Sunteți pe pagina 1din 219

UNIVERSITATEA “DUNAREA DE JOS”

G A L A T I

ELEMENTE DE DREPT
CIVIL

CONF. UNIV. DR. IOAN APOSTU,


JUDECATOR INSPECTOR LA
CURTEA DE APEL GALATI

1
CUVANT INAINTE

“Elemente de drept civil” este o sinteza de prelegeri din materia atat de vasta
si interesanta a dreptului civil. Faptul ca la unele facultati aceasta disciplina este
predata pe durata unui singur an de studiu, ne-a determinat ca in abordarea
principalelor institutii sa procedam la o selectie ce cu greu s-ar putea numi
acoperitoare pentru ceea ce este mai important de cunoscut. Am ales asadar in
cuprinsul lucrarii noastre acele institutii fara de care intelegerea minima a dreptului
civil nu este posibila, precum raportul juridic civil, actul juridic civil, subiectele de
drept civil, patrimoniul etc. In tratarea fiecarui subiect, bineinteles ca am ales doar
acele elemente esentiale care-i configureaza identitatea, omitand chestiunile de
amanunt sau pe cele care ar impune un studiu complet al dreptului civil, asa cum
impune programa predarii lui la facultatile de drept.
Studiul integral al tuturor institutiilor tratate in prezenta lucrare si a celor
despre care doar am amintit, poate fi complinit prin parcurgerea unei bibliografii
selective de cursuri si tratate de drept civil, indicate de noi atat in trimiterile de
subsol cat si in conotatiile bibliografice finale.
Intrucat lucrarea de fata se adreseaza doar celor ce doresc sa-si faca o imagine
generala despre dreptul civil, ea este utila atat studentilor de la facultatile ce au ca
disciplina auxiliara dreptul civil, cat si cititorului dornic de o utila informare asupra
chestiunilor de ansamblu ale dreptului civil.
Inchei aceste sumare precizari cu indemnul spre studiu adresat de ilustrii
dascali ai scolii romanesti de drept civil, C. Hamangiu, I. Rosetti Balanescu si Al.
Baicoianu: “Dreptul este o stiinta pentru studentul care il invata, pentru profesorul
care il explica, pentru legiuitorul care trebuie mai intai sa cunoasca nevoile sociale
si principiile juridice inainte de a concretiza propriile sale principii in legi, si chiar
pentru judecatorul sau avocatul care nu-si poate indeplini misiunea decat daca
poseda cunoasterea regulilor juridice si a principiilor continute in legi!”

Autorul
2
LISTA DE ABREVIERI

alin. = alineatul
art. = articolul
C. civ. = Codul civil
CD. = Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe
anii...
C. Ap. = Curtea de Apel
C. proc. civ.= Cod procedura civila
C.S.J. = Curtea Suprema de Justitie
ed. = editia
Ed. = editura
etc. = et caetera
idem. = acelasi (autor, volum etc.)
nr. = numar
L.P. = Legalitatea Populara
op. cit. = opera citata
O. G. = Ordonanta Guvernului
p. = pagina
pct. = punctul
prev. = prevazuta
R.R.D. = Revista Romana de Drept
reg. = regiunii
s. n. = sublinierea noastra
s. = sectia
Col. civ. = Colegiul civil
T.M.B. = Tribunalul Municipiului Bucuresti
T.S. = Tribunalul Suprem

3
CAPITOLUL I
NOTIUNI GENERALE1

Sectiunea 1.1. Dreptul civil, ramura a dreptului privat

Prezentarea cat mai larga a dreptului, ca totalitate a normelor juridice, i-a


preocupat din cele mai vechi timpuri pe juristi si autoritatile publice, interes ce se
poarta atat cu privire la studierea dreptului, cat si la aplicarea lui.
Cei care au acordat cea mai mare importanta diviziunii dreptului au fost
romanii.
In pofida criticilor aduse diviziunii dreptului. in public si privat, aceasta
clasificare este utilizata si astazi de cea mai mare parte a scolii si doctrinei juridice,
satisfacand in egala masura atat scopul practic, cat si pe cel didactic.
Datorita dezvoltarii deosebite a tehnicii, stiintei, comertului, sistemelor de
comunicatii informationale si de plati, ramurile de drept care faceau parte pana nu
de mult din grupa dreptului public sau din grupa dreptului privat s-au inmultit sau li
s-au alaturat altele noi, care nu se mai poate spune in modul cel mai riguros ca fac
parte numai din una dintre cele doua diviziuni.
Ceea ce isi propune sa cerceteze aceasta disciplina, este studiul stiintei
dreptului civil, adica studiul acelei ramuri a stiintei juridice care are ca obiect de
studiu raportul juridic civil, privit nu izolat, ci in contextul raporturilor sociale in
care el se integreaza.
Dupa cum s-a aratat si in literatura de specialitate2, stiinta dreptului civil nu
se poate margini la o simpla exegeza de texte, ci are menirea sa examineze aceste

1
Pentru dezvoltãri a se vedea pe larg, Adam Popescu, Teoria dreptului, Ed. Fundaþiei “România de Mâine”,
Bucureºti, 1996, p. 112 - 123.
4
texte pornind de la izvoarele lor sociale, sa descifreze ceea ce este specific
influentei active pe care legislatia o exercita asupra relatiilor sociale reglementate si
sa desprinda in perspectiva caile de perfectionare a reglementarilor date.3 De aceea,
in cele ce urmeaza nu ne vom rezuma numai la prezentarea legislatiei existente, ci
vom cauta ca in explicarea institutiilor juridice cercetate sa avem in vedere, pe langa
aspectul juridic, si aspectul social economic.
Neputand intra totusi in studiul amanuntit al acestor discipline, ne vom
multumi sa trasam liniile generale, sa evidentiem principiile si categoriile de baza
ale acestei ramuri de drept. in consecinta, ne vom ocupa succesiv de caracterizarea
generala a dreptului civil, raportul juridic civil, actul juridic civil, persoana fizica si
cea juridica, patrimoniul, proprietatea, obligatiile civile, si principiile succesiunilor.

Sectiunea 1.2. Notiunea, definitia si obiectul dreptului civil.

Diviziunea dreptului pe ramuri dupa criteriile evocate mai sus nu ii


diminueaza unitatea ca una dintre trasaturile esentiale ale dreptului. Constituirea
unor ramuri distincte de drept este rezultatul unui proces dinamic ce reflecta pe
planul suprastructurii juridice, necesitatile obiective dintr-o anumita perioada.
Aceasta nu are in nici un caz semnificatia unei departajari artificiale, de natura sa
creeze compartimente izolate de relatii sociale, relgmentate de normele juridice
dintr-o anumita ramura de drept. Dimpotriva, individualizarea unor ramuri de drept
se face in conditiile pastrarii unei legaturi ce confera unitate sistemului de drept in
ansamblul sau, a unor interferente evidente, mai cu seama in cadrul unor institutii
juridice complexe, interferente ce nu exclud, ci presupun o anumita autonomie a
ramurilor, incadrate insa intr-un sistem perfect inchegat si unitar de drept4.

2
Constantin Stãtescu, Dreptul civil - Persoana fizicã, Persoana juridicã. Drepturile reale, E. D. P.
Bucureºti, 1970, p. 5.
3
Pentru detalieri, vezi V. Daghie ºi I. Apostu, Elemente de drept public ºi privat, Ed. Naþional, Bucureºti 1998 p.
101 (citat în continuare Elemente de drept…)
4
A se vedea pentru dezvoltãri Stanciu Cãrpenaru, Paul Cosmovici Tratat de drept civil, Partea ge-
5
Desi in lucrarile de specialitate au fost formulate multe definitii ale dreptului
civil ne oprim la definirea dreptului civil roman ca fiind acea ramura care
reglementeaza raporturile patrimoniale si nepatrimoniale stabilite intre persoane
fizice si persoane juridice, aflate pe pozitii de egalitate juridica5.
Conciziunea definitiei impune unele succinte referiri la elementele acesteia:
Mai intai, continutul dreptului civil il formeaza totalitatea normelor de drept
civil, care sunt cuprinse in izvoarele dreptului civil, anume Codul civil si alte acte
normative. Totalitatea normelor de drept civil este ordonata in institutiile dreptului
civil, adica grupe de norme de drept civil care reglementeaza subdiviziuni ale
obiectului dreptului civil , cum ar fi: raportul juridic civil, actul juridic civil,
prescriptia extinctiva, subiectele dreptului civil, drepturile reale principale,
obligatiile civile in general, contractele civile speciale, dreptul de proprietate
individuala, succesiunile s.a.
Obiectul dreptului civil este format din raporturile patrimoniale si raporturi
nepatrimoniale stabilite intre persoane fizice si persoane juridice.
Ansamblul relatiilor sociale care formeaza obiectul dreptului civil este
compus deci din doua mari categorii: raporturile patrimoniale si cele personale
nepatrimoniale.
Raportul patrimonial este acela al carui continut poate fi evaluat in bani pe
cand cel nepatrimonial nu poate fi astfel evaluat. Spre exemplu, vom fi in prezenta
unui raport patrimonial in cazul acelui raport ce are in continut dreptul de
proprietate, iar in cel de al doilea caz exemplificam raportul ce are in continutul sau
dreptul la nume, la domiciliu, la sediu, s.a.m.d.
Este important de retinut faptul ca dreptul civil nu reglementeaza toate
raporturile patrimoniale si nepatrimoniale din societate, deoarece si alte ramuri de
drept au obiect de reglementare raporturi patrimoniale si nepatrimoniale, asa cum

neralã, vol. I., Ed. Academiei, Bucureºti, 1989, p. 22-24


5
Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editurã ºi presã “ªansa” SRL Bucureºti, p. 25
6
sunt de pilda dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii si securitatii
sociale, dreptul financiar etc.

CAPITOLUL II.
PARTEA GENERALA A DREPTULUI CIVIL

Sectiunea 2.1. Raportul juridic civil

Definitie. Caracteristic raportului juridic - fiind relatia sociala reglementata


de norma juridica6, raportul juridic civil este relatia sociala cu caracter patrimonial
sau personal nepatrimonial reglementata de norma de drept civil7.
Din aceasta definitie rezulta mai intai faptul ca raportul juridic civil este o
relatie sociala, deoarece se stabileste intre oameni, fie individual (ca persoane
fizice), fie in colectivitati de persoane fizice asa cum sunt persoanele juridice. Mai
apoi pentru a intra in sfera raportului juridic civil, relatia sociala trebuie sa fie
reglementata de o norma de drept civil,8 care ii confera in acest fel “haina juridica”.
Dar, fiind reglementata prin norma de drept civil, relatia sociala nu-si pierde
calitatea sa primordiala - aceea de a fi un raport social - adica o legatura intre
oameni.
Structural raportul juridic civil este alcatuit din trei elemente constitutive:
a) subiectele sau partile intre care se statorniceste raportul juridic civil, adica
persoanele fizice si persoanele juridice;

6
A se vedea I. Ceterchi ºi M. Luburici, Teoria generalã a statului ºi dreptului. T.U.B., 1993, p. 35 Gh. Boboº,
Teoria generalã a statului ºi dreptului, E.D.P. Bucureºti, 1983, p. 207; N. Popa, Teoria generalã a dreptului, Ed.
Actami Bucureºti 1994, p. 277; V. Daghie ºi I. Apostu, op. cit. Elemente de drept… p.103
7
Cu privire la alte definiþii, a se vedea A. Ionaºcu, Drept civil, Partea generalã (citat în continuare Drept civil)
E.D.P., 1963 , p. 32 ºi Tratat de drept civil, Partea generalã, (citat în continuare Tratat ... ), Ed. Academiei,
Bucureºti, 1967, p. 155; Gh. Beleiu, op. cit. p. 61
8
Într-adevãr, sunt raporturi juridice numai acele relaþii sociale pe care norma de drept le reglementeazã (în alþi ter-
meni, cãrora legea le cunoaºte posibilitatea de a produce efecte juridice ºi le asigurã executarea prin forþa de con -
strângere a statului)
7
b) continutul care este constituit din drepturile si obligatiile partilor care
participa la raportul juridic civil;
c) obiectul, adica actiunile si inactiunile pe care le vizeaza drepturile si
obligatiile partilor.

2.1.1. Subiectele raportului juridic civil9

Raportul juridic civil fiind un raport social, adica stabilit intre oameni,
subiectele sale nu pot fi decat fiintele umane, privite fie in mod individual, in
calitate de persoane fizice, fie grupate in anumite colective, in postura de persoane
juridice.
Cum subiectele sau partile raportului juridic civil sunt purtatoarele
drepturilor si obligatiilor care constituie continutul acestui raport, este posibila
definirea subiectele raportului juridic civil ca fiind persoanele care au calitatea de a
fi titularele drepturilor si obligatiile civile.
De regula, raportul juridic civil se stabileste intre doua persoane: cea care este
titulara drepturilor civile se numeste subiect activ, iar persoana care si-a asumat
obligatiile civile se numste subiect pasiv.
Subliniem ca in raporturile juridice civile nascute din contractele bilaterale
sau sinalagmatice10, drepturile subiective sunt insotite de obligatiile corelative,
motiv pentru care in asemenea raporturi de drept fiecare parte are atat calitatea de
subiect activ, cat si calitatea de subiect pasiv.
Asa cum am precizat de la bun inceput, oamenii pot participa la raporturile
juridice civile atat individual cat si ca subiecte colective, in calitate de persoane
juridice.
Prin persoana juridica se intelege un colectiv de oameni care, avand o
organizare de sine statatoare si un patrimoniu propriu afectat realizarii unui scop in

9
A se vedea pe larg Stanciu Cãrpenaru ºi Paul Cosmovici, op. cit., p. 57 ºi urmãtoarele
10
Cu privire la clasificarea contractelor civile vezi infra Capitolul IV subsecþiunea 4.2.2.
8
acord cu interesele obstesti, dobandeste potrivit legii, calitatea de subiect distinct de
drept.11
Din aceasta definitie rezulta ca trei conditii fundamentale trebuie sa
indeplineasca un colectiv de oameni pentru a alcatui o persoana juridica:
a) o organizare de sine statatoare, care sa exprime unitatea acestui colectiv,
detasat de individualizarea fiecarui membru al lui, cu o functionalitate
organizatorica bine stabilita prin: structura interna, organele de conducere, modul de
infiintare si modul de incetare;
b) un patrimoniu propriu, care sa fie distinct de alte patrimonii atat ale
persoanelor juridice, cat si ale persoanelor fizice membre ale colectivului alcatuitor,
fiind indiferenta natura drepturilor patrimoniale in temeiul carora sunt stapanite
bunurile aflate in patrimoniu: drept de proprietate, drept de administratie directa,
drept real de folosinta, etc. Important este ca patrimoniul distinct sa-i dea
posibilitatea persoanei juridice sa participe in nume propriu la raporturile juridice si
sa-si angajeze raspunderea proprie;
c) un anumit scop in acord cu interesele publice, care explica utilitatea si
ratiunea existentei persoanei juridice, precum si necesitatea satisfacerii intereselor
personale in acord cu cele publice. De altfel, scopul crearii persoanei juridice este
avut in vedere si la dimensionarea capacitatii de folosinta.

2.1.2. Continutul raportului juridic civil

Notiune. Continutul raportului juridic civil poate fi definit ca fiind totalitatea


drepturilor civile si a obligatiilor pe care le au partile in acest raport. Drepturile si
obligatiile civile ce apartin subiectelor raportului juridic se afla intr-o relatie de
interdependenta, intrucat drepturilor subiectului activ le corespund obligatiile

11
Pentru alte definiþii, a se vedea A. Ionaºcu, Drept civil, op. cit., p. 159; Yolanda Eminescu º.a. Subiectele
colective de drept în România, Ed. Academiei, Bucureºti, 1980, p. 39; M. Costin, Marile instituþii ale dreptului
civil român, vol. II, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1984, p. 13;

9
corelative ale subiectului pasiv si invers, obligatiilor subiectului pasiv le corespund
drepturile subiectului activ. De asemenea, continutului dreptului subiectiv ii
corespunde un continut al obligatiei, dupa cum continutului obligatiei ii corespunde
un continut al dreptului subiectiv.
Interdependenta corelativa a continutului drepturilor si al obligatiilor
caracterizeaza toate raporturile de drept civil, indiferent ca este vorba de un raport
real sau de un raport obligational. insa dimensiunile continutului drepturilor si
obligatiilor variaza in functie de natura raportului de drept civil. Astfel, raportul
juridic real este intotdeauna un raport simplu, intrucat subiectul activ are in
principiu numai drepturi, iar subiectul pasiv, care este nedeterminat, are numai
obligatia negativa de a nu stanjeni exercitiul acestor drepturi (ca de pilda, in raportul
de proprietate, subiectul activ, proprietarul, are dreptul de a poseda, folosi si
dispune de bun, in vreme ce toate celelalte subiecte pasive, nedeterminate, au
obligatia negativa sa nu faca nimic de natura sa lezeze dreptul proprietarului).
Raportul obligational poate fi insa si unul complex, atunci cand ambele subiecte au
atat drepturi, cat si obligatii ( de pilda in raportul de vanzare-cumparare, dreptului
vanzatorului de a obtine pretul lucrului vandut ii corespunde obligatia
cumparatorului de a-i plati pretul, iar obligatiilor vanzatorului de a transmite
proprietatea si de a preda si garanta lucrul vandut le corespund drepturile
cumparatorului de a i se face transferul proprietatii si de a i se preda si garanta
bunul cumparat).
Asa cum am precizat “de plano” continutul raportului juridic civil este dat de
drepturile subiective pe care le au si de obligatiile obligatiile pe care si le asuma
partile participante. Ce sunt insa drepturile subiective si ce inseamna obligatiile
civile?
Dreptul subiectiv civil poate fi definit ca fiind posibilitatea juridica a
titularului unui drept sa desfasoare, in limitele legii, o anumita conduita in virtutea
careia poate pretinde persoanei obligate sa aiba o comportare corespunzatoare, ce
poate fi impusa, in caz de necesitate prin forta coercitiva a statului.
10
Definitia dreptului subiectiv civil ne ingaduie sa-i desprindem caracteristicile,
care sunt: a) confera titularului dreptului posibilitatea juridica de a desfasura o
anumita conduita, dar numai in limitele legii; b) conduitei titularului dreptului ii
corespunde corelativ o comportare corespunzatoare din partea subiectului pasiv; c)
conduita subiectului activ si comportarea corespunzatoare a subiectului pasiv se
desfasoara intr-un anumit cadru juridic, care nu este altceva decat raportul social
reglementat de norma de drept, adica raportul juridic; d) ofera titularului dreptului
putinta de a pretinde subiectului pasiv sa aiba o comportare corespunzatoare, deci
sa-si indeplineasca obligatia; e) in caz de opunere, confera titularului dreptului
posibilitatea de a recurge la forta coercitiva a statului; f) dreptul subiectiv ia fiinta
la data nasterii raportului juridic, chiar daca titularul sau inca nu-l exercita, intrucat
el se defineste ca fiind posibilitatea juridica a unei conduite, pe cand exercitiul
dreptului este posibilitatea concretizata in savarsirea unor acte.
Obligatia civila. in dreptul civil, termenul de obligatie este intrebuintat intr-
un triplu sens: in sens larg, pentru a configura raportul juridic de obligatie; in sens
restrans, pentru a desemna obligatia subiectului pasiv si in sens de inscris
constatator al unei obligatii12. in sfera continutului raportului juridic civil ne
intereseaza termenul de obligatie in sens restrans, adica de obligatie a debitorului,
corelativa dreptului subiectiv.
Obligatia civila poate fi definita ca fiind indatorirea subiectului pasiv al unui
raport juridic de a avea o anumita conduita, pretinsa de subiectul activ, adica de a
da, de a face sau a nu face, conduita care poate fi impusa, in caz de necesitate, prin
forta coercitiva a statului.
Definitia obligatiei civile ne ofera prilejul sa-i desprindem caracteristicile,
care sunt: a) consta intr-o indatorire si intr-o posibilitate juridica, in antiteza cu
caracteristica dreptului subiectiv al subiectului activ; b) indatorirea subiectului
pasiv rezida intr-o conduita pretinsa subiectului activ; c) conduita subiectului pasiv
se caracterizeaza printr-o prestatie pozitiva (de a da, de a face) sau o abstentiune (a

11
nu face); d) daca subiectul pasiv nu-si indeplineste de buna voie obligatia, subiectul
activ poate recurge la forta coercitiva a statului.

2.1.3. Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil se intelege actiunea sau abstentiunea la


care este indrituit subiectul activ si de care este tinut subiectul pasiv, in alti termeni
conduita subiectelor acestui raport. De altfel, este firesc ca obiectul acestor raporturi
sa fie actiunile sau abstentiunile partilor, atata timp cat raporturile juridice sunt
raporturi intre oameni, privitoare la actiunile lor. Facem aceasta subliniere avand in
vedere ca problema obiectului raportului juridic civil a format obiect de controversa
in literatura de specialitate13. Avand insa in vedere caracterul indeobste patrimonial
al obiectului raportului juridic civil care nu poate fi separat de existenta obiectiva a
lucrurilor perceptibile ca si bunuri cu valoare economica, se foloseste de regula
exprimarea potrivit carei obiectul raportului juridic l-ar constitui un anumit bun. In
aceasta acceptiune, bunul este privit ca si un obiect derivat al raportului juridic civil.

Bunurile si clasificarea lor


Desi sunt numeroase textele care folosesc cuvantul “bun” ori cel de “de
lucru”, in legislatia civila nu se gaseste o definitie a “bunului”. in aceste conditii
i-a revenit sarcina doctrinei juridice sa incerce definirea acestei notiuni. Ne raliem
definitiei date recent in literatura de specialitate14 si vom spune ca prin “bun” se
intelege o valoare economica ce este utila pentru satifacerea nevoiii materiale ori
spirituale a omului si este susceptibila de apropierea sub forma dreptului
patrimonial.

12
Pentru noþiunea ºi definiþia obligaþieicivile vezi infra Cap. IV sect. 4.1.
13
Pentru expunerea mai recentã, a opiniilor formulate, a se vedea T. Pop în Tratat de drept civil, vol. I, Partea
generalã, Bucureºti, 1989, p. 7.
14
Gh. Beleiu, op. cit p. 87., V. Daghie ºi I. Apostu op. cit. Elemente de drept… p. 107.
12
in practica, doctrina si chiar legislatie15, termenul “bunuri” este folosit in
doua sensuri ori acceptiuni. intr-un prim inteles, termenul “bun” desemneaza orice
lucru cu privire la care pot exista drepturi si obligatii patrimoniale “stricto senso”.
intr-un al doilea inteles “lato senso” termenul “bun” desemneaza orice element al
activului patrimonial al unei persoane; cu alte cuvinte “bunul” - in sens larg - se
refera nu numai la lucruri, ci si la drepturile privitoare la acele lucruri.
Codul civil foloseste termenul “bun” in ambele intelesuri. El foloseste, de
pilda, termenul “bun” in primul dintre cele doua intelesuri, in art. 479 care prevede
ca “poate avea cineva asupra bunurilor, sau un drept de proprietate, sau un drept
de folosinta, sau numai servitute”. in al doilea inteles, termenul “bun” este folosit de
Codul civil in art. 475 potrivit caruia “oricine poate dispune liber de bunurile care
sunt ale lui, cu modificarile stabilite de legi”. E un inteles pe care il regasim, de
altfel, si in art. 46216 si in art. 47117.
O alta notiune, des folosita in dreptul civil si in stransa legatura cu cea de
“bunuri”, este aceea de patrimoniu.
Prin patrimoniu se intelege totalitatea drepturilor si obligatiilor patrimoniale
care apartin unei persoane fizice ori juridice18.
Dupa cum se poate observa, intre bun si patrimoniu, exista corelatia de tipul
parte-intreg.
Bunul poate fi privit asadar atat inidividual, “ut singuli”, cat si ca element
activ al patrimoniului.
Rezulta, din cele de mai sus, ca termenii “bunuri” si “patrimoniu” au in
dreptul civil un sens tehnic-juridic, specific, iar nu cel din vorbirea obisnuita (cand
se desemneaza si valoari spirituale prin acesti termeni).

15
Pentru alte definiþii a se vedea T. Ionaºcu, …Tratat, op. cit., p. 209; G. Luþescu, Teoria generalã a drepturilor
reale, Bucureºti, 1947, p. 81-82; J. Mazeaud, Lecon de droit civil, Ed. Montchrestien, Paris, 1959, p.207; M. Planiol
et G. Ripert, Traité pratique de droit civil francais, Paris 1926, p. 57; J. Carbonier, Droit civil, Paris, 1956, p. 51.
16
Art. 462 C. civ. Prevede cã bunurile sunt imobile “sau prin natura lor sau prin destinaþia lor, sau prin obiectul la
care ele se aplicã”
17
Art. 471 C. civ. Prevede cã “sunt imobile prin obiectul la cre se aplicã: uzufructul lucrurilor mobile, servituþile,
acþiunile care tind a revendica un imobil”
18
Cu privire la noþiunea ºi funcþiile patrimoniului, vezi infra Cap. III Secþ.3.1.
13
Clasificarile mai importante ale bunurilor in dreptul civil roman sunt facute
dupa mai multe criterii, dupa cum urmeaza19;
1. in functie de natura lor si de calificarea data de lege, bunurile se impart in
mobile si imobile.
La randul lor, bunurile mobile (miscatoare) sunt evidentiate in trei categorii
si anume:
- mobile prin natura lor20;
- mobile prin determinarea legii21;
- mobile prin anticipatie22;
Categoriile de bunuri imobile sunt urmatoarele:
- imobile prin destinatia lor23;
- imobile prin obiectul la care se aplica24;
- imobile prin destinatia lor25;
2. Dupa regimul circulatiei lor juridice, distingem intre bunuri care se afla in
circuitul juridic civil si bunuri scoase din circuitul civil.
Din prima caegorie (care constituie regula) fac parte bunurile care sunt
dobandite ori instrainate printr-un act juridic, pe cand din cea de a doua fac parte
acele bunuri numite inalienabile, neputand face obiectul unui asemenea act26.

19
Gh. Beleiu, op. cit., p. 88-94. V. Daghie ºi I. Apost, op. cit. Elemente de drept… p.108
20
În definirea legalã conþinutã de art. 473 C. civ.: “Sunt mobile prin natura lor, corpurile care se pot transporta de
la un loc la altul, atât cele care se miºcã de sine precum sunt animalele, precum ºi cele care nu se pot strãmuta
din loc decât printr-o putere strãinã, precum lucrurile neînsufleþite
21
Acestea sunt precizate de art. 474 C. civ. astfel: “Sunt mobile prin determinarea legii obligaþiile ºi acþiunile care
au de obiect sume exigibile sau efecte mobiliare(adicã bunuri mobile prin natura lor),acþiunile sau interesele prin
companii de finanþare, de comerþ sau de industrie, chiar ºi când capitalul acestor companii constã în imobile”.
22
Codul civil nu prevede aceastã categorie de bunuri mobile; în doctrinã, însã, se admite cã mobilele prin anticipaþie
sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care pãrþile unui act juridic le considerã ca mobile în
considerarea a ceea ce vor deveni; sunt asemenea bunuri fructele ºi recoltele neculese încã, dar înstrãinate prin act
juridic cu anticipaþie.
23
Aceastã categorie de imobile este precizatã în art. 462, 464 ºi 465 alin. 1 din Codul civil; art. 463 prevede cã
“Fondurile de pãmând ºi clãdirile sunt imobile prin natura lor; potrivit art. 464: “Morile devânt, sau de apã, aºezate
pe stâlpi, sunt imobile prin natura lor”; alin. 1 al art. 465 prevede: “Recoltele care încã se þin de rãdãcini, ºi fructele
de pe arbori, neculese încã, sunt asemenea imobile”.
24
Potrivit art. 471 C. civ.: “Sunt imobile prin obiectul la care se aplicã: uzufructul lucrurilor mobile, servituþile,
acþiunile care tind a revendica un imobil”.
25
Acestea sunt enumerate în art. 468-479 din Codul civil; astfel, art. 468 prevede: “Obiectele ce proprietarul unui
fond a pus pe el pentru serviciul exploatarea acestui fond sunt imobile prin destinaþie”.
26
Un asemenea bun este teritoriul României (art. 3(1) din Constituþie). O aplicaþie, mai recentã, a acestei clarificãri se
gãseºte în Legea fondului funciar, nr. 18/1991. Bunãoarã, potrivit art. 5 alin. 2: “Terenurile care fac parte din
domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacã prin lege nu se prevede altfel”, iar potrivit art. 45: “Terenurile
14
3. Dupa modul in care sunt determinate deosebim intre bunuri individual
determinate (res certa) si bunuri determinate generic (res genera).
Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau vointei
exprimate in act juridic se individualizeaza prin insusiri proprii, specifice. Prin
excelenta, sunt individual determinate acele bunuri care sunt unicate.
Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizeaza prin insusirile
speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cantarire,
masurare, numarare, etc.
4. O alta clasificare este facuta dupa cum pot fi sau nu inlocuite in executarea
unei obligatii civile, distingandu-se intre bunurile fungibile si cele nefungibile.
Este fungibil acel bun care, in executarea unei obligatii, poate fi inlocuit cu un
altul, plata fiind perfect valabila. Sunt astfel de bunuri banii, titlurile de valoare si
indeobste bunurile generice.
Este nefungibil acel bun care nu poate fi inlocuit cu altul in executarea unei
obligatii. Au aceasta caracteristica, tablourile de valoare, sculpturile si in general
bunurile individual determinate.
Caracterul fungibil ori nefungibil al unui bun este dat atat de natura bunului,
cat si prin vointa partilor unui act juridic civil.
Ca regula, bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele
determinate generic sunt fungibile.
5. Dupa cum folosirea lor implica ori nu consumarea lor materiala sau
juridica, distingem bunurile in comsumptibile si necomsumptibile.
Este comsumptibil acel bun care nu poate fi folosit fara ca prima lui
intrebuintare sa nu implice consumarea ireversibila a substantei lui. Au o asemenea
insusire, sub titlu de exemplu, alimentele, combustibilul sau banii.

proprietate privatã, indiferent de titularul lor, sunt ºi rãmân în circuitul civil. Ele pot fi dobândite ºi înstrãinate prin
oricare dintre modurile stabilite de legislaþia civilã, cu respectarea dispoziþiilor din prezenta lege”. O dispoziþie
asemãnãtoare este cuprinsã în art. 135 din Constituþie.
15
Este necomsumptibil bunul care ori de cate ori ar fi folosit el nu-si cunsuma
substanta nici material si nici. Din aceasta categorie, fac parte terenurile, cladirile,
hainele, autoturismele etc.
6. Dupa cum sunt sau nu producatoare de fructe, bunurile se impart in
frugifere si nefrugifere.
Este frugifer acel bun care poate produce periodic, fara consumarea
substantei sale, alte bunuri ori produse numite fructe.
Este nefrugifer bunul care nu are insusirea de a da nastere, periodic, la
produse fara consumarea substantei sale.
Art. 483 C. civ. distinge trei categorii de fructe si anume: fructe naturale sau
industriale ale pamantului, fructele civile si sporul animalelor (prasila)27.
7. Dupa cum pot fi ori nu impartite fara sa-si schimbe destinatia lor, bunurile
se impart in divizibile si indivizibile.
Este divizibil acel bun care poate fi impartit fara sa-si schimbe prin aceasta,
destinatia sa economica.
Este indivizibil acel bun care nu poate fi impartit, fara a nu-si schimba prin
aceasta destinatia sa economica.
De exemplu, o bucata de stofa poate fi impartita, fiind bun divizibil, pe cand
o haina, desi este confectionata tot din stofa nu poate fi impartita intre doua sau mai
multe persoane fara sa-si piarda identitatea.
8. Dupa corelatia dintre ele, bunurile pot fi principale si accesorii.
Este principal acel bun care poate fi folosit independent, fara a servi la
intrebuintarea altui bun dar la folosirea caruia servesc alte lucruri accesorii.
Este accesoriu bunul care este destinat sa serveasca la intrebuintarea
unui alt bun de care este legat prin destinatia sa economica28

27
Potrivit art. 522 C. civ.: “Fructele naturale sunt acelea ce pãmântul produce de la sine: producþia ºi prãsila (sporul
animalelor) sunt asemenea fructe naturale. Fructele industriale ale unui fond sunt acelea ce se dobândesc prin
culturã”, iar potrivit art. 523: “Fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor:
arendele intrã în casa fructelor civile.
28
Ca bunuri accesorii pot fi menþionate: cureaua pentru ceas, antena pentru televizor, husa pentru autoturism, beþele
pentru sky, cutia pentru vioarã. Aceastã clasificare este importantã juridic, în executarea obligaþiilor civile; când se
16
9. Dupa modul lor de percepere, bunurile se impart in corporale si
incorporale.
Este corporal acel bun care are o existenta materiala, fiind usor perceptibil
simurilor omului.
Este incorporal valoarea economica ce are o existnta ideala, abstracta, putand
fi perceputa cu “ochii mintii”. Drepturile patrimoniale sunt asemenea bunuri.
10. Bunurile mai pot fi impartite in sesizabile si insesizabile, dupa cum sunt
sau nu supuse urmaririi si executarii silite pentru plata datoriilor29.

Sectiunea 2.2. Actul juridic civil

2.2.1.Notiune, definitie si clasificare


Expresia act juridic se intrebuinteaza atat in doctrina, practica si chiar in
legislatie in doua sensuri cu valori diferite. intr-un prim sens se desemneaza
manifestarea de vointa cu intentia de a produce efecte juridice civile30, iar intr-un alt
sens este desemnat chiar inscrisul constatator al acestei manifestari de vointa31.
Desi in literatura de specialitate se propun mai multe definitii ale actului
juridic civil, ne oprim la definitia potrivit careia32 “actul juridic civil este o
manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, respectiv de a
naste, modifica sau stinge un raport juridic concret”.
Conceptul de act juridic este un concept general, obtinut printr-un proces de
abstractizare si generalizare a caracterelor comune diferitelor acte pe care le
subsumeaza. Fata de marea varietate a actelor juridice pe care le cuprinde, este

datoreazã un bun, debitorul trebuie sã predea atât bunul principal, cât ºi pe cel accesoriu (în lipsã de stipulaþie
contrarie expresã), cãci, “accesorium sequitur principale”.
29
Pentru dezvoltãri a se vedea Gh. Beleiu op. cit., p. 95-95, unde se fac ºi alte propuneri de clasificare a bunurilor
potrivit unor alte criterii, valorificându-se ºi noutãþile din legislaþia intervenitã dupã decembrie 1989.
30
Pentru acest sens se utilizeazã ºi formula “negotium juris” sau cuvântul “negotium” (cu semnificaþia de operaþiune
juridicã).
31
Pentru acest al doilea înþeles se foloseºte ºi formula “instrumentum probationis” sau mai simplu “probationem
32
A se vedea, Gh. Beleiu, op. cit., p. 114.
17
necesar si util ca acest concept sa fie privit si analizat si sub aspectul categoriilor de
elemente care, in totalitatea lor ii dau continut.
Criteriile in functie de care actele juridice pot fi clasificate sunt destul de
numeroase. Principalele criterii de clasificare si categoriile de acte juridice
corespunzatoare acestor criterii sunt urmatoarele33:
a) dupa numarul partilor, actele juridice se impart in unilaterale si bilaterale
sau multilaterale;
b) dupa scopul urmarit la incheierea lor, se disting actele cu titlu oneros, de
cele cu titlu gratuit;
La randul lor, cele cu titlu oneros se subdivid in acte comutative si acte
aleatorii;
Actele cu titlu gratuit se subdivid la randul lor in liberalitati si acte
dezinteresate;
c) dupa efectele produse, actele civile sunt: constitutive, translative si
declarative;
d) dupa importanta lor in raport cu un bun sau un patrimoniu, actele civile
sunt: de conservare, de administrare si de dispozitie;
e) dupa natura continutului lor, distingem intre acte patrimoniale si
nepatrimoniale;
f) dupa modul de incheiere, distingem intre acte consensuale, solemne si
reale;
g) dupa momentul cand isi produc efectele, se deosebesc actele intre vii (inter
vivos) si actele pentru cauza de moarte (mortis causa);
h) dupa rolul vointei partilor in stabilirea continutului actului, deosebim
actele subiective si actele - conditie;
i) dupa legatura cu modalitatile (termen, conditie, sarcina), deosebim actele
pure si simple si actele afectate de modalitati;
j) dupa raportul lor cu cauza, actele sunt cauzale si abstracte;

18
k) dupa modul in care pot fi incheiate, distingem actele strict personale, de
actele care pot fi incheiate si prin reprezentare;
l) dupa reglementarea lor,deosebim intre actele numite (tipice) si actele
nenumite (atipice);
m) dupa modul lor de executare, distingem actele cu executare dintr-o data
(uno ictu) si actele cu executare succesiva.

2.2.2. Conditiile de validate a actului juridic civil

Pentru validatea unui act juridic civil este necesar sa fie intrunite cumulativ o
serie de conditii si anume:
A. Capacitatea de a incheia actul juridic civil;
B. Consimtamantul valabil al partii care se obliga;
C. Un obiect determinat al actului juridic civil;
D. Existenta unei cauze licite.

A. CAPACITATEA DE A INCHEIA ACTE JURIDICE CIVILE este o parte a


capacitatii de folosinta a persoanei fizice si a persoanei juridice. Sediul materiei se
regaseste in principal in art. 948 pct. 1 Cod civil, putand-o defini “ca fiind o
conditie de fond si esentiala care consta in aptitudinea subiectului de drept civil de a
deveni titular de drepturi si obligatii civile prin incheierea actelor de drept civil”34
De la acest principiu al capacitatii de a incheia acte juridice civile exista
exceptii, asupra carora nu ne propunem sa insistam, aratand doar faptul ca acestea
trebuie sa fie expres prevazute de lege, asa cum se arata, spre exemplu in art. 950

33
Cu privire la explicitarea fiecãrei categorii de acte juridice, vezi infra Cap. IV subsecþiunea 4.2.2.
34
În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit., p. 124.
19
Cod civil si art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, dispozitii legale care sunt de
stricta interpretare si aplicare35.

B. CONSIMTAMANTUL
Prin consimtamant se intelege “acea conditie esentiala, de fond si generala, a
actului juridic civil care conta in hotararea de a incheia un act juridic civil
manifestata in exterior36.
Conditiile de valabilitate ale consimtamantului sunt urmatoarele:
a) consimtamantul sa provina de la o persoana cu discernamant, conditie
care decurge din caracterul constient al actului juridic civil.
in ceea ce priveste persoana juridica nu se pun probleme sub acest aspect,
deoarece reprezentantul ei legal este intotdeauna o persoana fizica cu deplina
capacitate de exercitiu.
Cat despre persoanele fizice, acestea au prezumat discernamantul atata timp
cat au capacitate deplina de exercitiu. Lipsiti de aceasta capacitate sunt minorii sub
varsta de 14 ani si cei pusi sub interdictie judecatoreasca. intre 14 si 18 ani minorul
are discernamantul juridic in curs de formare:
b) consimamantul trebuie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice37,
adica manifestarea de vointa trebuie facuta de autorul ei cu intentia expresa de a se
angaja juridiceste, in sensul producerii de efecte juridice. Tocmai din aceste
considerente nu se apreciaza a fi indeplinita o asemenea conditie atunci cand autorul
a exteriorizat o manifestare de vointa in gluma, din prietenie, sub o conditie pur
protestativa din partea celui care se obliga (adica “ma oblig daca vreau”) potrivt art.
1010 Cod civil.
c) consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat, exteriorizare care poate fi facuta
printr-o forma expresa sau tacita. Pentru anumite categorii de acte este necesara si

35
Aceste dispoziþiuni se referã la minori, interziºi ºi la cei cãrora legea le-a prohibit oarecare contracte.
36
Ibidem, p.129
37
Aceastã cerinþã de validitate a consimþãmântului este desemnatã ºi prin expresia “consimþãmântul sã fie emis în
stare de angajament juridic” - A se vedea T. Ionaºcu, op. cit. 363.
20
valabila numai manifestarea expresa a vointei (cum este cazul actelor solemne) pe
cand in alte situatii este valabila manifestarea fie expresa fie tacita (de exemplu art.
689 Cod civil care se refera la acceptarea mostenirii “expresa sau tacita”). Ca
modalitate de exteriorizare a consimtamantului, evidentiem forma scrisa, verbala si
chiar faptele si gesturile concludente si neechivoce din care se poate deduce
intentia asumarii unui angajament juridic. Tacerea, in principiu, nu are valoare de
consimtamant exteriorizat38, daca legea nu prevede expres aceasta.
d) consimtamantul sa nu fie alterat prin vicii de consimtamant, conditie
negativa impusa de caracterul constient, liber al actului juridic civil.
intrucat viciile de consimtamant presupun analiza mai multor aspecte, care
necesita o prezentare distincta si detaliata, ne propunem doar sa amintim ca acestea
sunt: eroarea39, dolul (viclenia)40, violenta41 si leziunea42.

C. UN OBIECT DETERMINAT AL ACTULUI JURIDIC CIVIL


Aceasta conditie de validitate a actului juridic civil a provocat mai multe
controverse sub aspectul definirii sale in literatura de specialitate.
in opinia majoritara, la care ne raliem si noi, se retine ca obiectul actului
juridic civil este insusi obiectul raportului juridic civil nascut din acele acte juridice,
adica conduita partilor, respectiv actiunle si inactiunile la care aceste sunt
indreptatite ori pe care trebuie sa le indeplineasca.
Pentru a fi valabil, obiectul juridic civil trebuie sa indeplineasca la randu-i
urmatoarele conditii generale:
- sa existe;
- sa fie in circuitul civil;
- sa fie determinat sau determinabil;
38
Precizarea este necesarã având în vedere existenþa ºi valoarea principiului “qui tacit consentire videtur” (cine tace
este de acord).
39
Eroarea constã în falsa reprezentare a realitãþii cu ocazia încheierii unui act juridic.
40
Dolul constã în inducerea în eroare a unei persoane prin întrebuinþarea de mijloace viclene, în scopul de a o
determina astfel sã încheie un act juridic.
41
Este acel viciu de consimþãmânt ce constã în constrângerea sau ameninþarea unei persoane cu un rãu injust, de
naturã a-i insufla o temere care o determinã sã încheie un act juridic pe care, altfel nu l-ar fi încheiat.

21
- sa fie posibil;
- sa fie licit si moral.
in unele situatii trebuie indeplinite si unele conditii speciale, dar numai pentru
anumite acte juridice civile dintre care enumeram:
- cel care se obliga trebuie sa fie titularul dreptului subiectiv;
- sa existe autorizatia administrativa ceruta de lege;
- obiectul sa constea intr-un fapt personal al debitorului.
Toate aceste conditii de valabilitate sunt prevazute de dispozitiile Codului
civil in art. 948 pct. 3, 963, 964, 965.

D. EXISTENTA UNEI CAUZE LICITE


impreuna cu consimtamantul, cauza formeaza vointa juridica. Ca notiune
cauza actului juridic civil consta in scopul urmarit la incheierea unui asemenea act.
Cauza este elementul care raspunde la intrebarea: “Pentru ce s-a incheiat actul
juridic civil”.
in dreptul nostru civil se admite ca exista doua elemente care compun cauza
actului juridic: scopul imediat si scopul mediat.
Scopul imediat - cauza proxima - numit si scopul obligatiei este stabilit pe
principalele categorii de acte juridice civile, dupa cum urmeaza:
- in contractele sinalagmatice, cauza consimtamantului fiecarei parti consta
in reprezentarea, adica prefigurarea mintala a contraprestatiei (o parte se obliga
stiind ca si cealalta parte se obliga, la randul ei);
- in actele cu titlu gratuit, scopul imediat il reprezinta intentia de a gratifica
(animus donandi);
- in actele reale scopul imediat il reprezinta prefigurarea remiterii lucrului,
bunului;

42
Disproporþia vãditã dintre prestaþiile la care se obligã pãrþile nui
u act juridic civil.
22
- in contractele aleatorii, este cauza imediata riscul, adica prefigurarea unei
imprejurari viitoare si incerte de care depinde sansa castigului, respectiv riscul
pierderii.
Dupa cum se poate observa, scopul imediat se caracterizeaza prin aceea ca
este un element abstract si invariabil, in cadrul unei anumite categorii de acte
juridice civile.
Scopul mediat - causa remota - numit si scopul actului juridic, consta in
motivul determinant al incheierii unui act juridic civil; acest motiv se refera fie la
insusirile unei prestatii, fie la calitatile persoanei.
Scopul mediat se caracterizeaza prin aceea ca este concret si variabil de la o
categorie la alta de acte juridice civile, si chiar in cadrul aceleiasi categorii de acte
de drept civil.
Din cuprinsul art. 5 si 996 Cod civil, rezulta ca, pentru a fi valabila, cauza
trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele trei conditii:
a) sa existe;
b) sa fie reala;
c) sa fie licita si morala.
Pe langa conditiile de valabilitate ale actului juridic civil analizate trebuie
mentionat ca actul juridic trebuie sa imbrace o anumita forma. Prin forma actului
juridic civil, se intelege acea conditie care consta in modalitatea de exteriorizare a
manifestarii de vointa facuta cu intentia de a crea, modifica sau stinge un raport
juridic civil concret. Ar mai fi de precizat ca aceasta conditie se supune regulii de
drept numita principiul consensualismului, care inseamna ca simpla manifestare de
vointa este nu numai necesara, ci si suficienta pentru ca actul juridic civil sa ia
nastere in mod valabil din punctul de vedere al formei care imbraca manifestarea de
vointa facuta in scopul de a produce efecte juridice. Acest principiu nu este
consacrat expres de Codul civil, insa existenta sa este neindoielnica fiind dedusa pe
de o parte din continutul dispozitiilor art. 1295 Cod civil (care consacra

23
consensualismul pentru contractul de vanzare-cumparare), iar pe de alta parte, legea
consacra expres exceptiile de la acest principiu.
In functie de consecintele juridice ale nerespectarii lor conditiile de forma
vizeaza:
- forma ceruta pentru valabilitatea actului juridic civil, numita si conditie “ad
validitatem” ori “ad solemnitatem” a carei nerespectare atrage nulitatea actului
juridic;
- forma ceruta pentru dovada actului juridic civil, numita si conditie “ad
probationem” a carei nerespectare nu atrage ineficacitatea actului in sine
(negotium), ci imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de proba, deoarece
“idem est non esse et non probari”.
- forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti a carei nerespectare se
sanctioneaza cu inopozabilitatea (ceea ce inseamna ca terta persoana este in drept sa
ignore, sa faca abstractie de actul juridic (negotium) care trebuie adus la cunostinta
altor persoane prin indeplinirea formalitatii impusa de lege in acest scop)43.
Dupa sursa ori izvorul care cere o anumita forma pentru actul juridic civil,
mai putem distinge intre:
- forma legala, adica cea impusa de legea civila si
- forma voluntara ori conventionala.

E. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL


Codul civil in vigoare, necontinand o reglementare generala a actului juridic
civil, nu cuprinde nici reglementarea, de principiu, a efectelor acestui act. Cu toate
acestea Codul civil cuprinde doua categorii de norme, care dupa sfera lor de
aplicare care privesc fie efectele conventiilor sau contractelor in general (969 - 985
Cod civil), fie efectele diferitelor contracte civile pe care le reglementeaza. Mai
trebuie adaugat faptul ca reglementari privind efecte ale unor contracte civile se
gasesc si in alte acte normative, din categoria izvoarelor dreptului civil.

43
Gh. Beleiu op. cit. p. 146
24
Efectul actului juridic civil consta in rezultatul acestuia. Dupa cum reiese din
insasi definitia actului juridic civil, efectul acestuia consta, dupa caz in: nasterea,
modificarea, transferarea sau stingerea unui raport juridic civil. Privit sub acest
aspect, efectul actului juridic se concretizeaza fie in stabilirea unui raport juridic, fie
in modificarea unui asemenea raport, fie in stingerea lui. Se poate observa prin
urmare, ca efectele actului juridic civil, nu sunt intotdeauna aceleasi, ele diferind in
functie de ceea ce s-a urmarit prin exprimarea vointei partilor ori, partii. Deci, intr-o
prima acceptiune, prin efectele actului juridic civil trebuie sa intelegem nasterea,
modificarea ori stingerea de raporturi juridice civile concrete.
Manifestarea de vointa, care este substanta actului juridic civil, nu este un
scop in sine, ci mijlocul juridic pentru realizarea unui tel, determinant.
Acest scop nu este altul decat nasterea, modificarea ori stingerea de drepturi
si obligatii civile, care formeaza continutul raportului juridic civil. Prin urmare, sub
acest al doilea aspect, decurgand din primul prin efectele actului juridic civil
intelegem nasterea, modificarea ori stingerea de drepturi si obligatii civile.
in concluzie, a stabili efectele actului juridic civil inseamna a determina
continutul acestuia.
Acceptand teoria potrivit careia actul juridic civil se caracterizeaza (prin
prisma efectelor sale) prin obligativitate, irevocabilitate si relativitate, rezulta ca trei
sunt principiile care carmuiesc efectele actului juridic civil si anume:
- principiul fortei obligatorii, cunoscut si prin adagiul “pacta sunt servanda”;
- principiul irevocabilitatii;
- principiul relativitatii, ilustrat de adagiul “res inter alios acta, aliis neque
nocere, neque, prodesse potest”.
Principiul fortei obligatorii - “pacta sunt servanda”. Pornind de la
prevederea art. 969 alin. 1 Cod civil - “Conventiile legal facute au putere de lege
intre partile contractante”, putem defini principiul fortei obligatorii ca fiind acea
regula a efectelor actului juridic civil potrivit careia actul juridic legal incheiat se
impune autorilor sau autorului actului intocmai ca legea. in alti termeni: actul
25
juridic civil este obligatoriu, iar nu facultativ. Pentru actele bilaterale - contractele -
principiul fortei obligatorii se exprima si in formula larg raspandita in doctrina,
potrivit careia “contractul este legea partilor!”.
Fundamentul principiului fortei obligatorii a actului juridic il reprezinta doua
cerinte si anume: 1) Necesitatea asigurarii stabilitatii si sigurantei raporturilor
juridice generale de actele juridice civile; 2) imperativul moral al respectarii
cuvntului dat.
De la principiul “pacta sunt servanda” exista unele exceptii si anume in
cazurile in care efectele actelor nu se produc asa cum au dorit partile la incheierea
lor, aceste efecte fiind ori mai restranse44 ori mai intinse45, independent de vointa
uneia sau a ambelor parti.

Principiul irevocabilitatii actului juridic civil


Pentru actele bilaterale (contracte, convetii), acest principiu este consacrat
expres in art. 969 alin. 2 Cod civil, in sensul ca ele pot fi revocate prin
consimtamantul mutual sau din cauze autorizate de lege “Per a contrario”,
conventiile nu se pot revoca prin consimamantul unilateral al uneia din parti.
Putem deci defini principiul irevocabilitatii ca fiind acea regula de drept
potrivit careia actului bilateral nu i se poate pune capat prin vointa numai a uneia
dintre parti, iar actului unilateral nu i se poate pune capat prin manifestarea de
vointa, in sens contrar, din partea autorului sau.
Partile pot totusi, “prin consimtamantul lor mutual”, sa convina la revocarea
conventiei lor. Un asemenea caz da expresie principiului libertatii actelor juridice

44
Drept cazuri de restrângere a forþei obligatorii menþionãm ipotezele în care actul juridic înceteazã înainte de termen,
datoritã dispariþiei unui element al sãu, precum: - situaþia prevãzutã de art. 1552 pct. 3 C.civ.: contractul de mandat
înceteazã “prin moartea, interdicþia, insolvabilitatea ºi falimentul, ori a mandantului ori a mandatarului”; - situaþia
prevãzutã de art. 1439 C. civ.: Contractul de locaþiune se desfiinþeazã când lucrul a pierit în total sau s-a fãcut
netrebnic spre obiºnuita întrebuinþare” (alin. 1).
45
Ca ºi cazuri de extindere a forþei obligatorii menþionãm ipotezele în care: - actul juridic civil este prorogat
(prelungit) prin lege; - efectele actului sunt amânate de o cauzã ce suspendã executarea unui act cu prestaþii succesive
(intervenind tot o “prelungire” forþatã, a efectelor actului). În mãsura în care s-ar aplica, ar constitui o atingere a
principiului, “pacta sunt servanda” ºi teoriei impreviziunii (rebus sic standibus), deoarece s-ar ajunge ca efectele
actului sã fie altele decât cele pe care pãrþile au înþeles sã le stabileascã ºi care sã fie obligatorii pentru ele.

26
civile, caci asa cum partile sunt libere sa incheie actul juridic - prin mutuus
consensus - tot astfel ele sunt libere sa-i puna capat - prin mutuus dissensus;

Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil - res inter alios acta,
aliis neque nocere, neque prodesse potest.
Consacrarea legala a acestui principiu este data de continutul art. 973 Cod
civil potrivit caruia, “Conventiile n-au efect decat intre partile contractante”46.
Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil poate fi definit ca regula
potrivit careia acesta produce efecte numai fata de autorii sau autorul actului, el
neputand sa profite ori sa dauneze altor persoane.
Constituie exceptii de la principiul relativitatii, cazurile in care actul juridic
civil ar produce efecte si fata de alte persoane decat partile, prin vointa partilor
actului.
in literatura de specialitate aceste exceptii sunt impartite la randul lor in
aparente si reale.
Din categoria exceptiilor aparente care numai la prima vedere ar fi in prezenta
unei abateri de la relativitate, in realitate efectele subordonandu-se exigentelor
principiului, enumeram fara a intra in analiza lor: a)situatia avanzilor cauza
(succesorii cu titlu particular, succesorii universali si cei cu titlu universal, creditorii
chirografari), b) promisiunea faptei altuia, c) simulatia si d) reprezentarea.
Exceptia veritabila (reala) de la relativitate o reprezinta stipulatia pentru
altul, sau “contractul in favoarea unei a treia persoane”.
Stipulatia pentru altul este actul bilateral prin care o parte - stipulantul
convine cu cealalta parte - promitentul ca acesta din urma sa efectueze o prestatie

46
Acest principiu rezultã ºi din art. 969 alin. 1 Cod civil, deoarece acesta are formularea “Convenþiile legal fãcute au
putere de lege între pãrþile contractante”.

27
in favoarea unei a treia persoane tertul beneficiar care nu participa la incheierea
actului, nici direct, nici prin reprezentare47.

2.2.3. Nulitatea actului juridic civil

Nulitatea este sanctiunea de drept civil, care lipseste actul juridic de efectele
contrarii normelor juridice edictate, pentru incheierea sa valabila.
Deci, nulitatea este sanctiunea care intervine in cazul in care nu sunt
respectate, la incheierea actului juridic civil, conditiile de validitate.
Nulitatile actelor juridice civile pot fi clasificate dupa mai multe criterii:
a) in functie de natura interesului ocrotit prin dispozitia legala incalcata la
incheierea actului juridic civil (un interes general ori unul individual), nulitatea este
de doua feluri: absoluta si relativa;
b) in functie de intinderea efectelor sale, nulitatea este tot de doua feluri:
partiala si totala;
c) dupa modul de consacrare legislativa, distingem intre: nulitatea expresa si
nulitatea virtuala; acestor nulitati li se mai spune si textuale, respectiv implicite;
d) dupa felul conditiei de validitate nerespectata, deosebim intre nulitatile de
fond si nulitatile de forma.

A. NULITATEA ABSOLUTA SI NULITATEA RELATIVA48


Este absoluta acea nulitate care sanctioneaza nerespectarea, la incheierea
actului juridic, a unei norme care ocroteste un interes general, obstesc.

47
De reþinut cã dreptul terþului se naºte direct ºi în puterea convenþiei dintre stipulant ºi promitent. Doar exerciþiul
dreptului subiectiv astfel nãscut depinde de voinþa terþului beneficiar. Codul civil face aplicaþii ale stipulaþiei pentru
altul în materie de rentã viagerã (art. 1642) ºi de donaþie cu sarcinã (art. 828 ºi 830).
48
Sub aspect terminologic, nulitatea absolutã este denumitã, în legislaþie, practicã ºi chiar doctrinã, uneori, prin
formulele: actul este “nul de drept” sau “nul” ori “nul de plin drept” sau “actul va fi nul”, iar nulitatea relativã este
indicatã de formulele: “actul este anulabil” , “actul poate fi anulat”.

28
Este relativa acea nulitate care sanctioneaza nerespectarea, la incheierea
actului juridic civil, a unei norme care ocroteste un interes particular, individual ori
personal.

B. NULITATEA PARTIALA SI NULITATEA TOTAL A49


Este partiala acea nulitate care desfiinteaza numai o parte dintre efectele
actului juridic civil, celelalte efecte ale actului producandu-se deoarece nu contravin
legii.
Este totala acea nulitate care desfiinteaza actul juridic in intregime.
Dintre aceste doua feluri de nulitati, nulitatea partiala este regula, iar nulitatea
totala reprezinta exceptia.

C. NULITATEA EXPRESA SI NULITATEA VIRTUALA


Este expresa (explicita ori textuala) acea nulitate care este prevazuta ca atare,
intr-o dispozitie legala. Majoritatea nulitatilor o constituie cazurile de nulitate
expresa, prevazute fie in Codul civil, fie in alte izvoare ale dreptului civil.
Este virtuala (sau implicita sau tacita) acea nulitate care nu este prevazuta
expres de lege, dar rezulta din modul in care este reglementata o anumita conditie
de validitate a actului juridic civil.

D. NULITATEA DE FOND SI NULITATEA DE FORMA


De fond este acea nulitate care intervine in caz de lipsa ori nevaliditate a unei
conditii de fond a actului juridic civil: consimtamant, capacitate, obiect, cauza.
De forma este acea nulitate care intervine in cazul nerespectarii formei ceruta
ad validitatem.

49
În aplicarea prcticã a acestor douã categorii de nulitãþi, trebuie sã se þinã seama atât de cauza de nulitate (spre
exemplu, nerespectarea formei cerutã “ad validitatem” va conduce la o nulitate totalã), cât ºi de complexitatea
conþinutului, clauzelor actului juridic civil (deoarece doar la un act cu mai multe clauze ºi, deci, efecte unele pot fi
desfiinþate, iar altele menþinute; spre exemplu un împrumut fãrã dobândã, e greu de anulat parþial, pe când un
împrumut cu dobândã, mai mare decât cea permisã de lege (camãtã), poate di anulat parþial, desfiinþându-se doar
clauza privitoare la dobândã, dar menþinându-se restul efectelor actului).

29
Ca frecventa practica, mai numeroase sunt cazurile nulitatii de fond, decat
acelea de forma.
in general, se poate spune ca nulitatea actului juridic civil are in mod global
urmatoarele cauze50:
- incalcarea dispozitiilor legale privind capacitatea de a face actul;
- lipsa ori nevalabilitatea consimtamantului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic;
- nerespectarea formei ceruta ad validitatem;
- nesocotirea limitelor libertatii actelor juridice (normele imperative ordinea
publica si bunele moravuri);
- lipsa ori nevalabilitatea autorizatiei administrative;
- fraudarea legii.
Referindu-ne la efectele nulitatii, esenta acestora este exprimata chiar in
definitia nulitatii: lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor edictate
pentru incheierea sa valabila.
Efectele nulitatii sunt insa diferite, avand in vedere ca aceasta poate fi
invocata sau sesizata la momente diferite in timp, dupa incheierea actului juridic.
Astfel, o prima situatie este aceea in care actul incheiat nu a fost executat.in
acest caz actul fiind desfiintat, nu se mai poate pretinde sa fie executat, partile
aflandu-se in ipostaza in care nici nu ar fi incheiat actul.
in situatia in care actul a fost executat in tot sau in parte pana la momentul in
care intervine hotararea de anulare, se va dispune totodata desfiintarea retroactiva a
actului (deci cu efecte ex. tunc) iar prestatiile efectuate in temeiul actului anulat vor
fi restituite.

50
Dintre aceste cauze, unele atrag nulitatea absolutã, iar altele nulitatea relativã. Când legea nu precizeazã felul
nulitãþii, este datoria interpretului sã stabileascã acest aspect, apelând la criteriul de clasificare a nulitãþii, în absolutã
ºi relativã, la natura interesului ocrotit prin dispoziþia legalã încãlcatã la încheierea actului juridic civil. Pentru
anumite cazuri, nu existã soluþii unanim admise în ce priveºte felul nulitãþii (absolutã ori relativã), atât în doctrinã,
cât ºi în jurisprudenþã.

30
in sfarsit o a treia ipoteza, se refera la situatia in care actul a fost executat, iar
dobanditorul de drepturi la randu-i le-a transmis unor terti subdobanditori, pana la
momentul intervenirii hotararii de anulare a actului. in acest caz, pe langa
desfiintarea actului initial executat (constatat nul) si a restituirii prestatiilor efectuate
se va dispune si desfiintarea actului subsecvent. Efectul unei astfel de imprejurari a
fost exprimat plastic in adagiul: “quod nullum est, nullum producit effectum”.
Pentru a opera, insa, aceasta regula, este necesar sa fie aplicate principiile efectelor
nulitatii si anume: 1) retroactivitatea nulitatii; 2) restabilirea situatiei anterioare -
restituio in integrum - care se realizeaza prin restituirea prestatiilor efectuate in
temeiul actului anulat; 3) anularea nu numai a actului initial, primar, ci si a actului
subsecvent “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.
in ceea ce privesc regimul juridic al nulitatilor, deosebim dupa cum ne vom
afla in situatia nulitatii absolute sau relative.
Cu privire la prima categorie, aceasta este carmuita de urmatoarele reguli:
a) nulitaatea absoluta poate fi invocata la oricine are interes (ex.: partile
actului juridic civil, avanzii - cauza ai partilor, procurorul, instanta din oficiu);
b) actiunea in nulitate absoluta este imprescriptibila, adica ea poate fi
invocata oricand fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptie;
c) nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare, expresa sau
tacita51.
Regimul juridic al nulitatii relative se exprima la randul sau prin urmatoarele
trei reguli:
a) nulitatea relativa poate fi invocata doar de persoana al carei interes a fost
nesocotit la momentul incheierii actului juridic civil52;

51
Nu trebuie confundatã regula inadmisibilitãþii confirmãrii nulitãþii, absolute ca validarea actului prin îndeplinirea
ulterioarã a cerinþei legale, care nu fusese respectatã în momentul încheierii actului.
52
Invocarea poate fi fãcutã personal de cel interesat, dacã are capacitatea necesarã pentru aceasta, dar pote fi fãcutã ºi
prin reprezentantul legal al celui lipsit de capacitatea de exerciþiu.
31
b) actiunea in anulabilitate este prescriptibila, ceea ce inseamna ca nulitatea
relativa nu poate fi invocata oricand, ca in cazul invocarii nulitatii absolute, ci
numai in termenul de prescriptie extincitva53;
c) nulitatea realtiva poate fi confirmata expres sau tacit54.
Sintetizand aspectele referitoare la regimul juridic al nulitatilor, putem retine
ca intre aceste doua categorii nu exista diferente cu privire la efecte, ci numai cu
privire la regimul juridic. Astfel aceste deosebiri constau in faptul ca:
- nulitatea absoluta poate fi invocata de oricine are interes, chiar si din oficiu,
nulitatea relativa poate fi invocata numai de persoana al carei interes a fost nesocotit
la incheierea actului;
- nulitatea absoluta este imprescriptibila, nulitatea relativa este prescriptibila;
- nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmre, nulitatea relativa
poate fi confirmata, expres sau tacit.

Sectiunea 2.3. Persoana fizica

Pentru a fi subiecte de drept persoanele trebuie sa aiba capacitatea juridica.


Prin capacitatea juridica a persoanelor se intelege, in general, apritudinea acestora
de a avea dreptul si obligatii si de a fi subiecte de drept in raporturile juridice.
Capacitatea persoanelor, definita in acest mod, poate fi denumita capacitatea
generala sau capacitatea civila. Actul normativ care guverneaza subiectele de drept
in general si pe cele de drept civil in special, este Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice si persoanele juridice. in art. 4 al acestui decret se vorbeste despre
53
Acest termen ca ºi începutul prescripþiei aceste acþiuni este rezultat din art. 9 fin Decretul nr. 167/1968 care are
urmãtorul cuprins: “Prescripþia dreptului la acþiune în anularea unui act juridic pentru violenþã începe sã curgã de
la data când acesta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare prescripþia începe sã
curgã de la data când cel îndreptãþit, reprezentantul sãu legal sau persoana chematã de lege sã-i încuviinþeze actele
a cunoscut cauza anulãrii, însã cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului”.
54
Confirmarea expresã se realizeazã potrivit art. 1 190 C.civ.: “Actul de confirmare sau ratificarea unei obligaþii, în
contra cãrei legea admite acþiunea în nulitate, nu este valabil, decât atunci când cuprinde obiectul, cauza ºi natura
obligaþiei, ºi când face menþiunea de motivul acþiunii n nulitate, precum ºi despre intenþia de a repara viciul pe care
se întemeia acea acþiune”; Confirmarea tacitã rezultã fie din executarea actului anulabil, fie din neinvocarea nulitãþii
înãuntrul termenului de prescripþie extinctivã.

32
cpacitatea civila care este recunoscuta tuturor persoanelor: “Sexul, rasa,
nationalitatea, religia, gradul de cultura sau originea nu au nici o inraurire asuora
capacitatii”.
De aici putem trage concluzia ca de regula, capacitatea persoanelor poate
varia in functie doar de natura si ramura de drept, de care apartine raportului juridic.
Astfel, putem avea capacitatea de drept civil, capacitatea de drept penal, capacitatea
de drept procesual etc.
Capacitatea persoanelor, deoarece este stabilita de lege care, le recunoaste
drepturi si obligatii juridice, este o capacitate juridica.

2.3.1.Capacitatea persoanei fizice. Capacitatea de folosinta. Capacitatea


de exercitiu.

Fie ca este vorba de capacitatea civila generala, fie ca este vorba de


capacitatea de drept civil, de drept administrativ etc., capacitatea juridica are doua
parti componente: capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu.
Art. 5 din Decretul nr. 31/1954, alin. 1, prevede ca, persoana fizica are
capacitatea de folosinta si in afara de cazurile prevazute de lege, are capacitatea de
exercitiu. in alineatele 2 si 3 din acelasi articol, se precizeaza ce se intelege prin
fiecare. Astfel, se spune: “capacitatea de folosinta este capacitatea (facultatea,
atributul sau posibilitatea) de a avea drepturi si obligatii, iar capacitatea de exercitiu
este posibilitatea (atributul, capacitatea) persoanei de a-si exercita drepturile si de a-
si asuma obligatii savarsind acte juridice”.
Desigur, intr-un raport de drept civil, continutul capacitatii de folosinta a
subiectului de drept se refera la aptitudinea de dobandire a drepturilor i obligatiilor
patrimoniale sau nepatrimoniale civile.

33
O prima caracteristica a capacitatii de folosinta este aceea ca, de principiu, ea
nu poate constitui obiect al instrainarii sau renuntarii de catre subiectul de drept
caruia ii apartine.
O a doua caracteristica este aceea ca nu pote fi ingradita. Neingradirea
capacitatii de folosinta lasa loc totusi unor situatii concrete, cand ingradirea
opereaza in anumite limite.
inceperea si incetarea capacitatii de folosinta. Asa cum am mai spus,
capacitatea de folosinta incepe odata cu nasterea persoanei si inceteaza odata cu
moartea ei. Acesta era principiul stabilit de art. 7 din Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice si juridice.
Exista desigur si exceptii a caror analiza nu ne-am propus-o, care se vor
studia insa la disciplinele de ramura.
Capacitatea de exercitiu a persoanelor fizice este precizata de Decretul nr.
31/1954 in art. 5, aliniat 2, ca fiind “capacitatea persoanei de a-si exercita
drepturile si de a-si asume obligatii, savarsind acte juridice”.
Capacitatea de exercitiu nu se condunfa cu facultatea, posibilitatea,
aptitudinea de a dobandi drepturi si obligatii ci, este tocmai concretizarea acestei
aptitudini prin dobandirea efectiva de drepturi si obligatii, prin incheierea unor acte
juridice, ceea ce inseamna asumarea unor drepturi si obligatii.
Asumarea de drepturi si obligatii de catre subiectul de drept se infaptuieste de
catre acesta singur si personal. Asadar nu mai opereaza nici reprezentarea nici
asistarea.
Art. 6 alin. 2 din Decretul 31/1954 precizeaza ca nu se poate renunta sau
ingradi capacitatea de exercitiu decat in conditiile legii.
Prin interpretare, s-a ajuns la concluzia ca textul citat admite lipsa totala sau
partiala a capacitatii de exercitiu, insa, numai in cazurile si in conditiile prevazute
de lege55.

55
În acest sens, vezi C. Stãtescu Drept civil, op. cit., p. 21 - 97 ºi 221 - 225.

34
Ca lipsite total de capacitate de exercitiu sunt persoanele fizice care nu au
implinit varsta de 14 ani si cele puse sub interdictie judecatoreasca.
Capacitatea de exercitiu restransa se refera in principal la minorii care au
implinit varsta de 14 ani.
Actele juridice incheiate de persoane lipsite de capacitate de exercitiu sau cu
capacitate de exercitiu restransa sunt anulabile.
Exista insa acte juridice incheiate de persoane lipsite de capacitatea de
exercitiu sau cu aceasta capacitate restransa care sunt valabile. Este vorba de
incheierea casatoriei, recunoasterea filiatiunii, unele acte administrative efectuate in
temeiul legii cum ar fi plata de impozite, etc.
inceputul capacitatii de exercitiu. Capacitatea de exercitiu se dobandeste
de persoanele fizice odata cu dobandirea majoratului iar de catre persoanele
juridice, potrivit legii.
in realitate si in cazul persoanelor fizice si in cazul persoanelor juridice numai
legea stabileste momentul dobandirii capacitatii de exercitiu.
Pentru persoanele fizice, art. 8 din Decretul nr. 31/1954 prevede:
“Capacitatea de exercitiu deplina incepe de la data cand persoana devine majora”.
Persoana devine majora la implinirea varstei de 18 ani. Minorul care se casatoreste
dobandeste prin aceasta, capacitatea deplina de exercitiu.

2.3.2. Identificarea persoanei fizice

Asa cum am mai subliniat numai omul poate fi subiect de drept, participand
in general in sfera relatiilor sociale fie ca persoana fizica, fie in calitate de persoana
juridica.
Prin identificarea persoanei fizxice se intelege individualizarea omului in
cadrul raporturilor juridice civile. Dupa cum este bine stiut, raportul juridic civil are
trei elemente constitutive si anume: subiecte, continut si obiect. Stabilirea in concret
35
a primului element, implica individualizarea ori identificarea subiectului de drept
civil.
Atributele de identificare a persoanei fizice, recunoscute in legislatia noastra
civila sunt: numele, domiciliul si starea civila56.

A. NUMELE
in legislatie nu este definit numele, insa pe baza reglementarilor privind unele
aspecte referitoare la structura, stabilirea, modificarea si schimbarea lui, in doctrina
juridica s-a apreciat ca fiind cuvantul sau cuvintele care individualizeaza persoana
fizica in societate.
Putem deci defini numele ca fiind acel atribuit de identificare a persoanei
fizice, care consta in dreptul omului de a fi individualizat, in familie si societate,
prin cuvinte stabilite, in conditiile legii, cu aceasta semnificatie57.
Structura legala a numelui este data de dispozitiile art. 12 aliniat 2 din
Decretul nr. 31/1954 care prevad ca “numele cuprinde numele de familie si
prenumele”. Cu toate acestea, atat legislatia, jurisprudenta, cat si doctrina folosesc
termenul “nume” atat intr-un sens larg, cat si in unul restrans.
in prima situatie prin nume este desemnat atat numele de familie, cat si
prenumele, pe cand stricto sensu, prin nume se intelege doar numele de familie.

Caracterele juridice ale numelui


Fiind un drept personal nepatrimonial, in esenta numele se caracterizeaza
prin:

56
. Principalele acte normative, care formeazã sediul materiei, de lege lata sunt:
- pentru nume: Decretul nr. 31/1954 (art. 12), Codul familiei (art. 27, 28, 40, 62, 64, 78); Decretul nr.
975/1968 cu privire la nume, Convenþia privind drepturile copilului;
- pentru domicliu (ºi reºedinþã); Decretul nr. 31/1954 (art. 13-15); Legea nr. 5/1971 (republicatã) privind
actele de identitate ºi procedura schimbãrii domiciliului ºi a reºedinþei; Pactul internaþional privind drepturile civile ºi
politice ale omului; Codul familiei; Convenþia privind drepturile copilului;
- pentru starea civilã: Decretul nr. 31/1954 (art. 22-24) Codul familiei; Legea nr. 119/1996 privind actele de
stare civilã (ºi reglementãrile date în aplicarea sa); Convenþia privind drepturile copilului.
57
Gh Beleiu, op. cit., p.312; Aceastã definiþie þine seama de dispoziþia de principiu a art. 12 alin. 1 din Decretul nr.
31/1954: “Orice persoanã are drept la numele stabilit potrivit legii”.
36
- ca toate drepturile personale nepatrimoniale, si dreptul la nume este un drept
absolut, opozabil erga omnes;
- inalienabilitate; prin aceasta intelegandu-se faptul canici o persoana fizica
nu poate renunta la acest element de identificare, si nu-l poate instraina (vinde sau
dona)58;
- imprescriptibilitate; oricat ar dura neexercitarea lui, dreptul la nume nu se
pierde pe de o parte (prescriptie extinctiva), iar pe de alta parte el nu poate fi
dobandit oricat s-ar folosi, decat in conditiile legii;
- personalitate; acest caracter confera doar titularului dreptul de a exercita
numele sau in mod personal nefiind admisa reprezentarea;
- universalitatea si legalitatea sunt atribute derivate din prevederile
constitutionale si normele dreptului international ce isi gasesc obiectivarea in
dispozitiile articolului 12 aliniat 1 din Decretul nr. 31/1954: “Orice persoana are
drept la numele stabilit sau dobandit potrivit legii”;
- unitate; acest caracter consta in faptul ca desi are structura la care ne-am
referit numai numele de familie si prenumele (impreuna), individualizeaza o
persoana fizica.
De regula numele de familie se dobandeste prin efectul filiatiei, deosebindu-
se urmatoarele situatii:
- daca copilul provine din casatorie, acesta va lua numele comun al
parintilor59;
- copilul din afara casatoriei va dobandi numele aceluia dintre parinti fata de
care filiatia a fost mai intai stabilita, cu precizarea ca in situatia in care filiatia a fost
58
La prima vedere s-ar putea ridica problema transmiterii numelui de familie prin filiaþie, cãsãtorie sau adopþie, însã
particularitatea acestor situaþii constã în aceea cã titularul de la care se transmite pãstreazã în continuare numele.
59
Dacã pãrinþii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor
reunite. În acest caz, numele copilului se va stabili prin învoiala pãrinþilor ºi se va declara, odatã cu naºterea copilului,
la serviciul de stare civilã. În lipa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelarã de la domiciliul copilului va hotãrî,
ascultând pe pãrinþi, dacã copilul va purta numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Textul iniþial se referã la
“autoritatea tutelarã” însã prin Legea nr. 11/1990 privind încuviinþarea înfierii, competenþa încuviinþãrii a fost trecutã
de la autoritatea tutelarã la instanþa judecãtoreacã. Legea nr. 11/1990 a fost republicatã în temeiulLegii nr. 48/1991,
“înfierea” devenind “adopþie” (M.Of. nr. 147/1991); De altfel aceste situaþii sunt reglementate de disp. art. 64 din
Codul familiei.
37
stabilita ulterior si fata de celalalt parinte, doar instanta judecatoreasca poate la
cerere sa incuviinteze copilului de a purta numele acestuia din urma;
- numele de familie si prenumele copilului gasit si a carui parinti nu pot fi
identificati se va stabili printr-o decizie administrativa ce cade in competenta
primariei in raza careia a fost gasit copilul.
Alegerea sau stabilirea prenumelui alaturi de numele de familie are o
importanta deosebita, aceasta parte a numelui (lato sensu) individualizand persoana
in familie, si totodata ajutand sa distinga o persoana fata de alta persoana cu acelasi
nume de familie, dar din familii diferite, avand aceleasi caractere juridice ca si
numele de familie.
Trebuie facuta o distinctie intre nume si pseudonim. Acesta din urma este un
drept subiectiv al persoanei fizice, individualizand persoana fizica in societate, in
general, intr-un anumit domeniu de activitate, in special, printr-un cuvant ori o
grupare de cuvinte.
Desi este consacrat legislativ60 si se bucura de protectia legala a drepturilor
personale nepatrimoniale, pseudonimul, spre deosebire de nume nu este supus
stabilirii, modificarii, schimbarii pe cale administrativa ori retranscrierii,
caracteristica dominanta a acestuia fiind autodesemnarea.
Pseudonimul nu trebuie confudat cu porecla. in limbajul comun, porecla
inseamna un supranume (care este dat de alte persoane de obicei in deradere altei
persoane fizice, mai ales in legatura cu o caracteristica legata de aspectul exterior,
ori a activitatii sale). Nefiind recunoscut de lege, desi este o grupare de cuvinte care
intr-un fel o poate individualiza in fapt pe o persoana fizica, porecla nu se bucura de
o protectie legala61.

60
Art. 54 din Decretul nr. 31/1954 (alãturi dealte drepturi personale nepatrimoniale, cum este dreptul la nume; art. 3
pct. 2 din Decretul 321/1956 privind dreptul de autor (care consacrã dreptul de a fi recunoscut la autor, opera
literarã, artisticã ori ºtiinþificã urmând sã aparã, la alegerea autorului, sub numele sau pseudonimul acestuia, sau fãrã
indicare de nume).
61
Semnalãm, totuºi, cã legislaþia referitoare la cazierul judiciar face referire expresã la poreclã.

38
B. DOMICILIUL
Ca si numele, domiciliul este un element de identificare a persoanei fizice,
care desi intereseaza toate ramurile de drept, in demersul nostru explicativ, ne vom
opri doar la domeniul raporturilor civile62.
Punctul de referinta in definirea domiciliului, este reglementarea cuprinsa in
art. 13 din Decretul nr. 31/1954: “domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea isi
are locuinta statornica sau principala”.
Desi, asa cum vom vedea, se pot distinge trei categorii de domicilii, ne vom
ralia opiniilor din literatura de specialitate, in sensul sa se accepte o definire a
dimiciliului in general63.
Astfel prin domiciliu se intelege acel atribut de identificare a persoanei fizice
care o individualizeaza in spatiu, prin indicarea unui loc, avand aceasta semnificatie
juridica.
Atat in legislatie, jurisprudenta, cat si in doctrina juridica se utilizeaza doua
notiuni, respectiv aceea de domiciliu si aceea de resedinta, cu scopul de a se face
distinctia intre locuinta statornica si cea temporara a persoanei fizice64.
Daca o persoana fizica are mai multe locuinte statornice, numai una are
valoarea juridica a domiciliului si anume cea principala, asa cum dispune art. 13 din
Decretul nr. 31/1954. Prin aceasta regula se traseaza doua importante caractere
juridice specifice si anume stabilitatea si unicitatea domiciliului.
Recunoasterea acestor trasaturi nu impiedica insa ca persoana fizica sa-si
schimbe domiciliul, in decursul timpului, putand avea astfel mai multe domicilii,
insa nu in acelasi timp, ci in mod succesiv.
Trebuie acceptata o asemenea teorie, tocmai avand in vedere faptul ca
obligativitatea domiciliului decurge din functia social-juridica a domiciliului, de a fi

62
De lege lata, instituþia domiciliului este alcãtuitã din norme cuprinse în: Decretul nr. 31/1954 (art. 13-15, în
principal) ºi Codul familiei (art. 11, 100, 102, 122, mai ales).
63
În acest sens ºi Gh. Beleiu, op. cit., p. 329.
64
Faþã de caracterul statornic, stabil, al locuinþei care este domiciliul persoanei fizice, este criticabilã formula
“domiciliu stabil”, întrucât conþine un mare pleonasm, fomulã întâlnitã, din pãcate, în diferite formulare, în presã, dar
ºi în unele dispoziþii legale
39
mijloc de individualizare, in spatiu de data aceasta, a persoanei fizice, imprejurare
de care este interestata atat societatea, statul prin institutiile sale specializate, cat si
titularul.
Legat de acest element de identificare, numeroase sunt situatiile in toate
ramurile de drept, in care nasterea, derularea, modificarea si incetarea raporturilor
juridice, sunt intim legate de aceasta notiune juridica 65.
Cu privire la caracterele juridice ale domiciliului, trebuie semnalat faptul ca
fiind un drept personal nepatrimonail, dreptul la domiciliu este insotit de toate
atributele juridice ale unui asemenea drept si anume, opozabilitatea erga omnes,
inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalitatea si universalitatea la care se
adauga acele caractere juridice specifice comune la care ne-am referit, cum ar fi:
stabilitatea, unicitatea si obligativitatea.
in functie de modul de stabilire, domiciliul poate fi: de drept comun, legal sau
conventional.
Daca avem in vedere teritoriul statutlui pe care se afla, se distinge intre
domiciliu in tara si domiciliu in strainatate.
Daca se pune problema succesiunii in timp a domiciliului, vom opera cu
notiunile de vechiul domiciliu si domiciliul actual al persoanei fizice.
in cele din urma se mai distinge o situatie particulara, in cadrul relatiilor de
familie, unde din punct de vedere al sotilor, se poate distinge intre situatia regula -

65
Dintre domeniile dreptului civil, în care se învedereazã rolul domiciliului menþionãm:
- domeniul capacitãþii civile, astfel potrivit art. 47 din legea fondului funciar, nr. 18/1991: “Persoanele fizice
care nu au cetãþenia românã ºi domiciliul în România, precum ºi persoanele juridice care nu au naþionalitate românã
ºi sediul în România, nu pot dobândi în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii;
- “Cetãþenii strãini ºi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”; de amintit sunt ºi
dispoziþiile art. 42 ºi 43 din aceeaºi Lege; potrivit art. 42: “Cetãþenii români cu domiciliul în strãinãtate ºi foºtii
cetãþeni români care dobândesc cetãþenia românã pot benedicia la cerere de prevederile prezentei legi, dacã îºi
stabilesc domiciliul în þarã”;
- domeniul obligaþiilor civile; potrivit art. 1 104 C.civ.: “Plata trebuie sã se facã în locul arãtat în convenþie;
Dacã locul nu este arãtat, plata, în privinþa lucrurilor certe ºi determinate se va face în locul în care se gãsea
obiectul obligaþiei în timpul contractãrii. În orice alt caz, plata se face la domiciliul debitorului.
- domeniul succesoral; locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciliu al defunctului;de acesta
se leagã o serie de consecinþe juridice.
- în fine potrivit art. 3 din Legea nr. 35/1991; “Prin investitori strãini se înþeleg persoanele fizice sau
persoanele juridice cu domiciliul ori, dupã caz, cu sediul în strãinãtate, care efectueazã investiþii în România, în
oricare din modalitãþile prevãzute de prezenta lege”.
40
aceea a domiciliului conjugal, comun fata de situatia de exceptie - aceea a
domiciliilor separate.
Daca locul nu este aratat, plata, in privinta lucrurilor certe si determinate se
va face in locul in care se gasea obiectul obligatiei in timpul contractarii. in orice alt
caz, plata se facela domiciliul debitorului.
In materie succesorala locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului
domiciliu al defunctului, imprejurare de care sunt legate o serie de consecinte
juridice.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 35/1991: “Prin investitorii straini se inteleg
persoanele fizice sau persoanele juridice cu domiciliul ori, dupa caz, cu sediul in
strainatate, care efectueaza investitii in Romania, in oricare din modalitatile
prevazute de prezenta lege”.
Fara a intra in cercetarea exhaustiva a acestui element de identificare a
persoanei fizice66 vom releva in continuare in mod succint, cateva dintre elementele
ce caracterizeaza felurile domiciliului.
in ceea ce priveste domiciliul de drept comun, il putem defini plecand de la
prevederile art. 13 din Decretul 31/1954, ca fiind acel drept al persoanei fizice de a
se individualiza, in spatiu, prin locuinta sa statornica sau principala. Aceasta este de
altfel ponderea situatiilor intalnite in fapt, iar dovada domiciliului de drept comun se
face cu actul de identitate, unde este evidentiat si domiciliul titularului. Domiciliul
de drept comun se poate dovedi si cu pasaportul.
Prin domiciliu legal se intelege acel domiciliu, care este stabilit de lege pentru
anumite categorii de persoane fizice. Urmatoarele sunt situatiile ce intra sub
incidenta acestor categorii:
- minorul are domiciliul legal, dupa caz la: a) parintii sai; b) parintele la care
locuieste statornic; c) parintele care-l ocroteste; d) tutore.
- interzisul judecatoresc are domiciliul legal la tutore;

66
Pentru tratarea pe larg a acestor aspecte, vezi ºi Gh. Beleiu, op. cit., p. 332-330, unde sunt abordate ºi problemele
referitoare la stabilirea, schimbarea, ºi dovada domiciliului.
41
- cel ocrotit prin curatela are domiciliul legal la curatorul sau, in masura in
care acesta este in drept ss-l reprezinte.
in principiu, domiciliul legal se dovedeste prin probarea domiciliului de drept
comun al persoanei care asigura ocrotirea celui cu domiciliu legal67.
Prin domiciliu conventional se intelege locuinta (adresa) stabilita potrivit
acordului de vointa al parintilor actului, invederarea executarii sale in acel loc sau
pentru solutionarea litigiului si comunicarea actelor de stare civila.
Fiind deci rod al unei conventii, ce are ca efect alegerea unui domiciliu
(conventional), altul decat cel de drept comun, doctrina califica domiciliul
conventional ca fiind o conventie accesorie, in scopul de a fi prorogata competenta
teritoriala in cazul solutionarii unor cauze civile de catre organele jurisdictionale.
Acceptand aceasta calificare, urmeaza a constata in primul rand ca fiind o
conventie accesorie, acest domiciliu este supus principiului de drept “accesorium
sequitur principale”, fiind subordonat cerintelor legale privind conditiile si efectele
juridice bilaterale.
in sfarsit resedinta este acel atribut de identificare, in spatiu, a persoanei
fizice, prin indicarea locuintei vremelnice ori temporare.
Este de semnalat faptul ca resedinta nu se bucura de caracterele juridice
specifice ale domiciliului: stabilitate, unicitate si obligativitate, atributele acesteia
fiind prin excelenta vremelnicia si caracterul facultativ.
Dovada resedintei se face in principal cu actul de identitate, care are rubrica
speciala pentru mentionarea resedintei, daca este cazul, insa s-a acceptat ca in egala
masura resedinta poate fi dovedita si cu alte mijloace de proba.
C. STAREA CIVILA
Ca si numele si domiciliul, starea civila este un drept personal nepatrimonial,
menit sa individualizeze persoana fizica, reprezentand mijlocul juridic care releva
calitatile personale ale persoanei fizice.

42
Asa cum nu se confunda partea cu intregul, tot astfel nu trebuie confundat
un element ori un izvor de stare civila, cu insasi starea civila (ca suma a unor
asemenea elemente).
Sunt acte de stare civila: recunoasterea de filiatie, adoptia casatoria, hotararile
judecatoresti definitive si irevocabile date in actiunile de stare civila.
Mai deosebim fata de actele de stare civila, faptele de stare civila cum ar fi:
nasterea (data, loc), moartea (data, loc), sexul.
Fiind un drept personal nepatrimonial, starea civila se bucura de aceleasi
caractere juridice specifice acestei clase de drepturi.
Sunt acte de stare civila (instrumentum probationis) - inscrisurile oficiale,
special tiparite si completate, avand denumirile: act de nastere, act de casatorie, act
de deces, precum si: certificat de nastere, certificat de casatorie, certificat de deces,
ca si duplicatele acestor certificate, eliberate in conditiile legii68.
Actul de stare civila are o natura juridica complexa ori mixta, in sensul ca
aceasta natura trebuie determinata atat din punctul de vedere al dreptului civil (si
familiei, chiar), cat si din punctul de vedere al dreptului administrativ.
Pentru dreptul civil, actele de stare civila reprezinta o specie de acte autentice
(incadrandu-se in definitia, generica, a inscrisului autentic, data de art. 171 Cod
civil) cu toate consecintele juridice care decurg din aceasta calificare, mai ales
aspectul valabilitatii si al puterii lor doveditoare.
Pentru dreptul administrativ, actul de stare civila este inscrisul doveditor -
instrumentum, al actului administrativ individual-, care este tocmai inregistrarea de
stare civila. Totodata, el este si un mijloc de evidenta a populatiei.

67
Cu privire la acest aspect mai pot fi menþionate urmãtoarele: a) minorul de peste 14 ani îºi dovedeºte domiciliul cu
actul de identitate; b) dacã este necesar, se poate folosi ºi hotãrârea judecãtoreascã de încredinþare a minorului, ori
decizia de instituire a tutelei ori curatelei (din care reiese domiciliul de drept comun al ocrotitorului).
68
În sistemul Legii nr. 119/11.11.1996, cu privire la actele de stare civilã, publicatã în Monitorul Oficial al Romãniei
nr. 262 din 11.11.1996 se face vorbire despre: - Actele de stare civilã care sunt înscrisurile autentice prin care se
dovedeºte naºterea, cãsãtoria sau decesul unei persoane. Acestea se întocmesc în interesul statului ºi al persoanei ºi
servesc la cunoaºterea numãrului ºi structurii populaþiei, a situaþiei demografice, la apãrarea drepturilor ºi libertãþilor
fundamentale ale cetãþenilor.
- Actele de naºtere, de cãsãtorie ºi de deces ce se întocmesc în registre de stare civilã, în douã exemplare,
ambele originale, ºi se completeazã manual, cu cernealã specialã de culoare neagrã.

43
Starea civila se dovedeste prin actele de stare civila, regula instituita de art.
22 din Decretul nr. 31/1954 care prevede ca “Starea civila se dovedeste cu actele
intocmite sau cu cele inscrise, potrivit legii, in registrele de stare civila”.
Cu toate acestea, si certificatele eliberate in temeiul registrelor de stare civila
au aceeasi putere doveditoare ca si actele intocmite sau inscrise in registre, care sunt
numai pentru uzul organelor de stat.
Pe cale de exceptie, potrivit art. 24 din Decretul nr. 31/1954, starea civila se
va putea dovedi, inaintea instantei judecatoresti, prin orice mijloc de proba admis de
lege in conditiile in care69:
a) nu a existat registru de stare civila;
b) registrul de stare civila s-a pierdut ori este distrus, in totalitate sau in parte;
c) intocmirea actului de stare civila a fost omisa;
d) procurarea certificatului de stare civila este cu neputinta.
Se poate observa ca, in esenta, starea civila se poate dovedi cu alte mijloace
de proba decat actele si certificatele de stare civila in cazurile in care poate interveni
reconstituirea ori intocmirea ulterioara, in conditii derogatorii, a actelor de stare
civila.

Sectiunea 2.4. Persoana juridica

2.4.1. Notiuni generale.


Asa cum am mai precizat mai sus, subiecte ale raportului juridic civil pot fi
persoanele fizice si persoanele juridice.
in vechea doctrina romaneasca, persoanele juridice erau denumite “persoane
morale”. intr-o asemenea acceptiune, persoana morala sau juridica era definita ca o
fiinta abstracta, intelectuala, creata prin fictiunea legii. Numai legiuitorul era in

69
În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit., p. 164.
44
drept sa creeze asemenea persoane, pentru ca nici o fictiune nu poate sa existe fara
lege70.
Abandonand aceasta teorie, stiinta actuala a dreptului studiaza persoana
juridica in postura sa de subiect colectiv de drept, deci un grup de oameni care,
intrunind conditiile cerute de lege poate fi titular de drepturi subiective si isi poate
asuma obligatiile civile71
Motivul pentru care unei asemenea colectivitati i s-a recunoscut calitatea de
subiect de drept este tocmai faptul ca ea poate raspunde intereselor unui grup strict
determinat de persoane fizice.
Desi notiunea de persoana juridica s-a nascut si este proprie dreptului civil, ea
este frecvent intrebuintata si de alte ramuri de drept, administrativ, financiar,
procesual etc.
Legislativ, sediul materiei il constituie Decretul nr. 31/1954 privind
persoanele juridice, precum si Legea nr. 21 din 6 februarie 1924 cu privire la
persoanele juridice, asociatiuni si fundatiuni. Acest cadru insa a fost vadit depasit in
prezent de evolutia economico-sociala, in care s-au impus o sumedenie de acte
normative referitoare la diversele noi tipuri de persoane juridice ce au inlocuit
complet vechea structura a sistemului de tip socialist.
Comuna tuturor reglementarilor referitoare la persoane juridice este referirea
la intrunirea conditiilor de constituire a persoanelor juridice, numite elemente
constitutive.

70
D. Alexandresco, Explicaþiunea teoreticã ºi practicã a dreptului civil român vol.I Bucureºti, 1906, p.256.

71
Gh. Beleiu, op.cit., p.343; În acelaºi sens, C. Stãtescu, op.cit., p.365 sau M. Costin op.cit., vol.II, p. 355. Deºi sunt
subiecte colective de drept, pot exista în mod excepþional ºi persoane juridice constituite de cãtre o singurã
persoanã fizicã. Este, spre exemplu, cazul societãþii comerciale cu rãspundere limitatã constituitã prin aportul social al
unui singur asociat. Textul art. 34 din Legea 31/1990 fixeazã doar limita maximã a numãrului de asociaþi adicã 50 de
persoane. În acest sens, vezi St. D. Cãrpenaru, Dreptul comercial român, Ed. A.L.L. Bucureºti, 1996, p. 148.

45
2.4.2. Elementele constitutive ale persoanei juridice.
Potrivit art. 26 litera “e” din Decretul nr. 31/1954, sunt in conditiile legii
persoanei juridice, “orice organizatie (...) care are o organizare de sine statatoare
si un patrimoniu propriu afectat realizarii unui anume scop in acord cu interesul
obstesc”.
Din parcurgerea acestui text, reiese ca trei sunt elementele constitutive
definitorii ale persoanei juridice, respectiv:
a) organizarea de sine statatoare;
b) patrimoniul propriu, adica distinct de patrimoniile persoanelor fizice care
au constituit persoana juridica;
c) un scop licit, in acord cu interesul general, obstesc.
Aceste elemente constitutive se caracterizeaza prin generalitate, legalitate,
exclusivitate, diversitate si cumulativitate.
Generalitatea lor consta in aceea ca ele sunt aplicabile tuturor categoriilor de
persoane juridice.
Legalitatea, presupune determinarea lor stricta numai prin vointa legii,
neexistand nici posibilitatea ignorarii si nici a adaugirii altor elemente constitutive.
Cumulativitatea se refera la situatia in care existenta persoanei juridice este
conditionata de intrunirea tuturor elementelor constitutuve.
Exclusivitatea implica imprejurarea ca elemente constitutive sunt atat
necesare, cat si suficiente.
Diversitatea se refera la continutul variat al celor trei elemente, care pot
comporta multiple particularitati, de la o persoana juridica la alta.
Continutul elementelor constitutive ale persoanei juridice impune urmatoarele
consideratiuni, specifice fiecaruia:

A. ORGANIZAREA DE SINE STATATOARE presupune existenta unei


structuri interne bine conturate, constand in desemnarea unor organe proprii de

46
conducere, stabilirea atributiilor si delimitarea competentelor lor functionale precum
si precizarea persoanei ori a persoanelor care vor reprezenta persoana juridica in
raporturile sale cu tertii. Tocmai aceasta organizare ii confera persoanei juridice
posibilitatea de a actiona ca un tot coerent72.
Astel art. 15 din Legea nr. 15/1990 prevede ca “activitatea curenta a regiei
autonome este condusa de un director general sau un director numit de consiliul de
administratie cu avizul ministerului de resort”, in vreme ce art. 12 litera h, din
Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole prevede ca statutul societatii trebuie
sa cuprinda printre altele, mentiuni referitoare la regulile privind desemnarea,
componenta si functionarea organelor sale de conducere, competentele, indatoririle
si responsabilitatile acestor organe.
De asemeni, art. 7 lit. e, din Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, prevede
obligativitatea mentiunilor referitoare la organele de conducere, denumirea acestora,
modul de alegere si de revocare, durata mandatelor si atributiile lor.

B. PATRIMONIUL PROPRIU. Patrimoniul distinct este acel element


constitutiv care consta in totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter patrimonial
al caror titulara este persoana juridica. Ca orice patrimoniu, patrimoniul persoanei
juridice are doua componente: una activa si alta pasiva; in vreme ce prima cuprinde
toate drepturile reale sau de creanta, cea de a doua insumeaza toate obligatiunile
patrimoniale, indiferent de izvorul lor, delictual sau contractual.
Pe langa prevederile generale de principiu cuprinse in art. 26 litera e, din
Decretul nr. 31/1954, referiri la patrimoniul persoanei juridice se fac si in alte acte
normative. Mentionam sub titlu de exemplu:
- art. 4 alin. 1 din Legea nr. 15/1990 precizeaza ca prin actul de infiintare al
regiei autonome se va stabili si patrimoniul sau, pe langa obiectul de activitate,
denumirea si sediul principal;

72
M. Costin, op. cit., p. 369.

47
- art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale stabileste
ca in contractul societatii in nume obiectiv si in comandita simpla este obligatorie
inserarea mentiunilor referitoare la capitalull social subscris si varsat cu mentiunea
aportului fiecarui asociat etc.;
- art. 7 din Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate face referire la nivelul
cotizatiilor si la modul lor de incasare, la constituirea si lichidarea patrimoniului.
O ultima precizare de maxima importanta se impune cu privire la patrimoniul
propriu al persoanelor juridice, si anume ca el este distinct atat fata de patrimoniile
altor persoane juridice, cat si data de patrimoniul fiecarei persoane fizice care intra
in componenta sa.

C. SCOPUL LICIT IN ACORD CU INTERESUL OBSTESC. Obiectul de


activitate, care nu este altceva decat scopul persoanei juridice, indica insasi ratiunea
de a fi a acesteia.
Pentru a fi valabil, scopul trebuie sa fie determinat si sa fie in concordanta
cu interesul obstesc, general.
Textul art. 26 litera e, din Decretul nr. 31/1954 se refera la un scop “in acord
cu interesele obstesti”, ceea ce implica raportarea sa la interesele generale ale
societatii care nu pot accepta existenta unor persoane juridice care actioneaza in
virtutea unor scopuri ilicite73.
Conditia scopului determinat si licit rezulta si din alte prevederi legislative,
din care spicuim sub titlu de exemplu:
- art. 4 alin.1 din Legea nr. 15/1990 stabileste ca prin actul de infiintare a
regiei autonome se vor stabili obiectul sau de activitate, patrimoniul, denumirea si
sediul principal;

73
V.D. Zlãtescu Lecþii de drept civil, Ed. Fundaþiei României de Mâine, Bucureºti, 1995, p. 48.

48
- art. 12 lit. b din Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole prevede ca in
statutul societatii se va face obligatoriu mentiunea obiectului de activitate,
enumerarea activitatilor ce constituie obiectul societatii si delimitarea sa teritoriala.

2.4.3.Clasificarea persoanelor juridice


Textul art. 26 din Decretul nr. 31/1954 desi este inca in vigoare, cuprinde o
desueta trecere in revista a categoriilor de persoane juridice existenta la data
adoptarii lui; unele nu mai exista (organizatiile socialiste de stat si gospodariile
agricole colective), altele si-au schimbat complet organizarea si scopul (organele
locale ale administratiei de stat), altele constituie creatii legislative de data recenta
(regiile autonome sau societatile comerciale cu capital de stat).
Asa fiind, in literatura de specialitate au fost propuse urmatoarele criterii de
clasificare a persoanelor juridice:
a) Dupa forma dreptului de proprietate se disting:
1. persoane juridic de stat care includ ca persoana juridica si organele sale
corespunzatoare celor trei puteri separate (legislativa, executiva si judecatoreasca);
2. persoane juridice private sau particulare, cum sunt societatile
comerciale si cele agricole cu capital privat, cultele religioase, fundatiile si
academiile;
3. persoanele juridice cooperatiste ori obstesti, din care fac parte societatile
cooperatiste si organizatiile obstesti (partide politice si sindicate);
4. persoane juridice mixte , cum sunt societatile comerciale mixte, infiintate
potrivit Legii nr. 35/1991 cu privire la regimul investitiilor straine in Romania.
b) Dupa nationalitatea lor, persoanele juridice pot fi:
1. persoane juridice romane;
2. persoane juridice straine;
c) Dupa sediul lor distingem intre:
1. persoane juridice cu sediul in Romania;
49
2. persoane juridice cu sediul in strainatate.
d) Dupa natura scopului lor, persoanele juridice pot fi:
1. persoane juridice cu scop patrimonial sau lucrativ (care prin activitatea lor
urmaresc obtinerea unui profit patrimonial):
2. persoane juridice cu scop nepatrimonial sau “non profit”.
e) Dupa corelatia dintre ele, persoanele juridice mai pot fi principale sau
anexe, iar in functie de regimul juridic aplicabil ele pot fi persoane juridice de drept
public si persoane juridice de drpet privat.
Clasificarea persoanelor juridice prezinta interes prectic in privinta regimului
lor patrimonial, al organizarii si reorganizarii, precum si in ceea ce priveste
aplicarea legii in functie de capacitatea juridica74.

2.4.4. infiintarea persoanelor juridice


Desi foarte sumara si generala, enumerarea modurilor de infiintare, a
persoanelor juridice facuta de art. 28 din Decretul nr. 31/1954 corespunde in mare
parte necesitatilor teoretice actuale.
Asadat, potrivit textului mentionat, persoana juridica poate lua fiinta:
a) prin actul de dispozitie al organului competent de stat;
b) prin actul de infiintare al celor ce o constituie, recunoscut de organul
competent sa verifice intrunirea cerintelor legii pentru ca persoana juridica sa poata
lua fiinta;
c) prin actul de infiintare al celor ce o constituie, cu prealabila autorizare a
organului competent sa aprecieze oportunitatea infiintarii ei:
d) printr-un alt mod reglementat de lege.
Cunoscand si continutul acestui text, putem aprecia ca prin infiintarea
persoanei juridice se intelege operatiunea juridica a carei consecinta este nasterea
unui suboect de drept colectiv in conditiile legii. Operatiunea juridica poate

74
Pentru interesul practic al clasificãrii vezi mai pe larg, Gh. Beleiu, op. cit., p. 345; V.D. Zlãtescu, op.cit. p. 49.

50
presupune fie un singur act juridic, caruia ii recunoaste efectul creator, fie o suita
de acte juridice carora legea le recunoaste aceeasi valoare.
a) infiintarea persoanelor juridice prin actul de dispozitie al organului de
stat competent.
in acest prim mod de infiintare a persoanelor juridice, rolul principal a fost
rezervat statului. Chiar si dupa anul 1990, infiintarea principalelor categorii de
persoane juridice de stat a ramas tot in competenta sa.
Domeniul de aplicare a acestui mod de infiintare il constituie persoanele
juridice de stat, apartinand celor trei puteri separate dupa cum urmeaza:
- Organele puterii legislative, Camera Deputatilor si Senatul Romaniei alese
potrivit Legii nr. 68/1991;
- Organele puterii executive, Presedintele Romaniei ales potrivit Legii nr.
69/1992, Guvernul Romaniei constituit potrivit Legii nr. 37/1990, consiliile locale
constituite potrivit Legii nr. 69/1991privind administratia locala si ministerele ce
functioneaza in conformitate cu Legea nr. 6/1990 privind reorganizarea
ministerelor.
- Organele puterii judecatoresti constituite in conformitate cu Legea nr.
92/1992, etc.
Pe langa persoanele juridice constituite in sistemul organelor puterii de stat,
prin Legea nr. 15/1990 au fost reorganizate ori s-au constituit regiile autonome si
societatile comerciale cu capital de stat.
Acelasi domeniu de aplicare, vizeaza si alte categorii de persoane juridice,
care fara sa fie “de stat” au un caracter obstesc sau privat75.
b) Constituirea persoanelor juridice prin “actul de infiintare
recunoscut”.
Acest mod de constituire a avut in vedere la data adoptarii Decretului nr.
31/1954, organizatiile cooperatiste si unitatile lor anexe.

51
in prezent el este aplicabil in conditiile Decretelor Lege nr. 66 si 67 din 1990
referitoare la cooperatia mestesugareasca si la cea de consum. Constituirea unei
societati cooperatiste implica pe langa actul de constituire si statutul organizatiei,
actul recunoasterii infiintarii, prin care organele oerarhic superioare avizeaza
legalitatea actului de infiintare.
c) Constituirea persoanelor juridice prin “actul de infiintare autorizat”
Nasterea persoanei juridice potrivi acestei modalitati viza potrivit art. 31 din
Decretul nr. 31/1954 “Organizatiile obstesti ca sindicatele, uniunile de scriitori,
artisti sau compozitori, asociatiile cu scop nepatrimonial precum si institutiile sau
intreprinderile anexe”.
Competenta de autorizare a infiintarii acestui gen de persoane juridice este
reglementata prin norme speciale. Astfel, in vreme ce infiintarea societatilor
comerciale cu capital strain in Romania este incuviintata de instantele judecatoresti
dupa autorizarea de catre Agentia Nationala de Dezvoltare (Legea nr. 35/1991),
infiintarea partidelor politice este autorizata de Tribunalul Municipiului Bucuresti
supusa contestatiei la Curtea de Apel Bucuresti in termen de 5 zile de la comunicare
(art. 19 din Legea nr. 27/1996 a partidelor politice).
d) infiintarea persoanelor juridice “printr-un alt mod reglementat de
lege”
Domeniul de aplicare a dispozitiunilor art. 28 lit. d din Decretul nr. 31/1954
este rezervat situatiilor in care legea speciala reglementeaza un mod diferit de
infiintare pentru anumite persoane juridice. Este cazul misiunilor diplomatice si
oficiile consulare infiintare potrivit Legii nr. 37/1991 prin decret al Presedintelui
Romaniei la propunerea Guvernului.

75
În aceastã categorie pot fi enumerate spre exemlu fundaþiile pentru tineret constituite în temeiul Decretului-Lege nr.
150/1990 sau Asociaþia generalã a crescãtorilor de pãsãri ºi animale din România înfiinþatã potrivit H.G. nr. 435
din 1990.
52
2.4.5. Capacitatea persoanei juridice
Ca si in cazul persoanei fizice, capacitatea civila a persoanei juridice este
constituita din doua componente:
a) capacitatea de folosinta constand in aptitudinea ei de a avea drepturi si
obligatii civile;
b) capacitatea de exercitiu traductibila in planul consecintelor juridice prin
aptitudinea persoanei de a avea si a-i exercita drepturile civile, asumandu-si totodata
obligatii civile prin incheierea de acte juridice civile de catre organele sale de
conducere.

A. CAPACITATEA DE FOLOSINTA A PERSOANEI JURIDICE


Capacitatea de folosinta a persoanei juridice se deosebeste vadit de cea a
persoanelor fizice. in acest sens subliniem ca in privinta persoanelor fizice
capacitatea de folosinta este inviolabila si egala, avand continut identic pentru toate
subiectele de drept.
Dimpotriva, capacitatea persoanelor juridice are un continut variabil, mai
bogat sau mai sarac, in functie de scopul pentru care a fost creata fiecare in parte76.
Textul art. 34 din Decretul 31/1954 precizeaza “in terminis” ca “Persoana
juridica nu poate avea decat acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin
lege, actul de infiintare sau statut. Orice act juridic care nu este facut in vederea
realizarii acestui scop este nul”. Aceasta precizare legislativa consacrata doctrinar
ca principiu al specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice este
mentionata si de art. 9 din Legea nr. 21/1924.
Scopul persoanei juridice rezulta in primul rand din obiectul de activitate
stabilit fie prin lege, fie prin autorizatia de infiintare sau prin statutul adoptat la data
constituirii sale.

76
Pentru dezvoltãri vezi E. Lupan ºi D.A. Popescu, Drept civil, Persoana fizicã, Ed. Lumina Lex, Bucureºti, 1993,
p. 20 - 67.

53
Capacitatea de folosinta a persoanei juridice se naste in momente diferite
dupa cum infiintarea ei este sau nu supusa inregistrarii. Mentionam ca de regula,
sunt supuse inregistrarii persoanele juridice infiintate prin acte de constituire
(statute, contracte), incuviintate de catre instanta competenta.
Pentru incuviintarea inregistrarii, judecatorul verifica indeplinirea conditiilor
prevazute de lege, pronuntandu-se printr-o hotarare motivata. Prin aceasta hotarare
se dispune inscrierea persoanei juridice in registrul comertului sau in alte registre de
evidenta, dupa caz, moment care marcheaza in principiu, inceputul capacitatii de
folosinta.
Sunt supuse inscrierii persoanele juridice cu scop nepatrimonial, a caror
infiintare este reglementata de Legea nr. 21/1924. Potrivit art. 4 din aceasta lege,
persoana juridica va avea fiinta de la data inscrierii deciziei de recunoastere, ramasa
definitiva, in registrul special tinut la grefa fiecarui tribunal.

B. CAPACITATEA DE EXERCITIU A PERSOANEI JURIDICE.


Dezvoltand notiunea sumar exprimata mai sus, definim capacitatea de
exercitiu a persoanei juridice ca fiind aptitudinea subiectului colectiv de drept civil
de a-si asuma obligatii civile incheind acte juridice civile77.
Sediul mteriei il constituie art. 35 si 36 din Decretul nr. 31/1954, care
referindu-se la capacitatea de exercitiu a persoanei juridice stabilesc urmatoarele
principii generale:
1. exercitarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor se transpun in viata prin
organele persoanei juridice;
2. actele juridice incheiate de organele sale in limitele abilitarilor conferite,
sunt actele persoanei juridice insasi;
3. atat faptele licite, cat si cele ilicite savarsite de organele persoanei, daca au
fost comise in exercitiul functiei obliga insasi persoana juridica;

77
M. Costin op. cit., p. 425. Pentru o definiþie mai amplã, Gh. Beleiu, op. cit., p. 384

54
4. pentru faptele ilicite, raspunderea celui ce le-a comis este angajata atat fata
de persoana juridica, cat si fata de terti.
Acestor principii le sunt conexe si dispozitiunile art. 36 din Decretul nr.
31/1954 potrivit carora “Raporturile dintre persoana juridica si cei care alcatuiesc
organele sale sunt supuse, prin asemnanare, regulilor mandatului, daca nu s-a
prevazut altfel prin lege, actul de infiintare sau statut”.
Asemanarea dintre raporturile juridice evocate de text nu inseamna insa
identitate. Nici nu ar fi posibil deoarece prerogativele organelor de conducere ale
persoanei juridice sunt vadit mai largi decat alte mandatarului, limitate doar la o
anumita prestatie sau la un act juridic predeterminat de parti prin conventia lor.

2.4.6. incetarea persoanelor juridice78


Prin incetarea persoanei juridice se intelege sfarsitul calitatii de subiect
colectiv de drept civil. Potrivit art. 40 din Decretul nr. 31/1954. “Persoana juridica
inceteaza de a avea fiinta prin comasare, divizare sau dizolvare”.
Din economia teztului rezulta ca trei sunt modurile de incetare a persoanei
juridice si anume:
- comasarea (prin absorbtie sau fuziune);
- divizarea totala;
- dizolvarea.
Avand in vedere ca divizarea si comasarea sunt forme ale reorganizarii a carei
examinare amanuntite nu ne-am propus-o deoarece face obiectul altei discipline, ne
rezumam doar la mentionarea lor.
Prin comasare se intelege asadar absorbirea unei persoane juridice de catre o
alta persoana juridica sau fuzionarea mai multor persoane juridice pentru a alcatui o
persoana juridica noua.

78
Pentru reorganizarea persoanelor juridice,tratatã pe larg la disciplina.Drept comercial,a se vedea O. Cãpãþânã
Societãþile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureºti, 1991, p. 106-215; St. D. Cãrpenaru, Procedura reorganizãrii ºi
lichidãrii juridicare, Ed. Atlas Lex, Bucureºti, 1996, p. 16 - 19.
55
Divizarea se face prin impartirea intregului patrimoniu al unei persoane
juridice intre mai multe persoane juridice care exista sau care iau astfel fiinta (art.
41 din Decretul nr. 31/1954).

Dizolvarea persoanei juridice


Desi legea reglementeaza dizolvarea persoanei juridice nu o si defineste.
Doctrinar, ea a fost definita ca fiind acel mod de incetare a persoanei juridice
aplicabil in cazurile prevazute de lege care presupun subsecvent si lichidarea79.
Cauzele dizolvarii persoanelor juridice sunt enuntate atat de Decretul nr.
31/1954 in art. 45, dar mai ales de legislatia speciala ulterioara anului 1990.
Art. 45 din Decretul nr. 31/1954 precizeaza ca organizatiile cooperatiste si
orice organizatii obstesti se dizolva daca:
a) termenul pentru care au fost constituite s-a mplinit;
b) scopul a fost realizat ori nu mai poate fi implinit;
c) scopul pe care il umaresc sau mijloacele intrebuintate pentru realizarea
acestuia au devenit contrare legii ori regulilor de convietuire sociala sau urmaresc
alt scop decat cel declarat;
d) numarul membrilor a scazut sub limita stabilita de lege, actul de infiintare
sau statut.
in afara de aceste cauze, prin legi speciale au mai fost prevazute si alte cauze
care in linii generale reiau pe langa certe elemente specifice cauzele generale
precizate de textul sus citat.
“Exemplis gratia” redam cateva dintre acestea:
A. Art. 53 din Legea nr. 21/1924 prevede ca “Asociatia isi pierde
personalitatea juridica in urmatoarele doua cazuri:
1. Prin deciziunea asociatiunii, atunci cand adunarea generala va fi hotarat
dizolvarea:
2. De plin drept80;

56
3. Prin judecata;
4. Prin deciziunea puterii executive;
B. Art. 169 din Legea nr. 31/1990 precizeaza ca “Au ca efect dizolvarea
societatii si dau dreptul fiecarui asociat sa ceara lichidarea acesteia:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societatii;
b) imposibilitatea realizarii obiectului societatii sau realizarea acestuia;
c) hotararea adunarii generale;
d) falimentul;
e) reducerea capitalului social sau micsorarea lui sub minimul legal, daca
asociatii nu decid completarea lui;
f) societatea pe actiuni se dizolva si cand numarul actionarilor s-a redus sub
cinci daca au trecut mai mult de sase luni de la reducerea lui si n-a fost completat
Mentionam ca procedura dizolvarii societatilor comerciale este urmata de
lichidarea judiciara prevazuta de Legea nr. 64/1995, care se aplica acelor
comercianti, persoane fizice si societati comerciale care nu mai pot face fata
datoriilor lor comerciale81.
C. Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole stabileste in art. 64 ca
societatea agricola se dizolva:
a) la implinirea termenului pentru care a fost constituita;
b) la constatarea imposibilitatii de a realiza obiectul societatii;
c) la terminarea activitatii;
d) prin retragerea asociatiilor daca numarul celor ramasi este mai mic decat
cel prevazut in statut si prezenta lege;
e) prin hotararea asociatiilor;
f) daca societatea face operatiuni contra legii sau obiectului stabilit prin statut.

CAPITOLUL III.
79
Gh. Beleiu, op. cit., p. 410.
80
Dispoziþiile pct. 2 al art. 53 sunt reluate aproape identic de art. 45 din Decretul nr. 31/1954, cu excepþia celor de la
lit. d care se referã la imposibilitatea constituirii organelor de conducere.
81
Pentru calificarea juridicã ºi detalierea procedurii vezi St. D. Cãrpenaru op. cit., p. 22-54.
57
SINTEZE PRIVITOARE LA DREPTURILE REALE

Sectiunea 3.1. Patrimoniul

3.1.1. Notiuni generale


Dreptul civil studiaza raportul juridic civil potrivit prin elementele sale
structurale. Raportul juridic civil este prin definitie o relatie sociala reglementata de
norma juridica civila. Asa cum s-a studiat deja, el are un caracter dublu volitional,
in sensul ca doua vointe prefigureaza relatia sociala si anume, vointa legii exprimata
prin norma juridica si vointa subiectelor exprimata prin acte si fapte juridice82.
Elementele structurale are raportului juridic civil, sunt trei si anume:
a) subiectele;
b) continutul;
c) obiectul raportului juridic civil.
Subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice si juridice intre care
se stabilesc drepturile si obligatiile civile83.
Continutul reprezinta drpeturile subiective si obligatiile corelative care revin
subiectelor, iar obiectul raportului juridic civil este insasi actiunea sau abstentiunea
la care este indreptatit subiectul activ si la care este indatorat subiectul pasiv84.
Datorita stransei corelatii care exista intre continutul si obiectul raportului
juridic civil studiul lor se face concomitent, astfel incat referindu-ne la drepturile
subiective si la obligatiile ce le corespund vom evoca si problemele care tin de
obiectul lor inclusiv, sau dupa caz chiar la cele ce privesc lucrurile la care se refera.
Stiinta dreptului civil studiaza printre altele drepturile subiective si obligatiile cu
continut economic, exprimat frecvent in bani. Altfel spus, se preocupa de drepturile
si obligatiile patrimoniale.

82
A se vedea în acest sens ºi Gh Beleiu, op. cit., p. 61-63.
83
M. Costin, op. cit., p. 135.
84
În acest sens vezi St. D. Cãrpenaru, op. cit., p. 70.
58
Dar drepturile subiective patrimoniale por fi abordate in doua modalitati:
intr-o prima modalitate, fiecare drept subiectiv este privit separat, ca
apartinand unui anume subiect. in aceasta abordare, dreptul subiectiv luat in
considerare sub toate caracteristicile sale juridice, poate fi un drept real sau un
drept de creanta.
Un al doilea mod de abordare a drepturilor subiective si obligatiilor este acela
de a le considera in totalitatea lor ca pe o universitate juridica apartinand unei
persoane, facand abstractie de individualitatea fiecarui drept sau fiecarei obligatii in
parte. Acest mod de abordare a dreptului si obligatiei conduce la notiunea de
patrimoniu.
De exemplu, “X” are drept de proprietate asupra autoturismului, plateste rate
pentru achizitionarea apartamentului si are la randul sau de primit bani din vanzarea
unei masini de scris.
Toate aceste drepturi si obligatii luate impreuna si cu alte drepturi si obligatii
cu caracter economic constituie patrimoniul sau.
Asadar definim patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor si obligatiilor cu
valoare economica apartinand unei persoane85.
Daca doctrina a definit notiunea patrimoniului dupa indelungate abstractizari
si consideratii stiintifice, legislativ nu avem nici o definitie. Referiri la aceasta
notiune intalnim insa atat in Codul civil, cat si in alte texte.
in cuprinsul lor articolele 781, 784 si 1743 Cod civil, fac trimitere la
posibilitatea creditorilor unei persoane decedate sa opreasca confuziunea dintre
patrimoniul acesteia si cel al mostenitorilor.
Referiri la patrimoniu fac dizpozitiunile Decretului nr. 31/1954: art. 26 lit. e,
precizeaza ca patrimoniul constituie unul dintre elementele structurale ale persoanei
juridice, in vreme ce art. 41 arata ca, divizarea se face prin impartirea intregului
patrimoniu al persoanei juridice.

59
De asemenea, art. 4 alin. 1 din Legea nr. 151/1990 referindu-se la patrimoniu,
dispune ca “Prin actul de infiintare a regiei eutonome se vor stabili, obiectul sau de
activitate, patrimoniul, denumirea si sediul principal”.

3.1.2. Caracterele juridice ale patrimoniului.


Patrimoniul se individualizeaza prin urmatoarele caractere juridice:
1) Patrimoniul este o universitate juridica (universitas juris). Aceasta
inseamna ca:
a) se infatiseaza ca o masa de drepturi si obligatii legate intre ele sau ca o
grupare a mai multor astfel de mase avand fiecare un regim juridic determinat;
b) drepturile si obligatiile, fiecare in parte, sunt distincte de universalitate,
astfel incat schimbarile care s-ar produce in legatura cu aceste drepturi si obligatii
nu altereaza identitatea universalitatii.
Universalitatea care caracterizeaza patrimoniul cuprinde un activ care
insumeaza toate drepturile si un pasiv cuprinzand toate obligatiile cu continut
economic ale subiectului de drept.
2) Orice persoana are un patrimoniu.
Acest caracter priveste atat persoanele fizice, cat si pe cele juridice.
Prin Constitutie dreptul la proprietate este recunoscut si consacrat “in
terminis”. in ceea ce priveste persoana juridica, existenta patrimoniului, este una
dintre conditiile esentiale ale infiintarii.
3) Patrimoniul este unic.
Unicitatea patrimoniului presupune ca fiecare persoana are un singur
patrimoniu, aceasta unicitate insa nu exclude divizibilitatea patrimoniala. De aici
rezulta o alta caracteristica si anume:

85
C. Stãtescu ºi C. Bârsan, Drept civil. Teoria generalã a drepturilor reale, Universitatea Bucureºti 1980, p. 5; I
Apostu, Introducere în teoria dreptului de proprietate ºi a drepturilor reale principale Ed. Evrika Brãila 1998
p.4.
60
4) Patrimoniul fiecarei persoane este divizibil in mai multe mase de drepturi
si obligatii, fiecare dintre aceste mase avand un regim bine determinat.
Astfel, persoanele juridice au in patrimoniul lor spre exemplu mijloacele fixe,
mijloace circulante sau obiecte de inventar.
Persoanele casatorite pot avea potrivit art. 30-36 din Codul familiei:
- bunuri comune, dobandite in timpul casatoriei, constituind masa
patrimoniala ce poate fi urmarita doar de creditorii comuni;
- bunuri proprii dobandite inainte sau in timpul casatoriei din care este
constituita masa patrimoniala urmaribila de creditorii personali ai sotului tinut
personal.
O alta ipoteza a divizibilitatii patrimoniului este acceptarea sub beneficiu de
inventar a unei succesiuni. Potrivit art. 704 din Codul civil, succesorul isi reduce
raspunderea pentru datoriile defunctului numai in limitele activului succesoral
primit. in felul acesta nu se mai ajunge la confuziunea dintre patrimoniul
defunctului si cel al succesibilului acceptant86.

3.1.3. Functiile patrimoniului


Orice categorie juridica, deci si cea de patrimoniu, trebuie sa raspunda si sa
serveasca unei necesitati practice impuse de viata, deci sa aiba o anumita functie.
Altfel spus, se impune a cunoaste ce necesitati practice isi gasesc raspunsul in
institutia patrimoniului.
Necesitatile practice sau functiile practice ale patrimoniului sunt urmatoarele:
A) de a constitui gajul general al creditorilor chirografari;
B) de a explica si permite fenomenul subrogatiei reale cu titlu universal;
C) de a explica si permite transmisiunea universala si cu titlu universal.
Le urmarim in continuare detaliat.

86
Vezi în acest sens Julieta Manoliu, Drept succesoral, Universitatea Al. I. Cuza, Iaºi, 1974, p. 7.

61
A. PATRIMONIUL SI DREPTUL DE GAJ GENERAL AL CREDITORILOR
CHIROGRAFARI.
Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o garantie reala
(gaj, ipoteca sau privilegiu) prin care sa le fie asigurata executarea creantei pe care o
au impotriva debitorului87.
Creditorii garantati cu o garantie reala pot in caz de neexecutare din partea
debitorului, sa urmareasca bunul constituit ca garantie si din pretul lui sa se
despagubeasca cu preferinta inaintea oricaror alti creditori.
Creditorii chirografari insa nu au nici o garantie reala. Sunt ei lipsiti de
posibilitatea de a-si satisface dreptul de creanta? Cu siguranta ca nu! Ei vor putea
sa-si satisfaca dreptul de creanta atunci cand aceasta a devenit exigibila urmarind
acele bunuri care vor exista in patrimoniul debitorului la momentul exigibilitatii.
Neavand asadar o garantie reala, creditorii chirografari au drept garantie
intregul patrimoniu al debitorului privit in ansamblul sau, ca universalitate juridica
existenta independent de bunurile individuale ce intra in cuprinsul ei. Ideea de gaj
general este exprimata de articolul 1718 din Codul civil care prevede ca: “oricine
este obligat personal, este tinut cu toate bunurile sale mobile si imobile prezente si
viitoare”.
Referindu-se la “bunuri prezente si viitoare”, textul exprima ideea ca prin
faptul ca o persoana s-a obligat fata de un creditor, bunurile existente in patrimoniul
sau la momentul obligarii nu sunt indiponibilizate. Ele pot fi instrainate fara ca,
creditorii sa poata formula in principiu o pretentie legata de aceasta instrainare88.
Creditorii pot urmari deci acele bunuri existente in patrimoniul debitorului la
momentul executarii silite. Ei nu pot urmari asa zisele bunuri viitoare, decat in
masura in care intra in patrimoniul debitorului, deci devin prezente. in aceeasi
masura ei nu pot urmari bunurile ce n-au intrat inca in patrimoniul debitorului, si

87
Pentru amãnunte a se vedea C. Stãtescu ºi C. Bârsan, Tratat de drept civil - Teoria generalã a obligaþiilor (citat
în continuare Obligaþiile ...), Ed. Academiei, Bucureºti, 1981, p. 337 ºi urmãtoarele.
88
În mod excepþional, creditorii au la îndemânã calea acþiunii pauliene pentru a revoca actele frauduloase consimþite
de debitori în frauda lor, în condiþiile art. 975 din Codul civil.
62
nici pe cele care intre timp au fost instrainate, deoarece ei, creditorii chirografi, nu
au un drept individualizat in fiecare bun particular, ci un simplu drept general
asupra intregului patrimoniu. in acest fel, notiunea de patrimoniu poate explica
dreptul de gaj general al creditorilor chirografi.
Divizibilitatea patrimoniului are ca principal efect specializarea gajului
general al creditorilor chirografi. Ei nu pot asadar urmari decat acele bunuri care fac
parte din masa patrimoniala in legatura cu care s-a nascut creanta.
Astfel, in cazul persoanelor juridice, dreptul de gaj general se poarta mai intai
asupra mijloacelor banesti. Numai in masura in care acestea nu se dovedesc a fi
indestulatoare creditorii pot declansa procedura falimentului in conditiile Legii nr.
64/1995, pentru urmarirea silita si a altor mijloace materiale.
in ceea ce priveste persoanele fizice, divizibilitatea patrimoniului se
realizeaza spre exemplu in cazul sotilor, cand creditorii lor comuni pot urmari
numai bunurile lor comune, iar creditorii personali doar bunurile personale. Similar
este si cazul specializarii in situatia acceptarii succesiunii sub beneficiu de inventar.

B. PATRIMONIUL SI SUBROGATIA REALA CU TITLU UNIVERSAL.


Subrogatia inseamna inlocuire. Spre deosebire de subrogatia personala care
consta in inlocuirea unei persoane cu o alta (de exemplu creditorului initial i se
substituie un alt creditor care preia datoria debitorului), subrogatia reala se refera la
inlocuirea unui bun cu altul, care va urma aceeasi soarta juridica, aplicabila celui
dintai.
Fundamentul subrogatiei reale se gaseste in fungibilitatea obiectelor cuprinse
intr-o universalitate de drept. Astfel, daca un lucru este vandut, in cuprinsul
patrimoniului locul lui va fi luat de pretul incasat, care la randul lui va fi inlocuit cu
lucrul nou in care va fi investit.
Fenomentul de inlocuire a bunurilor, deci subrogatia reala se produce
automat, ori de cate ori aceasta inlocuire se refera la continutul unui patrimoniu.

63
Subrogatia cu titlu universal nu ar putea fi explicata decat prin notiunea de
patrimoniu, care sugereaza plastic imaginea unui recipient ce-si pastreaza existenta,
in vreme ce cuprinsul sau sufera continue inlocuiri si modificari.
Subrogatia reala cu titlu universal are o stransa legatura cu dreptul de gaj
general al creditorilor chirografari. Continutul acestui gaj est asigurat prin
subrogatia reala cu titlu universal, deoarece locul bunului instrainat va fi luat de
bunul primit in schimb, astfel incat, creditorul va putea sa urmareasca, atunci cand
creanta va deveni exigibila, acel bun concret ce s-ar afla in patrimoniul debitorului
in momentul cand se naste executarea.
Subrogatia reala cu titlu universal este subordonata divizibilitatii
patrimoniului, in sensul ca ea asigura mentinerea destinatiei diecarei mase de
bunuri. Daca o persoana casatorita vinde un bun propriu, prin subrogatie reala cu
titlu universal, partea sau bunul inlocuit are tot natura juridica a unui bun propriu.
Subrogatia reala este chemata sa functioneze si in alte cazuri de impartire sau
de restituire a unui patrimoniu.
Spre deosebire de subrogatia reala cu titlu universal, subrogatia cu titlu
particular se refera la un anumit bun privit izolat de intregul patrimoniu.
Subrogatia reala cu titlu particular nu intervine automat, ci numai daca este
expres prevazuta de lege.
Spre exemplu, art. 1721 din Codul civil prevede ca daca un bun ipotecat a
fost distrus sau deteriorat, ipoteca se va stramuta asupra sumei de bani primita cu
titlu de indemnizatie de asigurare (daca bunul a fost asigurat) sau asupra sumei
primite ca despagubire de la autorul prejudiciului.

C. PATRIMONIUL SI TRANSMISIUNEA UNIVERSALA SAU CU TITLU


UNIVERSAL.
Pe langa functiile mai sus mentionate, patrimoniul explica si transmisiunea
universala sau cu titlu universal.

64
Moartea unei persoane fizice ori reoganizarea persoanei juridice ridica
problema transmiterii drepturilor si obligatiilor in totalitatea lor. Totalitatea acestor
drepturi si obligatii constituie chiar patrimoniul persoanei, astfel incat transmiterea
lor este o transmitere universala.
intre transmiterea universala si cea cu titlu universal nu exista o deosebire de
calitate ci, de cantitate. in vreme ce transmisiunea universala priveste de exemplu
toate mobilele si imobilele, transmisiunea cu titlu universal de exemplu se refera
doar la mobile sau imobile.

3.1.4. Drepturile reale si drepturile de creanta


in componenta patrimoniului intra asa cum am vazut atat drepturi reale cat si
drepturi de creanta.
Dreptul real este acel drept subiectiv in virtutea caruia titularul sau poate sa-
si exercite atribute asupra unui lucru determinat fara a fi necesara interventia altei
persoane, in mod direct si nemijlocit.
Dreptul de creanta, este dreptul subiectiv in temeiul caruia subiectul activ
numit creditor, poate pretinde unui subiect pasiv determinat numit debitor, sa dea,
sa faca sau sa nu faca ceva.
intre cele doua categorii exista urmatoarele deosebiri:
a) Ca drept absolut, dreptul real presupune existenta unui subiect activ
determinat si a subiectului pasiv nedeterminat format din toate celelalte persoane.
Altfel spus, dreptul real este opozabil tuturor - “erga omnes”.
Ca drept relativ, dreptul de creanta presupune determinarea de la inceput
atat a subiectului activ, cat si a subiectului pasiv, singurul obligat si singurul caruia
ii este opozabil.
b) Obligatia ce revine subiectului pasiv nedeterminat in cazul dreptului real
este aceea de a nu face nimic de natura sa stanjeneasca exercitarea de catre subiectul
activ adreptului sau, ceea ce inseamna o obligatie generala negativa.

65
Dimpotriva, in cazul dreptului de creanta, obligatia subiectului pasiv poate fi
atat pozitiva - a face - cat si negativa - a nu face ceva.
c) Drepturile reale sunt insotite de efecte specifice neintalnite la dreptul de
creanta, si anume: dreptul de urmarire si dreptul de preferinta.
Dreptul de urmarire consta in facultatea recunoscuta titularului sau de a
cauta si pretinde bunul in mana oricarui s-ar afla.
Dreptul de preferinta consta in facultatea de a avea prioritate fata de orice
alt drept, in sensul satisfacerii titularului sau inaintea titularilor altor drepturi.
Drepturile reale se clasifica in doua catgorii:
a) drepturi reale principale, care au o existenta de sine statatoare,
independenta de existenta altor drepturi;
b) drepturi reale accesorii, care sunt afectate garantarii unor drepturi de
creanta, in consecinta existenta lor depinde in mod direct de existenta dreptului
garantat.

Sectiunea 3.2. Dreptul de proprietate

3.2.1. Notiuni generale. Definitie


Potrivit art. 480 din Codul civil “Proprietatea este dreptul ce-l are cineva de
a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele
determinate de lege”.
Pentru o mai buna intelegere a definitiei pe care Codul civil o da proprietatii,
este util a cita si dispozitiile art. 481, care prevad ca “nimeni nu poate fi silit sa
cedeze proprietatea sa, afara numai pentru cazuri de utilitate publica si primind o
dreapta si prealabila despagubire”.
Aceste doua texte pun in lumina conceptia clasica romana asupra proprietatii,
inspirata fara dubiu din cea franceza si anume cea a caracetrului absolut al dreptului
de proprietate.
66
Definitia formulata de textul art. 480 Cod civil a fost si este inca criticata,
intrucat lipseste din cuprinsul ei atributul posesiei.
imprejurarea ca legiuitorul a mentionat doar atributele de folosinta si de
dispozitie omitand posesia nu indreptateste insa critica, deoarece sintagma “a se
bucura”, luata in sens larg are in vedere atat dreptul de a intrebuinta bunul, cat si de
a-i culege fructele. Chiar daca expresia “a se bucura” nu este strict juridica ea
include in realitate doua din atributele dreptului de proprietate, posesia si folosinta
(jus utendi si jus fruendi).

3.2.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate


Caracterele juridice ale dreptului de proprietate sunt exclusivitatea si
perpetuitatea.
a) Caracterul exclusiv (exclusivitatea) rezulta din continutul art. 480 Cod
civil potrivit caruia “proprietatea este dreptul ce-l are cineva de a se bucura si a
dispune de un lucru in mod exclusiv”.
Notiunea de drept exclusiv scoate in evidenta ca acest drept se exercita numai
de titularul sau, cu toate atributele recunoscute, dreptului sau (posesia, folosinta si
dispozitia) prin excluderea altor persoane.
in afara de art. 480 exclusivitatea dreptului de proprietate rezulta si din
dispozitia art. 475 Cod civil care prevede ca “Oricare poate dispune liber de
bunurile ce sunt ale lui, cu modificarile stabilite de lege”.
Acest caracter cu valoare de principiu este insa susceptibil de exceptii,
existand asadar si restrictii potrivit carora unele dintre atributele dreptului de
proprietate pot fi exercitate si de alte persoane decat titularul lor (uzufructul,
servitutea, superficia etc. ...).
b) Caracterul perpetuu sau perpetuitatea dreptului de proprietate presupune
ca durata sa este nelimitata in timp si in consecinta nu se poate stinge prin
neintrebuintare din partea titularului, deci nici dupa moartea lui.
67
Prin urmare, dreptul de proprietate subzista atata timp cat nu dispare bunul,
imprejurare materializata in obiceiul popular prin expresia “a vinde sau a cumpara
de veci”. Cu toate acestea nimic nu se opune ca o persoana sa devina temporar
titular al dreptului de proprietate daca s-a convenit astfel in actul de instrainare.
Dreptul de proprietate nu dispare prin instrainarea bunului asupra caruia este
exercitat. Chiar daca prin repetate instrainari trece in patrimonii diferite,
proprietatea continua sa existe ca drept, deoarece ea se stinge in patrimoniul
dispunatorului pentru a renaste in cel al dobanditorului. Asa cum s-a precizat in
vechea doctrina romaneasca (Hamangiu, Rosetti-Balanescu, Boicoianu), “dreptul de
proprietate, se perpetueaza transmitandu-se”.
Dreptul de proprietate nu dispare prin neuz, in sensul ca principalele actiuni
reale (actiunea in revendicare imobiliara si actiunea negatorie) sunt imperscriptibile,
ca efect al perpetuitatii dreptului de proprietate.
in exercitiul actiunii in revendicare insa, posesorul poate invoca prescriptia
achizitiva (uzucapiunea), prin care acesta a dobandit dreptul de proprietate in dauna
reclamantului.
in doctrina au mai fost subliniate sau mentionate inca doua caractere ale
dreptului de proprietate, pe care ne rezumam a le mentiona, deoarece ele vor fi
studiate separat, si anume caracterul individual si cel total.
Caracterul individual consta in aceea ca dreptul nu poate fi exercitat decat de
o singura persoana si doar in mod exceptional de mai multe, cum este in cazul
coproprietatii.
Caracterul total al dreptului de proprietate presupune ca proprietarul dispune
cu toate “puterile” asupra bunului. Fiecarei “puteri” ii corespunde un anumit atribut
al dreptului de proprietate” posesia, folosinta, dispozitia. Toate aceste prerogative
apartin in exclusivitate proprietarului si numai el poate dispune de ele.

68
3.2.3. Atributele dreptului de proprietate
inca din dreptul roman, atributele dreptului de proprietate s-au apreciat si
numit la fel: jus utendi, jus fruendi si jus abutendi.
Le analizxam separat in cele ce urmeaza:
a) Posesia (jus utendi), consta in dreptul titularului de stapani in fapt un bun.
in doctrina au fost utilizate mai multe expresii. Matei Cantacuzino spunea ca prin
“jus utendi” se imtelege intrebuintarea unui lucru potrivit naturii ale specifice,
Florin Sion, “a uza de lucru in sine; Rosetti-Balanescu “dreptul de a te servi de un
lucru”.
Posesia presupune spre exemplu, dreptul de a locui casa, de a folosi masina,
de a intrebuinta un lucru etc.
Aceasta stapanire poate fi exercitata de proprietar sau de o alta persoana. intre
posesie si proprietate nu poate fi pus semnul egalitatii deoarece prima, este doar o
expresie exterioara a celei de a doua.
Mai intai este perceputa posesia (care este o stare de fapt), si apoi proprietatea
(care este o stare de drept).
Altfel spus, o persoana poate avea posesia unui bun fara a fi proprietar, dupa
cum proprietarul unui bun poate sa nu-l posede.
b) Folosinta (jus fruendi) este dreptul pe care il are cineva de a folosi
lucrurile perceptandu-le fructele naturale, civile si industriale, in interesul sau.
Potrivit art. 482 Cod civil, “proprietatea unui lucru mobil sau imobil da drept
asupra tot ce produce lucrul si asupra tot ce se uneste ca accesoriu cu lucrul, intr-
un mod natural sau artificial”.
Codul civil nu defineste “in terminis” fructele, rezumandu-se doar la a le
clasifica in naturale, industriale, civile si sporul animalelor.
Fructele sunt in definitia data de doctrina produsele obtinute de la un anumit
bun, cu o anumita periodicitate fara ca acesta sa-si altereze substanta.
Ele pot fi produse prin urmare numai de bunurile frugifere (facatoare de
fructe) si se impart in 3 categorii: 1. Naturale (se nasc indiferent de vointa omului);
69
2. Industriale (presupun interventia omului); 3. Civile (sunt consecinta unor acte
juridice - chirii, dobanzi etc.).
Spre deosebire de fructe, productele nu pot fi obtinute decat o singura data si
prin consumarea substantei bunurilor.
in cazul coproprietatii, fiecare coproprietar poate percepe, fructele doar
proportional cu cota sau intinderea dreptului sau individual de proprietate.
c) Dispozitia (jus abutendi) consta potrivit unei mai vechi conceptii in a
consuma, a instraina, a desfiinta, a distruge, a intrebuinta in mod definitiv fara
posibilitatea de reincepere pentru cel ce a uzat astfel.
Definim dreptul de dispozitie ca acea facultate a proprietarului unui bun de a
renunta irevocabil la toate atributele dreptului sau in limitele legii.
Aceasta presupune ca poate sa-l doneze, sa-l abandoneze si chiar sa-l
distruga.
Libertatea in materia dispozitiei poate fi insa ingradita in mod exceptional
prin lege.
Astfel, in materia Legii nr. 18/1991 potrivit art. 46 alin. 2, persoanele care nu
au cetatenie romana si domiciliul in Romania, precum si persoanele juridice care nu
au nationalitate romana si sediul in Romania daca dobandesc in proprietate ternuri
sunt obligate sa le instraineze in termen de un an de la data dobandirii sub
sanctiunea trecerii in mod gratuit a acestora in proprietatea statului.

3.2.4. Obiectul dreptului de proprietate


Desi obiect al dreptului de proprietate il constituie bunurile mobile si imobile,
totusi acesta poate purta si asupra unui drept, cu conditia ca el sa faca parte din
elementul activ al unui patrimoniu si sa fie in principiu transmisibil.
Dreptul de proprietate nu poate exista in principiu decat asupra unor bunuri
corporale. Cu toate acestea proprietatea poate sa fie exercitata bunaoara si asupra
unui document constatator ale uni creante, cum sunt titllurile de credit.
70
O alta cerinta generala cu privire la obiectul dreptului de proprietate este
aceea ca bunul sa existe. Existenta bunului, implica insa delimitarea sa materiala in
raport cu coordonatele inconjuratoare dar si in raport cu alte bunuri similare.
Ca mai dificila, delimitare priveste cazul bunurilor imobile atat prin natura lor
speciala cat si prin regimul juridic diferit de cel al mobilelor.
Delimitarea presupune in materia imobillor operatiunilor juridice de ingradire
si granituire.
Regimul juridic al imobilelor, are in vedere in principal regimul special al
apelor fluviale (de izvor sau curgatoare) al terenurilor si al constructiilor.

A. REGIMUL JURIDIC AL IMOBILELOR


1) Proprietatea solului implica proprietatea supraftei si a subsolului.
a) Proprietatea suprafetei este reglementata de articolul 489 Cod civil.
in spiritul acestui text, pe suprafata terenului sau proprietarul poate sa ridice
liber orice constructi sau sa faca orice plantatie. Totodata ca efect al exclusivitatii
dreptului, acesta poate interzice vecinilor sa-i aduca orice atingere. El poate in
virtutea articolului 708 din Codul civil sa taie crengile copacilor ce se intind si fac
umbra proprietatilor sale, ori radacinile intinse pe terenul sau.
in ceea ce priveste coloana aeriana ce se ridica perpendicular pe suprafata
solului, desi nu este proprietatea sa ea apartine tot titularului dreptului de
proprietate. Proprietarul poate edifica constructii de orice inaltime, cu conditia
obtinerii autorizatiei administrative.
El nu se poate insa opune survolarii proprietatii sale de aeronave si nici
transportului nergiei electrice prin cabluri suspendate. Temeiul acestor ingradiri, il
constituie prevederile articolului 135 alineatul 4 din Constitutie, potrivit carora,
spatiul aerian face obiectul exclusiv al proprietatii publice.
2) Proprietatea subsolului este instituita de articolul 489 Cod civil, potrivit
caruia proprietarului ii este recunoscut dreptul si asupra fondului sau, indiferent de
adancimea sa. Articolul 491 din Codul civil, permite proprietarului sa faca, “sub
71
fata pamantului, orice constructie si sapaturi si sa traga din ele foloasele pe care le-
ar produce.
Dreptul asupra subsolului nu este nici el nelimitat, dimpotriva este ingradit
prin anumite prevederi speciale ale legii.
Astfel, articolul 41 alineatul 4 din Constitutie precizeaza ca pentru lucrari de
interes general, autoritatea publica poat folosi subsolul oricarei proprietati
imobiliare cu obligatia despagubirii proprietarului pentru daunele aduse subsolului,
plantatiilor sau constructiilor, precum si pentru alte daune imputabile autoritatii.
Totodata, textul articolului 135 alineatul 4 stabileste ca bogatiile de orice
natura ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietatii publice.
Mai mult, decat atat, Hotararea Guvernului nr. 113/1992 distinge intre
“bogatiile solului care pot face parte din domeniul public de interes local sau
judetean, si cele care sunt declarate de interes public national.

B. REGIMUL JURIDIC AL TERENURILOR


Pana in decembrie 1989, legislatia era foarte restrictiva in ceea ce priveste
dobandirea, circulatia si instrainarea terenurilor:
- articolul 30 din Legea nr. 58/1974 stabilea interdictia instrainarilor, altfel
decat prin mostenirea legala;
- cei ce paraseau definitiv tara erau sanctionati cu trecerea terenurilor lor in
proprietatea statului;
- dobandirea proprietatii asupra terenurilor prin efectul uzucapiunii era
imposibila, caci ea nu putea fi dobandita decat prin succesiune legala.
Practic, terenurile au fost scoase din circuitul civil, si se tindea spre
desfiintarea proprietatii private asupra acestora.
Constitutia in vigoare prevede ca proprietatea privata este ocrotita in mod
egal de lege, indiferent de titular.

72
in afara de unele restrictii pe care le-am amintit deja Legea 18/1991,
stabileste cadrul juridic al dobandirii si circulatiei terenurilor in Romania. Potrivit
acestei legi, terenurile de orice fel, constituie fondul funciar al Romaniei.

C. REGIMUL JURIDIC AL CONSTRUCTIILOR


in legislatia anterioara au existat mai multe restrictii si limitari ale dreptului
de proprietate avand ca obiect constructiile.
Articolul 5 din Legea nr. 4/1973 stabilea ca “cetatenii au dreptul sa aiba in
proprietate personala o singura locuinta si o singura casa de odihna pentru ei si
familiile lor”.
Articolul 60 alineatul 1 litera a, din Legea nr. 5/1973 referitoare la
administrarea fondului locativ si reglementarea raporturilor dintre proprietari si
chiriasi, stabilea reguli referitoare la normarea suprafetei locuibile, in sensul ca
fiecare persoana avea dreptul la o singura camera.
in ceea ce priveste casele de odihna, articolele 45-58 din Legea 5/1973
dispuneau ca acestea sa aiba dimensiuni restranse si sa se rezume strict la nevoile
proprietarilor si familiilor lor.
Prin abrogarea unor acte normetive care restrangeau dreptul de proprietate
asupra constructiilor, persoanele fizice si juridice au in prezent posibilitatea sa
dobandeasca si sa construiasca mai multe locuinte.
Decretul Lege nr. 61/7 februarie 1990, prevedea pentru prima oara
posibilitatea compararii locuintelor proprietate de stat de catre chiriasii care locuiau
in ele.
Cei care au cumparat locuinte si al caror teren aferent a trecut prin efectul
Legii 58/1974 in proprietatea statului, au dobandit prin efectul Legii 18/1991
dreptul de proprietatea aupra acestora prin decizia prefectului.
Legea 85/22 iulie 1991, a extins sfera locuintelor ce pot fi vandute si asupra
acelora construite din fondurile fostelor unitati economice sau bugetare, in conditiile
Decretului Legea 61/1990.
73
Edificarea unei constructii, impune obtinerea autorizatiei eliberate de
autoritatea administrativa competenta, potrivit procedurii prevazute de Legea nr.
50/1991.

D. REGIMUL JURIDIC AL APELOR


Constitutia reglementeaza in articolul 135 alineatul 4 imprejurarea ca apele cu
potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi folosite in interesul public si
marea teritoriala fac obictul exclusiv al proprietatii publice.
Potrivit articolului 5 din Legea nr. 17/7 august 1990, apele maritime
interioare, marea teritoriala, solul si subsolul acestora precum si spatiul aerian de
deasupra lor fac parte din teritoriul Romaniei.
Articolul 2 din Legea nr. 18/1991, citat mai sus, se refera printre altele, la
terenurile aflate permanent sub ape, adica albiile minore ale cursurilor de ape,
cuvetele lacurilor la nivelurile maxime de retentie, fundul apelor maritime interioare
si al marii teritoriale, toate acestea facand parte din domeniul public al statului, fiind
deci scoase din circuitul civil.
Asupra apelor din domeniul public, riveranii nu au nici un drept, si nici
asupra foloaselor pe care acestea le-ar putea da in mod natural.
Iata insa asupra caror ape poate fi exercitat dreptul de proprietate de catre
persoanele particulare:
Apele pluviale fac parte din categoria de bunuri numita “res comunis”, astfel
incat ele devin proprietatea titularului fondului pe care au cazut.
Doar in acest caz, apa de ploaie (ca si cea rezultata din topirea zapezilor sau
ghetarilor) poate forma obiectul proprietatii private, in sensul ca proprietarul
terenului poate sa o foloseasca in mod exclusiv. El poate sa o retina pe terenul sau
sau sa o lase curga pe fondurile inferioare. in cazul apelor pluviale, sunt inaplicabile
dispozitiunile articolului 581 din Codul civil, locuitorii unei localitati rurale
neputandu-se impotrivi dreptului de dispozitie al titularului. in momentul in care a

74
cazut apa inceteaza a mai fi un lucru al nimanui (res nullius), apartinand
proprietarului fondului.
Proprietarii fondurilor inferioare sunt opriti sa stavileasca curgerea naturala a
apei pe terenurile lor.
O obligatie similara are insa si proprietarul fondului superior, oprit sa
stavilesca scurgerea naturala a apei pe terenul inferior (articolul 578 alineatul 3 Cod
civil).
Apele de izvor. Potrivit articolului 579 Cod civil cel care este proprietarul
terenului este si proprietarul izvorului, deoarece acesta face parte din fond. Legea
prevede “in terminis” ca “Cel ce are un izvor pe proprietatea sa poate face orice
intrebuintare cu dansul fara insa a vatama dreptul ce proprietarul fondului inferior
este dobandit sau prin vreun titlu sau prin prescriptie asupra acestui izvor”.
Cu alte cuvinte, proprietarul terenului poate opri apa izvorului, impiedicandu-
o sa curga pe fondul inferior, poate desfiinta izvorul sau sa-i schimbe cursul.
Odata trecuta insa apa pe terenul vecin, aceasta devine prin accesiune
proprietatea titularului acestui fond.
Regula din articolul 579 Cod civil comporta totusi doua exceptii atunci cand:
a) proprietarul fondului vecin a dobandit un drept asupra izvorului (prin
conventie, prescriptie etc.);
b) apa izvorului este necesara locuitorilor unei localitati rurale - caz prevazut
de articolul 581 Cod civil.
Apele curgatoare. Atat Constitutia cat si Legea 18/1991, stabilesc care ape
curgatoare fac parte din domeniul public, deci asupra carora nimeni nu poate
dobandi un drept de proprietate sau orice alt drept real.
Cu toate acestea textul articolului 582 din Codul civil prevede doua situatii
cand apele curgatoare, altele decat cele din domeniul public, pot fi folosite si
anume:
a) apele curgatoare care marginesc o proprietate;
b) apele curgatoare care trec prin interiorul unei proprietati.
75
a) apele curgatoare care marginesc o proprietate.
Potrivit articolului 582 Cod civil, acela a carui proprietate se afla pe marginea
unei ape curgatoare, poate lua apa pentru irigarea proprietatii sale, fara insa a abate
cu totul cursul apei.
Dreptul de a folosi apa apartine tuturor riveranilor, intinderea acestuia fiind
proportionala cu intinderea fondului. Totodata acestia pot extrage pietris, sa taie
trestie sau rachita ori sa pescuiasca.
Singura interdictie, consta in oprirea proprietarului fondului de a schimba
cursul apei.
b) apa curgatoare care trece prin interiorul unei proprietati.
Situatia este reglementata de articolul 582 alineat 2 din Codul civil.
Potrivit acestui text proprietarul pe al carui fond trece apa curgatoare, o poate
folosi, “in toata intinderea prin care ar avea curgere, cu indatorirea de a-i lasa cursul
firesc, la iesirea din proprietatea sa. Lui ii este insa interzis sa foloseasca toata apa
in interesul sau, daca prin aceasta prejudiciaza pe ceilalti proprietari riverani din
aval.

3.2.5. Formele dreptului de proprietate. Proprietatea privata.


Potrivit art. 135 alineat 2, din Constitutie “proprietatea este publica sau
privata”.
Referindu-se la proprietatea statului, Codul civil precizeaza in art. 475-489 ca
acesta poate fi publicata sau privata.
Legea 18/1991, referindu-se la fondul funciar prevede ca terenurile pot
apartine, fie domeniului public, fie celui privat.
Din textele mai sus citate, rezulta ca legiutorul se refera la doua ipostaze ale
proprietatii, si anume proprietatea privata si proprietatea publica.
Art. 41, alineat 1, Constitutie, referindu-se la fondul funciar prevede ca
terenurile pot apartine, fie domeniul public, fie celui privat.

76
Cu toate acestea, Codul civil ofera cadrul juridic cel mai complet de
reglementare a proprietatii private sub toate aspectele.
Definitia doctrinara a proprietatii private este urmatoarea:
Dreptul de proprietate privata este dreptul ce apartine persoanelor fizice,
juridice, statului sau unitatilor administrativ teritoriale asupra unor bunuri mobile
sau imobile, exercitand asupra lor atributele dreptului de proprietate, in mod
exclusiv si perpetuu, in limitele legii.

A. CARACTERLE JURIDICE ALE PROPRIETATII PRIVATE


Caracterele juridice ale proprietatii private sunt urmatoarele:
Alienabilitatea consta in caracterul dreptului de a putea fi instrainat sub orice
forma prin acte intre vii sau pentru cauza de moarte. Acest caracter este o
consecinta generala a faptului ca bunurile aflate in circuitul civil indiferent de
titularul lor pot fi instrainate.
Prescriptibilitatea este caracterul dreptului de proprietate, in virtutea caruia
aceasta este supusa prescriptiei achizitive. Modurile de dobandire a proprietatii
private sunt aplicabile tuturor titularilor, astfel incat, asupra unui bun, indiferent de
proprietarul sau poate fi dobandit dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii.
Sesizabilitatea consta in aceea ca bunurile care formeaza obiectul proprietatii
private pot fi urmarite de creditori pentru realizarea creantelor lor, potrivit regulilor
de drept comun.
in acest sens, drpetul comun il constituie articolul 1718 Cod civil, potrivit
caruia “orice este obligat personal este tinut de a indeplini indatoririle sale cu toate
bunurile sale mobile si imobile, prezente si viitoare”.
De asemenea, art. 1719 Cod civil prevede ca “Bunurile unui debitor servesc
spre asigurarea comuna a creditorilor sai”.
in mod exceptional, s-a apreciat ca bunurile din proprietatea privata a statului
nu pot fi sechestrate, deoarece statul este intotdeauna solvabil.

77
Despre caracterul exclusiv si perpetuu al dreptului de proprietate privata s-a
discutat intr-un capitol anterior.

B. SUBIECTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATA


Titulari ai dreptului de proprietat privata pot fi persoanele fizice, persoanele
juridice, statul, comunele, orasele, municipiile si judetele.
Potrivit Legii 69/1991 (art. 4), comunele, orasele si judetele sunt persoane
juridice.
in calitate de persoane juridice de drept civil, unitatile administrativ
teritoriale, au in proprietate bunuri din domeniul privat. Dimpotriva, in calitate de
persoane juridice de drept public, acestea sunt titulare ale dreptului de proprietate a
bunurilor domeniului public de interes local.
in ceea ce priveste societatile comerciale organizate, potrivit art. 16 din Legea
nr. 15/1990, titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor fostelor intreprinderi
sunt acestea, in vreme ce statul este doar proprietarul actiunilor.
O situatie speciala o au in prezent fostele I.A.S.-uri transformate in societati
comerciale si care nu au fost inca integral privatizate: actionari ai acestora, pot fi
persoanele fizice, care au dobandit actiuni in temeiul art. 36 din Legea 18/1991.

C. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATA


1) Persoanele fizice pot avea in proprietate orice bun mobil sau imobil aflat
in circuitul civil. Sub aspectul obiectului, dreptului de proprietate privata este in
principiu nelimitat in sensul ca o persoana fizica poate avea oricate locuinte, teren
arabil, actiuni etc.
Persoanele fizice pot dispune liber de bunurile din patrimoniul lor, le pot
instraina sub orice forma, pot crea drepturi reale prin dezmembrarea proprietatii lor,
cladirile pot fi inchiriate iar terenurile arendate.
2) Persoanele juridice
in prezent in Romania sunt multe categorii de persoane juridice.
78
Sub titlu de exemplu - societati comerciale infiintate potrivit Legii 31/1991,
societatile comerciale si regiile autonome infiintate potrivit Legii 15/1990,
societatile agricole infiintate potrivit Legii 36/1992 etc.
Tuturor acestora le este comun faptul ca trebuie sa aiba un patrimoniu
propriu, distinct de cel al asociatilor, afectat realizarii unui scop social licit89.
in patrimoniul acestora se gasesc bunuri mobile sau imobile asupra carora
exercita un drept de proprietate privata.
in afara acestor categorii de persoane juridice, societatile comerciale agricole
sau civile cu scop lucrativ mai sunt si persoane juridice cu scop nelucrativ, cum este
cazul fundatiilor, sindicatelor sau a asociatiilor obstesti, care pot fi titulare ale
dreptului de proprietate privata.
in aceeasi masura sunt titulare ale dreptului de proprietate privata, cultele
religioase precum si asezamintele bisericesti.
Acestea sunt autonome fata de stat, care se limiteaza doar la sprijinirea
activitatii lor. Asupra terenurilor din patrimoniul lor, cultle si asezamintele
bisericesti exercita in exclusivitate atributele dreptului de proprietate privata, avand
totodata legitimare procesuala in procesele ce au ca obiect dreptul lor de proprietate.
Statul si unitatile administrative, exercita prerogativele proprietatii private
asupra bunurilor ce fac parte din domeniul privat al statului si unitatilor
administrative teritoriale.
Aceasta proprietate, numita si dominiala90, si-a gasit consacrarea in Legea
18/1991, Legea 31/1991, Legea 69/1991, Legea 15/1990 sau Legea 58/1991 cu
privire la privatizarea societatilor comerciale.
Codul civil nu reglementeaza expres domeniul privat al statului. Art. 477 Cod
civil prevede ca averile vacante si fara stapan precum si ale persoanelor ce mor fara
mostenitori sau ale caror mosteniri sunt lepadate, apartin statului.

89
A se vedea în acest sens ºi Gh. Beleiu, op. cit., p. 343.
90
Pentru definirea proprietãþii dominiale, vezi E.Safta Romano, Dreptul de proprietate privatã ºi publicã în
România, Ed. “Grafix”, Iaºi, 1993, p. 93.
79
Art. 6 din Legea nr. 18/1991 prevede ca in domeniul privat al statului intra
terenurile din componenta societatilor comerciale cu capital de stat.
Art. 73 din Legea 69/1991 dispune ca domeniul privat al unitatilor
administrativ teritoriale este alcatuit din bunurile mobile si imobile, aflate sau
intrate in proprietatea acestor unitati prin caile si mijloacele prevazute de lege,
exceptand bunurile apartinanr domeniul public.
in principiu, bunurile care alcatuiesc domeniul privat al statului si unitatilor
administrativ teritoriale, nu sunt limitativ prevazute de lege, carcterul limitativ fiind
specific doar domeniul public.
Bunurile din aceasta categorie, pot fi concesionate, inchiriate sau date in
locatie de gestiune, prin licitatie publica.

3.2.6. Proprietatea publica


Dreptul de proprietate publica este dreptul real care apartine statutului si
unitatilor administrativ teritoriale, asupra unor bunuri mobile si imobile de interes
national sau local, asupra carora exercita atributiile dreptului de proprietate.
Legislativ, proprietatea publica est reglementata de Constitutie, Codul civil si
o serie de legi speciale.
Constitutia in art.135 alineat 3 foloseste termenul de proprietate publica
precizand ca apartine statului sau unitatilor administrativ teritoriale.
Art. 475 alin. 2 Cod civil precizeaza ca bunurile care nu sunt ale particularilor
sunt administrate si nu pot fi instrainate decat dupa regulile si formele prescrise
anume pentru ele. Articolele 476, 477, 478 enumera care sunt aceste bunuri cu
precizarea ca ele apartin domeniului public.
Art. 21 din Legea 15/1991 foloseste sintagma “Sector public si privat”.
Art. 4 din Legea 18/1991 prevede ca terenurile “pot apartine domeniului
public sau domeniului privat”.

80
A. CARACTERELE JURIDICE ALE PROPRIETATII PUBLICE
Articolul 74 alineatul 1, din Legea 69/1991, privind administratia publica
locala prevede ca “bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile,
imprescriptibile si insesizabile”. Din text, rezulta expres cele trei caractere juridice
si anume:
1. Caracterul inalienabil, prin care se intelege ca bunurile din domeniul
public sunt scoase din circuitul civil.
Acest caracter este subliniat si de textul constitutional, art. 135 alin. 5
prevazand ca “Bunurile proprietate publica sunt inalienabile”. in acelasi sens, art. 5
alineatul 2 din Legea 18/1991 prevede ca “terenurile care fac parte din domeniul
public sunt scoase din circuitul civil”91.
Desi sunt inalienabile, prevederea constitutionala permite ca, in conditiile
legii asemenea bunuri sa poata fi date in administrarea regiilor autonome ori a
institutiilor publice, concesionare sau inchiriate. Deosebit fata de cele proprietate
privata, bunurile din domeniul public nu pot fi niciodata insa instrainate, statului
fiindu-i inaccesibil atributul dispozitiei cu privire la aceste bunuri.
2. Caracterul imprescriptibil, consta in faptul ca nimeni nu ar putea opune
vreodata titularului domeniului public prescriptia achizitiva.
Articolul 1844 Cod civil dispune ca, “nu se poate prescrie domeniul lucrurilor
care, prin natura lor proprie sau printr-o declaratie a legii nu pot fi obiecte de
proprietate privata ci, sunt scoase in afara de comert”.
Articolul 5 alineat 2 din Legea 18/1991 prevede ca dreptul de proprietate
asupra terenurilor apartinand domeniului public este imprescriptibil.
3. Caracterul insesizabil, presupune impiedicarea urmaririi bunurilor din
domeniul public pentru realizarea creantelor.
intrucat statul este intotdeauna solvabil, atat datoriile sale, cat si ale unitatilor
administrativ-teritoriale se platesc ori se lichideaza prin aplicarea unor norme

91
Bunurile din aceastã categorie, pot fi concesionate, închiriate sau date în locaþie de gestiune, prin licitaþie publicã.

81
financiare speciale, nefiind aplicabile dispoziviile de drept comun referitoare la
urmarirea silita92.
Dimpotriva daca asemenea bunuri ar fi urmaribile, atunci ar insemna indirect
ca oricine ar putea dobandi un drept de proprietate asupra lor, ceea ce contravine
caracterului lor inalienabil.
in aceeasi masura, dreptul de proprietate publica este totodata
nedezmemebrabil.

B. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICA


Spre deosebire de proprietatea privata, nu orice bun mobul sau imobil face
parte din domeniul public.
Potrivit criteriului importantei sociale, domeniul public poate fi de interes
national, cand atributele proprietatii sunt exercitate de stat, sau de interes local, cand
proprietatea apartine comunelor, oraselor, municipiilor sau judetelor.
De asemenea, sunt bunuri de uz public accesibile tuturor persoanelor
(parcuri, piete, strazi) si bunuri de interes public care desi nu pot fi folosite de orice
persoana, sunt destinate de a fi folosite pentru activitati ce intereseaza pe toti
membrii societatii (scoli, teatre, muzee, biblioteci).
Articolul 135 alineat 4, din Constitutie, prevede ca fac obiectul exclusiv al
proprietatii publice, bogatiile de orice natura ale subsolului, caile de comunicatii,
spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce pot fi folosite in
interesul public, plajele, marea tetirotiala, resursele stabilite de lege.
Referiri la bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate publica, fac si alte
legi speciale ca Legea 18/1991 privind fondul funciar, Legea 69/1991 privind
administratia publica locala sau Hotararea Guvernului nr. 113/06.03.199293.

92
Pentru amãnunte privind procedura fiscalã, I. Gliga, Drept financiar public, Ed. ALL, Bucureºti 1994, p. 136.

93
În sensul acestora, vezi precizãri în V. Nistor ºi I. Apostu, Drept public ºi privat, Ed. Zigotto Galaþi 1994, p. 54.

82
3.2.7. Modalitatile dreptului de proprietate

A. NOTIUNI GENERALE
Desi dreptul de proprietate se infatiseaza de regula ca un drept pur si simplu
avand un singur titular, exista si situatii cand acesta poate fi afectat de modalitati
sau poate avea mai multi titulari.
Definim modalitatile juridice ale dreptului de proprietate, ca fiind acele
ipostaze cand mai multe persoane au un drept de proprietate asupra unui bun sau
mase de bunuri ori exista anumite situatii de incertitudine temporara cu privire la
dreptul de proprietate.
Exista asadar, doua categorii de modalitati juridice si anume:
1) atunci cand dreptul de proprietate se gaseste intr-o situatie juridica de
incertitudine temporara, cum este cazul proprietatii rezolubile si a celei anulabile.
2) atunci cand mai multe persoane au asupra bunului un drept de proprietate,
cum este cazul proprietatii comune in cele doua forme, proprietatea comuna pe cote
parti si in devalmasie.

B. PROPRIETATEA REZOLUBILA
Proprietatea rezolubila apare in situatia cand transferul proprietatii de la o
persoana la alta a operat sub o conditie rezolutorie.
Ce este conditia, de ce rezolutorie?
Ca modalitate a actului juridic civil conditia este un eveniment viitor si
nesigur ca realizare, de care depinde existenta (nasterea sau stingerea) actului
juridic civil.
Conditia rezolutorie potrivit articolului 1019 Cod civil este acea modalitate
care supune “desfiintarea obligatiei la un eveniment viitor si necert”.

83
Este asadar rezolutorie acea conditie de acarei indeplinire depinde
desfiintarea actului juridic civil94. Urmatoarea clauza constituie de exemplu, o
conditie rezolutorie “Prezenta vanzare se desfiinteaza daca vanzatorului i se naste
un copil in doi ani de la incheierea contractului”.
Revenind la proprietatea rezolubila, concluzionam ca in cazul in care se
indeplineste conditia, dreptul se desfiinteaza retroactiv.
Dimpotriva, daca nu se indeplineste conditia rezolutorie, dobanditorul isi
vede consolidat dreptul sau. in ceea ce-l priveste pe acesta, conditia ca eveniment
viitor si nesigur are valoarea unei conditii suspensive, intrucat implinirea acesteia
este legata nasterea actului juridic (perfectarea actului peste doi ani daca nu se naste
un copil, in exemplu dat).
Practic pana in momentul implinirii conditiei, proprietatea, apartine in acelasi
timp la doua persoane: dobanditorului proprietar sub conditie rezolutorie si
transmitatorului sub conditie suspensiva. Proprietatea rezolubila poate fi rezultatul
vointei legii sau al vointei partilor.
a) Este rezolubila prin efectul legii proprietatea dobandita ca efect al
donatiei. Potrivit articolului 835 Cod civil, daca donatorului i se va naste un copil,
dreptul de proprietate se va revoca, daca nu, dreptul de proprietate al donatarului se
va consolida.
Este de asemenea rezolubila prin efectul legii proprietatea dobandita sub
conditiunea facultatii de rascumparare (art. 1371 Cod civil).
b) Este rezolubila prin efectul vointei partilor proprietatea rezultata dintr-o
vanzare cu pact de rascumparare.

94
Gh. Beleiu op. cit., p. 154.
84
C. PROPRIETATEA ANULABILA
Proprietatea anulabila este acea modalitate juridica a dreptului de proprietate
dobandit de o persoana printr-un act juridic anulabil (lovit de nulitate relativa): de
exemplu dolul sau eroarea, viciu de consimtamant.95
Atunci cand proprietatea este dobandita printr-un act juridic anulabil, sunt
posibile 3 ipoteze:
1. actul translativ anulabil este confirmat de catre titularul actiunii in anulare.
in aceasta situati, actul juridic se transforma dintr-un anulabil intr-unul pur si
simplu, consolidandu-se in consecinta dreptul de proprietate al dobanditorului.
2. titularul actiunii in anulare obtine anularea actului, deci inceteaza dreptul
de proprietate a dobanditorului retroactiv.
3. dreptul la actiune al titularului se precrie. Ca efect, se consolideaza dreptul
de proprietate al dobanditorului.
in toate cele trei ipoteze starea de incertitudine a dreptului de proprietate este
temporara, anulabilitatea dreptului fiind posibila pana la confirmarea lui sau pana la
implinirea termenului de prescriptie.

D. PROPRIETATEA COMUNA
Proprietatea comuna este cea mai importanta si frecventa modalitate a
dreptului de proprietate. Caracteristic proprietatii comune este faptul ca toate
prerogativele dreptului apartin impreuna si concomitent mai multor titulari.
Proprietatea comuna este susceptibila de a fi exercitata pe cote parti sau in
devalmasie (temporar ori perpetuu sau fortat).
Deosebirea dintre proprietatea comuna pe cote parti si proprietatea comuna in
devalmasie, consta in aceea ca in primul caz fiecare dintre titulari are determinata

95
Nu eroarea obstacol, deoarece ea presupune lipsa consimþãmântului, ori aceastã deficienþã este sancþionatã cu
nulitate absolutã!.

85
cate o fractiune ideala din drept, pe cand in cazul devalmasiei stapanirea comuna
nu este dublata de determinarea cotei.
1.) Dreptul de proprietate comuna pe cote parti
Definitie, notiuni generale
Cunoscut si sub denumirea de coproprietate, proprietatea comuna pe cote
parti se caracterizeaza prin aceea ca acelasi bun, nefractionat in materialitatea sa
apartine concomitent mai multor titulari, fiecare dintre acestia avand numai o cota
parte ideala din dreptul de proprietate.
Astfel spus, dreptul fiecaruia se refera la intregul bun si se intalneste cu
dreptul celorlalti in fiecare dintre cele mai mici particule ce alcatuiesc bunul in
materialitatea sa96.
Titularii dreptului de proprietate comuna pe cote parti cunosc intinderea
dreptului lor asupra bunului comun, dar ei nu cunosc partea materiala din bunul
comun ce corespunde intinderii drepturilor lor. De exemplu, doua persoane au in
proprietate comuna un imobil format din teren si casa de locuit. intinderea dreptului
fiecaruia este determinata printr-o fractiune (2/3, 3/5 etc.) sau printr-un procent
(25%, 50%) fara insa ca vreunul sa cunoasca exact care parte din teren sau din casa
de locuit corespunde dreptului sau.
Din cele expuse rezulta ca doua idei sunt diriguitoare pentru configurarea
notiunii de proprietate comuna pe cote parti, si anume:
a) nici unul dintre coproprietari nu este titular exclusiv al unei fractiuni
materiale din bun. Daca bunul ar fi fractionat si fiecare parte ar apartine in
exclusivitate unui proprietar dreptul de proprietate ar fi exclusiv.
b) fiecare dintre coproprietari este titular exclusiv numai al cotei parti ideale,
abstracte din dreptul de proprietate. Dreptul este fractionat, nu insa si bunul in
materialitatea sa.

96
C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit., p. 180.
86
La randul sau proprietatea comuna pe cote poate fi privita in doua forme, si
anume proprietatea comuna pe cote parti care are ca obiect un bun individual, si
indiviziunea ce are ca obiect o universalitate de bunuri.
Daca proprietatea comuna pe cote parti este o modalitate a dreptului de
proprietate, indiviziunea este o modalitate a patrimoniului. Codul civil nu da o
reglementare de ansamblu nici proprietatii comune pe cote parti si nici indiviziunii,
ci se refera incidental la ele atunci cand vorbeste despre imparteala succesorala in
art. 728 si urmatoarele.
Din punctul de vedere al duratei, coproprietatea poate fi de doua feluri si
anume:
I) proprietatea comuna pe cote parti obisnuita sau temporara, care poate
inceta prin efectul impartelii sau partajului bunului;
II) proprietatea comuna pe cote parti fortata sau perpetua ce nu poate sa
inceteze, nefiind posibila imparteala.
Le urmarim in detaliu:
I) Proprietatea comuna pe cote parti obisnuita sau temporara
De regula, proprietatea comuna pe cote parti are un caracter temporar, ea
nascandu-se ca o consecinta a mostenirii cand in urma defunctului raman mai multi
succesori.
Doua principii caracterizeaza proprietatea comuna pe cote parti obisnuita, si
anume:
a) copartasul nu are un drept exclusiv asupra unei parti determinate din bun in
materialitatea sa;
b) fiecare copartas are un drept exclusiv numai asupra unei cote parti ideale
din drept.
La randul sau, fiecare dintre aceste principii genereaza drepturile care revin
fiecarui copartas si anume:

87
Din primul principiu enuntat, rezulta consecinta ca nici unul dintre copartasi
nu poate infaptui acte cu privire la bun in intregul sau fara acordul celorlalti.
Aceasta consecinta poarta numele de regula unanimitatii.
Aceasta regula se refera la urmatoarele acte:
- Actele materiale care privesc folosinta bunului, sunt permise copartasilor,
cu conditia de a nu schimba destinatia bunului. Cat priveste fructele, acestea se
cuvin coproprietarilor proprotional cu cota fiecaruia.
- in matria actelor juridice, trebuie facuta distinctia intre actele de
dispozitiune si cele de administrare.
Nici unul dintre copartasi nu poate face fara acordul celorlalti acte de
dispozitie, cu privire la intregul bun.
Daca totusi a fost facut un asemenea act, valabilitatea lui depinde de
rezultatul impartelii: daca bunul sau partea materiala vor intra in patrimoniul
dispunatorului, actul de dispozitie va fi retroactiv valabil. in caz contrar, tot
retroactiv, acesta va fi desfiintat.
Desi regula unanimitatii urmareste si actele de administrare a bunului, in
practica juridica s-a admis punctul de vedere ca actele de conservare a bunului pot fi
facute de un singur copartas, fara a fi necesar acordului celorlalti.
Din cel de al doilea principiu, decurge consecinta ca fiecare copartas poate sa
dispuna liber si neingradit de cota sa ideala de drept. Aceasta nu schimba natura
juridica a bunului, intrucat opereaza doar o subrogatie personala, referitoare la
inlocuirea unui copartas cu un altul.
Situatia s-ar schimba doar in ipoteza in care instrainarea s-ar face tot catre un
coproprietar, care in felul acesta ar dobndi proprietatea exclusiva si integrala asupra
bunului.
incetarea coproprietatii temporare are loc de regula prin imparteala, cunoscuta
sub denumirea de partaj.
in felul acesta se pune capat starii de coproprietate ori de indiviziune, in
sensul ca bunul sau bunurile stapanite in comun pe cote parti sunt impartite intre
88
copartasi, fiecare dintre ei devenind proprietarul unui bun dintre cele ce formau
obiectul coproprietatii, in cazul in care bunul poate fi impartit in natura.
in caz contrar, bunul se atribuie in intregime unuia dintre copartajanti cu
obligarea sa la plata catre ceilalti a echivalentului valoric al cotei lor.
Daca nici unul nu doreste sa preia bunul, acesta va fi vandut la licitatie,
achivalentul valoric fiind impartit potrivit cotelor lor, copartasilor.
Articolul 728 Cod civil stabileste regula ca dreptul de a cere incetarea
indiviziunii este imprescriptibil. Regulile referitoarela indiviziune sunt aplicabile
insa si in materia coproprietatii.
in aceeasi masura este aplicabila si dispozitia din art. 728 Cod civil, potrivit
careia nimeni nu poate fi silit a ramane in diviziune.
in fine, incetarea copropritatii poate avea loc si in situatia cand unul dintre
copartasi devine titular al tuturor celorlalte parti, prin succesiune, cumparare,
donatie etc.

II) Proprietatea comuna pe cote parti, fortata si perpetua


Notiuni generale
Regula o constituie coproprietatea temporara dar, in mod exceptional, ea
poate avea un caracter perpetuu, deci fortat.
Coproprietatea este fortata, deoarece se mentine indiferent de vointa
coproprietarlor, si perpetua intrucat nu poate inceta pe calea obisnuita a impartelii.
Bunurile care alcatuiesc obiectul acestei forme de coproprietate sunt accesorii
altor bunuri principale, a caror soarta juridica o urmeaza potrivit principiului
“accesorium sequitur principale”.
Cazuri de coproprietate fortata
Exista coproprietate fortata in urmatoarele cazuri:
1) coproprietatea fortata a unor bunuri considerate ca bunuri de familie
(morminte, manuscrise, tablouri si fotografii de familie);

89
2) coproprietatea fortata asupra partilor comune din cadirile cu mai multe
etaje si apartamente;
3) copropritatea fortata asupra lucrurilor comune necesare pentru folosirea a
doua imobile vecine;
4) coproprietatea fortata a despartiturilor comune.
Le urmarim pe toate in detaliu:
1) Chestiunile referitoare la prima situatie nu comporta discutiune, intrucat in
mod natural acestea nu pot fi partajate prin insasi destinatia lor economica.
2) Situatia cladirilor cu mai multe locuinte si spatii este reglementata in
prezent de doua acte normative si anume: Legea 50/1991, privind autorizarea
executarii constructiilor si Legea 85/1992 privind vanzarea de locuinte si spatii cu
alta destinatie construite din fondurile statului.
Potrivit articolului 36 alineatul 1 din Legea 50/1991, atunci cand intr-o
cladire se realizeaza mai multe apartamente si suprafete locative cu alta destinatie,
proprietarii acestora dobandesc si o cota parte de proprietate supra tuturor partilor
de constructii si instalatii, precum si asupra tuturor dotarilor care, prin natura lor, nu
se pot folosit decat in comun.
in acelasi timp, ei dobandesc si cota parte de dreptul de concesiune asupra
terenului apartinand domeniului privat al statului.
Articolul 10 din Legea 85/1992, prevede ca dreptul de proprietate se
dobandeste si asupra terenului aferent cladirii asa cum a fost el determinat prin
autorizatia de constructie, iar valoarea cotei se include in pret.
3) Coproprietatea fortata asupra cladirilor comune necesare sau utile pentru
folosirea a doua imobile vecine. Servesc pentru folosirea a doua imobile vecine,
drumurile, potecile, fantanile sau izvoarele, in masura in care se gasesc chiar pe
linia de hotar dintre cele doua proprietati.
Dimpotriva, daca acestea s-ar afla pe unul dintre fondurile invecinate si ar
servi pentru utilizarea celuilalt, situatia juridica nu mai este coproprietatea, ci
servitutea.
90
4) Coproproetatea despartiturilor comune
Expresia “despartiturii comune” desemneaza zidul, santul sau gardul care
separa doua proprietati invecinate, si cu privire la care opereaza prezumtia de
coproprietate.
Asupra acestora cei doi proprietari au un drept egal, coproprietatea lor fiind
fortata si perpetua, accesorie dreptului de proprietate asupra imobilelor invecinate.
a) Zidul despartitor este, potrivit art. 590 Cod civil, “orice zid care serveste
de despartire intre cladiri sau intre curte si gradina si intre ograzi la tara, se
socoteste comun daca nu exista titlu sau semn care ar proba contrariul”.
Dimpotriva, daca zidul este inclinat, articolul 591 Cod civil instituie
prezumtia ca acesta ar apartine exclusiv proprietarului dinspre care exista planul
inclinat.
Caracterul fortat al coproprietatii rezulta si din dispozitiile articolului 598
Cod civil, potrivit carora orice vecin poate sa faca zidul comun in tot sau in parte,
platind celuilalt jumatate din valoarea sa sau a partii ce vrea sa o faca comuna.
Ambii coproprietari insa sunt obligati la repararea si intretinerea zidului
comun.
b) santul comun
Potrivit articolului 602 Cod civil “toate santurile intre doua proprietati se
socotesc a fi comune de nu va fi titlu sau semn contrariu”.
Printre semnele de necomunitate, articolele 603, 604, prevad ca santul
apartine exclusiv celui pe al carui teren a fost aruncat sau inaltat pamantul.
c) Gardul comun
Potrivit art. 606Cod civil “orice gard ce desparte doua proprietati se
socoteste comun, afara daca numai una singura din doua proprietati va fi ingradita
sau de nu va fi un titlu sau posesiune indestulatoare care sa constate din contra”.
Textul instituie asadar o prezumtie relativa de comunitate, ce poate fi rasturnata prin
proba contrarie.

91
in ceea ce priveste arborii care se gasesc in gardul comun, si ei sunt prezumti
a fi tot comuni pana la proba contrarie. Atat fructele cat si lemnul lor apartin
coproprietarilor in functie de cotele lor.

2. Dreptul de proprietate comuna in devalmasie


Notiuni generale
Dreptul de proprietate in devalmasie constituie a doua ipostaza in care se
infatiseaza dreptul de proprietate comuna.
Caracteristic proprietatii devalmase, spre desebire de proprietatea comuna pe
cote parti, este faptul ca la devalmasie titularii nu au precizata o cota parte din
drept, aceasta apartinandu-le tuturor, impreuna si nefractionat.
Legislatia noastra nu cuprinde o reglementare generala a dreptului de
proprietate comuna in devalmasie.
Notiunea, caracterele si regimul juridic al devalmasiei, au fost totusi
configurate in baza dispozitiunilor cuprinse in Codul familiei cu privire la
comunitata de bunuri a sotilor, precum si cu importanta contributie a literaturii de
specialitate97.
Singurul caz de proprietate devalmasa cunoscut in dreptul romanesc actual, il
constituie comunitatea de bunuri a sotilor, numita si “devalmasie matrimoniala”.
Izvorul acestei devalmasii il constituie faptul dobandirii de catre oricare
dintre soti a unui bun in timpul casatoriei.
Cu privire la administrarea, folosinta si dispozitia asupra acestor bunuri, ele
se realizeaza de soti de comun acord. Cu toate acestea, legea instituie prezumtia
mandatului reciproc al sotilor in ceea ce priveste administrarea, folosinta si
dispozitia cu privire la bunurile comune. Articolul 35 alineat 2 din Codul Familiei
precizeaza ca “Oricare dintre soti, exercitand singur aceste drepturi, este socotit ca
are si consimamantul celuilalt sot. Cu toate acestea, nici unul dintre soti nu poate

97
Dumitru Lupulescu, Dreptul de proprietate comunã al soþilor, Casa de Editurã ºi Presã “ª ansa” SRL, Bucureºti,
1992, p. 38.

92
instraina si nici nu poate greva un teren sau o constructie ce face parte din bunurile
comune, daca nu are consimtamantul expres al celuilalt sot”.
incetarea devalmasiei, este legata de incetarea imprejurarilor care i-au dat
nastere.
in consecinta, incetarea sau desfacerea casatoriei are drept efect, printre altele
si incetarea devalmasiei matrimoniale.
Modalitatea de incetare o constituie imparteala, care se poate face prin
invoiala sau pe cale judecatoreasca.
imparteala judecatoreasca, numita si partaj, presupune mai intai stabilirea
masei bunurilor comune apoi stabilirea cotei de contributie a celor doi soti la
dobandirea bunurilor. in aceasta faza procesuala, devalmasia se transmforma practic
intr-o coproprietate pe cote parti. in fine, dupa evaluarea si lotizarea lor, bunurile
sunt impartite in materialitatea lor98.
Comparatie intre proprietatea comuna pe cote parti si proprietatea comuna
in devalmasie
a) Asemanari
1. Ambele sunt modalitati ale dreptului de proprietate, implicand cel putin doi
titulari concomitent si un bun unic sau o masa de bunuri.
2. in ambele cazuri, proprietatea comuna inceteaza prin imparteala dupa
reguli identice.
3. in ambele situatii, drepturile coproprietarilor se intind asupra intregului bun
sau a tuturor bunurilor ce alcatuiesc obiectul dreptului de propriette comuna.
b) Deosebiri
1) La proprietatea comuna pe cote parti, fiecare coproprietar cunoaste cota sa
parte abstracta din drept, spre deosebire de proprietatea devalmasa, in cazul careia
cotele nu sunt cunoscute si se stabilesc doar cu prilejul partajului.

98
Pentru procedura partajului de bunuri comune vezi Ilie Stoenescu ºi Savelly Zilberstein Drept procesual civil Ed.
Didacticã ºi pedagogicã, Bucureºti 1977 p.133; I. P. Filipescu , Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL Bucureºti 1995,
p. 245.

93
2) Fiecare coproprietar poate dispune in cazul proprietatii comune pe cote
parti de cota sa ideala de drept, spre deosebire de codevalmasi care nu o pot face,
intrucat nu cunosc intindera dreptului lor.
3) Proprietatea comuna pe cote parti poate exista indiferent de calitatile
juridice ale coproprietarilor.
Proprietatea comuna in devalmasie are un caracter “intuitu personae”, ea
neputand lua nastere decat intre soti.
4) Proprietatea comuna pe cote parti poate avea ca izvor contractul, legea,
succesiunea, uzucapiunea etc., spre deosebire de devalmasie al carui unic izvor il
constituie relatiile de casatorie.
5) Actele de dispozitie sunt supuse in cazul proprietatii comune pe cote parti
principiului unanimitatii, pe cata vreme in cazul devalmasiei opereaza prezumtia
mandatului casnic.

Sectiunea 3.3. Posesia

3.3.1. Notiuni generale


Definitia posesiei este data de art. 1846 alineatul 2 din Codul civil in
urmatorii termeni: “Posesia este detinerea unui lucru sau folosinta de un drept
exerctata, una sau alta, de noi insine sau de altul in numele nostru”.
Posesia este asadar o stare de fapt ce creeaza aparenta proprietatii si deci in
aparenta posesorul este privit pana la proba contrarie, drept proprietar.
in practica se ivesc situatii cand posesia poate avea un titular iar proprietatea
poate fi invocata de un altul, astfel incat intre acestia se poate ivi un conflict.
Apararea dreptului de proprietate este precris conturata in dispozitii legale
imperative.
in aceeasi masura insa, legea apara si posesia, care de cele mai multe ori
corespunde insusi dreptului de proprietate invocat de titular. Pentru acest din urma

94
motiv, simpla posesie - ca stare de fapt - este indreptatita la o serioasa protectie
juridica in masurea in care sunt indeplinite elementele sale constitutive si anume:

a)Elementul material, numit si “corpus” care consta in realizrea unui contact


direct cu lucrul, concretizat prin acte si fapte materiale de genul detinerii, folosirii si
culegerii fructelor sau chiar al instrainarii.

b) Elementul psihologic sau intentional, numit si “animus” care consta in


vointa exteriorizata a celui ce sapaneste bunul pentru sine, si de a se comporta ca un
adevarat proprietar, ori ca titular al unui alt drept real. Plastic, acest element s-a
numit in literatura clasica romana “animus domini”, “animus sibi habendi” ori
“animus possindendi”.
Lipsa elementului subiectiv (psihologic - sau intelectual) are drept consecinte
degenerarea posesiei intr-o detentie precara.
Potrivit art. 1853 Cod civil, nu constituie posesie ci detentie precara “actele
ce exercitam asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adica in calitate de
locatari, depozitari, uzufructuari, sau asupra unui lucru comun, in puterea
destinatiei legale a aceluia”. in aceeasi masura, potrivit alineatului 2 al aceluiasi
text, tot o detentie precara este si posesiunea ce s-ar exercita asupra unui lucru al
altuia, prin simpla ingaduinta a proprietarului.
Detentorul precar se afla de regula intr-o relatie contractuala cu proprietarul,
raport in functie de care se poate stabili si natura juridica a detentiei.
Locatarul unui imobil de exemplu, nu ar putea invoca niciodata in fata
proprietarului uzucapiunea, deoarece el a posedat cu ingaduinta acestuia. Tot un
detentor precar este si depozitarul, atata vreme cat bunul se afla in grija sa. El nu are
nici un drept asupra bunului, fiind obligat sa-l restituie in starea in care l-a primit.
in concluzie, detentorul precar poseda intotdeauna pntru altul. Lipsind deci
elementul “animus” nu ne aflam in situatia juridica a unei posesii.

95
3.3.2. Dobandirea, dovada si pierderea posesiei
1. Pentru a fi dobandita posesia, cu toate conecintele juridice care decurg din
aceasta, se impune a fi intrunite ambele elemente constitutive (animus si corpus).
S-a pus in practica problema daca elementele constitutive ale posesiei trebuie
sa fie ambele exercitate de aceeasi persoana.
Raspunsurile au fost date dupa prealabila distinctie dintre elementul
intentional si cel material.
S-a stabilit ca puterea materiala asupra lucrului, poate fi exercitata nu numai
de catre posesor, dar si de un reprezentant al sau, deci “corpore alieno” (De
exemplu posesorul care a inchiriat lucrul, sau l-a incredintat altuia in depozit). in
ceea ce priveste elementul intentional, el trebuie sa fie intrunit numai in persoana
celui ce pretinde ca poseda, neputand fi exercitat prin altcineva, “animo alieno”.
2. Dovada posesiei. Fiind o stare de fapt, posesia poate fi dovedita prin orice
mijloc de proba, pentru ca a dovedi posesia, inseamna in ultima analiza a-i dovedi
elementele constitutive, respectiv “corpus” si “animus”.
a) Elementul material al posesiei poate fi usor dovedit, intrucat are un
caracter obiectiv, aparent si deci perceptibil.
b) Elementul intentional, prin natura sa psihica, prezinta serioase dificultati
sub aspectul probatiunii.
Proba elementului intentional este facilitata de lege, prin instituirea a doua
prezumtii legale.
in primul rand, articolul 1854 din Cod civil precizeaza ca “posesorul este
presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat ca a
incercat a poseda pentru altul”. Altfel spus, exista prezumtia ca cel ce detine un
lucru, pana la proba contrarie, este posesorul acelui lucru.
A doua prezumtie legala este instituita de articolul 1855 din Cod civil si
constituie reversul celei dintai. Textul precizeaza ca “atunci cand posesorul a

96
inceput a poseda pentru altul, se presupune ca a conservat aceeasi calitate, datw nu
este proba contrarie”.
Pe cand textul art. 1854 prezuma a fi posesor pe cel ce exercita puterea
materiala asupra bunului, articolul 1855 prezuma ca cel ce este in prezent detentor
precar a avut aceeasi calitate si in trecut.
Ambele prezumtii “juris tantum” fiind relative, pot fi rasturnate prin proba
contrarie.
3) Pierderea posesiei. Posesia nu poate exista, decat atat timp cat se pastreaza
unitatea dintre elementele sale constitutive. Disparitia lor, sau chiar numai a unuia,
are ca efect pierderea posesiei.
intr-o prima ipoteza, este posibila incetarea simultana a ambelor elemente
cum se intampla in cazul instrainarii ori abandonarii.
intr-o a doua ipoteza, este posibil sa dispara numai unul dintre cele doua
elemente, efectul fiind insa acelai.
Pierderea lucrului sau trecerea lui in stapanirea altui posesor are drept
consecinta pierderea posesiei, o data cu incetarea elementului ei material. Acelasi
efect il va avea insa si disparitia elementului intentional al posesiei, chiar daca
stapanirea materiala continua, cum este cazul constitutului posesor99.

3.3.3. Calitatile si viciile posesiei


1. Calitatile posesiei
Posesia este apta sa produca efectele prevazute de lege numai daca intruneste
conditiile de utilitate prevazute de art. 1847 din Codul civil, nefiind deci suficiente
numai cele doua elemente constitutive ale sale.
Desi textul se refera numai la efectul uzucapiunii, in realitate calitatile
mentionate sunt necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei.
99
Este constitut posesor, atunci când proprietarul unui lucru îl vinde, dar continuã sã-l pãstreze ºi dupã vânzare ca
locatar ori depozitar.

97
Care sunt asadar aceste calitati care fac posesia utila?
a) Posesia sa fie continua
Articolul 1847 din Codul civil prevede ca pentru a se putea prescrie, “se cere
o posesiune continua”, in vreme ce art. 1848 precizeaza ca posesiunea “este
discontinua cand posesorul o exercita neregulat, adica cu intermitente anormale”.
Continuitatea posesiei este prezumata, continutul prezumtiei rezultand din
textul articolului 1850 Codul civil. Caracterul de continuitate nu exclude insa
anumite intermitente, cu conditia ca acesta sa fie normale (Exemplu, cazul fortei
majore sau al calamitatilor naturale care ar impiedica temporar exercitiul poesiei).
b) Posesia sa fie neintrerupta
Spre deosebire de continuitate care presupune o atitudine a posesorului,
intreruperea posesiei este rezultatul faptului unui tert, care duce la desfiintarea
posesiei.
intreruperea posesiei vizeaza in primul rand paralizarea uzucapiunii, atata
timpt cat articolul 1847 Cod civil enumera printre calitatile posesiei si pe aceea de a
nu fi neintrerupta.
c) Poesia sa fie netulburata
Textul articolului 1851 din Codul civil mentioneaza ca posesia este tulburata
atunci cand este intemeiata sau conservata prin acte de violenta impotriva sau din
partea adversarului.
Conservarea posesiei prin mijloace violente nu este incompatibila insa cu
caracterul netulburat al acesteia atunci cand violenta pasiva este un raspuns la actele
de violenta activa utilizate de un tert in vederea deposedarii. in cazul actelor de
simpla amenintare, care nu duc la pierderea materiala a bunului, posesorul trebuie
sa se limiteze la o stare de expectativa prin care posesia nu se considera viciata.
d) Poesia sa fie publica.
Publicitatea posesiei consta in exercitarea ei, asemenea proprietatii in vazul
tuturor. Legea nu defineste publicitatea posesiei, insa se refera in articolul 1852 la

98
clandestinitate ca viciu al posesiei. Intentia legiuitorului, consta in aceea ca posesia
trebuie sa fie exercitata in asa fel incat sa poata fi normal cunoscuta si de cel in
detrimentul caruia curge.
e) Posesia sa fie sub nume de proprietar.
Exercitarea posesiei sub nume de proprietar, presupune ca stapanirea in fapt a
lucrului sa fie exercitata cu intentia de a stapani pentru sine si nu pentru altul, asa
cum procedeaza un detentor precar, locatar sau depozitar.
f) Posesia sa fie neechivoca
Codul civil roman nu include printre calitatile posesiei neechivocitatea,
omisiune a carei justificare si-ar gasi ratiunea in faptul ca echivocitatea s-ar
confunda cu precaritatea. Retinem totusi ca neechivocitatea este o calitate distincta
a posesiei, caci posesia este neechivoca doar atunci cand nu sunt indoieli cu privire
la existenta celor doua elemente constitutive ale sale.
2. Viciile posesiei
Contrare fiecareia dintre calitatile sale, sunt viciile posesiei. Assa cum rezulta
si din articolul 1847 Cod civil, viciile posesiei sunt urmatoarele:
a. discontinuitatea;
b. violenta;
c. clandestinitatea;
d. precaritatea;
e. echivocitatea.
a. Discontinuitatea
Potrivit articolului 1848 din Cod civil est discontinua posesia exercitata cu
intermitente anormale. Spre deosebire de intreruperea ei care are drept efect
incetarea posesiei, discontinuitatea este doar un viciu temporar al posesiei care duce
la suspendarea ei.
Discontinuitatea este totodata un viciu absolut, intrucat poate fi invocat de
catre orice persoana interesata (articolul 1866 alineatul 1).

99
Ca viciu al posesiei, discontinuitatea se refera de regula la posesia
nemiscatoarelor, intrucat in ceea ce priveste miscatoarele sunt aplicabile
dispozitiunilor articolului 1909 Cod civil, potrivit carora simpla posesie de buna
credinta, fara a fi necesara vreo scurgere de timp, are valoarea unui titlu de
proprietate.
b. Violenta
Articolul 1851 Cod civil precizeaza ca “posesia este tulburata cand este
fondata sau conservata prin acte de violenta in contra sau din partea
adversarului”.
Din continutul textului rezulta ca nu este suficient ca posesia sa fi inceput in
mod pasnic, ea trebuie sa fie conservata si pe parcurs tot in mod pasnic.
Caractrele juridice ale violentei sunt urmatoarele:
1. este viciu relativ, in sensul ca poate fi invocat numai de catre cel impotriva
caruia a fost exercitata violenta (1962 alineat 2 Cod civil);
2. este un viciu temporar, in sensul ca o data incetata violenta, posesia
redevine utila;
3. se aplica atat in privinta posesiei nemiscatoarelor, cat si a bunurilor
miscatoare.
c. Clandestinitatea.
“Posesiunea este clandestina cand posesorul o exercita in ascuns de
adversarul sau incat cesta nu este in stare sa poata sa o cunoasca”, asa cum
prevede art. 1852 Cod civil.
Viciul clandestinitatii este aplicabil in materia miscatoarelor, fiind greu de
conceput si in cea a nemiscatoarelor.
Viciului clandestinitatii ii corespund urmatoarele caractere juridice:
1. este un viciu relativ putand fi invocat, deci numai de catre cei fata de care
posesia a fost exercitata pe ascuns (articolul 1862 alineatul 2 Cod civil);
2. este un viciu temporar, intrucat odata incetata clandestinitatea, redevenind
publica, posesia redevine si utila (articolul 1956 Cod civil).
100
d. Precaritatea
Cu privire la precaritate, opiniile autorilor au fost diferite: unii100 sustin ca
aceasta constituie un viciu al posesiei, intrucat articolul 1847 Cod civil a inclus
printre calitatile ei si exercitarea sub nume de proprietar Ori, prin aceasta distinctie
s-a dorit sa se sublinieze viciul si nu lipsa posesiei.
intr-o a doua opinie101 pe care o impartasim, precaritatea este mai mult decat
un viciu, ea constituie insasi lipsa posesiei102. Caracteristic pentru precaritate este
faptul ca stapanirea lucrului este lipsita de “animus sibi habendi”, deci de elementul
intentional al posesiei. Mai mult decat atat, precaritatea este separat definita de
articolul 1853 Cod civil potrivit caruia “actele ce exercitam asupra unui lucru al
altuia sub nume precar, adica in calitate de locatar, depozitar, uzufructuar etc. sau
asupra unui lucru comun, in puterea destinatiei legale a aceluia, nu constituie o
posesie sub nume de proprietar”.
Din text rezulta cu prisosinta ca precaritatea echivaleaza cu lipsa posesiei si
nu cu un simplu viciu al acesteia103.
in conceptia Codului civil precaritatea posesiei apare ca un viciu absolut si
perpetuu.
in cazurile special prevazute de lege, precaritatea se poate transforma in
posesie, prin intervertire.
e. Echivocitatea
Desi articolul 1847 Cod civil nu include printre viciile posesiei echivocitatea,
ea a fost recunoscuta ca atare atat in literatura juridica, dar si in practica judiciara.
O posesie este echivoca atunci cnd sunt indoieli cu privire la existenta
elementelor sale constitutive, “animus” si “corpus”.
in acest sens, practica instantei supreme a decis ca posesia exercitata de un
coproprietar asupra intregului bun individ, este echivoca, deoarece sunt dubii ca

100
E. Safta Romano, op. cit., p. 174.
101
C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit., p. 242.
102
Vezi supra referitor la elementele posesiei.
103
În acelaºi sens ºi Mircea Costin, op. cit., vol. I, p. 396.
101
actele de posesiune s-au efectuat de coproprietar in calitate de posesor al bunului,
ori ca proprietar privind cota sa parte de proprietate.

3.3.4. Efectele posesiei


in pofida imprejurarii ca este doar o stare de fapt, legea recunoaste posesiei
uitle anumite consecinte juridice.
Efectele posesiei pot fi grupate astfel:
1. posesia creaza o prezumtie de proprietate (art. 1854 Cod civil);
2. posesorul de buna credinta dobandeste fructele lucrului asupra caruia
exercita posesia (articolul 485 Cod civil);
3. posesia este protejata prin actiunile posesorii;
4. posesia prelungita duce, prin uzucapiune, la dobandirea dreptului de
proprietar.

A. PREZUMTIA DE PROPRIETATE
Posesia exercitata in conditiile prevazute de lege creaza pana la proba
contrarie o prezumtie de proprietate in favoarea celui ce o exercita.
Aceasta prezumtie este instituita de dispozitiunile art. 1864 Cod civil, potrivit
caruia “posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar,
daca nu este proba ca a inceput a poseda pentru altul”.
Prezumtia de proprietate opereaza in favoarea posesorului, intrucat de cele
mai multe ori, posesia ca stare de fapt coincide cu dreptul de proprietate. Avantajul
pe care-l creeaza aceasta prezumtie, consta in aceea ca fiind parat, posesorul nu are
a face probe in sprijinul dreptului sau, intrucat este prezumat proprietar pana la
proba contrarie.
in materia bunurilor miscatoare, prezumtia este mai puternica deoarece in
virtutea articolului 1909 Cod civil, posesia de buna credinta echivaleaza cu titlu de

102
proprietate, nefiind posibila proba contrarie. Dimpoptriva in materia bunurilor
nemiscatoare prezumtia de proprietate poate fi rasturnata prin proba contrara.

B. DOBANDIREA FRUCTELOR DE CATRE POSESORUL DE BUNA


CREDINTA
Ca principiu general, fructele unui lucru se cuvin proprietarului.
De la aceasta regula exista o exceptie: posesorul de buna credinta al lucrului
ii culege fructele, fara ca proprietarul sa poata ridica vreo pretentie asupra lor.
Aceasta exceptie este instituita de articolul 485 Cod civil, care prevede ca
“posesorul nu castiga proprietatea fructelor decat atunci cand poseda cu buna
credinta”.
Articolul 486 Cod civil precizeaza ca prin buna credinta se intelege
imprejurarea in care posesorul “poeda ca proprietar in puterea unui titlu translativ
de proprietate, ale carui vicii nu-i sunt cunoscute”.
Din text rezulta ca buna credinta este de ordin subiectiv, constand in
convingerea posesorului ca lucrul, ale carui fructe le culege, a fost dobandit de la
adevaratul proprietar si ca titlul in virtutea caruia poseda este valabil, lipsit de orice
viciu.
Dovada bunei credinte nu trebuie sa fie facuta, intrucat in favoarea
posesorului pledeaza prezumtia “bona fides presumitur” prevazuta de articolul 1899
Cod civil, potrivit caruia “Buna credinta se presupune totdeauna si sarcina probei
cade asupra celui ce alege reaua credinta”.
Articolul 487 Cod civil stabileste ca posesorul inceteaza sa mai fie de buna
credinta din momentul cand viciile titlului sau ii sunt cunoscute. Buna credinta
trebuie sa existe nu numai in momentul dobandirii lucrului, ea trebuie sa fie
contemporana momentului perceperii fructelor. Posesorul nu este indreptatit sa
perceapa fructele, dupa ce va fi cunoscut viciile titlului sau, intrucat din acel
moment nu se mai bucura de beneficiul pe care legea i-l recunoaste doar posesorului
de buna credinta.
103
Se poate pune firesc intrebarea care sunt fructele pe care le dobandeste
posesorul de buna credinta?
in primul rand trebuie precizat ca in temeiul bunei credinte, posesorul
dobandeste doar fructele, nu si productele ce se cuvin intotdeauna proprietarului,
chiar daca detinatorul a fost de buna credinta.
In al doilea rand, pentru ca perceperea fructelor sa fie recunoscuta ca atare,
trebuie sa fi avut loc la timpul cuvenit. Perceperea anticipata a fructelor civile de
exemplu, nu scuteste pe posesorul lucrului de restituirea lor.
Cu totul alta este insa situatia posesorului de rea-credinta.
Acesta are obligatia sa restituie proprietarului lucrul atat valoarea lui, (in
eventualitatea in care lucrul a pierit) cat si fructele.
Unicul drept recunoscut a acestui posesor este acela de a pretinde sa i se
restituie de catre proprietar cheltuielile ocazionate de perceperea si recoltarea
fructelor, precum si cele necesare si utile facute asupra lucrului.

C. PROTEJAREA POSESIEI PRIN ACTIUNILE POSESORII


Actiunea posesorie este o actiune reala imobiliara prin care posesorul
urmareste apararea posesiunii sale “ca o stare” de fapt impotriva oricarei
tulburari, mentinerea acestei stari ori redobandirea ei in eventualitatea ca a fost
pierduta.
Caracterisitic actiunii posesorii, este imprejjurarea ca prin ea este aparata
starea de fapt a posesiei, fara a se pune in discutie dreptul asupra lucrului.
Dreptul nostru cunoaste doua genuri de actiuni posesorii si anume:
a. actiunea posesorie obisnuita sau in complangere;
b. actiunea posesorie speciala sau in reintegrare.
a. Actiunea in complangere, este utilizata pentru a face sa inceteze orice
tulburare a posesiei, de natura sa impiedice exercitiul liber si efectele juridice ale
posesiei.
Pentru exercitarea ei, trebuie indeplinite cumulativ trei conditii:
104
1. sa nu fi trecut mai mult de un an de la tulburare sau deposedare;
2. reclamantul sa faca dovada ca inainte de data tulburarii sau a deposedarii a
detinut bunul cel putin un an;
3. posesiunea reclamantului sa fie utila, adica neviciata.
in conditiile articolului 676 Cod procedura civilä, actiunea in complangere
poate fi formulata si de catre un detentor precar, cu conditia ca tulburatorul sa nu fie
el insusi cel pentru care detine reclamantul.
Sarcina probei apartine in actiunea posesorie in complangere reclamantului.
b. Actiunea posesorie in reintegrare este uzitata pentru apararea posesiei,
atunci cand deposedarea sau tulburarea s-au produs prin violenta. Violenta neavand
nici o justificare in drept, actiunea in reintegrare poate fi promovata chiar si de catre
posesorul de rea-credinta.
Spre deosebire de actiunea posesorie obisnuita - in complangre, exercitiul
actiunii in reintegrare este conditionat de indeplinirea unei singure cerinte: sa nu fi
trecut mai mmult de un an de la tulburare sau deposedare.
Ca si actiunea in complangere, cea in reintegrare poate fi promovata si de
catre detentorul precar, daca tulburarea s-a produs prin violenta.
Actiunile posesorii au urmatoarele caractere:
- sunt actiuni reale;
- ocrotesc in dreptul nostru posesia bunurilor imobile si drepturile reale
imobiliare susceptibile sa fie dobandite prin uzucapiune. intrucat in materia
mobilelor posesiunea se confunda practic cu proprietatea, actiunile posesorii sunt
inutile in privinta lor.
Este motivul pentru care s-a afirmat de litertura ca in materie mobiliara
posesorul se confunda cu petitoriul sau ca posesorul este absorbit de petitoriu.
D. DOBANDIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN EFECTUL
POSESIEI INDELUNGATE.

105
Uzucapiunea sau prescriptia achizitiva este un mod de dobandire a
proprietatii sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea
neintrerupta a acestuia in tot timpul fixat de lege.
In articolul 645 din C. civ. se prevede ca proprietatea se mai poate dobandi si
prin prescriptie, in vreme ce art. 1837 arata ca prescriptia achizitiva este un mijloc
de a dobandi proprietatea.
Uzucapiunea ca mod de dobandire a proprietatii se intemeiaza pe faptul
posesiei indelungate a unui imobil, posesie care trebuie sa indeplineasca conditiile
de utilitate asa cum sunt ele prevazute de art. 1847 din C. civ. O posesie viciata sau
detentiunea precara sunt irelevante sub aspect achizitiv, caci oricat ar dura ele in
timp, nu ar conduce niciodata la dobandirea proprietatii. Atunci cand posesorul este
de buna credinta si are un just titlu104, uzucapiunea dureaza de la 10 la 20 de ani, in
vreme ce daca posesorul nu are un just titlu ea dureaza 30 de ani.

Sectiunea 3.4. Apararea dreptului de proprietate.

3.4.1. Notiuni generale


Dreptul de proprietate fiind cel mai important drept civil patrimonial, s-a
bucurat intodeauna de o protectie juridica de natura sa-i asigure exercitiul
netulburat.
in doctrina, mijloacele de aparare a dreptului de proprietate au fost definite ca
fiind acele actiuni prin care proprietarul tinde sa inlature atingerile ce sunt aduse
dreptului sau si sa ajunga la restabilirea lui105.
Mijloacele juridice de aparare a dreptului de proprietate pot fi clasificate in
doua mari categorii si anume:

104
Justul titlu este un titlu translativ de proprietate ce nu provine de la adevãratul proprietar ºi ale cãrui vicii nu-i sunt
cunoscute posesorului ce uzucapeazã.
105
C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit., p. 199.
106
a. mijloacele juridice nespecifice sau indirecte asa cum sunt actiunile nascute
din dreptul de creanta. Ele nu se intemeiaza deci pe dreptul de proprietate sau pe alt
drept real, ci pe obligatii rezultate din neexecutarea contractelor, din fapte ilicite sau
cvasicontracte, ori din imbogatirea fara just temei.
b. mijloacele juridice specifice, numite si mijloace directe de protejare a
dreptului de proprietate, sunt actiunile care se intemeiaza pe dreptul de proprietate
sau pe faptul posesiunii. Aceste actiuni avand ca temei dreptul de proprietate, care
este un drept real se numesc actiuni reale.
La randul lor actiunile reale se pot imparti in: actiuni petitorii si actiuni
posesorii.
Sunt actuni petitorii, acele actiuni reale menite sa apere dreptul de proprietate
sau alt drept real, cum ar fi actiunile in revendicare, actiunile confesorii, actiunile in
granituire etc.
Sunt actiuni posesorii, acele actiuni reale destinate sa apere posesiunea unui
imobil.
intre cele doua categorii de actiuni exista mai multe deosebiri, dintre care
mai importante sunt doua:
- spre deosebire de actiunile petitorii care vizeaza fondul dreptului, adica
proprietatea, cele posesorii protejeaza doar posesia;
- in vreme ce actiunile petitorii nu pot fi promovate decat de titularul
dreptului real incalcat (proprietar, uzufructuar etc.), actiunile posesorii pot fi
promovate si de catre posesor.

3.4.2. Actiunea in revendicare. Definitie


Actiunea in revendicare nu s-a bucurat legislativ de o definitie consacrata.
Art. 1909 alineat 2 din Codul civil prevede ca “cel ce a pierdut sau cel caruia i s-a
furat un lucru poate sa-l revendice in curs de trei ani”, in vreme ce art, 1910 se

107
refera la revendicarea mobilelor, iar art. 1730 Cod civil face referire la posibilitatea
revendicarii obiectelor vandute, de catre vanzator.
in stiinta dreptului, actiunea in revendicare a fost definita ca fiind acea
actiune reala prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului sau, cere
restituirea acestuia de la posesorul neproprietar 106.
in practica, actiunea in revendicare este cunoscuta ca “actiunea proprietarului
neposesor impotriva posesorului neproprietar”.
Actiunea in revendicare este caracterizata ca fiind o actiune petitorie reala si
imprescriptibila. Ea este petitorie deoarece tinde sa stabileasca direct existenta
dreptului de proprietate a reclamantului, si reala deoarece ea apara insusi dreptul
real de proprietate.
Actiunea in revendincare este imprescriptibila, deoarece dreptul de
proprietate pe care se intemeiaza este si el imprescriptibil sub aspect extinctiv,
nepierzandu-se prin neuz.

3.4.3. Conditii pentru exercitarea actiunii in revendicare


Exercitiul actiunii in revendicare, implica o conditie si o precizare si anume:
1) Conditia calitatii de proprietar exclusiv
Persoana care revendica un bun (reclamantul) trebuie sa aiba calitatea de
proprietar, adica sa faca dovada dreptului sau de proprietate.
Proprietarul exclusiv exercita actiunea in revendicare, iar instantele verifica daca
acesta are calitatea pe care o pretinde in raport si de sustinerile si dovezile paratului
potrivit principiului “in excipiendo reus fit actor”107.
in practica judiciara s-a stabilit ca doar proprietarul exclusiv are exercitiul
actiunii in revendicare.

106
Pentru alte definiþii, vezi ºi E. Safta Romano, op. cit., p. 340; M. Costin,op.cit.,p.256.
107
Referitor la aspectele procesuale privind calitatea procesualã ºi corelaþia dintre dreptul subiectiv civil ºi acþiunea
civilã în justiþie vezi V. Negru ºi D. Radu, Drept procesual civil, Ed. Didacticã ºi Pedagogicã Bucureºti 1975, p. 105
- 130;G. Boroi ºi D. Rãdescu, Codul de procedurã civilã comentat ºi adnotat, Ed. A.L.L. Bucureºti, 1994, p. 117.

108
Asadar actiunea in revendicare a unui coindivizar nu ar putea fi primita,
deoarece el are doar un drept limitat asupra bunului. El nu poate revendica nici
intregul bun fara acordul celorlalti coproprietari, si nici cota sa parte mai inainte de
individualizarea ei ca efect a unei hotarari de partaj.
“Per a contrario” va fi primita actiunea in revendicare promovata de toti
coindivizarii, care impreuna au un drept exclusiv asupra bunului ce formeaza
obiectul indiviziunii. in aceeasi masura in practica judecatoreasca, s-a pus problema
daca numai unul dintre soti are exercitiul actiunii in revendicare a unui bun comun
in temeiul mandatului tacit reciproc108.
Raspunsul a fost pozitiv, plecand de la ideea ca prin actiunea sa, sotul
reclamant, vizeaza marirea patrimoniului comun, care ii profita si celuilalt sot109.
in fine, o ultima problema a fost aceea de a se sti daca este admisibila
actiunea in revendicare promovata de un coproprietar impotriva celorlalti cu privire
la bunul indiviz.
Raspunsul dat in practica instantei comune supreme a fost negativ, cu
motivarea ca un coindivizar nu poate revendica un bun indiviz mai inainte de
infaptuirea partajului, deoarece actiunea in revendicare presupune un drept exclusiv
si determinat pe care coindivizarul nu il poate obtine decat prin efectul partajului110.
2) Actiunea in revendicare este imprescriptibila, precizare ce isi are sorgintea
tocmai in caracterul perpetuu al dreptului de proprietate care nu se pierde prin neuz.
Indiferent cat de mult si-ar neglija titularul exercitiul dreptului sau, acesta nu
este sanctionat de legea civila in mod direct. Numai in cazul cand o alta persoana ar
dobandi bunul prin efectul uzucapiunii, s-ar rasfrange indirect asupra lui, consecinta
pierderii bunului.
De la regula imprescriptibilitatii actiunii in revendicare exista totusi o singura
exceptie prevazuta de art. 561 din Codul de procedura civila. Textul prevede ca

108
Cu privire la mandatul tacit, vezi I. P. Filipescu, Teoria generalã a obligaþiilor, Ed. Actami Bucureºti 1994, p.
148.
109
Pentru opinia contrarã, a se vedea E. Safta Romano, op. cit., p. 154.
110
Decizia civilã nr. 224/24 noiembrie 1972, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1972, p. 84.
109
“orice cerere de evictiune totala sau partiala a bunului adjudecat, se va prescrie in
termen de cinci ani din momentul executarii ordonantei de adjudecare”. Acest
termen scurt pentru exercitarea actiunii in revendicare este menit sa confere
siguranta atat cumparatorului la licitatie publica, dar si celorlalte persoane ce ar
putea eventual dobandi ulterior bunul.
A. ACTIUNEA IN REVENDICARE IMOBILIARA
Exercitiul actiunii in revendicare implica in primul rand dovada dreptului de
proprietate, iar in procesul civil sarcina probei apartine reclamantului, dispozitiunea
art. 112 din Codul de procedura civila fiind plastic evidentiata de adagiul “actori
incumbit probatio”. De altfel dispozitia art. 1169 Cod civil potrivit careia cel ce face
o sustinere trebuie sa o dovedeasca, isi gaseste pe deplin aplicarea in cazul actiunii
in revendicare.
Daca teoretic lucrurile par simple, in practica ele sunt mult mai complicate,
datorita unor imprejurari obiective de multe ori grau de depasit.
Nu de putine ori nu exista inscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate,
sau al transferului proprietatii. Este totodata posibil ca inscrisurile sa nu fie insotite
de schite sau planuri pentru delimitarea imobilelor s.a.m.d.
Fata de dificultatile intampinate in materia revendicarii imobiliare, practica
judecatoreasca a stabilit o serie de principii care se aplica in solutionarea acestor
cauze in urmatoarele ipoteze:
A) Ambele parti invoca titluri scrise ce fac dovada dreptului de proprietate
asupra bunului revendicat.
Dupa cum titlurile provin de la acelasi autor sau de la autori diferiti
solutionarea litigiului poate cunoaste doua ipoteze si anume:
a) Cand ambele titluri provin de la acelasi autor trebuie analizat daca partile
si-au transcris sau nu titlul in registrul de transcriptiuni imobiliare, avand castig de
cauza acela care si-a transcris titlul
Daca nici una dintre parti nu si-a transcris titlul, va fi apreciat ca valabil in
speta cel de data mai veche, potrivit principiului “qui prior tempore potior jure”.
110
Potrivit aceluiasi principiu, va fi apreciat mai puternic titlul anterior transcris
in registrul de transcriptiuni, daca ambele au fost transcrise.
b) Cand titlurile provin de la autori deosebiti, va avea castig de cauza partea
al carui titlu este mai preferabil, potrivit principiului “nemo plus juris ad alium
transferre potest, quam ipse habet”.
Pentru a stabili care este titlul preferabil, instantele au in vedere urmatoarele
criterii:
- verificarea autorilor si a dreptului pe care acestia il aveau cu privire la bunul
in litigiu;
- cand nu exista alte mijloace de proba in afara de titluri se va da castig de
cauza partii al carui titlu are data certa mai veche.

B) O singura parte are titlu privind proprietatea bunului revendicat.


Daca paratul invoca un asemenea titlu, atunci actiunea reclamantului va fi
respinsa.
Dimpotriva daca titlul este invocat de catre reclamant, el va avea castig de
cauza cu doua conditii:
- titlul sa emane de la un tert;
- data titlului sa fie anterioara posesiei paratului.

C) Nici una dintre partile litigante nu are titlu


“De plano”, actiunea ar trebui respinsa, deoarece in favoarea posesorului
opereaza prezumtia de proprietate instituita de art. 1864 Cod civil. Asa fiind,
posesorul parat ar avea castig de cauza in baza principiului “in pari causa melior est
causa possidentis”.
Acestei situatii transante, practica judecatoreasca i-a adus insa un
amendament, constand in analiza prealabila a celor doua posesii aflate in conflict.
Ar avea deci castig cel ce invoca o posesie mai indelungata, utila sau de buna
credinta.
111
B. ACTIUNEA IN REVENDICARE MOBILIARA
Actiunea in revendicare mobiliara cunoaste un regim juridic deosebit de cel al
actiunii imobiliare. Caracterul particular rezida in dispozitiile art. 1909 Cod civil
potrivit carora “Lucrurile miscatoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fara sa
fie trebuinta de vreo curgre de timp”.
Fata de aceasta dispozitiune a legi, revendicarea bunurilor mobile este practic
imposibila, deoarece posesorul beneficiaza de la bun inceput de prezumtia de
proprietate. in cazul bunurilor mobile corporale, posesia creeaza in favoarea
posesorului o prezumtie absoluta de proprietate impotriva careia nu se admite proba
contrarie.
Regula prevazuta de art. 1909 alineatul 1 Cod civil, se aplica asadar numai in
privinta bunurilor mobile care pot fi posedate, deci numai bunurile mobile
corporale, susceptibile de detentiune materiala. De la aceasta regula exista o singura
exceptie ce priveste titlurile la purtator, a caror valoare este incorporata in titlu,
incat el constituie insasi corporalitatea dreptului pe care il reprezinta apropiindu-se
in acest mod de natura exterioara a bunurilor mobile corporale.
Regula prevazuta de art. 1909 alineatul 1 Cod civil este aplicabila numai cu
privire la bunurile mobile privite in mod individual nu si unor mase sau
universalitati de bunuri mobile cum ar fi de exemplu o succesiune a bunurilor
mobile.
Rezulta asadar ca actiunea in revendicare mobiliara nu ar putea fi exercitata
decat atunci cand nu sunt aplicabile prevederile art. 1909 alineat 1 Cod civil, deci in
situatiile in care nu-si mai are aplicare prezumtia absoluta de proprietate.
O asemenea imprejurare este reglementata de textul art. 1909 alineatul 2 Cod
civil potrivit caruia “cel ce a pierdut sau cel caruia i s-a furat un lucru poate sa-l
revendice, in curs de trei ani, din ziua cand l-a pierdut sau cand i s-a furat, de la cel
la care il gaseste, ramanand acestuia recurs in contra celui de la care il are”.

112
intrucat textul nu precizeaza impotriva cui s-ar putea indrepta actiunea in
revendicare, prin sintagma “de la cel care-l gaseste”, adica de la cel care-l detine se
individualizeaza categoria de persoane ce pot sta in calitate de parati. Caci acel la
care se afla bunul poate fi in egala masura autorul furtului, gasitorul bunului sau un
dobanditor de buna credinta impotriva caruia se poate indrepta proprietarul care a
pierdut posesia.
a. Actiunea in revendicare mobiliara indreptata impotriva posesorului de
buna credinta porneste de la ideea ca cel la care se gaseste bunul, l-a dobandit la
randul sau de la autorul furtului sau de la gasitor. in aceasta ipoteza, bunul mobil
poate fi revendicat in interiorul termenului de 3 ani calculat din momentul cand
bunul a fost furat sau pierdut. Literatura juridica a avut de solutionat problema de a
sti daca acest termen este de prescriptie ori de decadere. Chestiunea implica un real
interes practic, deoarece spre deosebire de termenele de decadere, termenele de
prescriptie sunt susceptibile de intrerupere si suspendare. S-a raspuns asadar ca
termenul de 3 ani nu este de prescriptie, ci un termen fix, de decadere la expirarea
caruia se stinge insusi dreptul de proprietate al celui care revendica.
Revendicandu-se bunul de la posesorul nelegitim, proprietarul revendicant,
nu are obligatia sa-i plateasca acestui posesor contravaloarea bunului, chiar daca
posesorul ar face dovada ca a cumparat la randul lui bunul si ca a platit pretul. La
randul sau, acesta se poate intoarce pentru desdaunare impotriva celui de la care a
dobandit bunul.
De la regula prevazuta de art. 1909 alineat 2 Cod civil deroga dispozitiunile
art. 1910 Cod civil care prevad ca “Daca posesorul actual al lucrului furat sau
pierdut l-a cumparat la balci sau la targ, sau la o vindere publica, sau de la un
negutator care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate sa ia lucrul
inapoi decat intorcand posesorului pretul ce l-a costat”. intr-o asemenea ipoteza,
adevaratul proprietar se va indrepta impotriva hotului sau gasitorului de la care va
recupera suma pe care el la randul sau i-a platit-o dobanditorului de buna credinta.

113
b. Actiunea in revendicare mobiliara impotriva hotului, gasitorului sau
dobanditorului de rea credinta, se intemeieaza pe imprejurarea ca posesia de rea
credinta nu are valoarea unui titlu de proprietate.
O asemenea actiune este perfect admisibila, deoarece nici un considerent nu
justifica aplicarea dispozitiunilor art. 1909 alineat 1 Cod civil atunci cand
adevaratul proprietar cheama in judecata pe tertul dobanditor de rea credinta. in
lipsa unui termen prevazut de lege, urmeaza ca o asemenea actiune sa fie promovata
in termenul prevazut de art. 1890 din Codul civil, adica de 30 de ani.
c) Actiunea in revendicare impotriva celui care detine bunul direct de la
proprietar are in vedere situatia detentorului precar.
Acesta detine lucrul in virtutea unor relatii contractuale cu proprietarul sau.
Asa fiind, detentorul precar nu se bucura de prezumtia instituita de art. 1909 alin. 1
din Codul civil, motiv pentru care nici actiunea pentru restituirea bunului nu se
intemeiaza pe dispozitiile art. 1909 alineatul 2 Cod civil.

CAPITOLUL IV.
OBLIGATIILE CIVILE SI IZVOARELE LOR.

Sectiunea 4.1. Notiunea si izvoarele obligatiilor civile

In vorbirea curenta111 prin obligatie se intelege o datorie, sarcina sau


indatorire, la care o persoana poate fi tinuta in temeiul unei varietati de raporturi
sociale, juridice sau nejuridice. In aceasta categorie intra, spre exemplu, si
obligatiile impuse de normele morale, etice sau religioase, cum ar fi: obligatia de a-i
ajuta pe cei in nevoie, obligatia de politete si respect intre oameni. Acest gen de

111
Dicþ ionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, Bucureºti 1984 p. 615.
114
obligatii nu are insa un caracter juridic, intrucat in caz de neexecutare ele nu pot fi
indeplinite cu ajutorul fortei coercitive a statului.
Lipsa constrangerii de stat se datoreste faptului ca aceste obligatii sunt
eliptice de sanctiunea juridica.112
Dimpotriva, cand o indatorire este reglementata de norma juridica si are
izvorul intr-un raport juridic, ne referim la o obligatie veritabila, ca institutie de
drept113.
In drept, notiunea de obligatie este primitoare de trei intelesuri:
1. In sens larg, „lato senso“, obligatia desemneaza un raport juridic in al
carui continut intra atat dreptul de creanta apartinand creditorului, cat si datoria
corelativa a debitorului, ambele constituind latura activa si respectiv latura pasiva
a aceluiasi raport juridic.
In functie de pozitia pe care o au fata de obligatie, ca element dinamic al
raportului juridic, creditorul este subiectul activ in vreme ce debitorul sade in
postura de subiect pasiv. Asadar, din punctul de vedere al creditorului, raportul
obligational apare ca un drept de creanta, in vreme ce punctul de vedere al
debitorului el constituie o datorie.
2. In sens restrans, „stricto senso“, prin obligatie se intelege numai latura
pasiva a raportului juridic, adica indatorirea sau prestatia ce-i revine debitorului.
Obligatia acestuia poate consta in a da, a face sau a nu face un anumit lucru.
3. Cel de al treilea sens al notiunii este cel intrebuintat pentru a desemna un
inscris oarecare destinat sa serveasca drept mijloc de proba a raportului juridic
obligational. 114

112
Pentru structura tehnico juridicã a normei juridice, vezi I. Ceterchi ºi I. Craiovan, Introducere în teoria generalã
a dreptului, Ed. All, Bucureºti 1993 p. 15
113
Cu privire la teoria normei juridice ºi a elementelor sale structurale, N. Popa, Teoria generalã a dreptului, Ed.
Actami, Bucureºti 1994 p.38
114
I. P. Filipescu, Drept civil, Teoria generalã a obligaþ iilor, Ed. Actami, Bucureºti 1994 pag. 8. Pentru alte
definiþii, C. Stãtescu ºi C. Bârsan, Tratat de Drept civil. Teoria generalã a obligaþ iilor, Ed. Academiei, Bucureºti
1981 pag. 5

115
Asemenea inscrisuri pot fi obligatiile nominative sau la purtator, ce au menirea de a
dovedi un imprumut, obligatiile emise de o societate comerciala pe actiuni ce
constituie de fapt fractiuni ale capitalului ei social sau pur si simplu obligatiuni
CEC.
In tratarea notiunii de obligatie, avem in vedere intelesul ei „lato senso“,
obiectul studiului nostru constituindu-l asadar, raportul juridic obligational. Mai
precizam ca ne vom referi la acele raporturi juridice obligationale care au un
continut patrimonial si in cadrul carora partile participa pe pozitii de egalitate
juridica, deci la raporturile obligationale civile.
Fata de toate aceste elemente de individualizare definim obligatia ca fiind un
raport juridic in al carui continut intra atat dreptul creditorului, ca subiect activ, de
a-i cere debitorului, ca subiect pasiv, sa dea, sa faca ori sa nu faca ceva, cat si
indatorirea acestuia de a-si aduce la indeplinire prestatia sub sanctiunea
constrangerii de catre stat, in caz de neexecutare de buna voie.
Ca oricarui alt raport juridic civil, si raportului juridic obligational ii sunt
proprii aceleasi trei elemente structurale: subiectele, continutul si obiectul115.
1.- Subiecte ale raportului juridic obligational, pot fi atat persoanele fizice,
cat si cele juridice (prin urmare si statul)116.
Raportul juridic obligational se stabileste intre doua categorii de persoane si
anume:
• subiectul activ ca titular al unui drept subiectiv patrimonial de creanta, numit
creditor, pe de o parte si,
• subiectul pasiv care are obligatia corelativa dreptului creditorului, numit
debitor.
Diversitatea raporturilor juridice obligationale poate face ca un subiect sa
intruneasca in cadrul aceluiasi raport, o dubla calitate: atat pe cea de creditor, cat si
pe cea de debitor. Intr-un raport juridic de vanzare-cumparare, de exemplu,
115
Cu privire la raportul juridic civil, Tr. Ionaºcu, Tratat de drept civil, vol.1 Partea generalã, Ed. Academiei,
Bucureºti 1961 p.155 - 206

116
vanzatorul nu este numai creditor al pretului, ci si debitor al obligatiei de
transferare a dreptului de proprietate si de predare a lucrului vandut. La randul sau,
cumparatorul are, pe langa calitatea de debitor al pretului convenit si pe aceea de
creditor in privinta dreptului de a primi lucrul cumparat.
Pe langa denumirile generice de creditor si debitor, subiectele unor raporturi
juridice obligationale pot imprumuta si denumiri perechi specifice rezultate din
variate genuri de contracte numite cum ar fi: locatar-locator, mandant-mandatar,
donator-donatar, comodant-comodatar.etc.
2.- Continutul raportului juridic obligational il constituie, pe de o parte
dreptul subiectiv al creditorului (ca element patrimonial activ), pe de alta parte
obligatia corelativa a debitorului (ca element pasiv al patrimoniului sau).
3.- Obiectul raportului juridic de obligatie consta in prestatia de care este
tinut subiectul pasiv. Ea poate consta intr-o actiune pozitiva (a da, a face) sau intr-o
abtinere, a nu face ceva la care, in lipsa obligatiei asumate subiectul pasiv ar fi fost
indreptatit.
- Obligatia de a da, presupune indatorirea de a constitui sau de a transmite un
drept real, obligatie ce ia nastere de regula in momentul incheierii contractului, caci
potrivit art. 971 Cod civil “in contractele ce au ca obiect translatia proprietatii sau a
unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul
consimtamantului partilor”.
Obligatia de a da se poate consuma in mod exceptional si dupa incheierea
contractului, in urmatoarele situatii:
a) daca partile convin ca transferul proprietatii sa opereze la un moment
ulterior incheierii contractului;
b) in cazul bunurilor generice, cand transferul proprietatii opereaza in
momentul individualizarii lor prin masurare, numarare, cantarire etc.;
c) in regimul de carte funciara, proprietatea asupra imobilelor se transmite in
momentul intabularii si nu in cel al incheierii contractului.
116
In acest sens, E. Lupan ºi D. Popescu, Drept civil. Persoana fizicã, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1993 p. 5 - 18
117
- Obligatia de a face consta in indatorirea debitorului de a efectua orice
prestatie pozitiva ce nu se incadreaza in notiunea de a da.
Obligatia de a face nu se confunda cu obligatia de a da, desi in cazul unor
contracte ele se apropie pana la identitate.
Astfel, in cazul contractului de vanzare-cumparare, obligatia de a da, deci de a
transmite proprietatea, poate fi executata simultan cu obligatia de remitere materiala a
bunului care este o obligatie de a face.
- Obligatia de a nu face, consta in indatorirea debitorului de a se abtine de la un
anumit lucru la care ar fi fost legalmente indreptatit in lipsa datoriei asumate.
Ea este o obligatie negativa, de abstentiune cu privire la un anumit fapt
determinat si la o anumita sau anumite persoane limitativ determinate.
Prin aceasta, ea se deosebeste de obligatia generala de abstentiune ce revine
subiectelor pasive nedeterminate ale unui drept real117. In vreme ce in cazul drepturilor
reale obligatia isi are izvorul in vointa legii, obligatia de a nu face un lucru determinat
izvoraste dintr-un raport juridic obligational.

4.1.1. Clasificarea obligatiilor civile

Obligatiile civile pot fi clasificate in functie de diferite criterii, care, fara a se


exclude unele pe altele, constituie totusi puncte de vedere deosebite potrivit carora
poate fi examinata aceeasi obligatie.
Cele mai importante criterii de clasificare a obligatiilor sunt urmatoarele :
A.dupa izvorul obligatiei;
B.dupa obiectul obligatiei;
C.dupa sanctiunea obligatiei;
D.dupa opozabilitatea obligatiei;

118
E.dupa structura obligatiei.

A. Dupa izvorul lor, obligatiile se pot naste din acte juridice din fapte juridice
“stricto senso” si din lege.
Din categoria actelor juridice generatoare de obligatii, fac parte contractele si
actele juridice unilaterale.
La randul lor faptele juridice pot fi licite sau ilicite. In categoria faptelor juridice
ilicite se inscriu delictele si quasi-delictele civile.

B. Dupa obiectul lor, obligatiile comporta doua subcriterii de clasificare si


anume :
Potrivit unui prim subcriteriu, acestea pot fi obligatii pozitive ( a da , a face) si
obligatii negative (a nu face);
Dupa un al doilea subcriteriu, ele pot fi obligatii determinate sau de rezultat si
obligatii de prudenta si diligenta numite si obligatii de mijloace.
Sub titlu de exemplu, din prima categorie face parte obligatia antreprenorului de
a executa o anumita lucrare, in vreme ce obligatia de diligenta a medicului curant sau
a avocatului este de a depune toata priceperea pentru a-si apropia rezultatul dorit,
respectiv ameliorarea starii de sanatate a pacientului ori castigarea unui litigiu in
beneficiul partii asistate118.

C. In functie de sanctiune, clasificarea obligatiilor aduce in discutie


gradualitatea implicarii statului in executarea obligatiilor civile: unele obligatii se
bucura integral de protectia coercitiei statale, in vreme ce altele se bucura mai putin
sau chiar deloc.

117
In privinþa obligaþiei generale de abstenþiune ce incumbã subiectelor pasive nedeterminate in cazul drepturilor
reale, vezi L. Pop, Dreptul de proprietate ºi dezmembrãmintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucureºti 1997 p. 22
118
Într-o altã clasificare dupã obiectul lor, obligaþiile mai pot fi în naturã sau juridice. În acest sens, Sm. Angheni,
Drept civil. Teoria generala a obligaþ iilor, Ed. Oscar Print, Bucureºti 1995 p.8.
119
Observam deci ca in functie de sanctiunea de ordin statal care le insoteste
obligatiile, nu se infatiseaza identic in toate cazurile.
Pornind de la aceasta precizare, distingem intre obligatiile civile sau perfecte,
obligatiile naturale sau imperfecte si obligatiile morale sau de convenienta.
• Sunt civile sau perfecte acele obligatii care beneficiaza integral de
sanctiune juridica, asa incat, creditorul lor poate apela la forta de constrangere a
statului pentru executarea dreptului sau in cazul neexecutarii de buna voie.
• Sunt naturale sau imperfecte acele obligatii care nu se bucura
integral de sanctiunea juridica. Totusi, desi nu se poate cere executarea lor silita, odata
executate de buna voie, debitorii nu mai pot pretinde restituirea prestatiilor, caci
potrivit art. 1092 Cod civil “repetitiunea nu este admisa in privinta obligatiilor
naturale care au fost achitate de buna voie”. Spre exemplu, cazul debitorului care
executandu-si prestatia dupa implinirea termenului de prescriptie prevazut de Decretul
nr.167/1958, nu mai poate pretinde restituirea a ceea ce a platit cu motivarea ca
dreptul la actiune al creditorului s-ar fi prescris.119
• Sunt morale si de convenienta acele obligatii lipsite de orice
sanctiune juridica, in sensul ca pentru executarea lor nu se poate folosi forta de
constrangere a statului. Spre exemplu, norma instituita de art. 2 din C. fam. potrivit
careia, membrii familiei sunt datori sa-si acorde unul altuia sprijin moral si material.

D. In functie de opozabilitatea lor, deci dupa cercul persoanelor carora le sunt


opozabile, obligatiile se clasifica in obligatii obisnuite, obligatii reale si obligatii
opozabile tertilor.
• Sunt obisnuite acele obligatii carora le sunt proprii sub aspectul
opozabilitatii regulilor comune drepturilor relative si care se bazeaza pe principiul
relativitatii efectelor juridice consacrat de art. 973 Cod civil (res inter alios acta, aliis
neque nocere neque prodesse potest).

119
In privinta precripþiei extinctive, Gh Beleiu, Drept civil român, Casa de Editura ºi Presã ªansa SRL, Bucureºti
1992
120
• Sunt reale, ( propter rem), acele obligatii care apar ca accesoriu al
unui drept real, ca sarcini ce incumba titularului privitor la un bun oarecare. Este spre
exemplu, cazul detinatorilor de terenuri agricole obligati sa conserve calitatile solului
sau sa efectueze anumite lucrari de imbunatatiri funciare.
• Sunt opozabile tertilor, (scriptae in rem) acele obligatii care sunt
atat de strans legate de posesia unui bun, incat creditorul nu poate obtine realizarea
dreptului sau decat de la posesorul actual al bunului.
Spre exemplu, in cazul contractului de locatiune, locatorul are obligatia de a-i
asigura locatarului folosinta lucrului inchiriat (art. 1411 Cod civil).
Odata instrainat lucrul, noul dobanditor al dreptului de proprietate este obligat
sa respecte dreptul de folosinta al locatarului; cu toate ca el nu a fost parte in
contractul de locatiune incheiat anterior de catre vanzator, obligatiile acestuia
referitoare la locatiune ii sunt totusi opozabile.
Principiul rezulta din prevederile art. 1441 Cod civil potrivit carora “daca
locatarul vinde lucrul inchiriat sau arendat, cumparatorul este dator sa respecte
locatiunea facuta inainte de vanzare…”.

E.In functie de structura lor, obligatiile civile pot fi de trei feluri:


1. Pure si simple, in sensul ca obligatiile nu sunt afectate de modalitati (termen
sau conditie), ele presupunand un singur debitor si un singur creditor;
2. Obligatii complexe care implica fie mai multe subiecte, fie mai multe obiecte;
3. Obligatii afectate de modalitati (termen si conditie).

4.1.2. Clasificarea izvoarelor obligatiilor civile

Prin izvor al obligatiilor se intelege acea imprejurare de care legea leaga


nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic obligational. Asa cum am mai
precizat asemenea urmari ce dau nastere unor raporturi juridice se nasc ca efect al
121
unor acte sau fapte juridice. Izvoare ale obligatiilor civile pot fi in consecinta actele
juridice si faptele juridice in sens restrans.
Actul juridic constituie o manifestare de vointa exprimata cu intentia de a
produce efecte juridice. Cum efectul juridic pe care il urmarim este obligatia civila,
rezulta ca izvoare ale acesteia pot fi acele acte juridice capabile sa produca asemenea
consecinte. Asemenea acte juridice pot fi unilaterale si bilaterale sau sinalagmatice.120
Este unilateral acel act juridic in care manifestandu-si vointa juridica, se obliga
o singura persoana. Un asemenea gen de act juridic generator de obligatie este de
exemplu contractul de donatie. Tot acte juridice de factura unilaterala, producatoare de
efecte juridice sunt in egala masura si cele ce privesc oferta publica de recompensa
sau atribuirea unor castiguri prin tragere la sorti cumparatorilor unui magazin, in scop
de reclama.121
Actele juridice bilaterale sau sinalagmatice sunt acelea in care partile se obliga
fiecare din ele urmarind in egala masura obtinerea unor contraprestatii.122 Este cazul
vanzarii-cumpararii in care vanzatorul se obliga sa vanda pentru a obtine pretul, iar
cumparatorul sa plateasca pentru a obtine bunul.
123
Atat legislativ, cat si in doctrina romaneasca mai veche ce a urmat riguros
scoala clasica franceza, printre izvoarele obligationale erau incluse quasi-contractele si
quasi-delictele. Justificarea cuprinderii acestora in categoria izvoarelor obligatiilor era
data chiar de consacrarea lor legislativa de catre textele Codului civil.
Fara a prefigura desigur dezvoltarile ce vor urma, se impun cateva precizari la
mai sus mentionatele izvoare ale obligatiilor:
Prin contract se intelege, asa cum precizeaza art. 942 din Codul civil, “acordul
intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge intre dansii un raport
juridic”.

120
Pentru detalieri în privinþa teoriei actului juridic civil, D. Cosma, Teoria generalã a actului juridic civil, Ed.
ªtiinþificã, Bucureºti 1969 p. 25 - 68
121
B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations, 2. Contrat, Ed. Litec, Paris 1995 p. 106.
122
Gh. Beleiu, op. cit. pag.115
123
In acest sens, sub titlu de exemplu, C. Hamagiu, I Rosetti-Bãlãnescu, Al Bãicoianu, Tratat de
drept civil român, Ed. Naþionalã, Bucureºti 1929 p.754.
122
Quasi-contractul este, asa cum il defineste art. 986 Cod civil, “un fapt ilicit si
voluntar din care se naste obligatie catre o alta persoana sau obligatii reciproce intre
parti”.
In sistemul Codului civil, quasi-contracte sunt gestiunea intereselor altei
persoane si plata lucrului nedatorat (plata indebitului), la care practica si literatura
juridica au adaugat si imbogatirea fara just temei.
• Gestiunea intereselor altei persoane sau gestiunea de afaceri consta
in faptul unei persoane (gerant) care fara a primi mandat din partea altei persoane
(garat), administreaza (gireaza) interesele acesteia din urma, din acest fapt luand
nastere obligatii civile reciproce (art. 986-991 Cod civil).
• Prin plata lucrului nedatorat se intelege fapta unei persoane
(solvens) de a plati alteia (accipiens) o datorie neexistenta sau care nu-i revenea,
obligand-o in acest fel la restituire (art. 992-997 Cod civil).
Notiunea de quasi-contract a fost si este criticabila prin impreciziunea ei. Intre
contracte si asa numitele quasi-contracte nu exista in realitate asemanari cat de mici
care sa justifice denumirea. In ceea ce priveste nasterea raportului juridic contractual,
important este acordul de vointa al partilor, producator de consecinte in planul
obligatiilor.
Un asemenea acord de vointa nu exista insa nici in cazul gestiunii de afaceri si
nici in cel al platii nedatorate, izvorul obligational constituindu-l in ambele cazuri
faptul ilicit si voluntar al garantului sau al solvensului.
Se impune a stabili totodata si ce categorie de fapte juridice pot da nastere la
obligatii civile.
In categoria faptelor le avem in vedere pe cele licite si ilicite, deoarece in
analiza acestor izvoare nu prezinta relevanta sensul larg al faptului juridic ce include si
evenimentele.
Faptele ilicite sunt acele activitati omenesti de natura sa produca prejudicii care
dau nastere unor obligatii de reparare. Fapta ilicita ca izvor de obligatii este definita de
art. 998 Cod civil, ca fiind orice fapta a omului ce cauzeaza alteia un prejudiciu si care
123
da nastere obligatiei de reparatie. Textul nu se refera numai la faptele comise cu
intentie ci si la cele savarsite din neglijenta. Astfel, art. 999 Cod civil precizeaza ca
“omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de
acela care l-a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa”. Definitia data de art. 998
Cod civil corespunde notiunii de delict, in vreme ce quasi-delictul este definit de art.
999 Cod civil.
Deosebirea dintre delict si quasi-delict consta asadar in faptul ca, in vreme ce
primul implica intentia faptuitorului, cel de-al doilea este comis de pe pozitia
subiectiva a neglijentei sau imprudentei.
Si intr-un caz si in celalalt, autorul faptei cauzatoare de prejudiciu este tinut a-l
repara in intregime, indiferent daca a actionat cu intentie sau din neglijenta ori
imprudenta.
Raspunderea ce are ca izvor delictul civil, numita din acest motiv si
raspundere civila delictuala se infatiseaza in urmatoarele trei ipostaze:
Raspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 Cod civil);
Raspunderea pentru fapta altei persoane ce poate fi de trei feluri, respectiv:
• raspunderea parintilor pentru faptele ilicite savarsite de copii lor
minori (art. 1000 aliniat 2 Cod civil);
• raspunderea institutorilor si mestesugarilor pentru prejudiciile
cauzate de elevii si ucenicii aflati sub supravegherea lor (art. 1000 aliniat 4 Cod
civil);
• raspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate de presupusii
lor in functiile incredintate (art.1000 aliniat 3 Cod civil).
3.Raspunderea pentru lucruri, edificii si animale, care poate fi la randul ei de
trei feluri si anume:
• raspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile
aflate in paza sa juridica (art. 1000 alineat 1 Cod civil);
• raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate in
paza juridica a unei persoane (art. 1003 Cod civil);
124
• raspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat
prin ruina sau viciu de constructie (art. 1002 Cod civil).

Sectiunea 4.2. Notiunea si definitia contractului civil.


In cea mai generala si mai sintetica formulare, art.942 din C. civ. defineste
contractul civil ca fiind “acordul intre doua sau mai multe persoane pentru a
constitui, sau a stinge intre dansii raporturi juridice”. Din economia redactarii
textului rezulta ca esential pentru prefigurarea contractului este acordul de vointa
manifestat in scopul de a da nastere, a modifica sau a stinge drepturi subiective si
obligatii civile.
S-a acceptat in mod constant in literatura noastra juridica imprejurarea ca
termenul de contract este sinonim si deci echivalent celui de conventie.124
Desi de inspiratie franceza, definitia data de Codul civil roman de la 1865 se
aseamana fara a se identifica insa cu aceea formulata de art. 1001 din Codul civil
francez.125 Potrivit acestui text, contractul este o conventie particulara generatoare
de drepturi si obligatii, asa incat intre conventie si contract exista un raport ca de la
parte la intreg.126 Doctrinar s-a acreditat si ideea ca termenul de conventie ar avea
un sens mai larg decat cel de contract. Astfel, daca ea are ca obiect nasterea unei
obligatii poate fi privita ca si un contract.
Aceasta teorie isi are sorgintea in vechiul drept roman, in care exista o neta
deosebire intre contracte si conventii: pe cand contractul dadea nastere unei obligatii
garantate printr-o actiune, conventia sau simplul pact (pactum nudum) nu producea
decat o obligatie naturala neocrotita printr-o actiune in justitie.

124
În acest sens, C. Stãtescu ºi C. Bârsan op. cit. p.32 sau I. Dogaru Contractul. Consideraþ ii teoretice ºi practice,
Ed. Scrisul românesc, Craiova 1983, p. 8
125
În textul francez, “le contrat est une convention par la quelle une ou plusieurs personnes s’obligent envers une ou
plusieurs autres a donner, a faire, ou a ne pas faire quelque chose” (contractul este convenþia prin care una sau mai
multe persoane se obligã faþã de una sau mai multe altele sã dea, sã facã sau sã nu facã ceva).
126
În sensul acestei opinii, vezi I. Dogaru, op. cit. pag.8
125
Distinctia a fost preluata si in literatura noastra juridica de data relativ
recenta, potrivit careia conventia ar fi genul iar contractul specia.127 Astfel,
conventia a fost considerata ca acordul de vointa intervenit intre persoane in scopul
de a crea orice fel de efecte juridice pe cand contractul este specia de conventie prin
care se creeaza obligatii.128
Textul art. 942 C. civ. citat mai sus, desi nu a preluat din codul napoleonian
de la 1802 notiunea de ”conventie”, totusi a echivalat-o printr-o formulare mai
analitica definita prin sintagma “acordul dintre doua sau mai multe persoane”
In plan obiectiv, codul nostru a preluat de la cel francez mai sintetic si mai
concret ideea de finalitate a contractului, constand in “a constitui sau a stinge un
raport juridic”
Sinonimia dintre cele doua notiuni mai rezulta si din imprejurarea ca art. 942
din C. civ. este sistematizat in Titlul III numit “Despre contracte sau conventii”.
Asa fiind, in mod generic orice acord de vointa asupra unui obiect cu relevanta
juridica poate fi o conventie, in vreme ce consensul steril de orice efect juridic se
plaseaza in planul complezentei sau al curtoaziei.
Pornind de la aceste precizari prealabile, definitia doctrinara a contractului
civil este aceea potrivit careia contractul este acordul de vointa dintre doua sau mai
multe persoane in scopul de a produce efecte juridice, adica de a da nastere, a
modifica, a transmite sau a stinge raporturi juridice civile.129

4.2.1. Vointa juridica, element esential al contractului.


Potrivit definitiilor date contractului, factorul sau esential si totodata
dinamizator este acordul de vointa al partilor manifestat in scopul de a produce
efecte juridice.

127
Pentru dezvoltarea ideii, M. Rarincescu, Curs elementar de drept civil român, Vol. II Bucureºti 1947 p. 19.
128
I. P. Filipescu, op. cit. p. 16
129
Pentru alte formulãri esenþialmente asemãnãtoare, vezi I. Zinveliu,Contractele civile instrumente de satisfacere
a intereselor cetãþ enilor, Ed. Dacia Cluj 1978 p. 11 sau Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contractele speciale. Ed.
Actami, BucureSti 1996.p. 3.
126
Intrucat in principiu incheierea oricarui contract este libera, caci este permis
tot ce nu se interzice, campul de exprimare al vointei juridice este si el nelimitat.130
Aceasta autonomie este traductibila prin ceea ce se numeste in stiinta dreptului
principiul libertatii de vointa in materia contractelor. Teoria autonomiei de
vointa elaborata sub influenta rationalismului individualist din secolul al XIX-lea si
a doctrinei dreptului natural, considera consimtamantul partilor ca fiind creator de
drepturi si obligatii civile. Prin urmare forta obligatorie a contractului este
consecinta exclusiva a acordului de vointa, legea nefacand alceva decat sa
recunoasca puterea generatoare de drepturi si obligatii a autorilor actului juridic.131
In raporturile sociale libertatea are un caracter complex, de multe ori ea facand parte
din conceptele politice ale societatii.
Raportand vointa juridica relatiilor juridice ca o componenta a relatiilor
sociale, avem in vedere nu numai legile obiective ale societatii si conditiile sale
materiale de existenta ci, si necesitatile de ordin juridic exprimate prin totalitatea
normelor imperative si a principiilor de drept, precum si prin complexul relatiilor
care formeaza ordinea de drept.132
Dand cuvenita valoare acestui principiu, interpretarea art. 5 din C. civ.
exprima in acelasi timp nu numai limitele ci si libertatea vointei exprimata implicit,
intrucat potrivit textului, “nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii
particulare de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri”.
Aceasta dispozitie cu caracter prohibitiv, trebuie coroborata si cu prevederile art.
966 din C. civ. Care precizeaza ca “obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza
falsa sau nelicita nu poate avea nici un efect”.

130
In sensul acesta, I. Dogaru, Valenþ ele juridice ale voinþ ei, Ed. ªtiinþificã, Bucureºti 1986 p. 42.
131
V. Gionea, Curs de drept civil, Ed. Scaiul, Bucureºti 1996 p.71.
132
C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. Cit. P. 33 ori A. Nashitz, Necesitate ºi libertate în domeniul respectãrii dreptului,
în S.C.J. nr. 1?1958 p. 11.
127
Referindu-se la cauza textul art. 968 C. civ. subliniaza caracterul ei nelicit
atunci cand “este prohibita de legi, cand este contrarie bunelor moravuri si ordinii
publice”.133
La aceste prevederi se adaoga si cele cuprinse in art. 1 – 3 din Decretul
nr.31/1954 privitor la persoanele fizice si la persoanele juridice, potrivit carora
exercitarea drepturilor subiective se poate face numai potrivit cu scopul lor
economic si social, ele servind pentru satisfacerea unor interese personale “in acord
cu interesul obstesc, potrivit legii si regulilor de convietuire sociala”.134
In consecinta, vointa juridica ce sta la baza contractului trebuie sa fie
circumscrisa necesitatii de ordin juridic configurata de textele susmentionate.
Numai in masura in care vointa juridica respecta aceste imperative isi poate gasi
aplicare principiul fortei obligatorii a contractelor (pacta sunt servanda), consacrat
de art. 969 din C. civ., caci doar “conventiile legal facute au putere de lege intre
partile contractante”

4.2.2. Clasificarea contractelor civile.


Categoria juridica generala a contractului civil implica diferite specii de
contracte, care se individualizeaza prin caractere specifice. Clasificarea lor confera
atat posibilitatea caracterizarii fiecarei specii particulare de contract, dar si putinta
de a constata ca in fond, toate nenumaratele contracte speciale se incadreaza in
diferite tipuri, ale caror caracteristici pot fi exprimate succint dar cuprinzator, in
insasi denumirile date acestor tipuri.135
Fiecare clasificare este importanta deoarece permite a se stabili regimul
juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumeaza fiecarui tip de contract.

133
Referitor la cauza actului juridic vezi Gh. Beleiu, op. Cit. P. 146, D. Cozma op. Cit. Pag. 220 – 237 sau P. M.
Cosmovici º.a., Tratat de drept civil, Vol. I Partea generalã, Ed. Academiei, Bucureºti 1989 p. 188 – 191.
134
Gh. Beleiu, op. Cit. P.248.
135
C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p.42.
128
In acest demers vom urmari deci criteriile de clasificare a contractelor civile
asa cum sunt ele sistematizate in literatura juridica, respectiv:
A. Dupa modul de formare;
B. Dupa continutul lor;
C. Dupa scopul urmarit de parti;
D. Dupa modul executarii;
E. Dupa cum sunt nominalizate sau nu in legislatia civila;
F. Dupa corelatia existenta intre contracte;
G. Dupa intinderea prestatiilor ce constituie obiectul lor.
xxx
A. Potrivit primului criteriu general de clasificare, deci dupa modul de
formare, contractele pot fi consensuale, solemne sau reale.
1. Sunt consensuale acele contracte care se incheie prin simplul
acord de vointa al partilor, simpla lor manifestare de vointa, chiar si neinsotita de
vreo conditie de forma fiind suficienta pentru formarea valabila a contractului. Este
totusi posibil ca partile sa-si consemneze acordul lor de vointa si printr-un inscris
fara ca prin aceasta sa denatureze caracterul consensual al conventiei lor, atata
vreme cat nu o fac pentru a da validitate contractului (ad validitatem), ci, doar in
scopul de a-si preconstitui un mijloc de proba privind incheierea si continutul
acestuia, ad probationem.136
2. Sunt solemne acele contracte pentru a caror incheiere valabila se cere
respectarea unei anumite forme care, de regula este forma autentica. Caracteristic
acestei specii de contracte este faptul ca nerespectarea formei solemne are ca efect
juridic nulitatea asboluta.137

136
În dreptul nostru, majoritatea contractelor au un caracter consensual, ceea ce fireºte, constituie regula. Au un
asemenea caracter, sub titlu de exemplu, contractul de mandat, contractul de închiriere, cel de depozit sau de vânzare
cumpãrare (cu excepþia imobilelor).
137
Asemenea contracte sunt de exemplu contractul de donaþie prevãzut de art. 813 C. civ. sau cel de ipotecã prevãzut
de art. 1772 din C. civ.
129
3. In ceea ce priveste contractele reale, pentru formarea lor nu este suficienta
simpla manifestare de vointa a partilor ci, ea trebuie sa fie insotita si de remiterea
materiala a lucrului.138

B. Dupa continutul lor, contractele pot fi bilaterale (sinalagmatice) sau


unilaterale.
1. Este bilateral sau sinalagmatic acel contract caracterizat prin
reciprocitatea obligatiilor care revin partilor si prin interdependenta obligatiilor
reciproce, in sensul ca fiecare dintre ele este cauza celeilalte. Potrivit art. 943 din C.
civ. contractul este bilateral sau sinalagmatic cand partile se obliga reciproc una fata
de alta. In consecinta, fiecare dintre ele poate avea concomitent atat calitatea de
creditor dar si pe aceea de debitor al unei obligatii.139
2. Este unilateral acel contract care da nastere la obligatii numai in sarcina
uneia din parti, cealalta avand doar calitatea de creditor al obligatiei.
Conform definitiei legislative data de art. 944 din C. civ. “contractul este
unilateral cand una sau mai multe persoane se obliga catre una sau mai multe
persoane, fara ca acestea din urma sa se oblige.”140

C. Dupa scopul urmarit de parti, contractele pot fi cu titlu oneros sau


contracte cu titlu gratuit.
1. Sunt cu titlu oneros, acele contracte in care fiecare dintre parti urmareste
un folos, o contraprestatie, deci realizarea unui interes patrimonial propriu.
Contractele oneroase au intotdeauna si un caracter sinalagmatic, deoarece partile isi
asuma obligatii, fiecare urmarind sa obtina un echivalent in schimbul a ceea ce se
obliga.141

138
Un asemenea contract este de exemplu împrumutul de consumaþie, comodatul, depozitul sau gajul.
139
Majoritatea contractelor civile au un caracter sinalagmatic. Spre exemplu, contractele de vânzare, de închiriere,
mandat sau depozit.
140
Au un asemenea caracter împrumutul fãrã dobândã sau depozitul gratuit.
141
Cele mai multe contracte au un caracter oneros: contractul de vanzare cumpãrare, de depozit sau de locatiune.
130
2. Contractele cu titlu gratuit sunt cele ce se incheie in interesul exclusiv al
unei parti,142 careia i se procura un folos de catre cealalta parte, fara a se da ceva in
schimb.143

D. Dupa modul sau durata de executare pot fi contracte cu executare


imediata, uno ictu, si contracte cu executare succesiva.
1.Sunt contracte cu executare imediata (instantanee), cele a caror
indeplinire se consuma imediat dupa incheierea lor, obiectul obligatiei constand
intr-o singura prestatie.
2.Sunt cu executare succesiva acele contracte a caror realizare presupune o
desfasurare in timp fie sub forma unor prestatii continue144, fie sub forma unor
prestatii succesive.145

E. Dupa cum sunt nominalizate sau nu in legislatia civila, contractele pot fi


numite si nenumite.
1. Contractele numite sunt cele ce au o reglementare speciala si corespund
unei operatiuni juridice determinate, fiind nominalizate in legislatia civila
(contractul de vanzare-cumparare sau donatie).
2. Sunt nenumite, “nova negotio”, acele contracte care nu sunt nominalizate
ca figuri distincte in legislatie. Avand exercitiul si facultatea liberei vointe, partile
pot gasi numeroase feluri de contracte pentru satisfacerea nevoilor lor, fara a fi
tinute a se adapta la unul dintre tipurile de contracte numite (spre exemplu,
contractul de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere).

F. Dupa corelatiile care exista intre unele, contractele pot fi principale sau
accesorii.

142
Un asemenea contract este spre exemplu donaþia sau imprumutul fãrã de dobândã
143
În teoria contractului civil clasificarea contractelor cu titlu gratuit implicã ºi subclasificarea în liberalitãþ iºi acte
dezinteresate. Pentru detalii, vezi I. Dogaru, op. Cit. p.74: C. Stãtescu ºi C Bârsan, op. cit. p.49
144
Aºa cum este cazul contractului de închiriere.
145
Ne referim sub titlu de exemplu la contractul de rentã viagerã.
131
1. Sunt principale acele contracte care au o existenta de sine statatoare si a
caror soarta juridica nu este legata de cea a altor contracte incheiate de parti.
2. Sunt accesorii acele contracte care insotesc unele contracte principale, de a
caror soarta juridica depind. Spre exemplu, contractul de gaj si cel de ipoteca au un
caracter accesoriu fata de contractul de imprumut a carui soarta juridica, depind,
potrivit principiului “accesorium sequitur principale”.

G. In functie de intinderea prestatiilor ce constituie obiectul lor, contractele


pot fi comutative sau aleatorii.146 Esential pentru definirea celor doua specii este
certitudinea sau incertitudinea intinderii prestatiilor la momentul incheierii
contractului.
1. Comutativ este contractul caracterizat de echilibrul prestatiilor reciproce
ale partilor, asa cum il individualizeaza art.947 Cod civil: “Contractul cu titlu
oneros este comutativ atunci cand obligatia uneia din parti este echivalent cu
obligatiile celelalte”.
Contractele cumutative evoca ideea de mutatie reciproca a unor valori ce trec
dintr-un patrimoniu in altul.
2. Contractul este aleatoriu147 atunci cand existenta sau intinderea prestatiilor
partilor sau numai a uneia dintre ele depinde de un eveniment incert. Din acest
motiv, la incheierea lui, nu se poate sti, nici daca va exista castig sau pierdere, toate
aceste elemente depinzand de hazard148.
Doctrina si jurisprudenta considera ca mai pot fi retinute si alte clasificari ale
contractelor civile, cum ar fi spre exemplu contractele negociate149 si contractele

146
Într-o altã opinie, aceastã clasificare reprezintã de fapt o subclasificare a contractelor cu titlu oneros. În acest sens,
C. StAtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p.52
147
Din aceastã categorie fac parte jocul ºi prinsoarea, contractul de asigurare sau cel de rentã viagerã. Pentru alte
dezvoltãri, vezi I. Apostu, Contractele aleatorii de joc ºi prinsoare, Ed. Evrika, Brãila 1997 pag. 23 – 35.
148
Este cazul jocului sau al prinsorii: jucãtorii participã la tragerea loteriei cu o sumã oarecare în aºteptarea unui
câºtig care depinde întru totul de hazard.
149
În cazul contractelor negociate, pãrtile stabilesc de comun acord clauzele acestuia.
132
de adeziune150, contractele constitutive sau translative de drepturi151 si
contractele declarative152 etc.

4.2.3. Conditiile de validitate ale contractelor


Prin incheierea contractului se intelege in cea mai sintetica formulare
realizarea acordului de vointa al partilor asupra clauzelor contractului.
Art. 948 din C. civ. Precizeaza “ín terminis”ca pentru incheierea valabila a
unei conventii sunt esentiale urmatoarele conditii:153
1. Capacitatea de a contracta;
2. Consimtamantul liber exprimat al partii care se obliga;
3. Un obiect determinat sau determinabil;
4. O cauza licita.
Analiza sumara a fiecareia dintre acestea ne prilejuieste urmatoarele
observatii:
Capacitatea de a contracta.
Pentru ca contractul sa fie valabil, este necesar ca partile care il
incheie sa fie capabile de a contracta.
Art. 949 din C. Civ. dispune ca “poate contracta orice persoana ce nu este
declarata necapabila de lege.” Nu exista asadar alte incapacitati decat acelea ce
sunt determinate de lege, astfel incat capacitatea constituie regula, in vreme ce

150
În contractul de adeziune conþinutul este stabilit în mod unilateral de cãtre una din pãrþi, cealaltã fiind obligatã sã
accepte ºi sã adere (spre exemplu contractul de cãlãtorie a unei persoane cu trenul pe calea feratã)
151
Sunt acele contracte care dau naºtere la drepturi din momentul încheierii lor, cum este de exemplu contractul de
vânzare cumpãrare sau cel de schimb.
152
Sunt declarative acele contracte care definitiveaza ºi consolideazã drepturi preexistente, ca de exemplu tranzacþia.
153
S-a reþinut în literaturã ºi punctul de vedere potrivit cãruia în realitate legea confundã condiþ iile de formaresau de
existenþ ã a contractului cu simplele condiþ ii de validitate. Condiþiile de formare ºi existenþã ar fi singurele esenþiale,
deoarece în lipsa lor contractul nu poate lua fiinþã fiind lovit de nulitate absolutã. Aceste condiþii sunt existenþa
consimþãmântului, a obiectului ºi a cauzei licite. Condiþiile de valabilitate, potrivit aceleiaºi concepþii, nu sunt
esenþiale deoarece contractul existã ºi în lipsa lor, însã nu poate produce efecte juridice fiind lovit de nulitate relativã.
Aceste condiþii sunt capacitatea de a contracta, consimþãmântul ºi viciile sale, obiectul ºi cauza. În acest sens, vezi C.
Hamangiu º.a. op. cit. p. 496. Pentru opinia potrivit cãreia aceastã clasificare este lipsitã de importanþã practicã, vezi.
C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p.56.
133
incapacitatea este privita ca si o exceptie. De aici rezulta ca textele referitoare la
incapacitate sunt de stricta interpretare.
Desi art. 948 aseaza capacitatea printre conditiile esentiale ale contractului,
alaturi de consimtamant, obiect si cauza, in realitate incapacitatea partilor
contractante nu atrage in principiu decat nulitatea relativa a contractului; singura
partea incapabila se poate prevala de nulitate, precum si mostenitorii sau
reprezentantii lor. Altfel, partea capabila si tertii nu pot invoca nulitatea.
Potrivit art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, “nu au capacitate de exercitiu:
a) minorul care nu a implinit 14 ani; b) persoana pusa sub interdictie. Aceste
incapacitati sunt de altfel prevazute si in codul civil de art. 950, care ii numeste pe
incapabilii de a contracta ca fiind minorii si interzisii.154 Pentru aceste categorii de
persoane, precizeaza art.11 alin.2 din acelasi decret, “actele juridice se fac prin
reprezentantii lor legali”.
S-a admis totusi, atat in doctrina cat si in jurisprudenta, ca sunt valabile
actele incheiate de o astfel de persoana, daca este vorba despre acte de conservare
ori acte marunte care se incheie zilnic pentru nevoile obisnuite ale traiului.155
Consimtamantul.
Prin consimtamant se intelege acea conditie esentiala a actului juridic
care consta in hotararea de a incheia un act juridic civil, manifestata in exterior. Din
redactarea art. 948 C. civ. s-ar putea insa trage concluzia ca conventia este valabil
incheiata chiar si numai prin acordul unei singure parti, si anume al celei “ce se
obliga”. O asemenea concluzie este fireste gresita, caci consimtamantul partii care
se obliga trebuie raportat la o oferta de a contracta si are semnificatia adeziunii la o
conventie pe punctul de a se incheia.

154
Pe lângã aceste incapacitãþi generale, codul mai instituie ºi o serie de incapacitãþi parþiale speciale de a contracta.
Astfel, soþii sunt declaraþi incapabili de a vinde unul altuia, afarã de excepþiile prevãzute de lege (art.1307); unii
administratori ai averii altuia sunt declaraþi incapabili sã fie adjudecatari ai averii ce administrazã (art.1308);
judecãtorii, avocaþii etc. sunt daclaraþi incapabili sã se facã cesionari de drepturilitigioase (art. 1309) etc.
155
C. Turianu, Probleme speciale de drept civil, Ed. Fundaþiei “România de mâine”, Bucureºti 1999 p. 110 si urm.
134
Asa cum este deja cunoscut din studiul altor parti ale dreptului civil, pentru a
fi valabil consimtamantul trebuie sa indeplineasca la randul sau urmatoarele
conditii:
a) sa provina de la o persoana cu discernamant;
Aceasta conditie porneste de la premisa ca pentru a i se recunoaste efectele
juridice, ( deci pentru a da nastere, a modifica sau a stinge un raport juridic
obligational), subiectul de drept civil trebuie sa aiba aptitudinea de a aprecia asupra
consecintelor produse ca urmare a manifestarii sale de vointa.
In ceea ce priveste persoana fizica in deplinatatea capacitatii de exercitiu, in
favoarea sa opereaza prezumtia ca are discernamantul necesar pentru a contracta.
Dimpotriva, persoana lipsita de capacitatea de exercitiu este prezumata a nu
avea discernamant fie datorita varstei fragede fie starii de sanatate mintala.
Sanctiunea incheierii unui contract de catre o persoana lipsita de
discernamant este nulitatea relativa, cu toate consecintele decurgand din aceasta.
b) consimtamantul trebuie exprimat cu intentia asumarii unui
angajament juridic.
“Per a contrario”, lipseste intentia de a produce efecte juridice daca declaratia
de a contracta a fost facuta in gluma, (jocandi causa), din prietenie sau complezenta.
De asemeni, consimtamantul nu poate fi dat sub forma unei conditii pur potestative
din partea celui care se obliga (altfel spus, “ma oblig daca am chef!”), sau daca el
este prea vag si imprecis (ad calendas graecas!).
c) consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat, caci este de neconceput
incheierea unui contract fara o manifestare exterioara de vointa.
Manifestarea de vointa poate fi in egala masura exteriorizata fie intr-o forma
expresa, fie intr-una tacita.156

156
Pentru anumite contracte este necesarã manifestarea expresã a voinþei, aºa cum este cazul actelor solemne, pe câtã
vreme pentru altele este suficientã chiar ºi numai o manifestare tacitã a voinþei. Se impune totuºi precizarea cã în
dreptul civil tãcerea nu valoreazã neaparat consimþãmânt. Adagiul “qui tacit consentire videtur” (cel care tace este
gata sa consimtã) ar putea fi aplicat ca atare, doar atunci când legea dã o asemenea interpretare în mod expres tãcerii,
cum ar fi de pildã cazul tacitei reconducþiuni.
135
Exteriorizarii consimtamantului ii este aplicabil principiul consensualismului,
care le permite partilor sa aleaga in egala masura si forma de exteriorizare a vointei
lor, caci simpla manifestare de vointa este nu numai necesara ci si suficienta pentru
ca actul sa se nasca valabil din punctul de vedere al formei sale. Fireste, de la acest
principiu exista si exceptii, asa cum este cazul actelor solemne, cand manifestarea
de vointa trebuie sa imbrace o forma speciala.
d) consimtamantul sa nu fie alterat printr-un viciu al vointei.
Fara a dezvolta teoria viciilor de consimtamant, se impune totusi a reaminti
ca sunt vicii ale consimtamantului eroarea, dolul, violenta si leziunea.
- e r o a r e a consta in falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui
contract;
- d o l u l sau v i c l e n i a, consta in inducerea in eroare a unei persoane cu
ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina sa incheie un act
juridic. Potrivit art. 960 C. civ. “dolul este o cauza de nulitate a conventiei cand
mijloacele viclene, intrebuintate de una din parti, sunt astfel, incat este evident ca,
fara aceste masinatiuni, cealalta parte n-ar fi contractat”.
- v i o l e n t a este acel viciu de consimtamant care consta in amenintarea
unei persoane cu un rau de natura sa-i insufle o temere, care o determina sa incheie
un act juridic pe care altfel nu l-ar fi incheiat. Potrivit art. 956 C. civ. “Este violenta
totdeauna cand, spre a face o persoana a contracta, i-a insuflat temerea,
rationabila pentru dansa, ca va fi expusa persoana sau averea sa unui rau
considerabil si prezent”.
- l e z i u n e a ca viciu al consimtamantului consta in disproportia vadita de
valoare intre doua prestatii. Actiunea in anulare pentru leziune, sau ceea ce codul
civil numeste “actiunea in resciziune”, se restrange la minorii care, avand varsta de
14 ani impliniti incheie singuri, fara incuviintarea parintilor sau a tutorelui, acte
juridice care le pricinuesc o vatamare. O astfel de protectie a devenit inutila pentru
minorii care nu au implinit varsta de 14 ani, deoarece astfel de acte sunt anulabile
pentru lipsa capacitatii de a contracta.
136
Obiectul contractului
Textul art. 962 din C. civ. precizeaza ca “Obiectul conventiilor este
acela la care partile sau numai una din ele se obliga”. Din aceasta prevedere,
rezulta ca obiectul contractului consta in prestatia datorata de debitor, respectiv de a
da, a face sau a nu face ceva, dupa caz.
Atunci cand conduita partilor priveste “lucrurile” sau “bunurile”, acestea sunt
privite ca si un obiect derivat al actului juridic civil, ceea ce de fapt explica si
prevederea din art. 963 C. civ. anume ca “numai lucrurile ce sunt in comert pot face
obiectul unui contract”
Pentru a fi valabil, obiectul trebuie la randul sau sa indeplineasca urmatoarele
conditii:
- sa existe in momentul incheierii contractului sau sa fie certa producerea lui
in viitor157.
- sa fie in circuitul civil. Prin “bunuri aflate in circuitul civil” se inteleg acele
bunuri susceptibile sa faca obiectul unor acte translative sau constitutive de
proprietate158. In lipsa unei interdictii exprese, trebuie considerate ca facand parte
din circuitul civil toate bunurile susceptibile a face obiectul apropiatiunii private.159
- sa fie determinat sau determinabil. Atunci cand obiectul (derivat) consta
intr-un bun determinat prin caractere individuale (res certa), conditia este indeplinita
chiar din ipoteza. Cand acesta consta intr-un bun ce trebuie individualizat prin
insusiri de gen (res genera), conditia este realizabila prin determinarea in concret a
bunului cu ajutorul cantaririi, numararii, masurarii sau a altor operatiuni de acest fel.

157
In privinþa bunurilor viitoare, face excepþie succesiunea nedeschisã încã, fiind interzise pactele asupraunei
succesiuni nedeschise. In acest sens vezi ºi M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureºti 1997, p. 518
158
Deºi art. 963 din C. civ. se referã la lucrurile “ce sunt în comerþ”, s-a apreciat unanim cã de fapt este vorba despre
lucrurile aflate în circuitul civil. Aceastã interpretare este confirmatã de acte normative de datã recentã, adoptate dupã
1989, care se referã expres la bunuri care “sunt ºi rãmân în circuitul civil” (art. 1 din Legea nr.54/1998 privind
circulaþia juridicã a terenurilor), ºi bunuri “scoase din circuitul civil” (art.5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991). Cu privire
la aceste categorii de bunuri, I. Apostu, Introducere în teoria dreptului de proprietate si a drepturilor reale
principale, Ed. Evrika Brãila 1998, p. 57 - 60
159
La rândul lor, bunurile aflate în circuitul civil pot fi bunuri care pot circula liber, neîngrãdit ºi bunuri care pot
circula în condiþii restrictive aºa cum sunt spre exemplu armele, muniþiile sau produsele ºi substanþele stupefiante etc.
137
- sa fie posibil. Conditia se impune ca o consecinta a aplicarii principiului ca
nimeni nu poate fi obligat la o prestatie imposibila, “ad imposibilium, nulla
obligatio!” Obiectul nu este posibil doar in cazul in care imposibilitatea este
absoluta, adica pentru oricine. Daca imposibilitatea este doar relativa, deci numai
pentru un anumit debitor, atunci obiectul contractului este valabil iar neexecutarea
culpabila.160
- sa fie licit. Aceasta conditie implica raportarea conduitei pretinse sau
asumate de debitorului obligatiei la normele de convietuire sociala stabilite de lege.
- sa fie moral. Obiectul contractului este moral atunci cand el concorda
moralei sau bunelor moravuri asa cum prevad dispozitiunile art. 968 din C. civ.161
Cauza contractului.
Scopul sau finalitatea contractului isi gasesc raspunsul direct in ceea
ce numim cauza contractului. Ea exprima intr-o maniera mai mult sau mai putin
directa raspunsuri la intrebarile pentru ce sau in ce scop s-a incheiat contractul, deci,
“cui prodest?”
Pe langa conditia prevazuta de art. 948 pct. 4 din C. civ. referitoare la
caracterul licit al cauzei, codul mai consacra caracterizarii cauzei inca trei texte
dupa cum urmeaza:
- art. 966 potrivit caruia “Obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa
sau nelicita nu poate avea nici un efect;
- art.967 in urmatorii termeni, “Conventia este valabila, cu toate ca, cauza nu
este expresa. Cauza este prezumata pana la dovada contrarie”
- art. 968 prevede ca este nelicita conventia ”cand este prohibita de legi, cand
este contrarie bunelor moravuri si ordinii publice”.
In structura cauzei exista doua elemente, respectiv scopul imediat, (causa
proxima) si scopul mediat - causa remota.

160
La rândul ei imposibilitatea poate fi de ordin material sau de ordin juridic. Condiþia posibilitãþii obiectului poate fi
apreciatã in strânsa legãturã ºi cu progresul tehnico-ºtiinþific, care lãrgeºte considerabil câmpul de evaluare.
161
În categoria condiþiilor obiectului, ar mai putea fi incluse si altele, prelevate in literatura, ca de exemplu
autorizarea obiectului (C. Turianu, op. cit p. 59), personalitatea prestaþiei sau interesul apreciabil în bani (C
Hamangiu op. cit. p.509.
138
Scopul imediat, insoteste si este caracteristic principalelor categorii de
contracte respectiv:
* in contractele bilaterale sau sinalagmatice, scopul fiecarei parti consta in
reciprocitatea prestatiilor urmarite, care sunt dependente si se conditioneaza
reciproc (fiecare parte se obliga, stiind ca si cealalta parte se obliga la randul ei);
* in contractele cu titlu gratuit, scopul imediat il constituie intentia de a
gratifica (animus donandi);
* in contractele reale, scopul imediat il constituie reprezentarea remiterii
materiale a bunului.
Scopul mediat consta in motivul care a determinat incheierea contractului, ce
tine de caracteristicile unei prestatii, calitatile unei persoane, insusirile sau nevoia
unui lucru.
Ca si obiectul, cauza contractului trebuie sa existe, sa fie reala, licita si
morala. Aceste conditii sunt consacrate de art. 966 din C. civ. care precizeaza ca
“Obligatia fara cauza, fondata pe o cauza falsa, nelicita nu poate avea nici un
efect”

4.2.4. Incheierea contractelor.


Realizarea conditiilor de validitate ale contractelor este legata de momentul in
care acordul de vointa al partilor se formeaza prin intalnirea ofertei cu acceptarea.
Anterior acestei imprejurari, este posibil ca partile sa parcurga un itinerariu
susceptibil de desfasurare in timp, o perioada numita de unii autori
precontractuala162, de altii negociere163. De cele mai multe ori, contractele se
incheie fara parcurgerea prealabila a unor faze precontractuale, partile convenind
simultan asupra clauzelor contractuale, sau pur si simplu manifestandu-si adeziunea
la clauzele unor contracte nesusceptibile de negociere fie prin modul in care au fost
162
P.M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaþ ii. Legislaþ ie. Ed. All, Bucureºti 1996 p. 126

139
concepute, (de exemplu tariful unei calatorii cu avionul), fie prin implicatiile unui
anumit gen de a tranzactiona (spre exemplu vanzarea unui magazin la un pret ce nu
tine seama de alte elemente, fond de marfa, mijloace circulante etc.).
Anterior momentului incheierii contractului, drumul parcurs de catre parti
pana la realizarea acordului de vointa poate surprinde, in unele situatii, mai multe
faze, respectiv: 1. negocierile precontractuale, 2. oferta de a contracta, 3.
promisiunea de a contracta sau antecontractul si 4. acceptarea.

A. NEGOCIERILE PRECONCONTRACTUALE
Negocierile sau tratativele precontractuale, constituie invitatia facuta de catre
una din parti de a trata continutul unui eventual contract. In privinta acestei etape
precontractuale, s-ar putea aprecia ca ea reprezinta de fapt faza finala a tratativelor,
fiind chiar ulterioara acceptarii ofertei164. Poate fi vorba despre negocieri
precontractuale doar atata vreme cat inca nici nu a fost lansata o oferta si nici
exprimata o acceptare. Ulterior acceptarii ofertei deja vorbim despre un contract,
astfel incat eventualele negocieri pot avea drept obiect executarea efectiva a unor
clauze speciale sau angajarea altor obligatii, ori pur si simplu negocierea unui alt
contract.
Spre deosebire de oferta ferma care il obliga pe ofertant, negocierile nu
produc asemenea consecinte juridice. Este adevarat ca de multe ori negocierile se
pot finaliza printr-un “acord de principiu”, “scrisoare de intentie” sau “protocol”,
uzitate mai ales in domeniul comertului international165.
Desi in planul conesecintelor juridice negocierile precontractuale sunt lipsite
de relevanta, totusi intereseaza comportamentul celor care sunt in tratative, sub
aspectul cerintei de a se abtine de le orice manevra neloiala sau de a se informa
reciproc cu sinceritate asupra tuturor imprejurarilor carear avea un rol determinant

163
I. S. Urs ºi Sm. Angheni, Drept civil. Drepturile reale. Teoria generalã a obligaþ iilor civile. Vol. II, Ed. Oscar
Print, Bucureºti 1998 pag.211.
164
În acest sens, T. Georgescu, Negocierea afacerilor. Ed. Porto-Franco, Galaþi 1992 pag.10.
165
Cu privire la negocierea contractelor de comerþ exterior, I. Macovei, Contractele de comerþ exterior în dreptul
român, Ed. Junimea Iaºi 1977 p.91 – 120.
140
pentru incheierea unui contract. Totodata, exista obligatia, -nascuta din uzante-, ca
partile sa se manifeste cu buna credinta in cadrul negocierilor, sa-si respecte
angajamentele de principiu sau sa-si acorde reciproc termene de reflexie rezonabile.
Tratativele pot fi intrerupte oricand in principiu, fara a se produce consecinte
in planul raspunderii, afara doar daca nu se dovedeste intentia sau culpa grava a
unui partener.166

B. OFERTA DE A CONTRACTA
Sensul juridic al notiunii nu difera cu nimic de cel intrebuintat in limbajul
comun:167 oferta este o propunere facuta de catre o persoana alteia in scopul
incheierii unui contract.168 Oferta sau policitatiunea implica deja o propunere avand
un obiect precis determinat sau determinabil, asa incat contractul sa poata fi oricand
prefigurat de catre partile contractante. Fiind prima manifestare de vointa, ea
reprezinta de fapt primul pas catre acordul de vointa169. Este si motivul pentru care,
fiind o latura a vointei de a contracta, deci a consimtamantului, ea trebuie sa
indeplineasca toate cerintele de forma si de fond ale acestuia.
1. Conditiile de forma ale ofertei
In privinta formei ofertei ca modalitate de exprimare a vointei de a contracta
nu se cere in principiu nici-o conditie speciala, aceasta poate fi expresa sau tacita,
exprimata in scris sau verbal, adresata unei persoane determinate sau publicului.
Fireste cea mai uzuala forma de exhibare a ofertei este cea expresa, exprimata
fie in scris, fie verbal.

166
În mãsura în care una dintre pãrþi vãdeºte rea credinþã în respectarea negocierii prelabile, ea va fi þinutã sã
rãspundã ºi sã repare prejudiciul cauzat partenerului, paguba reprezentând spre exemplu echivalentul cheltuielilor
reclamate de organizarea negocierii sau evetualele studii prealabile etc. (I. S. Urs ºi Sm. Angheni, op. cit. p. 211). S-a
mai apreciat totodatã cã ruperea unor tratative avansate fãrã un motiv serios, poate fi sancþionatã de instanþe pe
temeiul rãspunderii civile delictuale. O asemenea rãspundere poate fi angajatã de pildã în cazul în care în cursul
negocierilor una dintre pãrþi nu dã celeilalte toate informaþiile susceptibile de a o clarifica ºi de a o determina sã
încheie un contract. În acest sens, vezi P. M. Cosmovici, op. cit. p.127.
167
Pentru definiþia comunã, vezi ºi Vl. Hanga, Mic dicþ ionar juridic, Ed. Lumina Lex, Bucureºti 1999 pag. 142
168
Oferta de a contracta nu se confundã cu oferta realã, procedurã prin care debitorul se elibereazã de obligaþia sa
silind pe creditor sã primeascã plata, depunând lucrul ce formeazã obiectul contractului la casa de depuneri sau la o
instituþie similarã.
169
C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p. 58.
141
Valoarea juridica a unei oferte o pot avea insa numeroase imprejurari din care
s-ar putea trage neechivoc concluzia vointei de a contracta exprimata in mod tacit:
stationarea unui taxi intr-o statie pentru taximetre, afisarea meniului zilei la intrarea
intr-un restaurant, etc. Cel mai uzitat exemplu in sustinerea ipotezei ofertei tacite de
a contracta il reprezinta desigur tacita reconductiune: poate fi considerata ca o oferta
de prelungire a unui contract de inchiriere, imprejurarea ca, desi contractul a
expirat, “daca locatarul ramane si e lasat in posesie, atunci se considera locatiunea
ca reinoita…” (art. 1437 din C. civ.)170.
Oferta poate fi facuta unei persoane determinate sau publicului. In ultimul caz
este de regula vorba despre o simpla invitatie de a negocia, posibiliatea acceptarii
avand-o orice persoana. Expunerea unui lucru in vitrina unui magazin intr-un stand
sau pe o taraba in piata cu indicarea pretului de vanzare constituie exemplul cel mai
graitor al ofertei facute publicului.
Intr-o asemenea abordare, identitatea destinatarilor ofertei este indiferenta:
pentru un comerciant care vinde o marfa nu conteaza identitatea celor care cumpara
ci faptul ca ei platesc, dupa cum in cazul ofertei publice de recompensa nu conteaza
cine furnizeaza lucrul sau informatia ceruta ci realizarea interesului ofertantului.171
Se pot ivi si situatii in care oferta adresata publicului poate da nastere la
obligatii in sarcina ofertantului: acesta va fi obligat fata de primul acceptant, daca
spre exemplu oferta de vanzare a unui bun cert a fost publicata intr-un ziar.172
Oferta poate contine sau nu in cuprinsul ei un termen de acceptare, in
interiorul caruia trebuie sa se realizeze acceptarea ei de catre destinatar. Acest
termen poate fi aratat in mod expres dar el poate rezulta si implicit din natura
contractului si din timpul necesar de gandire si acceptare de catre destinatar, care

170
Cu privire la contractul de locaþiune ºi prelungirea acesteia, vezi Fr. Deak ºi St. Cãrpenaru Contracte civile ºi
comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureºti 1993 p. 87 - 114
171
Alain Benabent, Droit civil. Les obligations. Ed. Montchrestien Paris 1997 6-emme edition, p. 45.
172
Oferta publicã poate fi proteguitã ºi de unele dispoziþiuni speciale ale legii. Legea francezã pentru protecþia
consumatorilor (L.121 – 21) obligã pe ofertant sã precizeze caracteristicile esenþiale ale bunurilor ºi serviciilor oferite
publicului, stabileºte mãsuri minuþioase cu privire la caracteristicile afiºajului ºi etichetajului etc. Asemenea
dispoziþiuni ºi-ar putea gãsi cu siguranþã locul ºi utilitatea într-o viitoare reglementare româneascã.
142
fara a fi stabilit in mod expres trebuie sa aiba o durata rezonabila173. In functie de
respectarea termenului de acceptare se poate pune chestiunea revocarii ofertei sau a
caducitatii ei.
2. Conditiile de fond ale ofertei
Ca si o latura a consimtamantului, oferta trebuie sa indeplineasca
conditiile generale ale acestuia,174 adaptate fireste momentului si specificului
policitatiunii in formarea contractelor, dupa cum urmeaza:
1. Oferta trebuie sa fie ferma, in sensul ca ea trebuie sa sugereze un
angajament neindoielnic, pe punctul de a conduce la realizarea unui consens cu
relevanta juridica. Un astfel de angajament nu ar putea fi nici modificat si nici
retras. Nu poate fi considerata o oferta ferma aceea prin care spre exemplu cineva se
ofera sa efectueze o prestatie contra unei remuneratii al carui cuantum il va preciza
dupa ce va termina lucrarea.
2. Oferta trebuie sa fie reala, serioasa si constienta, facuta cu intentia de a
angaja din punct de vedere juridic. “Per a contrario”, oferta facuta in gluma, din
curtoazie sau “jocandi causa” fara intentia unui angajament juridic nu poate
conduce la incheierea unei conventii.
3. Oferta trebuie sa fie neechivoca. Este echivoca acea oferta ce nu-i poate
forma in mod neindoios convingerea destinatarului asupra intentiilor ofertantului de
a contracta. Este cazul expunerii unei marfi intr-o vitrina in scopuri publicitare sau
fara indicarea pretului.
3. Forta obligatorie a ofertei. Revocarea si caducitatea ofertei
Cata vreme oferta nu a ajuns la destinatar, ea nu este producatoare de efecte
juridice, deci poate fi revocata de catre autorul ei. Cu totul alta este insa situatia
daca a ajuns la destinatie, daca a fost adresata publicului sau unei persoane
determinate ori daca ea implica un termen de acceptare sau nu.

173
Sm. Angheni, op. cit. p. 212
174
Pentru condiþiile generale ale consimþãmântului vezi ºi Gh. Beleiu op. cit p. 215, P. M. Cosmovici Drept civil.
Introducere în dreptul civil, Ed. All, Bucureºti 1996 p. 102 – 110, sau D. Cosma op. cit. p. 117 - 178
143
In masura in care oferta a ajuns la destinatar si a fost acceptata, discutarea
fortei ei obligatorii este de prisos, deoarece deja suntem in prezenta unui contract,
asa incat raspunderea se va regla potrivit principiului fortei obligatorii a conventiilor
“pacta sunt servanda”.
Or, forta obligatorie a ofertei vizeaza numai intervalul de timp scurs de la
lansarea ei si pana la acceptare sau implinirea termenului. Intr-o asemenea abordare
insa, trebuie avut in vedere daca oferta a ajuns sau nu la destinatar si daca aceasta
este sau nu cu termen.
1. Daca oferta nu a ajuns la destinatar, ea poate fi revocata de catre ofertant in
mod liber;
2. Daca oferta a ajuns la ofertant, chestiunea trebuie rezolvata nuantat, dupa
cum oferta este cu sau fara de termen:
a) daca oferta este cu termen, ofertantul este dator sa o mentina pana la
expirarea acestuia, caci odata expirat oricum ea ar fi devenit caduca;
b) daca oferta este fara termen, ofertantul este tinut sa o mentina un timp
considerat rezonabil, apreciere lasata la latitudinea judecatorului.
Ofertantul poate fi facut raspunzator pentru revocarea intempestiva a ofertei,
raspunderea lui intemeindu-se pe fapta delictuala175.
Caducitatea ofertei este o cauza de ineficacitate intemeiata pe imprejurari
survenite ulterior lansarii ei, constand fie in schimbarea conditiilor initiale fie pur si
simplu in expirarea termenului de acceptare. Sub titlu de exemplu, oferta poate
deveni caduca in cazul mortii ofertantului, a falimentului ori a declararii
incapacitatii sale176.

175
În aceastã privinþã opiniile autorilor sunt diferite. Deºi se acceptã ideea rãspunderii ofertantului pentru revocarea
intempestivã a ofertei, controversele au ca obiect stabilirea temeiului juridic al acesteia. În literaturã s-au conturat
totuºi douã opinii, una întemeiatã pe forþa actului juridic al ofertei, cealaltã pe rãspunderea ce rezultã din faptele
juridice exterioare ofertei care fundamenteazã în final fie teoria raspunderii delictuale, fie pe cea izvorâtã din abuzul
de drept.
176
I. S. Urs ºi Sm. Angheni, op. cit. pag. 213.
144
C. PROMISIUNEA DE A CONTRACTA SAU ANTECONTRACTUL
In ultima analiza, oferta este un act juridic de formatiune unilaterala, deoarece
ea nu se intemeiaza pe un acord de vointa.
Spre deosebire de oferta, promisiunea de a contracta sau antecontractul desi
creeaza obligatii numai in sarcina ofertantului, sunt totusi acte juridice de
formatiune bilaterala. Solutia se impune caci promisiunea de a contracta implica un
acord prealabil prin care partile se obliga, in ipoteza in care promisiunea are un
caracter sinalagmatic, sa incheie in viitor un contract.
Este asadar posibila existenta unei promisiuni sinalagmatice de a contracta,
atunci cand ambele parti se obliga ca in viitor sa incheie un anumit contract. Cel
mai frecvent caz care ilustreaza aceasta imprejurare este cel in care un contract nu
poate fi incheiat in lipsa unei formalitati cum este bunaoara obtinerea unei
autorizatii administrative. Intr-o asemenea ipoteza, promisiunea bilaterala de
contract (antecontractul), precede si uneori constituie chiar cauza obtinerii
autorizatiei ce conditioneaza perfectarea contractului177.

D. ACCEPTAREA.
Acceptarea ofertei este al doilea pas spre incheierea contractului, aceasta
constituind de fapt o replica la oferta primita. Ca si oferta, nici acceptarea nu trebuie
sa indeplineasca anumite conditii de forma pentru valabila ei exprimare. Ea poate fi
deci verbala sau scrisa, expresa ori tacita, important fiind doar sa exprime cu
certitudine vointa de a incheia contractul. Si in privinta acceptarii chestiunea
manifestarii tacite a intentiei de a contracta trebuie sa rezulte neindoios pentru a
avea o asemenea valoare. In practica si in literatura de specialitate s-a acceptat ca si
tacerea poate avea valoarea unei acceptari atunci cand:

177
Unii autori fac chiar trimiteri la doctrina francezã, referindu-se la aºa numitele contracte preparatorii, pactul de
preferinþ ã, clauza de exclusivitate, clauza de monopol, contractul de rezervare etc. Astfel, pactul de preferinþ ã este
cel prin care o persoanã se angajeazã faþã de alta sã nu încheie contractul cu un terþ înainte de a-i propune acel lucru,
în vreme ce clauza de exclusivitate este promisiunea fãcutã unui vânzãtor “en detail”de cãtre un fabricant
145
a) exista o prevedere a legii in acest sens. Este tocmai cazul tacitei
reconductiuni prevazuta de art. 1437 din C. civ., caci simpla tacere a locatorului,
care lasa pe locatar sa locuiasca in contnuare, apare ca o acceptare tacita a ofertei de
prelungire a contractului.178
b) cand partile stipuleaza in contractul lor ca simpla tacere dupa primirea
ofertei sa aiba valoarea unei acceptari. Este cazul furnizorului care in mod obisnuit
trimite unui beneficiar anumite bunuri. Acceptarea ofertei sale se produce de regula
in mod tacit.
c) atunci cand oferta este facuta exclusiv in interesul celeilalte parti.

1. Conditiile acceptarii
Pe langa conditiile generale de validitate ce trebuie sa caracterizeze orice
manifestare de vointa data in scopul de a da nastere, a modifica sau a stinge un
raport juridic civil, valabilitatea acceptarii ofertei trebuie sa indeplineasca anumite
conditii specifice si anume:
a. acceptarea sa fie in concordanta cu oferta. Ea trebuie sa se refere la oferta
primita si nu la o alta. Atunci cand acceptarea conditioneaza sau limiteaza oferta
initiala nu mai poate fi vorba despre o acceptare ci de o contraoferta in conditiile
art. 39 din C. com.179
b. acceptarea trebuie sa fie neindoielnica. Ea trebuie asadar sa fie manifestata
in scopul vadit de a accepta angajamentul juridic. Simpla cercetare a unei marfi sau
informarea cu prvire la caracteristicile unui bun expus spre vanzare de pilda, nu
poate constitui o acceptare a ofertei de vanzare.
c. oferta adresata unei anumite persoane se considera primita numai daca
acceptarea vine de la aceasta persoana si nu de la alta. Oferta lansata unui artist
plastic de a executa o anumita lucrare, de exemplu, nu poate fi acceptata decat de

178
C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p. 64
179
Potrivit acestui text, “acceptarea condiþionatã sau limitatã se considerã ca un refuz al primei propuneri ºi formeazã
o nouã propunere” În acest sens vezi ºi R. Petrescu, Teoria generalã a obligaþ iilor comerciale, Ed. Romfel,
Bucureºti 1994 p.67.
146
catre acel artist, caci daca oferta are un caracter “intuitu personae”, acelasi caracter
il conserva si acceptarea.
Dimpotriva, daca oferta se adreseaza publicului, ea poate fi acceptata de
oricine.
d. acceptarea trebuie sa se manifeste mai inainte ca oferta sa fi devenit
caduca sau sa fi fost retrasa.

2.Momentul incheierii contractului


Momentul incheierii contractului este acea secventa in care oferta se
intalneste cu acceptarea, realizandu-se in acest fel acordul de vointa.
Pentru determinarea momentului incheierii contractului avem in vedere 3
ipostaze si anume:
1. atat ofertantul cat si acceptantul se afla fata in fata;
2. contractul se incheie prin telefon;
3. neaflandu-se in acelasi loc si nediscutand la telefon, contractul se
incheie prin corespondenta.
In fiecare dintre acestei situatii, s-ar putea pune la un moment dat problema
momentului in care oferta a fost acceptata, deci a realizarii acordului de vointa. O
asemenea chestiune poate fi primitoare de mai multe rezolvari:
In prima ipostaza, contractul se considera incheiat in momentul realizarii
consensului, prilej usor de perceput datorita caracterului sau obiectiv.
In a doua ipostaza, datorita caracterului concomitent al angajamentului lor,
partile pot determina la fel de simplu momentul realizarii acordului lor de vointa.
A treia ipostaza suscita insa mai multe intrebari, deoarece distanta in timp
dintre lansarea ofertei si acceptarea ei face ca momentul incheierii contractului sa
poata fi perceput in mod diferit. In dreptul nostru s-a conturat existenta a patru
sisteme de determinare a momentului incheierii contractului, respectiv:
a) Un prim sistem, cel al emisiunii sau declaratiunii, este acela protrivit
caruia contractul se considera incheiat in momentul in care destinatarul ofertei
147
primind-o isi exprima acordul, chiar fara a-l mai comunica ofertantului. Aceasta
constructie se intemeiaza pe ideea ca in acel moment deja incep sa coexiste cele
doua consimtaminte, or, prin definitie contractul ia nastere tocmai prin realizarea
acestui consens.
Oricat de simpla si de tentanta apare ea, in realitate aceasta abordare este
deficitara, inconvenientele ei facand-o neutilizabila, deoarece pe langa gradul ridicat
de probabilitate in determinarea momentului in care acceptantul agreaza oferta, el
poate la fel de bine sa revina asupra ei mai inainte de comunicarea acceptarii180.
Gradul atat de sporit de probabilitate face asadar ca acest sistem sa nu poata fi
acceptat in practica atat de dinamica a realizarii raporturilor contractuale
b) Un al doilea sistem este cel al expedierii acceptarii, potrivit caruia
momentul incheierii contractului se considera a fi acela in care acceptantul a
expediat scrisoarea de acceptare, chiar daca aceasta nu a ajuns la ofertant, deci el nu
a luat cunostinta de acceptare.
Si acest sistem prezinta inconveniente pentru ca acceptantul are posibilitatea
de a-si revoca acceptarea pana in momentul primirii scrisorii de catre ofertant.
Sistemul este si inutil, deoarece oricum ofertantul nu ia cunostinta de incheierea
contractului decat cel mai devreme in momentul primirii corespondentei.
c) Un al treilea sistem este cel al receptiei acceptarii de ofertant sau sistemul
primirii acceptarii. Contractul se considera incheiat in momentul in care ofertantul
primeste scrisoarea de acceptare, chiar si daca el nu a luat cunostinta de continutul
ei. Acesta este un sistem deja acceptabil deoarece el prezinta un mai mare grad de
siguranta. Desigur, si el poate fi criticat intrucat contractul se considera incheiat in
pofida faptului ca ofertantul nu cunoaste acceptarea, inconvenient mai mult teoretic
decat cu rezonanta practica.
Fata de toate obiectiunile enuntate cu prilejul evocarii acestor sisteme, ultimul
sistem poate fi acreditat ca prezentand cel mai ridicat grad de certitudine asupra
momentului incheierii contractului.

148
d) Sistemul informarii este cel potrivit caruia contractul se considera perfectat
in momentul in care ofertantul a luat efectiv cunostinta despre acceptare181. Aceasta
acceptiune se intemeiaza pe dispozitiunile art. 35 din C. com. potrivit carora
contractul se considera incheiat daca “acceptarea a ajuns la cunostinta
propuitorului in termenul hotarat de dansul sau in termenul necesar schimbului
propunerii si al acceptariidupa natura contractului”182.
Confruntata cu cele patru sisteme, practica judiciara a acceptat si da utilizare
sistemului primirii acceptarii potrivit caruia odata primita acceptarea de catre
ofertant, contractul se considera a fi incheiat. Aceasta solutie este pe cat de
rezonabila pe atat de practica si usor de dovedit, scutind partile de administrarea
unor probatorii adeseori imposibile.
Odata determinat, momentul incheierii contractului este foarte important
pentru urmatoarele considerente:
1. In functie de acest moment, poate fi apreciata posibilitatea de revocare a
ofertei sau caducitatea ei;
2. Viciile de consimtamant sau cauzele de nulitate relativa ori absoluta pot fi
apreciate ca atare numai daca sunt anterioare ori contemporane momentului
incheierii contractului. Pe de alta parte, viciile ofertei sau ale acceptarii isi produc
efecte numai in privinta acestor acte juridice nu si in privinta contractului insusi.
3. In functie de momentul incheierii contractului poate fi stabilita legea care
este aplicabila executarii lui. O astfel de abordare este necesara atunci cand se ridica
chestiunea conflictului de legi in timp183.

180
În acest sens, P.M.Cosmovici, op. cit.Obligaþii… p. 131
181
Deºi pare cea mai completã, ºi aceastã soluþie este susceptibilã a fi criticatã. Ãstfel, existã posibilitatea ca
ofertantul, spre a evita încheierea contractului, sã refuze sã cerceteze corespondenþa primitã de la acceptant, susþinând
în final cã în privinþa sa contractul nu ar fi luat naºtere. În acest sens, C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p. 66.
182
În sensul acestei opinii, I. S. Urs ºi Sm. Angheni, op. cit. pag. 217
183
Spre exemplu încheierea unui contract de vânzare-cumpãrare a unei case cu teren de înainte de anul 1989 era
supusã regimului reglementat de legile Nr.58 ºi 59/1974. Potrivit acestora, terenul trecea în proprietatea statului.
Ulterior Legii 18/1991 a devenit posibilã vânzarea terenurilor aferente caselor de locuit. Determinarea momentului
încheierii unui asemenea contract, face posibilã stabilirea regimului juridic al terenului, în funcþie de legea aplicabilã
în momentul încheierii contractului de vânzare cumpãrare.
149
4. Momentul incheierii contractului este important deoarece el marcheaza de
cand anume incep sa se produca efectele sale juridice184.
5. Din momentul incheierii contractului incepe sa curga termenul de
prescriptie extinctiva in ceea ce priveste exercitiul actiunii in anulabilitatea
contractului lovit de nulitate relativa185.
6. In cazul ofertei publice, momentul primei acceptari care este si momentul
perfectarii contractului face ca acceptarile ulterioare sa nu-si mai produca efectul
deoarece “qui prior tempore potior jure”.
7. In functie de momentul incheierii contractului poate fi determinat si locul
incheierii acestuia.
3. Locul incheierii contractului
In determinarea locului incheierii contractului se aplica aceleasi reguli ca si
cele referitoare la momentul contractului:
- daca partile contractante sunt prezente, locul incheierii contractului este cel
in care se gasesc partile.
- daca contractul se incheie prin telefon, locul incheierii este cel in care se
gaseste ofertantul, caci in acel loc este receptionata acceptarea;
- cand contractul se incheie prin corespondenta, locul incheierii contractului
este cel in care se gaseste ofertantul sau cel in care acesta a primit corespondenta.
Locul incheierii contractului prezinta importanta sub aspectul stabilirii
regulilor conflictuale de drept international privat, potrivit principiului ”the proper
law of the contract”186. Potrivit acestor reguli, unui contract ii sunt aplicabile
normele de drept ce guverneaza operatiunea respectiva in locul in care s-a incheiat.
In egala masura, locul incheierii contractului poate fi relevant si datorita
faptului ca el poate atrage competenta anumitei instante judecatoresti. Potrivit art.

184
Un asemenea stadiu marcheazã în contractele sinalagmatice translative de proprietate momentul în care se
transmite riscul cãtre dobânditor.
185
Spre exemplu acþiunea pentru anulabilitatea contractului deoarece consimþãmântul a fost surprins prin viclenie ori
eroare sau în celelalte cazuri de anulare, poate fi intentatã potrivit art. 9 alin. 2 din Decr. 167/1958 în termen de trei
ani, cu începere de la data când cel îndreptãþit a cunoscut cauza anulãrii.
186
Cu privire la legea contractului în dreptul internaþional, vezi T. R. Popescu, Drept internaþ ional privat, Ed.
Romfel, Bucureºti 1994 p. 202.
150
10 pct.4 din C.proc.civ., in cererile privitoare la obligatii comerciale, competenta
apartine instantei locului unde obligatia a luat nastere sau aceea a locului platii187.

4.2.5. Efectele contractului.


Efectul scontat de catre partile care incheie orice contract este acela de a da
nastere unor obligatii civile. Codul civil plaseaza aceasta materie in textele art. 969
– 985. Odata incheiat, contractul da nastere acelor consecinte pe care oricare dintre
partile contractante sau chiar numai una dintre ele le-a urmarit prin actul lor de
vointa in acord cu finalitatea dreptului, caci art. 969 din C. civ. prevede ca doar
“conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante”.
Efectul oricarei conventii consta in ultima analiza in a da nastere, unui raport
juridic obligational, ori a transforma, modifica sau chiar a stinge o obligatie
civila.188 Evitand confuzia facuta de Codul Napoleon,189 codul nostru civil se refera
in texte deosebite atat la efectele contractelor cat si la cele ale obligatiilor: art. 969 –
985 “Despre efectul conventiilor” si art. 1073 – 1090 “Despre efectele obligatiilor”.
In abordarea efectelor contractelor civile avem in vedere urmatoarele
chestiuni principale:
Interpretarea contractului;
Forta obligatorie a contractului si anume:
- obligativitatea contractului in raporturile dintre partile contractante;
- obligativitatea contractului in raporturile cu alte persoane care nu au
calitate de parti.

187
Cu privire la competenþa teritorialã alternativã a instanþelor judecãtoreºti, vezi V. M. Ciobanu,Tratat teoretic ºi
practic de procedurã civilã, Ed. Naþional Bucureºti 1996 vol.I p.425 sau I. Apostu, Competenþ a instanþ elor
judecãtoreºti în materie civilã, Ed. Naþional, Bucureºti 1997 p.97.
188
C. Hamangiu, op. cit. p. 516.
189
Modelul francez al codului nostru civil trateazã deopotrivã, fãrã a le disocia, efectele convenþiilor ºi pe cele ale
obligaþiilor. Pentru critica acestei confuzii, vezi P.C. Vlachide, Repetiþ ia principiilor de drept civil, Ed. Europa
Nova Bucureºti 1994 Vol. II p. 73
151
Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice.
Interpretarea contractelor
Interpretarea unui contract este un proces logico-juridic prin care sunt
determinate si explicate clauzele sale neclare sau obscure. In functie de aceasta
definitie se impun trei precizari:
In primul rand operatia interpretarii nu este necesara decat atunci cand
continutul unui contract este neclar, caci este pe cat de inutil pe atat de absurd a se
cauta cu orice chip clauze neclare in contractele ale caror prevederi sunt limpezi,
deci pot fi executate fara nici-o dificultate.
In al doilea rand, intrepretarea contractelor implica reguli si metodologii
specifice, care desi se aseamana nu se confunda cu acelea uzitate in domeniul
interpretarii normelor de drept.190 Aceasta mai ales pentru faptul ca interpretarea
contractelor implica analiza vointei reale a partilor in vreme ce interpretarea legii
presupune cautarea vointei legiuitorului191.
In al treilea rand, interpretarea continutului contractelor nu poate fi
confundata cu proba acestora. Ceea ce trebuie mai intai dovedit este existenta
contractului si numai dupa aceea se poate trece la interpretarea clauzelor
indoielnice.
Regulile pentru interpretarea continutului contractelor isi gasesc in sistemul
Codului civil roman consacrarea in textele articolelor 970, 977 – 985. Ele constituie
un sistem consensualist in care rolul primordial il joaca vointa reala partilor si nu
modul in care aceasta s-a exteriorizat, asa incat interpretul trebuie sa stabileasca
intelesul contractului in functie de ceea ce au reusit sa exprime ele, potrivit

190
Pentru interpretarea normelor de drept vezi ºi M. C. Eremia, Interpretarea juridicã, Ed. All, Bucureºti 1998 p. 23
– 31.
191
Deosebirile dinre cele douã activitãþi pot fi gãsite ºi în privinþa gredului de abstractizare al normelor juridice în
comparaþie cu caracterul concret al clauzelor contractuale. În privinþa celor dintâi, se pune problema adaptãrii unei
reguli generale ºi impersonale deci abstracte (s.n.) unei situaþ ii de fapt concrete, în vreme ce interpretarea clauzelor
contractuale impune raportarea unui acord de voinþ ãconcret ºi individual la o normã cu caracter general, care calificã
în final conþinutul raportului juridic obligaþional concret. De aceea, interpretarea clauzelor contractuale este
întotdeauna limitatã la un anumit act juridic, fãrã a se pune problema extinderii rezultatului acestei analize ºi asupra
altor acte juridice. În ultimã analizã, interpretarea conþinutului unui contract de cãtre judecãtor este o “problemã de
speþã”. (În acest sens, vezi ºi P. M. Cosmovici, op. cit….Obligaþiile, p.154).
152
priceperii si gradului lor de cultura juridica192. In opinia unor distinsi autori, aceste
norme “deriva din logica si din ratiune”, asa ca ele s-ar impune judecatorilor prin
autoritatea lor rationala chiar daca legiuitorul nu le-a concretizat in texte exprese.
De altfel, normele de interpretare fixate de lege nu au un caracter imperativ, ci
constituie mai mult “sfaturi” date judecatorilor: acestia pot da unui contract o
interpretare diferita de aceea ce ar rezulta din texte, daca din circumstantele cauzei
rezulta ca intentia partilor nu este aceea ce ar deriva din stricta aplicare a textelor193.
In functie de obiectul de reglementare, distingem intre: a) normele de
interpretare cu caracter general, care se refera la principiile diriguitoare pentru
interpretarea oricarui contract, si b) normele cu caracter special ce privesc
interpretarea prin specificitatea conventiei analizate.

A.REGULILE GENERALE DE INTERPRETARE


A CONTRACTELOR

Doua sunt regulile generale pentru interpretarea contractelor, si ele se refera


la:
prioritatea vointei reale a partilor;
efectele subintelese ale contractelor.
Analiza fiecareia dintre ele ne prilejuieste urmatoarele precizari:
1.- Prioritatea vointei reale a partilor.
Codul civil roman a preluat din cel francez in materia interpretarii
conventiilor principiul stabilirii vointei reale a partilor, precizand in art. 977 ca

192
În literatura juridicã s-au confruntat douã concepþii de interpretare a conþinutului contractelor, unasubiectivã ºi
una obiectivã. Potrivit teoriei subiective, a voinþei reale sau interne, pentru interpretarea unui contract intereseazã
voinþ a sau intenþ ia comunã a pãrþ ilor, fiind irelevant modul în care acestea s-au exteriorizat. Soluþia este criticabilã
întrucât ea implicã un criteriu imprecis pentru reconstituirea unor fapte obscure, adeseori imposibil de cunoscut,
eventual prezumate. Acest sistem este propriu dreptului latin. Teoria obiectivã, (a voinþei declarate), porneºte de la
declaraþ ia de voinþ ã a pãrþ ilor aºa cum-a s exteriorizat ea ºi raportat la unele elemente extrinseci convenþ iei cum ar
fi echitatea sau uzanþ ele. ªi aceastã soluþie este discutabilã cãci ea lasã loc arbitrariului în domeniul interpretãrii,
nesocotind voinþa realã a pãrþilor. Acest sistem este uzitat în dreptul de sorginte germanicã.
193
În acest sens, vezi C. Hamangiu, op. cit. p. 519.
153
“interpretarea contractelor se face dupa intentia comuna a partilor contractante,
iar nu dupa sensul literal al termenilor”194.
Acest principiu poate induce insa dificultatea de a stabili care a fost
adevaratul acord de vointa, pentru ca este posibil ca fiecare dintre partile
contractante sa atribuie valori diferite consensului realizat, in functie de propriile-i
nevoi sau interese.
Pe de alta parte, analiza severa a tuturor mobilurilor incheierii unui contract
ar face practic imposibila determinarea consensului avand in vedere varietatea de
interese ce pot determina doua sau mai multe persoane sa contracteze.
In rezolvarea acestor dificultati se porneste de la prezumtia ca forma in care
se exteriorizeaza vointa partilor corespunde vointei reale, interne, pana la proba
contrara.195 Asadar, revine partilor ce o invoca, sarcina de a dovedi ca vointa reala
este alta decat cea exprimata in cuprinsul conventiei. O asemenea dovada se poate
face fie cu elemente intrinseci contractului, fie cu unele de natura extrinseca,
precum circumstantele incheierii conventiei, tratativele sau negocierile purtate etc.
Totodata, vointa reala a partilor trebuie circumscrisa anumitor limite, caci nu
pot fi luate in consideratiune toate mobilurile ce determina o persoana sa
contracteze. O asemenea limita, pe cat de rezonabila pe atat de utila, o constituie
cauza actului juridic, care are in vedere doar motivele de ordin subiectiv care
prezinta semnificatie juridica.196
Deosebirea dintre vointa interna si cea exteriorizata produce consecinte
deosebite, dupa cum partile au avut sau nu intentia de a-si exprima adevaratele
mobiluri care le-au determinat sa contracteze. Numai in masura in care discordanta
este rodul unor imprejurari independente de vointa sau intentiile partilor s-ar pune
problema interpretarii cuprinsului unei asemenea conventii. Daca, dimpotriva,

194
Legiuitorul român din 1864 a preluat cuvânt cu cuvânt textul art. 1165 din Codul civil francez pe care doar la
tradus. În textul original: “On doit dans les conventions rechercher quelle a ete la commune intention des parties
contractantes, plutot que de s’arreter au sens litteral des termes”.
195
În acest sens, C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p.71 sau I. Urs ºi Sm. Angheni, op. cit. p. 222.
196
Aceastã soluþie este în prezent îmbrãþiºatã de toþi autorii contemporani.
154
partile au mascat cu intentie existenta unui contract exhiband un altul, deja nu se
mai pune problema interpretarii ci a simulatiei: aceasta implica prin definitie doua
acte juridice, (unul real, adevarat si unul simulat, neadevarat dar aparent), care sunt
consecinta a doua manifestari de vointa separate, spre deosebire de interpretarea
contractului care priveste un singur acord de vointa, ai carui termeni nu exprima
exact in forma ceea ce partile au urmarit in realitate.197
2.- Efectele subintelese ale contractului
Cea de a doua regula generala de interpretare se refera la efectele
conventiilor. Textul art. 970 alin. 2 din C. civ. precizeaza ca “Ele obliga nu numai
la ceea ce este expres intr-insele, dar la toate urmarile, ce echitatea, obiceiul sau
legea da obligatiei dupa natura sa”.
O asemenea prevedere trebuie coroborata si cu aceea din art. 981 C. civ.
potrivit careia “clauzele obisnuite intr-un contract se subanteleg desi nu sunt
exprese intr-insul”. Aceasta categorie de efecte se produc independent de vointa
partilor, ele avand un caracter subinteles rezultat din vointa legii care a reglementat
anumite categorii de contracte, a obiceiului sau chiar a unor reguli de etica asa cum
precizeaza textul.198

B. REGULILE SPECIALE DE INTERPRETARE


A CONTRACTELOR

Urmatoarele reguli de interpretare a clauzelor contractuale au un caracter


special:
1. Interpretarea coordonata a clauzelor contractului. Alcatuind un tot unitar,
clauzele unui contract nu pot fi izolate de contextul in care se incadreaza. In acest

197
C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p. 72.
198
Spre exemplu, atunci când în contractul de societate civilã nu se determinã partea de câºtig sau pierdere a fiecãrui
asociat, atunci acea parte va fi proporþionalã cu suma pusã în comun de fiecare dintre asociaþi. O asemenea precizare
este subînþeleasã prin voinþa art. 1511 alin. 1 din C. civ.
155
sens, art. 982 din C. civ. precizeaza ca “toate clauzele conventiilor se interpreteaza
unele prin altele, dandu-se fiecareia intelesul ce rezulta din intregul act”.
2. Interpretarea clauzelor indoielnice sau echivoce.
Sunt indoielnice, acele prevederi ale contractului ce pot fi primitoare de mai
multe intelesuri, sunt confuze sau greu de apreciat. Pentru astfel de imprejurari,
legiuitorul a stabilit patru reguli de interpretare:
- termenii susceptibili de doua intelesuri se interpreteaza in intelesul ce se
potriveste mai mult cu natura contractului (art. 979 C. civ.);
- clauzele indoielnice se interpreteaza in intelesul in care ele pot produce un
efect, iar nu in acela in care nu ar produce nici unul (art. 978 C. civ.);
- dispozitiile indoielnice se interpreteaza dupa obiceiul locului unde s-a
incheiat contractul (art. 980 C. civ.);
- in cazul indoielii, contractul se interpreteaza in favoarea celui care se
obliga (principiul “in dubio pro reo”, consacrat de art. 983 din C. civ.).
Alte reguli de interpretare.
In afara de regulile aratate si grupate mai sus, codul mai prevede si alte reguli
speciale de interpretare dupa cum urmeaza:
- conventia nu cuprinde decat lucrurile asupra carora se pare ca partile si-au
propus a contracta, oricat de generali ar fi termenii cu care s-a incheiat
(art. 984 C. civ.);
- atunci cand intr-un contract partile citeaza un caz ca exemplu pentru a
explica obligatia, nu se poate interpreta ca o rasfrangere a efectului
obligatiei la acel caz si ca o excludere a cazurilor neexprimate (art.985 C.
civ.).

Forta obligatorie a contractelor


Potrivit art. 969 din C. civ. “conventiile legal facute au putere de lege intre
partile contractante”. Aceeasi idee este preluata si de textul art. 973 din acelasi cod,

156
cu precizarea potrivit careia “conventiile nu au efect decat intre partile
contractante”.
Precizarea ca “au putere de lege” conventiile legal facute isi gaseste
explicarea in aceea ca legea da forta obligatorie contractelor astfel incheiate si
implicit efectelor generate de acestea.199
De la acest principiu pornesc doua consecinte importante si anume:
a) partile nu se pot sustrage de la indeplinirea obligatiilor contractuale legal
asumate, potrivit adagiului “pacta sunt servanda”. De altfel, pe aceasta idee se
fundamenteaza consecinta potrivit careia intre parti contractul are putere
obligatorie.
b) forta obligatorie a contractului este operanta doar intre partile contractante,
caci “res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest”. Aceasta idee
fundamenteaza principiul relativitatii efectelor contractului.
A. OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI INTRE PARTILE CONTRACTANTE
Forta obligatorie a contractelor legal incheiate este o consecinta a principiului
realizarii drepturilor subiective ale persoanelor fizice si juridice, care confera in
ultima analiza certitudine, siguranta si eficienta raporturilor juridice civile.
Dispozitiunile art. 969 C. civ. dau in acelasi timp expresie principiilor
libertatii si egalitatii partilor contractante dar si cerintei derularii raporturilor
juridice in conditii de deplina incredere si buna credinta. Cea mai frecventa
modalitate de aducere la indeplinire a obligatiilor contractuale asumate este fireste,
cea de buna voie. Fiind o consecinta naturala a consensului partilor, aceasta nu

199
Faþã de calificarea datã de cãtre cod “convenþiei legal fãcute”, unii autori au concluzionat cã între lege ºi contract
ar exista în planul consecinþelor atât unele asemãnãri cât ºi deosebiri. Asemãnãrile ar consta în aceea cã: a) atât legea
cât ºi contractul au putere obligatorie; b) la fel ca ºi legea, convenþia poate fi desfãcutã pe calea unui procedeu invers
celui folosit pentru naºterea sa; c) atât abrogarea legii cât ºi revocarea convenþionalã a contractului produc numai
efecte viitoare; d) atât comandamentul legii cât ºi obligaþiile contractuale trebuie aduse la îndeplinire cu bunã
credinþã, etc.Deosebirile ar consta în aceea cã: a) în vreme ce legea este o regulã de conduitã generalã, impersonalã ºi
cu aplicare repetatã, contractul creazã obligaþii numai pentru un numãr limitat de persoane ºi cazuri; b) dacã o lege
poate deroga de la prevederile altei legi, contractul nu poate deroga de la lege; c) în ceea ce priveºte revocarea
unilateralã a unor contracte, legea nu poate fi abrogatã decât potrivit unei proceduri parlamentare, etc. (pentru
dezvoltãri vezi P.C. Vlachide, op. cit. p.75).
157
implica nici rezolvari litigioase si nici recurgerea la alternative extreme ce ar
conduce la desfiintarea conventiilor.
Totusi, asa cum acordul de vointa da nastere unui raport juridic contractual,
potrivit principiului simetriei, un asemenea consens poate produce in egala masura
modificarea ori chiar stingerea raportului juridic respectiv. O asemenea precizare
contine de altfel si textul art.969 din C. civ. care contine prevederea potrivit careia
conventiile “se pot revoca prin consimtamantul mutual sau din cauze autorizate de
lege”. Cu alte cuvinte, aceleasi parti care prin simplul lor acord de vointa, “mutuus
consensus” au dat nastere unui contract, au putinta sa-l revoce printr-un acord
simetric, “mutuus dissensus”
Daca legea acorda valoare de principiu posibilitatii revocarii bilaterale a
contractelor, “per a contrario” interzice denuntarea lor unilaterala. Este insa posibil,
sub titlu de exceptie, ca in cazuri strict si limitativ prevazute, legea civila sa
autorizeze totusi denuntarea unilaterala a unor contracte. Un asemenea procedeu
este admisibil in situatia contractului de inchiriere fara termen (art. 1436 alin. 2 din
C. civ.), a mandatului (art. 1552 si 1556 din C. civ.) ori a contractului de depozit
prevazut de art. 1616 din C. civ.
Nimic nu s-ar opune desigur, nici ca partile sa prevada in contractul lor o
clauza de denuntare unilaterala, cu conditia ca o asemenea facultate sa satisfaca
doua cerinte:
a) clauza sa nu fie inserata intr-un contract declarat prin vointa legii
irevocabil, asa cum este de pilda donatia;
b) clauza de denuntare unilaterala sa nu reprezinte in realitate o conditie
potestativa, deoarece o astfel de conditie este lovita de nulitate in conditiile art.
1010 C. civ200.

200
Din textul art. 1010 din C. civ. rezultã cã este lovitã de nulitate nu numai clauza ce cuprinde condiþia potestativã,
(de exemplu clauza prin care vânzãtorul se obligã sã vândã numai dacã va vrea), ci însãºi obligaþia, actul juridic în
totalitate. Pentru dezvoltãri, vezi D. Cosma op. cit. p. 277.
158
In afara de cazurile prevazute mai sus, exista si imprejurari in care incetarea,
modificarea sau suspendarea fortei obligatorii a contractelor nu depinde de vointa
partilor, ci de cauze extrinseci.
Pot constitui asemenea imprejurari:
1. decesul persoanei in considerarea careia a fost incheiat contractul “intuitu
personae”. Moartea unei asemenea persoane, ale carei calitati esentiale au
determinat incheierea conventiei, face sa inceteze forta obligatorie a contractului.
Mentionam de exemplu decesul avocatului pledant intr-un contract de asistenta
avocatiala ori a medicului curant, dar si decesul comodatarului atunci cand
imprumutul de folosinta a fost procurat in considerarea persoanei acestuia (art.1563
alin. 2 C. civ.);
2. prelungirea legala a valabilitatii unor contracte ajunse la termen.
Asemenea modificare a duratei contractului, independent de vointa partilor a operat
frecvent in materie de locatiune;
3. suspendarea fortei obligatorii a contractelor cu executare succesiva pentru
un caz de forta majora care il pune pe debitorul obligatiei in imposibilitate sa-si
execute prestatiile o perioada de timp. Pe durata persistentei unor atari imprejurari,
efectele obligatorii ale contractului sunt suspendate. Sub titlu de exemplu,
mentionam suspendarea operatiunilor portuare pe timp de furtuna, viscol sau inghet.
B.OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI IN RAPORTURILE CU ALTE
PERSOANE CARE NU AU CALITATEA DE PARTI.
PRINCIPIUL RELATIVITATII EFECTELOR CONTRACTULUI
Efectele contractelor sunt limitate la partile contractante, regula prescrisa de
art. 973 din C. civ. care are valoarea de principiu de drept201.
Principiul relativitatii efectelor contractului pune in valoare doua idei
rezultate din semnificatia sa si anume: a) nimeni nu poate fi obligat prin vointa altei

201
Din categoria pãrþilor contractante fac parte ºi cei care deºi nu au fost prezenþi la încheierea contractului au fost
valabil reprezentaþi de cei ce au contractat în numele lor.
159
persoane; b) drepturile dobandite prin contract le profita doar celor care au
contractat.
Prin varietatea foarte mare a conventiilor civile insa iau nastere o si mai mare
varietate de efecte juridice. Raspunzand unor nevoi sociale, contractele imprumuta
caracterul si finalitatea acestora asa incat existenta si derularea lor face parte din
viata sociala. Impactul lor asupra realitatii sociale se poate insa produce fie intr-o
maniera directa, fie intr-una indirecta si asupra altor persoane. Vanzarea unui bun
spre exemplu, in afara de efectele ce le produce intre vanzator si cumparator,
indatoreaza la respectarea proprietatii si pe tertele persoane care nu au participat la
aceasta operatiune, carora deci conventia le este opozabila.
Daca tertele persoane – penitus extranei – nu devin asadar titulari de drepturi
si obligatii prin contractele incheiate de parti, ele nu pot ignora existenta efectelor
produse de acestea intre parti si nici face abstractie de raporturile juridice
statornicite intre autorii lor.
Este motivul pentru care tertii sunt obligati sa tina seama si sa respecte
efectele pe care contractele le-au produs intre parti. Asadar, contractele desi produc
efecte numai intre parti, ele sunt opozabile tertilor daca nu au fost savarsite in
frauda lor sau daca nu sunt simulate.
Definind in cele din urma opozabilitatea, vom spune ca prin aceasta se
intelege indrituirea partilor de a invoca fata de terti efectele juridice produse intre
ele de actele pe care le-au incheiat si indatorirea tertilor de a respecta acteste
acte.202 Inteleasa in aceasta maniera, opozabilitatea nu este o derogare de la
principiul relativitatii efectelor contractului ci o ipostaza a acestui principiu.
Cele mai citate ipoteze ale opozabilitatii contractelor fata de terti sunt
urmatoarele:
- invocarea contractului fata de un tert, pentru a justifica dobandirea unui
drept real sau de creanta a carui valorificare o urmareste acesta prin actiunea in
justitie;

160
- invocarea de catre posesorul de buna credinta a contractului ca si just titlu
impotriva proprietarului care a avut calitatea de tert fata de actul prin care posesorul
a cumparat fara sa stie de la un aparent proprietar.
Analizand izvorul opozabilitatii contractului fata de terti, vom constata ca
acesta este faptul juridic. Daca in privinta partilor contractul apare ca si un cat
juridic, el are pentru terti semnificatia unui fapt. Din aceasta imprejurare se trag
doua consecinte, una in privinta responsabilitatii civile si una privitoare la
probatiunea raportului juridic ce s-ar crea intre parti si terti.
In ceea ce priveste responsabilitatea civila, daca una dintre parti nu-si executa
obligatia rezultata din contract, responsablitatea sa va fi una de natura contractuala.
Atunci cand insa o terta persoana nesocoteste drepturile alteia ce izvorasc dintr-un
contract, raspunderea civila va avea un temei delictual, caci art. 998 din C. civ.
precizeaza ca “orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe
acela din a carui greseala s-a ocazionat a-l repara”.
Cat despre probatiune, intre parti proba contractului se face potrivit
dispozitiunilor referitoare la dovada actelor juridice in vreme ce tertul poate uza de
orice mijloc de proba pentru a proba existenta sau inexistenta contractului, deoarece
fata de el acesta apare ca un fapt juridic, pentru care legea admite orice mijloc de
probatiune.

1. Simulatia, exceptie de la opozabilitatea contractului fata de terti.


Exista fireste si exceptii, create de lege, in virtutea carora tertele persoane nu
pot fi obligate sa respecte raporturile juridice nascute din operatiuni obscure.
O asemenea operatiune juridica este simulatia. Ea reprezinta operatiunea
juridica prin care partile incheie simultan doua contracte:
- un contract public numit si aparent, prin care se creeaza o anumita
aparenta juridica, neadevarata;

202
D. Cosma, op. cit. p. 386
161
- un contract secret, numit si contrainscris, care corespunde vointei reale a
partilor.
Contractul secret, incheiat anterior sau concomitent cu cel public, are menirea
de a modifica sau chiar a anihila efectele actului public.
In Codul nostru civil simulatia este reglementata de art. 1175, text care
consfinteste validitatea si eficacitatea fata de parti a actului care exprima vointa lor
reala, proclamand totodata inopozabilitatea lui fata de terti.
In functie de efectele acordului simulatoriu,203 simulatia poate fi absoluta sau
relativa.204
In concret, simulatia poate imbraca urmatoarele forme:
- Contractul aparent poate fi fictiv. In acest fel partile creeaza doar aparenta
unui contract, care in realitate nu exista. Este cazul debitorului care in scopul de a
scapa de urmarirea creditorilor simuleaza ca vinde unui amic bunul susceptibil de
urmarire, convenind in secret ca el va ramane in realitate proprietarul bunului;
- Contractul poate fi deghizat, prin aceea ca partile incheie in realitate un
contract pe care-l tin secret in tot sau in parte fata de terti, mascandu-l insa intr-un
alt contract.
Deghizarea contractului adevarat poate fi la randul ei de mai multe feluri:
* ea este totala daca are ca obiect natura juridica a operatiunii, facandu-se in
realitate sub masca vanzarii spre exemplu o veritabila donatie;
* ea poate fi partiala, cand are ca obiect numai un element sau o clauza a
contractului cum ar fi pretul, termenul sau modul de executare a obligatiei fara a
afecta insasi natura juridica a actului;
- Simulatia prin interpunere de persoane este acea maniera prin care partile
convin ca pentru eludarea unei incapacitati contractul aparent sa se incheie intre
anumite persoane, stabilind prin actul secret pe adevaratul beneficiar. Intr-o

203
Pentru noþiunea ºi condiþiile simulaþiei actului juridic civil, vezi D. Cosma, op. cit. p.396 ºi urm.
204
Simulaþia este absolutã atunci când actul secret lipseºte actul aparent de orice efecte. Ea este relativã, atunci când
actul secret modificã actul aparent privitor la natura, pãrþile sau cuprinsul operaþiei juridice. La rândul ei, simulaþia
relativã poate fi obiectivã sau subiectivã.
162
asemenea forma de simulatie, ambele parti din contractul aparent urmaresc, in mod
constient, ca efectele sa se produca fata de o persoana careia intentioneaza a-i pastra
anonimatul.
Principalul efect al simulatiei consta in inopozabilitatea fata de terti a
contractului secret si, daca este cazul, inlaturarea simulatiei pe calea actiunii in
simulatie.
Efectele simulatiei se produc insa diferit, dupa cum este vorba despre parti ori
despre terti.
In relatiile dintre parti si succesorii acestora isi produce efectele actul secret,
caci la incheierea lui partile si-au exprimat vointa reala
In privinta tertilor, producator de efecte este contractul aparent pe care
acestia l-au cunoscut si care le este opozabil. Desi singurul contract adevarat este
cel secret, nu efectele acestuia ci ale celui public pot fi opuse tertilor, caci art. 1175
din C. civ. precizeaza ca actul secret “nu poate avea nici un efect in contra altor
persoane” in afara partilor.
Referitor la inopozabilitatea fata de terti a actului secret se impun totusi
cateva precizari:
- tertii nu se pot prevala de aparenta rezultata din actul public daca ei
cunosteau si existenta actului ascuns de parti;
- actul secret nu poate fi invocat de parti in contra tertilor, pentru ca acesta nu
le este opozabil;
- daca intre terti exista conflict pornind de la interesele divergente ale
acestora de a se prevala fie de actul public fie de cel secret, au castig de cauza acei
terti care se vor intemeia cu buna credinta pe actul aparent.

Proba si efectele actiunii in simulatiune.


Persoanele interesate, ale caror drepturi subiective au fost lezate prin
incheierea unor asemenea contracte au deschisa calea actiunii in justitie. Printr-un
asemenea mijloc procedural se urmareste dovedirea caracterului simulat al operatiei
163
juridice, inlaturerea acestui caracter si aplicarea acelui contract care corespunde
vointei reale a partilor, deci a actului secret. Fireste, in masura in care tertilor le
profita actul aparent, ei nu ar avea nici un interes sa invoce existenta contractului
secret.
Ca efect al admiterii actiunii in simulatie, sunt inlaturate consecintele actului
aparent si neadevarat, singurul producator de efecte juridice fiind actul secret,
devenit public.205
Pentru a obtine castig de cauza, tertul lezat de actul secret are in continuare
deschisa calea actiunii in justitie, pentru anularea sau revocarea acestuia, dar pentru
alte considerente.206

2. Domeniul de aplicatie al principiului relativitatii efectelor contractului


Printr-o raportare foarte restrictiva la principiul relativitatii efectelor
contractului, sunt doua categorii de persoane ale caror interese sunt sau pot fi
convergente contractului: partile asupra carora se rasfrang toate efectele si tertii –
penitus extranei, care sunt straini de contract si de efectele acestuia.
Este posibil ca intre parti, adica acele persoane fata de care efectele
contractului se produc in mod direct, nemijlocit, si tertele persoane fata de care nu
se rasfrang in nici un fel efectele contractului, sa existe o categorie “intermediara”
de persoane fata de care, desi nu au participat la incheierea contractului, se rasfrang
anumite efecte ale acestuia.
Aceasta categorie de persoane sunt avanzii cauza, numindu-i pe succesorii
universali sau cu titlu universal ori particular si pe creditorii chirografari207.

205
Fireºte, se impune ca acest contract sã fie ºi el valabil încheiat, cu respectarea tuturor condiþiilor de fond ºi de
formã.
206
Spre exemplu acþiunea paulianã menitã sã întregeascã petrimoniul debitorului.
207
Numiþi lato sensu succesori sau habentes causam, denumirea lor de avânzi cauzã s-a transmis în limbajul juridic
român din franþuzescul “ayants-cause” despre care face vorbire Codul napoleonian în ale sale articole 1122 referitor
la stipulaþie ºi 1132 privitor la forþa probantã a actului sub semnãturã privatã.
164
Ceea ce caracterizeaza pozitia juridica a avanzilor cauza, este faptul ca desi
neparticipand la incheierea contractului ei evoca figura tertilor, datorita raporturilor
nascute intre ei si parti, efectele conventiei se rasfrang si asupra lor.
Fata de aceasta constatare, se impune o mai exacta delimitare a domeniului
principiului relativitatii efectelor contractului, operant atat fata de parti cat si fata de
succesorii acestora, avanzii cauza.
Asa cum am mai precizat, includem in clasa avanzilor cauza urmatoarele
categorii de persoane:
a. succesorii universali sau cu titlu universal.
Sunt succesori universali sau cu titlu universal acele persoane care au
dobandit in tot sau in parte patrimoniul defunctului, privit ca o universitate de
drepturi si obligatii cu caracter patrimonial208. In sensul demersului nostru,
succesiunea se refera la patrimoniul uneia dintre partile contractante, caci asupra
succesorilor lor se vor rasfrange toate efectele patrimoniale ale contractelor
incheiate de catre parti cu exceptia celor intuitu personae209. Se mai impune totodata
precizarea ca din momentul deschiderii succesiunii ori a reorganizarii persoanelor
juridice, contractele incheiate de parti isi stramuta toate efectele asupra succesorilor,
care iau locul partilor in privinta obligatiilor nascute din contractele respective210.
Spre deosebire de succesorii universali, care au vocatia de a culege intregul
patrimoniu, succesorii cu titlu universal au vocatie doar cu privire la o parte din
universalitatea ce o constituie patrimoniul. Diferenta dintre cele doua categorii de
succesori nu este asadar una calitativa ci de natura cantitativa ce se refera la intregul
patrimoniu sau numai la o catime a acestuia.
b. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane fizice sau juridice care
dobandesc un drept determinat din patrimoniul uneia dintra partile contractante. In

208
Cu privire la natura juridicã ºi caracterele transmiterii succesorale, vezi M. Eliescu Curs de succesiuni, Ed.
Humanitas, Bucureºti 1997 p. 13 - 35
209
În acest sens vezi C. Stãtescu ºi C. Bârsan op. cit. p. 78 sau Gh. Botea Drept civil. Dreptul la moºtenire, Ed.
Scorpio 78, Bucureºti 1999 p. 12 - 19
210
Pentru obiectul ºi caracterele juridice ale transmiterii succesorale, vezi Fr. Deak, Moºtenirea legalã, Ed. Actami,
Bucureºti 1994 p. 11 - 25
165
privinta acestora, efectele contractelor se vor rasfrange numai daca obiectul lor are
legatura cu dreptul transmis catre succesori.
O asemenea conexiune trebuie insa tratata diferentiat, in functie de momentul
dobandirii dreptului transmis de catre autor. Astfel, s-a stabilit ca ii profita
succesorului cu titlu particular numai drepturile dobandite de autor anterior
transmiterii succesorale. O asemenea solutie ni se pare pe deplin justificata, caci nu
se pot transmite pe cale succesorala decat drepturile existente in patrimoniul
defunctului in momentul deschiderii succesiunii, stiut fiind ca “nemo plus juris ad
alium transferre potest quam ipse habeat”.
Pe de alta parte, este important de precizat ca in principiu obligatiile asumate
nu se transmit asupra succesorilor cu titlu particular chiar daca au legatura cu
dreptul transmis. In aceasta privinta insa exista si exceptii, care se refera la
obligatiile “propter rem” si cele “scriptae in rem”211 care datorita legaturii lor
stranse cu un anumit lucru vor produce efecte si fata de succesorul cu titlu
particular.
c. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dispun de o garantie reala
prin care sa fie asigurata executarea dreptului lor de creanta. Ei isi pot totusi
satisface creanta, atunci cand aceasta a devenit exigibila, urmarind acele bunuri care
vor exista in patrimoniul debitorului in momentul exigibilitatii. Neavand asadar o
garantie reala, creditorii chirografari au drept garantie intregul patrimoniu al
debitorului privit in ansamblul sau ca universalitate juridica existenta independent
de bunurile individuale ce intra in cuprinsul ai. Conceptul de gaj general este
exprimat de art. 1718 din C. civ. care prevede ca “Oricine este obligat personal este
tinut cu toate bunurile sale, mobile sau imobile, prezente sau viitoare”212.
Din ratiunea textului rezulta ca modificarile care se produc in patrimoniul
debitorului sunt opozabile creditorilor chirografari.

211
De exemplu, potrivit art. 1441 din C. civ. dacã locatorul vinde lucrul închiriat, “cumpãrãtorul este dator sã
respecte locaþ iunea fãcutã înainte de vânzare, întrucât a fost fãcutã prin act autentic sau prin act privat, dar cu datã
certã, afarã numai când desfiinþ area ei din cauza vâzãrii s-ar fi prevãzut în însuºi contractul de locaþ iune”.
212
Cu privire la funcþia patrimoniului de a constitui gajul general al creditorilor chirografari, vezi ºi I. Apostu, op. cit.
Introducere în teoria dreptului de proprietate…p. 8
166
Spre deosebire de succesori insa, creditorii chirografari nici nu sunt tinuti de
obligatiile debitorilor lor si nici nu le profita drepturile dobandite de acestia prin
contractele incheiate.
Acestora insa, legea le pune la dispozitie doua actiuni in justitie, prin care au
posibilitatea sa inlature opozabilitatea contractelor incheiate de catre debitori in
dauna intereselor lor, fie pe calea actiunii pauliene prevazuta de art. 975 C. civ. fie
pe cea a actiunii in simulatie.

3.Exceptii de la principiul relativitatii efectelor contractului


Fie si cu titlu de exceptie, exista totusi imprejurari in care contractul incheiat
isi produce efecte fata de unele persoane care nu au participat nici direct, nici prin
reprezentare la incheierea acestuia si nici nu au calitate de succesori ai partilor.
In concret, s-a pus intrebarea daca prin acordul lor de vointa, doua persoane
pot sa confere drepturi sau pot sa impuna obligatii in favoarea sau in sarcina altei
persoane.
In privinta drepturilor raspunsul este afirmativ, caci, cu titlu de exceptie de la
principiul relativitatii efectelor contractelor, o persoana straina de contract poate
dobandi drepturi in temeiul unui contract la care nu a fost parte. O asemenea specie
de contract este spre exemplu stipulatia pentru altul.
Cat despre obligatii, nimanui nu i se poate impune sarcini printr-un contract
la care nu a fost parte. Promisiunea faptei altuia constituie doar in aparenta o
exceptie de la principiu, asa cum vom dovedi in cele ce urmeaza analizand si alte
asemenea conventii.
a). Promisiunea faptei altei persoane
Promisiunea faptei altei persoane (“promesse de porte-fort”), este contractul
prin care debitorul se obliga fata de creditor sa determine pe o terta persoana sa-si
asume un angajament juridic in folosul creditorului.

167
O astfel de conventie desi nu este reglementata de Codul civil roman213, totusi
s-a impus atat doctrinar dar mai ales jurisprudential. Un asemenea contract intervine
de pilda intre mostenitorii chemati la o succesiune, unii minori si altii majori: pentru
evitarea unui partaj succesoral in justitie, tutorii minorilor promit ca odata ajunsi la
majorat acestia vor ratifica imparteala facuta.
Din acest exemplu este usor de observat ca obligatii se nasc doar intre
mostenitorii majori si tutorii celor minori, acestia din urma prezumandu-se ca in
viitor vor adera la conventia deja incheiata. In cazul in care totusi ei nu vor fi
determinati la majorat sa ratifice conventia, tutorii lor vor raspunde pentru propria
lor neexecutare, fie platind daune interese fie suportand consecintele rezolutiunii
contractului. Asa cum bine se poate observa in speta data, promisiunea faptei altei
persoane are ca obiect fapta proprie a debitorului, care isi asuma o obligatie de
rezultat si nu de mijloace, a carei executare presupune determinarea tertului sa-si
asume angajamentul.
Promisiunea de “porte-fort” se individualizeaza prin urmatoarele caractere:
1. Promisiunea faptei altuia este doar o aparenta exceptie de la principiul
relativitatii efectelor contractului, intrucat in realitate, chiar si promitand fapta
altuia, debitorul isi asuma el, personal, o obligatie. Din aceasta conventie nu rezulta
nici-o obligatie pentru tert, care, va incheia in viitor un contract cu creditorul, va
adera sau va ratifica un astfel de contract.
2. Obligatia debitorului care promite fapta altei persoane este una de rezultat
si nu de mijloace: el se obliga sa determine tertul sa contracteze, nu numai sa
depuna toate diligentele in acest sens. Daca tertul nu contracteaza, obiectul
promisiunii nu s-a realizat, fiind prezumata culpa debitorului.
3.Odata ce tertul s-a angajat fata de creditor inceteaza prin executare
obligatiile debitorului fata de acesta.

213
Textul art. 1120 din Codul civil francez nu a fost preluat de legiuitorul român de la 1864. Potrivit acestui text însã,
promisiunea de “porte-fort” implica douã contracte ºi anume unul imediat între debitor ºi creditor ºi unul eventual
între creditor ºi terþ. Pânã când terþul nu consimte contractul nu-i este opozabil, dar dacã îl acceptã, contractul se
considerã încheiat de la data promisiunii de “porte-fort”
168
Daca terta persoana nu va accepta incheierea contractului sau nu-l va ratifica,
creditorul il va actiona in judecata pe promitent in vederea suportarii prejudiciului
incercat prin refuzul tertului. Pe de alta parte, promitentul se obliga doar sa obtina
angajamentul altuia, fara insa a garanta si executarea de catre tert a obligatiei
asumate.
Promisiunea faptei altuia se deosebeste atat de fidejusiune cat si de asa
numitele bune oficii (“bons offices”):
In conventia de porte-fort, obligatia debitorului consta numai in aceea de a
procura angajamentul tertului, pe cata vreme fidejusorul se angajeaza fata de
creditor sa garanteze insasi executarea obligatiei asumate de catre debitor.
Promisiunea faptei altuia se deosebeste de bunele oficii prin care promitentul
se obliga sa faca tot ce-i va sta in putinta pentru ca un tert sa contracteze cu
creditorul. Intr-o astfel de eventualitate, obligatia este una de mijloace si nu una de
rezultat, asa cum este promisiunea faptei altei persoane.
b). Contractul in interesul altei persoane (Stipulatia pentru altul)
Spre deosebire de promisiunea faptei altuia care constituie numai in aparenta
o exceptie de la principiul relativitatii efectelor conventiilor, contractul in interesul
altei persoane numit si stipulatia pentru altul, constituie o autentica exceptie.
Este de principiu stabilit ca nimeni nu poate fi obligat prin vointa altei
persoane, insa nimic nu s-ar opune ca o persoana sa dobandeasca drepturi dintr-o
conventie la incheierrea careia nu a participat.
Stipulatia pentru altul este tocmai acel contract prin care o persoana numita
promitent, se obliga fata de alta persoana, numita stipulant, sa execute o obligatie in
favoarea altei persoane, numita tert beneficiar. In acest fel, tertul devine creditorul
direct al promitentului214. Spre exemplu, asigurarea asupra vietii comporta in
general o stipulatie pentru altul, deoarece asiguratorul promite asiguratului sa
platesca in cazul decesului sau indemnizatia de asigurare unui beneficiar anume

214
I. Urs ºi Sm. Angheni, op. cit. p.230
169
desemnat de catre asigurat. In acest exemplu, asiguratul este stipulant, asiguratorul
promitent iar cel ce incaseaza indemnizatia tert beneficiar.
O alta aplicatie practica a stipulatiei pentru altul o constituie contractul de
transport de bunuri215. Prin acesta, expeditorul convine cu transportatorul, ca acesta
sa-i predea destinatarului incarcatura, desi acesta nu a fost parte in contractul de
transport216. Expeditorul care plateste contravaloarea prestatiei actioneaza ca un
stipulant in vreme ce transportatorul sade pe pozitia de promitent, destinatarul fiind
un tert beneficiar.
In fine, o alta specie o constituie donatia cu sarcini, daca donatorul stipulant a
prevazut obligarea donatarului promitent la o prestatie catre o terta persoana straina
de contract, in fapt un tert beneficiar.
Pentru a fi valida, stipulatia pentru altul trebuie sa cumuleze urmatoarele
conditii de validitate:
1. ca orice alt contract civil, stipulatia pentru altul trebuie sa intruneasca
conditiile generale de validitate proprii oricarei conventii civile, privitoare la
capacitatea partilor de a contracta, valabilitatea consimtamantului, obiectul
determinat si cauza licita.
2. pe langa cele generale, se impune intrunirea unor conditii de factura
individuala asa cum sunt:
- existenta vointei certe si neindoielnice de a stipula in favoarea unei terte
persoane;
- beneficiarul stipulatiei trebuie sa fie determinat sau determinabil217.

215
Cu privire la notiunea si definirea transporturilor în genere, vezi A. Cãlin, Dreptul transporturilor. Partea
generalã, Ed. “Pax Aura Mundi”, Galaþi 1997 p. 11
216
Cadrul unei asemenea convenþii poate fi extins, cãci este posibil ca expeditorul sã nu plãteascã transportul, iar
destinatarul sã nu fie la rândul sãu beneficiar. (În acest sens vezi ºi Gh. Filip, Dreptul transporturilor, Casa de
Editurã ºi presã “ªansa” SRL, Bucureºti 1997 p. 15
217
S-a admis cã acesta poate fi chiar o persoanã viitoare care deºi nu exista în momentul încheierii contractului, este
cert cã se va naºte. Astfel este stipulaþia fãcutã în favoarea primului copil care se va naºte în viitor sau a unei
persoane juridice în curs de constituire. În sensul acestei idei, C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p. 83.
170
Desi stipulatia pentru altul ia nastere prin consensul stipulantului si al
promitentului, consecintele acesteia genereaza mai multe raporturi juridice dupa
cum se va vedea.
Raporturile dintre stipulant si promitent. In virtutea acestora, creditorul
stipulant ii poate pretinde debitorului promitent sa execute prestatia impusa in
beneficiul tertului.
Aceste raporturi obligationale nu se sting decat in momentul in care
promitentul isi executa obligatiile asumate. In caz de neexecutare, stipulantul poate
pretinde daune interese, dar numai in masura in care ar dovedi ca a incercat personal
un prejudiciu218.
In caz contrar, acesta nu are o alta actiune, deoarece dreptul nascut din
contractul in folosul unei terte persoane apartine tertului beneficiar si nu
stipulantului219.
Raporturile dintre promitent si tertul beneficiar.
Din momentul incheierii contractului, desi tertul este strain, totusi el
dobandeste direct si nemijlocit dreptul creat in folosul sau, indiferent daca il accepta
sau nu.
Devenind creditorul unei obligatii, acesta se poate comporta ca atare, putand
pretinde executarea silita si daune interese pentru acoperirea prejudiciului suferit ca
urmare neexecutarii. Cu toate acestea, el nu are deschisa calea rezolutiunii
contractului intervenit intre stipulant si promitent, deoarece el nu este decat un tert
fata de acest contract.
La randul sau, promitentul se poate prevala in relatia cu tertul beneficiar de
toate exceptiile pe care le-ar fi putut invoca in virtutea contractului impotriva
stipulantului pentru a-si justifica neexecutarea.

218
Spre exemplu, prin stipulaþie urmãrea stingerea unei datorii pe care o avea faþã de terþul beneficiar: neîndeplinir
ea
angajamentului de cãtre promitent, este de naturã a-i cauza stipulantului un prejudiciu în mod direct, prin prin
nediminuarea scontatã a pasivului sãu patrimonial.
219
Dacã totuºi între stipulant ºi promitent s -a încheiat un contract sinalagmatic, neexecutarea prestaþiei de cãtre
promitent poate avea oricare dintre consecinþele specifice contractelor bilaterale: invocarea excepþiei de neexecutare,
rezoluþiunea sau rezilierea convenþiei.
171
Raporturile dintre stipulant si tertul beneficiar.
Stipulatia pentru altul nu da nastere in principiu nici-unui raport juridic intre
stipulant si tertul beneficiar. Totusi, cauza contractului in favoarea altei persoane
poate constitui in mod indirect o liberalitate facuta tertului beneficiar, achitarea unei
datorii anterioare sau chiar un imprumut acordat acestuia.
In stiinta dreptului s-a discutat mult despre natura juridica a stipulatiei
pentru altul. Unii autori si o parte a jurisprudentei au explicat-o prin teoria ofertei,
potrivit careia, intr-un contract de asigurare asupra vietii, subscriitorul politei,
creditorul, contracteaza cu asiguratorul promitent ca suma pentru care s-a facut
asigurarea sa intre in patrimoniul sau. Apoi, creditorul dispune ca la moartea sa,
indemnizatia sa-i fie transferata tertului si daca acesta accepta, inseamna ca s-a
incheiat un nou contract.
Aceasta teorie a fost combatuta deoarece daca ofertantul creditor ar deceda
inainte de acceptarea ofertei, aceasta ar deveni caduca. Pe de alta parte, intrucat
dreptul tertului nu ia nastere decat dupa acceptarea ofertei si pana atunci creditorul
poate deveni falit, creanta va trece in gajul general al creditorilor, tertul acceptant ar
ajunge un creditor chirografar oarecare, ceea ce ar fi contrar scopului urmarit.
Teoria gestiunii de afaceri este cea potrivit careia creditorul stipulant este
considerat gestorul de afaceri care dispune pentru beneficiar (great), iar daca acesta
accepta stipulatia si-a atins scopul. Gerantul se ocupa din proprie initiativa de
rezolvarea problemelor geratului, insa in vreme ce gestiunea intereselor altei
persoane este oneroasa, stipulatia pentru altul are caracterul unei liberalitati.
Teoria dreptului direct a fost cea mai creditata pentru a explica natura
juridica a stipulatiei pentru altul. Partile pot conveni prin contract ca prestatia
datorata creditorului, sa fie transmisa de la debitor unei terte persoane, beneficarul.
Aceast operatiune este cu atat mai mult posibila cu cat nici-un text de lege nu s-ar
opune.

172
Fata de toate aceste pozitii, ne raliem opiniilor potrivit carora stipulatia
pentru altul constituie o institutie de sine statatoare, cu conditii si efecte proprii ce
pot fi analizate si fara a se recurge la categoriile juridice de mai sus220.
Fiind un contract cu caractere juridice proprii, se impune ca acesta sa-si
gaseasca locul in cadrul unei reglementari civile viitoare.

c). Contractul colectiv de munca


Contractul colectiv de munca reprezinta o exceptie veritabila de la principiul
relativitatii efectelor contractului, deoarece al isi produce efectele si fata de un
numar apreciabil de persoane care nu au nici calitatea de parti, reprezentanti sau
avanzi cauza.
Contractul colectiv de munca este o conventie incheiata intre patroni, pe de o
parte si salariati pe de alta parte prin care se stabilesc obligatiile reciproce ale
partilor, privitoare la conditiile de munca, salarizare si alte drepturi ce decurg din
raporturile de munca221.
Prin contractele individuale de munca nu se pot face derogari de la
prevederile cuprinse in contractul colectiv de munca, ale carui clauze constituie
partea asa zis legala a contractelor individuale.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de munca se pot
incheia la nivelul unitatilor, grupurilor de unitati, ramurilor de activitate si chiar la
nivel national.
Un asemenea acord, poate impune atat drepturi cat si obligatii in sarcina unor
persoane straine de incheierea lui.

220
În acest sens, C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p.89, I. Urs ºi Sm . Angheni op. cit. p.235 sau P. M. Cosmovici op.
cit. Obligaþiile, p. 157.
221
Pentru noþiunea ºi rolul contractului colectiv de muncã vezi ºi V. Nistor, Contractul colectiv de muncã, Ed.
Evrika Brãila 1997 p. 7 – 9

173
Sectiunea 4.3. Raspunderea civila delictuala

Faptele ilicite sunt acele activitati omenesti de natura sa produca prejudicii care
dau nastere unor obligatii de reparare. Fapta ilicita ca izvor de obligatii este definita de
art. 998 Cod civil, ca fiind orice fapta a omului ce cauzeaza alteia un prejudiciu si care
da nastere obligatiei de reparatie. Textele din Codul civil nu se refera numai la faptele
comise cu intentie ci si la cele savarsite din neglijenta. Astfel, art. 999 Cod civil
precizeaza ca “omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta
sa, dar si de acela care a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa”. Definitia data de
art. 998 Cod civil corespunde notiunii de delict, in vreme ce quasi-delictul este definit
de art. 999 Cod civil.
Osebit de raspunderea pentru fapta proprie, Codul civil consacra si raspunderea
civila delictuala indirecta, pentru fapta altor categorii de persoane (art. 1000 – 1002),
pentru prejudiciile cauzate de lucruri si animale (art. 1000 alin. 1 si 1001), precum si
pentru prejudiciile cauzate de ruina unor edificii (1002).
In fine, art. 1003 din C. civ. instituie principiul raspunderii solidare al
persoanelor carora le este imputabila cauzarea unui prejudiciu.
Intrucat temeiul raspunderii pentru cauzarea de prejudicii il constituie fapta
ilicita - savarsita de persoanele sau in situatiile mentionate de textele art. 998 – 1002,
consacrata legislativ sub denumirea de “delict civil”, raspunderea pentru comiterea
unor asemenea actiuni este numita in mod curent “raspundere civila delictuala”
Asa fiind, se poate spune ca fapta ilicita cauzatoare de prejudicii constituie
izvorul raspunderii civile delictuale, care da nastere obligatiei civile de raparare a
prejudiciului cauzat prin ea.
Raspunderea ce are ca izvor delictul civil, numita din acest motiv si
raspundere civila delictuala se infatiseaza in urmatoarele trei ipostaze:
1. Raspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999 Cod civil) si
2. Raspunderea pentru fapta altei persoane ce poate fi de trei feluri, respectiv:
• raspunderea parintilor pentru faptele ilicite savarsite de copii lor
174
minori (art. 1000 aliniat 2 Cod civil);
• raspunderea institutorilor si mestesugarilor pentru prejudiciile
cauzate de elevii si ucenicii aflati sub supravegherea lor (art. 1000 aliniat 4 Cod
civil);
• raspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate de presupusii
lor in functiile incredintate (art.1000 aliniat 3 Cod civil).
3.Raspunderea pentru lucrari, edificii si animale, care poate fi la randul ei de
trei feluri si anume:
• raspunderea persoanei pentru prejudiciile cauzate de lucrurile
aflate in paza sa juridica (art. 1000 aliniat 1 Cod civil);
• raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate in
pazajuridica a unei persoane (art. 1003 Cod civil);
• raspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciul cauzat
prin ruina sau viciu de constructie (art. 1002 Cod civil).

4.3.1. Natura juridica si functiile raspunderii civile delictuale


Datorita impactului ei social, raspundereea civila delictuala ce se intemeiaza pe
faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii este menita sa refaca dezechilibrele
patrimoniale pricinuite printr-o mare varietate de fapte ilicite.
Ea are in primul rand un caracter patrimonial, caci urmareste repararea unui
prejudiciu cu valoare economica, susceptibil de evaluare in bani. De aici consecinta ca
raspunzator pentru cauzarea unui prejudiciu nu este neaparat numai autorul faptei
ilicite, pentru care sau alaturi de care pot raspunde si alte persoane. De asemeni, in
cazul in care faptuitorul moare mai inainte de a se fi stabilit existenta si intinderea
raspunderii sale civile, obligatia de despagubire poate trece asupra mostenitorilor lui.
Pe de alta parte, raspunderea civila delictuala constituie o sanctiune specifica
ramurii dreptului civil, care are ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin fapta
ilicita. Acestei sanctiuni, de natura civila, i se poate adaoga si una de sorginte penala,
175
caci nu de putine ori fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu poate constitui in acelasi
timp si infractiune.222 Spre exemplu aducerea in stare de neintrebuintare a unui lucru,
poate constitui un delict civil dar poate intruni in acelasi timp si elementele
constitutive ale infractiunii de distrugere prevazuta de art. 214 din C. pen.223.
Faptul ca autorul prejudiciului va fi tras atat la raspundere penala prin aplicarea
unei pedepse cat si la raspundere civila prin obligarea la acoperirea prejudiciului
cauzat prin fapta sa nu constituie o incalcare a principiului “non bis in idem”.
Asocierea acestor doua forme ale raspunderii (pedeapsa cu caracter penal si sanctiunea
reparatorie cu caracter civil), nu duce la confundarea lor si nici la modificarea naturii
juridice a fiecareia dintre sanctiunile aplicate.224
In ceea ce priveste functiile raspunderii civile delictuale, ca orice forma de
raspundere juridica, aceasta are un dublu rol: unul educativ, preventiv si unul
sanctionator propriu zis.
Functia educativa, cu un grad sporit de generalitate, consta in influentarea
constiintei oamenilor si preventia savarsirii de delicte civile atat la nivelul individului
faptuitor, (tinut sa repare prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicita), cat si la cel al
constiintei publice, stiut fiind ca la fel vor raspunde toate persoanele ce vor cauza
altora prejudicii.
Functia sanctionatorie consta in obligarea autorului faptei cauzatoare de
prejudiciu la repararea lui. In acest fel, prin functia sanctionatorie raspunderea civila
delictuala constituie in ultima analiza un mijloc de proteguire a drepturilor civile
subiective. Aceasta functie are insa un caracter relativ, caci de cele mai multe ori
repararea prejudiciului este posibila numai prin inlocuirea valorilor atinse prin alte
valori, adeseori de natura pecuniara.

222
Pentru definirea infracþiunii ºi alte aspecte conexe dreptului penal, vezi ºi T. Vasiliu º.a., Codul Penal comentat ºi
adnotat. Partea generalã. Ed. ªtiinþificã Bucureºti 1972 p. 85.
223
Cu privire la infracþiunea de distrugere, vezi ºi O. Stoica, Drept penal. Partea specialã, Ed. Didacticã ºi
Pedagogicã, Bucureºti 1976 pag. 173.
224
În acest sens ºi C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit. p.137
176
Conexiunile raspunderii civile delictuale cu alte forme de raspundere
juridica.
Comune tuturor formelor raspunderii juridice le sunt functiile preventiva si
sanctionatorie a acestora.
Specificitatea fiecarei ramuri de drept insa confera si raspunderii juridice
proprii caractere care o individualizeaza atat in planul vertical al generalitatii cat si
in cel orizontal care o particularizeaza in raport cu alte ramuri de drept.
Asa fiind, intre raspunderea civila delictuala si alte forme ale raspunderii
juridice exista atat asemanari cat si deosebiri, a caror analiza este de natura a
individualiza mai exact natura si caracterele juridice ale raportului juridic delictual.

A. RASPUNDEREA CIVILA DELICTUALA SI RASPUNDEREA PENALA

ASEMANARI:
- Atat raspunderea civila delictuala cat si raspunderea penala implica
savarsirea unei fapte ilicite;
- Raspunderea civila delictuala si raspunderea penala pot coexista si actiona
concomitent;
- Discernamantul constituie si intr-un caz si in celalalt o conditie a angajarii
raspunderii juridice.
DEOSEBIRI:
1.- Raspunderea civila delictuala se intemeiaza pe principiul ca orice fapta
cauzatoare de prejudiciu da nastere obligatiei de despagubire. Legea nu
individualizeaza insa si care sunt delictele ce pot angaja raspunderea, asa incat este
greu de imaginat suma tuturor faptelor ce pot intr-o anumita conjunctura sa
constituie delicte. Raspunderea penala porneste de la principiul legalitatii
incriminarii, caci nu poate fi facuta raspunzatoare decat o persoana care a comis cu
vinovatie o anumita fapta care prezinta pericol social si este prevazuta de legea
penala, deci o infractiune (nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege). Este si
177
motivul pentru care legea individualizeaza toate faptele care constituie infractiuni,
definindu-le ca atare si stabilind regimul lor sanctionator.
2.- Finalitatea raspunderii civile delictuale consta in repararea prejudiciului
cauzat unei persoane de catre faptuitor, pe cata vreme scopul raspunderii penale este
pedepsirea celui care a comis o infractiune.225
3.- Desi ambele forme de responsabilitate implica savarsirea cu vinovatie a
faptei ilicite, forma si gradul ei sunt diferite:
In cazul raspunderii civile delictuale forma si gradul de vinovatie sunt
irelevante, neconditionand nici intinderea prejudiciului si nici cuantumul obligatiei de
reparare a acestuia. Obligatia de despagubire subzista integral, indiferent daca
autorul a actionat cu sau fara intentie ori din culpa. Cu toate acestea, intinderea
vinovatiei este relevanta in doua situatii si anume: a) in raporturile dintre coautorii
unei fapte ilicite; b) pentru stabilirea cuantumului despagubirilor daca la producerea
prejudiciului a concurat si fapta culpabila a victimei.
Dimpotriva, forma si gradul de vinovatie reprezinta in sistemul raspunderii
penale elemente esentiale atat in ceea ce priveste caracterizarea infractiunii,226 dar mai
ales in priivinta individualizarii judiciare a pedepselor sau a modalitatii de
executare.227
4.- Desi atat raspunderea civila delictuala cat si cea penala implica
discrenamantul faptuitorului, varsta de la care poate fi angajata raspunderea
difera:
In materie civila, minorii care au implinit varsta de 14 ani sunt prezumati ca
au lucrat cu discernamant. Cei ce nu au implinit acesta varsta raspund delictual

225
În pofida acestei deosebiri totuºi, ideea de pedeapsã nu este întru totul strãinã rãspunderii civile, aºa cum ºi
repararea prejudiciului poate fi conexã rãspunderii penale. În acest sens vezi C. Stãtescu ºi C. Bârsan, op. cit p. 140.
226
Spre exemplu forma ºi gradul de vinovãþie sunt criterii de delimitare a infracþiunii de vãtãmare corporalã prevãzutã
de art. 181 din C. pen. De cea de vãtãmare corporalã din culpã prevãzutã de art.184 din C. pen. Pentru detalii, vezi O.
Stoica, op. cit p.100
227
Potrivit art. 72 alin. 1 din C. pen. “La stabilirea ºi aplicarea pedepselor se þine seama de dispoziþiunile pãrþii
generale ale acestui cod, de limitele de pedeapsã fixate în partea specialã, de gradul de pericol social al faptei
sãvârºite, de persoana infractorului ºi împrejurãrile care atenueazã sau agraveazã rãspunderea penalã.” Pentru alte
aspecte teoretice ºi practice, vezi ªt. Daneº ºi V. Papadopol, Individualizarea judiciarã a pedepselor, Ed.
ªtiinþ ificã ºi Enciclopedicã, Bucureºti 1985.
178
numai daca se face dovada ca au lucrat cu discernamant, asa cum precizeaza
dispozitiunile art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954 privind persoanele fizice si
juridice.
In materie penala, minorul care nu a implinit 14 ani nu poate fi tras la
raspundere, chiar daca ar fi lucrat cu discernamant, intre 14 si 16 ani raspunde penal
numai daca a savarsit fapta penala cu discernamant, iar de la 16 ani raspunde penal
intrucat opereaza potrivit art. 99 din C. pen. prezumtia de discernamant.
5.- Repararea prejudiciului civil poate fi negociata si numai de catre partile
raportului juridic obligational pe cale amiabila, prin consens, fara a mai fi necesara
interventia instantei judecatoresti printr-o hotarare judecatoreasca.
Dimpotriva, raspunderea penala nu poate fi negociata, fiind atributul
exclusiv al instantelor anume desemnate de lege sa traga la raspundere pe cei ce au
comis infractiuni.228
6.- Atat actiunea penala cat si cea civila pot fi solutionate fie saparat, de catre
instante diferite, fie impreuna de catre aceeasi instanta in cadrul procesului penal.
Daca partea vatamata ce a suferit un prejudiciu urmare comiterii unei
infractiuni se constituie parte civila in procesul penal, instanta solutioneaza odata cu
latura penala a cauzei si actiunea civila ce are ca obiect repararea prejudiciului.
Odata solutionate pretentiile civile in procesul penal, partea vatamata nu mai poate
sa se adreseze din nou instantei civile, potrivit principiului “electa una via, non
datur recursus ad alteram”.
Atunci cand insa in cadrul procesului penal nu au fost solutionate pretentiile
civile ale partii vatamate ori prejudiciul s-a nascut sau a fost descoperit ulterior
procesului penal, cel pagubit se poate adresa instantei civile.
Fireste, exista certe si insemnate deosebiri intre actiunea civila si cea
penala, in demersul nostru subliniindu-le doar pe cele ce ne intereseaza:

228
Este adevãrat cã în cazurile în care procesul penal se declanºeazã la plângerea pãrþii vãtãmate, aceasta poate sã-i
punã ºi capãt prin retragerea plângerii sale ori prin împãcarea cu fãptuitorul. ªi aceste împrejurãri însã, trebuie
constatate tot de cãtre instanþã, care dispune, dupã caz, încetarea procesului penal.
179
- in vreme ce actiunea penala este obligatorie si se porneste din oficiu
(potrivit principiului oficialitatii procesului penal), actiunea civila pentru
repararea prejudiciului este o facultate a celui ce a fost pagubit, procesul civil
fiind guvernat, printre altele, de principiul disponibilitatii.
- hotararea definitiva pronuntata de instanta penala se bucura de
autoritatea lucrului judecat in fata instantei civile, in privinta existentei faptei, a
persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia. Hotararea instantei civile nu are
insa aceeasi forta in fata organelor de urmarire penala sau a instantei penale, in ceea
ce priveste existenta faptei, a faptuitorului si vinovatiei acestuia. In privinta
autoritatii hotararii penale in civil se impune insa o precizare: solutia de scoatere de
sub urmarire penala ori de incetare a urmaririi penale nu constituie autoritate de
lucru judecat, fiind deschisa in continuare calea actiunii civile in justitie229.
- sub aspectul prescriptiei extinctive, cursul si intinderea termenului sunt
diferite.
Raspunderea penala se prescrie in termenele de 3, 5, 8, 10 si respectiv 15 ani
de la data comiterii infractiunii , cu precizarea facuta de art. 129 din C. proc. Pen.
Ca daca autorul era minor durata prescriptiei se reduce la jumatate.
Dreptul la actiune intemeiat pe raspunderea civila delictuala se prescrie in 3
ani, calculat de la data cand cel pagubit a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat
paguba cat si pe cel raspunzator de producerea ei potrivit art. 8 alin.2 din Decretul
nr.167/1958.
B.RASPUNDEREA CIVILA DELICTUALA SI RASPUNDEREA CONTRACTUALA
Intre raspunderea civila delictuala si raspunderea contractuala exista atat
asemanari cat si deosebiri.
229
Astfel de rezolvare este posibilã atunci când s-a dispus scoaterea de sub urmãrire penalã pentru cã fapta nu este
prevãzutã de legea penalã (art. 10 lit. b din C.proc. pen.), fapta nu prezintã gradul de pericol social al unei
infracþ iuni(art. 10 lit. b/1 din C.proc. pen.), faptei îi lipseºte unul din elementele constitutive ale unei infracþ iuni (art.
10 lit. d din C.proc. pen.), sau existã vreuna din cauzele care înlãturã caracterul penal al faptei (art. 10 lit. e din
C.proc. pen.). În acceaºi mãsurã soluþia se impune dacã s-a dispus încetarea urmãririi penale deoarece lipseºte
plângerea prealabilã a persoanei vãtãmate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altã condiþ ie
prevãzutã de lege, necesarã pentru punerea în miºcare a acþ iunii penale (art. 10 lit. f din C.proc. pen.), dacã a

180
ASEMANARI:
1.- ambele sunt forme ale raspunderii civile;
2.- ambele se intemeiaza pe aceleasi conditii: fapta ilicita, culpa, prejudiciul
si legatura de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu;
3.- ambele presupun incalcarea unei obligatii prin care s-a produs un
prejudiciu.
DEOSEBIRI:
Raspunderea civila delictuala se deosebeste de raspunderea civila
contractuala prin urmatoarele caractere:
- In cazul raspunderii civile delictuale obligatia incalcata se intemeiaza pe
comandamentul legii, care proteguieste prin reguli cu caracter general si impersonal
drepturile patrimoniale ale persoanelor.
Raspunderea civila contractuala se intemeiaza pe obligatia partilor unui
contract de a-si indeplini angajamentele asumate prin conventii legal incheiate.
Din aceasta deosebire, rezulta urmatoarele consecinte: a) prejudiciul cauzat
prin revocarea intempestiva a ofertei in faza precontractuala angajeaza raspunderea
civila delictuala si nu aceea de sorginte contractuala, caci partile nu au ajuns inca sa
perfecteze conventia lor; b) daca contractul a fost declarat nul si desfiintat ca atare,
temeiul raspunderii pentru prejudiciul incercat este cel delictual.
- In ceea ce priveste capacitatea persoanelor, cea contractuala nu
coincide cu aceea contractuala. Daca raspunderea contractuala implica deplina
capacitate de exercitiu, (numai o persoana cu capacitate deplina poate sa-si exprime
valabil consimtamantul in scopul de a se angaja juridiceste), in ceea ce priveste
raspunderea civila delictuala, legea prezuma capacitatea delictuala de la varsta de
14 ani (art. 25 din Decr. nr. 32/1954).
- Punerea in intarziere opereaza de drept in cazul raspunderii civile delictuale,
fara a fi necesara indeplinirea vreunei formalitati in acest scop, spre deosebire de

intervenit amnistia sau prescripþ ia ori decesul fãptuitorului (art. 10 lit. g din C.proc. pen.), sau dacã a fost retrasã
plângerea prealabilã (art. 10 lit. h din C.proc. pen.)
181
raspunderea civila contractuala in cazul careia este necesara punerea in intarziere a
celui ce nu si-a indeplinit obligatia contractuala asumata.
- Culpa autorului prejudiciului trebuie intotdeauna dovedita in cazul
raspunderii civile delictuale, spre deosebire de raspunderea civila contractuala,
creditorului unei obligatii contractuale profitandu-i prezumtia de culpa a celui ce nu
si-a indeplinit obligatia asumata.

4.3.2. Raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie.


Generalitati
Art. 998 Cod civil precizeaza in terminis ca “Orice fapta a omului care
cauzeaza altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a carei greseala s-a ocazionat a-l
repara”230.
Omul nu este insa responsabil numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, ci
si de acela ocazionat prin neglijenta sau imprudenta sa. O precizeaza textul art. 999
Cod civil, tocmai pentru a distinge intra delicte si asa zisele quasi-delicte, deoarece in
vreme ce primele sunt savarsite cu intentie (animus nocendi), ultimele sunt comise din
neglijenta sau imprudenta.
Culpa nu este definita de legea civila, dar ea poate consta dintr-un fapt pozitiv,
ori dintr-o abtinere, inactivitate, neglijenta sau imprudenta.
Asa cum rezulta din dispozitiile art. 998 si 999 Cod civil raspunderea civila
delictuala este antrenata numai daca sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii
generale:
A.- existenta unei fapte ilicite;
B.- existenta unui prejudiciu;
C.- legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu;

230
ªi in acest caz, legiuitorul român a preluat integral textul art. 1382 din C. civ. francez, care prevede cã “ Tout fait
quelconque de l`homme, qui cause a autrui un dommage, oblige celui par la faute duquel il est arrive, a le reparer”
182
D.- existenta culpei. In stransa legatura cu existenta culpei, exista si o alta
conditie subsidiara, capacitatea delictuala, caci nu pot fi trase la raspundere civila
decat persoanele care au actionat avand discernamantul faptelor lor231.
Se impune si precizarea ca nu este suficienta numai existenta obiectiva a acestor
elemente: ele trebuie si dovedite prin orice mijloc de proba in cadrul procesului prin
care se cer despagubiri civile.

Fapta ilicita
Fapta ilicita, cauzatoare de prejudiciu, poate fi definita ca orice fapta prin care,
incalcandu-se o norma juridica, se cauzeaza o paguba unui drept subiectiv civil sau
unor interese apartinand altei persoane.
Fapta delictuala poate consta fie intr-o actiune, fie intr-o abstentiune (omisiune
sau inactiune). Astfel, distrugerea unor bunuri sau comiterea unui accident rutier care
are drept urmare vatamarea corporala a unei persoane, constituie fapte ilicite comisive.
Dimpotriva, faptul de a nu fi luat toate masurile pentru paza unui animal care i-a
produs altuia un prejudiciu, constituie o fapta delictuala omisiva, comisa printr-o
inactiune.
Fapta ilicita poate fi comisa, asa cum am mai precizat, fie cu intetie, fie din
culpa.
Intre fapta ilicita si culpa exista urmatoarele distinctii:
- fapta poate fi ilicita, dar savarsita fara culpa. Asa fiind, desi ea a produs un
prejudiciu nu va antrena raspunderea civila delictuala pentru ca lipseste vinovatia (de
exemplu, fapta a fost comisa in legitima aparare);
- exista unele cazuri speciale in care raspunderea civila este angajata numai pe
simplul temei al existentei obiective a faptei ilicite aflate in raport de cauzalitate cu
prejudiciul produs, fara a mai fi necesara dovedirea vinovatiei autorului faptei.

231
Pentru opinia potrivit cãreia discernãmântul constituie una dintre condiþiile generale ale rãspunderii civile
delictuale, vezi I.P. Filipescu, op. cit. p. 111
183
Pot exista insa situatii in care desi fapta a cauzat un prejudiciu altei persoane,
raspunderea nu poate fi angajata intrucat caracterul ei ilicit a fost inlaturat de anumite
imprejurari.
Asemenea imprejurari care constituie cauza de inlaturare a caracterului ilicit al
faptei cauzatoare de prejudiciu sunt:
1.- Legitima aparare. Prin legitima aparare se intelege orice actiune savarsita
in scopul de a respinge orice atac al unei persoane care ar putea cauza prejudicii232.
O persoana care produce prin fapta sa alteia un prejudiciu este considerata in
legitima aparare daca atacul respins are urmatoarele caractere:
a. - este material, direct, imediat si injust (deci lipsit de temei, care prezinta un
pericol iminent nu o simpla amenintare);
b. - este indreptat impotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori
impotriva unui interes general, obstesc;
c. - pune in pericol grav viata sau integritatea corporala a celui atacat ori
interesul general;
d. - apararea celui ce comite fapta este proportionala cu gravitatea pericolului
indus de atac233. Daca legitima aparare a depasit dimensiunile atacului, ea poate
constitui doar o circumstanta atenuanta, care nu mai exonereaza pe cel ce a comis-o
de raspundere civila.
2. - Starea de necesitate. O fapta cauzatoare de prejudiciu este considerata a fi
fost comisa intr-o asemenea imprejurare, daca prin ea s-a urmarit salvarea vietii,
integritatii corporale sau a sanatatii altuia, ori ocrotirea unui interes general, care nu
puteau fi altfel proteguite.
Nu se apreciaza ca fiind stare de necesitate daca faptuitorul si-a dat seama ca
produce urmari vadit mai grave decat acelea ce s-ar fi produs daca pericolul nu era
inlaturat234.

232
În acest sens, vezi V. Negru ºi P. Demetrescu, op. cit. p.115
233
C. Stãtesci ºi C. Bârsan, op. cit. p. 184
234
În acest sens, Sm. Angheni, op. cit. p.103
184
3. - Indeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege, sau a ordinului
superiorului. Fapta comisa in asemenea circumstante nu are un caracter ilicit,
deoarece a fost impusa ori permisa de un comandant al legii, superior intereselor
particulare infrante. Este spre exemplu, fapta pompierului care pentru a patrunde intr-
o locuinta sa stinga un incendiu, distruge usile de le intrare.
Executarea ordinului superiorului inlatura caracterul ilicit al faptei daca el nu
este vadit ilegal sau abuziv si nici modul de executare nu a fost nelegal.
4. - Exercitarea unui drept. Exercitiul unui drept subiectiv civil trebuie sa
corespunda gradual limitelor si scopului economic si social pentru care a fost
recunoscut235. In principiu, cel ce-si exercita dreptul nu vatama pe nimeni, potrivit
adagiului “qui suo jure utitur neminem laedit”. Exercitiul normal al dreptului
subiectiv, chiar daca aduce unele restrangeri sau prejudicii unui drept subiectiv
apartinand altei persoane nu da nastere unei obligatii de reparatie.
In mod firesc, fiecare subiect de drept suporta exercitiul normal al drepturilor
subiective ale celorlalte subiecte de drept (spre exemplu, concurenta comerciala
loiala, oricat de pagubitoare ar fi ea).
Cu toate acestea, exercitarea dreptului peste limitele stabilite de lege constituie
abuz de drept. O asemenea depasire ori deturnare de la scopul pentru care a fost
recunoscut dreptul subiectiv, este de natura sa produca prejudicii pentru a caror
reparare poate fi angajata raspunderea civila.
Abuzul de drept este sanctionat fie prin refuzul ocrotirii dreptului subiectiv
exercitat astfel, fie cu raspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acest mod de
exercitare.
O aplicatie a abuzului de drept este facuta si de art. 723 Cod procedura civila
care prevede ca: “Drepturile procedurale trebuie exercitate cu buna credinta si
potrivit scopului in vederea caruia au fost recunoscute de lege”236.

235
Pentru teoria abuzului de drept, Gh. Beleiu, op. cit p. 78 - 79
236
Cu privire la exerciþiul drepturilor procedurale, V. M. Ciobanu op. cit. vol. 1 p. 321
185
5. - Consimtamantul victimei constituie o cauza de neraspundere, daca inainte
de producerea faptei acesta a fost de acord cu modul de a actiona a autorului caci
“volenti non fit injuria”.
Esential in calificarea acestei cauze de neraspundere este ca victima sa-si fi dat
anterior acordul nu la producerea prejudiciului ci la eventualitatea producerii lui
prin acceptarea savarsirii faptei.
Daca acordul victimei este ulterior producerii prejudiciului, prin aceasta
renuntandu-se de fapt la despagubire, numai suntem in prezenta unei clauze de
neraspundere, ci la o renuntare la un drept ca efect al atributului dispozitiei.
Chestiunea acordului victimei se pune insa nuantat atunci cand prin natura
lor, anumite drepturi personale nepatrimoniale nu pot face obiectul unei renuntari.
Spre exemplu, o persoana nu poate consimti la propria-i moarte, chiar daca aceasta
este produsa de un medic printr-o operatie chirurgicala riscanta. Ea poate sa-si asume
cel mult riscul operatiei !

Prejudiciul
Prejudiciul consta in efectul negativ suferit de o anumita persoana ca urmare a
unei fapte ilicite savarsita de o alta persoana. Acest efect poate avea un caracter
patrimonial, dar s-a admis ca el poate fi si de natura morala237.
Constituie prejudiciu orice pierdere materiala suferita de o persoana, constand
in diminuarea activului sau majorarea pasivului patrimonial, vatamarea integritatii
corporale, distrugerea unor bunuri, decesul sustinatorului legal etc.
Intr-o si mai moderna si riguroasa clasificare a prejudiciului, acesta poate fi
material, corporal sau moral238.
Este material, acel prejudiciu care se refara la patrimoniul si bunurile unei
persoane, la castigul nerealizat sau la pierderea incercata.

237
În privinþa prejudiciului moral, literatura de datã recentã îl recunoaºte, inclusiv posibilitatea evaluãrii ºi acordãrii
lui. În acest sens, C. Stãtescu ºi C. Bârsan op. cit. p. 167, I. P. Filipescu op. cit. p.115 sau I. Urs ºi Sm. Angheni, op.
cit. vol. 2 p.182
238
Pentru detalii, Gerard Legier, Droit civil. Les obligations, Ed. Mementos Dalloz Paris 1993 p. 94
186
Este corporal acel prejudiciu ce poate fi conceput ca orice atingere adusa
integritatii fizice a unei persoane, prin care i s-a produs o incapacitate de munca,
permanenta sau temporara apreciabila in procente239. In general, acesta poate consta in
prejudiciul durerii fizice (pretium doloris)240, prejudiciul estetic241 si prejudiciul de
agrement242.
Este moral acel prejudiciu care se refera la valorile morale ale persoanei. La
randul lui, el poate interesa atingerea adusa onoarei sau vietii private ori poate consta
intr-un prejudiciu de afectiune243.
De regula despagubirile ce se acorda au mereu un caracter patrimonial pentru
ca insusi prejudiciul are un asemenea caracter.
Existenta prejudiciului constituie o conditie esentiala in antrenarea raspunderii
civile delictuale. Culpa, neurmata de producerea unui prejudiciu pentru altul, nu
confera dreptul la o actiune in despagubiri, tocmai pentru ca fapta nu este
producatoare de pagube, iar in drept numai cel care are interes are exercitiul unei
actiuni (pas d’intéret, pas d’action!)244.
In vreme ce raspunderea penala are ca obiect tragerea la raspundere a
faptuitorului prin aplicarea unei pedepse, raspunderea civila delictuala are ca obiect
acoperirea prejudiciului cauzat unei persoane printr-o fapta ilicita.
Pe buna dreptate s-a sustinut ca prejudiciul este masura reparatiei indiferent
de gradul culpei245. Aspectele ce tin de vinovatia in concret nu sunt relevante decat

239
Astfel, s-au acordat despãgubiri pentru vãtãmarea sãnãtãþii sai a integritãþii corporale, deoarece victima rebuie
t sã
depunã un efort mai mare sau sã-ºi asigure o ambianþã corespunzãtoare situaþiei în care se aflã (Trib. Constanþa, dec.
pen. 791/1985 în RRD nr.2/1986 p.76)
240
S-a considerat cã se pot acorda despãgubiri materiale pentru daune morale, nu cu titlu de reparaþie sau ca un
pretium doloris, ci mai mult ca o satisfacþie datã victimei ºi ca o pedeapsã pentru cel vinovat, de naturã a contribui la
prevenirea în viitor a faptelor ilicite de aceeaºi naturã.(M. G. Rarincescu, citat de I. P. Filipescu, op. cit. p.118)
241
Prejudiciul estetic ºi prejudiciul de agrement sunt frecvent plasate în categoria prejudiciilor morale.
242
Prejudiciul constând în desfigurarea sau paralizia poate lipsi persoana de la participarea la viaþa socialã ºi a se
bucura de avantajele acestei participãri. Acest prejudiciu poate fi atenuat prin acordarea unor despãgubiri, care sã
asigure o ambianþã corespunzãtoare în familie. De pildã, s-au acordat despãgubiri corespunzãtoare procurãrii unui
autoturism cu comenzi speciale pentru deplasarea victimei (T.S. dec. pen. Nr.2132/1985 în RRD nr.9/1986 p. 70)
243
Dacã în urma unei calomnii, a unor atingeri aduse onoarei, sentimentelor de afecþiune faþã de persoane apropiate se
produc unele consecinþe patrimoniale, acestea trebuie reparate. Se cuvin înaceeaºi opinie, despãgubiri chiar ºi pentru
atingerea sentimentelor moºtenitorilor faþã de victima decedatã.(I.P. Filipescu, op. cit. p. 118)
244
P. C. Vlachide, op. cit. vol. II p. 44
245
Sm. Angheni, op. cit. p. 103
187
in cazul comiterii faptei de catre mai multe persoane in calitate de coautori, sau
atunci cand la producerea prejudiciului a contribuit si culpa concurenta a victimei.
Pentru a se putea stabili raspunderea civila delictuala a unei persoane,
prejudiciul cauzat de aceasta trebuie sa intruneasca urmatoarele conditii:
1. - Prejudiciul trebuie sa fie cert, ceea ce inseamna ca prezenta sa este sigura
atat in privinta existentei sale dar mai ales in ceea ce priveste posibilitatea de evaluare
a consecintelor patrimoniale incercate de cel ce le-a suferit.
2. - Certitudinea prejudiciului implica actualitatea sa, caci nu se poate pretinde
repararea lui decat numai daca el s-a produs. In mod exceptional, poate fi pretinsa si
repararea prejudiciului viitor, in masura in care desi el nu s-a produs este sigur ca se
va produce si poate fi evaluat cu certitudine246.
Mai mult decat atat, cand dauna viitoare se va consuma succesiv, “rata
temporis” si reparatia sa poate lua forma unor prestatii viitoare si succesive
In practica judiciara s-a stabilit ca pentru a se pastra echilibrul intre paguba
produsa prin fapta prejudiciabila si despagubirea destinata a inlocui cu fiecare rata
acea paguba, cuantumul despagubirilor acordate esalonat, sub forma unor prestatii,
periodice poate fi modificat247.
Spre deosebire de prejudiciul viitor, prejudiciul eventual este cel a carui
producere este incerta, asa incat nu se justifica acordarea de despagubiri.
3. - Prejudiciul trebuie sa fie direct, caracter ce rezulta din continutul art.
1086 Cod civil, care desi se refera la raspunderea contractuala, constituie o norma
generala a raspunderii civile, aplicabila asadar si in cazul raspunderii delictuale248
(“Chiar in cazul cand neexecutarea obligatiei rezulta din dolul debitorului, daunele –
interese ce nu trebuie sa cuprinda decat ceea ce este o consecinta directa si necesara
a neexecutarii obligatiei”).

246
Spre exemplu, repararea prejudiciului cauzat printr-o incapacitate ireversibilã de muncã (amputarea unui braþ sau a
unui picior etc.) poate fi cerutã ºi pentru viitor, existând elemente îndestulãtoare pentru a-i determnina întinderea.
247
Cu privire la posibilitatea de a se modifica despãgubirile civile acordate printr-o hotãrâre definitivã sub forma unor
prestaþii periodice, pentru prejudicii rezultate din fapte ilicite, a se vedea ºi Dec. de îndrumare a T.S. nr. 16/25 iulie
1964 în C.D. 1964 p. 34
248
M. Eliescu, Rãspunderea civilã delictualã, Ed. Academiei, Bucureºti 1972 p. 95.
188
Prejudiciul este asadar direct, atunci cand el este urmarea nemijlocita a unei
fapte ilicite, conexiune ce explica de altfel legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si
rezultatul produs cu consecinte patrimoniale nefaste.
4. - Prejudiciul trebuie sa fie personal, caracter ce decurge din imprejurarea
ca doar consecintele patrimoniale ale faptei ilicite sunt susceptibile de reparatie. Ori,
asemenea consecinte nu pot fi suportate decat de catre persoane fizice sau juridice,
singurele susceptibile sa incerce diminuari ale patrimoniului lor.
Atingerea adusa patrimoniului unei persoane poate fi atat de natura materiala,
cat si de natura morala, in masura in care aceasta din urma poate fi evaluata prin
consecintele sale prin criterii patrimoniale. Atata vreme cat prejudiciul material
reprezinta consecinta atingerii unui interes patrimonial (diminuarea activului sau
majorarea pasivului patrimonial), prejudiciul moral constituie urmarea lezarii prin
fapta ilicita a unui drept nepatrimonial. In vreme ce prin prejudiciul material persoana
incearca distrugerea ori pierderea unui bun, prejudiciul moral implica atingerea adusa
unuia dintre atributele personalitatii sale, vatamarea corporala sau a sanatatii sale etc.
Prejudiciul material include, asa cum precizeaza art. 1084 Cod civil, atat
pierderea efectiv suferita (damnum emergens), cat si beneficiul nerealizat (lucrum
cessans), care consta in impiedicarea activului patrimonial de o imbogatire care ar fi
avut loc in cazul in care nu se savarsea fapta ilicita249.
Daca in privinta prejudiciului material chestiunile referitoare la evaluare si
reparatia sa au fost transate atat in literatura cat si in jurisprudenta, prejudiciu moral
mai suscita inca discutii si clasificari.
Prejudiciul moral sau dauna morala este insa dificil de acoperit sau chiar
imposibil, deoarece nu se poate stabili o echivalenta intre durerea morala si o anumita
suma de bani si nici ca despagubirea materiala adusa sentimentelor de afectiune este
imorala.

249
E. Safta-Romano, op. cit. Obligaþiile, p. 129
189
Multa vreme, dand apreciere de principiu unei mai vechi hotarari a instantei
supreme250, instantele au apreciat ca nu se pot acorda reparatii materiale pentru
prejudicii de ordin moral.
Tendintele jurisprudentiale actuale sunt insa pentru acordarea de despagubiri
pentru prejudiciul moral incercat. Spre exemplu, s-a propus acordarea de despagubiri
banesti pentru prejudicii cu caracter nepatrimonial, care sunt consecinte ale vatamarii
sanatatii ori integritatii fizice a persoanei.
Vatamarea corporala severa poate avea drept consecinta pe langa pierderea
totala sau partiala a capacitatii de munca (concretizata printr-un prejudiciu usor de
evaluat ca o diferenta dintre salariul avut anterior si pensia pentru invaliditate
stabilita), desfigurarea, paralizia ori imobilizarea care lipsesc persoana de posibilitatea
de a participa la viata sociala ori culturala si de a culege toate beneficiile acestei
participari. Un asemenea prejudiciu numit si prejudiciu de agrement poate fi atenuat
prin acordarea unor despagubiri care sa asigure o ambianta corespunzatoare in mediul
in care traieste persoana vatamata (in familie, institute de ocrotire ori recuperare
etc.)251.
De asemenea, s-a considerat ca o astfel de vatamare poate reclama pentru cel in
cauza un efort suplimentar pentru activitatile sale cotidiene. Un asemenea efort
(traductibil spre exemplu, prin deplasarea cu ajutorul unor proteze, citirea cu ajutorul
unui singur ochi ett.), poate fi evaluat si trebuie reparat.
Fara a intra in analiza tuturor situatiilor in care au fost acordate ori s-a propus
acordarea de despagubiri materiale pentru prejudicii morale, subliniem ca in prezent
aceasta problema a fost solutionata si in planul legislativ.
Bunaoara art. 11 alineatul 2 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului
administrativ prevede ca in cazul admiterii cererii de anulare a actului administrativ
instanta va hotari si asupra daunelor materiale sau morale. La fel, art. 9 din Legea
11/1991 privind combaterea concurentei neloiale prevede ca daca faptele de

250
Dec. de îndrumare nr. VII din 29 decembrie 1952, în C.D. 1952 – 1954, p.25
251
I. P. Filipescu, op. cit. p. 117
190
concurenta neloiala cauzeaza daune materiale sau morale, cel prejudiciat este in
drept sa se adreseze instantei cu o actiune in raspundere civila252.
Nu trebuie fireste neglijata nici imprejurarea ca textele art. 998 si 999 Cod civil,
referindu-se la prejudiciu nu fac nici o distinctie intre prejudiciul patrimonial si cel
nepatrimonial, asa incat obligatia de despagubire a ambelor feluri de prejudicii rezulta
fara putinta de tagada, caci, “ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”!

Legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu

Existenta raspunderii civile delictuale presupune ca o a treia conditie,


necesitatea ca intre fapta ilicita si prejudiciu sa existe un raport de cauzalitate, in
sensul ca o anumita fapta a cauzat un anumit prejudiciu. Nu poate fi trasa la
raspundere decat acea persoana care printr-o fapta ilicita determinata, a produs acel
prejudiciu a carui reparare se cere. “Per a contrario” nu poate fi trasa la raspundere
civila o persoana care nu a produs prin fapta sa acel prejudiciu. Legatura de cauzalitate
dintre fapta si prejudiciu trebuie sa fie directa, sigura si necesara, ca un raport dintre
cauza si efect.
Existenta conditiilor concrete in care se realizeaza legatura de cauzalitate nu
poate fi apreciata decat, de la caz la caz, de catre instanta judecatoreasca. (Spre
exemplu, o persoana alunecand pe strada pe gheata se loveste la cap. Pe parcursul
transportarii sale la spital, ambulanta derapeaza si izbindu-se intr-un copac ii cauzeaza
leziuni costale. In timpul interventiei chirurgicale moare din cauza asfixiei cauzate de
lipsa de oxigen in sala de operatii. In speta, la decesul victimei, au concurat mai multi
factori: neglijenta municipalitatii, fapta conducatorului auto sau incompetenta
profesionala a medicilor).

252
Prevederi asemãnãtoare conþine ºi O.G. nr.47/29.08.1994 care se referã la daunele materiale, ecologice ºi morale
cauzate printr-un dezastru provocat din nerespecatrea obligaþiilor ce revin agenþilor economici.
191
Pe langa aceste conditii generale, proprii in principiu oricarui raport de
cauzalitate, raspunderea civila delictuala implica si o anumita specificitate a
caracterelor legaturii de cauzalitate.
Specifice raportului de cauzalitate in cazul raspunderii civile delictuale ii sunt
urmatoarele premise, unanim recunoscute ca atare si in doctrina si jurisprudenta:
1. - legatura de cauzalitate trebuie sa existe intre actiunea sau inatiunea cu
caracter ilicit si prejudiciu “stricto senso” si nu ca o eventualitate cauzala acceptata in
mod generic;
2. - in analiza raportului de cauzalitate se face abstractie de atitudinea
subiectiva, psihica a faptuitorului fata de fapta comisa si consecintele ei. Sub acest
aspect specific, intereseaza doar obiectivarea faptei si urmarile sale, fiind deocamdata
irelevanta chestiunea imputabilitatii sau a responsabilitatii. In acest sens, ne referim la
caracterul obiectiv al raportului de cauzalitate in materia raspunderii civile
delictuale253. Intereseaza deci existenta obiectiva a faptei (actiune sau inactiune) si a
urmarii sale specifice, concretizata printr-un prejudiciu;
3. - fapta ilicita avand un caracter uman nu trebuie disociata de alte fapte umane
sau de factori exteriori, ce pot contribui la producerea prejudiciului. Nu intereseaza
toate conexiunile posibile, ci doar acelea care intr-un fel sau altul contribuie la
realizarea raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu;
4. - raportul de cauzalitate poate fi si indirect sau mediat, daca fapta ilicita a
produs o situatie care a permis altor factori sa determine direct un anume prejudiciu.
Spre exemplu, faptele complicelui la un furt nu sunt in legatura cauzala directa cu
prejudiciul cauzat de autor, deoarece el ajuta sau inlesneste savarsirea faptei. El va
raspunde insa alaturi de autor pentru repararea prejudiciului, chiar daca nu l-a produs
nemijlocit prin fapta sa254.

253
C. Stãtesci ºi C. Bârsan, op. cit. p. 190

192
Vinovatia (culpa) faptuitorului

Vinovatia sau culpa este conditia de natura subiectiva in prezenta careia poate
fi angajata raspunderea civila delictuala a faptuitorului, conditie care reflecta
atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta si de consecintele ei.
Daca in dreptul penal vinovatia se infatiseaza fie sub forma intentiei (directa
sau indirecta), fie sub forma culpei (neglijenta sau imprudenta), raspunderea civila
delictuala opereaza numai cu termenul de culpa, acoperitor al tuturor formelor de
vinovatie.
Distinctia nici nu si-ar putea avea utilitate, atata vreme cat aceasta forma a
raspunderii juridice poate fi angajata indiferent de gradul de vinovatie.
In mod exceptional gravitatea culpei are relevanta judiciara doar in anumite
cazuri strict determinate sau al culpei concurente a victimei (in functie de gradul de
vinovatie se stabileste intinderea despagubirilor datorate).
Indiferent de gravitatea sa, culpa presupune un factor intelectiv de constiinta,
care presupune un anumit nivel de perceptie sociala a faptelor si urmarilor lor, dar si
un factor volitiv, de vointa, care reflecta actul psihic de deliberare si optiune cu
privire la un anumit comportament ce urmeaza a fi adoptat de catre faptuitor. El
implica libertatea de vointa, de deliberare si decizie in deplina cunostinta de cauza.
Factorul intelectiv este conditionat de nivelul de pregatire si cunoastere in
concret a autorului faptei ilicite, reductibil in final la intrebarea: putea sau trebuia sa
cunoasca autorul faptei ilicite semnificatia si urmarile faptei sale? In functie de
raspunsul la aceasta intrebare se poate stabili daca persoana a actionat sau nu cu
discernamant, altfel spus daca are capacitate delictuala.
Autorul unei fapte cauzatoare de prejudiciu nu poate fi tras la raspundere decat
daca a actionat cu capacitate de discernamant, deci daca a avut reprezentarea
consecintelor faptelor sale.

254
Cu privire la rãspunderea civilã a participanþilor la comiterea unei fapte prevãzute de legea penalã, vezi Gr.
Teodoru ºi L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didacticã ºi pedagogicã, Bucureºti 1979 p. 215
193
In privinta capacitatii delictuale, opereaza prezumtia ca fiecare persoana a
actionat cu discernamant pana la proba contrarie.
Sunt lipsiti de discernamant si nu raspund pentru faptele lor delictuale minorii
sub 14 ani si persoanele puse sub interdictie judecatoreasca, chiar daca s-ar face
dovada ca ultimii au actionat intr-un moment de pasagera luciditate255.
Fireste problema culpei sau a capacitatii delictuale nu se pune decat in cazul
raspunderii pentru fapta proprie, deoarece ea nu-si are nici o ratiune atunci cand
raspunderea este angajata pentru fapta lucrurilor, a animalelor ori ruina edificiului.

Proba raspunderii civile delictuale

Pentru a fi antrenata raspunderea civila delictuala este necesar a se face


dovada existentei tuturor elementelor raspunderii pentru fapta proprie si anume:
existenta faptei, prejudiciul, legatura cauzala, vinovatia si discernamantul
faptuitorului.
Raspunderea civila delictuala poate fi angajata numai daca sunt indeplinite
toate aceste elemente. Este de neconceput angajarea raspunderii civile delictuale a
unei persoane in lipsa oricaruia dintre aceste elemente.
Sarcina probei acestor elemente incumba reclamantului, care de cele mai multe
ori este insasi persoana vatamata. Repararea prejudiciului se face in cadrul procesual
numai atunci cand cel ce a cauzat prejudiciul nu intelege sa-l repare pe cale amiabila.
In caz contrar el poate fi obligat la cererea celui ce a suferit prejudiciul pe calea unei
actiuni in justitie. Aceasta actiune poate fi purtata fie in procesul penal, fie printr-o
actiune civila separata pentru ca nu mereu o fapta cauzatoare de prejudiciu este si
infractiune.

194
CAPITOLUL V.
PRINCIPIILE DE BAZA ALE SUCCESIUNILOR

5.1.1. Notiuni introductive


Prin mostenire sau succesiune se intelege in sens juridic transmiterea
patrimoniului unei persoane fizice decedate, catre una sau mai multe persoane
determinate de lege sau de catre cel decedat printr-un act special de ultima vointa.
Totodata, succesiunea constituie si unul dintre modurile de dobandire a
dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale.
In situatia cand defunctul a dispus cu privire la patrimoniul sau, precizand cui
si in ce catime urmeaza a fi impartit acesta dupa moartea sa printr-un act de ultima
vointa numit testament, succesiunea se numeste testamentara.
Daca defunctul nu a dispus prin testament de averea sa, bunurile revin potrivit
dispozitiunilor legale rudelor sale in ordinea chemarii lor la succesiune si sotului
supravietuitor (care nu-i este si nu-i poate fi ruda pana in gradul al IV-lea). Aceasta
transmitere patrimoniala se numeste succesiune legala sau ab intestat (fara de
testament).
De aici, nu trebuie trasa concluzia ca averea defunctului poate fi transmisa in
mod exclusiv numai legal sau numai testamentar: pot fi si cazuri cand mostenirea se
transmite partial in temeiul testamentului si partial in temeiul legii,256 sau cand desi
defunctul a lasat testament, mostenirea se transmite potrivit legii.257
Persoana decedata a carei avere se transmite pe cale de succesiune se numeste
“de cuius”, prescurtare a formulei romane “is de cuius succesione agitur” (cel
despre a carui succesione este vorba). Daca transmiterea se face in temeiul unui
testament, dispunatorul se numeste testator, in vreme ce in cazul succesiunii legale,
de cuius se mai numeste autor sau pur si simplu, defunct.
255
Pentru detalieri, Gh. Beleiu, op. cit. p. 302
256
St. D. Cãrpenaru, Dreptul de moºtenire, Ed. ªt. Enc., B ucureºti, 1982, p. 9

195
Cei care dobandesc in tot sau in parte bunurile celui decedat se numesc
“succesori”, “mostenitori” sau “erezi” ( din latinescul “heredes sui”) in cazul
succesiunii legale, si legatari in cazul succesiunii testamentare. Si unii si ceilalti
daca sunt chemati la succesiune, dar nu au acceptat-o inca pastrandu-si vocatia de a
mosteni, se numesc succesibili.
Ceea ce se transmite prin succesiune poarta denumirea de masa succesorala.
In masa succesorala pot fi atat drepturi cat si obligatii ale defunctului. In vreme ce
primele constituie activul succesoral, obligatiile sau datoriile defunctului alcatuiesc
pasivul succesoral. Prin succesiune se transmit atat activul, cat si pasivul
succesoral.
Nasterea dreptului de mostenire este legata de moartea unei persoane fizice.
Data mortii (constatata medical sau declarata prin hotarare judecatoreasca),
constituie momentul deschiderii succesiunii.
In egala masura, prezinta importanta nu numai data, ci si locul deschiderii
succesiunii. Mostenirea se considera deschisa la locul ultimului domiciliu al celui
care lasa mostenirea, neavand asadar relevanta locul unde a decedat. Aceasta solutie
are la baza principiul ca la ultimul domiciliu se cunosc cel mai bine, atat
mostenitorii cat si bunurile defunctului. Daca acesta nu are un domiciliu cunoscut
sau nu-si are domiciliul in tara, locul deschiderii succesiunii este cel din tara, in care
se afla cele mai importante bunuri ale succesiunii.

5.1.2.Caracterele juridice ale transmiterii succesorale.


Transmiterea mostenirii, indiferent de felul ei, are urmatoarele patru caractere
juridice specifice:
1. Succesiunea este o transmitere pentru cauza de moarte (mortis causa),
deoarece ea nu se produce decat ca o consecinta a mortii unei persoane fizice.

257
Spre exemplu, defunctul a lãsat testament, însã acesta nu cuprinde dispoziþiuni referitoare la transmiterea
patrimoniului succesoral , ci numai alte dispoziþiuni referitoare bunãoarã la funeralii, sau la înlãturarea de la
succesiune a unor rude.
196
Fireste prin “moarte” urmeaza a se intelege incetarea din viata a unei persoane
constatata nemijlocit sau prin hotarare judecatoreasca
2. Succesiunea este o transmitere universala, intrucat are ca obiect
patrimoniul defunctului privit ca o totalitate de drepturi si obligatii cu valoare
economica, deci ca o universalitate juridica.258
Mostenirea poate privi patrimoniul defunctului in totalitate sau numai o parte
a lui, caci defunctul poate dispune separat de o anumita masa patrimoniala, (cu titlu
universal), sau de un anumit bun individual determinat (cu titlu particular).
3. Succesiunea este o transmitere unitara, in sensul ca ea constituie o singura
masa de bunuri care se transmite in intregul ei si dupa aceleasi norme fara deosebire
intre bunurile succesorale dupa natura sau originea lor.
4.Succesiunea este o transmitere indivizibila in sensul ca acceptarea sau
renuntarea la mostenire are un caracter indivizibil, neputand avea ca obiect numai o
parte din mostenire. Altfel spus, nici un mostenitor nu poate accepta numai o parte a
mostenirii, spre exemplu numai activul refuzand pasivul succesoral.259

3. Conditiile cerute pentru a mosteni.


Pentru ca o persoana sa poata mosteni, ea trebuie sa intruneasca urmatoarele
conditii:
A.Sa existe la data deschiderii succesiunii. In mod exceptional are vocatie
succesorala si copilul nascut viu ulterior decesului tatalui sau, cu conditia ca el sa fi
fost conceput in timpul vietii tatalui.
Deoarece aceasta data nu poate fi stabilita “post factum” cu exactitate,
legiuitorul a instituit prin art. 61 din C. fam prezumtia timpului legal al conceptiei.
Potrivit acestui text, data conceptiei poate fi considerata oricare zi intre a trei suta si
a o suta optzecea zi dinaintea nasterii copilului.260

258
Fr. Deak, Moºtenirea legalã, Ed. Actami, Bucureºti 1994, p. 11
259
Cu privire la acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar vezi St. D. Cãrpenaru op. cit. p. 103 – 104.
260
Textul instituie de fapt douã prezumþii: prezumþia celei mnai lungi gestaþii (de 300 de zile) ºi a celei mai scurte (de
180 de zile), precum ºi prezumþia cã este posibilã concepþia copilului în oricare dintre zilele intervalului.
197
Persoana disparuta este considerata a fi in viata atata timp cat nu a intervenit
o hotarare definitiva declarativa de moarte, in vreme ce copilul nascut mort se
considera ca nu a existat niciodata.
B. Sa nu fie nedemna, adica sa nu fi comis fapte care sa-l faca nevrednic de
a mosteni.
Potrivit art.655 din C. civ. sunt nedemni sa succeada:
a.cel condamnat definitiv pentru ca a omorat cu vointa sau a incercat sa
omoare pe defunct;
b. cel ce a facut contra defunctului o acuzatie capitala calomnioasa, fiind
condamnat pentru aceasta printr-o hotarare definitiva;
c. mostenitorul major care avand cunostinta de omorul defunctului nu a
denuntat aceasta justitiei cu exceptia rudelor pana la gradul al III-lea inclusiv si a
sotului ori sotiei faptuitorului.
C. Sa aiba vocatie (chemare) la succesiune. Pentru aceasta, succesorul
trebuie sa fie desemnat de catre defunct prin actul sau de ultima vointa (daca
mostenirea este testamentara), ori sa fie chemat in virtutea calitatii sale succesorale
recunoscute de lege.
Intrucat vocatia testamentara nu ridica probleme in privinta calitatii
mostenitorilor, ne vom referi doar la vocatia succesorala legala.
Asadar daca defunctul nu a dispus prin testament pentru cazul mortii sale,
legea cheama la succesiune rudele pana la gradul al patrulea inclusiv sau sotul
supravietuitor.261
Nu toate rudele defunctului sunt chemate laolalta sa culeaga succesiunea, ci
numai acele rude mai apropiate, iar dintre rudele cele mai apropiate au prioritate
anumite rude inaintea altora.

198
5.1.3. Principiile devolutiunii succesorale legale.
Stabilirea exacta a vocatiunii rudelor de a culege mostenirea tine seama de o
serie de reguli, numite principiile devolutiunii succesorale.
Aceste principii, in numar de trei, sunt urmatoarele:
A. Principiul prioritatii, este regula potrivit careia mostenitorii sunt chemati
la succesiune in ordinea claselor de mostenitori262, printr-o clasa de mostenitori
intelegandu-se un grup de rude care vine la mostenire intr-o anumita ordine, fata de
un alt grup de rude ale defunctului. De exemplu, nepotul de fiu al defunctului, ruda
de gradul II exclude de la mostenire pe parintii acestuia, rude de gradul I, intrucat in
vreme ce acestia fac parte din clasa a II-a a ascendentilor si colateralilor privilegiati,
nepotul face parte din clasa I a descendentilor.
Face exceptie de la acest principiu dreptul de mostenire al sotului
supravietuitor, care, desi nu este ruda cu defunctul si nu face parte din nici-o clasa,
vine totusi la mostenire in concurs cu oricare dintre clasele de mostenitori.
B. Principiul proximitatii gradului de rudenie intre mostenitorii din
aceeasi clasa este regula potrivit careia inlauntrul aceleiasi clase, rudele mai
apropiate in grad inlatura de la mostenire rudele mai indepartate in grad (proximior
excludit remotiorem). Spre exemplu copiii defunctului, rude de gradul I ii inlatura
de la succesiune pe nepotii de fii, rude de gradul II, desi si unii, si altii fac parte din
aceeasi clasa a descendentilor.
De la aceasta regula exista totusi doua exceptii si anume:

261
Rudenia este legãtura de sânge bazatã pe descendenþa unei persoane dintr-o altã persoanã (rudenie în linie
dreaptã), sau pe faptul cã mai multe persoane au un ascendent comun (rudenie colateralã). Gradul de rudenie este
distanþa dintre douã rude, mãsuratã pe linia legãturii de rudenie, dupã numãrul naºterilor.
262
Codul civil în art. 659, 669-675 stabileºte patru clase de moºtenitori: 1. Clasa I, clasa descendenþilor în linie
directã, alcãtuitã din copii, nepoþi ºi strãnepoþi ai defunctului, fãrã limitã de grad; 2. Clasa a II-a, clasa mixtã a
ascendenþilor privilegiaþi (pãrinþii defunctului) ºi acolateralilor privilegiaþi (fraþii ºi surorile defunctului) ºi
descendenþii lor pânã la gradul al IV-lea inclusiv; 3. Clasa a III-a, clasa ascendenþilor ordinari (bunicii ºi strãbunicii
defunctului fãrã limitã de vârstã); 4. Clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchii, mãtuºile, verii primari ºi fraþii
sau surorile bunicilor defunctului).

199
a) in cadrul clasei a II-a, parintii defunctului, desi rude de gradul I, nu-i
inlatura pe fratii si surorile defunctului, rude de gradul II, deoarece facand parte din
aceeasi clasa vin la succesiune in concurs;
b) reprezentarea succesorala este un beneficiu al legii in temeiul caruia, un
mostenitor mai indepartat in grad urca in locul si gradul ascendentului sau precedent
pentru a culege, in concurs cu mostenitorii mai apropiati in grad, partea care s-ar fi
cuvenit ascendentilor daca s-ar fi aflat in viata la deschiderea mostenirii, potrivit art.
644 din C. civ.
C. Principiul egalitatii intre rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad
chemate la mostenire. Potrivit acestui principiu, daca rudele din clasa chemata la
mostenire sunt egale in grad, ele impart mostenirea in parti egale.
Si de la acest principiu exista exceptia potrivit careia, fratii din parinti diferiti
vor imparti mostenirea pe tulpini, egalitatea pastrandu-se numai intre fratii de pe
aceeasi tulpina.

200
BIBLIOGRAFIE

1. Alexandresco D., Explicatiune teoretica si practica a Dreptului civil roman,


in comparatiune cu legile vechi, Vol. 5 Tipografia Nationala Iasi, 1898;

2. Alexandresco D., Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil roman


vol.I Bucuresti, 1906 ;

3. Angheni Sm., Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Oscar Print,
Bucuresti 1995;

4. Apostu I., Competenta instantelor judecatoresti in materie civila, Ed.


National, Bucuresti 1996;

5. Apostu I., Faptul juridic licit, izvor de obligatii civile, Ed. National, Bucuresti
1999;

6. Apostu I., Indrumar privind taxa de timbru si timbrul judiciar pentru


cererile adresate instantelor judecatoresti, Ministerului Justitiei si
Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, Ed. National, Bucuresti
1997;

7. Apostu I., Introducere in teoria dreptului de proprietate si a drepturilor


reale principale, Ed. Evrika Braila 1998;

8. Barasch E.A., I. Nestor I, S. Zilberstein S, Ocrotirea parinteasca, Ed.


Stiintifica, Bucuresti 1960;

9. Beleiu Gh., Drept civil roman, Casa de Editura si Presa Sansa SRL, Bucuresti
1992;

10. Beleiu Gh., Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele
dreptului civil. Ed. Sansa SRL, Bucuresti 1998;

11. Benabent Alain, Droit civil. Les obligations. Ed. Montchrestien Paris 1997;

12. Bobos Gh., Teoria generala a statului si dreptului, E.D.P. Bucuresti, 1983;

201
13. Boroi G. si Radescu D., Codul de procedura civila comentat si adnotat, Ed.
A.L.L. Bucuresti, 1994;

14. Botea Gh., Drept civil. Dreptul la mostenire, Ed. Scorpio 78, Bucuresti 1999;
Bucuresti, 1980;

15. Calin A., Dreptul transporturilor. Partea generala, Ed. “Pax Aura Mundi”,
Galati;

16. Cantacuzino M., Elementele Dreptului civil, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti
1921;

17. Capatana O., Societatile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1991;

18. Carbonier J., Droit civil, Paris, 1956;

19. Carpenaru St. D., Cosmovici P. Tratat de drept civil, Partea generala, vol. I.,
Ed. Academiei, Bucuresti, 1989;

20. Carpenaru St. D., Dreptul comercial roman, Ed. A.L.L. Bucuresti, 1996;

21. Carpenaru St. D., Procedura reorganizarii si lichidarii juridicare, Ed. Atlas
Lex, Bucuresti, 1996;

22. Carpenaru St. D., Tratat de drept civil. Partea generala Vol. 1 Ed.
Academiei, Bucuresti 1989;

23. Ceterchi I. si I. Craiovan, Introducere in teoria generala a dreptului, Ed. All,


Bucuresti 1993;

24. Ceterchi I. si Luburici M., Teoria generala a statului si dreptului. T.U.B.,


1993;

25. Ciobanu V. M., Tratat teoretic si practic deprocedura civila, vol.2 Ed.
National Bucuresti 1997;

26. Ciuca V. M., Procedura partajului succesoral, Ed. Polirom Iasi 1997;

27. Cosma D., Teoria generala a actului juridic civil, Ed. Stiintifica, Bucuresti
1969;

28. Cosmovici P. M. Drept civil. Introducere in dreptul civil, Ed. All, Bucuresti
1996;
202
29. Cosmovici P. M., Drept civil. Drepturi reale. Obligatii. Legislatie. Ed. All,
Bucuresti 1996;

30. Costin M., Marile institutii ale dreptului civil roman, vol.I si II, Ed. Dacia,
Cluj Napoca, 1984;

31. Daghie V. si Apostu I., Elemente de drept public si privat, Ed. National,
Bucuresti, 1998;

32. Deak Fr. s. a. Mostenirea testamentara, transmiterea si imparteala


mostenirii, Ed. Actami, Bucuresti 1994;

33. Deak Fr. si Carpenaru St. Contracte civile si comerciale, Ed. Lumina Lex,
Bucuresti 1993;

34. Deak Fr., Curs de drept civil. Dreptul obligatiilor. Partea I-a. Teoria
generala a obligatiilor, Bucuresti 1960;

35. Deak Fr., Mostenirea legala, Ed. Actami, Bucuresti 1994;

36. Deak Fr., Tratat de drept civil. Contractele speciale. Ed. Actami, BucureSti
1996;

37. Demitrescu P. Drept civil. Teoria Generala a obligatiilor, Ed. Didactica si


pedagogica, Bucuresti 1966;

38. Dictionarul explicativ al limbii romane, Ed. Academiei, Bucuresti 1984;

39. Dogaru I., Contractul. Consideratii teoretice si practice, Ed. Scrisul


romanesc, Craiova 1983;

40. Dogaru I., Valentele juridice ale vointei, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1986;

41. Eliescu M., Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucuresti 1997;

42. Eliescu M., Raspunderea civila delictuala, Ed. Academiei, Bucuresti 1972;

43. Eminescu Y. s.a. Subiectele colective de drept in Romania, Ed. Academiei ;

44. Eremia M. C., Interpretarea juridica, Ed. All, Bucuresti 1998;

45. Fekete Gh. si Zinveliu I., Drept civil. Drepturile reale, Ed. Didactica si
pedagogica, Bucuresti 1969;
203
46. Filipescu I. P., Drept civil, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Actami,
Bucuresti 1994;

47. Filipescu I. P., Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL Bucuresti 1995 ;

48. G. Lutescu G., Teoria generala a drepturilor reale, Bucuresti, 1947 ;

49. Georgescu T., Negocierea afacerilor. Ed. Porto-Franco, Galati 1992;

50. Gionea V., Curs de drept civil, Ed. Scaiul, Bucuresti 1996;

51. Hamagiu C, Rosetti-Balanescu I., Baicoianu Al., Tratat de drept civil roman,
Ed. Nationala Bucuresti 1929;

52. Hamangiu C. s.a. Tratat de drept civil roman, Ed. All, Bucuresti 1997 vol.3;

53. Hanga Vl., Drept privat roman, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1978;

54. Ionascu A., Drept civil, Partea generala E.D.P., 1963;

55. Ionascu Tr., Tratat de drept civil, vol.1 Partea generala, vol II ,Ed.
Academiei, Bucuresti 1961;

56. Legier Gerard, Droit civil. Les obligations, Ed. Mementos Dalloz Paris 1993;

57. Leik A., Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Apollonia, Iasi 1998;

58. Les I., Principii si institutii de drept procesual civil, Ed. Lumina lex Bucuresti
1998;

59. Lupan E. si Popescu D., Drept civil. Persoana fizica, Ed. Lumina Lex,
Bucuresti 1993;

60. Lupulescu D., Dreptul de proprietate comuna al sotilor, Casa de Editura si


Presa “sansa” SRL, Bucuresti, 1992;

61. Lupulescu D., Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. Lumina Lex
Bucuresti 1997;

62. Macovei I., Contractele de comert exterior in dreptul roman, Ed. Junimea
Iasi 1977;

204
63. Magureanu F., Inscrisurile, mijloace de proba in procesul civil, Ed. All,
Bucuresti 1998;

64. Manoliu J., Drept succesoral, Universitatea Al. I. Cuza, Iasi, 1974;

65. Mazeaud Henry si Leon, “Lecons de droit civil” Ed. Motchrestien, Paris 1962;

66. Mazeaud J., Lecon de droit civil, Ed. Montchrestien, Paris, 1959;

67. Negru V. si P. I. Demetrescu, Curs de drept civil. Vol. II Teoria generala a


obligatiilor si contractele speciale, Universitatea Al. I. Cuza Iasi 1958;

68. Negru V. si Radu D., Drept procesual civil, Ed. Didactica si Pedagogica,
Bucuresti 1975;

69. Nistor V. si Apostu I., Drept public si privat, Ed. Zigotto Galati 1994;

70. Nistor V., Contractul colectiv de munca, Ed. Evrika Braila 1997;

71. Planiol M. et Ripert G., Traité pratique de droit civil francais, Paris 1926;

72. Pop L., Dreptul de proprietate si dezmembramintele sale, Ed. Lumina Lex
Bucuresti 1997;

73. Pop Liviu, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1998;

74. Popa N., Teoria generala a dreptului, Ed. Actami Bucuresti 1994;

75. Popescu A., Teoria dreptului, Ed. Fundatiei “Romania de Maine”;

76. Popescu T. R. si P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica


Bucuresti 1968;

77. Safta Romano E., Dreptul de proprietate privata si publica in Romania, Ed.
“Grafix”, Iasi, 1993;

78. Safta-Romano E., Drept civil. Obligatii. Ed. Neuron Focsani 1996;

79. Sanilevici R., Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Universitatea Al. I.
Cuza Iasi 1980;

80. Starck B., Roland H., Boyer L., Obligations, 2. Contrat, Ed. Litec, Paris 1995

205
81. Statescu C. si Barsan C., Drept civil. Teoria generala a drepturilor reale,
Universitatea Bucuresti 1980;

82. Statescu C. si Barsan C., Tratat de Drept civil. Teoria generala a obligatiilor,
Ed. Academiei, Bucuresti 1981;

83. Statescu C., Dreptul civil - Persoana fizica, Persoana juridica.


Drepturile

84. Statescu C., Raspunderea civila delictuala pentru fapta altei persoane,
Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1984;

85. Stef F., Dictionar de expresii juridice latine, Ed. Oscar Print, Bucuresti 1995;

86. Stoenescu I. si Zilberstein S., Drept procesual civil, Ed. Didactica si pedagogica
Bucuresti 1977;

87. Stoica V. Rezolutiunea si rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucuresti


1997;

88. Urs I. si Angheni Sm., Drept civil. Drepturile reale. Teoria generala a
obligatiilor civile. Vol.I - III, Ed. Oscar Print, Bucuresti 1998;

89. Vlachide P. C., Repetitia principiilor de drept civil, Ed. Europa Nova
Bucuresti 1994 Vol. I si Vol. II;

90. Zilberstein S.si Ciobanu V. M., Drept procesual civil. Executarea silita. Vol. 1
Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1998;

91. Zinveliu I., Contractele civile instrumente de satisfacere a intereselor


cetatenilor, Ed. Dacia Cluj 1978;

92. Zlatescu V.D., Lectii de drept civil, Ed. Fundatiei Romaniei de Maine,
Bucuresti, 1995;

206
DICTIONAR DE ADAGII SI LOCUTIUNI JURIDICE
LATINE FRECVENT UTILIZATE

Ab initio = De la bun inceput, dintru inceput.


Ab orem ad aurem = De la gura la ureche, discret.
Accesorium sequitur principale = Accesoriul urmeaza principalul. Cu alte
cuvinte, este carmuit de aceeasi lege.
A contrario = Dimpotriva, in sens opus sau prin opozitie.
Metoda de argumentare logica ce
demonstreaza nerelevanta tezei opuse: daca
acceptam albul, nu poate fi tot alb in sens
opus.
Actio in personam = Actiune indreptata impotriva persoanei.
Actio in rem = Actiune reala, indreptata impotriva unui
lucru.
Actio non datur cui nihil interest = Nu poate avea actiune in justitie cel ce nu
are interes.
Actori incumbit onus probandi = Reclamantului ii revine sarcina probei.
Ad Kalendas Graecas = La calendele grecesti. Traductibil prin
niciodata, caci in calendarul grecesc nu
existau ca la romani kalendae adica prima zi
a lunii cand trebuiau achitate datoriile.
Ad literam = Cuvant cu cuvant, in litera cartii.
Ad probationem = Care serveste ca mijloc de proba.
Ad validitatem = Care conditioneaza validitatea.
Ad valorem = Dupa valoare. De exemplu taxa de timbru
dupa valoare, sau competenta unei instante
dupa valoarea pretentiilor.
A fortiore = De la cel mai tare. Rationament de
interpretare logica in sensul ca acel ce poate
mai mult poate si mai putin.
Ad nutum = De indata, imediat, la porunca.
Animus donandi = Cu intentia de a darui.
207
Animus novandi = Cu intentia de a innoi.
Animus sibi habendi = Cu intentia de a avea, de a poseda pentru
sine.
Audiatur et altera pars = Sa fie ascultata si cealalta parte (Seneca).

Bona fides = Buna credinta, cu buna credinta.

Cessante causa, effectus cessat = Daca inceteaza cauza, inceteaza si efectul


Cessante ratione legis, cessat = Daca inceteaza motivatia legii
lex ipsa inceteaza legea insasi.
Cessio crediti = Cesiunea de creanta.
Cessio debiti = Cesiunea de datorie
Condicio sine qua non = Conditie absolut indispensabila “fara de
care nu”
Consensus = Consimtamantul partilor, necesar pentru
incheierea unei conventii
Corpore alieno = “(Posesor) de corp strain”
Cui (Quid) prodest? = “Cui (la ce) foloseste?” Formula folosita
atunci cand nu este clara intentia cu care a
fost savarsit un anumit act sau exista indoieli
asupra oportunitatii acestuia.

Damnum emergens, lucrum = O paguba ce se iveste, un


cessans castig care inceteaza.
Datio in solutum = Stingerea obligatiei prin plata altui lucru
decat cel datorat cu acordul creditorului.
De facto = De fapt. Situatie de fapt opusa unei situatii
de drept.
De jure = De drept. Situatie prevazuta de lege.

208
De lege lata et de lege ferenda = Despre o lege data (existenta, in vigoare),
si despre o lege care va fi data ori ar trebui sa
fie data.
Docendo discimus = Invatam invatand pe altii.
Donationes mortis causa = Donatiuni pentru cauza de moarte. Se
constituie sub conditia ca donatorul sa nu
moara inaintea donatarului. Ele se
desfiinteaza daca donatarul moare inaintea
donatorului, actul de donatie devenind caduc.
Do ut des = “Iti dau ca sa-mi dai!” Formula referitoare
la echivalenta prestatiilor in cazul
schimbului. In sens larg, serviciu contra
serviciu.
Dura lex sed lex = Legea este aspra dar e lege, adagiu care
exprima caracterul obligatoriu al legii, oricat
de aspra ar fi ea.

Electa una via, non datur recursus = Data fiind sau daca s-a dat/acordat
(regressus) ad alteram (viam) o cale, nu se admite a se recurge la cealalta/la
o alta cale.
Eo facto = Prin acest fapt sau dupa ce acest lucru s-a
facut ori daca s-a realizat acest lucru.
Eo ipso = Prin lucrul in sine/insusi sau chiar prin
acest lucru.
Errare humanum est = A gresi este omeneste. Proverb latin pus in
circulatie de Cicero sub forma “Cuiusvis
hominis est errare, nullius nisi insipientis in
errare perseverare”, adica, “Orice om poate
gresi dar numai prostul staruie in greseala.
Error communis facit ius = “Greseala comuna produce norma juridica,
greselile oamenilor. determina promulgarea
unei legi noi”
Error in negotio = “Eroare in afacere” sau in natura juridica a
contractului.
Error in personam = Greseala cu privire la persoana.
Error in substantia = Greseala cu privire la calitatile esentiale ale
unui lucru; ceea ce atrage nulitatea
contractului.
Ex aequo = La egalitate.
209
Ex eadem causa = Din aceeasi cauza.
Ex nihilo nihil = Din nimic nu se naste nimic (Lucretiu).
Ex contractu = Din contract.
Ex nova = Din nou.
Ex nunc = De acum, cu efecte in viitor.
Ex tunc = De atunci, cu efecte pentru trecut.
Exceptione sunt strictissimae = Exceptiile de la lege sunt de foarte
interpretationis stricta interpretare.
Exemplis gratia = De exemplu, pentru exemplificare.
Experentia docet = Experienta te invata.
Extra ordinem = Procedura extraordinara.

Fama volat = Zvonul zboara, se raspandeste repede


(Vergilius).
Fiat iustitia, pereat mundus = Sa se faca dreptate chiar de ar fi sa piara
lumea. Legea trebuie aplicata in orice
conditii, dreptatea trebuie instaurata cu orice
pret.
Finis coronat opus = Sfarsitul incoroneaza opera (Horatius).
Fraus omnia corrumpit = O frauda poate corupe totul.

Grosso modo = In mare, grosier, grosolan.


Generalis (lex) specialibus non = O lege generala nu deroga de
derogat la cele speciale.
Genera non pereunt = Lucrurile de gen nu pier

Habentes causa = Avanzii cauza, cei care au interes.


Heres sustinet personam defuncti = Mostenitorii continua (sustin) in proces
persoana defunctului
Honoris causa = Ca cinstire, pentru cinstire.
210
I

Ignorantia legum excusat neminem = Necunoasterea legii nu scuza pe nimeni.


In dubio pro debitore = In situatie indoielnica deciziile se iau in
favoarea debitorului.
In dubio pro reo = In caz de indoiala deciziile se iau in
favoarea paratului.
In excipiendo, reus fit actor = In aparare paratul devine reclamant, in
sensul ca trebuie sa-si dovedeasca sustinerile.
In extenso = Pe larg.
In liminae litis = In pragul, la inceputul procesului
In pari causa melior est causa = Intr-o pricina egala, mai bun este
possidentis dreptul/pricina celui ce poseda.
In situ = Pe pozitie, chiar in acel loc.
Intuitu personae = Avand in vedere persoana, din perspectiva
calitatii persoanei.
Iocandi causa = Din gluma, in joaca.
Ipso facto = Prin faptul insusi, inteles de la sine,
implicit.
Ipso iure = Prin dreptul insusi, pe temeiul dreptului
insusi.
Ius utendi, ius fruendi, ius abutendi = Dreptul de a folosi un lucru, dreptul de a
percepe roadele acelui lucru, dreptul de a
consuma un lucrui, ca atribute ale dreptului
de proprietate.
Iuris et de iure = Prezumtie de drept ce nu poate fi
combatuta (absoluta).
Iuris tantum = Prezumtie relativa ce poate fi rasturnata
prin proba contrarie.

Lata culpa; levis culpa = Vina mare, neglijenta grosolana; vina


usoara, vina din nebagare de seama.
Lato sensu = In sens larg.
Lex fori = Legea instantei, a tribunalului local.
211
Lex loci contractus = Legea locului de incheiere a contractului.
Lex loci delicti commissi = Legea locului comiterii delictului.
Lex loci laesionis = Legea locului vatamarii.
Lex personalis = Legea personala sau legea persoanei fizice.
Lex rei sitae = Legea locului unde este situat bunul, lucrul
in discutie sau in litigiu.
Lex specialis derogat generali = O lege speciala deroga de la cea generala.
Locus regit actum = Locul guverneaza actul, formula utilizata in
dreptul international. Un act se intocmeste in
conformitate cu legislatia statului pe teritoriul
caruia a fost incheiat.
Lucrum cessans = Un castig ce inceteaza, deci nu se mai
poate realiza.

Malitiis non est indulgendum = Rautatii nu i se acorda indulgenta.


Manu militari = Cu putere armata, adica a pune capat unei
stari de lucruri prin masuri drastice.
Mater semper certa, pater incertus = Mama este intotdeauna sigura, tatal
nesigur.
Mea culpa = Din vina mea, formula prin care se cere
iertare in semn de recunoastere a vinei.
Modus vivendi = Mod de a trai, mod de viata, modalitate de
intelegere intre doua sau mai multe persoane
prin concesii reciproce sau prin acceptarea
unor compromisuri.
Mutatis mutandis = Daca se schimba cele ce trebuiesc
schimbate ori in alte imprejurari si cu alte
persoane sau intamplari, dar evenimente
asemanatoare.
Mutuo consensu = Prin acordul mutual, reciproc.
Mutuo dissensu = Prin dezacord mutual, reciproc.

Neminem laedit qui suo iure utitur = Pe nimeni nu lezeaza cel care se foloseste
de dreptul sau
212
Nemo auditur propriam turpitudinem = Nimeni nu este ascultat cand isi
allegans invoca propria indecenta/vina.
Nemo censetur ignorare legem = Nimeni nu are voie sa nu cunoasca legea/
necunoasterea legii nu constituie o justificare
a nerespectarii ei.
Nemo cogitur edere contra se = Nimeni nu poate fi constrans sa dea dovezi
in justitie contra sa.
Nemo dat quod non habet = Nimeni nu da ce nu are.
Nemo esse iudex in sua causa potest = Nimeni nu poate fi judecator in propriul
proces.
Nemo plus iuris ad alium transferre = Nimeni nu poate transmite altuia
potest quam ipse habeat mai mult drept decat are el insusi.
Non bis in idem = Nu de doua ori pentru aceeasi vina.
Axioma juridica potrivit careia nimeni nu
poate fi judecat de doua ori pentru aceeasi
vina.
Non rex est lex, sed lex est rex = Nu regele este lege ci legea este rege.
Nulla lex satis commoda omnibus = Nici o lege nu este destul de
est potrivita pentru toti (Cato).
Nulla poena, nullum crimen sine lege = Nici o pedeapsa, nici o incriminare in afara
legii.

Onus probandi incumbit actori = sarcina probei ii revine reclamantului.

Pacta sunt servanda = Tratatele, conventiile, invoielile trebuie


respectate. Prin acest adagiu este ilustrat
principiul fortei obligatorii a contractelor.
Pendente conditione = Cat timp conditia este suspensiva
Prior tempore potior iure = Cel dintai in timp este mai tare in drept.
Pro domo sua = A lupta, a pleda pentru propriul interes
(Cicero).
Penitur non solum quia peccatur = Este pedepsit nu numai pentru ca
sed ne peccetur greseste, ci si ca sa nu mai greseasca.
213
Q

Qui malis parcit bonis nocet = Cine cruta pe cei rai vatama pe cei buni.
Quod erat demonstrandum = Ceea ce era de demonstrat.
Quod nullum est nullum producit = Ceea ce nu este nimic nu
effectum produce nici un efect.

Rebus sic standibus = Asa stand lucrurile.


Res inter alios acta aliis neque = Lucrul convenit intre unii nu poate
nocere neque prodesse potest fi nici vatamator nici de folos altora. Este
adagiul prin care se exprima plastic principiul
relativitatii efectelor actului juridic.
Res iudicata pro veritate accipitur/ = Lucrul judecat este acceptat/
habetur socotit ca adevarat. Este adagiul care exprima
in mod plastic principiul autoritatii lucrului
judecat.
Resoluto jure dantis, resolvitur = In masura in care s-a anulat dreptul
ius accipientis celui ce da, se anuleaza si dreptul celui ce
dobandeste. Adagiul da glas principiului
anularii actului subsecvent ca urmare a
anularii actului initial ca efect al nulitatii.
Res perit domino = Un bun piere in detrimentul stapanului,
proprietarului.
Restitutio in integrum = Reparatie integrala, repunerea unei
persoane in starea anterioara unui fapt juridic
care I-a lezat un drept. In sens generic,
repararea totala a unor prejudicii materiale
sau morale aduse cuiva.

S
Sine iustitia, nulla libertas = Fara dreptate, nici o libertate.
Sine pretio nula est venditio = Nu exista nici o vanzare fara pret.

214
Sine qua non = Conditie fara de care nu se produce efectul
urmarit.
Sol lucet omnibus = Soarele straluceste pentru to.
Sol lucet omnibus = Soarele straluceste pentru toti; toata lumea
are dreptul de a se bucura de unele avantaje
naturale.
Solo consensu = Prin simplul consimtamant sau numai prin
consens.
Solus consensus obligat = numai consimtamantul creaza obligatii.
Solutio debiti = Plata datoriei.
Solvendi causa = Pentru plata, ca oferta de plata.
Specialia generalibus derogant = Cele speciale deroga de la cele generale.
Status quo = Situatie in care se afla un lucru.
Stricto sensu = In sens restrans.

Tantum devolutum quantum = S-a judecat atat cat s-a cerut.


appellatum
Tempus regit actum = Timpul, legea in vigoare la un moment dat
guverneaza actul.
Tertium non datur = Nu se acorda, nu exista o a treia
posibilitate.
Testis unus, testis nullus = Un singur martor este ca nici-un martor. Nu
este suficient un singur martor pentru a stabili
adevarul intr-un proces.

Ubi cessat ratio legis cessat lex = Unde inceteaza motivatia legii, inceteaza
legea insasi.
Ubi eadem ratio ibi eadem solutio = Unde este aceeasi motivatie, acolo este
aceeasi solutie.
Ubi ius ibi remedium = Unde exista drept, acolo exista si remediu.
Ubi lex non distinguit, nec nos = Unde legea nu distinge, nici noi
distinguere debemus nu trebuie sa distingem.
215
Ut singuli = Bunuri individuale.

Verba docent, exempla trahunt = Cuvintele invata, exemplele atrag.


Veritas semper vincit = Adevarul invinge intotdeauna.
Victis honos = Cinste invinsilor. Adagiul da glas
perceptului moral ca a pierde cu onoare este
mai onorabil decat a castiga pe cai miselesti.
Vis maior = Forta majora.
Volenti non fit iniuria = Nu se face nedreptate celui care o vrea. Nu
este intemeiata o plangere facuta de cel ce a
consimtit la pagubirea sa.
Vox populi, vox dei = Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu.
Justetea unui lucru se intemeiaza pe acordul
unanim, pe consensul general.
Vulnerat omnes, ultima necat = toate loviturile ranesc, ultima ucide.

216
C U P R I N S

Capitolul I. Notiuni generale


Sectiunea 1.1. Dreptul civil, ramura a dreptului privat p. 4
Sectiunea 1.2. Notiunea, definitia si obiectul dreptului civil p. 5
Capitolul II. Introducere in dreptul civil
Sectiunea 2.1. Raportul juridic civil p. 7
2.1.1. Subiectele raportului juridic civil p. 8
2.1.2. Continutul raportului juridic civil p. 9
2.1.3. Obiectul raportului juridic civil p 12
Sectiunea 2.2. Actul juridic civil p.17
2.2.1. Notiune, definitie, clasificare p.17
2.2.2. Conditiile de validitate ale actului juridic civil p.19 A.
Capacitatea de a incheia actul juridic civil p. 19; B. Consimtamantul p. 20 ;
C. Obiectul p.21;D. Cauza licita p.22 ; E. Efectele actului juridic civil p.24;
2.2.3. Nulitatea actului juridic civil p. 28: A. Nulitatea absoluta
si nulitatea relativa p.28; B. Nulitatea partiala si nulitatea totala p.29; C. Nulitatea
expresa si nulitatea virtuala p.29; D. Nulitatea de fond si nulitatea de forma p.29;
Sectiunea 2.3. Persoana fizica p.32.
2.3.1. Capacitatea persoanei fizice p.33
2.3.2. Identificarea persoanei fizice p.35: A. Numele p.36; B.
Domiciliul p.39; C. Starea civila p.42;
Sectiunea 2.4. Persoana juridica p.44
2.4.1. Notiuni generale p.44
2.4.2. Elementele constitutive ale persoanei juridice p.46: A.
Organizarea de sine statatoare p.46; B. Patrimoniul propriu p.47; C. Scopul licit
p.48;
2.4.3. Clasificarea persoanelor juuridice p.49
2.4.4. Infiintarea persoanelor juridice p.50
2.4.5. Capacitatea persoanelor juridice p.53: A. Capacitatea de
folosinta p.53; B. Capacitatea de exercitiu p.54;
2.4.6. Incetarea persoanei juridice p.55
Capitolul III. Sinteze privitoare la drepturile reale
Sectiunea 3.1. Patrimoniul p.58
3.1.1. Notiuni generale p.58
3.1.2. Caracterele juridice ale patrimoniului p.60

217
3.1.3. Functiile patrimoniului p.61: A. Patrimoniul si dreptul de
gaj general al creditorilor chirografari p.62; B. Patrimoniul si subrogatia reala cu
titlu universal p.63; C. Patrimoniul si transmiterea universala sau cu titlu universal
p.64;
3.1.4. Drepturile reale si drepturile de creanta p.65
Sectiunea 3.2. Dreptul de proprietate p.66
3.2.1. Notiuni generale. Definitie p.66
3.2.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate p.67
3.2.3. Atributele dreptului de proprietate p.69
3.2.4. Obiectul dreptului de proprietate p.70: A. Regimul juridic
al imobilelor p.71; B. Regimul juridic al terenurilor p.72; C. Regimul juridic al
constructiilor p.73; D. Regimul juridic al apelor p.74;
3.2.5. Formele dreptului de proprietate. Proprietatea privata
p.76: A. Caracterele dreptului de proprietate privata p.77; B. Subiectele dreptului
de proprietate privata p.78; C. Obiectul dreptului de proprietate privata p.78;
3.2.6. Proprietatea publica p.80: A. Caracterele juridice ale
dreptului de proprietate publica p.81; B. Obiectul dreptului de proprietate publica
p.82;
3.2.7. Modalitatile dreptului de proprietate p.83: A. Notiuni
generale p.83; B. Proprietatea rezolubila p.83; C. Proprietatea anulabila p.85; D.
Proprietatea comuna p.85;
Sectiunea 3.3. Posesia p.94
3.3.1. Notiuni generale p.94
3.3.2. Dobandirea, dovada si pierderea posesiei p.96
3.3.3. Calitatile si viciile posesiei p.97
3.3.4. Efectele posesiei p.102: A. Prezumtia de proprietate
p.102; B. Dobandirea fructelor de catre posesorul de buna credinta p.103; C.
Protejarea posesiei prin actiunile posesorii p.104; D. Dobandirea proprietatii prin
efectul posesiei p.105;
Sectiunea 3.4. Apararea dreptului de proprietate p.106
3.4.1. Notiuni generale p.106
3.4.2. Actiunea in revendicare. Definitie p.107
3.4.3. Conditii pentru exercitarea actiunii in revendicare p.108:
A. Actiunea in revendicare imobiliara p.110; B. Actiunea in revendicare mobiliara
p.112;
Capitolul IV. Obligatiile civile si izvoarele lor
Sectiunea 4.1. Notiunea si izvoarele obligatiilor civile p.114
4.1.1. Clasificarea obligatiilor civile p.118
4.1.2. Clasificarea izvoarelor obligatiilor civile p.121
Sectiunea 4.2. Notiunea si definitia contractului civil p.125
4.2.1. Vointa juridica, element esential al contractului p.126
4.2.2. Clasificarea contractelor civile p.128
218
4.2.3. Conditiile de validitate ale contractelor p.133
4.2.4. Incheierea contractelor p.139: A. Negocierile
precontractuale p.140; B. Oferta de a contracta p.141; C. Promisiunea de a
contracta sau antecontractul p.145; D. Acceptarea p.145
4.2.5. Efectele contractelor p.151
Sectiunea 4.3. Raspunderea civila delictuala p.174
4.3.1. Notiunea juridica si functiile raspunderii civile delictuale
p.175
4.3.2. Raspunderea civila pentru fapta proprie p.182
Capitolul V. Principiile de baza ale succesiunilor
5.1.1. Notiuni introductive p.195
5.1.2. Caracterele juridice ale transmiterii succesorale p.196
5.1.3. Principiile devolutiunii succesorale legale p.199
Bibliografie p.201
Dictionar de adagii si locutiuni juridice latine frecvent utilizate p.207
Cuprins p.217

219