CONCEPTUL DE DIVINITATE n filosofia greac i n gndirea cretin

Uimit n faa miracolului cosmic uimirea, cum spune Platon, fiind nceputul oricrei filosofii omul, fiin raional, ncercnd s deslueasc frumuseea, grandoarea i ordinea desvrit a Universului, a ajuns la ideea de divinitate unicul principiu care explic originea, alctuirea i finalitatea lui. Primul filosof grec ce a admis la originea lumii aciunea unui principiu ordonator, denumit nous, a fost Anaxagora ns cel care a avut ideea unui Dumnezeu unic, principiu creator i ordonator al lumii a fost Socrate. n viziunea lui Socrate, nu gndirea constituie esena cauzei primare a Universului, ci Binele. Universul trebuie conceput ca produsul unei cauze binefctoare, al unei cauze morale. Cauza aceasta face ca fenomenele s se produc nu fiindc e necesar, ci fiindc e bine. O asemenea cauz nu poate fi dect de natur divin, iar aciunea ei n lume permanent. Platon, elevul lui Socrate, sistematiznd gndirea mentorului su, adversar declarat al materialismului antic, a elaborat teoria idealist-obiectiv a Ideilor. Potrivit acestei teorii, existena n sine cuprinde dou laturi: una vzut lumea fenomenal, i alta nevzut, suprasensibil lumea noumenal, lumea Ideilor. n gndirea lui Platon, adevrata realitate o constituie lumea Ideilor. Ele sunt absolute, imuabile, totdeauna unitare i de aceeai natur. Ele constituie lumea de dincolo de timp i spaiu, lumea transcendent, dominat i ptruns de un principiu de natur divin Ideea de Bine. Lumea fenomenal, lumea sensibil, este o umbr a Ideilor. Materia, care pare a exista n Univers, este o simpl nonexisten, fiind, de fapt, ceea ce nu este. Lucrurile din natur iau natere prin ncorporarea Ideilor n materie, prin colaborarea Ideilor cu irealitatea materiei. Dup cum se poate observa, lucrurile sensibile, umbre sau simple copii ale Ideilor, nu au o realitate ontologic dect n msura n care particip la lumea pur a Ideilor, la lumea arhetipurilor, modelele lor originare. Dup Platon, Ideile, dei sunt absolute, ele nu posed totui acelai grad de desvrire. Exist o ierarhie a Ideilor n fruntea crora se afl Adevrul, Frumosul i Binele acesta din urm fiind considerat Divinitatea nsi, numit de Platon demiurgos principiu raional, organizatorul, arhitectul i creatorul Universului. Dup cum reiese din ntreaga oper a lui Platon, dar cu precdere din lucrarea Statul, partea a doua i din Phedros, filosoful grec concepea Divinitatea ca o simpl Idee, ntrunind n sine toat desvrirea. Ea este neschimbtoare i bun. Ea este originea Binelui n lume, iar aceasta e manifestarea ideii Binelui. Prin aceast idee, Platon se ridic la o concepie nalt despre Divinitate, care, la el se confund cu Ideea Binelui absolut, ca origine a tuturor ideilor i ca singura putere creatoare, ce stpnete att macro ct i microcosmosul. Cunoaterea acestei puteri nu e hrzit dect acelora care sunt capabili de o iluminare luntric i de asemnare cu aceasta, cu Divinitatea. E vorba, n acest caz, de cunoaterea direct, mistic, ns cunoaterea senzorial i cea raional sunt excluse. Elevul lui Platon, Aristotel, pune la baza existenei dou concepte: materia i forma. Materia e conceput ca o simpl posibilitate, iar forma pur este cauza prim a Universului. Divinitatea este din eternitate. E cauza cauzelor. Ea ntreptrunde lumea, fiind iminent lumii. Dei iminent lumii, Divinitatea, ca activitate pur, se deosebete cu totul de lume, prin aceea c este naintea i n afara acesteia. Ea pune n micare lumea, spre scopuri din ce n ce mai nalte, pn la cumplita eliberare de aceast materie, pn la realizarea celei mai nalte forme cea pur. n concepia lui Aristotel, materia n sine nu exist. Ea este pur posibilitate. Poate deveni orice, dar numai sub impulsul formei, principiul generator, cauza primar. Lumea, dup acest gnditor, e un lan ntreg de cauze i efecte, i pe lanul cauz efect, ajungem la cauza pur Dumnezeu. n gndirea cretin, Dumnezeu nu e un principiu, o abstraciune, ci se manifest n trei persoane: Tatl, Fiul i Sf. Duh. Este spirit inaccesibil nou pe cile obinuite ale cunoaterii. El este Fiina absolut,

existent prin sine (ens a se), avnd n Sine desvrirea. El a creat lumea din dragoste, intrnd de la nceput i a rmas ntr-un permanent dialog, prin Revelaie i rugciune, cu lumea, cluzind-o prin harul Su spre desvrire, respectndu-i omului, la modul absolut libertatea. Zmislind omul, Dumnezeu l-a creat ca o fiin liber, stpn pe destinul su. A creat o fiin liber i nu un sclav. A creat un fiu fiul Su n lumea creatural

Teoria lui Platon despre moarte

Filosoful grec Platon susinea, probabil influenat de orfism, c sufletul deine imortalitate. Drept pedeaps pentru nelegiuirea primordial, sufletul este nchis n corp ca ntr-un mormnt. Astfel, existena ntrupat, ceea ce noi numim via, nsemna pentru Platon, moarte. Moartea era nceputul vieii adevrate, dar aceasta nu avea loc dect dup judecarea greelilor svrite naintea prsirii corpului. Dup o perioad de timp sufletul se rencarneaz. La fel ca n scrierea indian "Upaniade", se susine astfel c sufletul este indestructibil, dar este condamnat s treac mai multe etape pn la o eliberare final. Phaidon este un dialog scris de Platon. Acest dialog a fost socotit uneori, de-a lungul veacurilor, cartea cea mare a umanitii. Phaidon povestete lui Echecrates ultima zi a lui Socrate n nchisoare i execuia lui. Aceast naraiune emoionant servete drept fundal pentru o discuie foarte riguroas: Socrate ncearc s-i mbrbteze prietenii comunicndu-le credina sa n nemurirea sufletului i n soarta sa fericit dup moarte.

Dialogul se leag pornind de la obieciile succesive ale celor doi auditori -Cebes i Simmias care l oblig pe Socrate s fac o demonstraie riguroas despre natura nemuritoare a sufletului.
Sufletul este independent de corp

Phaidon reia cteva elemente din teologiile orfic i pitagoreic, ce consider corpul drept o murdrie pentru suflet, iar moartea drept o purificare. Sufletul poate s se pregteasc nc din aceast via pentru desprirea de corp prin practici ascetice i extatice. Pentru Platon, numai gndirea raional i tiinific permite sufletului s scape n totalitate de legturile corporale.
Sufletul este indestructibil

Ideea de Via este incompatibil cu orice Idee de descompunere i moarte: sufletul, n calitate de principiu al vieii, este prin urmare nemuritor. Acest argument dialectic este un exemplu pentru acele dovezi pe care Aristotel le va califica drept "verbale i gunoase". nsui Socrate, contient de insuficiena demonstraiei sale, ar vrea s continue discuia, dar este ntrerupt de sosirea gardianului nsrcinat cu execuia.

Platon a fcut alte demonstraii despre nemurirea sufletului ndeosebi n Republica, Phaidros, Timaios i cartea a X-a din Legile.
Etica platonica

In conceptia sa etica Platon dezvolta idei socratice, reprezentand si el ideea ca cine cunoaste Binele este de asemenea bun si face binele, asadar, ca nimeni nu face nedreptatea de bunavoie, ci din nestiinta. De asemenea, ca si Socrate, Platon impartaseste si el convingerea ca a suferi din pricina nedreptatii este de o mie de ori mai bine decat a faptui o singura nedreptate si ca cel mai important lucru este grija pe care omul trebuie s-o aiba pentru mantuirea sufletului sau. Convingerea aceasta are la Platon un caracter religios si o adanca seriozitate morala.

Etica platonica este fundamentata tot pe metafizica Ideilor, dupa cum si aceasta metafizica isi avea originea in nazuinta etica a filozofului. Virtutea adevarata este intemeiata pe stiinta, iar stiinta reala adevarata nu este decat aceea despre Idei. Ceea ce face de aceea valoarea sau lipsa de valoare morala a omului este problema daca acesta a facut intoarcerea spre lumea divina a Ideilor sau nu. Platon era constient - vezi "Gorgias" - ca pentru viata omului nu sunt posibile decat doua idealuri : unul dupa care scopul ultim al existentei omului este placerea si altul dupa care Binele este scopul suprem al vietii. Intre acestea nu exista un drum de mijloc : omul trebuie sa se hotarasca pentru unul ori pentru altul. Iata de ce accentueaza Platon ideea socratica ca a face o nedreptate este, in toate imprejurarile, de o mie de ori mai rau, decat a suferi o nedreptate. De aceea, acela care savarseste nedreptati, chiar daca se afla in posesia puterii si a tuturor bogatiilor, a onoarei si a tuturor placerilor, este in toate imprejurarile nefericit si mai ales nefericit este atunci cand scapa de pedeapsa pentru faptele sale, fiindca el n-are aici cel putin prilejul de a se indrepta. Fericit nu este decat acela care este in posesia Dreptatii si a Binelui.

Dar ce este "Binele" ? In ce consta acesta ? In "Gorgias", Platon cauta sa raspunda la aceste intrebari in sensul ca bun este omul care se afla in posesia virtutii, caci bun nu poate fi decat sufletul in care domneste ordinea si masura si care, de aceea, este stapanit de virtute, de stapanire de sine, precum si de alte virtuti. Platon accentueaza mereu aceasta armonie veritabila a sufletului, ce se pare ca nu este posibila decat daca omul stie sa o puna in acord cu miscarile universului.

In centrul preocuparilor eticii platonice se afla problema, asa de importanta, a esentei virtutii. Dupa natura ei nu poate exista decat o singura virtute : stiinta despre Bine. Aceasta le cuprinde pe toate celelalte si de aceea, dupa multe ezitari, Platon se hotaraste pentru conceptia ca virtutea poate fi invatata, daca aceasta este propovaduita de un invatator veritabil, asa cum a fost Socrate.

Importanta mai este apoi in etica platonica si deosebirea pe care Platon o face - in Menon si in Phaidon intre o virtute adevarata si alta "cotidiana" ; o deosebire ce descopera si mai pregnant dualismul intre cele doua lumi, intre care se petrece marea drama a sufletului uman. Lumea cuprinsa in tarcurile acestui veac, cu toate bunurile ei, cat si corpul uman cu necesitatile lui, ce trebuie considerate ca fiind marea piedica in calea spre mantuire a sufletului si care, de aceea, trebuie invinse. Cazut in aceasta lume, vale a plangerii, prin vina sa, sau prin destinul sau - este indiferent acest lucru - sufletul necorporal nu poate fi miscat decat de nazuinta de a se elibera de corp si de legaturile acestuia cu lumea senzoriala, pentru a se reintoarce in patria lui nevazuta. Caracteristic pentru aceasta "morala teologica", cum o numeste Windelband, este ca ea dispretuieste virtutea cotidiana, revelandu-i contrazicerile. Platon critica nemilos morala utilitarista, al carei motor este tocmai virtutea cotidiana, pe care o numeste "trampa" in care "se schimba placere pentru placere, durere pentru durere, teama pentru teama, ca si cand ar fi monede. Este vorba despre un fel de masurare, ce nu socoteste ca fiind castig decat bunurile parute ale pamantului".

Dimpotriva, in mare pret la Platon este "virtutea filozofica", asadar acea virtute pe care n-o poseda decat filozoful si care se fundamenteaza pe cunoasterea Ideilor eterne. Sufletul omului este cel mai de pret al acestuia si de aceea grija omului trebuie sa aiba in vedere sufletul si nu corpul. Pentru filozof bunurile pamantului n-au nici o valoare, nici banii, nici puterea politica si nici onoarea, pseudobunuri ce sunt asa de pretuite de vulg. Din aceasta pricina filozoful nu este capabil sa se aranjeze in comoditatea lumii acesteia a colbului, ci el se comporta asemenea unui orb, din pricina ca ochii lui sunt indreptati spre lumea netrecatoare a Ideilor. Aceasta este caracteristica filozofului. El este miscat de nazuinta de a muri corpului, pamantului si vietii senzoriale, pentru a putea castiga independenta sufletului sau fata de necesitatile corporale si prin activitatea pura a gandirii sa se apropie de divin, cum se exprima Platon in "Theaitetos". A fi bun inseamna, deci, a fi filozof si a fi filozof inseamna a realiza, prin cea mai mare stapanire de sine, eliberarea sufletului de corp. In acest sens trebuie sa se inteleaga acea dorinta dupa moarte despre care vorbeste Socrate in "Phaidon", in cea mai adanca concentrare spirituala, exemplificata intuitiv prin imaginea mortii. Moartea adevarata inseamna despartirea sufletului de corp. Intoarcerea filozofului de la orice placere senzoriala poate de aceea sa fie privita, simbolic, ca o continua

pregatire a acestuia spre moarte. Privita in acest mod moartea isi pierde pentru filozof groaza ei si se transforma intr-o garantie a fericirii adevarate, asadar a unei vieti veritabil filozofica sau virtuoasa.

Aceste idei etice primesc adancimi de nebanuit, daca ne gandim ca si la Platon conceptele de datorie si libertate de vointa se gasesc plasate in centrul eticii. Mai ales libertatea de vointa are o insemnatate nu numai pentru existenta noastra de aici, ci si in stare de preexistenta, in clipa in care sufletul a trebuit sasi aleaga destinul sau. Din acest motiv Platon accentueaza mereu raspunderea grea pe care omul o are fata de sine insusi si fata de comunitatea in care el traieste. Heraclit si Democrit se intalnesc in afirmatia ca inima, caracterul, este demonul omului, ceea ce vrea sa insemne ca individualitatea omului se fundamenteaza, in ultima analiza, pe scopul pe care el si l-a ales si caruia ii daruieste sufletul sau. In aceasta trebuie sa cautam demonul care-l conduce pe poteca vietii. De aceea libertatea si necesitatea nu constituie contraziceri, ci libertatea morala este acea libertate ce creeaza dependenta si necesitate morala: dependenta sufletului de legea morala.

La sfarsitul acestor consideratii, putem spune ca Platon pune etica in legatura cu psihologia sa, prin aceea ca afirma ca celor trei facultati psihice le corespund trei virtuti. Fiecare facultate duce, daca este corect educata, la o virtute cardinala : gandirea la intelepciune (sofia), vointa la vitejie (andreia) si pofta la cumpatare (sophrosine). Cea mai inalta dintre acestea este intelepciunea, care, trebuie sa le dirijeze pe cele doua, caci abia atunci cand fiecare facultate isi indeplineste ceea ce trebuie, omul este desavarsit ; atunci dreptatea (dicaoisne) devine cea mai inalta virtute la om. Prin intelepciune dreptatea devine o realitate. Intelepciunea, vitejia si cumpatarea au rostul sa faca posibila realizarea dreptatii