea unui jurământ etc.
Libera circulaţie a serviciilor are în vedere serviciul înţeles drept prestaţii
oferite în mod normal în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt
întrunite dispoziţiile liberei circulaţii a bunurilor, capitalurilor şi persoanelor.
Această libertate priveşte fie persoana care se deplasează pentru a
presta serviciul, fie chiar serviciul prestat care străbate graniţele (emisiuni
televizate).
Se realizează în principal prin armonizarea legislaţiilor naţionale, pentru
a se permite ca orice resortisant UE să aibă acces la orice serviciu comunitar.
Principalele domenii de armonizare legislativă în prezent sunt sectorul
bancar şi asigurări, transporturi, telecomunicaţii, audiovizual, pieţe publice.
Integrarea economică are importante implicaţii juridice şi politice, ea
presupunând armonizarea sistemelor naţionale de drept şi elaborarea unor
politici comune în cele mai diverse domenii cum sunt comerţ, transporturi,
mediu, agricultură, protecţie socială, combaterea terorismului, politică externă
ş.a.
Integrarea economică este suportul integrării sociale, juridice şi politice,
ceea ce şi-au şi propus statele membre de la elaborarea primelor principii
(Planul Schumann) şi până la realizarea Uniunii Europene “realizarea unei
uniuni din ce în ce mai strânsă între popoarele europene”.
Toate mutaţiile intervenite în evoluţia Comunităţilor dovedesc că pornind
de la o integrare economică bazată pe o solidaritate de fapt se poate ajunge la
o integrare politică.
4.6 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE

“Uniunea are ca obiective să promoveze progresul economic şi social …
să asigure o dezvoltare echilibrată şi durabilă … să întărească coeziunea
economică şi socială prin realizarea unei uniuni economice şi monetare … să
îşi afirme identitatea pe scena internaţională, prin realizarea unei politici
externe şi de securitate comună … să întărească protecţia drepturilor şi
intereselor resortisanţilor statelor membre” (art.B Tratatul de la Maastricht,
astfel cum a fost modificat prin Tratatul de la Amsterdam).
“Uniunea se bazează pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pe statul de drept, principii
care sunt comune statelor membre” (art.F, al.1). “Uniunea respectă
identitatea naţională a statelor membre” (art.F, al.3 - Tratatul de la Maastricht
astfel, cum a fost modificat prin Tratatul de la Amsterdam).
Principiile fundamentale ale Uniunii Europene sunt următoarele:
-respectarea valorilor Uniunii ;
-consacrarea libertăţilor fundamentale UE: libera circulaţie a mărfurilor, a
persoanelor, a
serviciilor şi a capitalurilor ;
-respectarea principiilor dreptului internaţional public, consacrate în
Carta Naţiunilor Unite;
-respectarea principiilor fundamentale privind competenţele Uniunii:
-principiul atribuirii de competenţe ;
-principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii ;
-principiul democraţiei reprezentative şi participative, pe baza
cetăţeniei europene .

Capitolul
Sistemul juridic comunitar
5.1 DREPT COMUNITAR

5.1.1 Noţiune
Dreptul instituţional comunitar reprezintă o parte a dreptului rezultat ca
urmare a existenţei şi funcţionării Comunităţilor Europene.
Dreptul comunitar poate fi definit ca ansamblul regulilor juridice
conţinute în tratate sau elaborate de instituţii şi care au ca obiect
Comunităţile şi competenţele atribuite acestora.
Dreptul comunitar reprezintă un ansamblu foarte vast de reguli juridice,
componentele sale având corespondent în majoritatea normelor materiale ale
sistemelor naţionale de drept. Putem spune că majoritatea disciplinelor sunt
afectate de reglementarea comunitară, existând astfel un drept comunitar
vamal, comercial, bancar, fiscal, social, al concurenţei, al agriculturii, al
transporturilor, privind brevetele şi mărcile etc.
Toate aceste discipline nou apărute după crearea Comunităţilor
Europene întregesc studiul dreptului în ţările membre.
După natura lor, reglementările comunitare pot fi împărţite în două mari
categorii. O primă categorie conţine normele de drept substanţial, de fond din
diferitele domenii (concurenţă, comerţ etc.) şi care formează dreptul material
comunitar ce se prezintă sub forma unui ansamblu de mai multe ramuri de
drept, respectiv discipline de studiu (drept vamal comunitar, drept bancar
comunitar ş.a.).
A doua categorie conţine dispoziţiile care guvernează constituirea
Comunităţilor, funcţionarea şi controlul lor, sub ultimele două aspecte
referindu-se şi la sistemul izvoarelor de drept şi jurisdicţiile proprii.
Aceste norme formează dreptul instituţional comunitar sau dreptul
comunitar general, disciplină de bază studiată şi de noi în prezenta lucrare.
Studiind dreptul instituţional comunitar observăm că el cuprinde norme în
majoritate de drept public asemănătoare celor de drept constituţional,
administrativ, internaţional public, fiscal ş.a. din dreptul intern.
Grupând ansamblul normelor relative la constituirea şi funcţionarea
Comunităţilor, dreptul instituţional comunitar reprezintă un drept comunitar
general în raport cu disciplinele de specialitate ce conţin normele materiale în
diverse domenii şi de aceea studiul său este prealabil.
În cele ce urmează vom studia structura instituţională a Uniunii
Europene, funcţionarea şi controlul Comunităţilor, respectiv ordinea de drept şi
jurisdicţională.
5.1.2 Natură juridică

Originalitatea construcţiei comunitare face deosebit de dificilă definirea
naturii juridice a dreptului comunitar.
Deşi se prezintă sub forma unei organizaţii de drept internaţional public,
Uniunea Europeană prezintă o structură instituţională şi funcţională, precum şi
un mecanism de aplicare a tratatelor şi de realizare a scopului lor,
fundamental deosebite de toate organismele internaţionale.
Normele juridice care reglementează constituirea şi funcţionarea Uniunii
Europene sunt norme proprii, de drept intern, asemenea normelor din
sistemele naţionale de drept ale statelor membre, aşa încât putem spune că
Uniunea Europeană are propriul său sistem de drept, un sistem de drept
comunitar. Necesitatea viabilităţii construcţiei comunitare a impus această
soluţie originală.
Comunităţile s-au născut pe baza unor tratate internaţionale semnate şi
intrate în vigoare după toate regulile dreptului tratatelor.
Regulile dreptului internaţional public prevăd ca următoare etapă
executarea tratatelor, aceasta fiind în exclusivitate de competenţa autorităţilor
naţionale ale statelor semnatare. Atât integrarea regulilor de drept conţinute
în tratate, cât şi aplicarea efectivă a acestor dispoziţii sunt în exclusivitate de
competenţa autorităţilor publice naţionale. Nu există nici o putere care să
poată impune aplicarea uniformă a dispoziţiilor tratatelor, executarea actelor
internaţionale fiind supusă suveranităţii naţionale a statului semnatar.
Din această cauză multe dintre dispoziţiile tratatelor internaţionale nu
sunt aplicate de către statele părţi, sau sunt aplicate în mod denaturat. Nimic
nu se poate opune şi nu poate paraliza suveranitatea de stat. Aşa stau
lucrurile în dreptul internaţional public.
Pentru a evita această evidentă sursă de eşec, Comunităţile Europene au
elaborat o ordine de drept proprie.
Instituţii proprii dotate cu puteri de decizie şi control se comportă ca şi
organele naţionale, elaborând acte obligatorii care se aplică direct subiectelor
de drept, aplicând sancţiuni pecuniare etc., toate acestea în temeiul puterii de
decizie proprie conferită de statele membre.
Ordinea de drept comunitară este prioritară în raport cu cea naţională a
ţărilor membre.
În concluzie putem spune că dreptul comunitar este alcătuit dintr-un
ansamblu de norme de drept public (preponderente) şi de drept privat, norme
de drept instituţional şi material şi are o natură juridică proprie, fiind un drept
intern al Comunităţilor Europene.
5.2 IZVOARELE DREPTULUI INSTITUŢIONAL EUROPEAN
Statele membre, prin Tratatele constitutive au înţeles să creeze între ele

nu numai o uniune cât mai strânsă economică şi politică, dar şi o ordine
proprie de drept. Existenţa unui sistem propriu dotat cu puteri publice
asemănătoare oricărui stat naţional, cât şi a unui sistem de norme foarte
diverse şi ierarhizate, precum şi a organelor proprii ce veghează la realizarea
şi respectarea dreptului comunitar, au permis Curţii de Justiţie să statueze că
Uniunea Europeană dispune de propria ordine de drept şi jurisdicţie.
Ordinea de drept comunitară se particularizează prin două trăsături
generale: este o ordine de drept internă şi este o ordine de drept integrată în
ordinea juridică naţională a statelor membre. Prin aceste caractere, prin
existenţa unui sistem propriu de izvoare de drept şi jurisdicţie, ordinea de
drept comunitară se deosebeşte fundamental de ordinea de drept
internaţională, care se întemeiază pe relaţiile dintre state şi deplinul control al
acestora asupra dreptului.
Dreptul comunitar are în statele membre o aplicare imediată şi directă,
cu prioritate sau întâietate faţă de norma naţională în acelaşi domeniu de
reglementare, ceeace aigură realizarea finalităţii prevăzută în tratate.
Sistemele naţionale devin armonizate între ele, în limitele unei concepţii
axiologice europene ce se conturează pe măsura adâncirii integrării.

5.2.1 Dreptul instituţional comunitar originar sau primar
Legislatia primara reprezinta partea fundamentala a dreptului comunitar
si a sistemului de drept al Uniunii Europene pentru ca, pe baza si în acord cu
aceste tratate, sunt generate întreaga legislatie secundara, precum si celelalte
acte ale Uniunii Europene. Din acest motiv, legislatia primara constituie esenta
cadrului constitutional al Uniunii si, alaturi de principiile de drept, ocupa pozitia
cea mai importanta în ierarhia surselor dreptului comunitar.
În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice
fundamentale ale dreptului comunitar constituite de :
-Tratatele de instituire a celor trei Comunitati europene (Tratatul privind
instituirea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, semnat la Paris la 18
aprilie 1951 si intrat în vigoare la 25 iulie 1952;
-Tratatul privind instituirea Comunitatii Economice Europene, semnat la
Roma la 25 martie 1857 si intrat în vigoare la l ianuarie 1958; Tratatul privind
instituirea Comunitatii Europene a Energiei Atomice, semnat la Roma la 25
martie 1957 si intrat în vigoare la l ianuarie 1958);
-Tratatul de fuziune, semnat la 8 aprilie 1965 si intrat în vigoare la l iulie
1967;
-cele doua tratate bugetare: Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie
1970 si Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, intrat în vigoare la l iunie
1977;
-Tratatul de modificare a Tratatelor de instituire a Comunitatilor
Europene privind Groenlanda (17 martie 1984);
-Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 la Luxemburg de 9
din cele 12 state membre, iar la 28 februarie 1986 de celelalte 3, Italia,
Danemarca si Grecia si intrat în vigoare la l iulie 1987;
-Tratatul de la Maastricht, adoptat la 10 decembrie 1991, semnat la 7
februarie 1992 si intrat în vigoare la l noiembrie 1993;
-Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997, intrat în vigoare
la l mai 1999;
-Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, intrat în vigoare în
ianuarie 2003;
-Tratatul de la Lisabona, semnat pe 13 decembrie 2007 si intrat în
vigoare pe 1 decembrie 2009;
Unele dintre aceste acte comunitare cuprind si protocoale anexe, care
fac parte integranta din aceste acte, asa cum se precizeaza în chiar cuprinsul
lor. Actele comunitare mentionate constituie un adevarat „corpus"
constitutional, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel
inferior si beneficiind de o prezumtie absoluta de legalitate.
5.2.2 Izvoarele complementare ale dreptului comunitar

Alaturi de actele comunitare precizate în articolul 249 T.C.E., exista o
serie de acte derivate numite „atipice”, deoarece nu apar în clasificarea facuta
de articolul mentionat. Adoptarea acestui tip de acte a fost legitimata de
C.J.C.E., sub rezerva ca acestea sa nu deroge de la prevederile Tratatelor
constitutive, principiu valabil, de altfel, pentru întregul drept derivat ai carui
emitenti sunt institutiile comunitare. Pot fi citate in aceasta categorie,
urmatoarele categorii de acte:
-Actele interne ale institutiilor comunitare;
-Actele sui generis;
-Acordurile internationale la care sunt parte Comunitatile Europene.

5.2.3 Dreptul instituţional derivat
Actele cu caracter normativ emise de institutiile Uniunii Europene în
procesul exercitarii competentelor care le sunt atribuite prin Tratat alcatuiesc
legislatia secundara, cel de-al doilea izvor important al ordinii juridice
institutionale comunitare.
Legislatia primara atribuie rolul de a emite acte comunitare triunghiului
decizional format din Parlamentul European, Consiliul U.E. si Comisia
Europeana. În exercitarea atributiilor conferite prin Tratate de catre statele
membre ale U.E., acestea au competenta de a adopta mai multe tipuri de acte
juridice, care au efecte juridice diferite si sunt specifice ansamblului original pe
care îl reprezinta Uniunea Europeana.
În timp s-a cristalizat o anumita ierarhie a actelor comunitare de drept
derivat, potrivit careia doar regulamentele, directivele si deciziile au forta
juridica obligatorie, în timp ce recomandarile si avizele sunt facultative.
5.2.3.1 Regulamentele - principalul izvor al dreptului derivat

Regulamentele sunt cele mai importante acte juridice ce pot fi adoptate
de institutiile Uniunii Europene. Ele au aplicabilitate generala, fiind obligatorii
în toate elementele lor si fiind direct aplicabile în toate statele membre.
Este regulament, de exemplu, actul comunitar prin care sunt
regularizate preturile unei categorii de produse sau prin care se impun
anumite obligatii producatorilor de automobile din Uniunea Europeana.
Din punct de vedere material, adica al fortei juridice a dispozitiilor, în
jurisprudenta s-a facut o distinctie între regulamentele de baza si
regulamentele de executare.
Regulamentele de baza sunt regulamentele adoptate de Consiliu potrivit
procedurii prevazute în tratat.
Regulamentele de executare sunt adoptate de Comisie, abilitata în acest sens
de Consiliu sau pot fi adoptate chiar de catre Consiliu.
Regulamentele intra în vigoare numai dupa publicarea lor în „Jurnalul
Oficial al Comunitatilor Europene”.
5.2.3.2 Directiva
Directiva este un act normativ cu forta obligatorie pentru statul membru
caruia îi este adresata numai în ce priveste rezultatul de atins, lasându-se
autoritatilor nationale din statul respectiv competenta alegerii formelor si
metodelor de aplicare a ei.
În fiecare directiva sunt prevazute termene-limita pentru introducerea la
nivel national a legislatiei necesare pentru atingerea obiectivelor. Daca aceste
termene sunt depasite, directiva va avea oricum efect (indirect) asupra
legislatiei nationale, dar, daca textul este destul de clar astfel încât sa poata
avea aplicabilitate directa (lucru decis de Curtea Europeana de Justitie),
efectele sale vor fi directe, în mod similar cu regulamentele. Cetatenii UE pot
invoca în instanta neimplementarea de catre state a unor directive, dar în
general nu pot invoca neimplementarea acestora într-un proces împotriva altei
persoane. Pentru acest ultim caz exista însa exceptii pe baza unui principiu de
drept comunitar numit efect incidental, ce permite invocarea ca factor incident
a neimplementarii de catre state a directivelor chiar si într-un proces împotriva
unei alte persoane.
Directiva este un act individual. Aceasta caracteristica, adevarata din
punct de vedere juridic, trebuie nuantata în practica. Majoritatea directivelor
sunt de fapt adresate ansamblului statelor membre, având ca scop
implementarea uniforma si simultana a legislatiei în statele membre, astfel ca
directiva apare ca un instrument de legislatie indirecta. Se întelege, atunci, de
ce judecatorul nu a ezitat sa califice directiva ca fiind un „act cu aplicabilitate
generala”. Aceasta constatare pune în evidenta un prim factor de apropiere
între directiva si regulament, care, în practica, si nu în drept, au foarte des
aceeasi aplicabilitate generala, daca analizam efectele concrete ale actului
dincolo de formalismul juridic.
Directiva nu este dotata - spre deosebire de regulament - decât cu o
forta normativa limitata. Obligatia pe care ea o creeaza în sarcina statelor
membre nu poarta de fapt decât asupra „rezultatului de atins” si lasa acestora
„competenta în ceea ce priveste forma si mijloacele”.
În ce priveste elaborarea directivelor, aceasta competenta apartine în
principal Consiliului si Parlamentului, la propunerea Comisiei, sau, în situatii
mai rare, la initiativa Consiliului, în urma avizului Comisiei, în cazuri
exceptionale, directivele sunt emise de Comisie, din initiativa proprie sau cu
abilitarea din partea Consiliului.
Exista doua categorii de directive, si anume:
a. directive de baza
b. directive de executie
Directiva de baza este adoptata pe baza Tratatelor, iar cea de-a doua
pentru executarea cele
dintâi; trebuie mentionat principiul conform caruia directivele de executie nu
pot deroga de la directivele de baza. Directiva apare ca un instrument folosit
la nivel comunitar în vederea armonizarii legislatiilor nationale, de depasire a
diferentelor, a contradictiilor, de multe ori substantiale, dintre reglementarile
interne ale diverselor state membre ale U.E.
În ceea ce priveste transpunerea directivei, aceasta presupune
adoptarea de catre autoritatile nationale competente, în termenul prevazut de
catre institutiile comunitare, a masurilor necesare pentru aplicarea în ordinea
juridica interna a normelor continute de directiva. Trebuie precizat faptul ca
aceste masuri nationale nu vizeaza „introducerea” directivei în dreptul intern
asa cum este aceasta înteleasa în teoria dualista. În cadrul dreptului comunitar
exista chiar interdictia oricarui procedeu de tip dualist. Transpunerea directivei
consta numai în a pune în practica acest act prin masuri de ordin intern,
procedeul fiind similar situatiei în care se adopta hotarâri de guvern în vederea
aplicarii unei legi sau ordonante.
Statele au anumite obligatii si anterior expirarii termenului de
transpunere, ele trebuind sa se abtina, pâna la acest moment, „de a lua
masuri de natura a compromite grav” rezultatul urmarit de directiva, iar
aprecierea unor astfel de cazuri este lasata la latitudinea judecatorului
national.
O transpunere incorecta a directivei constituie o încalcare a obligatiilor
comunitare si este de natura sa angajeze raspunderea statului în fata C.J.C.E.
Totodata, statele trebuie sa notifice Comisiei europene masurile nationale de
transpunere, absenta ori întârzierea notificarii având aceleasi urmari pe planul
raspunderii statale.
De asemenea, exista conditia ca masura interna sa fie adoptata într-un
anumit termen, determinat de institutia comunitara care a emis directiva. Ca
regula, termenul este mentionat în chiar continutul directivei. Acest termen
are un caracter imperativ. Autoritatile nationale nu se pot prevala de durata
prea redusa a acestui termen pentru a nu transpune directiva. O transpunere
târzie a directivei constituie o încalcare a obligatiilor comunitare si duce la
angajarea raspunderii statului.

5.2.3.3 Decizia
În cadrul izvoarelor de drept derivat comunitar, adica a actelor a caror
adoptare se fundamenteaza pe dreptul primar, exista o categorie de
reglementari numite decizii. Acestea sunt acte obligatorii în toate elementele
lor pentru destinatarii care-i desemneaza.
Decizia nu are o influenta generala. Ea este deci, prin natura sa, un act
individual care produce efecte pentru unul sau mai multi destinatari, care pot
fi: statele membre sau particularii. Din punctul de vedere însa al aplicabilitatii
directe, se poate întâmpla, totusi, ca decizia adresata unui stat membru sa
implice luarea de catre acesta a unor masuri destinate punerii sale în aplicare.
Decizia este direct aplicabila de catre destinatarii sai. Astfel, în practica
Curtii Europene de Justitie în speta Leberphennig (judecata în 1970), speta
Frantz Grad Traunstein (dosar nr.9/1970, decizia din 6 octombrie 1970) Curtea
a recunoscut pentru prima data efectul direct al altor acte comunitare decât
regulamentele.
Atunci când decizia este adresata unuia sau mai multor state membre,
ea poate crea drepturi sau obligatii pentru particulari. În acest caz, cu scopul
de a pastra efectul util al deciziei, acestia ar putea sa o invoce în fata
jurisdictiilor nationale.
Decizia este obligatorie în toate elementele sale, caracteristica prin care
este asimilabila regulamentului si se distinge de directiva.
Curtea a recunoscut ca o decizie adresata unui stat poate crea drepturi
în favoarea justitiabililor în masura în care nu lasa destinatarului nici o marja
de apreciere discretionara în ceea ce priveste executarea sa.
Deciziile se adopta de catre Consiliu la propunerea Comisiei sau, în
situatii mai rare, din proprie initiativa. Comisia poate, în anumite cazuri, sa
emita decizii fie din proprie initiativa, fie prin abilitare din partea Consiliului.
5.2.3.4 Decizia-cadru
Decizia-cadru este un nou instrument comunitar aparut prin intrarea în
vigoare a Tratatului de la Amsterdam, unde este citata în cadrul Titlului VI al
Tratatului UE (cel referitor la cooperarea judiciara) ca înlocuind actiunea
comuna.
Decizia-cadru este folosita pentru apropierea dispozitiilor legislative si a
reglementarilor statelor membre. Propusa la initiativa Comisiei europene sau a
unui stat membru, ea trebuie sa fie adoptata în unanimitate.
Decizia-cadru obliga statele membre în ceea ce priveste rezultatul de
atins dar lasa la decizia fiecarui stat membru modul si forma în care acest
lucru se va petrece.
În cazul Pupino din 2005, Curtea Europeana de Justitie a conferit un efect
direct în privinta deciziilor cadru astfel ca acestea sa intre de asemenea în
vigoare în cazul în care o tara a refuzat sa implementeze o decizie cadru.
Totusi, ultima prevedere din Articolul 34, 2 (b), stipuleaza în mod explicit ca
deciziile cadru nu vor avea un efect direct.
5.2.3.5 Recomandările şi avizele
Recomandarea - Recomandarea este un act adoptat de institutiile sau

organele comunitare care nu are caracter obligatoriu, având ca obiect
invitarea destinatarilor sa adopte o anumita conduita.
Recomandarea reprezinta, uneori, un substitut pentru adoptarea unei
directive, pornind de la premisa încrederii în autodisciplina destinatarilor sai.
Totusi, Recomandarea nu este lipsita de orice efect juridic, C.J.C.E. afirmând ca
jurisdictiile nationale trebuie sa o utilizeze ca instrument de interpretare a
masurilor nationale adoptate pentru punerea lor în aplicare sau în situatia în
care recomandarea vine în sprijinul altor masuri comunitare cu caracter
constrângator. Când un stat omite sa ia masurile recomandate, C.J.C.E. poate
sa examineze daca acea recomandare are sau nu efecte juridice.
Avizul - Avizul este actul comunitar care exprima un punct de vedere.
Categoria avizelor obligatorii se subclasifica, din punctul de vedere al
respectarii sale de catre solicitant, în: avize consultative, a caror respectare
ramâne la latitudinea celui care este obligat sa îl ceara si avize conforme, a
caror respectare este obligatorie.
Foarte multe avize sunt elaborate de catre C.J.C.E., a carei misiune
principala prevazuta de Tratatele institutive si modificatoare este aceea de a
asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea si aplicarea
Tratatelor.
5.2.3.6 Dreptul comunitar jurisprudenţial

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie este în sistemul de drept comunitar un
izvor de drept. În general, jurisprudenţa nu este considerată ca o veritabilă
sursă de drept, soluţiile fiind date în aplicarea normelor de drept comunitar
scris, conţinute în tratate şi celelalte acte anterior prezentate. Cu privire însă
la precizarea principiilor generale şi a drepturilor fundamentale, statuările
Curţii de Justiţie sunt izvoare de drept nemijlocit.
Toate hotărârile Curţii de Justiţie, cu excepţia celei date în soluţionarea
recursului în anulare sunt obligatorii şi au autoritate de lucru judecat.
În mod particular Curtea de Justiţie are importanta misiune de a
interpreta dispoziţiile tratatelor şi de a preciza, în raport de ansamblul
normelor comunitare principiile generale şi drepturile fundamentale ce
guvernează acest sistem de drept.
Această situaţie particulară se datorează împrejurării că tratatele au fost
preocupate îndeosebi de elaborarea unor reglementări economice, acordând
mai puţină atenţie principiilor şi regulilor de drept. Uneori aceste principii sunt
doar prezumate. În toate situaţiile, ţinând cont de ansamblul normelor
comunitare, de finalitatea construcţiei europene şi de particularităţile
sistemului instituţional, Curtea de Justiţie are misiunea de a elabora principiile
generale de drept şi de a preciza care sunt drepturile fundamentale
recunoscute de acest sistem.
Principiile generale trebuie să corespundă naturii Comunităţilor, dar să
fie şi în concordanţă cu principiile recunoscute de sistemele naţionale de drept
ale statelor membre. Aceleaşi caracteristici au şi drepturile fundamentale
comunitare. Pentru toate aceste situaţii, soluţiile Curţii de Justiţie sunt izvoare
directe de drept.
5.3 PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI COMUNITAR

Principiile generale de drept constituie unul din izvoarele dreptului
comunitar. Se disting trei categorii de principii:
1) principii juridice obligatorii, care sunt o mostenire juridica comuna
Europei ca forma a dreptului natural;
2) reguli de reglementare comune legislatiei statelor membre, care
îsi au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsa de-a lungul anilor,
si în nivelul lor de dezvoltare economica, sociala si culturala sensibil egal (este,
în fapt, o conditie a dobândirii calitatii de membru al Uniunii Europene);
3) reguli generale inerente ordinii juridice comunitare, care sunt
promovate independent de ordinea juridica nationala.
Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresa în tratatele
comunitare si trebuie sa fie general acceptate în ordinea juridica nationala a
statelor membre în scopul de a constitui principii generale de drept comunitar.
Sunt obligate sa respecte principiile generale de drept institutiile comunitare,
sub sanctiunea nulitatii actelor pe care le emit, statele membre, atunci când
iau decizii care intra în sfera de aplicare a dreptului comunitar, precum si
jurisdictiile nationale, ca judecator de drept comun al dreptului comunitar.
Cutuma comunitara
Din prevederile dreptului comunitar european nu reiese, în mod expres,
calitatea de izvor de drept a cutumei, dar acest lucru nici nu este negat în mod
expres. Dreptul cutumiar comunitar european, format printr-o practica
îndelungata si din convingerea ca aceasta practica este conforma cu dreptul,
are, în principal, rolul de a completa Tratatele si, în situatii exceptionale, pe
acela de a interpreta si modifica Tratatele.
Un exemplu în care cutuma este izvor de drept este situatia secretarilor
de stat care nu sunt membri ai guvernului, dar care au dreptul de a participa
la sedintele Consiliului în locul ministrilor de resort.
5.4 PRINCIPIUL PROTECŢIEI DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE

OMULUI
Elaborata in cadrul Consiliului Europei si semnata la Roma, la 4
noiembrie 1950, Conventia pentru apararea drepturilor omului si
libertatilor fundamentale (mai cunoscuta sub denumirea simplificata de
Conventia europeana a drepturilor omului - CEDO) a devenit unul din
instrumentele cele mai eficace de aparare a drepturilor omului in lume.
Ea reprezinta un astfel de instrument din doua motive principale:
-locul sau in dreptul intern al statelor membre care au ratificat
Conventia, un loc care explica influenta profunda exercitata de Conventie
asupra legislatiei, jurisprudentei si practicii acestor state;
-spre deosebire de alte instrumente internationale de aparare a
drepturilor omului, Conventia detine propriul mecanism jurisdictional
supranational, care se impune Inaltelor Parti contractante si garanteaza
respectarea de catre acestea a drepturilor proclamate.
Doua dintre articolele Conventiei ilustreaza in cel mai inalt grad aceasta
caracteristica fundamentala:
-instaurarea, printr-un tratat international, a unei jurisdictii insarcinate sa
o aplice (art. 19 - se instituie o Curte Europeana a Drepturilor Omului in scopul
asigurarii respectarii angajamentelor rezultand in sarcina Inaltelor Parti
contractante din Conventie si din protocoalele sale);
-art. 46 - obliga Inaltele Parti contractante sa se conformeze hotararilor
definitive le Curtii, in litigiile in care au fost parte.
Acest sistem de aparare a drepturilor omului prezinta doua limitari
fundamentale:
-geografica - este un sistem de aparare european
-materiala - acopera doar drepturile si libertatile care sunt in mod
esential orientate catre respectarea drepturilor persoanei, a drepturilor civile si
politice ale omului (excluzand, cu cateva exceptii, drepturile sale economice si
sociale - care sunt garantate prin alte instrumente, cum ar fi Carta sociala
europeana).
Cunoasterea Conventiei este indispensabila la ora actuala:
-ea poate fi invocata in fata jurisdictiilor interne, care trebuie sa o
interpreteze si sa o aplice, sub controlul de ultima instanta al Curtii Europene a
Drepturilor Omului, care intervine nu ca un judecator de a treia sau a patra
instanta, ci ca un organ de control european.
-Sistemul Conventiei este fundamentat pe principiul subsidiaritatii
La randul ei, Romania a ratificat Conventia europeana a drepturilor
omului la 20 iunie 1994, cu mai bine de patru ani inainte de intrarea in vigoare
a Protocolului nr. 11, care a schimbat fundamental mecanismul institutional,
indeosebi prin faptul ca a pus capat existentei Comisiei Europene a Drepturilor
Omului, transformand Curtea Europeana a Drepturilor Omului intr-o jurisdictie
permanenta si unica si retragand rolul jurisdictional al Comitetului de Ministri
al Consiliului Europei.
Romania a devenit un actor important pe terenul Conventiei: astfel, ea
figureaza la ora actuala printre cele cinci sau sase impotriva carora numarul
de cereri introduse este cel mai ridicat.
Prima hotarare impotriva Romaniei a fost pronuntata de Curte la
inceputul anului 1998.
Necunoasterea Conventiei poate fi un obstacol in exercitarea efectiva a
drepturilor si libertatilor pe care aceasta le protejeaza.
Nerespectarea regulilor procedurale de baza:
-exigenta epuizarii cailor de recurs interne;
-termenul maxim de sase luni de la ultima decizie interna pana la
introducerea unei cereri la Strasbourg;
-inadmisibilitatea cererilor care contesta acte anterioare ratificarii
Conventiei de catre statul parat si alte cateva ii pune, inevitabil, pe reclamanti
in situatia de a-si vedea cererea respinsa de catre Curte, ca fiind inadmisibila.
Trebuie cunoscute regulile Convenției, in asa fel incat sa poata servi
victimelor incalcarilor drepturilor omului.
Capitolul

Sistemul instituţional comunitar
6.1 STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ

Tratatele constitutive, astfel cum au fost modificate prin Tratatul de la
Maastricht au creat un sistem de organe proprii, deosebit de dezvoltat şi diferit
de cel al altor organizaţii internaţionale.
Acest sistem este alcătuit din două categorii de organe. Unele calificate
ca organe majore şi denumite de tratate Instituţii formează structura de bază
şi au rolul de asigura realizarea întregii construcţii comunitare. Aceste organe
sunt Consiliul, Comisia, Parlamentul European, Curtea de Justiţie şi Consiliul
European. Primele patru au fost create prin Tratatele constitutive, iar cel de-al
cincilea prin Tratatul de la Maastricht.
A doua categorie o constituie organele complementare sau subsidiare,
care sunt organe specializate pe diverse domenii şi de multe ori joacă un rol
deosebit de important în realizarea funcţiilor Comunităţilor. Intră în această
categorie Curtea de conturi, Comitetul economic şi social, Comitetul
reprezentanţilor permanenţi, Banca Europeană de Investiţii, Banca Centrală
Europeană ş.a. Aceste organe sunt create de tratate sau de Instituţii în
aplicarea dispoziţiilor tratatelor.
Instituţiile se deosebesc de celelalte organe din caracterele lor:
-membrii Instituţiilor au cea mai mare legitimaţie fiind aleşi de popor sau
desemnaţi de guvernele statelor membre;
-numărul de locuri de care beneficiază fiecare stat este desemnat prin
acordul comun al acestora şi este conţinut într-un tratat;
-prin tratate au fost investite cu puteri proprii, pe care le exercită în
vederea realizării atribuţiilor lor;
-se bucură de o relativă autonomie juridică, administrativă şi financiară,
ca expresie a specializării funcţionale.
Fiecare Instituţie are un statut politic şi sociologic distinct, exprimă o
legitimitate proprie, are un principiu determinant. Consiliul reprezintă interesul
statelor membre; Comisia reprezintă interesul Comunităţii; Parlamentul
reprezintă interesul popoarelor din statele membre; Curtea de Justiţie interesul
dreptului; iar Consiliul European deopotrivă interesul statelor şi Comunităţii
prin cei mai înalţi reprezentanţi ai acestora.
Această structură instituţională nu are nici un corespondent în cea
clasică a organelor statului, sau în principiul separaţiei puterilor în stat. Una şi
aceeaşi Instituţie are de regulă atât un rol executiv, cât şi legislativ, iar pe de
altă parte nici un organ nu dispune de o anumită putere în exclusivitate, de
regulă rolul decizional şi executiv fiind realizat de cel puţin două Instituţii, care
nu sunt mereu aceleaşi. Spre exemplu Consiliul este un organ atât legislativ
cât şi executiv şi împarte puterea executivă cu Comisia şi pe cea legislativă cu
Parlamentul, care este principalul organ decizional în materie bugetară, altfel
el având în principiu rolul de a exercita controlul democratic asupra celorlalte
Instituţii.
Această construcţie instituţională corespunde unei concepţii dialectice
de realizare a unui corp dinamic, capabil să realizeze misiunea pentru care a
fost creat: integrarea “o uniune cât mai strânsă între statele membre” (art.A
Tratatul de la Maastricht).
Astăzi Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic, care îi
asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor sale (art.C Titlul I, Dispoziţii
comune, TM).

Acest stadiu s-a realizat în timp, fiind rezultatul unui proces de fuziune.
Iniţial Tratatele de la Paris şi de Roma au creat fiecare câte patru Instituţii: un
Consiliu, o Comisie, un Parlament şi o Curte de Justiţie.
Prin Convenţia semnată la Roma odată cu Tratatele din 1957 s-a realizat
o fuziune instituţională a organelor de control democratic şi de drept, în urma
intrării în vigoare a acestui act funcţionând pentru cele trei Comunităţi un
singur Parlament şi o singură Curte de Justiţie.
La 8 aprilie 1965 a fost semnat la Bruxelles Tratatul privind fuziunea
principalelor Instituţii: Comisia şi Consiliul. Actul de fuziune a intrat în vigoare
la 1 august 1967, de la acea dată un singur Consiliu şi o singură Comisie
funcţionând pentru cele trei Comunităţi, iar Înalta Autoritate CECO a încetat să
mai existe ca organ comunitar.
Acestor patru organe Tratatul de la Maastricht le-a adăugat Consiliul
European, ca expresie a împletirii intereselor statelor membre cu cele ale
Uniunii.
Consiliul, Comisia, Parlamentul şi Curtea de Justiţie funcţionează în baza
Tratatelor constitutive şi a celorlalte acte care le-au modificat, îşi exercită
atribuţiile conferite de aceste tratate pentru fiecare dintre organe, iar Consiliul
European funcţionează în baza TM şi îşi exercită atribuţiile conferite de acesta,
cât şi de alte acte ale Comunităţilor (anterior noiembrie 1993) sau ale Uniunii
Europene.
În ceea ce priveşte sediul, până în prezent nu s-a ajuns la realizarea unui
acord al guvernelor statelor membre cu privire la acest aspect. Actul Unic
European (AUE) a fixat doar sediul Curţii de Justiţie la Luxembourg, arătând
pentru celelalte Instituţii că Luxembourg, Bruxelles şi Strasbourg sunt locurile
de lucru provizorii pentru acestea. S-a mai precizat tot prin AUE că
Secretariatul general al Parlamentului European şi serviciile acestuia
funcţionează la Luxembourg. Actele privind punerea în aplicare a Uniunii
Economice şi Monetare (UEM) au fixat sediul Institutului Monetar European şi a
Băncii Centrale Europene la Frankfurt am Mein.
Sub aspectul regimului lingvistic trebuie precizat că toate cele
unsprezece limbi ale statelor membre (daneza, engleza, franceza, germana,
greaca, italiana, olandeza, portugheza şi spaniola, finlandeza, suedeza) sunt
limbi oficiale şi limbi de lucru, în sensul că toate actele sunt redactate în cele
unsprezece limbi, iar dezbaterile lucrărilor oricărui organ pot avea loc în
acelaşi regim lingvistic. În ceea ce priveşte actele Uniunii, versiunea în fiecare
din cele unsprezece limbi are caracterul de act original, iar interpretările
rezultate ca urmare a deosebirilor de sens din diferitele limbi se fac prin
confruntarea diferitelor versiuni, stabilindu-se sensul ce rezultă din această
operaţie logico-juridică.
În ceea ce priveşte regimul lingvistic în materie jurisdicţională,
Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie făcând aplicarea unei prezumţii
juris et de jure a statuat acelaşi regim ca cel arătat anterior.
6.2 CONSILIUL
În cadrul sistemului instituţional, după configuraţia care i-a fost dată,
Consiliul se prezintă ca un organ interguvernamental ce reprezintă interesul
statelor membre. Deşi Tratatele nu prevăd nici o ierarhie între Instituţii,
Consiliul deţine totuşi un rol dominant.
Regulile ce privesc constituirea şi funcţionarea sa sunt conţine în
articolele 2-8 din Tratatul de fuziune (TF) din 1965, cât şi în Regulamentul
intern elaborat de Consiliu în aplicarea art.5 TF.

6.2.1 Constituire
Consiliul este format din reprezentanţii statelor membre. Fiecare guvern
deleagă unul dintre membrii săi (art.2 TF). Această dispoziţie implică
următoarele aspecte:
a)doar persoanele care au calitatea de membru al guvernului unuia
dintre statele membre pot sta în Consiliu. Calitatea de membru al guvernului
este analizată în raport de normele constituţionale ale fiecărui stat. Statele nu
pot delega pentru Consiliu un înalt funcţionar, oricare ar fi rangul său, dacă nu
are calitatea de membru al guvernului;
b)fiecare stat are dreptul doar la un reprezentant;
c)în funcţie de ordinea de zi a lucrărilor Consiliului, statele pot delega
membri ai guvernului cu atribuţii corespunzătoare problemelor ce fac obiectul
dezbaterilor;
d)Consiliul se prezintă sub forma unei Instituţii unitare.
Date fiind compunerea Consiliului, în mod uzual el a fost numit Consiliu
de Miniştri.
Ca organ interguvernamental, Consiliul funcţionează în forma sa normală
ca o reuniune a miniştrilor de externe ai statelor membre. În această formă el
se reuneşte cel puţin odată pe lună, dezbătând problemele de politică
generală ale Uniunii, miniştrii de externe fiind consideraţi principalii
reprezentanţi ai guvernelor în raporturile externe ale statelor.
În funcţie de problemele înscrise pe ordinea de zi, Consiliul se poate
reuni şi la nivelul miniştrilor de resort pe domenii: agricultură, transporturi,
finanţe etc. În această situaţie îmbracă forma unui Consiliu specializat.
Practica delegării miniştrilor de resort a pus în evidenţă apariţia unei
lipse de coerenţă şi unitate, care a prejudiciat politica generală a
Comunităţilor. De multe ori miniştrii de resort aveau în vedere interesele
particulare ale domeniului respectiv, fără a ţine cont de politica internă şi
externă a statului, în complexitatea ei, ajungându-se astfel la promovarea
unor politici care erau în dezacord cu politica generală a statului şi cu cea
comunitară. Faţă de această situaţie s-a luat măsura reunirii Consiliului, pe cât
posibil la nivelul miniştrilor de externe.
Compus din reprezentanţii guvernelor, Consiliul este o Instituţie
comunitară care se prezintă şi sub forma unei conferinţe interguvernamentale
cu caracter diplomatic, tocmai datorită rangului la care este constituită.
Integrarea economică, politică şi juridică care este finalitatea
construcţiei comunitare face ca această conferinţă interguvernamentală să se
deosebească fundamental de cele de tip clasic din cadrul organizaţiilor
internaţionale. Particularităţile constitutive şi funcţionale îi dau în primul rând
caracterul de organ propriu al Uniunii Europene.
6.2.2 Funcţionare
Funcţionarea Consiliului este reglementată de Regulamentul intern
din 1979, elaborat de această Instituţie în aplicarea art.5 din Tratatul de
fuziune de la Bruxelles.
O primă categorie de norme sunt cele care privesc prezidarea
Consiliului. Prin rotaţie, fiecare stat membru asigură Preşedinţia Consiliului
pentru o perioadă de 6 (şase) luni. În funcţie de circumstanţe, cu totul
excepţional, preşedinţia se schimbă la fiecare 1 ianuarie şi 1 iulie.
Ordinea în care statele se succed la preşedinţia Consiliului este
prestabilă printr-un tratat negociat de statele membre. Ultimul tratat a
intervenit o dată cu aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei şi s-a stabilit
următoarea succesiune: 1966 - Italia, Irlanda; 1997 - Olanda, Luxembourg;
1998 - Marea Britanie, Austria; 1999 -Germania-Finlanda; 2000 - Portugalia,
Franţa; 2001 - Suedia, Belgia; 2002 - Spania, Danemarca şi primele şase luni
ale anului 2003 - Grecia.
Tratatele i-au conferit Preşedintelui atribuţii mai mult secundare şi de
ordin procedural. Realul statut al Preşedintelui Consiliului a fost conturat de
practică, atribuindu-i un rol intern în principal manifestat în raporturile cu
Parlamentul European în domeniul relaţiilor externe ale Uniunii.
O a doua categorie de norme priveşte regimul sesiunilor. Consiliul se
reuneşte la convocarea preşedintelui Comisiei. Sesiunile Consiliului sunt destul
de frecvente şi uneori lungi.
Pentru fiecare sesiune, preşedintele stabileşte o ordine de zi provizorie,
care este înaintată membrilor Consiliului şi Comisiei cu cel puţin 14 zile înainte
de începerea sesiunii. Ordinea de zi provizorie conţine problemele de dezbătut
la cererea unuia dintre membrii Consiliului sau Comisiei, documentaţia
aferentă (ce trebuie înaintată cu cel puţin 16 zile înaintea dezbaterilor), şi dacă
este cazul problemele asupra cărora preşedintele, delegaţiile sau Comisia pot
cere votul Consiliului.
Ordinea de zi definitivă este hotărâtă de Consiliu la începerea sesiunii.
Pentru înscrierea altor probleme se cere unanimitatea exprimată prin vot.
Reuniunile Consiliului au loc cu uşile închise. Doar membrii Comisiei au dreptul
de a participa şi de a lua cuvântul în afara membrilor Consiliului.
Hotărârile sunt luate doar de membrii Consiliului. Asupra problemelor
mai puţin importante şi când a intervenit un acord prealabil între
reprezentanţii permanenţi şi reprezentantul Comisiei, hotărârea este luată tot
de Consiliu, dar fără noi dezbateri.
A treia categorie de norme priveşte regimul deliberărilor şi al votului.
Ordinea de zi provizorie este împărţită în două părţi A şi B. Sunt înscrise
la partea A problemele asupra cărora nu mai sunt necesare dezbateri,
hotărârea luându-se direct. Asupra acestora s-a realizat deja un acord în cadrul
Comitetului reprezentanţilor permanenţi (organ auxiliar al Consiliului). Cu
privire la punctele înscrise la partea A, membrii Consiliului sau ai Comisiei îşi
pot exprima opinia înainte de luarea hotărârii, fără ca aceste opinii să modifice
acordul prealabil realizat. Opiniile sunt consemnate în procesul-verbal al
reuniunii sau în declaraţii care au caracterul de rezerve la hotărârea luată.
Dacă, la cererea unui membru al Consiliului sau al Comisiei sunt
necesare dezbateri asupra uneia dintre problemele din partea A, în acest caz
punctul respectiv se retrage de pe ordinea de zi, dacă nu se hotărăşte altfel în
Consiliu.
Punctele înscrise în partea B a ordinii de zi sunt cele care necesită
dezbateri. Dacă, în urma dezbaterilor nu se realizează un acord, problema
respectivă va fi înaintată Comitetului reprezentanţilor permanenţi spre a fi
analizată în cadrul acestui organ şi a se încerca realizarea acordului la nivelul
său, după care va fi din nou înaintată Consiliului pentru a lua o hotărâre.
Consiliul va proceda la vot la iniţiativa preşedintelui. Votul se dă într-o
anumită ordine prevăzută în Regulament. Majoritatea cerută pentru adoptarea
actului este în funcţie de distincţiile făcute de tratat, Consiliul cunoscând trei
modalităţi de vot: cu unanimitate, cu majoritate calificată şi cu majoritate
simplă.
Votul cu majoritate simplă reprezintă dreptul comun, fiind cerut în cele
mai multe cazuri asupra cărora decide Consiliul.
Votul cu unanimitate are în prezent un câmp mai restrâns de aplicare,
date fiind modificările aduse prin Actul Unic European. Acest tratat a
menţionat votul cu unanimitate în domenii constituţionale sau
quasiconstituţionale (de ex. modificarea Tratatelor, primirea de noi membri),

uneori în domeniul armonizării legislaţiilor naţionale şi în privinţa respingerii
unei propuneri a Comisiei.
Votul cu majoritate calificată este un sistem absolut particular U.E., el
fiind gândit după următorul principiu: să nu se dea statelor mai mici un rol
prea mare, dar nici să nu fie “strivite” de cele mai puternice.
În lumina Tratatelor de la Roma s-a elaborat un sistem ponderal de vot
ce are la bază un criteriu democratic, politic şi economic care a făcut ca
fiecărui stat să i se acorde următoarele voturi: Franţa, Germania, Italia şi
Marea Britanie, câte 10 voturi fiecare; Spania 8 voturi; Belgia, Grecia, Olanda
şi Portugalia câte 5 voturi fiecare; Austria, Suedia câte 4 voturi fiecare;
Danemarca, Finlanda şi Irlanda câte 3 voturi fiecare şi Luxemburg 2 voturi.
Majoritatea de 2/3 a fost stabilită la 62/87 voturi, iar în unele materii se
cere ca cele 62 de voturi să provină de la 10 ţări membre.
În aceste condiţii cei “cinci mari” nu pot lua o hotărâre care să fie
defavorabilă celorlalte state, dacă nu au de partea lor cel puţin două state din
categoria celor mai mici evident, dar nu din categoria celor foarte mici cu care
nu pot obţine majoritatea de 62. Pe de altă parte “cei mici” nu vor putea
impune soluţia lor “celor mari” pentru că nu dispun decât de 39 de voturi şi în
aceste condiţii trebuie să aibă de partea lor cel puţin “trei mari”.
În perspectiva aderării de noi state la UE se pune problema redefinirii
“minorităţii de blocaj” întrucât se observă că va creşte considerabil numărul
statelor “mici” care devin majoritare în raport cu cele mari şi pot bloca
iniţiativa politică a acestora.
Consiliul European ale căror lucrări s-au finalizat cu semnarea la 26
februarie 2001 a Tratatului de la Nisa (ratificat ulterior de statele membre) cu
privire la lărgirea Uniunii Europene cu până la 27 de state în perioada 2004-
2009 a adoptat hotărâri privind reprezentarea statelor la nivelul Uniunii în
sensul negocierii numărului de locuri acordat fiecărui stat în cadrul fiecărei
Instituţii şi organ complementar cât şi numărul de voturi.
În ceea ce priveşte votul cu majoritate calificată, după aderarea celor 12
state candidate, începând cu 1 ianuarie 2005, dată de la care va intra în
vigoare Tratatul de la Nisa, cele 345 de voturi vor fi repartizate astfel:
Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia 29 de voturi, Spania, Polonia 27 voturi,
România 14 voturi, Olanda 13 voturi, Grecia, Cehia, Belgia, Ungaria, Portugalia
12 voturi, Suedia, Bulgaria, Austria 10 voturi, Slovacia, Danemarca, Finlanda,
Irlanda, Lituania 7 voturi, Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru, Luxemburg 4
voturi, Malta 3 voturi.
Hotărârile pot fi adoptate la nivelul Consiliului dacă au fost exprimate
258 de voturi pentru din totalul de 345 provenind de la două treimi din
numărul statelor membre. La cererea oricărui membru al Consiliului poate fi
verificată reprezentativitatea votului pentru, el trebuind să corespundă unei
majorităţi de 62% din populaţia totală a Uniunii. Dacă această condiţie nu este
îndeplinită hotărârea nu poate fi adoptată.
În Declaraţia privind majoritatea calificată şi minoritatea de blocaj într-o
Uniune lărgită, statele membre au convenit că pe măsura extinderii UE
minoritatea de blocaj va evolua de la un procentaj inferior celui prezent
ajungând până la max.73,4%, minoritatea de blocaj neputând depăşi 91 de
voturi.
Se observă că în lumina Tratatului de la Nisa în procedura majorităţii
calificate se dă întâietate criteriului demografic prin raportare atât la populaţia
statelor membre şi viitoare membre (cele 12 state candidate) cât şi în raport
de populaţia UE.

Acest mecanism complex de vot a înlocuit cu timpul votul cu
unanimitate din multe domenii, fiind una dintre pârghiile reuşitei construcţiei
comunitare.
Preconizatul Tratat modificator de la Lisabona 2007 arată că , Consiliul
exercită împreună cu Parlamentul European funcţia legislativă şi bugetară , el
defineşte politicile Uniunii şi coordonează întreaga activitate. Consiliul este
compus din căte un reprezentant pentru fiecare stat membru, în rang de
ministru şi care angajează guvernulprin votul său. Consiliul hotărăşte cu
majoritate califiată, afară de cazurile în care tratatele dispun altfel. De la 1
nov. 2014 majoritatea calificată este dată de 55% din membrii Consiliului care
trebuie să provină din cel puţin 15 state a căror populaţie trebuie să fie de
65% din cea a Uniunii. Minoritatea de blocaj este de 4 membrii ai Consiliului, în
absenţa căreia o horărâre se consideră adoptată.
Preconizatul Tratat modificator de la Lisabona 2007 mai arată că CM se
reuneşt în două formaţiuni de lucru, corespunzător funcţiilor sale, de afaceri
generale în care îşi exercită funcţia legislativă şi afaceri externe în care îşi
exercită funcţia politică în relaţiile internaţionale. Se propune ca prezidarea
prin rotaţie să fie pentru un mandat de un an.
Quorumul cerut la nivelul Consiliului este de 14 membri prezenţi din
numărul total de 27 membri. Întregul conţinut al dezbaterilor este consemnat
într-un proces-verbal care este un act intern al Consiliului, nu este deschis
publicităţii, se păstrează în arhivele acestei Instituţii, având acces la el doar
persoanele care au participat la lucrări.
O categorie aparte de norme sunt cele care privesc organele auxiliare. În
activitatea sa, Consiliul este
asistat de mai multe servicii sau organisme. Dintre acestea distingem:
-Secretariatul general - organism ce asigură baza logistică, reuneşte
un număr foarte mare de funcţionari, fiind condus de un secretar general.
Secretariatul general este compus din mai multe direcţii şi servicii, dintre
care rolul principal îl joacă Serviciul juridic. Sediul secretariatului general este
stabilit la Bruxelles. El este subordonat Preşedintelui, asigurând permanenţa şi
stabilitatea acestei funcţii.
-Comitetul reprezentanţilor permanenţi (COREPER) care este cel
mai important dintre comitetele ce funcţionează pe lângă Consiliu. COREPER
îşi are originea în delegaţiile permanente pe care statele le-au instalat la
Bruxelles în momentul intrării în vigoare a tratatelor.
Iniţial COREPER a fost reglementat prin regulamentul intern al Consiliului şi
abia prin Actul Unic European a primit o consacrare la nivel de tratat. Art.5
AUE dispune: “un comitet format din reprezentanţii permanenţi ai statelor
membre are ca sarcină să pregătească lucrările Consiliului şi să execute
mandatul ce i-a fost încredinţat de acesta”.
În cadrul COREPER fiecare stat are un reprezentant permanent cu rang
de ambasador şi un reprezentant adjunct cu rang de ministru plenipotenţiar.
Aceştia sunt ajutaţi în activitatea lor de experţi.
COREPER se prezintă ca un organ de dialog şi control politic. Dialogul dezvoltă
două categorii de relaţii. Pe de o parte în cadrul COREPER reprezentanţii
fiecărui stat se fac purtătorii de cuvânt ai interesului statului propriu,
încercând să convingă pe ceilalţi membri de justeţea poziţiei sale, iar pe de
altă parte ei reprezintă pe lângă autorităţile naţionale poziţia COREPER,
aducându-le la cunoştinţă conţinutul problemelor dezbătute, punctele de
vedere afirmate etc. În aceste condiţii putem spune că este un organ în cadrul
căruia se elaborează politica comunitară dusă de state, aparte de politica
proprie elaborată de Comisie.

COREPER este şi un organ de control politic pe care îl exercită asupra soluţiilor
date de experţi. De multe ori, înainte de a se lua o hotărâre se fac ample
lucrări de analiză cu caracter tehnic de către aparatul de experţi proprii.
Conţinutul politic al soluţiilor tehnice este elaborat de reprezentanţii
permanenţi ai fiecărui stat.
-alte comitete specializate pe domenii, dintre care rolul cel mai
important îl joacă Comitetul monetar şi Comitetul special agricol, dată fiind
poziţia deosebită pe care cele două domenii o deţin în cadrul politicilor
comunitare.
6.2.3 Atribuţii
Rolul şi atribuţiile Consiliului sunt date de evoluţia în timp a acestei
Instituţii în lumina a trei acte fundamentale: Tratatul de la Paris, Tratatele de
la Roma şi Tratatul de la Maastricht.
În lumina Tratatului CECO, Consiliul putem spune că avea un rol
secundar în raport cu Înalta Autoritate care era principala Instituţie
comunitară. El avea rolul de a armoniza acţiunile Înaltei Autorităţi, de stabilire
a politicii economice, era un organ de coordonare şi consultare şi nu un organ
de decizie, această funcţie aparţinând Înaltei Autorităţi.
Tratatele CEE şi CEEA au modificat radical această repartizare a
atribuţiilor între Instituţii, Consiliul devenind principalul organ legislativ al
Comunităţilor, această putere împărţind-o de data aceasta mai mult cu
Parlamentul European şi mai puţin cu Comisia.
În lumina Tratatelor de la Roma el devine în primul rând un organ
legislativ şi în al doilea rând unul executiv. Rolul de a asigura coordonarea
politicilor economice aparţine tot Consiliului.
Tratatul de la Maastricht, dând calitatea de Instituţie Consiliului
European, o investeşte şi cu atribuţia de a asigura integrarea şi de a elabora
orientările politice generale ale Uniunii. O parte din atribuţiile majore sunt
transferate Consiliului European, acesta fiind strâns legat în activitatea sa de
cea a Consiliului (de Miniştri), aşa după cum se va vedea şi în secţiunea VI a
prezentului capitol.
În lumina reglementărilor arătate, Consiliul are următoarele atribuţii:
-constituie principalul organ legislativ, actele sale (directive şi
regulamente) aplicându-se direct subiectivelor de drept pe care le are în
vedere;
-atât în raporturile externe, cât şi în cele interne se manifestă şi ca un
organ executiv, cu atribuţii care tradiţional revin guvernelor. În relaţiile cu
statele terţe el reprezintă Uniunea, încuviinţează purtarea negocierilor, dă
Comisiei mandat să îl reprezinte în raporturile externe şi la negocieri. Când
participă ca subiect de drept public la lucrările diferitelor organizaţii
internaţionale (ONU, OMC, FMI etc.) Uniunea este reprezentată de preşedintele
Consiliului. La negocierile pentru aderarea la UE Consiliul joacă rolul hotărâtor;
-în materie bugetară elaborează proiectul de buget şi participă alături de
Parlamentul European la o procedură complexă de elaborare a bugetului în
forma sa definitivă şi de adoptare a lui (vezi precizări la PE );
-are atribuţia de a coordona acţiunile statelor membre şi alături de
Consiliul European participă la elaborarea politicilor de integrare economică,
politică, juridică definind linia politică generală. Această atribuţie şi-o exercită
prin mijloace proprii putând elabora acte obligatorii sau simple recomandări în
vederea realizării finalităţii construcţiei comunitare;
-în rare cazuri prevăzute de Tratatul CECO, Consiliul are şi atribuţii de
consultare şi tutelă, fiind abilitat să dea avize şi autorizări în câteva domenii

particulare (fixarea taxelor de prelevări peste 1%, preţuri maximale şi
minimale ş.a.).
Cu toate modificările aduse de TM putem spune că acest organ nu şi-a
pierdut rolul deosebit de important în structura instituţională a Uniunii
Europene.
6.2.4 Procesul de luare a deciziilor

În cadrul UE procesul de luare a deciziilor este foarte complicat şi el
implică participarea mai multor organe: Comisia - principal organ cu iniţiativă
legislativă; Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor - organe
consultative; Parlamentul European - organ democratic cu rol consultativ şi
uneori codecizional; Consiliul - principalul organ decizional.
Procesul de luare a deciziilor este deschis de Comisie care elaborează
propunerea legislativă din proprie iniţiativă, la iniţiativa Parlamentului sau a
Consiliului. Ea înaintează propunerea spre consultări Consiliului. La rândul său
Consiliul va trimite acest act spre avizare Comitetului Economic şi Social sau
Comitetului Regiunilor. Aceste organe complementare, în funcţie de
competenţele atribuite prin tratate vor examina propunerea legislativă şi se
vor pronunţa printr-un aviz, act cu caracter consultativ.
Dacă la nivelul Consiliului se adoptă o poziţie comună asupra propunerii
legislative, actul va fi înaintat spre avizare Parlamentului European, care are
un termen de trei luni pentru a se pronunţa asupra acestui act. Dacă
Parlamentul adoptă propunerea cu majoritate absolută, actul va fi înaintat
Consiliului. Acesta va decide asupra propunerii legislative. Dacă o propunere
legislativă este respinsă sau amendată ea va fi retrimisă Comisiei, care o va
reexamina ţinând cont de punctul de vedere exprimat de Parlament. După
aceea actul va fi înaintat Consiliului reluându-se procedura legislativă.
În cazul în care o propunere legislativă este respinsă de două ori de
Parlamentul European, AUE a hotărât că ea nu poate fi adoptată de Consiliu
decât cu unanimitate de voturi.
Articolele 189 CEE şi 161 CEEA prevăd că în temeiul competenţelor de
care dispun Consiliul şi Comisia pot emite directive, pot adopta decizii, pot să
facă recomandări sau să dea avize. De asemenea Consiliul poate emite
regulamente.
Regulamentul este un act aplicabil statelor membre fără a mai fi
necesară ratificarea din partea acestora. El are putere de lege şi are întâietate
faţă de legile naţionale.
Directivele sunt acte obligatorii pentru statele membre care, prin
mijloace legislative naţionale trebuie să adopte acte cu putere obligatorie şi cu
finalitatea prevăzută în directivă, lăsându-se la latitudinea statului alegerea
mijloacelor naţionale de atingere a scopului comunitar.
Decizia este un act obligatoriu cu caracter individual şi se adresează fie
unui stat, fie unei persoane fizice sau juridice. Deciziile care impun obligaţii
financiare sunt executorii în faţa Curţilor naţionale. Recomandările şi avizele
sunt acte consultative care exprimă poziţia instituţiei care le-a emis.
Puterea legislativă în cadrul UE aparţine în principal Consiliului. Comisia are
putere legislativă în aplicarea regulamentelor emise de Consiliu, mai ales în
domenii de ordin tehnic. Parlamentul European deţine rol legislativ în materie
bugetară, alături de Consiliu.
Alături de puterea legislativă o importanţă deosebită o are jurisprudenţa
comunitară în realizarea dreptului. Rolul Curţii de Justiţie este de a interpreta
şi aplica dreptul comunitar şi de aceea această Instituţie este cel puţin la fel
de importantă ca şi organele legislative sau executive.

6.3 COMISIA
Cea mai originală dintre Instituţii este cu evidenţă Comisia. Organ cu o
fizionomie cu totul aparte, cu o identitate şi personalitate proprie în cadrul
structurii instituţionale, Comisia exprimă interesul Comunităţilor independent
de statele membre. Deşi nu mai are rolul dominant avut de Înalta Autoritate,
Comisia rămâne în continuare “motorul”, construcţiei comunitare.
6.3.1 Compunere şi statutul membrilor

Regulile privitoare la organizarea şi funcţionarea Comisiei, inclusiv cele
privind compunerea şi statutul membrilor ei sunt prevăzute de articolele 9-19
din Tratatul de fuziune (TF) şi de Regulamentul interior elaborat de această
Instituţie. Acestor acte li se adaugă unele dispoziţii conţinute în Actul Unic
European, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam, iar în privinţa
Regulamentului intern, la forma sa iniţială din 1963 trebuie să avem în vedere
toate modificările ulterioare, acte ce dau Comisiei o fizionomie proprie.
În organizarea, compunerea şi funcţionarea sa, acest organ este
guvernat de două principii: colegialitate şi unitate de administrare.
În privinţa compunerii, art.10 TF a stabilit următorul principiu: doar
cetăţenii aparţinând unui stat membru pot fi membri ai Comisiei; fiecare stat
are dreptul la cel puţin un reprezentant, fără ca numărul membrilor aparţinând
unui stat să fie mai mare de doi. Aceste reguli sunt imperative.
În baza acestor dispoziţii compunerea Comisiei după anul 1995 a fost
următoarea: Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania, fiecare câte doi membri,
iar celelalte zece state fiecare câte un membru, astfel încât numărul total a
fost de 20.
În baza Tratatului de la Nisa fiecare stat are dreptul la un membru,
numărul membrilor Comisiei neputând fi mai mare de 27 oricâte state vor
adera în timp. În aceste condiţii se pune problema reprezentării prin rotaţie.
După aderarea de 1 mai 2004, până la sfârşitul anului s-au menţinut regulile
Tratatelor iniţiale iar de la 1 ianuarie 2005 fiecare stat are dreptul la un
membru astfel încât numărul lor este în prezent de 27.
Compunerea paritară a Comisiei a fost dictată de păstrarea caracterului
de eficienţă sporită a Instituţiei.
Fiecare membru propus de un stat pentru a face parte din Comisie
trebuie să obţină acordul guvernelor tuturor celorlalte state. Veto-ul exprimat
de cel puţin un stat nu îi dă dreptul să facă parte din Comisie.
Compunerea Comisiei, ca şi modificarea acesteia sunt supuse hotărârii
Consiliului care decide cu unanimitate de voturi.
Tratatul de la Maastricht a prevăzut pentru Comisie şi noua procedură a
investiturii în funcţie de către Parlamentul European. Considerăm că această
nouă procedură acordă o mai mare legitimitate Comisiei, membrii săi fiind
astfel numiţi în funcţie şi cu acordul popoarelor din statele membre, nu doar
cu acordul guvernelor. În plus această procedură întregeşte dispoziţiile ce
privesc responsabilitatea, care era deja prevăzută de TF şi întărită ulterior de
AUE. Investitura în funcţie dată de Parlament justifică pe deplin şi răspunderea
în faţa acestuia.
După Tratatul de la Amsterdam preşedintele Comisiei este ales direct de
Parlamentul European, dispoziţie ce completează controlul politic al
Parlamentului asupra Comisiei.
Considerăm că această nouă dispoziţie întăreşte şi rolul de legislator al
Parlamentului European, adâncind interdependenţa dintre Instituţii şi situând
pe o treaptă superioară echilibrul dinamic al puterilor de care acestea dispun
în temeiul atribuţiilor conferite de tratate.

În ambele proceduri (cea în faţa Comisiei şi cea în faţa Parlamentului)
investitura are un caracter colectiv.
Mandatul membrilor Comisiei a fost de patru ani, iar prin TM a fost stabilit la
cinci ani pentru a coincide cu cel al membrilor Parlamentului. Mandatul poate
fi reînnoit fără limită. Actualii membri ai Comisiei au fost investiţi în ianuarie
1995 iar mandatul lor expiră la finele anului 1999.
Acest mandat poate fi scurtat fie pentru întreaga Comisie, fie pentru un
membru al său în următoarele situaţii:
a)pentru întreaga Comisie dacă s-a adoptat o moţiune de cenzură de
către Parlament şi în acest caz Comisia este demisă în bloc;
b)pentru unul dintre membrii Comisiei în caz de deces, în cazul unei
demisii voluntare sau din oficiu. Demisia din oficiu este pronunţată de Curtea
de Justiţie, la cererea Consiliului sau a Comisiei, faţă de oricare dintre membrii
care nu şi-a respectat atribuţiile funcţiei sau a comis o greşeală gravă. În toate
aceste cazuri de scurtare individuală a mandatului, noul membru ales va sta în
Comisie doar până la expirarea mandatului celui pe care l-a înlocuit, evident
putând participa ulterior la noi proceduri de formare a Comisiei.
Membrii Comisiei au un statut particular subsumat principiilor de
independenţă, moralitate şi competenţă. Ei trebuie să fie indenpendenţi de
statele care i-au propus în funcţie, nu pot primi nici accepta nici un fel de
îndrumări, de influenţe din partea nici unei autorităţi naţionale sau a altor
organisme internaţionale. În aceste condiţii ei nu pot fi membri ai nici uneia
dintre celelalte Instituţii şi nici ai Parlamentelor naţionale.
Membrii Comisiei sunt independenţi şi faţă de persoanele juridice private
(nu pot reprezenta societăţi comerciale, alte întreprinderi etc.), în general sub
aspect patrimonial, funcţia poate fi compatibilă doar cu cea de cadru
universitar (în fapt, marile personalităţi ale dreptului comunitar au avut sau au
calitatea de membru al Comisiei).
Încălcarea acestui statut atrage declanşarea procedurii de demisie din
oficiu.
Conform art.10 TF membrii Comisiei lucrează în interesul general al
acestei Instituţii. În lumina acestor dispoziţii şi statele membre se angajează să
nu influenţeze în nici un fel membrii Comisiei în exercitarea funcţiilor lor.
La investirea în funcţie membrii Comisiei depun un jurământ prin care se
angajează solemn să respecte pe toată durata mandatului statul şi obligaţiile
asumate.
Faţă de acest statut comisarii Uniunii Europene se bucură de un prestigiu
deosebit.
Tratatul modificator din dec. 2007 propune ca din anl 2014 Comisia să
funcţioneze ca un colegiu format din preşedinte, înaltul reprezentant al Uniunii
pentru afacerile externe şi politica de securitate şi un număr de membri egal
cu 2/3 din numărul statelor membre, ce este decis de Consiliul European,
membrii fiind aleşi cu unanimitate de Consiliul de Miniştri, pe baza unui sistem
de rotaţie egal între state.
Tratatul modificator din dec. 2007 acordă un rol politic sporit
preşedintelui şi înaltului reprezentant al Uniunii pentru afacerile externe şi
politica de securitate, ce are rangul de vicepreşedinte al Comisiei este numit
cu majoritate calificată de Consiliul European şi prezidează reunniunile
Consiliului pentru politică externă, reprezentând Uniunea în raporturile cu terţii
alături de Preşedintele Consiliului European.
6.3.2 Organizare

Organizată după principiul colegialităţii şi a unităţii de administrare,
Comisia se compune din membrii care sunt ajutaţi în activitatea lor de
numeroase servicii şi organe auxiliare.
Comisia se reuneşte în prezenţa membrilor săi, lucrând ca un organ
colegial condus de un preşedinte şi şase vicepreşedinţi.
Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi dintre membrii Comisiei după
aceeaşi procedură în faţa Consiliului. Mandatul lor în funcţie poate fi reînnoit.
Dispoziţiile privind mandatul celor două funcţii pot fi modificate doar de
Consiliu, cu unanimitate de voturi.
Tratatele au atribuit vicepreşedinţilor rolul de a-l înlocui în funcţie pe
preşedinte în situaţia în care acesta este împiedicat să o exercite, iar
preşedintelui i-au atribuit un rol mai mult protocolar şi administrativ. Practica a
completat rolul său conferindu-i un important rol politic. Atribuţiile
administrative au în vedere convocarea şi conducerea reuniunilor iar cele
protocolare calitatea de a reprezenta Comisia în raporturile externe.
Rolul politic al preşedintelui Comisiei este întărit în prezent de dispoziţia
Tratatului de la Amsterdam conform căreia nominalizarea acestuia se face cu
acordul Parlamentului European.
În ceea ce priveşte rolul politic sunt relevanţi cei 10 ani (1 ianuarie 1985
- 31 decembrie 1994) de preşedinţie a Comisiei exercitaţi de Jacques Delors.
Când a venit în funcţie, comunităţile se aflau după o perioadă de 5 ani în care
nimic nou nu se realizase. În faţa sa se aflau trei proiecte: o piaţă unică, o
uniune economică şi monetară şi o uniune politică. A optat pentru realizarea
conţinută în proiectul cunoscut sub denumirea “Delors I”. Întărirea puterilor
exercitate de Comisie prin AUE a permis punerea în practică cu succes a
acestui plan.
Progresele rapide obţinute în realizarea Pieţei unice au încurajat
preşedintele J.Delors în promovarea celei de a doua iniţiative: o Uniune
Economică şi Monetară. Strategia acestui plan este conţinută în proiectul
cunoscut sub numele “Delors II”.
Consiliul european de la Hanovra din iunie 1983 a luat act de trecerea de
la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetară Europeană, iar o comisie
condusă de Jacques Delors a fost desemnată să realizeze proiectul de Uniune
Economică şi Monetară, proiect transpus în practică în 1990. Cea de a doua
etapă a acestui plan o constituie realizarea Băncii Centrale Europene. Acest
organ comunitar este prevăzut şi de Tratatul de la Maastricht şi este plasat
sub conducerea Consiliului European şi a Consiliului guvernatorilor băncilor
centrale naţionale.
Noile politici promovate în anul 1994 de scădere a ratei şomajului,
crearea de noi locuri de muncă şi de deschidere către statele din Centrul şi
Estul Europei sunt tot opera unui program Delors, aşa încât putem spune că
tot ceea ce au realizat Comunităţile în ultimii 10 ani sunt într-o măsură mai
mare sau mai mică opera acestei personalităţi a vieţii politice internaţionale,
care prin persoana sa a făcut să crească în mod considerabil rolul şi prestigiul
funcţiei de Preşedinte al Comisiei UE.
De fapt, în ansamblul său Comisia este alcătuită din personalităţi ale
vieţii politice şi economice internaţionale.
De la 23 ianuarie 1995 funcţia de Preşedinte al Comisiei a fost preluată
de Jacques Santer, fost prim-ministru al Luxemburgului pentru un mandat de 5
ani. Priorităţile noului Preşedinte al Comisiei sunt: o economie puternică,
creatoare de locuri de muncă, dar în acelaşi timp solidară; o politică externă şi
de securitate comună; reforma instituţiilor UE.
În perioada 1999- 2004 funcţia de preşedinte al Comisiei a fost deţinută
de Romano Prodi, fost şi actual prim-ministru al Italiei, iar din anul 2004
Preşedintele Comisiei este José Manuel Durao Barroso, fost prim-ministru al
Portugaliei, ultimele doua mandate fiind grele, în contextul relaţiilor
internaţionale actuale, dar exercitate cu rezultate bune pentru Europa, ce îşi
afirmă cu mai multă putere interesele pe plan mondial.
În activitatea ce o desfăşoară fiecare membru al Comisiei are în
subordinea sa unul sau mai multe organe auxiliare.
Sub autoritatea preşedintelui se află Secretariatul general, organul ce
are ca misiune coordonarea întregii activităţi şi asigurarea relaţiilor curente cu
celelalte Instituţii. Sub aspect administrativ el este condus de un secretar
general.
Ca organe auxiliare de lucru pe diferite sectoare specializate, Comisia
este organizată în divizii, direcţii, direcţii generale, servicii şi oficii. Se mai pot
constitui comitete şi grupuri de lucru. Toate aceste organe auxiliare se află sub
autoritatea unui comisar. Acest aparat auxiliar este foarte vast, spre exemplu
numai numărul direcţiilor generale este de 22. Sub aspectul funcţionarilor,
aparatul Comisiei este cel mai mare în raport cu celelalte organe, fiind alcătuit
din mii de funcţionari şi salariaţi, sediul acestor organe auxiliare fiind la
Bruxelles şi Luxembourg.
6.3.3 Funcţionare
Regulile privind funcţionarea sunt reglementate în mod particular de
Regulamentul intern al Comisiei ce stabileşte un regim guvernat de principiul
colectivităţii şi responsabilităţii solidare în faţa Parlamentului European.
Comisia se întruneşte cel puţin o dată pe săptămână şi poate organiza şi
şedinţe ad-hoc ori de câte ori este nevoie. Pentru ca dezbaterile să poată avea
loc şi să se pronunţe un vot valabil la lucrări trebuie să fie prezenţi cel puţin 14
din membrii Comisiei.
Şedinţele se desfăşoară cu uşile închise. Când sunt discutate probleme
mai delicate nu pot participa la şedinţă decât comisarii, iar în afara acestui caz
la lucrări pot participa funcţionarii responsabili pe domenii, anume invitaţi la
lucrări pentru a da toate relaţiile necesare în faţa membrilor Comisiei, precum
şi secretarul general.
Drept de vot au doar membrii Comisiei.
Comisia se convoacă de către Preşedinte, care stabileşte ordinea de zi şi
conduce lucrările.
În principiu hotărârile nu pot fi luate decât de Comisie, în şedinţă, cu
quorum-ul cerut iar actele astfel adoptate pot fi regulamente, decizii sau
propuneri (avize).
Pentru a evita o încărcare prea mare a reuniunilor s-a adoptat sistemul
procedurii scrise şi delegarea de semnătură.
În ceea ce priveşte procedura scrisă, ea se foloseşte în situaţia
problemelor asupra cărora nu sunt divergenţe şi nu sunt de importanţă prea
mare.
În reuniunile şefilor de cabinete ai celor 20 comisari se va elabora un
dosar complet asupra problemei respective şi acesta va fi trimis spre studiu
fiecărui comisar. Asupra problemei respective fiecare membru al Comisiei va
da răspunsul său în scris şi dacă nu s-a cerut de către niciunul dintre ei
dezbateri, hotărârea va fi luată pe baza poziţiei exprimate în scris.
O a doua excepţie o constituie delegarea de semnătură.
De la regula conform căreia hotărârile se pot lua numai în Comisie, ele
fiind actele acestui organ colegial, în domenii ce ţin de administrarea curentă
şi de gestiune, Comisia poate delega un membru al său, care are
responsabilitatea unui sector specializat, ca în numele Comisiei să ia măsurile
necesare pentru desfăşurarea normală a activităţii curente. Asupra acestor
acte Comisia are drept de control. Astfel de acte s-au adoptat deseori în cazul
politicii agricole comune, ele fiind de ordinul a mii de acte pe an.
Cum s-a mai arătat, Parlamentul European, în urma unei moţiuni de
cenzură adoptată cu majoritate absolută de voturi poate obliga Comisia să
demisioneze în bloc. De la înfiinţarea Comunităţilor Europene şi până în
prezent nu s-a înregistrat un astfel de act, deşi în ianuarie 1999 Parlamentul
European a cerut demisia în bloc a Comisiei.
6.3.4 Atribuţii
Tratatele Constitutive, îndeosebi cele două Tratate de la Roma definesc
atribuţiile conferite Comisiei, în lumina cărora primeşte un rol fundamental: de
a exprima interesul comunitar şi de a asigura realizarea lui.
În temeiul art.155 CEE şi art.124 CEEA, în vederea asigurării funcţionării
şi dezvoltării pieţei comune Comisia are următoarele atribuţii:
-veghează la aplicarea dispoziţiilor prezentului tratat, cât şi a
dispoziţiilor luate de instituţii în temeiul acestuia;
-formulează recomandări sau avize, în materii care fac obiectul
prezentului tratat, dacă acesta le prevede expres sau ea le consideră
necesare;
-dispune de o putere de decizie proprie şi participă la formarea
actelor Consiliului şi ale Adunării, în condiţiile prevăzute în prezentul tratat;
-exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă pentru
executarea regulilor pe care acesta le stabileşte.
Putem spune că Tratatele i-au conferit acestui organ un rol politic
general care îi dă caracterul de promotor al construcţiei comunitare.
Comisia are în primul rând importantul rol de a elabora dreptul. Ea este
principalul iniţiator legislativ, la propunerea sau cu autorizarea ei, Consiliul ia
toate hotărârile; la fel şi Parlamentul în materiile în care are putere de decizie.
Comisia are şi un rol decizional în domeniile care i-au fost conferite de
tratate, actele sale având direct o putere executorie asupra subiectelor pe
care le au în vedere.
Comisia are un important rol de control care corespunde misiunii de a
veghea la respectarea tratatelor. Ea îşi exercită acest rol atât faţă de Consiliu
cât şi de statele membre, putând declanşa “procedura de carenţe” faţă de
Consiliu şi “procedura de lipsuri” faţă de state, iar faţă de particulari poate
dispune sancţiuni sub forma amenzilor în cazul în care se constată nereguli în
aplicarea tratatelor.
Faţă de rolul şi atribuţiile pe care le are, Comisia se prezintă drept un
garant al interesului general comunitar.
În realizarea triplului rol conferit Comisia se bucură de o eficientă putere
de informare şi prevenţie pe care o exercită atât în raport cu statele cât şi cu
participanţii.
Statele membre au obligaţia de a aduce la cunoştinţa Comisiei toate
situaţiile de drept şi de fapt, precum şi toate măsurile pe care le au în vedere
relativ la aplicarea tratatelor. Instituţiile au şi ele această obligaţie.
Corelativ acestei obligaţii Comisia poate face toate verificările privind
respectarea şi aplicarea tratatelor.
Acelaşi regim se aplică şi particularilor. În plus, faţă de aceştia se pot lua
măsuri executorii, cele mai dese fiind sancţiunile aplicate ca urmare a
încălcării regimului concurenţei.
Comisia este abilitată de a încuviinţa faţă de state măsurile derogatorii
de la aplicarea tratatelor, măsuri pe care statele le pot cere doar în perioada
de tranziţie şi privesc transformările ce trebuie să le realizeze în ordinea
economică, politică şi juridică internă. Aceste acte sunt în principiu rare.
Exercitându-şi rolul de principal iniţiator legislativ, Comisia reprezintă
forţa motrică a integrării europene. Tratatele i-au conferit acest drept pentru
quasitotalitatea domeniilor de acţiune.
Comisia dispune de puteri autonome în privinţa politicii concurenţei, a
conducerii şi administrării politicilor comune (agricultură, transport etc.),
administrarea diverselor fonduri şi programe UE, cât şi a celor prevăzute
pentru ţările asociate.
Dată fiind componenţa sa, permanenţa activităţii, faptul că dispune de
cel mai vast şi complex aparat tehnic şi logistic, Comisia este cel mai
important organ executiv şi de gestiune.
În executarea atribuţiei de a veghea la respectarea tratatelor şi a actelor
Consiliului, Comisia dispune de cele mai eficiente mijloace ce se concretizează
în proceduri speciale şi adoptarea de acte obligatorii cu forţă executorie faţă
de aceste subiecte.
Tratatele de la Roma i-au conferit tot sub aspect executiv largi
competenţe în gestiunea administrativă a politicilor comunitare, în gestiunea
financiară a acestor politici şi în gestiunea fondurilor speciale (fondul social
european, fondul european de dezvoltare, fondul pentru orientare şi garantare
agricolă ş.a.).
Alături de Consiliu, Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu
terţii, iar practica delegării puterii de reprezentare în favoarea Comisiei a făcut
să crească rolul acesteia în raporturile externe ale UE.
6.4 PARLAMENTUL EUROPEAN

Pentru a răspunde principiilor democraţiei reprezentative, alături de
interesele guvernelor şi cel al Comunităţii trebuie să fie satisfăcute şi
interesele cetăţenilor, iar singurul organ care o putea face era un parlament
constituit după reguli cât mai apropiate de cel al parlamentelor naţionale.
Prin crearea Parlamentului European ca Instituţie de bază care
reprezintă interesul poporului, ulterior prin elaborarea procedurilor pentru
organizarea de alegeri directe s-a dat satisfacţie principiului democratic
evocat.
Întreaga evoluţie a reglementărilor ce privesc regimul acestui organ,
inclusiv modificările aduse prin Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la
Amsterdam Tratatul de la Nisa, precum şi proiectul Tratatului modificator din
2007 de la Lisabona pun în lumină două tendinţe de principiu: să se dea o cât
mai mare legitimitate şi să crească rolul său, astfel încât în timp să poată
îndeplini funcţiile unui parlament naţional. Această evoluţie înseamnă un grad
din ce în ce mai mare de integrare, inclusiv sub aspect politic.
6.4.1 Compunere
Stabilirea numărului de locuri pentru Parlament şi repartizarea acestora
între statele membre este o problemă destul de delicată. Ea trebuie să ţină
seama de următoarele considerente:
-alegerile directe implică o creştere a numărului de reprezentanţi aleşi
pentru acest forum democratic;
-trebuie să se aibă în vedere eventualitatea lărgirii sale, urmare a
aderării de noi state;
-numărul total trebuie să asigure o bună funcţionare a Instituţiei, să nu
creeze un mecanism greoi, ineficient;
-numărul de locuri acordat fiecărui stat să nu fie atât de mic încât statele
mai puţin populate să nu-şi poată exprima opţiunea politică a electoratului.

În aceste condiţii Parlamentul “celor 15” în anul 1995 număra 626
membri repartizaţi astfel: Germania, 99 de locuri, Franţa, Italia şi Marea
Britanie câte 87 de locuri; Spania 64 de locuri; Olanda 31 de locuri; Belgia,
Grecia, Portugalia câte 25 de locuri, Irlanda 15 locuri şi Luxembourg 6 locuri.
Criteriul demografic este baza negocierii numărului de locuri acordate fieicărui
stat. Spre exemplu, după reunificarea Germaniei, demografic acest stat se află
pe primul loc (81.100.000 locuitori), Italia (57.700.000 locuitori), Franţa
(57.500.000 locuitori) şi Marea Britanie (57.500.000 locuitori). Olanda
(15.700.000 locuitori) este cea mai populată dintre ţările mijlocii sub aspect
demografic din cadrul UE.
După acest an, urmare politicilor naţionale demografia statelor membre
cunoaşte alte cote, dar care nu au adus şi modificări pentru norma de
reprezentare. De ex. politica de imigraţie adoptată pentru a compensa
scăderea ratei natalităţii a făcut ca Franţa să aibă în prezent o populaţie de
62.000.000 locuitori, creşteri cunoscând şi Germania (82.000.000), Marea
Britanie (59.600.000) şi Italia (58.000.000).
Tratatul de la Amsterdam din iunie 1997, modificând Tratatele constitutive a
fixat la 700 numărul maxim de membri ce îl poate avea Parlamentul European,
în perspectiva aderării de noi state la UE.
Tratatul de la Nisa prevede că în perspectiva extinderii UE cu până la 27
de state membre, numărul de locuri în Parlamentul European va fi maxim de
732 repartizate astfel: Germania 99 locuri, Marea Britanie, Franţa, Italia 72,
Spania, Polonia 50, România 33, Olanda 25, Grecia, Belgia, Portugalia 22,
Republica Cehă, Ungaria 20, Suedia 18, Bulgaria, Austria 17, Slovacia,
Danemarca, Finlanda 13, Irlanda, Lituania 12, Letonia 8, Slovenia 7, Estonia,
Cipru, Luxemburg 6, Malta 5. În cazul extinderii Uniunii Europene cu mai mult
de 27 de state se va reconsidera numărul de locuri acordat fiecărui stat fără a
se depăşi numărul total de 732. Prin tratatul de aderare pentru România au
fost negociate 35 de locuri, iar pentru Bulgaria 18, din numărul total negociat
în prezent de 736 de locuri.
Prin Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană ,
ţara noastră a negociat 35 de locuri iar cea vecină 18, astfel încât alegerile
europene din 2007 au fost organizate pentru ocuparea acestor locuri.
Tratatul ce reformează construcţia comunitară, astfel cum a fost gândit
iniţial prin Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, renegociat în
octombrie 2007 prin Proiectul de Tratat de modificare a Tratatelor Uniunii
Europene şi Comunităţilor Europene arată că Parlamentul European exercită
împreună cu Consiliul funcţia legislativă şi bugeteră, funcţia de control politic
şi consultativă, alege preşedintele Comisiei. În ordinea reglementării, PE este
prima dintre instituţii.
Reprezentând cetăţenii Uniunii, el se compune din 750 de membrii,
reprezentarea statelor fiind proporţional degresivă, nici un stat neputând avea
mai mult de 86 şi mai puţin de 6 membri. Se înţelege că astfel Germania va
avea 86 locuri, Malta 6, iar prim Rezoluţia PE de renegociere aprobată de
Consiliul European din octombrie 2007 România va avea 33 de locuri din
următorul mandat, 2009. Atribuţiile codecizionale şi de control politic cresc
evident.
6.4.2 Proceduri electorale

Iniţial deputaţii au fost desemnaţi de către Parlamentele naţionale din
rândul membrilor acestora, pe criteriul reprezentativităţii politice. Deşi
tratatele prevăzuseră principiul alegerilor directe, ele au fost posibile doar
după realizarea condiţiilor necesare punerii în practică a acestei proceduri.

Actul intervenit la 20 septembrie 1976 a întărit acest sistem, primele
alegeri universale şi directe având loc în anul 1979, fiind urmate de cele din
1984, 1989, 1994 şi 1999.
Alegerile directe din anii 1979, 1984 şi 1989 s-au desfăşurat după
următoarele reguli:
-fiecare stat organizează alegerile după regimul electoral naţional,
rezultatul alegerilor fiind stabilit conform legii electorale naţionale;
-fiecare persoană cu drept de vot este îndreptăţită doar la un vot (în
raport de teritoriu nu poate vota de mai multe ori în ţări diferite);
-alegerile se organizează după un calendar general stabilit de
Comunităţi;
-data alegerilor este fixată de fiecare stat membru, în funcţie de acest
calendar general;
-urnele de vot nu se dezvelesc înainte de terminarea ultimei alegeri;
-dacă una din procedurile naţionale prevede votul cu două scrutinuri,
primul dintre ele va trebui organizat în perioada fixată de Comunităţi.
Diversitatea de regimuri naţionale electorale este foarte mare. Spre
exemplu, vârsta electorală variază de la 18 la 25 de ani; majoritatea statelor
prevăd scrutinul proporţional, iar Marea Britanie scrutinul majoritar uninominal
cu un singur tur; regimul listelor de vot şi al regulilor de numărare a voturilor
diferă de la ţară la ţară etc.
În aceste condiţii diversitatea regimurilor naţionale a ridicat unele
probleme la alegerile pentru Parlamentul European.
În anul 1982 a fost adoptat de Parlament “proiectul de procedură
electorală uniformă“ care prevedea că în fiecare stat membru trebuie să se
recunoască dreptul de vot resortisanţilor celorlalte state membre, dacă aceştia
sunt rezidenţi de cel puţin 4 ani. Se mai prevedea respectarea reprezentării
proporţionale în cadrul regional dat şi adaptarea regimurilor electorale din
Franţa şi Marea Britanie la cele din celelalte ţări membre, având în vedere că
aceste două state prezentau sistemele cu cele mai mari particularităţi.
Acest act a premers Tratatului de la Maastricht care a introdus cetăţenia
europeană ca statut politico-juridic ce dă printre altele, dreptul de vot pentru
alegerile generale pentru Parlamentul European, cât şi pentru alegerile locale
tuturor resortisanţilor statelor membre, rezidenţi pe teritoriul acestor state,
indiferent de naţionalitate (a se înţelege cetăţenie conform dreptului nostru).
Alegerile din 1994, 1999 şi 2004 au avut loc după această procedură care
tinde să apropie cât mai mult sistemul naţional şi astfel să dea Parlamentului
European legitimitatea unui parlament naţional.
6.4.3 Statutul parlamentarilor

Tratatele constitutive, actul din 1976, dispoziţiile prevăzute în legislaţiile
naţionale privind statutul membrilor parlamentului dau configuraţia acestei
calităţi.
Durata mandatului este de 5 ani şi are un caracter reprezentativ, votul
fiecărui deputat este personal şi individual.
Actele evocate mai sus împreună cu Protocolul asupra privilegiilor şi
imunităţilor definesc statutul parlamentarilor.
Calitatea de membru al Parlamentului European este incompatibilă cu
cea de membru al oricărei alte Instituţii precum şi a organelor auxiliare mai
importante; este de asemenea incompatibilă cu cea de membru al unui guvern
naţional. Din reglementarea dată rezultă că nu există incompatibilitate faţă de
calitatea de membru al unui parlament naţional. În fapt, 9/10 din deputaţii
Parlamentului European au şi calitatea de membri ai legislativului naţional,

situaţie care pune în evident profit Instituţia, datorită politicii europeiste
promovată în acest mod în parlamentele naţionale.
6.4.4 Organizare şi funcţionare

Organizarea şi funcţionarea sunt guvernate de regulile stabilite în
regulamentul intern, dispoziţiile fiind asemănătoare cu cele din dreptul
parlamentar naţional.
Organele proprii de conduce sunt Biroul şi Biroul lărgit. Biroul se
compune din: Preşedinte, 14 vicepreşedinţi şi 5 chestori aleşi pentru un
mandat de 2 ani şi jumătate iar, Biroul lărgit cuprinde în afara membrilor
Biroului şi preşedinţii grupurilor politice.
Alegerea Preşedintelui se face după o procedură cu majoritate absolută,
scrutin exprimat în trei tururi. Primii doi candidaţi rămaşi după cel de-al treilea
scrutin vor participa la turul patru în urma căruia se va decide în final alegerea
preşedintelui. Rolul său este mai mare decât cel obişnuit al preşedinţilor
camerelor unui parlament naţional.
Alegerile vicepreşedinţilor se fac după aceeaşi procedură în două tururi
de scrutin, la cel de-al treilea participând primii 28 de candidaţi rămaşi în
cursă, aceştia alegându-se în final cei 14 vicepreşedinţi.
Chestorii sunt aleşi după aceeaşi procedură şi ei au un vot consultativ în cadrul
biroului.
Biroul lărgit are atribuţii interne importante, în special în ceea ce privesc
relaţiile cu celelalte Instituţii şi organele auxiliare, cu organele diferitelor
organisme internaţionale; el are calitatea de a elabora propunerea de proiect
bugetar al Comunităţilor.
Ca formaţii de lucru, Parlamentul European este compus din grupuri
politice, comisii permanente, comisii temporare, comisii de anchetă şi delegaţii
interparlamentare.
Grupurile politice sunt alcătuite pe principiul afinităţilor politice. Numărul
minim pentru constituirea unui grup politic este de 23 dacă deputaţii aparţin
unui singur stat, de 18 dacă aparţin la 2 state şi 12 dacă aparţin la 3 sau mai
multe state.Un deputat nu poate face parte decât dintr-un grup politic.
Grupurile politice joacă un rol deosebit, ele au dreptul de iniţiativă, timpi de
intervenţii la dezbateri, locuri în comisiile parlamentare ş.a. Pentru
desfăşurarea activităţii se bucură de un personal auxiliar-tehnic şi de localuri şi
dotări.
O altă formaţie importantă de lucru o constituie comisiile permanente
organizate pe domenii. În cadrul ultimului mandat au figurat 18 comisii
permanente dintre care exemplificăm: comisia politică; comisia pentru
agricultură, bugetară, economică, monetară şi politică industrială; comisia
juridică şi protecţia drepturilor omului; comisia pentru relaţii economice
externe; comisia pentru energie; comisia pentru transporturi şi turism etc.
Fiecare deputat este membru plin al unei comisii şi membru supleant al
alteia. Membrii comisiei se aleg pentru un mandat de 2 ani şi jumătate ce
poate fi reînnoit. Numărul şi denumirea comisiilor sunt fixate printr-un act
intern al Parlamentului, la începutul fiecărui mandat. Comisiile permanente îşi
desfăşoară activitatea între sesiuni, după un program prestabilit.
Comisiile temporare al căror mandat este de maxim 12 luni sunt create
printr-o decizie a Parlamentului, act în care se arată durata mandatului şi
atribuţiile.
La cererea a cel puţin un sfert din membrii săi, Parlamentul poate
constitui comisii de anchetă, al căror număr de membri nu poate fi mai mare
de 15 şi al căror mandat nu poate fi mai lung de 9 luni. Membrii acestor
comisii sunt aleşi la propunerea Biroului, dintre candidaţii propuşi de grupurile
politice, iar alegerea lor se face ţinând cont de spectrul politic al
Parlamentului. Instituţia mai poate constitui delegaţii interparlamentare
desemnate de grupările politice şi ale căror competenţe sunt determinate
printr-un act intern de Parlament.
Reuniunile urmează în mare regimul parlamentar clasic.
Perioada cea mai lungă şi corespunzătoare mandatului este legislatura.
Anual Parlamentul se reuneşte într-o sesiune, iar perioadele efective de lucru
sunt sesiunile lunare. În mod tradiţional Parlamentul îşi începe sesiunea în a II-
a zi de marţi a lunii martie din fiecare an. Parlamentul se convoacă la iniţiativa
Biroului lărgit şi în mod excepţional de Preşedinte, la iniţiativa Comisiei sau a
Consiliului.
Biroul lărgit stabileşte ordinea de zi după consultările avute de
Preşedinte cu grupurile politice şi comisiile permanente. Ordinea de zi
definitivă se hotărăşte de Parlament prin vot.
Consiliul şi Comisia pot asista la deliberările privind ordinea de zi.
Reuniunile Parlamentului sunt deschise publicului.
Regulile privind discuţiile şi deliberările sunt aceleaşi ca în
reglementările naţionale.
Quorumul este de o treime din numărul total al membrilor, iar votul
absolut personal este în principiu deschis. Hotărârile se iau cu votul a două
treimi din cei prezenţi.
Parlamentul nu are drept de iniţiativă legislativă, dar are drept de
iniţiativă politică, actele sale fiind temei al procedurii de reglementare iniţiată
de Comisie.
În funcţia colegislativă adoptă regulamente, decizii şi directive, în cea
consultativă adoptă rezoluţii şi avize.
În cadrul fiecărei şedinţe se redactează un proces-verbal în care sunt
consemnate toate aspectele (discuţii, deliberări etc.) iar acest act se publică în
termen de o lună în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE).
6.4.5 Atribuţii
Tratatele constitutive, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi
Tratatul de la Amsterdam, prin atribuţiile conferite Parlamentului European i-
au dat rolul de organ consultativ, de cooperare şi decizional.
Linia politică începută după 1957 a fost de a lărgi atribuţiile şi evident de
a mări rolul acestei Instituţii.
Ca organ de control politic îşi exercită această putere în raport cu
Comisia, Consiliul şi Consiliul European, aspecte deja evocate în secţiunile
precedente ale capitolului.
Parlamentul dispune de o reală putere decizională în materie bugetară.
Este cea mai importantă atribuţie, doar în acest domeniu fiind egalul
Consiliului ca organ legislativ. Procedura bugetară este destul de complicată,
atribuţiile în această materie fiind împărţite între cele două Instituţii, aşa încât
să se creeze un echilibru între ele, în final hotărârea bugetului Comunităţilor
fiind opera celor două organe. Pentru venituri votul final se dă de Consiliu iar
pentru cheltuieli de Parlament, bugetul devenind executoriu sub semnătura
Preşedintelui PE.
Parlamentul are un rol codecizional alături de Consiliu şi uneori chiar de
Comisie în proceduri de consultare (alături de Consiliu) în proceduri de
coordonare (alături de Comisie) cât şi în proceduri de cooperare (alături de
Consiliu sau de ambele) în domenii particulare determinate în Tratate.
Parlamentul European are un rol decizional alături de Consiliu în materia
relaţiilor externe ale UE.

Cele mai importante acte prin care au fost sporite puterile acordate
Parlamentului European sunt Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi
Tratatul de la Amsterdam. Actul Unic European (AUE) a prevăzut că dacă
Parlamentul respinge cu majoritate de voturi pentru a doua oară o propunere
legislativă, Consiliul o va putea adopta doar cu unanimitate. Parlamentul are
dreptul de a interpela în scris şi oral, Comisia şi Consiliul, poate iniţia
procedura de demitere în bloc a Comisiei, se pronunţă prin aviz asupra
cererilor de aderare la UE şi asupra acordurilor de asociere şi comerciale
încheiate de Uniune.
Tratatul de la Maastricht a dat Parlamentului dreptul la codecizie alături
de Consiliu în anumite domenii ce privesc piaţa unică, dreptul de a cere
Comisiei să înainteze anumite propuneri legislative, de a numi un Avocat al
poporului împuternicit să primească reclamaţii împotriva Instituţiilor şi
organelor UE.
Tratatul de la Amsterdam a întărit şi mai mult rolul codecizional al
acestei instituţii, atribuindu-i această putere în domenii cum sunt: libertatea
de deplasare a lucrătorilor, piaţa unică, protecţia mediului înconjurător, reţele
transeuropene, protecţia consumatorului, educaţie, cercetare, statistică etc.
Actul de modificare a CE din 1997 a întărit şi rolul politic al
Parlamentului, nominalizarea Preşedintelui Comisiei fiind supusă aprobării
Parlamentului, iar la încheierea şedinţelor Consiliului European, preşedintele în
exerciţiu al acestei instituţii prezintă concluziile lucrărilor în faţa Parlamentului.
Putem spune că, în esenţă, el rămâne un organ de control democratic al
celorlalte Instituţii şi codecizional alături de Consiliu, fără a avea rolul unui
Parlament naţional.
6.5 CURTEA DE JUSTIŢIE

După fuziunea din 1957 o singură Curte de Justiţie reprezintă interesele
dreptului la nivelul structurii instituţionale a Uniunii Europene.
Constituirea, funcţionarea şi atribuţiile sale sunt determinate prin cele
trei Tratate constitutive şi prin Protocoalele privind statutul Curţii care sunt
anexe la tratate; prin Regulamentul de procedură elaborat de Curte şi adoptat
cu unanimitate de voturi de Consiliu după primirea avizelor consultative din
partea Comisiei şi a Parlamentului; aceste acte de bază fiind completate de
Instrucţiunile pentru grefier elaborate de Curtea de Justiţie.
Modificând Tratatele constitutive, Actul Unic European a mai adăugat
Curţii de Justiţie un al doilea organ jurisdicţional. Tribunalul de primă instanţă,
fără a fi o nouă Instituţie îndeplineşte alături de Curte aceeaşi misiune,
reprezentând acelaşi interes.
Tratatul modificator din 2007 propune realizarea unui sistem, denumit
generic Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, alcătuit din Curtea de Justiţie,
Tribunalul şi tribunalele specializate, instanţe comunitare ce judecă toate
ratione materiae , fără a exista o ierarhie între ele şi instanţele naţionale ce
realizează dreptul comunitar, judecând tot ratione materiae.
6.5.1 Compunere şi statutul membrilor

Curtea de Justiţie este compusă din judecători şi avocaţi generali, cărora
li se adaugă un grefier asistat de adjuncţi.
De la începutul anului 1995 Curtea de Justiţie este formată din 15
judecători şi 9 avocaţi generali, toţi fiind numiţi de Consiliu, prin acordul
comun al statelor membre. După aderarea celor 10 numărul judecătorilor a
crescut la 25 după regula că fiecare stat are dreptul la un judecător. Iniţial
Curtea a fost compusă din 7 judecători şi 2 avocaţi generali, numărul lor

modificându-se cu prilejul aderării unor noi state. În timp s-a conturat regula
ca fiecare stat să fie reprezentat cel puţin de un judecător, iar cei “5 mari” să
fie reprezentaţi de un judecător şi un avocat general. Acest principiu este
menţinut şi prin Tratatul de la Nisa.
Numărul judecătorilor şi avocaţilor generali din compunerea Curţii de
Justiţie se stabileşte printr-un act al Consiliului dat cu unanimitate de voturi, pe
baza cererii formulate de Curte.
Prin reformele intrate în vigoare după 2004, fiecare stat are dreptul la un
judecător, ceeace face ca azi CJCE să numere 27 de judecători. Numărul
avocaţilor generali a rămas la 8 iar Tratatul modificator din 2007 propune
majorarea la 11, ei fiind aleşi printr-un sistem de rotaţie.
Funcţia de judecător este aceeaşi ca şi în toate legislaţiile naţionale şi
jurisdicţiile internaţionale, neexistând probleme în calificarea rolului său.
Particulară pentru jurisdicţia comunitară este funcţia de avocat general.
Ea nu are echivalent în nici o altă jurisdicţie naţională, iar sub aspect
internaţional se apropie doar cu cea întâlnită în cadrul Curţii Europene pentru
Drepturile Omului de la Strasbourg(CEDO), organ jurisdicţional al Consiliului
Europei.
Conform art.166 al.2 CEE, avocaţii generali sunt însărcinaţi să prezinte
public, cu deplină imparţialitate şi independenţă, concluzii motivate asupra
cauzelor deduse în faţa Curţii de Justiţie, în vederea asistării acesteia în
realizarea misiunii sale.
Examinând statutul membrilor, cât şi dispoziţiile particulare privind
Tribunalul de primă instanţă putem preciza în plus că avocaţii generali sunt
magistraţi, dar această magistratură are un rol bine definit prin tratate şi
celelalte acte ce reglementează organizarea şi funcţionarea Curţii.
Toate reglementările arătate anterior dovedesc că tratatele au înţeles să
doteze Uniunea cu o jurisdicţie de tip intern şi nu de tip internaţional.
În ceea ce priveşte statutul judecătorilor şi avocaţilor generali, principial
el are rolul de a asigura deplina independenţă şi continuitatea în activitate.
Membrii Curţii sunt aleşi dintre personalităţi ce prezintă toate garanţiile de
independenţă, iar sub aspect profesional răspund cerinţelor pentru exercitarea
celor mai înalte funcţii în magistratură, în raport de dispoziţiile legislaţiilor
naţionale ale statelor care i-au propus. Ei sunt jurişti de competenţă notorie.
Sub aspect moral şi profesional statutul este acelaşi ca şi al judecătorilor Curţii
Internaţionale de Justiţie de la Haga.
Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali este de 6 ani, o reînnoire
parţială intervenind la fiecare 3 ani.Această dispoziţie face ca numirea
membrilor Curţii să fie un act de o deosebită importanţă, personalitatea
acestora influenţând pentru foarte multă vreme evoluţia jurisprudenţei
comunitare şi în ultimă instanţă interpretarea, realizarea şi aplicarea dreptului,
de care depinde însuşi realizarea scopului construcţiei comunitare.
Funcţiile de judecător şi avocat general sunt incompatibile cu exerciţiul
oricărei funcţii politice sau administrative, precum şi orice activitate cu titlu
profesional, remunerată sau nu, care ar afecta independenţa, cu excepţia celei
de cadru universitar.
La începutul mandatului judecătorii şi avocaţii generali depun un
jurământ în cadrul unei şedinţe solemne.Ei beneficiază de imunitate de
jurisdicţie pe toată durata mandatului, imunitate ce nu poate fi ridicată decât
de Curte în urma unei hotărâri dată cu unanimitate, în absenţa persoanei în
cauză.
6.5.2 Organizare

La fiecare trei ani, judecătorii aleg din rândul lor un Preşedinte al Curţii
pentru un mandat de 3 ani, ce poate fi reînnoit. La procedura de alegere a
preşedintelui şedinţele şi deliberările în camera de consiliu, iar sub aspect
jurisdicţional poate să ia măsuri pe cale de ordonanţă.
În principiu Curtea se reuneşte în plen.
Pentru uşurarea misiunii sale şi accelerarea judecării cauzelor, tratatele
au prevăzut posibilitatea constituirii de camere compuse din 3 sau 5 membri.
În prezent funcţionează şase camere: două compuse din 5 judecători şi patru
din 3 judecători.
După anul 1974 competenţa camerelor s-a lărgit continuu, devenind
regula. Şedinţele în plen sunt din ce în ce mai rare şi au loc doar când se
dezbat cauze de importanţă deosebită, la cererea statului sau a persoanei
interesate şi numai după ce Curtea însăşi a hotărât reuniunea sa în plen
pentru cauza respectivă.
Camerele sunt desemnate anual de Curte, atât sub aspectul numărului,
cât şi al componenţei lor. Curtea alege anual preşedinţii camerelor şi
desemnează un prim avocat general pentru fiecare cameră.
Curtea numeşte pentru o perioadă de 6 ani un grefier.Atribuţiile sale
sunt mult mai mari decât cele din jurisdicţiile naţionale. El are atribuţii de ordin
judiciar şi administrativ. În temeiul atribuţiilor de ordin judiciar el asistă Curtea
şi membrii săi în exercitarea funcţiilor acestora: primirea, transmiterea,
precizarea de documente; asistarea la şedinţe; răspunde de serviciile de
arhivă şi în mod special de publicarea Culegerii de practică (jurisprudenţă)
care redă textul integral al hotărârilor şi ordonanţelor.
În temeiul atribuţiilor de ordin administrativ, sub autoritatea
Preşedintelui asigură administrarea serviciilor Curţii. În activitatea sa grefierul
este asistat de mai mulţi adjuncţi.
Fiecare judecător şi avocat general este asistat personal de doi referenţi,
de aceeaşi naţionalitate cu magistratul, jurişti calificaţi, doctori în drept şi
dependenţi doar de magistratul pe care îl asistă. Referenţii constituie cabinetul
fiecărui membru al Curţii şi desfăşoară o activitate deosebit de importantă de
informare şi documentare, îndeosebi activitatea referenţilor de pe lângă
avocaţii generali este deosebit de laborioasă, dat fiind rolul acestor membrii ai
Curţii.
6.5.3 Atribuţii şi funcţionare

Curtea de Justiţie este investită cu misiunea generală de a asigura
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor (art.31 CECO,
art.164 CEE, art.136 CEEA).
După natura lor distingem două mari categorii de atribuţii: consultative
şi jurisdicţionale.
Curtea este abilitată să emită în unele proceduri particulare avize şi
deliberări, acte care în general nu sunt obligatorii şi au un caracter consultativ,
deciziile în materiile respective fiind luate de alte organe. Aceste cazuri sunt
rare pentru că în principiu atribuţiile Curţii sunt jurisdicţionale.
A doua categorie de atribuţii este foarte vastă şi diversificată, înglobând
toate modalităţile de control contencios. După crearea Tribunalului de primă
instanţă o parte din atribuţii au fost preluate de acesta, aşa încât în prezent
distingem trei categorii de competenţe:
a)de a interpreta şi a aprecia asupra validităţii, competenţă exercitată la
cererea jurisdicţiilor naţionale şi care reprezintă un important instrument de
cooperare între jurisdicţia comunitară şi jurisdicţiile naţionale;
b)de a judeca în fond în materie de legalitate şi reparaţii;

c)de a executa control judiciar asupra hotărârilor date în primă instanţă
de Tribunal.
Curtea desfăşoară o activitate permanentă, cu excepţia vacanţelor
judecătoreşti, al căror calendar este fixat prin regulamentul de procedură.
Quorum-ul de 7 judecători este obligatoriu pentru şedinţele în plen şi de
3 judecători pentru camere. Curtea nu poate delibera valabil decât într-un
număr impar de membri (art.15 Statut). Preşedintele nu are un vot majoritar.
Art.16 Statut prevede că o parte nu poate invoca nici naţionalitatea unui
judecător şi nici absenţa din complet a unui judecător naţional pentru a cere
modificarea completului Curţii sau a camerei.
Deliberările au loc în camera de consiliu, doar în prezenţa judecătorilor.
Dacă nu există un consens, hotărârea se va lua cu majoritate de voturi,
începându-se cu exprimarea soluţiei celui mai tânăr membru al completului.
Hotărârea nu va menţiona dacă s-a dat cu majoritate sau cu unanimitate şi nici
opinia separată nu se arată în hotărâre. Această regulă s-a conturat după lungi
controverse. Se consideră că în acest mod se asigură reala independenţă a
judecătorilor atât faţă de autorităţi cât şi faţă de opinia publică care are
tendinţa de a face mereu legătura între soluţie şi naţionalitatea celui care a
dat-o.
Această soluţie asigură şi integrarea sistemelor naţionale de drept,
găsirea unui compromis, a unei soluţii acceptate de toţi, fapt care duce implicit
şi la sporirea autorităţii hotărârilor Curţii de Justiţie.
6.5.4 Procedură
În privinţa caracterelor sale generale, procedura în faţa Curţii de Justiţie
este contradictorie, publică, mixtă şi inchizitorie, evident mai puţin în materie
consultativă.
Procedura se compune din două faze obligatorii: una scrisă şi alta orală.
Faza scrisă începe cu adresarea cererii de chemare în judecată către grefa
Curţii, prin scrisoare recomandată. Cererea trebuie să conţină numele părţilor,
obiectul litigiului, o prezentare sumară a situaţiei de fapt şi a argumentelor de
drept, precum şi concluziile, pretenţiile finale ale reclamantului. Cererea
trebuie adresată Curţii în termenul prevăzut de tratate pentru fiecare cale de
atac.
După primirea cererii, aceasta este înregistrată într-un registru special şi
preşedintele Curţii va desemna un judecător raportor care va urmări
îndeaproape desfăşurarea cauzei respective. Cererea va fi comunicată părţii
adverse care are un termen de o lună pentru a pregăti apărarea şi a prezenta
care are un termen de o lună pentru a pregăti apărarea şi a prezenta un
memoriu în acest sens. După acest termen, de regulă fiecare parte are dreptul
de a depune un memoriu suplimentar, respectiv din partea reclamantului o
precizare a pretenţiilor sale în raport de apărările pârâtului, iar din partea
pârâtului un memoriu suplimentar, în apărare la această precizare. În
majoritate cazurile se întâlnesc două memorii scrise formulate de fiecare
dintre părţi.
După închiderea fazei scrise, preşedintele va fixa data la care va avea
loc şedinţa, acest act deschizând procedura orală în faţa Curţii.
Faza orală conţine: citirea raportului de şedinţă de către judecătorul
raportor, pledoariile părţilor, urmate de concluziile avocatului general.
De regulă raportul de şedinţă este comunicat din timp părţilor şi în
această situaţie nu mai este citit în public. După prezentarea concluziilor
avocatului general, Curtea se retrage pentru a delibera. Deliberările se
finalizează cu redactarea hotărârii care va fi citită în şedinţă publică.

Între cele două faze poate exista o a treia, care este o fază de instrucţie.
În aceste condiţii Curtea poate ordona probe cum sunt: expertize, luarea unor
declaraţii testimoniale, cercetări la faţa locului, depunerea unor acte
suplimentare, sau Curtea poate să ceară ca părţile să răspundă asupra
anumitor probleme şi să îşi precizeze anumite pretenţii.
Procedura astfel arătată este contradictorie, publică, mixtă şi inchizitorie.
Procedura în faţa Curţii de Justiţie are şi trăsături specifice în ceea ce
priveşte reprezentarea părţilor, regimul lingvistic, cheltuielile judiciare şi forma
hotărârilor.
În ceea ce priveşte reprezentarea părţilor ea este obligatorie în faţa
Curţii, pentru orice tip de cauză. Instituţiile comunitare sunt reprezentate de
agenţi care sunt în general membrii ai serviciilor juridice proprii, iar statele
sunt reprezentate de funcţionari specializaţi aparţinând Ministerului Afacerilor
Externe. Particularii persoane fizice sau juridice sunt reprezentaţi obligatoriu
de avocaţi. Curtea nu are un barou propriu şi poate pleda în faţa acestei
instanţe un profesionist având naţionalitatea unui stat membru, care are
dreptul de a exercita avocatura şi a pleda în faţa instanţelor de judecată în
raport de legislaţia naţională.
În ceea ce priveşte domiciliul părţilor, acesta este în mod obligatoriu la
Luxembourg. În aceste condiţii statele membre figurează cu domiciliul la
sediile reprezentanţelor diplomatice de pe lângă Marele Ducat de Luxembourg,
iar persoanele fizice şi juridice de drept privat figurează cu domiciliu ales la
locuinţa unei persoane de încredere luxemburgheză, de cele mai multe ori
această persoană fiind avocatul care reprezintă interesele în cauză. Toate
actele şi documentele se comunică la domiciliul astfel arătat.
Regulamentul de procedură conţine şi dispoziţii speciale în privinţa
regimului lingvistic. Toate cele 23 limbi oficiale sunt limbi de procedură.
Judecătorii şi justiţiabilii trebuie să înţeleagă şi să se facă înţeleşi în limba care
le este cea mai obişnuită.
Actele, expertizele, depoziţiile martorilor pot fi redactate în oricare dintre
limbile oficiale, iar judecătorii, avocaţii generali şi avocaţii părţilor se pot
exprima în oricare din cele 21 limbi. Această dispoziţie cunoaşte totuşi o
precizare: pentru fiecare cauză doar una din limbile oficiale este reţinută ca
limbă de procedură. Ea se determină astfel: în toate cazurile în care nu este
parte o Instituţie, limba de procedură va fi limba pârâtului, indiferent că acesta
este stat sau o persoană de drept privat; când pârât este o Instituţie,
reclamantul va alege în mod liber limba de procedură.
Odată limba de procedură aleasă, toate actele de procedură se vor
desfăşura în această limbă, toate documentele, memoriile, concluziile şi
pledoariile vor fi scrise şi susţinute în această limbă. Ordonanţele şi hotărârile
se redactează în limba de procedură aleasă şi doar ea constituie versiunea
oficială, celelalte versiuni în alte limbi având valoare de traduceri. Grefierul
răspunde de traducerea tuturor documentelor şi a hotărârilor.
În practică s-a statornicit uzanţa ca deliberările să se poarte în limba
franceză, fiind limba oficială aleasă de majoritatea membrilor Curţii. Aceasta
nu înlătură posibilitatea folosirii în unele situaţii şi a altei limbi oficiale.
Culegerea de hotărâri ale Curţii de Justiţie este publicată în toate cele 23
de limbi oficiale.
Regulamentul de procedură reglementează şi regimul cheltuielilor
juriciare. În principiu procedura în faţa Curţii este gratuită. În mod excepţional
se percep taxe pentru anumite traduceri. În ceea ce priveşte cheltuielile de
judecată s-a adoptat soluţia din dreptul italian şi german (care este aceeaşi ca
şi în dreptul român) ca partea care cade în pretenţii să fie obligată atât la
cheltuielile făcute cu onorariile de expertiză, declaraţii de martor, taxe de
timbru etc., cât şi onorariul de avocat. Toate cheltuielile de judecată sunt
menţionate în hotărâre.
Dacă în cauză a figurat şi o Instituţie, aceasta nu poate solicita cheltuieli
de judecată pentru serviciile aduse de funcţionarul propriu care a reprezentat-
o.
De regulă cheltuielile sunt achitate fără să mai existe un litigiu asupra
lor. Prin excepţie, dacă se refuză executarea, camera care a dat hotărârea va
pronunţa o ordonanţă privind recuperarea lor.
În materie jurisdicţională actele Curţii de Justiţie sunt ordonanţe şi
hotărâri. Ordonanţele sunt măsuri de urgenţă ce se pot lua în faza de
instrucţie sau prin care se poate dispune recuperarea unor sume de bani. Ele
sunt motivate succint.
Hotărârea reprezintă actul prin care se finalizează procedura şi conţine
soluţia dată în cauza dedusă judecăţii. Hotărârea este compusă din 3 părţi.
Prima parte denumită “în fapt” corespunde în general raportului de şedinţă
prezentat de judecătorul raportor, cât şi elementelor noi aduse în dezbaterile
orale. Ea este o expunere în fapt a cauzei, reproducând concluziile părţilor şi
argumentele de fapt şi drept aduse de părţi în susţinerea pretenţiilor lor. În
ultimii 10 ani această parte “în fapt” nu a mai fost publicată în Culegerea de
hotărâri ale Curţii de Justiţie.
A doua parte “în drept” conţine considerente Curţii, analizând în fapt şi
drept pretenţiile părţilor.
Aceste două părţi sunt foarte lungi, preluându-se în general tehnica de
redactare a hotărârilor din dreptul francez şi german, îndeosebi în cel din urmă
caz motivările instanţei sunt persuasive şi în consecinţă foarte lungi. Cea mai
lungă hotărâre dată de Curtea de Justiţie datează din 1975 şi conţine 350
pagini.
A treia parte reprezintă dispozitivul hotărârii şi conţine soluţia dată de
Curte în cauza respectivă.
Se constată că hotărârile sunt mult mai lungi decât cele date de
instanţele naţionale şi acest fapt se datorează complexităţii dreptului
comunitar, împrejurării că este un drept nou, în formare, supus influenţelor
unor sisteme naţionale de drept în ceea ce priveşte tehnica de redactare, cât
şi faptului că, litigiile deduse judecăţii sunt complicate şi părţile încearcă să îşi
argumenteze poziţiile cu toate mijloacele juridice pe care le au la dispoziţie,
întrucât soluţiile date sunt de o importanţă majoră atât pentru părţi, cât şi
pentru întregul sistem comunitar, deoarece hotărârile Curţii de Justiţie creează
şi interpretează dreptul.
6.5.5 Căi de drept

Tratatele prevăd o multitudine de căi de drept ce pot fi exercitate în
raport de competenţele atribuite Curţii de Justiţie.
În funcţie de modul de sesizare a Curţii distingem 3 mari categorii de
atribuţii, cărora le corespund diferite căi de drept ce pot fi exercitate de cei
interesaţi.
O primă categorie o constituie atribuţiile contencioase ce grupează
totalitatea căilor de drept în care Curtea este direct sesizată şi va soluţiona
litigiul respectiv.
Este o sesizare directă şi imediată, pe cale de acţiune sau de excepţie şi
se soluţionează în primă şi ultimă instanţă litigiul, în sensul că se va da o
hotărâre în fond şi cu caracter definitiv. Majoritatea căilor de drept intră în
această categorie.
Căile de drept prevăzute de tratate sunt particulare dreptului comunitar,
neavând un corespondent în nici o legislaţie naţională.
Aceste căi de drept sunt:
-recursul în anularea actelor Instituţiilor;
-recursul împotriva carenţelor Instituţiilor;
-excepţia de nelegalitate împotriva regulamentelor;
-recursul în răspundere extracontractuală a Comunităţilor;
-recursul împotriva sancţiunilor luate de autorităţile comunitare;
-recursul personalului (n.a.angajat al Comunităţilor);
-recursul pentru lipsurile statelor (n.a.la aplicarea tratatelor);
-alte moduri de sesizare directă.
O a doua categorie este dată de atribuţiile prejudiciale, când sesizarea
se face indirect, mediat, la iniţiativa unei jurisdicţii naţionale, care având de
soluţionat un caz în care trebuie să aplice dreptul comunitar cere Curţii de
Justiţie să precizeze modul de aplicare şi interpretare a dreptului. Curtea nu
soluţionează cauza, ci doar lămureşte o instanţă naţională cu privire la
interpretarea şi aplicarea dreptului. Soluţia în cauza respectivă va fi a instanţei
naţionale.
Intră în această categorie două căi de drept:
-trimiterea pentru aprecierea validităţii;
-trimiterea pentru interpretarea şi aprecierea validităţii.
Aceste căi de drept reprezintă un mod de menţinere a unei permanente
legături între jurisdicţia comunitară şi cele naţionale, de coordonare a
acestora.
O a treia categorie o reprezintă atribuţiile consultative. În unele situaţii
Curtea este sesizată pentru formularea unor avize. Avizele date de acest organ
se deosebesc de cele date de alte Instituţii prin caracterul lor obligatoriu.
Aceste acte sunt prevăzute expres de tratate în materii cum sunt: revizuirea
tratatelor, încheierea de acorduri comunitare fie cu state terţe, fie cu
întreprinderi terţe etc.
În funcţie de puterile acordate Curţii de Justiţie, căile de drept se pot
clasifica în căi de plină jurisdicţie, căi de anulare şi căi de declarare
(constatare).
În cazul căilor de plină jurisdicţie instanţa se bucură de depline puteri,
putând statua asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii.
Se poate dispune anularea unor acte, reformarea lor fie pentru că sunt ilegale,
fie eronat întocmite, se pot pronunţa hotărâri prin care părţile sunt obligate la
plata unor sume de bani sau dispune sancţiuni cu caracter pecuniar.
Majoritatea căilor de drept fac parte din această categorie.
Căile de anulare sunt expres prevăzute de tratate sau de Curte prin
hotărâri de interpretare a dreptului. Ele sunt: recursul în anulare împotriva
actelor Instituţiilor şi recursul împotriva carenţelor, acesta fiind tot o cale de
anulare a unei decizii dată de o Instituţie. În cele două situaţii Curtea nu poate
decât să anuleze actul ce face obiectul litigiului, ea nu are puterea să îl
reformeze sau să îl substituie cu propria hotărâre, nu poate dispune nici o altă
sancţiune cu caracter pecuniar sau nepecuniar.
În cazul căilor de declarare, instanţa are puteri mai limitate, în sensul că
va constata doar legalitatea unui act sau a unei situaţii de fapt. Intră în
această categorie cele două cazuri prejudiciale arătate în precedent, recursul
pentru lipsurile statelor la aplicarea tratatelor, excepţia de nelegalitate şi
categoria actelor date în baza exercitării atribuţiilor consultative.
Cu privire la căile de drept putem preciza două trăsături esenţiale: ele
sunt relativ autonome, condiţiile cerute de tratate pentru exercitarea lor fiind
autonome şi nu există nici o structurare a lor pe orizontală sau verticală. Din
această primă trăsătură decurge o a doua şi anume suprapunerea de cele mai
multe ori a diferitelor căi de drept, Curtea văzându-se de multe ori sesizată pe
mai multe căi, în diferite condiţii, pentru soluţionarea aceluiaşi obiect litigios.
Situaţia arătată mai sus a fost soluţionată parţial printr-o hotărâre a
Curţii de Justiţie care a calificat unele căi de drept ca fiind complementare şi
anume cele de plin drept sau de plină jurisdicţie în raport cu căile de anulare şi
declarare.
Observăm cu evidenţă că tratatele au constituit un sistem de drept
intern diferit de sistemele naţionale ale statelor membre şi un organ propriu
pentru aplicarea şi interpretarea dreptului comunitar. Curtea de Justiţie este
mai mult decât un organ jurisdicţional, prin puterile de care dispune în baza
atribuţiilor conferite are un important rol de creare a dreptului şi implicit de
realizare a integrării economice, politice şi juridice.
6.5.6 Tribunalul de primă instanţă

Actul Unic European rămâne de o deosebită importanţă în istoria
Comunităţilor şi prin crearea unui nou organ jurisdicţional alături de Curtea de
Justiţie, Tratatele constitutive fiind modificate în acest sens.
La cererea Curţii, după consultarea Comisiei şi a Parlamentului
European, statuând cu unanimitate de voturi Consiliul a hotărât crearea
Tribunalului de primă instanţă prin decizia 88/591 din 24 octombrie 1988.
Tratatele constitutive modificate prin AUE, Statutul Curţii modificat în
1988, cât şi Regulamentul de procedură elaborat de Tribunal cu acordul Curţii
şi aprobarea dată cu unanimitate de voturi din partea Consiliului
reglementează organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acestui organ.
Tribunalul de primă instanţă nu este o nouă instituţie, ci un organ
complementar în raport cu Curtea de Justiţie, reprezentând acelaşi interes şi
având aceeaşi finalitate.
Organizarea şi funcţionarea Tribunalului respectă regulile ce guvernează
în acest domeniu Curtea, evident cu unele particularităţi.
Tribunalul este compus din 15 membri aleşi după aceleaşi criterii ca şi
cele ale Curţii şi numiţi aceeaşi procedură. După numire membrii Tribunalului
depun jurământul în faţa membrilor Curţii.
În ceea ce priveşte statutul membrilor, el este acelaşi ca şi al membrilor Curţii,
atât în privinţa incompatibilităţilor, cât şi a privilegiilor şi imunităţilor, cu
precizarea că imunitatea de jurisdicţie poate fi ridicată doar de Curtea de
Justiţie, după ce în prealabil a fost consultat Tribunalul, în absenţa persoanei în
cauză.
Cei 15 membri ai Tribunalului pot funcţiona în egală măsură ca
judecători sau avocaţi generali, cu precizarea că în măsura în care un
magistrat a avut funcţia de avocat general nu mai poate participa la deliberări
ca judecător pentru cauza respectivă.
Tribunalul îşi desfăşoară activitatea permanent, funcţionând în plen sau
în camere compuse din 3 sau 5 judecători.
De regulă el funcţionează în camere, Regulamentul de procedură
precizând situaţiile în care se va putea reuni în plen.
Mandatul membrilor Tribunalului este de 6 ani şi poate fi reînnoit parţial
la fiecare trei ani, fără limită.
Dintre membrii săi Tribunalul alege un preşedinte pe o perioadă de 3 ani,
mandat ce poate fi reînnoit.
Deşi Tribunalul de primă instanţă îşi are sediul pe lângă Curtea de
Justiţie, funcţional el este independent, având un serviciu de grefă propriu
condus de un grefier numit de Tribunal şi aflat sub autoritatea preşedintelui.

Colaboratorii personali ai membrilor Tribunalului şi agenţii de grefă
completează personalul propriu.
O parte din servicii (bibliotecă, cercetare, traduceri etc.) precum şi
funcţionarii respectivi sunt comune pentru cele două organe, preşedinţii Curţii
şi Tribunalului fixând de comun acord modul de folosire a serviciilor comune.
Prin decizia Consiliului din din 24 octombrie 1988 s-a operat un transfer
de competenţe, Tribunalul de primă instanţă fiind competent să hotărască în
următoarele materii:
-litigii între Comunităţi şi agenţii (personalul) acestora;
-recursul în anulare şi pentru carenţe când este formulat de o persoană
fizică sau o persoană juridică de drept privat împotriva unei Instituţii;
-recursul în anulare şi pentru carenţe formulat de o întreprindere sau un
grup de întreprinderi împotriva Comisiei;
-recursul pentru dezdăunări, când se cere repararea pagubei create de o
Instituţie.
Procedura în faţa Tribunalului este aceeaşi ca şi în faţa Curţii.
Regulamentul de procedură conţine dispoziţii privind conflictele de
competenţă între cele două organe jurisdicţionale precum şi privind
incidentele de procedură.
Hotărârile date de Tribunal au aceeaşi forţă obligatorie ca şi hotărârile
Curţii şi ele sunt notificate de grefier tuturor părţilor, statelor membre şi
Instituţiilor, chiar dacă nu au fost parte în litigiul respectiv.
Orice parte care este total sau parţial nemulţumită de hotărârea
Tribunalului, în termen de 2 luni de la notificare va putea ataca hotărârea în
faţa Curţii. Statele membre şi Instituţiile pot ataca hotărârea chiar dacă nu au
fost părţi în proces, întrucât ele dispun de un drept propriu şi un interes special
în soluţionarea tuturor problemelor de drept comunitar.
Calea de atac poate privi numai probleme de drept. Curţii de Justiţie îi
revine misiunea de a preciza distincţia de multe ori delicată între problemele
de drept şi cele de fapt.
Exercitarea căii de atac nu are efect suspensiv, dar partea interesată
poate cere Curţii suspendarea executării, ca şi orice altă măsură provizorie
până la soluţionarea litigiului în faţa Curţii de Justiţie.
În această fază de judecată procedura este scrisă şi orală, existând
posibilitatea ca părţile şi avocatul general să depună doar concluzii scrise fără
să le mai susţină oral.
Dacă atacarea hotărârii Tribunalului se dovedeşte întemeiată, Curtea va
anula decizia şi va reţine cauza spre judecare, dând o soluţie definitivă sau va
trimite cauza spre rejudecare Tribunalului de primă instanţă, care va fi ţinut de
această dată de statuările în drept făcute de Curtea de Justiţie.
Din analiza competenţelor şi procedurii în faţa Tribunalului se observă că
acest organ jurisdicţional are competenţe limitate, activitatea sa fiind strâns
legată de cea a Curţii de Justiţie şi funcţionează pe lângă Instituţie în
realizarea aceleaşi misiuni.
6.6 CONSILIUL EUROPEAN

Apărut în practică drept rodul unei iniţiative politice a reunirii într-o
conferinţă la cel mai înalt nivel a reprezentanţilor statelor membre şi ai
Comunităţilor, consacrat ca atare prin Actul Unic European, în temeiul
Tratatului de la Maastricht Consiliul European a devenit cea de a V-a Instituţie
menită să asigure dezvoltarea Uniunii Europene şi definirea orientărilor politice
generale.

Reforma comunitară gândită în perioada 2003-2007 dă rolul de instituţie
politică de bază a Uniunii. Proiectul Tratatului de la Lisabona arată că CE dă
impulsurile necesare dezvoltării, defineşte orientările şi priorităţile politice
generale, fără a avea o funcţie legislativă.
Consiliul European se compune din şefii de state şi de guverne,
preşedintele Comisiei şi înaltul reprezentant al Uniunii pentru afacerile ezterne
şi politica de securitate, precum şi Preşedintele CE. Aceştia pot fi asistaţi,
pentru state de câte un ministru şi pentru Comisie de un membru al său.
Reuniunile sunt trimestriale .Deciziile se iau prin consens. Consiliul
European alege cu majoritate calificată un Preşedinte pentru un mandat de doi
ani şi jumătate, ce poate fi reînnoit o singură dată. Proiectul Tratatului de la
Lisabona dă un important rol politic, mai ales în raporturile externe, acestei
funcţii ce nu a existat până în prezent..
6.6.1 Natură şi atribuţii

Începând cu anul 1961 în practică s-a afirmat necesitatea organizării
unor reuniuni “la vârf” a reprezentanţilor statelor membre şi Comunităţilor
pentru dezbaterea celor mai importante probleme privind evoluţia politică
generală.
În acest sens între anii 1961-1974 au avut loc şapte reuniuni: Paris
(februarie 1961), Bonn (iulie 1961), Roma (mai 1967), Haga (decembrie 1969),
Paris (octombrie 1972), Copenhaga (decembrie 1973) şi Paris (decembrie
1974).
Cele mai importante au fost reuniunile de la Haga (1969) şi Paris (1972)
ele având rolul de a debloca construcţia comunitară şi de a elabora noi politici
comune.
Succesul acestor conferinţe a dus la afirmarea cu prilejul reuniunii la vârf
de la Paris din 9-10 decembrie 1974 a necesităţii instituirii unei proceduri cu
caracter regulat.
S-a decis reunirea Consiliului European la nivelul şefilor de state şi de
guverne însoţiţi de miniştri de externe, precum şi în prezenţa Preşedintelui
Comisiei însoţit de un alt membru al acestei Instituţii, cel puţin de trei ori pe
an.
Prima reuniune a Consiliului European a avut loc la Dublin la 10-11
martie 1975, Irlanda fiind statul care asigura preşedinţia Consiliului în acea
perioadă. Principalul subiect al reuniunii l-au constituit deliberările asupra
cererii de renegocierea Tratatelor de către Marea Britanie.
După această dată cele mai importante hotărâri privind evoluţia
Comunităţilor s-au luat în cadrul Consiliului European, spre exemplu crearea
Sistemului Monetar European-Bremen, iulie 1978.
Actul Unic European (17-28 februarie 1986), consacră în art.2 existenţa
acestui organ în termenii: “Consiliul European reuneşte şefii de state sau de
guverne ale statelor membre, ca şi preşedintele Comisiei Comunităţilor
europene. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi de un membru
al Comisiei. Consiliul European se reuneşte cel puţin de două ori pe an”.
În art.3 referindu-se la Instituţiile comunitare, puterile şi competenţele
acestora, precum şi la celelalte organe structurale este cert că AUE nu a creat
din Consiliul European o nouă Instituţie, ci doar a consacrat juridic existenţa
acestei reuniuni la cel mai înalt nivel, caracterul regulat şi nivelul dezbaterilor.
În textul său AUE nu defineşte în nici un mod rolul Consiliului European.
“Declaraţia solemnă de la Stuttgart asupra Uniunii Europene” act final al
reuniunii la vârf din 1983 are meritul de a fi hotărât nu numai asupra
propunerii franco-germane de creare a UE, dar şi de a defini rolul Consiliului

European. El reprezintă cel mai înalt forum ce se pronunţă asupra principalelor
probleme ce privesc soarta Comunităţilor şi procesul de integrare.
Astfel definit, Consiliul European îndeplineşte următoarele atribuţii:
-reprezintă locul unde principalii conducători ai statelor membre îşi
expun punctele de vedere şi deliberează asupra problemelor de interes comun
îndeosebi cooperarea politică;
-reprezintă un forum de accelerare a procesului de integrare; -
funcţionează ca o instanţă de apel pentru situaţii care nu au putut fi
soluţionate de celelalte organe, îndeosebi de Consiliu.
Analizând actele Consiliului European şi modul în care intervine în
activitatea generală a Comunităţilor observăm că actele sale: declaraţii,
orientări, directive generale nu sunt acte de aceeaşi valoare cu cele ale
Consiliului (de Miniştri), nu sunt directive obligatorii pentru state şi Comunităţi,
ci au caracterul unor angajamente politice importante, care ţin în primul rând
Consiliul şi într-o măsură mai mică Comisia să adopte acte proprii cu caracter
obligatoriu, conform competenţelor celor două Instituţii.
În aceste condiţii Consiliul European este considerat a fi puterea politică
supremă, după cum s-au exprimat unii autori, un fel de “preşedinte al
Comunităţilor”.
Apariţia Consiliului European a dus la diminuarea parţială a puterilor
Instituţiilor astfel: Consiliul (de Miniştri) a încetat să mai fie puterea supremă
de decizie atâta timp cât deasupra sa se află o instanţă de apel abilitată să
soluţioneze toate problemele asupra cărora Consiliul nu a putut hotărî;
Comisia nu mai este singurul organ cu iniţiativă politică. În general în materiile
cele mai importante şi mai ales când trebuie depăşit cadrul strict al tratatelor,
pentru a se lua o hotărâre este necesar avizul Consiliului European, Comisia în
această situaţie având rol de asistenţă şi nu de iniţiativă politică. Parlamentul
European şi-a văzut şi el diminuat rolul de organ de control politic asupra
Comisiei.
Putem spune că dintre Instituţii cel mai grav afectate de apariţia
Consiliului european au fost Consiliul şi Comisia.
Rezoluţia din 12 decembrie 1990 a Parlamentului European asupra
bazelor constituţionale ale Uniunii Europene la art.27 a prevăzut că “Instituţiile
Uniunii Europene sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul,
Comisia, Curtea de Justiţie”.
Tratatul de la Maastricht în vigoare în noiembrie 1993, la Titlul I,
Dispoziţii comune art.D a prevăzut crearea unei noi Instituţii în termenii:
“Consiliul European dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi
defineşte orientările politice generale.
Consiliul European reuneşte şefii de state sau de guverne ai statelor
membre şi Preşedintele Comisiei. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor
externe ai statelor membre şi de un membru al Comisiei. Consiliul European
se reuneşte cel puţin de două ori pe an sub preşedinţia şefului de stat sau de
guvern al statului membru care exercită preşedinţia Consiliului.
Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport la sfârşitul
fiecărei reuniuni, ca şi un raport scris anual asupra progreselor realizate de
Uniune”.
În continuare în art.E se arată că Parlamentul European, Consiliul,
Comisia şi Curtea de Justiţie îşi exercită în continuare atribuţiile prevăzute prin
Tratatele constitutive, celelalte acte comunitare, dar şi în condiţiile prezentului
Tratat.
Aşadar, Tratatul de la Maastricht a adăugat structurii instituţionale al V-
lea organ de bază Consiliul European.

Observăm că din termenii textului citat, cât şi din lectura întregului
tratat nu rezultă nici un fel de ierarhie între Instituţii. Principiul sistemului
instituţional a fost acela al realizării unui echilibru între organele de bază,
echilibru realizat prin puterile conferite fiecărui organ, atribuţiile şi mijloacele
de care dispun pentru realizarea atribuţiilor şi mijloacelor de care dispun
pentru realizarea atribuţiilor sale, cât şi de raporturile formale şi de fapt
existente între cele cinci Instituţii. Păstrarea principiului echilibrului rezultă şi
din dispoziţia expresă a responsabilităţii politice a Consiliului European în faţa
Parlamentului prevăzută de alin.3 art.D, Tratat.
Cu toate acestea, în fapt, prin puterile conferite de principal organ politic
responsabil de dezvoltarea construcţiei comunitare, prin raporturile sale cu
principalele organe decizionale, Consiliul European devine Instituţia supremă a
Uniunii Europene.
În ultimii ani linia politică generală a Uniunii a fost hotărâtă la nivelul
Consiliului European. Spre exemplu, hotărârea din vara anului 1994 de a
promova o politică particulară faţă de ţările asociate din Europa Centrală şi de
Est şi adoptarea unui pachet de măsuri în vederea pregătirii condiţiilor
necesare aderării în viitor a acestor state la UE.
Tratatul de la Amsterdam din 1997 a întărit rolul Consiliului European, în
art.J3 arătând: “Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale
ale politicii externe şi de securitate comună, inclusiv pentru chestiuni ce au
implicaţii în materia apărării. Consiliul European hotărăşte strategii comune
care sunt puse în aplicare de Uniune sau de statele membre, în raport de
interesul comun”. O serie de alte reglementări extind atribuţiile politice şi rolul
de organ coordonator al construcţiei comunitare. Aceste noi reglementări, pe
de o parte consacră stări de fapt create după 1993 şi permit noi dezvoltări în
privinţa acestei Instituţii.
Când am analizat fiecare dintre Instituţii am prezentat interesul pe care îl
exprimă. Considerăm că reuniunea la cel mai înalt nivel a reprezentanţilor
statelor membre şi ai Comisiei dă particularitatea ca acest organ de bază să
exprime interesele reunite ale Uniunii şi statelor membre. De aceea
considerăm că instituţionalizarea Consiliului European reprezintă trecerea la o
etapă nouă a întregii construcţii europene realizată odată cu intrarea în
vigoare a Tratatului de la Maastricht: Uniunea Europeană, formă de adâncire a
integrării economice şi creştere a solidarităţii politice.
6.6.2 Funcţionare
Consiliul European se reuneşte cel puţin de două ori pe an sub
preşedinţia şefului de guvern al statului care asigură preşedinţia Consiliului.
De regulă reuniunile au loc pe teritoriul acestui stat şi mai rar la sediul
Instituţiilor.
De regulă, Consiliul European se reuneşte la nivelul şefilor de guverne,
doar Franţa este reprezentată de preşedintele republicii, asistaţi de miniştrii
de externe. Din partea Comisiei, alături de preşedinte participă un
vicepreşedinte.
Doar persoanele prevăzute în art.D al 2 Tratatului de la Maastricht au
drept de vot. De fapt un vot formal nu se exprimă, hotărârile luându-se prin
consens.
La lucrări mai pot participa în calitate de observatori reprezentanţi ai
Consiliului, de regulă membri ai Secretariatului general.
Consiliul European nu dispune de organe auxiliare proprii, pentru
pregătirea lucrărilor sale folosind aparatul tehnic al Consiliului. În acest sens
COREPER este obligat să asigure baza logistică necesară lucrărilor Consiliului
European. În practică reuniunile Consiliului European sunt precedate de cele
ale Consiliului la nivelul miniştrilor de externe care iau într-o primă etapă în
discuţie toate problemele care fac obiectul reuniunii Consiliului European.
Această Instituţie poate constitui şi grupuri de lucru, compuse din
funcţionari naţionali care finalizează activitatea prin rapoarte (aşa s-a procedat
cu prilejul Sistemului Monetar European).
Capitolul
Organe auxiliare
Structura instituţională de bază este completată de un număr mare de

organe prevăzute de tratate sau create de Instituţii în limitele puterilor
acordate, organe care le putem structura în două categorii din punct de
vedere juridic: organe prevăzute de tratate şi care au o deosebită importanţă,
completând sistemul instituţional şi organe subsidiare create de Instituţii în
temeiul competenţelor atribuite prin tratate.
În ceea ce priveşte categoria organelor prevăzute de tratate ele fie
reprezintă un interes precum Consiliul Economic şi Social, fie sunt organe
tehnice precum Curtea de Conturi, Banca Europeană de Investiţii, Banca
Centrală Europeană etc.
Tratatul de la Maastricht în titlul II “Dispoziţii privind modificarea
Tratatului privind Comunitatea Economică Europeană în vederea realizării
Comunităţii Europene”, după ce în art.G arată că Tratatul CEE se modifică prin
dispoziţiile ce privesc instituirea Comunităţii Europene, în art.4, 4A şi 4B
precizează că organele CE în afara celor cinci Instituţii sunt: Curtea de Conturi,
Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, Banca Centrală Europeană
şi Banca Europeană de Investiţii.
Vom analiza fiecare dintre cele cinci organe în ordinea prevăzută de
Tratat.
7.1 CURTEA DE CONTURI

Curtea de Conturi a fost creată prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie
1975 la iniţiativa Parlamentului European, înlocuind Comisia de control CEE şi
CEEA şi comisarul pentru conturi CECO. Din 1975 pentru cele trei comunităţi a
funcţionat un singur organ de control financiar, activitatea sa fiind
reglementată de Tratatul de la Bruxelles cu modificările ulterioare şi Protocolul
privind privilegiile şi imunităţile în ceea ce priveşte statutul membrilor Curţii.
Ca o caracterizare generală putem spune că este cel mai important
organ al Comunităţilor, de aceeaşi valoare aproape cu Instituţiile, iar în

privinţa atribuţiilor sale este mai mult decât o simplă magistratură financiară,
unii autori calificând-o drept “o conştiinţă financiară a Europei comunitare”.
Curtea de Conturi, în prezent se compune din 25 membri numiţi de
Consiliu, cu unanimitate de voturi după consultarea Parlamentului European.
Mandatul este de 6 ani şi poate fi reînnoit fără limită. Acest principiu este
menţinut şi de Tratatul de la Nisa, înţelegându-se că numărul membrilor Curţii
de conturi nu poate fi mai mare de 27, măsura aderării celor 12 state
candidate.
Fiecare stat membru este reprezentat de către o personalitate în
domeniu, care anterior depunerii candidaţii pentru această magistratură
trebuie să fi făcut parte din curţile de conturi naţionale sau alte organe
similare.
Statul personal al membrilor Curţii de Conturi este analog cu cel al
judecătorilor Curţii de Justiţie atât sub aspectul incompatibilităţilor cât şi
garantarea independenţei lor. Protocolul privind imunităţile şi privilegiile se
aplică şi membrilor Curţii de Conturi. Imunitatea de jurisdicţie se aplică şi
membrilor Curţii de Conturi. Imunitatea de jurisdicţie nu poate fi ridicată decât
de Curtea de Justiţie, la cererea Curţii de Conturi. Tot după această procedură
Curtea de Justiţie se poate pronunţa şi în privinţa demisiei din oficiu.
Curtea de Conturi este un organ colegial şi îşi desfăşoară activitatea
după aceste reguli. Aceasta nu împiedică faptul ca fiecare membru al Curţii să
fie şeful unei divizii de verificare şi control.
Actele Curţii sunt: avize şi rapoarte şi ele sunt adoptate doar de acest
organ.
Curtea de Conturi este condusă de un Preşedinte ales de aceasta dintre
membrii ei. Sub aspect funcţional Curtea dispune de un numeros aparat
tehnic, circa 300 de funcţionari care lucrează sub controlul membrilor Curţii.
Atribuţiile Curţii de Conturi prevăzute de art.206 bis CEE sunt foarte
întinse atât timp cât acest organ este însărcinat să examineze conturile în
totalitatea lor indiferent dacă sunt bugetare sau nu.
Controlul poartă asupra legalităţii şi regularităţii, cât şi asupra bunei
gestiuni financiare a tuturor operaţiilor.
Controlul este scriptic şi faptic şi se realizează atât faţă de Comunităţi şi
Instituţii, cât şi faţă de statele membre în probleme ce privesc aplicarea
tratatelor.
În îndeplinirea misiunii sale Curtea de Conturi comunitară colaborează cu
organele naţionale cu atribuţii similare.
Curtea de Conturi are un dublu rol: acela de asistenţă a autorităţilor
bugetare şi de control permanent al conturilor.
În ceea ce priveşte rolul de asistenţă a autorităţilor bugetare, Curtea de
Conturi are un drept propriu de a controla politica de executare a bugetului în
raport de cele două autorităţi în materie Consiliul şi Parlamentul European.
Alături de Comisie este competentă să exercite un control bugetar asupra
Parlamentului.
De aceea s-a remarcat faptul că în realitate Curtea de Conturi este al
treilea organ în materie bugetară după Consiliu şi Parlamentul European.
În ceea ce priveşte rolul de a exercita un control permanent asupra
conturilor Curtea este un organ autonom în această materie, particularitate ce
face să o apropie foarte mult de Instituţii, având o autoritate mult mai mare
decât toate celelalte organe create de tratate. În exercitarea acestei atribuţii
ea întocmeşte anual un raport asupra situaţiei tuturor conturilor comunitare,
raport care este publicat în jurnalul oficial al Comunităţilor.

Tratatul de la Maastricht într-un număr de trei articole foarte lungi (188
A, 188 B, 188 C) a precizat şi întărit rolul Curţii de Conturi ca principal organ
de control financiar al Uniunii.
Proiectul Tratatului modificator din 2007 menţine atribuţiile, principiul
paritar constitutiv, actele adoptate şi raportul cu restul organelor comunitare
şi naţionale.
7.2 COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL

Creat după criteriul reprezentării unui interes, respectiv interesul
diferitelor categorii ale vieţii economice şi sociale Comitetul Economic şi Social
CEE - CEEA şi Comitetul consultativ CECO este un organ consultativ creat de
tratate.
Tratatul de la Paris a creat pe lângă Comisie un Comitet consultativ
compus din minimum 72 membri şi maximum 96 membri, alcătuit dintr-un
număr egal de producători, muncitori, utilizatori şi negociatori, aleşi de pe liste
propuse de organizaţiile reprezentative ale acestora.
Membrii Comitetului sunt numiţi cu titlu personal de Consiliu, pentru un
mandat de 2 ani. Din rândul lor membrii Comitetului aleg un preşedinte şi un
birou pe o durată de 1 an. Comitetul are propriul regulament interior.
Înainte de a lua o hotărâre Comisia este obligată să consulte Comitetul
în cazurile expres prevăzute de tratate, iar pentru celelalte situaţii poate să îl
consulte ori de câte ori consideră că este necesar.
Comitetul Economic şi Social CEE-CEEA, organ consultativ comun celor
două Comunităţi este format din reprezentanţii diferitelor categorii ale vieţii
economice şi sociale: producători, agricultori, transportori, muncitori,
negociatori, meşteşugari, profesii liberale şi de interes general. Tratatele
precizează că diferitele categorii economice şi sociale sunt reprezentate
adecvat şi aceasta nu în raport de specificul naţional, ci în raport de nivelul
comunitar (agricultorii, transportorii şi producătorii sunt cei mai numeroşi).
Membrii Comitetului sunt împărţiţi în trei grupuri: patronatul, salariaţii şi
diferitele ramuri de activitate.
În cadrul Comitetului Economic şi Social fiecărui stat i s-a repartizat un
număr de locuri în raport de populaţia şi importanţa acestuia. Astfel Franţa,
Germania, Italia şi Marea Britanie au 24 de locuri; Spania 21 de locuri; Belgia,
Grecia, Olanda, Portugalia, Austria şi Suedia 12 locuri; Danemarca, Finlanda şi
Irlanda 9 locuri şi Luxemburg 6 locuri.
Conform Tratatului de la Nisa în perspectiva lărgirii UE cu până la 27 de
state numărul total de locuri este de 344, fiecare stat având: Germania, Marea
Britanie, Franţa, Italia 24 de locuri; Spania, Polonia 21 locuri; România 15
locuri; Olanda, Grecia, Cehia, Belgia, Ungaria, Portugalia, Suedia, Bulgaria,
Austria 12 locuri; Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania 9 locuri;
Letonia, Slovenia, Estonia 7 locuri; Cipru, Luxemburg 6 locuri; Malta 5 locuri.
Membrii Comitetului sunt numiţi pentru o durată de 4 ani de Consiliu cu
unanimitate de voturi. Mandatul poate fi reînnoit. Membrii sunt aleşi de pe liste
cu propuneri făcute de statele membre, fiecare stat trebuind să propună
dublul locurilor de care dispune.
Comitetul desemnează dintre membrii săi pentru o perioadă de 2 ani un
preşedinte şi un birou. Proiectul Tratatului modificator din 2007 menţine
atribuţiile, principiul proporţional constitutiv şi actele adoptate, România
având tot 15 membri.
Comitetul elaborează regulamentul intern care este aprobat de Consiliu
cu unanimitate de voturi. Această procedură permite Consiliului să controleze
tendinţa Comitetului de a-şi extinde atribuţiile.

Sub aspect funcţional Comitetul poate constitui secţii specializate pe
principatele domenii comunitare. Cele mai importante sunt secţia pentru
agricultură şi cea pentru transporturi. Instituţiile nu pot consulta aceste secţii,
ci doar Comitetul în ansamblul său.
Tratatele prevăd cazuri în care Consiliul sau Comisia sunt obligate să
consulte Comitetul Economic şi Social. Altfel, ori de câte ori consideră oportun
aceste organe pot consulta Comitetul înainte de a lua decizii în anumite
materii.
La convocarea Preşedintelui sau a Biroului, Comitetul poate emite din
proprie iniţiativă avize în toate domeniile în care Tratatele i-au atribuit
competenţe, chiar dacă nu este sesizat de o Instituţie.
Tratatul de la Maastricht în art.194 reluând reglementările anterioare ce
privesc acest organ a precizat că membrii Comitetului îşi exercită funcţiile
conferite în deplină independenţă şi în interesul general al Comunităţii. Dintre
organele cu caracter consultativ Comitetul Economic şi Social rămâne şi în
lumina Tratatul de la Maastricht cel mai important.
Tratatul de la Amsterdam a sporit competenţele consultative ale acestui
organ, întărind şi mai mult poziţia sa în procedura de luare a deciziilor.
7.3 COMITETUL REGIUNILOR

Tratatul de la Maastricht prin articolele 198 A, 198 B şi 198 C
introducând “capitolul IV Comitetul Regiunilor” a modificat Tratatul CEE şi a
creat un organ consultativ nou Comitetul Regiunilor.
Acest organ este creat după principiul reprezentării unui interes şi
anume cel al colectivităţilor locale, în temeiul autonomiei de care se bucură
acestea. Acest interes este evidenţiat de Rezoluţia Parlamentului European din
12 decembrie 1990 asupra bazelor constituţionale ale Uniunii Europene în
art.59. În textul acestui act, noul organ a cărui instituire se propune este
denumit Comitetul Regiunilor şi autonomiilor locale şi se arată că el se
compune din membrii organelor alese la nivel regional sau local.
Raportându-ne la dispoziţiile TM desprindem următoarele reguli ce
privesc compunerea, organizarea, funcţionare şi atribuţiile Comitetului
Regiunilor:
-Comitetul are un caracter consultativ şi este compus din reprezentanţii
colectivităţilor regionale şi locale, în raport de această componenţă purtând şi
denumirea respectivă;
-Fiecare stat membru dispune de un număr de locuri în raport de
populaţia şi importanţa sa: Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie 24 locuri;
Spania 21 locuri; Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia, Austria şi Suedia 12 locuri;
Danemarca, Finlanda şi Irlanda 9 locuri şi Luxemburg 6 locuri;
-Celor 189 de membri li se adaugă un număr egal de supleanţi aleşi pe
aceleaşi criterii, aşadar fiecare stat deţine un număr dublu de reprezentanţi în
cadrul acestui organ;
-Membrii Comitetului Regiunilor, ca şi supleanţii sunt numiţi de Consiliu
cu unanimitate de voturi, la propunerea fiecărui stat membru. Mandatul este
de 4 ani şi poate fi reînnoit;
-Membrii Comitetului îşi exercită funcţiile în deplină independenţă şi în
interesul general al Comunităţii;
-Din rândurile lor, membrii aleg un preşedinte şi un birou pentru o durată
de 2 ani, mandat ce poate fi reînnoit;
-Comitetul îşi stabileşte propriul regulament intern care este supus spre
aprobare Consiliului ce se pronunţă cu unanimitate de voturi;

-Comitetul se convoacă la iniţiativa preşedintelui său, ori a Consiliului
sau Comisiei şi este consultat de aceste organe în toate cazurile expres
prevăzute de tratate sau ori de câte ori ele consideră că este oportun;
-Actele Comitetului sunt avizele ce trebuiesc întocmite în termen de o
lună de la data la care Comitetul a fost solicitat să se pronunţe asupra unei
probleme de interes general. Neîntocmirea avizului în termenul prevăzut de
TM se poate considera ca o lipsă a acestui act;
-În situaţiile în care Comitetul Economic şi Social este consultat în mod
obligatoriu de Consiliu sau Comisie, avizul dat de acest organ se va comunica
şi Comitetului Regiunilor care îşi poate exprima punctul de vedere propriu
asupra problemei respective;
-Ori de câte ori consideră că sunt în joc interesele specifice ale
regiunilor, Comitetul poate formula din proprie iniţiativă un aviz asupra
problemei respective, act pe care îl înaintează Consiliului şi Comisiei. Actul
este însoţit şi de un proces-verbal ce conţine deliberările Comitetului
Regiunilor.
Considerăm că realizarea acestui nou organ este strâns legată de prefigurarea
unei structuri de tip federativ la nivelul Uniunii Europene.
În perspectiva lărgirii UE cu până la 27 de state membre, Tratatul de la
Nisa prevede pentru Comitetul Regiunilor aceiaşi compunere, sub aspectul
reprezentării statelor membre ca şi cea în cadrul Comitetului Economic şi
Social, adică un număr total de 344 de membri, fiecărui stat fiindu-i alocate
acelaş număr de locuri, respectiv România 15 locuri.
Proiectul Tratatului modificator din 2007 menţine atribuţiile, principiul
proporţional constitutiv şi actele adoptate, România având tot 15 membri, ce
provin în prezent din rândul preşedinţiilor Consiliilor Judeţene.
7.4 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ

Tratatul de la Maastricht a creat un nou organ în domeniul monetar-
bancar, o parte însemnată a Tratatului fiind dedicată organizării, funcţionării şi
atribuţiilor acestui nou organ cât şi a Sistemului european de bănci centrale.
Banca Centrală Europeană a început să funcţioneze de la 1 iunie 1998.
Cu această ocazie s-a ales Comitetul Executiv al Băncii format din 6 membri,
cu următoarea componenţă: preşedinte Wim Duisemberg (Olanda),
vicepreşedinte Christian Noyer (Franţa), membrii: Sirrka Haemaalaeinen
(Finlanda), Eugenio Domingo Solans (Spania), Tommaso Padoa Schioppa
(Italia), Omar Issing (Germania).
Sediul Băncii Centrale Europene a fost fixat la Frankfurt am Mein,
această decizie fiind luată prin acordul comun al “celor 15”. Iniţial ea a
funcţionat pe lângă sediul Băncii Centrale a Germaniei, activitatea curentă, în
majoritate fiind asigurată tot de funcţionari specializaţi ai acestei bănci
naţionale. Măsura este provizorie şi ea priveşte perioada tranzitorie de
elaborare a monedei unice Euro şi de punere a ei în circulaţie, având la bază
experienţa funcţionarilor germani, recunoscută în întreg spaţiul comunitar.
În prezent BCE are un sediu propriu în Frankrurt, atribuţiile sale fiind
sporite prin Tratatul modificator din 2007,urmare acumulărilor şi
perspectivelor în politica monetară comună,competenţă exclusivă pentru
statele membre ale Tatatului Euro.
Aceasta este o formă de cooperare întărită la care până în prezent au
aderat: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, iar dintre statele care au aderat după
2004 , Slovenia. Tratatul Euro este deschis aderării restului statelor, pe
măsură ce vor ( Marea Britanie, Danemarca, Suedia ) sau îndeplinesc condiţiile

(statele ce au aderat după 2004 au negociat un program specific de realizare a
condiţiilor pe 5-10 ani).
Tratatul de la Maastricht a prevăzut crearea Uniunii Economice şi
Monetare (UEM) în trei etape:
1. Până la finele anului 1993 realizarea pieţei unice a capitalurilor.
2. Începând cu ianuarie 1994 întărirea coordonării politicilor economice,
reducerea inflaţiei, a taxelor, limitarea deficitului public şi crearea în acest
mod a condiţiilor de realizare a unei monede unice, Institutul Monetar
European are sarcina de a pregăti trecerea la moneda unică.
3. Crearea unei monede unice şi stabile şi a unei Bănci Centrale
Europene independente, organ ce va fi condus de un consiliu director format
din 6 membri, desemnaţi de Consiliul european şi Consiliul guvernatorilor
băncilor centrale naţionale. Această etapă va putea începe în 1996 şi se va
realiza cel târziu până la 1 ianuarie 1999.
Conform dispoziţiilor TM Banca Centrală Europeană (BCE) este
principalul organ responsabil de realizarea politicii monetare comunitare,
abilitată cu emisiunea monedei unice şi de coordonare a activităţii întregului
Sistem european de bănci centrale (SEBC) alături de băncile centrale
naţionale. Este evident că pentru Uniunea Europeană BCE va juca rolul pe care
orice bancă centrală naţională îl are pentru statul propriu.
Principalele atribuţii prevăzute de Tratatul de la Maastricht în privinţa
BCE sunt:
-de a defini şi pune în practică politica monetară a Comunităţilor;
-de a conduce operaţiile de schimb;
-de a deţine şi gestiona rezervele oficiale de schimb ale statelor
membre;
-de a promova buna funcţionare a sistemului de plăţi.
În toate problemele ce privesc politica monetară BCE este consultată
atât de Instituţii, cât şi de autorităţile naţionale, inclusiv cele din domeniul
bancar.
Băncile centrale naţionale membre ale SEBC pot realiza emisiunea
monedei unice doar cu acordul BCE.
În realizarea atribuţiilor conferite de TM, acest organ poate emite acte cu
caracter obligatoriu (regulamente şi decizii) cât şi acte cu caracter consultativ
(recomandări şi avize).
Regulamentele sunt acte obligatorii, cu caracter general şi se aplică direct
statelor membre. Deciziile sunt tot acte obligatorii dar cu caracter individual,
aplicându-se direct subiectelor pe care le au în vedere. Aceste patru categorii
de acte emise de BCE sunt publicate prin sistemul propriu comunitar.
Se observă că TM a creat un nou organ foarte puternic. Faţă de puterile
acordate în materie monetară Banca Centrală Europeană este de aceeaşi
importanţă cu Instituţiile. Toate statele membre au fost de acord cu fizionomia
particulară a acestui organ, mai puţin Marea Britanie care şi-a exprimat
rezerve în raport de ansamblul reglementărilor ce privesc competenţele BCE.
7.5 BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII

Creată în temeiul art.129 CEE Banca Europeană de Investiţii (BEI) este
un organ dotat ca şi precedentul cu o personalitate juridică proprie,
manifestându-se ca o persoană juridică de drept internaţional, autonomă în
raporturile sale cu Comunităţile.
Statele membre, prin aporturile proprii constituie capitalul social al BEI.
Un statut propriu prevede regulile după care se organizează şi funcţionează
acest organ. Gestiunea internă este realizată de organele proprii prevăzute de
statut.
În raport cu statele membre şi Comunităţile, BEI reprezintă principalul
organism de credit, această funcţie realizând-o în temeiul art.130 CEE.
Tratatul de la Maastricht, modificând Tratatul CEE, în art.198 D şi 198 E
conţine dispoziţiile relative la BEI. După ce reia dispoziţiile privitoare la
personalitatea juridică a băncii şi faptul că membrii săi sunt statele ce aparţin
UE, TM precizează rolul acestui organ de a contribui la dezvoltarea echilibrată
şi fără încetare a pieţei comune în interesul Comunităţii, făcând apel la piaţa
capitalurilor şi a resurselor proprii. BEI facilitează prin împrumuturi şi garanţii
finanţarea Comunităţii în toate sectoarele economiei. În etapa actuală ea are
în vedere realizarea proiectelor relative la regiunile mai puţin dezvoltate,
modernizarea şi conversia întreprinderilor, precum şi alte proiecte de interes
comun ale statelor membre, în special cele care vizează investiţii legate şi de
fondurile structurale ale Comunităţii.
În temeiul autonomiei de care dispune BEI întreţine relaţii particulare cu
terţii. În contextul acestor relaţii ea se manifestă ca una dintre cele mai
importante instituţii de credit internaţional. În ultimii ani ţara noastră a
beneficiat de credite pentru dezvoltare şi investiţii din partea BEI.
7.6 ALTE ORGANE CREATE DE TRATATE

Tratatele constitutive, astfel cum au fost modificate în timp au prevăzut
şi crearea unor organe tehnice investite cu funcţii de consultare, gestiune sau
control, dotate cu personalitate juridică şi autonomie de gestiune, fie au
prevăzut crearea unor simple organisme administrative sau financiare care
completează activitatea organelor de bază. Dintre aceste organe amintim:
-Agenţia de aprovizionare Euratom (art.54 CEEA), organ cu atribuţii
de gestiune ce se bucură de autonomie financiară, rolul său fiind legat de
aprovizionarea Comunităţii în domeniul energiei atomice şi de asigurare a
regularizării pieţei în domeniu. Agenţia dispune de un statut propriu hotărât de
Consiliu în care sunt prevăzute modalităţile de gestiune comercială şi capitalul
social.
Agenţia îşi desfăşoară activitatea sub controlul Comisiei care îi dă
directive şi dispune un drept de veto faţă de hotărârile Agenţiei. Orice act al
acestui organ este susceptibil de recurs în faţa Comisiei. Sub aspect
administrativ Agenţia este condusă de un director general numit de Comisie.
-Comitetul ştiinţific şi tehnic Euratom (art.134 CEEA), organ
consultativ ce funcţionează pe lângă Comisie şi dispune de un statut propriu,
având atribuţii specifice. Acest organ este constituit după criteriul
reprezentării unui interes.
-Fondul de orientare şi garantare agricolă (FEOGA - art.40 CEE) şi
fondul social european (FSE - art.123 CEE), organe financiare ce corespund
existenţei unor conturi proprii gestionate de Comisie. Cele două fonduri dispun
de comitete proprii care le administrează, comitete create tot în temeiul
dispoziţiilor tratatelor.
-Avocatul poporului - organ complementar creat prin Tratatul de la
Maastricht, ce este numit de către Parlamentul European, la începutul fiecărei
legislaturi a Instituţiei. El are competenţele cunoscute în legislaţiile naţionale,
cetăţenii europeni putând depune plângeri privind activităţile diverselor
Instituţii şi organe comunitare.
-Institutul Monetar European (IME) creat prin dispoziţiile Tratatului de
la Maastricht care a modificat Tratatul CEE, prin art.109 F - 109 M.
Tratatul de la Maastricht prevede că începând cu1 ianuarie 1994, când
se va trece la realizarea celei de a doua etape a procesului de înfăptuire a
Uniunii economice şi monetare se va crea şi va funcţiona un Institut Monetar
European dotat cu personalitate juridică, care este condus şi gestionat de un
consiliu compus din preşedinte şi guvernatorii băncilor centrale naţionale,
dintre care unul exercită funcţia de vicepreşedinte.
Preşedintele Consiliului IME este numit prin acordul comun al statelor
membre reunite la nivelul şefilor de state sau de guverne, la recomandarea
comitetului guvernatorilor băncilor centrale naţionale, după consultarea
Parlamentului european şi a Consiliului. Această persoană este aleasă dintre
autorităţile profesionale în materie monetară şi bancară.
Se observă că noua procedură de numire la nivelul Consiliului European
nemaiîntâlnită până acum subliniază importanţa deosebită a acestei funcţii.
IME este principalul organ de coordonare a politicilor monetare ale
statelor membre şi de realizare a funcţionării sistemului monetar european.
TM prevede regulile de organizare, funcţionare şi atribuţiile IME în
dispoziţii foarte detaliate. Sunt de asemenea arătate etapele şi sarcinile
specifice fiecărei etape în realizarea Uniunii economice şi monetare. Acest
proces este coordonat de IME care întreţine raporturi specifice cu celelalte
organe ale sistemului instituţional, în special cu BCE.
Prin acordul comun al statelor membre în anul 1994 sediul IME a fost
stabilit la Frankfurt am Mein oraş socotit astăzi placa turnată a vieţii bancare
europene. Frankfurt devine astfel alături de Bruxelles, Luxemburg şi
Strasbourg centrul vital al Uniunii Europene, iar Institutul Monetar European
unul dintre cele mai importante organe comunitare.
7.7 ORGANE SUBSIDIARE

Organele subsidiare sunt create de Insituţii în temeiul puterilor acordate
de tratate şi cu scopul de a le ajuta la realizarea misiunilor proprii. Ele dispun
de puteri de natură executivă stabilite în mod strict prin actele de înfiinţare, iar
Instituţiile care le-au creat exercită un control permanent asupra acestor
organe.
Curtea de Justiţie într-o hotărâre de interpretare a statuat că
fundamental existenţei organelor subsidiare se află în dispoziţiile tratatelor
care au prevăzut dreptul Instituţiilor de a le crea şi că organele subsidiare nu
pot dispune de puteri proprii de decizie, ci doar de execuţie, fiind aflate sub
strictul control al Instituţiilor.
Curtea de Justiţie a mai arătat că existenţa organelor subsidiare nu
afectează echilibrul instituţional, în particular cel realizat între Consiliu şi
Comisie.
Existenţa organelor subsidiare nu este un element nou adus de
construcţia comunitară şi corespunde regulilor generale din dreptul
internaţional public, conform cărora organismele internaţionale, în limitele
puterilor acordate pot crea organe proprii cu misiunea de a aduce la
îndeplinire scopurile în care au fost înfiinţate.
În ceea ce priveşte UE observăm că cele mai multe organe subsidiare
sunt create de Comisie şi au un caracter fie consultativ, fie de gestiune.
Organele subsidiare îmbracă forma grupurilor şi comitetelor consultative,
sau de reglementare şi gestionare, în această categorie intrând, de exemplu şi
COREPER studiat cu prilejul prezentării organelor proprii ale Consiliului.
Un loc aparte în cadrul organelor subsidiare îl ocupă cele create de
Comisie şi Consiliu, organe dotate cu personalitate juridică şi care se prezintă
ca adevărate instituţii publice comunitare. Aceste organe se bucură de
autonomie financiară şi sunt indispensabile punerii în practică a politicilor
comune.
Dintre aceste organe amintim: Fondul european de cooperare monetară;
Centrul european pentru dezvoltarea pregătirii profesionale; Fundaţia
europeană pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă; Agenţia
europeană de cooperare; Agenţia europeană de mediu; Fundaţia europeană
pentru pregătire profesională; Fondul de mobilizare a navigaţiei interioare ş.a.
Toate organele de bază, organele complementare şi subsidiare, cărora li
se adaugă organele cu capacitate de reprezentare a UE în raporturile cu terţii,
respectiv preşedintele Consiliului, preşedintele Comisiei, Comitetul politic şi
reprezentanţii permanenţi cu rang de ambasadori ai UE pe lângă guvernele
statelor membre şi terţe formează complexul sistem instituţional al Uniunii
Europene.
7.8 SISTEMUL INSTITUŢIONAL ÎN PERSPECTIVA ADOPTĂRII

TRATATULUI INSTITUIND O CONSTITUŢIE PENTRU EUROPA
Conform Titlului IV - Instituţiile Uniunii, art.18, Uniunea dispune de un
cadru instituţional unic ce are drept scop urmărirea obiectivelor UE,
promovarea valorilor sale, servirea intereselor UE ale cetăţenilor şi ale statelor
membre, asigurarea coerenţei, eficienţei şi continuităţii politicilor şi acţiunilor
întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale.
Cadrul instituţional cuprinde Parlamentul European, Consiliul European,
Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţie, fiecare instituţie
acţionând în limitele atribuţiilor conferite prin Constituţie, conform procedurilor
şi în condiţiile prevăzute în aceasta, între instituţii existând o cooperare loială.
Parlamentul European exercită împreună cu Consiliul funcţia
legislativă şi bugetară, are funcţie de control politic şi consultativă şi alege
Preşedintele Comisiei. Numărul membrilor nu poate depăşi 736, reprezentarea
fiind asigurată în mod proporţional degresiv pentru cetăţenii europeni.
Structura Parlamentului European după alegerile europene din 2009 va fi
adoptată cu unanimitate de Consiliul European printr-o decizie, preşedintele şi
biroul Parlamentului European fiind aleşi de această instituţie, dintre membrii
săi.
Consiliul European defineşte orientările şi politica generală UE, fără a
exercita funcţie legislativă. Se păstrează actualul mod de compunere, ca
funcţionare întrunirile ordinare urmând să fie trimestriale, cât şi extraordinare,
dacă se impune. Hotărârile se iau prin consens. Tratatul propune crearea
preşedintelui Consiliului European cu un mandat de doi ani şi jumătate,
reînnoibil o singură dată, organ cu rol de reprezentare internă şi internaţională
a Uniunii, îndeosebi în politica externă şi de securitate comună. Funcţia de
preşedinte al Consiliului European este incompatibilă cu un mandat naţional
(asupra dispoziţiilor preşedintelui Consiliului European există divergenţe).
Consiliul de Miniştri exercită împreună cu PE funcţia legislativă şi
bugetară, precum şi cea de definire a politicilor UE şi de coordonare. Se
păstrează modul de constituire, votul în Consiliu fiind de principiu cu
majoritate calificată. Dispune de organe proprii: Consiliul Legislativ şi al
Afacerilor Generale (preia de principiu funcţiile Cosac) şi Consiliul Afacerilor
Externe, prezidat de Ministrul Afacerilor Externe al Uniunii. Prezidarea
Consiliului de Miniştri se face prin rotaţie pe perioade de cel puţin un an,
regulile rotaţiei fiind adoptate prin decizie de Consiliul European. Majoritatea
calificată este dată de votul a 2/3 din statele membre ce reprezintă cel puţin
3/5 din populaţia UE, dispoziţie ce va intra în vigoare de la 1 noiembrie 2009.
Comisia Europeană promovează interesul general UE şi exercită
iniţiativa legislativă, veghează la aplicarea Constituţiei şi actelor adoptate de
Instituţiile UE, aplicarea dreptului sub controlul Curţii de Justiţie, execută
bugetul şi gestionează programele, exercită funcţii de coordonare, execuţie şi
gestiune, asigură reprezentarea externă a UE cu excepţia politicii externe şi de
securitate comună, iniţiază programele de acorduri internaţionale. Comisia se

compune din preşedinte, ministrul Afacerilor Externe UE/vicepreşedinte şi 13
comisari europeni selectaţi după un sistem de rotaţie egală între statele
membre, pe baza unei decizii a Consiliului European. Aceştia formează
Colegiul şi au drept de vot pe perioada mandatului restul statelor au comisari
fără drept de vot în acel mandat, dispoziţiile fiind aplicabile după 1 noiembrie
2009. Se păstrează statutul membrilor Comisiei şi responsabilitatea în faţa PE,
inclusiv procedura moţiunii de cenzură. Preşedintele Comisiei se alege de PE la
propunerea Consiliului European, preşedintele Comisiei având un rol decizional
şi politic sporit. Ministrul Afacerilor Externe este unul din vicepreşedinţii
Comisiei fiind responsabil de politica externă şi securitate comună, el fiind
numit de Consiliul European cu majoritate calificată, cu acordul preşedintelui
Comisiei.
Curtea de Justiţie se compune din Curtea Europeană de Justiţie,
Tribunalul de Mare Instanţă şi tribunale specializate, toate asigurând
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Constituţiei. Căile de drept
sunt stabilite de statele membre. Curtea Europeană de Justiţie este formată
dintr-un judecător pentru fiecare stat şi este asistată de avocaţi generali.
Tribunalul de Mare Instanţă este format dintr-un judecător pentru fiecare stat,
conform Statutului TMI adoptat de CEJ. Mandatul judecătorilor şi avocaţilor
generali este de 6 ani, putând fi reînnoit. Se păstrează competenţele
prejudiciale şi judiciare.
Conform capitolului II, sistemul instituţional este completat de alte
instituţii şi organe:
-Banca Centrală Europeană ce formează împreună cu băncile centrale
naţionale, Sistemul European al Băncilor Centrale, care pentru statele ce au
adoptat moneda UE Euro, conduc politica monetară, asigură stabilitatea
preţurilor, sprijină politicile economice generale, exercită şi alte funcţii
conform statutului SEEBC şi BCE. Banca Centrală Europeană are personalitate
juridică, este singura instituţie abilitată să emită Euro, bucurându-se de
independenţă de restul instituţiilor şi organelor UE.
-Curtea de Conturi asigură controlul conturilor pentru totalitatea
veniturilor şi cheltuielilor UE, buna gestiune financiară a fondurilor UE. Se
păstrează modul de compunere şi statutul membrilor Curţii de Conturi.
-Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi Social, organe
consultative pe lângă Parlamentul European, Consiliul de Miniştri şi Comisie.
Comitetul Regiunilor este format din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale
şi locale, titulari ai unui mandat electoral în cadrul unei colectivităţi locale sau
răspunzători din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese. Comitetul
Economic şi Social este format din reprezentanţi ai organizaţiilor patronale şi
salariale, ai societăţii civile din domeniile economic, social, profesional,
cultural şi civic. Membrii celor două organe consultative îşi exercită funcţia în
condiţii de independenţă în interesul UE, conform actelor constitutive şi
hotărârilor Consiliului de Miniştri.
Aceste dispoziţii instituţionale au primit unele precizări prin Proiectul
Tratatului de modificare a Tratatelor Uniunii Europene şi a Comunităţilor
Europene din 2007, ce au fost prezentate pentru fiecare instituţie în parte, cu
ocazia analizei pe secţiuni în acest capitol.

Capitolul
Tratatele
8.1 TRATATUL DE LA PARIS (CECA/CECO)

6 state: Germania, Franta, Italia, Luxemburg, Belgia si Tarile de Jos, au
semnat, la 18 aprilie 1951, la Paris, tratatul instituind Comunitatea Economicã
a Cãrbunelui si Otelui. A intrat în vigoare la 23 iulie 1952 si, fiind încheiat
pentru o perioadã de 50 de ani, efectele sale au încetat de la data de 23 iulie
2002.
Tratatul CECA instituie urmãtoarele institutii:
-Înalta Autoritate;
-Consiliul de Ministri;
-Adunarea Comunã;
-Curtea de Justitie.
8.2 TRATATELE DE LA ROMA (CEE CEEA/Euratom)

La 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate 2 tratate, instituind, pe de
o parte, Comunitatea economica europeana si, pe de alta parte, Comunitatea
europeana a energiei atomice. Tratatele au fost încheiate pentru o durata
nelimitata si au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, dupa ratificarea lor de
catre Germania, Franta, Italia, Luxemburg, Belgia si Tarile de Jos.
În Tratatul de Ia Roma instituind CEE se aratã la Art. 2: „Comunitatea are
ca misiune ca prin stabilirea unei piete comune si prin apropierea progresiva a
politicilor economice ale statelor membre sa promoveze o dezvoltare
armonioasa a activitatilor economice în ansamblul Comunitatii, o expansiune
continua si echilibrata, o stabilitate crescuta, o ridicare accelerata a nivelului
de viata si cât mai strânse relatii între statele membre”.
Tratatul privind instituirea CEE prevede:
-armonizarea politicilor economice ale statelor membre;
-stabilirea unor politici sectoriale comune în domeniul agriculturii,
transporturilor, relatiilor comerciale externe.
Tratatul CEEA cuprinde dispozitii care vizeaza integrarea sectoriala a
energiei nucleare civile, prin formarea si cresterea accelerata a „industriilor
nucleare”, urmarind în acelasi timp ridicarea nivelului de viata în statele
membre si dezvoltarea schimburilor cu alte tari (art. 1). Toate competentele
privesc în mod exclusiv aplicarea „civila a atomului” (art. 2).
Aceste tratate sunt următorele:
• Textul tratatului de instituire a Comunitatii Economice Europene
• Protocol privind statutul Bancii Europene de Investitii
• protocol privind comertul interior german si problemele conexe
• Protocol privind anumite dispozitii referitoare la Franta
• Protocol privind Italia
• Protocol privind Marele Ducat al Luxemburgului
• Protocol privind marfurile originare si care provin din anumite tari si care
beneficiaza de un regim special la importul intr-unul dintre statele
membre
• Protocol privind regimul care se aplica produselor de competenta
comunitatii europene a carbunelui si otelului cu privire la algeria si
departamentele de peste mari ale republicii franceze
• Protocol privind uleiurile minerale si anumite derivate ale acestora
• Protocol privind aplicarea tratatului de instituire a comunitatii economice
europene partilor neeuropene ale regatului tarilor de jos
• Conventia de aplicare referitoare la asocierea tarilor si teritoriilor de
peste mari la comunitate
• Protocol privind contingentul tarifar pentru importurile de banane
• Protocol privind contingentul tarifar pentru importurile de cafea verde
• Protocol privind statutul Curtii de Justitie a Comunitatii Economice
Europene
• Protocol privind privilegiile si imunitatiile Comunitatii Economice
Europene
8.3 TRATATUL DE LA BRUXELLES

Tratatul de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965, care a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1967. Cunoscut si sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic
si o Comisie unica a Comunitatilor europene”, tratatul de la Bruxelles a avut
drept obiect unificarea institutiilor de structura a celor 3 Comunitati europene.
Astfel, la nivel decizional rezulta un organism unic, Consiliul de Ministri, iar la
nivel executiv rezulta o singura institutie, Comisia europeana. Acest tratat mai
este văzut şi ca un tratat de fuziune.

8.4 ACTUL UNIC EUROPEAN (AUE)
Actul Unic European a fost negociat în cadrul Conferintei
Interguvernamentale desfasurata în perioada 9 septembrie 1985 – 17
februarie 1986.
Actul unic european a fost semnat, la 17 februarie 1986, de 9 state din
cele 12 membre si, la 28 februarie 1986, de celelalte 3: Italia, Danemarca si
Grecia. AUE a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Actul Unic European relanseazã constructia europeanã, atât economic
(desãvârsirea pietei interne, punerea în practicã a unei politici de dercetare si
tehnologizare, întãrirea Sistemului Monetar European), cât si institutional
(extinderea votului majoritãtii calificate, lãrgirea rolului Parlamentului
European, dezvoltarea unui spatiu social).
8.5 TRATATUL DE LA MAASTRICHT

Tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht. Tratatul de la
Maastricht privind Uniunea Europeanã a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul de la Maastricht a constituit cea de-a doua revizuire fundamentalã. Se
pot distinge trei "piloni":
-primul, comunitar;
-al doilea, Politica Externã si de Securitate Comunã;
-al treilea, Justitie si Afaceri Interne.
8.6 TRATATUL DE LA AMSTERDAM

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de cãtre statele membre ale UE
la 2 octombrie 1997, intrând în vigoare la 1 mai 1999.
Tratatul de la Amsterdam îl modificã si îl completeazã pe cel de la
Maastricht, în special în anumite puncte:
-locul cuvenit muncii si drepturilor cetãtenilor;
-eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulatii a bunurilor si
serviciilor, fiecare stat membru fiind nevoit sã colaboreze mai strâns în cadrul
Europolului;
-posibilitatea acordatã UE de a-si face mai bine auzitã vocea în cadrul
instantelor internationale;
-crearea unor institutii sau proceduri capabile sã asigure buna
functionare a unei Uniunii extinse.
8.7 TRATATUL DE LA NISA

Tratatul de la Nisa a fost semnat în februarie 2001 si a intrat în vigoare
la 1 februarie 2003.
Trebuie mentionat cã, practic, schimbãrile institutionale prevãzute în
Tratatul de la Nisa au avut loc abia începând cu 2004. Astfel, noul Parlament
European care a fost ales în iunie 2004 a avut 732 de membri, iar noua
Comisie, care şi-a început mandatul în noiembrie 2004, a avut 25 de membri.
Tot din noiembrie 2004 a avut loc si o nouã ponderare a voturilor în cadrul
Consiliului.
8.8 TRATATUL DE LA LISABONA

Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa, cunoscut si sub numele
de "Constitutia europeana", a fost semnat in anul 2004 insa procesul sau de
ratificare a intrat in blocaj in primavara lui 2005 cand francezii si olandezii au
votat impotriva lui in cadrul unor referendumuri. Timp de mai multi ani a

urmat o perioada in care s-au propus mai multe solutii pentru deblocarea
Constitutiei europene sau gasirea unei solutii alternative la acest Tratat. Abia
la sfarsitul lui 2007 - la Lisabona pe 13 decembrie - a fost semnat un nou
Tratat.
8.9 TRATATUL DE INSTITUIRE A UNEI CONSTITUTII PENTRU

EUROPA (CONSTITUTIA EUROPEANA)
Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa (Constitutia
europeana) a fost semnat la Roma la 29 octombrie 2004, dupa un lung proces
de dezbatere a sa ce a implicat diversi actori ai scenei politice europene.
Desi de el s-au legat mari sperante de schimbare masiva a modului in
care arata si functioneaza Uniunea, datorita respingerii sale in primvara lui
2005 in doua referndumuri tinute in Franta si Olanda procesul de adoptare al
sau a fost practic inghetat.
Mai tarziu, tinandu-se cont ca se asteptau probleme cu privire la
adoptarea sa si din partea altor tari, s-a renuntat la incercarea de a se gasi o
solutie pentru ca el sa intre in vigoare si s-a apelat la solutia unui nou Tratat
de reforma, numit si Tratatul de la Lisabona.
Textul Constitutiei europene arata modul in care factorii de decizie
comunitari au considerat ca ar trebui sa arate Uniunea Europeana a viitorului
si astfel reprezinta cel mai bun indiciu catre ce se indreapta constructia
europeana.

Capitolul
România şi Uniunea Europeană
9.1 CADRUL GENERAL

Până în decembrie 1989 relaţiile României cu cele trei Comunităţi
Europene s-au concretizat în raporturi bilaterale între ţara noastră şi statele
membre CE, Acordul cu privire la sistemul generalizat de preferinţe din 1974 şi
Acordul privind produsele industriale din 1980 încheiate cu CEE.
Începând cu anul 1990 relaţiile dintre România şi UE au cunoscut o creştere
importantă, în contextul democratizării vieţii economice, politice şi sociale din
Europa Centrală şi de Est şi a orientării statelor vest-europene spre o
generalizare a integrării economice la nivelul continentului.
În aceste condiţii România şi Comunitatea Europeană semnează la 22
octombrie 1990 Acordul de comerţ şi cooperare, intrat în vigoare în mai 1991.
Pe plan politic are loc acreditarea reciprocă a primelor misiuni diplomatice,
Uniunea Europeană fiind reprezentată la rang diplomatic de Delegaţia Comisiei
Europene în România.
Cele mai importante momente din evoluţia raporturilor dintre ţara
noastră şi UE sunt cu evidenţă încheierea Acordului de asociere şi depunerea
de către România la 22 iunie 1995 la Paris a cererii de aderare la UE.
Acordul European de asociere a României la Uniunea Europeană
marchează o etapă deosebit de importantă în procesul de integrare a
României în structurile europene, pas decisiv în atingerea obiectivului ca ţara
noastră să devină membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.
Asocierea României la UE înseamnă în plan economic crearea unei zone
de liber schimb, cooperarea economică şi financiară în sprijinul restructurării
economiei româneşti, iar în plan politic crearea unui cadru instituţional în
vederea realizării unui intens dialog politic, inclusiv la nivel înalt pentru
sprijinirea eforturilor României pe calea realizării economiei de piaţă şi a
consolidării democraţiei.
Acordul European instituind o asociere între România, pe de o parte,
Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte,
semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993, ratificat de Parlamentul României prin
Legea nr.20/12 aprilie 1993 şi de către statele membre UE a intrat în vigoare
la 1 februarie 1995.
În vederea aplicării în avans a prevederilor comerciale şi economice din
Acordul de Asociere între România şi Comunităţile Europene a intervenit în
anul 1993 un Acord Interimar.
Negocierile Acordului Interimar s-au purtat pe parcursul a şase runde, în
perioada 19 mai 1992 - 4 noiembrie 1992; acordul a fost parafat la Bruxelles la
17 noiembrie 1992 şi semnat la acelaşi sediu la 1 februarie 1993. El a fost
ratificat conform actelor următoare: 12 februarie 1993 avizul favorabil dat de
Parlamentul European; 8 martie 1993 decizia de aprobare a Acordului de către
Consiliu; 16 martie 1993 Senatul României ratifică Acordul; 22 martie 1993
Adunarea Deputaţilor ratifică Acordul. Urmare a parcurgerii procedurilor de
ratificare, atât de către România, cât şi de către statele UE, la 1 mai 1993
Acordul Interimar a intrat în vigoare.
Principiile care stau la baza asocierii României la UE au în vedere: -
stabilirea unei perioade de tranziţie de maximum 10 ani, împărţită în 2 etape
succesive egale; - în prima etapă UE îşi va asuma cu precădere
angajamentele, iar în a doua etapă România; - părţile se vor abţine de la noi
reglementări care ar intra în contradicţie cu Acordul; - disponibilitatea părţilor
de a revedea periodic angajamentele luate în sensul ameliorării lor, inclusiv în
sensul accelerării aplicării Acordului.
Sunt prevăzute dispoziţii ce privesc crearea unei zone de comerţ liber,
concretizat prin eliminarea treptată a obstacolelor tarifare şi netarifare în
relaţiile dintre părţi; - eliminarea restricţiilor cantitative şi a taxelor vamale la
importul din România pentru cca.90% din produsele industriale, textile şi
siderurgice; - elaborarea unor strategii coerente de restructurare a ramurilor
industriale; - eliminarea graduală de către România a taxelor vamale la
importul a 70-75% din produsele industriale provenind din UE; - posibilitatea
României de a continua procesul de sprijinire, inclusiv prin subvenţii, a unor
sectoare industriale pe o perioadă de 5-10 ani; - realizarea unei zone de liber
schimb cu caracter limitat şi determinat pentru produsele agricole provenite
din România, datorită sensibilităţii pieţei comunitare la aceste produse,
aplicându-se României preferinţele vamale generalizate (scutiri sau reduceri
de taxe vamale şi de prelevare); - în privinţa importurilor agricole din UE se va
aplica o reducere a taxelor vamale de 25% pe o perioadă de 5 ani pentru
produsele complementare producţiei interne şi pentru cele deficitare de pe
piaţa internă ş.a.
Pentru punerea în aplicare a Acordului European şi urmărirea modului de
executare a dispoziţiilor sale de către părţile contractante, Acordul a prevăzut
un sistem instituţional adecvat misiunilor sale. Titlul final “prevederile
instituţionale, generale şi finale” din Acordul European este consacrat acestui
mecanism bilateral.
Principalul organ este Consiliul de Asociere care se reuneşte cel puţin o
dată pe an la nivelul membrilor desemnaţi de Guvernul României, pe de o
parte şi membri ai Consiliului CE şi Comisia CE pe de altă parte. El examinează
problemele importante apărute în cadrul acordului, orice alte probleme
bilaterale sau internaţionale de interes reciproc. Prezidarea Consiliului de
Asociere (CA) se va face pe rând, de un membru al Guvernului României şi un
membru al Consiliului UE. La lucrările CA poate participa cu statut de
observator Banca Europeană de Investiţii. CA este un organ decizional. Actele
sale sunt decizii şi recomandări. Deciziile sunt obligatorii pentru părţile
contractuale, acestea fiind ţinute să le aducă la îndeplinire prin măsuri
adecvate. Eventualele diferende ce pot apare între părţi vor fi soluţionate de
CA printr-o decizie sau de un arbitru.
În îndeplinirea sarcinilor sale, CA este asistat de un Comitet de Asociere
format din reprezentanţi ai Guvernului României, pe de o parte şi
reprezentanţi ai Consiliului UE şi ai membrilor Comisiei UE pe de altă parte, de
regulă la nivel de funcţionari superiori. Regulile de funcţionare ale Comitetului
de Asociere vor fi stabilite de Consiliul de Asociere.
Comitetul este principalul organ executiv. CA poate delega, în condiţiile
Acordului puterea de decizie Comitetului de Asociere. Reuniunile Comitetului
de Asociere sunt periodice.
Al treilea organ este Comitetul Parlamentar de Asociere. El este un
forum democratic de dialog politic format din parlamentari, membri ai
Parlamentului României, pe de o parte şi ai Parlamentului European pe de altă
parte.
Regulile de funcţionare ale CPA sunt stabilite chiar de acest organ şi el
are un rol consultativ pe lângă CA. Actele sale sunt recomandări cu privire la
problemele asupra cărora urmează să decidă CA.
Având în vedere că astfel de organe au fost create şi prin acordurile
încheiate de UE cu celelalte state asociate şi din nevoia de a stabili un cadru
de dialog larg între aceste ţări şi UE, după 1994 s-a format un Comitet
Parlamentar Mixt la lucrările căruia participă parlamentari membri ai
parlamentelor naţionale din ţările asociate şi parlamentari europeni.
Acest forum democratic se reuneşte de 2 ori pe an: o dată pe teritoriul
Uniunii şi o dată de teritoriul unui stat asociat. România participă activ la
lucrările de dialog politic parlamentar.
Oferta românească în dialogul politic al integrării europene este
reprezentată de Strategia naţională de pregătire a aderării la UE, act adoptat
la Snagov la 21 iunie 1995.
n acest document se arată: “aderarea României la UE constituie pentru
societatea românească un obiectiv strategic fundamental. Această opţiune are
la bază consensul forţelor sociale şi politice care vizează ancorarea solidă a
ţării în sistemul de valori european, promovarea interesului naţional,
dezvoltarea societăţii româneşti pe principiile democraţiei şi economiei de
piaţă, în măsură să asigure stabilitatea şi prosperitatea naţiunii”.
Strategia naţională este strâns corelată cu programul conţinut în Carta
Albă şi prevede în consens cu acesta şi un Program de armonizare legislativă
pentru integrarea în piaţa internă, ce vizează garantarea liberei circulaţii a
capitalurilor, a mărfurilor, a serviciilor şi a persoanelor, participarea la
programul PHARE şi raporturile specifice cu instituţiile financiare BIRD, BEI,
BERD, FMI.
Strategia naţională prevede şi înfiinţarea unui comitet interministerial
responsabil în domeniul integrării, a Departamentului de Integrare Europeană
subordonat Primului Ministru şi a altor structuri centrale şi locale.
În anul 1997 Comisia Europeană a prezentat punctele de vedere proprii
în legătură cu solicitarea României de aderare la Uniunea Europeană, act
component al Agendei 2000. Comisia a analizat realizările României în
procesul de preaderare, a stabilit o serie de recomandări, apreciind că într-un
interval de aproximativ 5 ani România va îndeplini condiţiile şi va putea să îşi
asume obligaţiile ce decurg din aderarea la UE.
Transformările profunde care au avut loc în societatea românească după
22 decembrie 1989, hotărârea ţării noastre de a participa la procesul de
integrare europeană, precum şi noua concepţie promovată de UE în relaţiile cu
ţările din Centrul şi Estul Europei sunt elemente esenţiale care au permis
aşezarea pe baze noi a relaţiilor României cu Uniunea Europeană.
În urma Consiliului European de la Copenhaga din 1999 au început
negocierile pentru aderare. Ele s-au purtat în perioada 2000-2004, tehnic şi
politic, pe cele 31 de capitole de negocieri, la nivel guvernamental, prin
aprobare parlamentară. Ele privesc acte legislative şi alte instrumente de
aderare, dispoziţii instituţionale, adaptări ale actelor comunitare, dispoziţii
permanente şi temporare, dispoziţii financiare, măsuri tranzitorii şi derogatorii,

o reglementare amplă a funcţionării pieţei şi prin participarea celor două ţări şi
o însuşire a reformelor aduse prin Tratatul constituţional.
Finalizate în noiembrie 2004, negocierile au fost supuse votului
Parlamentului European şi apoi votului final în Consiliu la 31 martie 2005.
Tratatul de aderare al României şi Bulgariei a fost semnat la 25 aprilie 2005 la
Luxemburg şi supus ratificării de către toate părţile contractante. Conform
art.148 din Constituţie, România a ratificat prin procedura parlamentară,
Tratatul de aderare al României şi Bulgariei la Uniunea Europeană fiind
adoptat prin legea nr.157 din 1 iunie 2005. Pentru toate părţile Acordul a intrat
în vigoare la 1 ianuarie 2007.
9.2 DREPT COMUNITAR ŞI DREPT NATIONAL

Uniunea Europeana este o entitate unica, avand elemente
interguvernamentale si supranationale si elemente ale unei democratii
parlamentare multipartidice.
Astfel, politica Uniunii Europene este foarte variata. Dreptul Uniunii
Europene este primul si unicul exemplu al unui cadru juridic supranational.
Curtea Europeana de Justitie a decis in unul din ultimele sale cazuri ca dreptul
Uniunii Europene constituie “o noua ordine juridica a dreptului international”.
Devenind membre ale Uniunii Europene, statele suverane nationale
cedeaza autoritatea Uniunii Europene in beneficiul mutual social si economic al
popoarelor lor.
Dreptul comunitar cuprinde o serie vasta de subiecte, deseori la fel de
vasta ca si legislatia statelor membre. Cand dreptul comunitar intra in conflict
cu o reglementare nationala, tribunalul national trebuie sa dea prioritate
dreptului comunitar. Curtea Europeana de Justitie a decis in mai multe randuri
ca dreptul comunitar este superior legilor nationale si chiar constitutiilor
statelor membre. Acest lucru este cunoscut ca principiul suprematiei sau al
precedentei dreptului comunitar.
Regulamentele si directivele comunitare sunt parte din sistemele juridice
ale statelor membre si prevaleaza asupra legilor si a altor surse de drept
nationale, deci instantele trebuie sa nu aplice o lege nationala in cazul in care
aceasta este in conflict cu legislatia comunitara.
Datorita faptului ca legislatia comunitara are prioritate in fata legislatiei
nationale, statele membre au si obligatia de a se asigura ca nici o
reglementare nationala nu reprezinta un impediment pentru implementarea
efectiva a dreptului comunitar. In caz contrar, statul membru respectiv poate fi
atacat in justitie de Comisia Europeana.
Unul din factorii care diferentiaza dreptul comunitar de dreptul altor
institutii internationale este impactul sau asupra individului.
Dreptul comunitar ofera oportunitatea cetatenilor de a ataca la Curtea
Europeana de Justitie anumite acte comunitare si le permite acestora sa isi
exercite drepturile in fata tribunalelor nationale. Daca o prevedere este
impusa autoritatii nationale, reglementarea in cauza poate produce efect
direct vertical, adica individul o poate invoca in fata tribunalului national.
Curtea Europeana de Justitie a identificat doua categorii de directive
care au efect direct vertical.
-Prima categorie consta din acele directive a caror implementare a esuat
prin depasirea termenului limita, ori modul de implementare a fost incorect.
-A doua categorie consta din directivele, sau anumite parti din directive,
care nu necesita implementare.
Dreptul comunitar impune, de asemenea, obligatii persoanelor fizice,
care pot fi invocate de alte persoane, aceste prevederi creand efect direct
intre persoane, cunoscut ca efect direct orizontal. Aceasta inseamna ca
cetatenii isi pot reclama drepturile garantate, ca si obligatiile create pentru ei
de catre legislatia Uniunii Europene. Prevederile Tratatului si ale
regulamentelor Uniunii Europene au efect direct orizontal. In plus,
regulamentele au aplicabilitate generala, sunt obligatorii in integralitatea lor,
direct aplicabile in toate statele membre si au efect direct, atat orizontal cat si
vertical.
Actul Unic European a introdus in dreptul comunitar conceptul de
subsidiaritate, stipuland ca actiunile Comunitatii pentru atingerea obiectivelor
politicii mediului au loc numai in cazul in care obiectivele nu pot fi la fel de
bine atinse si prin actiuni la nivel national. Conceptul a devenit constitutional
prin Tratatul Uniunii Europene care stipuleaza ca in domeniile care nu cad in
competenta sa exclusiva, Comunitatea va actiona, conform principiului
subsidiaritatii, numai daca obiectivele actiunii propuse nu se pot atinge
suficient de bine de catre statele membre si, tinand cont de efectele si
dimensiunea actiunii propuse, pot fi mai bine atinse de Comunitate. Rezulta ca
potrivit principiului subsidiaritatii, legile sunt adoptate la nivel european numai
atunci cand acestea sunt mai eficiente comparativ cu legislatia statelor
membre, pe cand dreptul comunitar este suveran in domenii specifice.
Pentru a veni in sprijinul functionarilor publici si, cu precadere, a
specialistilor in domeniul juridic, Institutul National de Administratie
organizeaza in cadrul programelor de formare continua profesionala si
programe de Drept comunitar si integrare europeana. Aceste programe au
drept obiective cunoasterea si intelegerea normelor care compun Acquis-ul
comunitar, cunoasterea mecanismelor care guverneaza raporturile la nivelul
Uniunii Europene in vederea participarii Romaniei cu statut de observator/stat
membru la activitatile institutiilor europene, intelegerea si insusirea ordinei
juridice a statelor membre. De asemenea, prin organizarea acestor programe
se au in vedere si consecintele integrarii europene pentru administratia
publica romaneasca.

anexă
ACTUL FINAL AL TRATATULUI DE LA LISABONA
CONFERINTA REPREZENTANTILOR GUVERNELOR STATELOR MEMBRE,

convocata la Bruxelles, la 23 iulie 2007, pentru a adopta de comun acord
modificarile care trebuie aduse la Tratatul privind Uniunea Europeana, la
Tratatul de instituire a Comunitatii Europene si la Tratatul de instituire a
Comunitatii Europene a Energiei Atomice, adopta urmatoarele texte:
I. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeana si a Tratatului de instituire a Comunitatii
Europene
II. Protocoale
A. Protocoalele anexate la Tratatul privind Uniunea Europeana, la
Tratatul privind functionarea Uniunii Europene si, dupa caz, la Tratatul de
instituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice:
— Protocolul privind rolul parlamentelor nationale în Uniunea Europeana
— Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii
— Protocolul privind Eurogrupul
— Protocolul privind cooperarea structurata permanenta instituita prin articolul
28 A din Tratatul privind Uniunea Europeana
— Protocolul cu privire la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea
Europeana referitor la aderarea Uniunii la Conventia europeana pentru
apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale
— Protocolul privind piata interna si concurenta
— Protocolul privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene în Polonia si în Regatul Unit
— Protocolul privind exercitarea competentelor partajate
— Protocolul privind serviciile de interes general
— Protocolul privind decizia Consiliului referitoare la punerea în aplicare a
articolului 9 C alineatul (4) din Tratatul privind Uniunea Europeana si a
articolului 205 alineatul (2) din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene
între l noiembrie 2014 si 31 martie 2017, pe de o parte, si începând cu 1
aprilie 2017, pe de alta parte
— Protocolul privind dispozitiile tranzitorii

B. Protocoale anexate la Tratatul de la Lisabona
— Protocolul nr. l de modificare a protocoalelor anexate la Tratatul privind
Uniunea Europeana, la Tratatul privind functionarea Uniunii Europene si/sau la
Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice
— Tabelele de corespondenta mentionate la articolul 2 din Protocolul nr. l de
modificare a protocoalelor anexate la Tratatul privind Uniunea Europeana, la
Tratatul de instituire a Comunitatii Europene si/sau la Tratatul de instituire a
Comunitatii Europene a Energiei Atomice
— Protocolul nr. 2 de modificare a Tratatului de instituire a Comunitatii
Europene a Energiei Atomice
III. Anexa la Tratatul de la Lisabona:

— Tabelele de corespondenta mentionate la articolul 5 din Tratatul de la
Lisabona
Conferinta adopta declaratiile enumerate în continuare si anexate la

prezentul act final:
A. Declaratiile cu privire la dispozitiile tratatelor
1. Declaratia cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
2. Declaratia cu privire la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea
Europeana
3. Declaratia cu privire la articolul 7 a din Tratatul privind Uniunea Europeana
4. Declaratia cu privire la componenta Parlamentului European
5. Declaratia cu privire la acordul politic al Consiliului European referitor la
proiectul de decizie privind componenta Parlamentului European
6. Declaratia cu privire la articolul 9 B alineatele (5) si (6), la articolul 9 D
alineatele (6) si (7) si la articolul 9 E din Tratatul privind Uniunea Europeana
7. Declaratia cu privire la articolul 9 C alineatul (4) din Tratatul privind Uniunea
Europeana si la articolul 205 alineatul (2) din Tratatul privind functionarea
Uniunii Europene
8. Declaratia cu privire la masurile practice de adoptat la data intrarii în
vigoare a Tratatului de la Lisabona în ceea ce priveste presedintia Consiliului
European si cea a Consiliului Afaceri Externe
Europeana referitor la decizia Consiliului European privind exercitarea
presedintiei Consiliului
10. Declaratia cu privire la articolul 9 D din Tratatul privind Uniunea Europeana
11. Declaratia cu privire la articolul 9 D alineatele (6) si (7) din Tratatul privind
Uniunea Europeana
12. Declaratia cu privire la articolul 9 E din Tratatul privind Uniunea Europeana
13. Declaratia cu privire la politica externa si de securitate comuna
15. Declaratia cu privire la articolul 13a din Tratatul privind Uniunea
Europeana
16. Declaratia cu privire la articolul 53 alineatul (2) din Tratatul privind
Uniunea Europeana
17. Declaratia cu privire la suprematie
18. Declaratia cu privire la delimitarea competentelor
19. Declaratia cu privire la articolul 8 din Tratatul privind functionarea Uniunii
Europene
20. Declaratia cu privire la articolul 16 B din Tratatul privind functionarea
Uniunii Europene
21. Declaratia cu privire la protectia datelor cu caracter personal în domeniul
cooperarii judiciare în materie penala si al cooperarii politienesti
22. Declaratia cu privire la articolele 42 si 63a din Tratatul privind functionarea
Uniunii Europene
23. Declaratia cu privire la articolul 42 al doilea paragraf din Tratatul privind
functionarea Uniunii Europene
24. Declaratia cu privire la personalitatea juridica a Uniunii Europene
25. Declaratia cu privire la articolele 61 H si 188 K din Tratatul privind
26. Declaratia cu privire la neparticiparea unui stat membru la o masura
întemeiata pe partea a treia titlul IV din Tratatul privind functionarea Uniunii
Europene
27. Declaratia cu privire la articolul 69 D alineatul (1) al doilea paragraf din
Tratatul privind functionarea Uniunii Europene
Europene
29. Declaratia cu privire la articolul 87 alineatul (2) litera (c) din Tratatul
privind functionarea Uniunii Europene
30. Declaratia cu privire la articolul 104 din Tratatul privind functionarea
Uniunii Europene
Uniunii Europene
32. Declaratie cu privire la articolul 152 alineatul (4) litera (c) din Tratatul
Uniunii Europene
Uniunii Europene
35. Declaratia cu privire la articolul 176 A din Tratatul privind functionarea
Uniunii Europene
36. Declaratia cu privire la articolul 188 N din Tratatul privind functionarea
Uniunii Europene privind negocierea si încheierea de catre statele membre a
unor acorduri internationale privind spatiul de libertate, securitate si justitie
37. Declaratia cu privire la articolul 188 R din Tratatul privind functionarea
Uniunii Europene
Uniunii Europene referitor la numarul de avocati generali ai Curtii de Justitie
Uniunii Europene
40. Declaratia cu privire la articolul 280 D din Tratatul privind functionarea
Uniunii Europene
Uniunii Europene
Uniunii Europene
43. Declaratia cu privire la articolul 31 la alineatul (6) din Tratatul privind
B. Declaratiile cu privire la protocoalele anexate tratatelor

44. Declaratia cu privire la articolul 5 din Protocolul privind acquis-ul Schengen
integrat în cadrul Uniunii Europene
45. Declaratia cu privire la articolul 5 alineatul (2) din Protocolul privind acquis-
ul Schengen integrat în cadrul Uniunii Europene
47. Declaratia cu privire la articolul 5 alineatele (3), (4) si (5) din Protocolul
privind acquis-ul Schengen integrat în cadrul Uniunii Europene
48. Declaratia cu privire la Protocolul privind pozitia Danemarcei
49. Declaratia cu privire la Italia
50. Declaratia cu privire la articolul 10 din Protocolul privind dispozitiile
tranzitorii în plus, Conferinta ia act de declaratiile enumerate în continuare si
anexate la prezentul act final:
51. Declaratia Regatului Belgiei cu privire la parlamentele nationale
52. Declaratia Regatului Belgiei, a Republicii Bulgaria, a Republicii Federale
Germania, a Republicii Elene, a Regatului Spaniei, a Republicii Italiene, a
Republicii Cipru, a Republicii Lituania, a Marelui Ducat al Luxemburgului, a
Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii Austria, a Republicii
Portugheze, a României, a Republicii Slovenia si a Republicii Slovace cu privire
la simbolurile Uniunii Europene
53. Declaratia Republicii Cehe cu privire la Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene
54. Declaratia Republicii Federale Germania, a Irlandei, a Republicii Ungare, a
Republicii Austria si a Regatului Suediei
55. Declaratia Regatului Spaniei si a Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei
de Nord
56. Declaratia Irlandei cu privire la articolul 3 din Protocolul privind pozitia
Regatului Unit si a Irlandei referitor la spatiul de libertate, securitate si justitie
57. Declaratia Republicii Italiene cu privire la componenta Parlamentului
European
58. Declaratia Republicii Letonia, a Republicii Ungare si a Republicii Malta cu
privire la ortografierea denumirii monedei unice în tratate
59. Declaratia Regatului Tarilor de Jos cu privire la articolul 270a din Tratatul
60. Declaratia Regatului Tarilor de Jos cu privire la articolul 31 la din Tratatul
61. Declaratia Republicii Polone cu privire la Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene
62. Declaratia Republicii Polone cu privire la Protocolul privind aplicarea Cartei
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia si în Regatul Unit
63. Declaratia Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord cu privire la
definitia notiunii „resortisanti"
dreptul de vot la alegerile parlamentare europene
articolul 61 H din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene
A. DECLARATIILE CU PRIVIRE LA DISPOZITIILE TRATATELOR

1. Declaratia cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care are forta juridica
obligatorie, confirma drepturile fundamentale garantate prin Conventia
europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si
astfel cum rezulta acestea din traditiile constitutionale comune statelor
membre.
Prezenta carta nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara
competentelor Uniunii, nici nu creeaza vreo competenta sau sarcina noua
pentru Uniune si nu modifica competentele si sarcinile stabilite de tratate.
2. Declaratia cu privire la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea
Europeana
Conferinta convine ca aderarea Uniunii la Conventia europeana pentru
apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale trebuie realizata în
conformitate cu proceduri care sa permita mentinerea aspectelor specifice
ordinii juridice a Uniunii, în acest context, Conferinta constata existenta unui
dialog constant între Curtea de Justitie a Uniunii Europene si Curtea Europeana
a Drepturilor Omului, dialog care va putea fi consolidat cu ocazia aderarii
Uniunii la conventia mentionata anterior.
3. Declaratia cu privire la articolul 7a din Tratatul privind Uniunea Europeana
Uniunea ia în considerare situatia speciala a tarilor de dimensiuni mici cu care
întretine relatii specifice de proximitate.
4. Declaratia cu privire la componenta Parlamentului European.
Locul suplimentar din Parlamentul European va fi atribuit Italiei.
5. Declaratia cu privire la acordul politic al Consiliului European referitor la
proiectul de decizie privind componenta Parlamentului European
Consiliul European îsi va da acordul la nivel politic cu privire la proiectul
revizuit al deciziei privind componenta Parlamentului European pentru
legislatura 2009-2014, pe baza propunerii Parlamentului European.
6. Declaratia cu privire la articolul 9 B alineatele (5) si (6), la articolul 9 D
alineatele (6) si (7) si la articolul 9 E din Tratatul privind Uniunea Europeana
La alegerea persoanelor chemate sa ocupe functiile de presedinte al
Consiliului European, de presedinte al Comisiei si de înalt Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate, trebuie avuta în vedere
în mod corespunzator necesitatea de a respecta diversitatea geografica si
demografica a Uniunii, precum si pe cea a statelor membre ale acesteia.
Europeana si la articolul 205 alineatul (2) din Tratatul privind functionarea
Uniunii Europene
Conferinta declara ca decizia privind punerea în aplicare a articolului 9 C
alineatul (4) din Tratatul privind Uniunea Europeana si a articolului 205
alineatul (2) din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene va fi adoptata
de Consiliu la data semnarii Tratatului de la Lisabona si va intra în vigoare la
data intrarii în vigoare a tratatului mentionat. Textul proiectului deciziei
mentionate este prevazut în continuare:
Proiect de decizie a Consiliului privind punerea în aplicare a articolului 9 C
alineatul (4) din Tratatul privind
Uniunea Europeana si a articolului 205 alineatul (2) din Tratatul privind
functionarea Uniunii Europene între 1 noiembrie 2014 si 31 martie 2017, pe de
o parte, si începând cu l aprilie 2017, pe de alta parte
CONSILIUL UNIUNII EUROPENE, întrucât:
(1) Este oportuna adoptarea unor dispozitii care sa permita o tranzitie fara
dificultati de la sistemul de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului cu
majoritate calificata - astfel cum este definit la articolul 3 alineatul (3) din
Protocolul privind dispozitiile tranzitorii, care continua sa se aplice pâna la 31
octombrie 2014 - la sistemul de vot prevazut la articolul 9 C alineatul (4) din
Tratatul privind Uniunea Europeana si la articolul 205 alineatul (2) din Tratatul
privind functionarea Uniunii Europene, care se aplica de la l noiembrie 2014,
inclusiv, pentru o perioada de tranzitie, pâna la 31 martie 2017, a unor
dispozitii specifice prevazute la articolul 3 alineatul (2) din protocolul
mentionat.
(2) Se reaminteste faptul ca depunerea tuturor eforturilor pentru consolidarea
legitimitatii democratice a actelor adoptate cu majoritate calificata constituie o
practica a Consiliului.
DECIDE:
Sectiunea l Dispozitiile aplicabile între l noiembrie 2014 si 31 martie 2017
Articolul 1 între 1 noiembrie 2014 si 31 martie 2017, în cazul în care membrii
Consiliului reprezentând:
(a) cel putin trei patrimi din populatie;
sau
(b) cel putin trei patrimi din numarul statelor membre necesare pentru a
constitui o minoritate de blocare rezultând din aplicarea articolului 9 C
alineatul (4) primul paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeana sau a
articolului 205 alineatul (2) din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene
îsi exprima opozitia fata de adoptarea unui act de catre Consiliu cu majoritate
calificata, Consiliul delibereaza asupra chestiunii în cauza.
Articolul 2 în cursul acestor deliberari, Consiliul depune toate eforturile pentru
a ajunge, într-un termen rezonabil si fara a aduce atingere termenelor
obligatorii stabilite de dreptul Uniunii, la o solutie satisfacatoare, care sa
raspunda preocuparii exprimate de membrii Consiliului mentionati la articolul
1.
Articolul 3 în acest scop, presedintele Consiliului, asistat de Comisie si în
conformitate cu regulamentul de procedura al Consiliului, întreprinde toate
initiativele necesare pentru a facilita un acord pe baze mai largi în cadrul
Consiliului. Membrii Consiliului îsi dau concursul în acest sens.
Sectiunea 2 Dispozitiile aplicabile începând cu 1 aprilie 2017
Articolul 4 începând cu 1 aprilie 2017, în cazul în care membrii Consiliului
reprezentând:
(a) cel putin 55 % din populatie;
sau
(b) cel putin 55 % din numarul statelor membre necesare pentru a constitui o
minoritate de blocare rezultând din aplicarea articolului 9 C alineatul (4) primul
paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeana sau a articolului 205 alineatul
(2) din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene îsi exprima opozitia fata
de adoptarea unui act de catre Consiliu cu majoritate calificata, Consiliul
delibereaza asupra chestiunii în cauza.
Articolul 5 în cursul acestor deliberari, Consiliul depune toate eforturile pentru
a ajunge, într-un termen rezonabil si fara a aduce atingere termenelor
obligatorii stabilite de dreptul Uniunii, la o solutie satisfacatoare, care sa
raspunda preocuparii exprimate de membrii Consiliului mentionati la articolul
4.
Articolul 6 în acest scop, presedintele Consiliului, asistat de Comisie si în
conformitate cu regulamentul de procedura al Consiliului, întreprinde toate
initiativele necesare pentru a facilita un acord pe baze mai largi în cadrul
Consiliului. Membrii Consiliului îsi dau concursul în acest sens.
Sectiunea 3 Intrarea în vigoare
Articolul 7 Prezenta decizie intra în vigoare la data intrarii în vigoare a
Tratatului de la Lisabona.
8. Declaratia cu privire la masurile practice de adoptat la data intrarii în
vigoare a Tratatului de la Lisabona în ceea ce priveste presedintia Consiliului
European si cea a Consiliului Afaceri Externe în cazul în care Tratatul de la
Lisabona ar intra în vigoare dupa l ianuarie 2009, Conferinta invita autoritatile
competente ale statului membru care exercita presedintia semestriala a
Consiliului în acel moment, pe de o parte, precum si personalitatea care va fi
aleasa Presedinte al Consiliului European si personalitatea care va fi numita
înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate, pe
de alta parte, sa ia, consultându-se cu presedintia semestriala urmatoare,
masurile concrete necesare care permit o tranzitie eficienta a aspectelor
materiale si organizationale ale exercitarii presedintiei Consiliului European si
a Consiliului Afaceri Externe.
Europeana referitor la decizia Consiliului European privind exercitarea
presedintiei Consiliului Conferinta declara ca, dupa semnarea Tratatului de la
Lisabona, Consiliul ar trebui sa înceapa pregatirea deciziei de stabilire a
procedurilor de aplicare a deciziei privind exercitarea presedintiei Consiliului si
sa o aprobe din punct de vedere politic în termen de sase luni. Un proiect de
decizie a Consiliului European, care va fi adoptata la data intrarii în vigoare a
tratatului mentionat, este prevazut în continuare:
Proiect de decizie a Consiliului European privind exercitarea presedintiei
Consiliului
Articolul 1
(1) Presedintia Consiliului, cu exceptia formatiunii Afaceri Externe, este
asigurata, pe o perioada de
18 luni, de grupuri prestabilite de trei state membre. Aceste grupuri sunt
formate în baza unui sistem
egal de rotatie a statelor membre, avându-se în vedere diversitatea acestora
si de echilibrul geografic al
Uniunii.
(2) Fiecare membru al unui grup asigura, prin rotatie, pentru o durata de sase
luni, presedintia
tuturor formatiunilor Consiliului, cu exceptia formatiunii Afaceri Externe.
Ceilalti membri ai grupului
asista presedintia în îndeplinirea tuturor responsabilitatilor acesteia, pe baza
unui program comun.
Membrii grupului pot conveni asupra altor aranjamente.
Articolul 2
Presedintia Comitetului Reprezentantilor Permanenti ai guvernelor statelor
membre este asigurata de un reprezentant al statului membru care asigura
presedintia Consiliului Afaceri Generale.
Presedintia Comitetului Politic si de Securitate este asigurata de un
reprezentant al înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si
politica de securitate. Presedintia comisiilor pregatitoare a diverselor
formatiuni ale Consiliului, cu exceptia formatiunii Afaceri Externe, îi revine
membrului grupului care asigura presedintia formatiunii în cauza, cu exceptia
cazului în care se decide altfel în conformitate cu articolul 4.
Articolul 3
Consiliul Afaceri Generale asigura, în cooperare cu Comisia, coerenta si
continuitatea lucrarilor diferitelor formatiuni ale Consiliului în cadrul unui
program pe mai multi ani. Statele membre care detin presedintia, sprijinite de
Secretariatul General al Consiliului, iau toate masurile necesare pentru
organizarea si buna desfasurare a lucrarilor Consiliului.
Articolul 4 Consiliul adopta o decizie de stabilire a dispozitiilor de aplicare a
prezentei decizii.
10. Declaratia cu privire la articolul 9 D din Tratatul privind Uniunea Europeana
Conferinta considera ca, deoarece Comisia nu va mai cuprinde resortisanti ai
tuturor statelor membre, aceasta va trebui sa acorde o atentie speciala
necesitatii de a garanta o transparenta absoluta în relatiile sale cu toate
statele membre, în consecinta, Comisia trebuie sa mentina un contact strâns
cu toate statele membre, indiferent daca acestea au sau nu un resortisant
printre membrii Comisiei si, în acest sens, trebuie sa acorde o atentie speciala
nevoii de a transmite informatiile tuturor statelor membre si de a le consulta.
Conferinta considera ca, printre altele, Comisia trebuie sa ia toate masurile
utile pentru a garanta ca realitatile politice, sociale si economice ale tuturor
statelor membre, inclusiv ale celor care nu au resortisanti printre membrii
Comisiei, se iau pe deplin în considerare. Printre aceste masuri trebuie sa se
numere garantia ca punctele de vedere ale acestor state membre se iau în
considerare prin adoptarea unor forme de organizare adecvate.
11. Declaratia cu privire la articolul 9 D alineatele (6) si (7) din Tratatul privind
Uniunea Europeana
Conferinta considera ca, în temeiul dispozitiilor tratatelor, Parlamentului
European si Consiliului European le revine în comun raspunderea pentru buna
desfasurare a procesului de alegere a presedintelui Comisiei Europene, în
consecinta, reprezentantii Parlamentului European si ai Consiliului European
trebuie sa procedeze, înainte de adoptarea deciziei Consiliului European, la
efectuarea consultarilor necesare în cadrul considerat ca fiind cel mai adecvat.
Aceste consultari vor viza profilul candidatilor la functia de presedinte al
Comisiei, având în vedere alegerile pentru Parlamentul European, în
conformitate cu articolul 9 D alineatul (7) primul paragraf. Formele de realizare
a acestor consultari pot fi stabilite de catre Parlamentul European si Consiliul
European în timp util si de comun acord.
12. Declaratia cu privire la articolul 9 E din Tratatul privind Uniunea Europeana
(1) Conferinta declara ca Parlamentul European va fi contactat în mod
corespunzator pe parcursul
lucrarilor pregatitoare ce preced numirea înaltului Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe si
politica de securitate, care va avea loc la data intrarii în vigoare a Tratatului de
la Lisabona, în
conformitate cu articolul 9E din Tratatul privind Uniunea Europeana si cu
articolul 5 din Protocolul
privind dispozitiile tranzitorii; mandatul înaltului Reprezentant va începe la
acea data si va înceta la
data expirarii mandatului Comisiei în exercitiu la data respectiva.
(2) Mai mult, Conferinta reaminteste ca, înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe si
politica de securitate, al carui mandat va începe în noiembrie 2009 în acelasi
timp si având aceeasi
durata ca si mandatul viitoarei Comisii, va fi numit în conformitate cu
dispozitiile articolelor 9D si 9E
din Tratatul privind Uniunea Europeana.
Conferinta subliniaza faptul ca dispozitiile Tratatului privind Uniunea
Europeana referitoare la politica externa si de securitate comuna, inclusiv
crearea functiei de înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si
politica de securitate si instituirea unui Serviciu pentru actiune externa, nu
aduc atingere responsabilitatilor statelor membre, în forma lor actuala, în ceea
ce priveste formularea si exercitarea politicii lor externe si nici modului în care
acestea sunt reprezentate în tari terte si în cadrul organizatiilor internationale.
Conferinta reaminteste, de asemenea, ca dispozitiile care reglementeaza
politica de securitate si de aparare comuna nu aduc atingere caracterului
specific al politicii de securitate si aparare a statelor membre.
Aceasta subliniaza ca Uniunea Europeana si statele sale membre trebuie sa
respecte în continuare obligatiile care decurg din dispozitiile Cartei
Organizatiei Natiunilor Unite si, în special, din responsabilitatea principala care
revine Consiliului de Securitate si membrilor sai în domeniul mentinerii pacii si
a securitatii la nivel international.
Pe lânga normele si procedurile specifice mentionate la articolul 11 alineatul
(1) din Tratatul privind Uniunea Europeana, Conferinta subliniaza faptul ca
dispozitiile referitoare la politica externa si de securitate comuna, inclusiv cele
referitoare la înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica
de securitate si la Serviciul pentru actiune externa, nu aduc atingere bazei
juridice existente, responsabilitatilor si competentelor fiecarui stat membru în
ceea ce priveste formularea si exercitarea politicii sale externe, serviciile sale
diplomatice nationale, relatiile sale cu tarile terte, si participarea sa în cadrul
organizatiilor internationale, inclusiv afilierea unui stat membru la Consiliul de
Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite.
Conferinta ia nota, de asemenea, ca dispozitiile referitoare la politica externa
si de securitate comuna nu atribuie Comisiei noi competente de initiere a
deciziilor si nu extinde rolul Parlamentului European.
Conferinta reaminteste, de asemenea, ca dispozitiile care reglementeaza
politica de securitate si aparare comuna nu aduc atingere caracterului specific
al politicii de securitate si aparare a statelor membre.
15. Declaratia cu privire la articolul 13a din Tratatul privind Uniunea
Europeana
Conferinta declara ca, de îndata ce a fost semnat Tratatul de la Lisabona,
secretarul general al Consiliului, înalt Reprezentant pentru politica externa si
de securitate comuna, Comisia si statele membre trebuie sa initieze lucrarile
pregatitoare referitoare la Serviciul european pentru actiune externa.
16. Declaratia cu privire la articolul 53 alineatul (2) din Tratatul privind
Uniunea Europeana
Conferinta considera ca traducerea tratatelor în limbile mentionate la articolul
53 alineatul (2) contribuie la îndeplinirea obiectivului enuntat la articolul 2
alineatul (3) al patrulea paragraf, care prevede respectarea de catre Uniune a
bogatiei diversitatii sale culturale si lingvistice, în acest sens, Conferinta
confirma angajamentul Uniunii fata de diversitatea culturala a Europei si faptul
ca va continua sa acorde o atentie speciala acestor limbi, precum si altor limbi.
Conferinta recomanda ca statele membre care doresc sa faca uz de
posibilitatea mentionata la articolul 53 alineatul (2) sa comunice Consiliului, în
termen de sase luni de la semnarea Tratatului de la Lisabona, limba sau
limbile în care va fi tradus acest tratat.
17. Declaratia cu privire la suprematie
Conferinta reaminteste ca, în conformitate cu jurisprudenta constanta a Curtii
de Justitie a Uniunii Europene, tratatele si legislatia adoptata de Uniune pe
baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în conditiile
prevazute de jurisprudenta mentionata anterior.
în plus, Conferinta a hotarât ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel
cum figureaza în documentul 11197/07 0UR 260), sa fie anexat prezentului act
final: „Avizul Serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 2007
Din jurisprudenta Curtii de Justitie reiese ca suprematia dreptului comunitar
este un principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curtii, acest
principiu este inerent naturii specifice a Comunitatii Europene. La data primei
hotarâri din cadrul acestei jurisprudente consacrate (hotarârea din 15 iulie
1964, în cauza 6/64, Costa/ ENEL (l)), suprematia nu era mentionata în tratat.
Situatia nu s-a schimbat nici astazi, faptul ca principiul suprematiei nu va fi
inclus în viitorul tratat nu va schimba în nidunfel existenta principiului si
jurisprudenta în vigoare a Curtii de Justitie. «Reiese (...) ca, izvorând dintr-o
sursa independenta, dreptului nascut din tratat nu ar putea, data fiind natura
sa specifica originala, sa i se opuna din punct de vedere juridic un text intern,
indiferent de natura acestuia, fara a-si pierde caracterul comunitar si fara a fi
pus în discutie fundamentul juridk al Comunitatii însesi.»"
18. Declaratia cu privire la delimitarea competentelor
Conferinta subliniaza ca, în conformitate cu sistemul partajarii competentelor
între Uniune si statele membre, astfel cum este prevazut în Tratatul privind
Uniunea Europeana si de Tratatul privind functionarea Uniunii Europene, orice
competenta care nu a fost atribuita Uniunii prin tratate apartine statelor
membre.
în situatia în care tratatele atribuie Uniunii competente partajate cu statele
membre într-un anumit domeniu, statele membre îsi exercita competenta în
masura în care Uniunea nu si-a exercitat competenta sau a hotarât sa înceteze
sa si-o mai exercite. Aceasta ultima situatie poate sa apara atunci când
institutiile UE competente hotarasc sa abroge un act legislativ, în special
pentru a garanta mai buna respectare în mod constant a principiilor
subsidiaritatii si proportionalitatii. Consiliul poate solicita Comisiei, la initiativa
unuia sau a mai multora dintre membrii sai (reprezentanti ai statelor membre)
si în conformitate cu articolul 208 din Tratatul privind functionarea Uniunii
Europene, sa înainteze propuneri de abrogare a unui act legislativ. Conferinta
saluta declaratia Comisiei, potrivit careia aceasta va acorda o atentie
deosebita respectivelor solicitari.
în acelasi sens, reprezentantii guvernelor statelor membre, întruniti în cadrul
Conferintei interguvernamentale, conform procedurii ordinare de revizuire
prevazute la articolul 48 alineatele (2)-(5) din Tratatul privind Uniunea
Europeana, pot decide sa modifice tratatele pe care se întemeiaza Uniunea,
inclusiv în vederea extinderii sau reducerii competentelor atribuite Uniunii în
tratatele mentionate anterior.
Europene
Conferinta convine ca, în cadrul eforturilor globale ale Uniunii pentru
eliminarea inegalitatilor dintre barbati si femei, aceasta va urmari, în cadrul
diferitelor sale politici, lupta împotriva tuturor formelor de violenta domestica.
Statele membre trebuie sa ia toate masurile necesare pentru a preveni si
reprima aceste acte criminale, precum si pentru ajutorarea si protejarea
victimelor.
Uniunii Europene
Conferinta declara ca, de fiecare data când, în temeiul articolului 16 Ba,
trebuie adoptate norme privind protectia datelor cu caracter personal care ar
putea avea un impact direct asupra securitatii nationale, trebuie sa se tina
seama de aceste norme în mod corespunzator. Conferinta reaminteste ca
legislatia aplicabila în prezent (a se vedea, în special, Directiva 95/46/CE)
prevede derogari specifice în acest sens.
21. Declaratia cu privire la protectia datelor cu caracter personal în domeniul
cooperarii judiciare în materie penala si al cooperarii politienesti
Conferinta recunoaste ca normele specifice privind protectia datelor cu
caracter personal si libera circulatie a acestor date în domeniul cooperarii
judiciare în materie penala si al cooperarii politienesti în temeiul articolului 16
B din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene s-ar putea dovedi
necesare, având în vedere natura specifica a acestor domenii.
22. Declaratia cu privire la articolele 42 si 63a din Tratatul privind functionarea
Uniunii Europene
Conferinta considera ca, în cazul în care un proiect de act legislativ întemeiat
pe articolul 63a alineatul (2) ar aduce atingere aspectelor importante ale
sistemului de securitate sociala dintr-un stat membru, în special în ceea ce
priveste domeniul de aplicare, costul sau structura financiara, sau ar afecta
echilibrul financiar al acestuia dupa cum prevede articolul 42 al doilea
paragraf, interesele statului respectiv vor fi luate în considerare în mod
adecvat.
23. Declaratia cu privire la articolul 42 al doilea paragraf din Tratatul privind
Conferinta reaminteste ca, în aceasta situatie, în conformitate cu articolul 9 B
alineatul (4) din Tratatul privind Uniunea Europeana, Consiliul European
hotaraste prin consens.
24. Declaratia cu privire la personalitatea juridica a Uniunii Europene
Conferinta confirma ca faptul ca Uniunea Europeana are personalitate juridica
nu o va autoriza în niciun fel sa legifereze sau sa actioneze în afara
competentelor care îi sunt conferite de catre statele membre prin tratate.
25. Declaratia cu privire la articolele 61 H si 188 K din Tratatul privind
Conferinta reaminteste ca respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale
implica, în special, acordarea unei atentii suficiente protectiei si respectarii
drepturilor persoanelor fizice sau juridice în cauza de a beneficia de garantiile
prevazute de lege. în acest scop si pentru a garanta un control jurisdictional
riguros al deciziilor care supun o persoana fizica sau juridica unor masuri
restrictive, deciziile în cauza trebuie sa se sprijine pe aceste criterii clare si
distincte. Aceste criterii trebuie adaptate caracteristicilor proprii fiecarei
masuri restrictive.
26. Declaratia cu privire la neparticiparea unui stat membru la o masura
întemeiata pe partea a treia titlul IV din Tratatul privind functionarea Uniunii
Europene
Conferinta declara ca, atunci când un stat membru decide sa nu participe la o
masura întemeiata pe partea a treia titlul IV din Tratatul privind functionarea
Uniunii Europene, Consiliul va dezbate toate aspectele si eventualele implicatii
care decurg din neparticiparea acelui stat membru la masura respectiva.
în plus, orice stat membru poate invita Comisia sa examineze situatia în
temeiul articolului 96 din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene.
Paragrafele precedente nu aduc atingere posibilitatii unui stat membru de a
sesiza Consiliul cu privire la aceasta chestiune.
27. Declaratia cu privire la articolul 69 D alineatul (1) al doilea paragraf din
Tratatul privind functionarea Uniunii Europene
Conferinta considera ca regulamentele mentionate la articolul 69 D alineatul
(1) al doilea paragraf din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene vor
trebui sa ia în considerare normele si practicile nationale privind declansarea
anchetelor penale.
Europene
Conferinta constata ca dispozitiile articolului 78 trebuie aplicate în
conformitate cu practica actuala. Termenii „masurile (...) necesare (...) pentru
a compensa dezavantajele economice cauzate, în urma divizarii Germaniei,
economiei anumitor regiuni din Republica Federala Germania afectate de
divizare" trebuie interpretati în conformitate cu jurisprudenta existenta a Curtii
de Justitie a Uniunii Europene.
Conferinta constata ca articolul 87 alineatul (2) litera (c) trebuie interpretat în
conformitate cu jurisprudenta existenta a Curtii de Justitie a Uniunii Europene
în ceea ce priveste aplicabilitatea acestor dispozitii ajutoarelor acordate
anumitor regiuni din Republica Federala Germania afectate de fosta divizare a
Germaniei.
Uniunii Europene
în ceea ce priveste articolul 104, Conferinta confirma ca consolidarea
potentialului de crestere si garantarea unor situatii bugetare sanatoase
formeaza cei doi piloni pe care se sprijina politica economica si bugetara a
Uniunii si a statelor membre. Pactul de stabilitate si de crestere este un
instrument important pentru realizarea acestor obiective.
Conferinta îsi reafirma angajamentul fata de dispozitiile privind Pactul de
stabilitate si de crestere, care constituie cadrul în care trebuie sa se efectueze
coordonarea politicilor bugetare ale statelor membre.
Conferinta confirma faptul ca un sistem întemeiat pe norme este cel mai bun
mijloc de a garanta respectarea angajamentelor si egalitatea de tratament
pentru toate statele membre.
în acest cadru, Conferinta îsi reafirma, de asemenea, angajamentul fata de
obiectivele Strategiei de la Lisabona: crearea de locuri de munca, reforme
structurale si coeziune sociala.
Uniunea urmareste o crestere economica echilibrata si stabilitatea preturilor,
în consecinta, politicile economice si bugetare trebuie sa stabileasca prioritati
adecvate în domeniul reformelor economice, al inovatiilor, al competitivitatii si
al consolidarii investitiilor private si a consumului pe parcursul perioadelor în
care cresterea economica este redusa. Acest lucru trebuie sa se reflecte în
orientarile
deciziilor bugetare de la nivel national si de la nivelul Uniunii, în principal
printr-o restructurarea veniturilor si cheltuielilor publice, cu respectarea
disciplinei bugetare în conformitate cu tratatele si cu Pactul de stabilitate si de
crestere.
Provocarile din domeniul bugetar si economic cu care se confrunta statele
membre evidentiaza importanta unei politici bugetare sanatoase pentru
întregul ansamblu al ciclului economic.
Conferinta convine ca statele membre trebuie sa beneficieze activ de
perioadele de relansare economica pentru a-si consolida finantele publice si
pentru a-si ameliora situatia bugetara. Obiectivul este acela de a realiza în
mod treptat un excedent bugetar în perioadele favorabile, ceea ce ar crea
marja de manevra necesara pentru a face fata conjuncturilor defavorabile si
pentru a contribui astfel la viabilitatea pe termen lung a finantelor publice.
Statele membre asteapta cu interes eventualele propuneri ale Comisiei si noile
contributii ale statelor membre destinate consolidarii si clarificarii punerii în
aplicare a Pactului de stabilitate si de crestere. Statele membre iau toate
masurile necesare pentru îmbunatatirea potentialului lor de crestere
economica. Acest obiectiv ar putea fi favorizat de o mai buna coordonare a
politicii economice. Prezenta declaratie nu poate aduce atingere viitoarelor
dezbateri privind Pactul de stabilitate si de crestere.
Uniunii Europene
Conferinta confirma faptul ca politicile descrise la articolul 140 sunt, în
principal, de competenta statelor membre. Masurile de încurajare si de
coordonare care trebuie adoptate la nivelul Uniunii în conformitate cu
dispozitiile articolului mentionat anterior au un caracter complementar.
Acestea servesc la consolidarea cooperarii dintre statele membre si nu la
armonizarea sistemelor nationale. Nu se aduce atingere garantiilor si
practicilor existente în fiecare stat membru în ceea ce priveste
responsabilitatea partenerilor sociali.
Prezenta declaratie nu poate aduce atingere dispozitiilor tratatelor care
atribuie competente Uniunii, inclusiv în domeniul social.
Conferinta declara ca masurile ce vor fi adoptate în conformitate cu articolul
152 alineatul (4) litera (c) trebuie sa respecte obiectivele comune de
securitate si trebuie sa aiba ca scop stabilirea unor standarde înalte de calitate
si de securitate, în cazul în care standardele nationale ce afecteaza piata
interna ar împiedica atingerea unui nivel ridicat de protectie a sanatatii
umane.
Uniunii Europene
Conferinta considera ca sintagma „regiuni insulare", prevazuta la articolul 158,
poate desemna si statele insulare în ansamblu, sub rezerva îndeplinirii
conditiilor necesare.
Uniunii Europene
Conferinta convine ca actiunea Uniunii în domeniul cercetarii si dezvoltarii
tehnologice va lua în considerare în mod corespunzator orientarile si alegerile
fundamentale din cadrul politicilor de cercetare ale statelor membre.
35. Declaratia cu privire la articolul 176 A din Tratatul privind functionarea
Uniunii Europene
Conferinta considera ca articolul 176 A nu aduce atingere dreptului statelor
membre de a adopta dispozitiile necesare pentru a-si asigura aprovizionarea
cu energie în conditiile prevazute la articolul 297.
36. Declaratia cu privire la articolul 188 N din Tratatul privind functionarea
Uniunii Europene privind negocierea si încheierea de catre statele membre a
unor acorduri internationale privind spatiul de libertate,
securitate si justitie
Conferinta confirma faptul ca statele membre au dreptul de a negocia si de a
încheia acorduri cu state terte sau cu organizatii internationale în domeniile
aflate sub incidenta partii a treia titlul IV capitolele 3, 4 si 5, în masura în care
aceste acorduri sunt conforme dreptului Uniunii.
37. Declaratia cu privire la articolul 188 R din Tratatul privind functionarea
Uniunii Europene
Fara a aduce atingere masurilor adoptate de Uniune în vederea îndeplinirii
obligatiei sale de solidaritate fata de un stat membru care este afectat de un
atac terorist sau este victima unei catastrofe naturale sau provocate de om,
niciuna dintre dispozitiile articolului 188 R nu poate aduce atingere dreptului
altui stat membru de a alege cel mai adecvat mijloc de a se achita de obligatia
sa de solidaritate fata de statul membru mentionat anterior.
Uniunii Europene referitor la numarul de avocati generali ai Curtii de Justitie
Conferinta declara ca, în cazul în care, în conformitate cu articolul 222 primul
paragraf din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene, Curtea de Justitie
solicita ca numarul avocatilor generali sa se majoreze cu trei persoane
(unsprezece, în loc de opt), Consiliul, hotarând în unanimitate, îsi va da
acordul cu privire la aceasta majorare.
în acest caz, Conferinta convine ca Polonia, similar Germaniei, Frantei, Italiei,
Spaniei si Regatului Unit, sa aiba un avocat general permanent si sa nu mai
participe la sistemul de rotatie, iar sistemul existent de rotatie va functiona
prin rotatia a cinci avocati generali, în loc de trei.
Uniunii Europene
Conferinta ia act de intentia Comisiei de a continua consultarea expertilor
desemnati de statele membre pentru elaborarea proiectelor sale de acte
delegate în domeniul serviciilor financiare, în conformitate cu practicile
consacrate.
40. Declaratia cu privire la articolul 280 D din Tratatul privind functionarea
Uniunii Europene

Conferinta declara ca statele membre pot indica, în cazul în care prezinta o
cerere pentru instituirea unei cooperari consolidate, daca în stadiul respectiv
intentioneaza sa recurga la aplicarea articolului 280 H, care prevede
extinderea votului cu majoritate calificata, sau sa recurga la procedura
legislativa ordinara.
Uniunii Europene
Conferinta declara ca trimiterea la obiectivele Uniunii prevazuta la articolul
308 alineatul (1) din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene are în
vedere obiectivele stabilite la articolul 2 alineatele (2) si (3) din Tratatul
privind Uniunea Europeana si obiectivele stabilite la articolul 2 alineatul (5) din
tratatul mentionat, referitoare la actiunea externa, în temeiul partii a cincea
din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene, în consecinta, se exclude
posibilitatea ca o actiune întemeiata pe articolul 308 din Tratatul privind
functionarea Uniunii Europene sa urmareasca exclusiv obiectivele stabilite la
articolul 2 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeana, în acest
context, Conferinta subliniaza ca, în conformitate cu articolul 15b alineatul (1)
din Tratatul privind Uniunea Europeana, nu pot fi adoptate acte legislative în
domeniul politicii externe si de securitate comuna.
Uniunii Europene
Conferinta subliniaza faptul ca, în conformitate cu jurisprudenta constanta a
Curtii de Justitie a Uniunii Europene, articolul 308 din Tratatul privind
functionarea Uniunii Europene, care face parte integranta dintr-un sistem
institutional bazat pe principiul competentelor de atribuire, nu poate constitui
temeiul pentru extinderea competentelor Uniunii dincolo de cadrul general pe
care îl constituie totalitatea dispozitiilor tratatelor si, în special, acele dispozitii
care definesc misiunile si actiunile Uniunii, în orice caz, articolul respectiv nu
poate sa constituie temeiul pentru adoptarea unor dispozitii care, în esenta, ar
avea ca efect modificarea tratatelor cu eludarea procedurii prevazute în acest
scop.
43. Declaratia cu privire la articolul 31 la alineatul (6) din Tratatul privind
înaltele Parti Contractante convin asupra luarii unei decizii de catre Consiliul
European, în temeiul articolului 31 la alineatul (6), privind modificarea
statutului insulei Mayotte în raport cu Uniunea, astfel încât acest teritoriu sa
devina o regiune ultraperiferica în întelesul articolului 31 la alineatul (1) si al
articolului 299, atunci când Consiliului si Comisiei le este notificat de catre
autoritatile franceze faptul ca evolutia în curs de desfasurare a statutului
intern al insulei permite acest lucru.
B. DECLARATIILE CU PRIVIRE LA PROTOCOALELE ANEXATE

TRATATELOR
44. Declaratia cu privire la articolul 5 din Protocolul privind acquis-ul Schengen
integrat în cadrul Uniunii Europene
Conferinta ia nota de faptul ca, atunci când un stat membru a notificat, în
temeiul articolului 5 alineatul (2) din Protocolul privind acquis-ul Schengen
integrat în cadrul Uniunii Europene, faptul ca nu doreste sa participe la o
propunere sau la o initiativa, respectiva notificare poate fi retrasa în orice
moment înainte de adoptarea masurii întemeiate pe acquis-ul Schengen.
Conferinta declara ca, ori de câte ori Regatul Unit sau Irlanda transmite
Consiliului intentia sa de a nu participa la o masura întemeiata pe o parte a
acquis-ului Schengen la care participa unul sau celalalt dintre aceste doua
state, în cadrul Consiliului va avea loc dezbaterea tuturor aspectelor cu privire
la eventualele implicatii care decurg din neparticiparea respectivului stat
membru la acea masura. Dezbaterile din cadrul Consiliului se vor purta pe
baza indicatiilor furnizate de Comisie cu privire la relatia dintre propunere si
acquis-ul Schengen.
Conferinta reaminteste ca, în cazul în care Consiliul nu adopta o decizie dupa o
prima runda de dezbateri pe fond referitoare la aceasta chestiune, Comisia
poate prezenta o propunere modificata pentru o examinare pe fond
suplimentara în termen de patru luni.
47. Declaratia cu privire la articolul 5 alineatele (3), (4) si (5) din Protocolul
privind acquis-ul Schengen integrat în cadrul Uniunii Europene
Conferinta ia nota de faptul ca acele conditii care urmeaza sa fie stabilite prin
decizia mentionata la articolul 5 alineatele (3), (4) sau (5) din Protocolul
privind acquis-ul Schengen integrat în cadrul Uniunii Europene pot prevedea
ca statul membru în cauza sa suporte, dupa caz, consecintele financiare
directe, care decurg în mod necesar si inevitabil din încetarea participarii sale
la anumite sau la toate actele din acquis mentionate în orice decizie adoptata
de Consiliu în conformitate cu articolul 4 din protocolul mentionat.
48. Declaratia cu privire la Protocolul privind pozitia Danemarcei
Conferinta ia nota de faptul ca, în ceea ce priveste actele juridice pe care
Consiliul trebuie sa le adopte, separat sau împreuna cu Parlamentul European,
si care contin dispozitii aplicabile Danemarcei, precum si dispozitii care nu i se
aplica acesteia din urma deoarece se întemeiaza pe o baza juridica pentru
care se aplica partea întâi din Protocolul privind pozitia Danemarcei,
Danemarca declara ca nu va face uz de dreptul sau de vot pentru a se opune
adoptarii dispozitiilor care nu îi sunt aplicabile.
în plus, Conferinta ia nota de faptul ca, pe baza declaratiei sale cu privire la
articolul 188 R, Danemarca declara ca participarea sa la actiuni sau la acte
juridice în temeiul articolului 188 R se va realiza în conformitate cu partile I si II
din Protocolul privind pozitia Danemarcei.
49. Declaratia cu privire la Italia
Conferinta ia act de faptul ca Protocolul privind Italia, anexat în 1957 la
Tratatul de instituire a Comunitatii Economice Europene, astfel cum a fost
modificat la adoptarea Tratatului privind Uniunea Europeana, preciza
urmatoarele:
„ÎNALTELE PARTI CONTRACTANTE, DORIND sa rezolve anumite probleme
speciale privind Italia, CONVIN asupra dispozitiilor urmatoare, anexate la
tratat: STATELE MEMBRE ALE COMUNITATII
IAU ACT de faptul ca guvernul italian s-a angajat în punerea în aplicare a unui
program de expansiune economica pe zece ani având ca scop redresarea
dezechilibrelor de structura din economia italiana, în special prin asigurarea
infrastructurii pentru zonele mai putin dezvoltate din sud si din insule si prin
crearea de noi locuri de munca în vederea eliminarii somajului;
REAMINTESC ca acest program al guvernului italian a fost luat în considerare si
aprobat pe baza principiilor si a obiectivelor sale de catre organizatiile de
cooperare internationala ale caror membre sunt;
RECUNOSC ca atingerea obiectivelor din programul italian este o problema de
interes comun;
CONVIN, în vederea facilitarii îndeplinirii acestei sarcini de catre guvernul
italian, sa recomande tuturor institutiilor Comunitatii sa puna în aplicare toate
mijloacele si procedurile prevazute de tratat, recurgând în special la o utilizare
adecvata a resurselor Bancii Europene de Investitii si ale Fondului Social
European;
SUNT DE PARERE ca institutiile Comunitatii trebuie sa aiba în vedere, la
aplicarea tratatului, efortul pe care va trebui sa îl suporte economia italiana în
anii urmatori si posibilitatea de a evita producerea unor tensiuni periculoase,
în special în ceea ce priveste balanta de plati si nivelul de ocupare a fortei de
munca, care ar putea compromite aplicarea acestui tratat în Italia;
RECUNOSC în special faptul ca, în cazul aplicarii articolelor 109 H si 109 I, sunt
necesare eforturi pentru ca masurile solicitate guvernului italian sa asigure
finalizarea programului sau de expansiune economica si de crestere a nivelului
de viata al populatiei."
50. Declaratia cu privire la articolul 10 din Protocolul privind dispozitiile
tranzitorii
Conferinta invita Parlamentul European, Consiliul si Comisia, în cadrul
atributiilor care le revin, sa depuna toate eforturile în vederea adoptarii, daca
va fi cazul si în masura în care va fi posibil, în termenul de cinci ani prevazut la
articolul 10 alineatul (3) din protocolul privind dispozitiile tranzitorii, a actelor
juridice care modifica sau care înlocuiesc actele mentionate la articolul 10
alineatul (1) din respectivul protocol.
C. DECLARATIILE STATELOR MEMBRE

în plus, Conferinta ia act de declaratiile enumerate în continuare si anexate la
prezentul act final:
51. Declaratia Regatului Belgiei cu privire la parlamentele nationale
Belgia precizeaza ca, în temeiul dreptului sau constitutional, atât Camera
Reprezentantilor, cât si Senatul Parlamentului Federal si Adunarile
parlamentare ale Comunitatilor si ale Regiunilor actioneaza, în functie de
competentele exercitate de Uniune, în calitate de componente ale sistemului
parlamentar national sau de camere ale Parlamentului national.
52. Declaratia Regatului Belgiei, a Republicii Bulgaria, a Republicii Federale
Germania, a Republicii Elene, a Regatului Spaniei, a Republicii Italiene, a
Republicii Cipru, a Republicii Lituania, a Marelui Ducat al
Luxemburgului, a Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii Austria, a
Republicii Portugheze, a României, a Republicii Slovenia si a Republicii
Slovace, referitoare la simbolurile Uniunii Europene
Belgia, Bulgaria, Germania, Grecia, Spania, Italia, Cipru, Lituania, Luxemburg,
Ungaria, Malta, Austria, Portugalia, România, Slovenia si Slovacia declara ca
drapelul reprezentând un cerc cu douasprezece stele aurii pe fond albastru,
imnul extras din „Oda Bucuriei" din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven,
deviza „Unita în diversitate", euro ca moneda a Uniunii Europene si ziua
Europei sarbatorita pe data de 9 mai, continua sa reprezinte pentru aceste
state simbolurile apartenentei comune a cetatenilor Uniunii Europene si ale
legaturii lor cu aceasta.
53. Declaratia Republicii Cehe cu privire la Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene
1. Republica Ceha reaminteste ca dispozitiile Cartei Drepturilor Fundamentale
a Uniunii Europene se adreseaza institutiilor si organismelor Uniunii Europene,
cu respectarea principiului subsidiaritatii si a repartizarii competentelor între
Uniunea Europeana si statele membre, astfel cum se reafirma în Declaratia
(nr. 18) referitoare la delimitarea competentelor. Republica Ceha subliniaza
faptul ca dispozitiile acesteia se adreseaza statelor membre numai în masura
în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii si nu atunci când acestea
adopta si pun în aplicare dreptul national în mod independent de dreptul
Uniunii.
2. Republica Ceha subliniaza, de asemenea, faptul ca aceasta carta nu extinde
domeniul de aplicare a
dreptului Uniunii si nu instituie noi competente ale Uniunii. Aceasta nu
restrânge domeniul de aplicare
a dreptului national si nu restrânge niciuna dintre competentele existente ale
autoritatilor nationale în
acest domeniu.
3. Republica Ceha subliniaza faptul ca, în masura în care carta recunoaste
drepturi si principii
fundamentale, astfel cum rezulta acestea din traditiile constitutionale comune
statelor membre, aceste
drepturi si principii trebuie sa fie interpretate în conformitate cu traditiile
mentionate.
4. De asemenea, Republica Ceha subliniaza ca niciuna dintre dispozitiile cartei
nu poate fi interpretata
ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului si libertatilor
fundamentale recunoscute, în
domeniile de aplicare corespunzatoare, de dreptul Uniunii si de conventiile
internationale la care
Uniunea sau toate statele membre sunt parti, si în special de Conventia
europeana pentru apararea
drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, precum si prin constitutiile
statelor membre.
54. Declaratia Republicii Federale Germania, a Irlandei, a Republicii Ungare, a
Republicii Austria si a Regatului Suediei
Germania, Irlanda, Ungaria, Austria si Suedia iau act de faptul ca dispozitiile
esentiale din Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice
nu au facut obiectul unor modificari de fond de la intrarea în vigoare a
tratatului mentionat anterior, si ca este necesara o actualizare. Prin urmare,
acestea sunt în favoarea ideii unei conferinte a reprezentantilor guvernelor
statelor membre care ar trebui convocata cât mai repede posibil.
55. Declaratia Regatului Spaniei si a Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei
de Nord
Tratatele se aplica, de asemenea, Gibraltarului, ca teritoriu european ale carui
relatii externe sunt gestionate de un stat membru. Acest lucru nu implica nicio
modificare a pozitiilor statelor membre în cauza.
56. Declaratia Irlandei cu privire la articolul 3 din Protocolul privind pozitia
Regatului Unit si a Irlandei referitor la spatiul de libertate, securitate si justitie
Irlanda îsi afirma angajamentul fata de Uniune ca un spatiu de libertate,
securitate si justitie prin respectarea drepturilor fundamentale, a sistemelor
juridice si a traditiilor diferite ale statelor membre, în care cetatenii beneficiaza
de un grad sporit de siguranta.
în consecinta, Irlanda îsi declara intentia ferma de a-si exercita dreptul
recunoscut în temeiul articolului 3 din Protocolul privind pozitia Regatului Unit
si a Irlandei cu privire la spatiul de libertate, securitate si justitie de a
participa, pe cât posibil, la adoptarea masurilor aflate sub incidenta partii a
treia titlul IV din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene.
îndeosebi, Irlanda va participa, pe cât posibil, la masurile în domeniul
cooperarii politienesti.
De asemenea, Irlanda reaminteste ca, în conformitate cu articolul 8 din
protocol, poate notifica Consiliului, în scris, dorinta sa de a nu se mai afla sub
incidenta dispozitiilor protocolului. Irlanda intentioneaza sa reexamineze
functionarea acestor dispozitii în termen de trei ani de la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona.
57. Declaratia Republicii Italiene cu privire la compunerea Parlamentului
European
Italia constata ca, în conformitate cu articolul 8 A (renumerotat articolul 10) si
articolul 9 A (renumerotat articolul 14) din Tratatul privind Uniunea Europeana,
Parlamentul European este compus din reprezentantii cetatenilor Uniunii, a
caror reprezentare este asigurata în mod proportional descrescator.
De asemenea, Italia constata ca, în temeiul articolului 8 (renumerotat articolul
9) din Tratatul privind Uniunea Europeana si a articolului 17 (renumerotat
articolul 20) din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene, este cetatean
al Uniunii orice persoana care are cetatenia unui stat membru.
Prin urmare, Italia considera ca, fara a aduce atingere deciziei referitoare la
legislatura 2009-2014, orice decizie adoptata de Consiliul European, la
initiativa Parlamentului European si cu aprobarea acestuia, referitoare la
stabilirea componentei Parlamentului European, trebuie sa respecte principiile
mentionate la articolul 9 A (renumerotat articolul 14) alineatul (2) primul
paragraf.
58. Declaratia Republicii Letonia, a Republicii Ungare si a Republicii Malta cu
privire la ortografierea denumirii monedei unice în tratate
Fara a aduce atingere ortografierii unificate a denumirii monedei unice a
Uniunii Europene mentionata de tratate si celei care figureaza pe bancnote si
monede, Letonia, Ungaria si Malta declara ca ortografierea numelui monedei
unice, inclusiv a derivatelor sale, folosita în versiunea în limba letona, în
versiunea în limba maghiara si în versiunea în limba malteza a tratatelor nu
produce efecte asupra regulilor existente ale limbii letone, ale limbii maghiare
si ale limbii malteze.
59. Declaratia Regatului Tarilor de Jos cu privire la articolul 270a din Tratatul
Regatul Tarilor de Jos va aproba o decizie de tipul celei mentionate la articolul
270a alineatul (2) al doilea paragraf din Tratatul privind functionarea Uniunii
Europene atunci când revizuirea deciziei mentionate la articolul 269 al treilea
paragraf din tratatul mentionat anterior va oferi Regatului Tarilor de Jos o
solutie satisfacatoare pentru situatia sa de plati net negativa, în exces fata de
bugetul Uniunii.
60. Declaratia Regatului Tarilor de Jos cu privire la articolul 311 din Tratatul
Regatul Tarilor de Jos declara ca va prezenta o initiativa în vederea adoptarii
unei decizii în conformitate cu cea mentionata la articolul 31 la alineatul (6),
destinata modificarii statutului Antilelor Olandeze si/sau al Arubei în raport cu
Uniunea, numai în temeiul unei decizii adoptate în conformitate cu statutul
Regatului Tarilor de Jos.
61. Declaratia Republicii Polone cu privire la Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene
Carta nu aduce în niciun fel atingere dreptului statelor membre de a legifera în
domeniul moralitatii publice, al dreptului familiei precum si în domeniul
protectiei demnitatii umane si al respectarii integritatii fizice si morale a fiintei
umane.
62. Declaratia Republicii Polone cu privire la Protocolul privind aplicarea Cartei
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia si în Regatul Unit
Polonia declara ca, având în vedere traditia miscarii sociale „Solidaritatea" si
contributia sa semnificativa la lupta pentru drepturi sociale si de munca,
respecta pe deplin drepturile sociale si de munca stabilite prin dreptul Uniunii
si, în special, pe cele reafirmate în titlul IV din Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene.
definitia notiunii „resortisanti"
în ceea ce priveste tratatele si Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a
Energiei Atomice si orice act derivat din aceste tratate sau ramas în vigoare în
temeiul acestora, Regatul Unit reia declaratia sa din 31 decembrie 1982
privind definitia notiunii „resortisanti", iar expresia „cetateni ai teritoriilor
britanice dependente" trebuie înteleasa ca „cetateni ai teritoriilor britanice de
peste mari".
dreptul de vot la alegerile parlamentare europene
Regatul Unit observa faptul ca articolul 9 A din Tratatul privind Uniunea
Europeana si alte dispozitii ale tratatelor nu sunt destinate modificarii bazei
dreptului de vot la alegerile parlamentare europene.
articolul 61 H din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene
Regatul Unit este pe deplin în favoarea unei actiuni solide privind adoptarea de
sanctiuni financiare destinate sa previna si sa combata actele de terorism si
alte acte similare. Astfel, Regatul Unit îsi declara intentia de a-si exercita, în
temeiul articolului 3 din Protocolul privind pozitia Regatului Unit si a Irlandei cu
privire la spatiul de libertate, securitate si justitie, dreptul care i s-a conferit,
de a lua parte la adoptarea tuturor propunerilor facute în conformitate cu
articolul 61 H din Tratatul privind functionarea Uniunii Europene.

BIBLIOGRAFIE
1. Bercea Raluca, Drept comunitar. Principii, Editura C. H. Beck,

Bucuresti, 2007;
2. Coman Florian, Drept comunitar european, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2003;
3. Fábián Gyula, Drept institutional comunitar, Editura Sfera-Juridica,
Cluj-Napoca, 2006;
4. Filipescu Ion, Fuerea Augustin, Drept institutional comunitar
european, Editura ACTAMI, Bucuresti, 2000;
5. Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul
Juridic, Bucuresti, 2006;
6. Fuerea Augustin, Drept comunitar european. Partea generala,
Editura All Beck, Bucuresti, 2003;
7. Ghica Luciana-Alexandra (coord.), Enciclopedia Uniuni Europene,
Editura Meronia, Bucuresti, 2005;
8. Gornig Gilbert, Rusu Ioana Eleonora, Dreptul Uniunii Europene,
Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2006;
9. Isaac Guy, Droit communautaire general, Editura Armand Cilin, 6
edition, 1988;
10. Jinga Ion, Uniunea Europeană. Realizări şi perspective, Editura
Lumina Lex, 1999;
11. Lefter Cornelia, Drept comunitar institutional, Editura Economica,
Bucuresti, 2001;
12. Leicu Corina, Drept comunitar, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998;
13. Micu Gabriel, Ordinea Juridica Institutionala Comunitara, Editura
Paideia, Bucuresti, 2007;
14. Manolache Octavian, Tratat de drept comunitar, Editura C.H. Beck,
Bucuresti, 2006;
15. Marcu Viorel, Drept instituţional comunitar, Editura Lumina Lex,
2001;
16. Marcu Viorel, Diaconu Nicoleta, Dreptul comunitar general. Tratat,
Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002;
17. Mihaila Marian, Suciu Carmen, Stan Dan, Drept institutional
comunitar, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002;
18. Munteanu Stefan, Integrarea europeana. O perspectiva juridico-
filosofica, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2006;
19. Niciu Marţian I., Drept internaţional public, Editura Servosat, 2000;
20. Predescu Bianca, Drept instituţional european, Editura Cardinal,
1995;
21. Predescu Bianca, Drept instituţional comunitar, Note de curs, 2007;
22. Scaunas Stelian, Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Drept,
Editura All Beck, Bucuresti, 2005;
23. Voicu Costica, Teoria generala a dreptului, Editura Sylvi, Bucuresti,
2001;
24. Zlatescu Irina Moroianu, Demetrescu C. Radu, Drept
institutional european, Editura Olimp, Bucuresti, 1999;
25. ***, Constituţia României revizuita prin Legea nr. 429/2003 de
revizuire a Constitutiei
Romaniei, Monitorul Oficial al României nr.758/2003;
26. ***, http://www.europeana.ro/comunitar.

Curs DIE

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs DIE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “ALMA MATER“ SIBIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE,

Lector univ. dr.

Capitolul I: Ideea organizării europene până la cel de-al doilea război

Capitolul II: Crearea comunităţilor

Capitolul III: Evoluţia

CURS Drept instituţional european 2

Capitolul V: Sistemul juridic

CURS Drept instituţional european 3

Capitolul VII: Organe

CURS Drept instituţional european 5

Capitolul IX: România şi Uniunea

Actul final al Tratatului de la Lisabona

Ideea organizării europene până la cel de-al doilea război

1.1 CONSIDERAŢII GENERALE

CURS Drept instituţional european 6

1.2 PREMISELE APARIŢIEI COMUNITĂŢILOR EUROPENE

CURS Drept instituţional european 7

1.3 PRECURSORII IDEII EUROPENE

CURS Drept instituţional european 8

1.4 ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL EUROPEAN

CURS Drept instituţional european 9

Crearea comunităţilor europene

Înainte de a studia dreptul instituţional comunitar - ca ansamblu

2.1 PLANUL SCHUMANN ŞI CECO

CURS Drept instituţional european 12

CURS Drept instituţional european 14

2.2 CREAREA CEE ŞI CEEA

CURS Drept instituţional european 17

3.2 APROFUNDAREA CONSTRUCŢIEI COMUNITARE

CURS Drept instituţional european 18

3.3 TRANSFORMAREA COMUNITĂŢILOR ÎN UNIUNEA

Uniunea Europeană. Statut şi competenţe

A vorbi despre caracterele generale ale Comunităţilor înseamnă a trata

CURS Drept instituţional european 24

4.1 ORGANIZAŢIE INTERNAŢIONALĂ

CURS Drept instituţional european 25

4.2 ORGANIZAŢIE REGIONALĂ DESCHISĂ

4.2.1 Aderarea: Condiţii de formă, procedură şi fond

CURS Drept instituţional european 26

CURS Drept instituţional european 28

4.2.2 Pierderea calităţii de membru

CURS Drept instituţional european 29

4.2.3 Relaţiile UE cu alte organizaţii internaţionale

4.3 ORGANIZAŢIE REGIONALĂ SPECIALIZATĂ

4.3.1 Personalitatea juridică

4.3.2 Conţinutul specializării

CURS Drept instituţional european 35

4.4 ORGANIZAŢIE CU O STRUCTURĂ INSTITUŢIONALĂ ŞI

CURS Drept instituţional european 36

4.5 ORGANIZAŢIE BAZATĂ PE INTEGRARE ECONOMICĂ

CURS Drept instituţional european 37

CURS Drept instituţional european 38

4.6 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE

CURS Drept instituţional european 42

Sistemul juridic comunitar

5.1 DREPT COMUNITAR

5.1.2 Natură juridică

5.2 IZVOARELE DREPTULUI INSTITUŢIONAL EUROPEAN

Statele membre, prin Tratatele constitutive au înţeles să creeze între ele

CURS Drept instituţional european 44

5.2.2 Izvoarele complementare ale dreptului comunitar

CURS Drept instituţional european 45

5.2.3.1 Regulamentele - principalul izvor al dreptului derivat