Sunteți pe pagina 1din 199

C U P R I N S

1.

Introducere

2. Modelarea bioproceselor de depoluare

2.1. Tehnologii de biosinteză

2.1.1. Etapele elaborării tehnologiilor de biosinteză. Medii de cultură şi surse de energie

2.1.2. Procedee de fermentaţie. Probleme specifice ale tehnologiilor de biosinteză

2.2. Tipuri de bioreactoare

2.3. Cinetici de reacţie

2.4. Regimul dinamic al creşterii microbiene în bioreactoarele cu amestec omogen

2.4.1. Extensii ale modelului dinamic de bază

2.4.2. Modele ale vitezei specifice de creştere a populaţiilor de microorganisme

2.5. Modelul dinamic general al unui bioproces desfăşurat într-un bioreactor cu amestec omogen

2.5.1. Scheme de reacţie ale unui proces biotehnologic

2.5.2. Modelul general de stare al unui bioproces desfăşurat într-un bioreactor cu amestec omogen

2.5.3. Modelarea vitezelor de reacţie

2.5.4. Modelarea debitelor de evacuare a gazelor

2.5.5. Modelarea debitelor de alimentare

2.5.6. Normalizarea coeficienţilor de producţie

1

7

7

8

9

11

15

18

21

23

27

27

30

32

35

35

36

Modelarea şi identificarea bioproceselor de depoluare

2.6. Reducerea ordinului modelului

2.6.1. Forma standard cu două scări de timp

2.6.2. Definirea unui parametru scalar mic la derivată

2.7. Modelarea dinamică a sistemelor biotehnologice complexe

2.7.1. Procese aerobe. Bioreactoare cu recirculare

2.7.2. Procese anaerobe

2.7.3. Modelarea sistematică a proceselor biotehnologice complexe

2.7.3.1. Definiţii, notaţii

2.7.3.2. Modelul dinamic general

2.7.3.3. Modelul dinamic al bioproceselor desfăşurate într-un singur reactor

3. Proprietăţi structurale, transformări de stare, stabilitate

3.1. Proprietăţi structurale ale modelului

3.1.1. Partiţionarea pe componente

3.1.2. Partiţionarea pe reactoare

3.1.3. Observaţii asupra proprietăţilor structurale ale modelului general

3.2. Transformări de stare

3.2.1. Consideraţii preliminare

3.2.2. Cazul în care matricea K are rangul liniilor maxim

3.2.3. Cazul în care matricea K are rangul coloanelor maxim

3.3. Stabilitatea modelului dinamic

3.3.1. Stări de echilibru

3.3.2. Existenţa unui ansamblu invariant

3.3.3. Stabilitatea stărilor de echilibru

4. Estimarea stării bioproceselor

4.1. Observabilitatea bioproceselor. Forma generală a observerului de stare

4.2. Observere exponenţiale de stare

37

37

39

42

42

46

49

49

55

57

59

59

59

63

66

67

67

68

71

73

74

78

79

91

91

96

Cuprins

4.2.1. Observerul Luenberger extins

4.2.2. Observerul Kalman extins

4.3. Observere asimptotice de stare

4.3.1. Structura generală a observerului de stare

4.3.2. O structură simplificată a observerului de stare

4.4. Stabilitatea observerului asimptotic

4.4.1. Formularea problemei

4.4.2. Stabilitatea observerelor pentru procese desfăşurate într-un singur reactor

4.5. Exemple de implementare numerică

4.5.1. Studiu de caz: Estimator de stare pentru bioprocese de depoluare prototip

4.5.2. Studiu de caz: Estimarea stării pentru un proces de depoluare de tip anaerob

5. Estimarea parametrilor în bioprocesele de depoluare

5.1.

5.2. Identificarea coeficienţilor de producţie

Introducere

5.2.1. Identificarea coeficienţilor de producţie în procesele desfăşurate într-un singur reactor

5.2.2. Identificarea coeficienţilor de producţie în sistemele multi-reactor

5.3. Estimarea vitezelor de reacţie

5.3.1. Formularea problemei

5.3.2. Estimator al parametrilor bazat pe observer de stare

5.3.3. Estimator al parametrilor liniar-regresiv

5.3.4. Condiţii pentru estimarea vitezelor de reacţie independent de coeficienţii de producţie

5.4. Estimarea combinată a coeficienţilor de producţie şi a vitezelor specifice de reacţie

5.4.1. Cazul când se măsoară toate variabilele de stare

5.4.2. Cazul când variabilele de stare sunt parţial măsurabile

96

97

102

102

109

113

113

113

115

115

119

125

125

127

127

129

132

132

134

143

154

160

160

163

Modelarea şi identificarea bioproceselor de depoluare

5.5. Estimator al parametrilor bazat pe tehnica "high gain"

5.5.1. Proiectarea observerului "high-gain"

5.5.2. Studiu de caz: Estimator "high-gain" pentru bioprocese anaerobe de tratare a apelor reziduale

5.5.3. Studiu de caz: Estimator "high-gain"” pentru bioprocese aerobe de tip noroi activat

Bibliografie

169

169

173

181

1.

Introducere

Conform definiţiei propuse de Federaţia Europeană de Biotehnologie, creată în 1978, biotehnologiile, datorită aplicării integrate a cunoştinţelor şi tehnicilor de biochimie, microbiologie, genetică şi inginerie chimică, permit în plan tehnologic să se tragă foloase de pe urma proprietăţilor şi capacităţilor microorganismelor şi culturilor celulare. Ele oferă posibilitatea de a produce pornind de la resurse larg disponibile şi care se reînnoiesc continuu o mulţime de substanţe şi compuşi esenţiali pentru viaţă şi pentru creşterea nivelului de trai al oamenilor. Biotehnologiile constau de fapt în utilizarea bacteriilor, levurilor şi celulelor animale şi vegetale de cultură, al căror metabolism şi a căror capacitate de biosinteză sunt orientate către fabricarea substanţelor specifice. Aplicate la scară industrială, aceste biotehnologii constituie bioindustria care cuprinde activităţile industriale în cadrul cărora biotehnologiile pot înlocui tehnologiile folosite în mod curent pe de o parte, iar pe de alta activităţile industriale în care biotehnologiile au un rol promotor. Activităţile industriale în care biotehnologiile pot înlocui tehnologiile clasice, convenţionale, cuprind în domeniul industriei chimice sinteza substanţelor aromatice şi de stimulare a gustului, producţia maselor plastice şi a produselor pentru industria textilă; în domeniul energiei producţia de etanol, metanol, biogaz, hidrogen; în sectorul biometalurgiei extracţia anumitor metale. Activităţile industriale în care biotehnologiile au un rol promotor cuprind printre altele industria alimentară, agricultura, industria farmaceutică, protecţia mediului înconjurător şi lupta împotriva poluării etc. Impactul omului asupra mediului înconjurător depăşeşte sfera poluării, termenul mai cuprinzător fiind acela de deteriorare a mediului. Prin deteriorarea mediului se înţelege alterarea caracteristicilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor naturale, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului. Poluarea poate fi definită în mai multe moduri. Poluarea reprezintă o modificare a componentelor fizice, chimice şi biologice ale mediului care este

1

Modelarea şi identificarea bioproceselor de depoluare

dăunătoare pentru om, atât pentru ecosistemele naturale cât şi pentru cele antropizate sau create de către om. Poluarea se manifestă ca rezultat al introducerii în mediu a poluanţilor. Prin poluant înţelegem orice substanţă (chimică, biologică) solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori sau orice formă de energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale. Poluanţii cei mai importanţi sunt: substanţele chimice (pesticide, petrol, gaze, metale grele, substanţe organice), factorii fizici (temperatură ridicată (sau scăzută), zgomote, radiaţii nucleare sau ionizante etc.), factorii biologici (germeni patogeni, paraziţi etc.). Principalele componente ale mediului afectate de poluare sunt apa, aerul (atmosfera) şi solul. Prin urmare, se poate realiza o inventariere a surselor de poluare a apei, aerului şi solului. Pe de altă parte, poluarea fiecărei componente principale a mediului nu este independentă, ci după cum se cunoaşte între diversele compartimente ale ecosferei au loc permanent transferuri de materie şi energie. Pentru măsurarea globală a efectelor poluării s-au pus la punct proceduri de evaluare a impactului asupra mediului care constau în cuantificarea efectelor activităţii umane şi a proceselor naturale asupra mediului, a sănătăţii şi securităţii omului, precum şi a bunurilor de orice fel. Pentru adoptarea unor măsuri corecte de control al poluării şi de refacere a mediului se implementează sisteme informatice de monitorizare a mediului. Acestea sunt sisteme de supraveghere, prognoză, avertizare şi intervenţie ce au în vedere evaluarea sistematică a dinamicii caracteristicilor calitative ale factorilor de mediu, în scopul cunoaşterii stării de calitate şi semnificaţiei ecologice a acestora, a evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale schimbărilor produse, urmate de măsuri care se impun. În perspectiva aderării ţării noastre la Uniunea Europeana, importanţa utilizării biotehnologiilor şi a procedurilor de identificare şi de conducere automată în procesele de depoluare, este relevată şi de necesităţile de adaptare a normelor şi instalaţiilor de depoluare din România la nivelul european. Prin programe europene de tip ISPA, PHARE etc. se dezvoltă şi se vor implementa staţii si instalaţii moderne de depoluare, de înaltă tehnicitate, care în afara treptelor mecanice clasice de filtrare utilizează şi filtre biologice (bazate pe microorganisme capabile să refacă proprietăţile biochimice ale apelor reziduale). În acest context poate fi remarcată includerea ca prioritate în programul de cercetare europeană PC6 (Sixth Framework Programme for European Research & Technological Development 2002–2006) a Ecosistemelor (reciclarea apelor uzate, depoluare atmosferică, depoluarea solului). În acest context, prezenta lucrare abordează problematica modelării şi identificării bioproceselor de depoluare, în special a proceselor biotehnologice utilizate în tratarea apelor reziduale şi a resturilor organice. Procesele biotehnologice industriale se desfăşoară în reactoare denumite bioreactoare sau reactoare biochimice, diversitatea lor fiind foarte mare în funcţie

2

Introducere

de produşi şi de productivitatea acestora. Bioreactorul poate fi privit ca un sistem biotehnologic de mare complexitate. Prin urmare, performanţe superioare se pot obţine numai pe baza studiilor sistematice şi pe baza aplicării tehnicilor moderne, atât în ceea ce priveşte tehnologiile propriu-zise, cât şi metodele de modelare, identificare şi conducere. Pentru optimizarea producţiei, îmbunătăţirea calităţii produselor, creşterea randamentului şi scăderea costului producţiei este evident rolul primordial al conducerii automate. Din punct de vedere sistemic, procesele biotehnologice în general şi cele de depoluare, în special, au un pronunţat caracter neliniar. Deşi, în ceea ce priveşte dezvoltarea şi implementarea unor sisteme pentru conducerea proceselor din domeniul biotehnologiilor s-au făcut progrese remarcabile, totuşi dezvoltarea şi aplicarea unor metode moderne de conducere a acestor procese este mai lentă în comparaţie cu alte domenii. Această întârziere este cauzată în principal de două caracteristici specifice ale bioproceselor. În primul rând, modelarea bioproceselor este deosebit de dificilă. Aceste sisteme conţin microorganisme vii şi prin urmare funcţionarea acestora şi în special dinamicile de creştere, sunt, de multe ori, greu de înţeles, puternic neliniare şi nestaţionare. De asemenea, reproductibilitatea experimentelor este nesigură, iar lipsa de acurateţe a măsurătorilor poate conduce la o serie de probleme de identificare. În al doilea rând, aplicarea unor strategii de monitorizare şi conducere se confruntă în majoritatea cazurilor cu absenţa unei instrumentaţii specifice, sigure şi ieftine, destinate măsurării directe şi/sau monitorizării în timp real a unor variabile biologice si biochimice (concentraţii ale biomasei, substratului, metaboliţilor). Actualmente, piaţa oferă puţini senzori capabili să furnizeze astfel de măsurători, iar concentraţiile variabilelor biologice principale trebuie determinate prin analize de laborator off-line. Costul şi durata acestor analize limitează frecvenţa cu care se efectuează aceste măsurători şi conduc la creşterea costurilor de producţie. Pentru surmontarea acestor probleme este necesară utilizarea tehnicilor avansate de identificare şi conducere care folosesc senzori software pentru reconstruirea stărilor şi/sau parametrilor nemăsurabili şi care permit rezolvarea problemelor clasice de reglare şi rejecţie a perturbaţiilor.

În prezenta lucrare sunt descrise gradual conceptele de bază ale proceselor biotehnologice şi este realizată o modelare sistematică a regimului dinamic al bioproceselor, pe baza ecuaţiilor de bilanţ masic ale proceselor desfăşurate în bioreactoare cu amestec omogen. Pentru exemplificarea procedurilor de modelare sunt utilizate bioprocese simple (prototip), după care se obţin modele ale bioproceselor de depoluare. De asemenea, sunt analizate proprietăţile structurale şi stabilitatea modelelor obţinute, fiind puse în evidenţă o serie de transformări de stare utile în procedurile de estimare şi de conducere. În scopul elaborării unor strategii şi algoritmi de conducere sunt dezvoltate o serie de observere pentru estimarea stării şi algoritmi de identificare a parametrilor bioproceselor de depoluare.

3

Modelarea şi identificarea bioproceselor de depoluare

Lucrarea este structurată pe cinci capitole; după primul capitol introductiv urmează Capitolul 2, în care este dezvoltată o metodă sistematică de obţinere a unui model general de stare pentru o clasă de bioprocese de depoluare. Sunt introduse noţiunile de bază necesare pentru înţelegerea şi modelarea fenomenelor care se desfăşoară în bioreactor. Succint sunt prezentate tehnologiile de biosinteză, etape de elaborare a acestor tehnologii, procedee de fermentaţie şi problemele specifice ale acestora. În continuare este realizată o clasificare a principalelor tipuri de bioreactoare. Datorită influenţei deosebite pe care o au asupra dinamicii bioproceselor sunt studiate cineticile de reacţie. Pentru elaborarea modelelor se analizează schemele de reacţie ale bioproceselor care au loc în bioreactor. Obţinerea unui model dinamic general se face pe baza regimului dinamic al bioreactoarelor cu amestec omogen, fiind prezentate şi extinderi ale modelului de bază. După prezentarea regimului dinamic, obţinut pe baza ecuaţiilor de bilanţ masic şi energetic, este abordată o metodă de modelare unitară a diverselor tipuri de procese biotehnologice, ţinând seama de modelarea unor mărimi specifice:

viteze de reacţie, viteze specifice, fluxuri de alimentare etc. De asemenea, este abordată modelarea unor bioprocese complexe care se desfăşoară în bioreactoare interconectate sau în bioreactoare cu recirculare. Pentru obţinerea unor modele de ordin redus, utile în procedurile de estimare şi conducere, este propusă o tehnică de reducere a modelului bazată pe teoria perturbaţiilor singulare şi o tehnică de modelare minimală a cineticilor de reacţie. Toate aspectele legate de modelare sunt explicitate pe bioprocese prototip şi apoi pe bioprocese complexe de depoluare. Sunt analizate în detaliu bioprocesul de depoluare de tip noroi activat (proces de fermentaţie aerobă) şi bioprocesul de tratare a apelor reziduale de tip fermentaţie anaerobă (însoţit de producere de gaz metan). În Capitolul 3 sunt analizate proprietăţile structurale ale modelelor bioproceselor de depoluare. Aceste proprietăţi stau la baza unor transformări de stare utilizate în analiza proprietăţilor de identificabilitate a stărilor şi parametrilor modelelor, precum şi pentru obţinerea unor observere de stare. De asemenea, în acest capitol este realizată o analiză a stabilităţii şi a stărilor de echilibru specifice bioproceselor, prin utilizarea tehnicilor de tip Liapunov. Capitolul 4 este dedicat prezentării şi proiectării unor algoritmi de estimare a stării proceselor biotehnologice de depoluare. În acest capitol sunt prezentate observere de stare, plecând de la observerele exponenţiale de stare şi continuând cu proiectarea unor observere asimptotice, capabile să refacă stările nemăsurabile în situaţia când sistemul nu este exponenţial observabil şi când cineticile bioprocesului sunt parţial sau total necunoscute. Sunt analizate proprietăţile de convergenţă şi stabilitate ale acestor algoritmi şi sunt realizate studii de caz pentru bioprocese de depoluare. Capitolul 5 este destinat prezentării şi implementării unor algoritmi de identificare a parametrilor bioproceselor (identificarea coeficienţilor de producţie şi/sau estimarea vitezelor de reacţie). Sunt propuşi algoritmi de estimare combinată a coeficienţilor de producţie şi a vitezelor de reacţie. Pentru estimarea vitezelor de

4

Introducere

reacţie sunt propuse estimatoare bazate pe observer de stare, regresiv-liniare şi estimatoare bazate pe tehnica "high gain". Sunt analizate şi demonstrate proprietăţile de stabilitate şi convergenţă ale acestor algoritmi. Pentru argumentarea rezultatelor teoretice obţinute sunt prezentate studii de caz pentru identificarea parametrilor bioproceselor complexe de depoluare.

Aplicarea biotehnologiilor în tratarea apelor reziduale şi depoluarea solului permite obţinerea de performanţe superioare doar prin monitorizare şi conducere automată. Caracteristicile specifice ale bioproceselor (neliniaritate, incertitudini parametrice, absenţa senzorilor ieftini şi fiabili) impun dezvoltarea şi aplicarea unor metode avansate de identificare şi conducere neliniară. Prezenta lucrare va fi continuată cu un volum care va aborda proceduri moderne de conducere a bioproceselor de depoluare, bazate pe modelele dinamice de stare şi pe algoritmii de identificare obţinuţi. Vor fi dezvoltaţi şi implementaţi algoritmi de tip adaptiv şi de tip hibrid cum ar fi algoritmi adaptivi/robuşti, adaptivi/alunecători, de tip vibraţional etc., care să fie capabili să menţină performanţele impuse procesului, chiar dacă o serie de variabile de interes sunt nemăsurabile şi/sau dinamicile procesului sunt insuficient cunoscute.

Lucrarea de faţă se adresează studenţilor automatişti, biochimişti, biofizicieni, precum şi masteranzilor, doctoranzilor, inginerilor şi cercetătorilor din domeniul automaticii, biotehnologiilor şi proceselor de depoluare.

5

Modelarea şi identificarea bioproceselor de depoluare

6

2.

Modelarea bioproceselor de depoluare

Natura şi varietatea proceselor biotehnologice demonstrează necesitatea unor eforturi continue în studierea lor şi îndeosebi în descrierea şi modelarea cât mai exactă a acestor procese, ca punct de plecare pentru utilizarea lor eficientă. Folosirea bioproceselor în protecţia mediului şi în activităţile de depoluare presupune cunoaşterea modului în care microorganismele acţionează asupra apelor reziduale, aerului poluat şi solului degradat. Capitolul 2 al prezentei lucrări este dedicat obţinerii unei metode sistematice de modelare a proceselor biotehnologice, în particular a bioproceselor de depoluare. Deoarece bioprocesele se desfăşoară în bioreactoare, mai întâi sunt prezentate pe scurt tehnologiile de biosinteză care se desfăşoară în bioreactoare, după care este realizată o clasificare a bioreactoarelor. De asemenea, sunt descrise aspectele fundamentale ale cineticilor de reacţie şi sunt introduse noţiunile de bază necesare pentru înţelegerea şi modelarea fenomenelor care se desfăşoară în bioreactoare. Obţinerea unui model dinamic general de stare se face plecând de la regimul dinamic al bioreactoarelor cu amestec omogen, pe baza ecuaţiilor de bilanţ masic şi energetic. Pentru ilustrarea procedurilor de modelare, sunt prezentate studii de caz, fiind descrise şi analizate modele ale unor bioprocese de depoluare:

procesul noroiului activat şi procesul de tratare a apelor reziduale asociat cu obţinerea gazului metan.

2.1. Tehnologii de biosinteză

Procesul industrial de biosinteză poate fi reprezentat schematic printr-o succesiune de trepte de prelucrare fizice şi biochimice [Oni78], [Mag88], (Fig.2.1). Sub acest aspect, procesul industrial de biosinteză reprezintă o îmbinare a ingineriei chimice cu ingineria biochimică. Treapta de prelucrare fizică A include operaţiile de pregătire şi sterilizare a mediului de cultură, sterilizarea utilajelor şi a aerului tehnologic, iar treapta de prelucrare fizică C include operaţiile de separare a produselor de biosinteză. În treapta de prelucrare B, specifică ingineriei biochimice, are loc obţinerea produsului printr-un procedeu de fermentaţie aerobă sau anaerobă.

7

Modelarea bioproceselor de depoluare

Modelarea bioproceselor de depoluare Fig.2.1. Procesul industrial de biosintez ă 2.1.1. Etapele elabor ă rii

Fig.2.1. Procesul industrial de biosinteză

2.1.1. Etapele elaborării tehnologiilor de biosinteză. Medii de cultură şi surse de energie

Studiul detaliat al biosintezei şi proceselor biotehnologice se poate realiza cu succes doar printr-o colaborare a tehnologilor, biologilor, biochimiştilor, chimiştilor şi a specialiştilor în automatizări. În elaborarea tehnologiilor de biosinteză se parcurg următoarele etape:

1) izolarea tulpinilor de microorganisme; 2) selecţia tulpinilor cu productivitate maximă; 3) prepararea inocului (microorganismele ce produc enzime); 4) prepararea mediului de cultură; 5) sterilizarea instalaţiilor şi mediului de cultură; 6) inocularea - introducerea în condiţii aseptice a inocului în mediul de cultură din bioreactor - reactorul în care se desfăşoară procesul biotehnologic; 7) desfăşurarea proceselor de biosinteză (fermentaţia); 8) separarea (izolarea) produsului de biosinteză; 9) stabilirea spectrului de utilizare şi eventual a metodelor de sinteză în vederea comparării rentabilităţii. Schema de principiu a unei instalaţii de biosinteză este prezentată în Fig.2.2. Bioreactoarele sunt denumite şi reactoare biochimice sau fermentatoare şi diversitatea lor este foarte mare în funcţie de produşii ce se obţin şi de productivitatea acestora. Bioreactorul poate fi privit ca un sistem biotehnologic de mare complexitate. Mediile de cultură sunt formate din soluţii apoase care conţin substanţele necesare creşterii microorganismelor şi elaborării produsului finit. Mediile de cultură pot fi sintetice, semi-sintetice şi organice. Indiferent de mediul utilizat pentru dezvoltarea microorganismelor, trebuie asigurate sursele de energie, azot, fosfor, săruri minerale. În practică se utilizează în mod curent mediile semi- sintetice. Dezavantajul acestor medii este nereproductibilitatea fazei de fermentaţie. Prin urmare, se dezvoltă utilizarea mediilor sintetice perfect reproductibile industrial, dar acestea sunt mult mai puţin cunoscute, fiind secret de fabricaţie al marilor firme care le-au obţinut. Pentru creşterea randamentului este necesară adăugarea în mediul de cultură a unor substanţe care conţin porţiuni structurale ale moleculei produsului de biosinteză numite precursori. Martinar şi Johnson au arătat că utilizarea ca precursor a unor substanţe chimice depinde de stabilitatea lor în fermentaţie

8

Tehnologii de biosinteză

[Mag88]. Selecţia tulpinilor active şi utilizarea precursorilor pe un mediu adecvat permite ridicarea concentraţiei produsului în faza fermentaţiei de 10-15 ori. În toate procesele de fermentaţie, sursa principală de energie o constituie hidraţii de carbon. Prin oxidarea glucozei se eliberează o cantitate mare de energie din care o parte este înmagazinată în compuşi organici, iar restul este preluat de mediul de cultură. Bilanţul energetic al degradării aerobe este diferit de bilanţul energetic al degradării anaerobe a glucidelor, degradarea aerobă furnizând de 19 ori mai multă energie (ciclul Krebs). O parte din energia obţinută şi nefolosită în această fază a procesului de fermentaţie (circa 60%) este preluată de serpentinele de răcire montate în acest scop pe fermentatoare pentru păstrarea temperaturii optime şi eventual re-utilizarea acestei energii.

optime ş i eventual re-utilizarea acestei energii. Fig.2.2. Schema de principiu a unei instala ţ ii

Fig.2.2. Schema de principiu a unei instalaţii de biosinteză:

1 - inocul (în condiţii termostatate); 2 - inoculator; 3 - bioreactor

2.1.2. Procedee de fermentaţie. Probleme specifice ale tehnologiilor de biosinteză

Procesul de biosinteză poate fi realizat prin culturi în suprafaţă şi culturi în profunzime. Procedeul culturii în suprafaţă a fost folosit iniţial la fabricarea industrială a antibioticelor. Acest procedeu are productivitate mică. Procedeul culturii în profunzime constă în cultivarea microorganismelor în bioreactoare din

9

Modelarea bioproceselor de depoluare

oţel special în care mediul este aerat şi agitat permanent. Rezultă un randament mai mare, produs omogen, economie de spaţiu şi de muncă faţă de cultura în suprafaţă. Industrial, cultura microorganismelor în profunzime se realizează prin procese discontinue şi procese continue. Procesele continue, studiate mult în ultimul timp oferă o serie de avantaje faţă de procesele discontinue: utilizarea de bioreactoare mai mici cu o agitare mult mai bună, investiţii mai mici, economie de timp. Indiferent de procedeul aplicat, randamentul procesului biochimic în faza de fermentaţie este determinat de natura microorganismului, de compoziţia, temperatura şi pH-ul mediului nutritiv, de condiţiile de sterilizare, aerare şi agitare. Studiul mecanismului de biosinteză, dirijarea şi controlul acestora, precum şi studiul proceselor auxiliare care influenţează desfăşurarea fermentaţiei sunt probleme majore ale tehnologiilor de biosinteză. Spre deosebire de tehnologia chimică, în biotehnologie factorii determinanţi ai procesului sunt legaţi organic între ei, iar modificarea unuia provoacă indirect şi modificarea celorlalţi. În chimie, variabilele dinamice folosite în modelare sunt, de regulă, concentraţiile reactanţilor şi produşilor de reacţie. În biotehnologie putem avea drept variabile dinamice concentraţiile, numărul de microorganisme sau biomasa. În chimie lipseşte autocataliza, pe când în biotehnologie autoreproducerea este un fenomen esenţial şi tipic. Spre deosebire de chimie, majoritatea proceselor sunt localizate în anumite porţiuni ale spaţiului de existenţă (de exemplu, în celulă). Aceste regiuni sunt separate de membrane. Apare prin urmare o eterogenitate a spaţiului. În chimie, numărul de particule care participă la o reacţie este foarte mare. În cazul biotehnologiilor, numărul de molecule (macromolecule) poate să nu fie mare, iar în anumite cazuri chiar noţiunea de concentraţie poate fi discutată. Din punct de vedere al complexităţii proceselor biologice în raport cu cele chimice, ambele tipuri conţin mai multe etape intermediare. Criteriul simplităţii nu constă însă în numărul de etape ci în posibilitatea de simplificare a unui model. Din acest punct de vedere, sistemele biotehnologice sunt chiar mai simple decât cele chimice şi majoritatea modelelor reuşite de procese constau doar din două - trei ecuaţii (deşi puternic neliniare). Cauzele acestei situaţii constau în selecţia naturală care a avut loc în procesul evoluţiei. În biotehnologie, optimizarea unui proces de biosinteză poate fi realizată printr-o modificare programată a condiţiilor de aerare, agitare, pH, temperatură în funcţie de modificarea parametrilor care caracterizează activitatea biologică a microorganismelor. După unii autori [Oni78], [Mag88], procesul de control al tehnologiilor de sinteză se realizează în trei etape. 1). În prima etapă se verifică dacă forma constructivă a reactorului şi criteriile geometrice asigură realizarea şi menţinerea regimului hidrodinamic optim pe toată durata procesului de biosinteză. 2). În a doua etapă se stabileşte parametrul care descrie cel mai corect condiţiile transferului de masă în procesul de biosinteză. Acest parametru denumit factor limitativ poate fi cantitatea de oxigen dizolvată, cantitatea de CO 2 degajată, consumul de glucoză etc.

10

Tipuri de bioreactoare

3). În cea de-a treia etapă se elaborează modelul matematic al procesului biotehnologic, iar pe baza lui se întocmesc programele de modificare ale temperaturii, pH-ului, vitezei de agitare, aerare şi adăugare a substanţelor nutritive în aşa fel încât vitezele de creştere, respiraţie şi elaborare a produsului să fie menţinute la valori maxime. Aceste probleme specifice vor fi tratate detaliat în subcapitolele următoare.

2.2. Tipuri de bioreactoare

Un bioreactor sau un fermentator este, aşa cum s-a precizat în subcapitolul anterior, un sistem biotehnologic de mare complexitate. Din punct de vedere fizic, un bioreactor este o incintă, un recipient în care au loc simultan mai multe reacţii biologice simultan într-un mediu lichid (mediu de cultură) [Bas90]. Aceste reacţii pot fi distribuite în două clase generale:

- Reacţii de creştere microbiană sau reacţii microbiologice. - Reacţii de cataliză enzimatică denumite şi reacţii biochimice sau biotransformări.

Reacţiile biologice sunt de fapt procese metabolice care au loc în interiorul celulelor vii. Componentele prezente în reacţiile biologice care se desfăşoară în bioreactoare pot fi în general de patru tipuri: populaţii de microorganisme, enzime, substraturi externe şi produşi de reacţie (denumiţi uneori substraturi interne). Populaţiile de microorganisme formează biomasa. În sens larg, biomasa poate fi definită ca fiind materialul organic ne-fosil, incluzând masa tuturor organismelor biologice vii sau moarte (excluzând materialul organic transformat prin procese geologice, aşa cum este cazul petrolului sau cărbunelui). Substraturile pot fi definite ca fiind substanţe chimice activate de enzime. Reacţiile biologice se desfăşoară cu viteze foarte mari datorită prezenţei enzimelor - macromolecule organice care catalizează procesele biochimice. Prezenţa enzimelor permite transformarea substraturilor la temperatura normală a materiei vii şi obţinerea produşilor de reacţie, oferind energia necesară biosintezei. Bioreactoarele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii [Moo85b], [Bas90]. Unul dintre criterii este tipul procesului biotehnologic desfăşurat în bioreactor. Din acest punct de vedere, bioreactoarele pot fi:

1. Bioreactoare închise sau de tip batch, care nu au debite de intrare şi de

ieşire, iar biomasa se recoltează periodic.

2. Bioreactoare semi-continue sau de tip fed-batch. În aceste bioreactoare ce

nu au debit de ieşire se introduce continuu substanţă nutritivă (substrat), iar

recoltarea biomasei se face periodic.

3. Bioreactoare continue sau cu funcţionare în flux.

În ultimul timp cea mai largă întrebuinţare o au bioreactoarele din ultimele două tipuri. Detalii privind funcţionarea şi modelarea acestor bioreactoare vor fi prezentate în paragrafele următoare.

11

Modelarea bioproceselor de depoluare

Din punct de vedere constructiv, bioreactoarele pot fi clasificate astfel:

1. Bioreactoare cu agitare mecanică sau cu amestecare mecanică (în

engleză s-a răspândit termenul de "stirred tank bioreactor"). Aceste bioreactoare sunt standard în industria biotehnologică şi au o serie de avantaje cum ar fi controlabilitatea, cunoaşterea bună a fenomenelor care se produc

în bioreactor etc. Schematic, acest bioreactor este reprezentat în Fig.2.3. Deşi acest tip de bioreactor este cel mai răspândit în bioindustrie, în ultimul timp s-au făcut studii şi s-au construit noi tipuri de bioreactoare care sunt superioare acestuia din punct de vedere al transferului de masă şi de căldură, sunt mai fiabile, funcţionează mai bine în medii vâscoase etc. Un alt dezavantaj îl constituie problemele de construcţie pentru bioreactoare cu volum mare.

2. Bioreactoare fără agitare mecanică. Diversitatea acestor bioreactoare

este foarte mare şi pot fi clasificate după mai multe criterii. Unul dintre acestea este

metoda de introducere a energiei de amestecare: (i) energie obţinută prin cinetica lichidului (pomparea şi evacuarea lichidului); (ii) energie obţinută prin compresia gazului. (i) În cadrul primei categorii de bioreactoare, energia este utilizată în mod diferit de la un caz la altul în funcţie de mecanismul de dispersie a gazelor. Omogenizarea şi dispersia fazelor este trăsătura comună a tuturor bioreactoarelor din această categorie. În mod obişnuit faza gazoasă este dispersată în faza lichidă. Pentru aceasta sunt utilizate diverse tipuri de injectoare (ajutaje sau duze) care diferenţiază bioreactoarele acestei clase. Vom prezenta câteva tipuri de injectoare: injectoare duble gaz-lichid (cu fază dublă) (Fig.2.4.a); injectoare duble: central pentru lichid şi inelar pentru gaz (Fig.2.4.b); injectoare radiale cu taler (Fig.2.4.c).

inelar pentru gaz (Fig.2.4.b); injectoare radiale cu taler (Fig.2.4.c). Fig.2.3. Bioreactor cu amestecare mecanic ă 12

Fig.2.3. Bioreactor cu amestecare mecanică

12

Tipuri de bioreactoare

Aceste trei tipuri de injectoare realizează dispersia gazului la partea superioară a bioreactorului. Alte tipuri de injectoare realizează dispersia gazelor la partea inferioară a bioreactorului: injector vertical (Fig.2.5.a); injector cu imersiune (Fig.2.5.b). Bioreactoarele primei categorii (i) pot fi construite cu unul din tipurile de injectoare prezentate. Un astfel de bioreactor este, de exemplu, bioreactorul coloană cu injector în două faze (dublu) (Fig.2.6.a şi b).

cu injector în dou ă faze (dublu) (Fig.2.6.a ş i b). Fig.2.4. Tipuri de injectoare cu

Fig.2.4. Tipuri de injectoare cu dispersie superioară

i b). Fig.2.4. Tipuri de injectoare cu dispersie superioar ă Fig.2.5. Tipuri de injectoare cu dispersie

Fig.2.5. Tipuri de injectoare cu dispersie inferioară

13

Modelarea bioproceselor de depoluare

Un alt bioreactor este bioreactorul cu injector în imersiune (Fig.2.7). Există multe alte tipuri de bioreactoare din această clasă în funcţie de tipul injectorului. (ii) Bioreactoarele care utilizează pentru agitare energia obţinută din compresia gazelor sunt echipate cu talere sau inele perforate care joacă rolul de aerator la baza coloanei. Pot fi enumerate câteva tipuri de astfel de bioreactoare:

bioreactoare coloană (sau turn) cu un singur etaj (Fig.2.8.a); bioreactoare coloană cu un singur etaj cu pompare de aer cu conductă de admisie.

un singur etaj cu pompare de aer cu conduct ă de admisie. Fig.2.6. Bioreactoare coloan ă

Fig.2.6. Bioreactoare coloană cu injector dublu

ă de admisie. Fig.2.6. Bioreactoare coloan ă cu injector dublu Fig.2.7. Bioreactor cu injector în imersiune

Fig.2.7. Bioreactor cu injector în imersiune

14

Cinetici de reacţie

Acest ultim tip de bioreactor face parte din familia bioreactoarelor de tip "air lift" foarte răspândite în ultima perioadă (Fig.2.8.b). Pe lângă tipurile de bioreactoare prezentate există multe altele, fiind de obicei orientate pe proces. Menţionăm că în majoritatea lucrărilor de specialitate apărute recent sunt studiate reactoarele cu strat lichid fluidizat şi bioreactoarele cu strat gazos fluidizat (tratamentul apelor poluate, producţia de etanol etc.).

(tratamentul apelor poluate, produc ţ ia de etanol etc.). Fig.2.8. Bioreactoare cu agitare prin compresie 2.3.

Fig.2.8. Bioreactoare cu agitare prin compresie

2.3. Cinetici de reacţie

Procesul de creştere a microorganismelor pe mediul de cultură în scopul biosintezei unor produşi poartă denumirea de fermentaţie. Acest proces de creştere reprezintă rezultatul interacţiunii dintre celula individuală şi mediul de cultură. Aplicarea legilor termodinamicii şi ale transferului de masă şi de energie demonstrează că mediul de cultură prin temperatură, presiune şi concentraţie de substrat influenţează direct această creştere. Procesul de creştere se urmăreşte prin determinarea masei celulare şi prin determinarea numărului de microorganisme. În practică, ciclul de creştere se urmăreşte prin determinarea numărului de microorganisme în funcţie de timp. În Fig.2.9 este reprezentată creşterea în timp a numărului de microorganisme. În Fig.2.9, lg(N) reprezintă logaritmul numărului microorganismelor viabile N. Curba A este curba de creştere după Steel, iar curba B, după Monod. Aceste curbe de creştere cuprind mai multe faze corespunzătoare diverselor viteze de creştere din ciclu. După Steel, există patru faze:

- faza de inoculare sau de adaptare la mediu (de la a la b);

- faza creşterii logaritmice (de la b la c);

- faza de retardare (de la c la d);

- faza de descreştere (de la d la e).

15

Modelarea bioproceselor de depoluare

Modelarea bioproceselor de depoluare Fig.2.9. Procesul de cre ş tere a microorganismelor Dup ă Monod ş

Fig.2.9. Procesul de creştere a microorganismelor

După Monod şi Buchanan, această curbă de creştere (B) cuprinde următoarele faze:

- faza „lag” sau faza staţionară (1);

- faza de creştere accelerată (2);

- faza de creştere logaritmică (3);

- faza de retardare (4);

- faza staţionară (5);

- faza morţii accelerate (6);

- faza morţii logaritmice (7).

Pentru practica industrială are mare importanţă ca primele două faze din modelul Monod, respectiv prima a modelului Steel să dureze puţin. În general, condiţiile optime pentru creştere şi formare de produs sunt determinate de temperatură, pH, intensitatea agitării şi necesarul de oxigen. De asemenea, odată cu creşterea masei miceliene se modifică pronunţat proprietăţile rheologice ale mediului, ceea ce afectează procesele de transfer. Din aceste motive, în studiul procesului de fermentaţie se acordă o atenţie deosebită proceselor de transfer de masă şi căldură. Cinetica fermentaţiei sau cinetica biologică se ocupă cu stabilirea vitezelor de reacţie în utilizarea substratului, creşterea biomasei şi formarea produsului, iar studiul transferului de masă urmăreşte stabilirea vitezelor de aerare şi consumare a oxigenului. Studiul mecanismului reacţiilor enzimatice, al proceselor metabolice şi al vitezei de transformare a substanţelor în produşi se face prin metoda cinetică. În tratarea problemelor de cinetică enzimatică privind viteza de formare a produsului sau de creştere a masei celulare trebuie folosite conceptele de viteză de fermentaţie şi de viteză specifică. Pentru definirea corectă a lor vom trece pe scurt în revistă câteva noţiuni fundamentale de cinetică chimică. Fie reacţia:

A+ B +LM + N +L

în care A, B,

sunt reactanţi, iar M, N,

sunt produşi de reacţie.

Definiţia 2.1. [Răs87]. Viteza de reacţie se poate defini ca fiind:

ϕ = −

16

1

1

dN

A

= −

1

1

dN

B

=

L

= +

1

1

dN

M

= +

1

1

dN

N

V

α

A

dt

V

α

B

dt

V

β

M

dt

 

V

β

N

dt

= L

(2.1)

Cinetici de reacţie

reprezintă cantitatea de reactanţi

sau produşi de reacţie (în moli), V este volumul incintei în care se desfăşoară

, pentru reactanţi, respectiv pentru produşi de reacţie. Dacă introducem concentraţiile substanţelor pe unitatea de volum prin:

reacţia, iar

sunt coeficienţi stoechiometrici de reacţie

În relaţia (2.1),

α

A

α

B

N N

A

,

B

β

M

,

β

N

, L ,

, L

N

M

,

N

N

, L

, L ,

 

=

N

A

C

=

N

B

C

=

N

M

 

C

=

N

N

C A

V

;

B

 

V

;

M

V

;

N

V

 

1

dC

A

= −

1

dC

B

=

L

= +

1

dC

M

 

= +

 

1

dC

N

α

A

dt

α

B

dt

β

M

dt

 

β

N

dt

vitezele de reacţie pot fi scrise sub forma:

ϕ = −

= L

(2.2)

Deoarece semnul plus corespunde producerii de substanţă şi semnul minus consumului de substanţă reactant, viteza de formare a unei substanţe este diferenţa vitezelor de formare în cele două sensuri (o reacţie poate fi reversibilă). De exemplu:

dC A

=

dC

+

A

dC

A

dt

Luând în considerare faptul că pot avea loc simultan mai multe reacţii (substanţele reacţionează în mai multe stadii), putem obţine, conform legii acţiunii maselor potrivit căreia la nivel molecular reacţionează doar moleculele care se ciocnesc, că viteza de reacţie este proporţională cu cantităţile de substanţe care participă la reacţie [Cri73], [Răs87]. Cu unele completări de natură experimentală, pentru viteza de reacţie se obţine următoarea formulă generală:

dt

dt

ϕ

=

k

C

ν

A

A

C

ν

B

B

L

C

ν

M

M

C

ν

N

N

L

(2.3)

etc. ordine de reacţie; k depinde de

parametrii termodinamici, în primul rând de temperatură. În condiţii apropiate de echilibru termodinamic, ordinele de reacţie sunt

apropiate de coeficienţii stoechiometrici:

Pentru definirea vitezelor de reacţie în cadrul proceselor de fermentaţie se va ţine seama de aceste expresii fundamentale ale cineticii chimice.

Definiţia 2.2. Viteza de fermentaţie este definită de Gaden prin variaţia momentană a concentraţiei produsului, a intensităţii respiraţiei sau a concentraţiei biomasei.

unde k este constanta de activare, iar

ν

A

, ν

B

ν

A

= α

A

;

ν

B

= α

B

;

ν

M

= β

M

;

ν

N

= β

N

.

Definiţia 2.3. Viteza volumetrică este definită prin unitatea de produs obţinută sau cantitatea de celule produsă sau consumul de oxigen raportate la litru mediu de cultură şi la oră.

17

Modelarea bioproceselor de depoluare

Definiţia 2.4. Viteza specifică a fost definită tot de Gaden ca fiind raportul dintre viteza volumetrică şi densitatea bacteriană şi se exprimă în grame de produs obţinut pe oră şi pe gram de masă celulară. În cinetica biologică viteza specifică se

notează de regulă cu µ , unitatea de măsură corespunzătoare fiind

Procesele metabolice care au loc în interiorul celulelor vii sunt reacţii fizico- chimice foarte complexe care se petrec cu viteze foarte mari şi sunt catalizate de enzime. Gaden defineşte fermentaţia ca reprezentând "reacţiile chimice catalizate de sisteme enzimatice care, la rândul lor, sunt produse de către microorganisme în timpul creşterii". Enzimele sunt macromolecule organice care catalizează procesele biochimice. Din punct de vedere structural enzimele au o natură etero-proteică cu sensibilitate la toţi factorii care afectează proteinele. Activitatea enzimelor este influenţată de temperatură (optim: +10 o C ÷ +70 o C), de pH, de presiunea osmotică, de concentraţia substratului şi a produşilor. Activitatea enzimelor este inhibată de anumiţi agenţi specifici. Faţă de catalizatorii chimici obişnuiţi, enzimele au o specificitate deosebită; în general o enzimă nu reacţionează decât asupra unui număr foarte mic de substanţe, de cele mai multe ori asupra uneia singure (substratul). Scăderea energiei de activare specifică tuturor catalizatorilor este foarte pronunţată la enzime (de exemplu, reacţia de descompunere a H 2 O 2 în prezenţa unei enzime numită catalază se desfăşoară cu o viteză de 8 - 10 ori mai mare decât reacţia desfăşurată în prezenţa unui catalizator obişnuit: Fe 2+ şi de 10 14 ori mai mare decât în absenţa catalizei). Prin urmare, prezenţa enzimelor permite transformarea substratului la temperatura normală a materiei vii, oferind energia necesară biosintezei. Elaborarea unor modele de stare generale pentru procesele de fermentaţie trebuie să ţină seama de cele două tipuri de reacţii fundamentale prezentate deja:

creşterea populaţiilor de microorganisme şi reacţiile enzimatice.

h 1

(sau g / gh ).

2.4. Regimul dinamic al creşterii microbiene în bioreactoarele cu amestec omogen

Comportarea dinamică a creşterii unei populaţii de microorganisme pe un singur substrat limitativ într-un bioreactor cu amestec omogen, cu funcţionare continuă, reprezentat în Fig.2.10, se obţine prin scrierea, pentru fiecare componentă, a ecuaţiilor de bilanţ al maselor. Se obţine că [Bas90], [Pet02a]:

18

acumularea netă a biomasei în bioreactor este dată de relaţia:

d ( VX

)

dt

= µ

VX

F

out

X

(2.4a)

Regimul dinamic al creşterii microbiene în bioreactoarele cu amestec omogen

Evacuare gaze F out S, X V, S, X
Evacuare
gaze
F out
S, X
V, S, X

F in , S in

omogen Evacuare gaze F out S, X V, S, X F in , S in Fig.2.10.

Fig.2.10. Reprezentarea schematică a unui bioreactor cu amestec omogen, cu funcţionare continuă

unde

viteza de evacuare a biomasei.

x = µ

r

VX

reprezintă viteza de creştere a biomasei, iar

substratul consumat în bioreactor este descris prin:

d VS

(

)

dt

= −

k

1

µ

VX

+

F

in

S

in

F

out

X

F

out

X

reprezintă

(2.4b)

unde r

F

in

S

in

s = − şi

1

out

k

F

µ

VX

X

reprezintă viteza de consum a substratului de către biomasă, iar reprezintă fluxul de substrat introdus din exterior în reactor,

respectiv fluxul de substrat care se evacuează din reactor.

viteza de variaţie a volumului mediului de cultură din bioreactor:

În relaţiile (2.4) avem:

d V =

dt

F

in

F

out

(2.4c)

X

- concentraţia biomasei în reactor şi la ieşirea acestuia, [X] = g/l;

S

- concentraţia substratului în reactor şi la ieşirea acestuia, [S] = g/l;

S in

- concentraţia substratului influent (care se introduce în reactor), [S in ] = g/l;

F in

- debitul volumic al substratului influent, [F in ] = l/h;

F out - debitul volumic al efluentului (debitul de ieşire), [F out ] = l/h;

V

- volumul mediului de cultură, [V] = l;

µ

- reprezintă viteza specifică de reacţie, [ µ ] = h -1 ;

k 1

- reprezintă coeficientul de consum al substratului de către biomasă; este

adimensional ([ k

În ecuaţiile de mai sus, singura ipoteză de modelare este aceea că termenul

de creştere a biomasei (µX ) şi termenul de consum al substratului (

proporţionali cu concentraţia X a biomasei prin factorul µ . Această ipoteză a fost validată experimental şi unanim acceptată de la introducerea acesteia, în anul 1942, de către Monod [Bas90].

19

sunt

1

] =

g/g).

k µX

1

)

Modelarea bioproceselor de depoluare

Uneori în ecuaţiile (2.4a) şi (2.4b) se mai introduc doi termeni adiţionali,

astfel:

un termen de degradare (deces) a biomasei (-k d VX), în ecuaţia de creştere a biomasei (2.4a), care să justifice moartea naturală a microorganismelor; un termen de întreţinere a biomasei (-k m VX), în ecuaţia de consum a substratului (2.4b), care să justifice acea parte a substratului folosită pentru menţinerea în viaţă a biomasei. Cu aceşti termeni, ecuaţiile (2.4a), (2.4b) devin:

d VX

(

)

dt

d VS

(

)

dt

= (µ −

= −(

k

1

k

d

)

µ +

VX

k

m

)

F

out

VX

+

X

F

in

S

in

Introducând viteza de diluţie:

D

=

F in

V

;

[D] = h -1

F

out

 

(2.5a)

X

(2.5b)

(2.6)

se obţine o altă formulare, foarte utilă, a ecuaţiilor (2.4), respectiv (2.5) şi (2.4c), astfel:

&

X

&

S

&

V = DV F

X

= µ

k

= −

k

1

X

µ

d X

k

out

DX

m

X

+

(

D S

in

 

(2.7a)

S

)

(2.7b)

 

(2.7c)

Observaţia 2.1. În practică, la majoritatea fermentatoarelor industriale, coeficienţii k d şi k m fiind foarte mici, se neglijează.

Deosebim trei cazuri particulare ale modelului (2.7) corespunzătoare celor trei moduri de funcţionare a bioreactoarelor cel mai frecvent întâlnite, astfel:

1) Bioreactoare închise (tip batch) sunt bioreactoare fără debit de intrare şi fără debit de ieşire, biomasa recoltându-se doar periodic. Deci, F in = F out = 0 rezultând dV / dt = 0. Bioreactorul se încarcă iniţial cu cantitatea de substrat corespunzătoare, care se însămânţează cu o mică cantitate de biomasă. În timpul fermentaţiei nu se mai introduce substrat, iar fermentaţia se opreşte când a fost consumat suficient substrat, situaţie în care se recoltează întreaga cantitate de biomasă. Este clar că volumul de cultură este constant şi că modelul matematic este descris prin ecuaţiile (2.7) cu D = 0, adică:

&

X

&

X

&

V

= µX

= −k µX

1

= 0

(2.8a)

(2.8b)

(2.8c)

2) Bioreactoare cu func