Sunteți pe pagina 1din 144

“VIAŢA ESTE LUPTA PENTRU MENŢINEREA UNUI ECHILIBRU ÎN PERMANENŢĂ AMENINŢAT”. ( BORDET )

1

CUPRINS

PARTEA I – ASPECTELE TEORETICE ALE CERCETĂRII

CAPITOLUL I: ŞCOLARUL MIC

1.1. CARACTERIZARE GENERALĂ :

1.1.1 Trăsături de specificitate ale şcolarului mic …………

 

8

1.1.2 Copilul şi familia ………………………

……………

11

1.1.3 Copilul şi realitatea socială …………………………

12

1.2.

MODELELE EDUCATIVE :

 

1.2.1 Model familial …………………………………………

 

14

1.2.3 Comparaţie privind modelele educative între Centrul de Plasament şi Şcoală de masă ……………………

18

1.3.

RELAŢIA ADAPTARE-FRUSTRARE-AGRESIVITATE

 

1.3.1

Definirea conceptelor şi relaţia dintre ele

 

22

CAPITOLUL II : PROBLEMATICA AGRESIVITĂŢII ÎN PSIHOLO- GIE, PSIHOPEDAGOGIE ŞI PSIHOPATOLOGIE

 

2.1.

NORMALITATE ŞI DEVIANŢĂ ÎN CONDUITA SOCIALĂ :

2.1.1 Definirea conceptelor normalitate, devianţă

 

30

2.1.2 Profilul personalităţii deviantului ……………………

….

33

2.2.

AGRESIVITATE ŞI COMPORTAMENT AGRESIV :

 

2.2.1

Agresivitatea – prezentare generală …………………

 

34

2.2.2Teorii explicative ale funcţionalităţii agresivităţii ……

39

2.3.

FORMELE DE MANIFESTARE ALE AGRESIVITĂŢII :

 

2.3.1

Fenomene-simptom de manifestare …………………

 

41

1)Excitabilitatea ……………………………………

41

2)Impulsivitatea ……………………………………

41

3)Propulsivitatea ……………………………………

41

4)Violenţa ……………………………………………

42

5)Comportamente aberante ………………………

42

2.3.2

Agresivitatea verbală ………………………………

43

 

1)

Calomnia …………………………………………

43

2)

Denigrarea …………………………………………

43

3)

Ironia ………………………………………………

43

2

4)

Sarcasmul …………………………………………

43

2.4. AGRESIVITATEA ÎN CADRUL GRUPULUI :

 

1)

Ocuparea şi apărarea unor părţi ale spaţiului ………

43

 

a) teritoriul individual ………………………………

43

b) distanţa individuală ………………………………

43

 

2)

Disputarea obiectelor …………………………………

43

3)

Rivalitatea ………………………………………………

44

4)

Agresivitatea explorativă ………………………………

44

5)

Agresivitatea educativă …………………………………

44

6)

Concurenţa ………………………………………………

44

7)

Reacţia de respingere a anormalului …………………

44

8)

Agresivitatea verbală ……………………………………

44

CAPITOLUL III : COMPORTAMENTUL AGRESIV CA FORMĂ DE ADAPTARE ŞI COMPENSARE A FRUSTRĂRII

3.1. Agresivitatea – comportament de adaptare ………………

45

3.2. Comportamentul agresiv – formă de reacţie la frustrare ……………………………………………………

48

 

PARTEA A II-A- ASPECTELE PRACTICE ALE CERCETARII

CAPITOLUL IV: PARTEA PRACTICĂ

4.1. Obiectivele cercetării

56

4.2. Ipotezele cercetării

56

4.3. Metodologia de cercetare

58

4.4. Concluziile cercetării

114

Bibliografie

 

119

Anexe

3

INTRODUCERE

Societatea asigură individului cadrul dezvoltării personalităţii sale, modele de gândire (mentalităţi) şi de comportament, relaţii interpersonale şi mijloace de trai, toate acestea reunite într-un ansamblu unitar, într-un sistem foarte bine organizat prin care individul devine dependent de cadrul social.

Viaţa individuală, ca şi cea comunitară sunt într-o măsură foarte mare influenţate de societate, astfel încât individul poartă pecetea modelelor socio-culturale cărora el le aparţine. Prin aceste modele, mai mult sau mai puţin interiorizate de individ, el se adaptează cerinţelor societăţii.

Dar, aşa cum societatea prin intermediul sistemului de valori ale modelului socio-cultural contribuie la formarea şi menţinerea personalităţii umane în limitele unor tipare specifice, în egală măsură omul – prin acţiunile, deciziile şi conduitele sale – poate influenţa societatea.

Modelele socio-culturale oferite de societate sunt foarte importante mai ales pentru copiii a căror personalitate este în formare. În acest sens un rol deosebit revine familiei care reprezintă primul mediu social de contact al copilului şi, totodată, primul model de cultură şi educaţie. Ori, astăzi a crescut foarte mult numărul familiilor dezorganizate, al copiilor străzii, pierind modelele sociale, culturale şi morale pozitive, primând – ca atare – cele negative, adoptându-se, în final, agresivitatea ca formă de adaptare.

Pe acest fond au loc următoarele aspecte:

1) o mare schimbare în perioada şcolarităţii, schimbare determinată de aşa-numita

“perioadă de criză”, perioadă de referinţă pentru dezvoltarea generală, “seculară” ( numită de Tunner ) a copilului, însoţită de caracteristicile specifice vârstei (dezvoltare psiho-socială, dezvoltare cognitivă, morală), pe de o parte, iar pe de altă parte, aspectele mai “fragile” din personalitatea copilului sau a familiei de apartenenţă în aceste perioade de trecere, de “criză” (morale, concepţie despre lume şi viaţă, etc.); se formează structuri de comportament, structuri morale, mentalităţi.

Toate aceste aspecte enumerate anterior determină formarea şi dezvoltarea agresivităţii şi a comportamentului agresiv, constituind, totodată, motivele alegerii temei. Tot în rândul motivelor aş mai putea adăuga şi interesul şi curiozitatea privind modul de manifestare al agresivităţii la copilul de vârstă şcolară privat de prezenţa unei familii şi ţinut în

4

2)

diverse instituţii (case de copii, centre de plasament, etc.). În aceste instituţii de educaţie, diferitele tipuri de agresivitate se manifestă pregnant. Prin urmare, în viaţa socială există o creştere a agresivităţii. Această problemă a agresivităţii – fie că este vorba de acţiuni colective sau individuale – preocupă în cel mai înalt grad contemporaneitatea. La nivel social-global există studii de sociopsihobiologie care estimează că secolul în care trăim este saturat în frustrări şi agresivitate. Aceasta este dată de înmulţirea fără precedent a surselor cu potenţial generator, sensibilizator şi declanşator al unor trăiri disconfortante pentru individ şi comunitate. Cerinţele adresate omului, în general, vis-à-vis de mecanismele sale adaptative se multiplică şi solicită consumuri uriaşe de energie. Ca atare, decompensările emoţionale sunt frecvente, iar aceasta reclamă asistenţă terapeutică şi educaţională specializată. Fiecare secol generează fricile sale. Astfel, OSCAR MOORE scria despre bolile contemporaneităţii, despre frustrările pe care le generează şi, în consecinţă, despre comportamentele de adaptare. Ca atare, putem afirma că nu cunoaştem felul societăţii în care noi trăim. Panica morală se ridică la violenţă, crimă, la denigrarea şi dezintegrarea familiei. Oamenii de ştiinţă constată că mulţi cred că lumea este un loc pentru care merită să te baţi. Dar problema este cât de bine putem duce “bătălia”, cât de bine ne putem adapta în această lume. Problemele adaptative, generate de îmbibarea în frustrări, anxietăţi şi agresiuni a perioadei de timp pe care o trăim se datorează şi accelerării fără precedent a schimbărilor din mediul natural, dar, mai ales, social la toate nivelurile vieţii. În consecinţă, asistăm la dezechilibre existenţial-funcţionale în plan intern-subiectiv şi extern-comportamental, la dezordini biopsihologice, la sindroame de inadaptare, la comportamente alienate, antisociale şi agresive. Capitalismul modern şi transformările moderne, cu care ne confruntăm în ultimul timp, au condus la schimbarea tiparelor de muncă şi de comportament, ceea ce a atras după sine insecuritatea şi grija zilei de mâine. Ca atare, oamenii, indiferent de vârstă, se confruntă tot mai mult cu testări şi figuri autoritare producătoare de frustrări. Efectele defavorabile ale acestor aspecte se resimt în modificarea echilibrelor socio-adaptative, în creşterea prevalenţei stărilor de tensiune mintală, agresiuni psiho-somatice cu efecte dezadaptative, maladaptative, inadaptative, în planul întregii evoluţii a fiinţei umane. Agresiunile cresc în permanenţă ca frecvenţă, fapt ilustrat de atacuri fizice, violuri, incest, în care sunt cuprinşi deopotrivă adulţi şi copii, fapt ce conduce la o rată crescută a stress- ului posttraumatic, la o serie de frustrări. Efectele frustrării asupra adaptării socio-umane tind să capete, în ultimul deceniu, o formă cu totul particulară în centru şi estul Europei.

5

În România, după anul 1990, fenomenele discutate sunt generate de modificările de mari proporţii a echilibrelor de la toate nivelurile vieţii şi organizării sociale. Ele apar ca o consecinţă a perturbării ordinii obişnuite a lucrurilor şi ritmurilor de viaţă, a climatului ambiental-familial. Schimbările sociale mari ( şomaj, greve, schimbarea tiparelor de viaţă, etc. ) se soldează cu întreruperea comportamentelor umane individual organizate şi cu distrugerea optimismului şi speranţei. Ele conduc la violenţă şi agresiune (DOLLARD). Acest model de realitate evidenţiază un tip de discrepanţă care a furnizat modificări cognitive, surescitare, conducând la violenţă, agresivitate, supărare, lipsă de speranţă (SPIELBERGER). Neputinţa, dezorganizarea, întreruperea, acestea afectează sistemele emoţionale şi motivaţionale ale oamenilor iar ele operează semnificativ în cadrul sistemelor de personalitate (MANDLER & WATSON). În permanenţă ne confruntăm cu situaţii emoţionale periculoase, definite ca alterare bruscă în câmpul forţelor sociale în care există individul, astfel încât se schimbă expectaţiile lui faţă de sine însuşi şi faţă de relaţiile sale cu alţii. Cercetând fenomenele în zona mai specială a delincvenţei juvenile, putem dobândi răspunsuri deosebit de semnificative. Agresivitatea, sub miile ei faţete, este pretutindeni în raporturile delincventului cu lumea, ilustrând, în fond, indiferenţa sa afectivă în raport cu celălalt individ ca fiinţă omenească. Vă întrebaţi, probabil, de ce raportul şcolaritate – agresivitate ? Vă răspund : deoarece şcolaritatea reprezintă o perioadă de modelare şi formare a personalităţii adulte, acum se poate interveni cu succes în acest sens. Comportamentul copiilor, stilul lor de a reacţiona, de a se bucura sau întrista, de a se înfricoşa sau nu, de a spera sau nu, toate acestea sunt, în primul rând, un reflex al modurilor de comportare şi gândire întâlnit în familie. De asemenea, sentimentul securizării psiho-afective cu efecte nebănuite la nivelul formării personalităţii lor este alimentat de familie, oricât de precară ar fi această. Apoi, imaginea de sine este un reflex al imaginii pe care şi-o formează în grupurile comunitare. Dacă avem în vedere toate acestea, vom constata efectele frustrante ale copiilor ca având această provenienţă. Ele sunt date de faptul că modelul familiei se schimbă, ceea ce duce la schimbarea modelelor de identificare ale copilului, la schimbarea comportamentelor sale concrete şi a stilului său de relaţie. În prezent apar familii cu un singur părinte, divorţurile cunosc o frecvenţă uluitoare, iar situaţiile în care un copil devine “obiect de partaj” nu sunt puţine la număr. Timpul petrecut de părinţi cu copilul este tot mai scăzut, făcând ca acesta din urmă să devină tot mai singur şi să caute surse de comunicare afectivă în afara nucleului parental. La acestea se adaugă statutul

6

social şi profesional al familiei, ameninţarea pierderii slujbelor, ceea ce conduce la diminuarea pragului de toleranţă la frustrare. Dintre toate categoriile umane, agresivităţile cunosc, în prezent, cea mai mare rată în

cazul elevilor. Ele sunt date de anumite situaţii frustrante (de frustrări) datorate de faptul că :

- în permanenţă ei sunt ierarhizaţi, evaluaţi, etichetaţi, sancţionaţi ori gratificaţi ;

- procesul instructiv-educativ – prin însăşi natura sa – îi pune în faţa situaţiilor frustrante produse fie de faptul că nu au la îndemână instrumente şi cunoştinţe necesare rezolvării de probleme apărute, fie de calitatea morală a cadrelor didactice, modul de percepere de către copii a acestora, reacţiile dascălilor în faţa confuziilor sociale ;

- familia însăşi, modul ei de organizare şi modelele oferite de ea creează stări frustrante. Modelele socio-comportamentale pozitive şi negative devin tot mai greu de descifrat,

sunt tot mai numeroase, iar judecăţile valorice ale adulţilor de autoritate sunt tot mai divergente. Ca urmare, copiii se află în situaţia de neputinţă opţională şi acţională, putând dezvolta conduita unui complex de neputinţă caracterizat prin lipsă de încredere în forţele proprii, agresivitate ca formă de adaptare şi, chiar, reacţie la frustrare. La vârsta şcolarităţii – care a fost centrată în lucrarea de faţă – se însuşesc cele mai multe comportamente adaptative. Prin natura sa, şcolaritatea este legată de personalitatea în formare. Acum echilibrele emoţionale şi psihice, în general, sunt fragile, acum se constituie clişee, patternuri comportamentale persistente în timp şi transferabile ulterior în diverse activităţi. Pe baza experienţelor sociale acumulate în această perioadă se formează :

- invarianţi comportamentali ;

- patternuri de răspuns cu statut de nuclee adaptative bune sau rele;

- se formează moduri evaluative privind lumea înconjurătoare ;

- repere de identificare personală în plan social.

Toate acestea se concretizează în tablouri comportamentale cu specificitate individuală. Referindu-ne la adaptarea psihologică umană, aceasta a fost analizată biologic sau sociologic, fără a fi suficient accentuate nuanţele sale psihologice. Menţionăm şi faptul că agresivitatea este o problemă de o importanţă socială deosebită, întrucât ea stă la baza comportamentelor violente de tipul crimelor, acţiunilor teroriste, etc., toate acestea putând fi prevenite prin intervenţii terapeutice realizate încă de timpuriu, mai precis, încă din momentul sesizării primelor manifestări agresive.

7

PARTEA I

ASPECTELE TEORETICE ALE CERCETĂRII

CAPITOLUL I

ŞCOLARUL - ASPECTE GENERALE -

1.1. CARACTERIZARE GENERALĂ

1.2. MODELUL FAMILIAL – FACTOR DETERMINANT AL AGRESIVITĂŢII

1.3. RELAŢIA ADAPTARE-FRUSTRARE- AGRESIVITATE

1.1. CARACTERIZARE GENERALĂ

1.1.1. TRĂSĂTURI DE SPECIFICITATE ALE ŞCOLARULUI

“Copilăria este acea vârstă fericită în care elanul primitiv care l-a făurit pe om, această nelinişte în legătură cu sine şi cu lumea care a împins umanitatea la cele mai nobile realizări, ca şi la eşecurile cele mai usturătoare, acest impuls care ne face să ieşim din noi înşine pentru a căuta în aventură ceea ce este mai bun în noi nu este încă înfrânat, constrâns. Copilăria este vârsta speranţei şi a visului. Copilul este fiinţa şi singura fiinţă care trăieşte în ea însăşi.” (J. CHATEAU)

În general dezvoltarea psihologică a copilului se include ca notă esenţială, definitorie a însăşi noţiunilor de “copil” şi “copilărie”: “copilul este fiinţa umană în dezvoltare spre statutul de personalitate”, iar “copilăria este perioada de vârsta în interiorul căreia se realizează cele mai profunde şi importante procese de dezvoltare a organizării psihocomportamentale a omului”. Din perspectiva stadialităţii, perioada şcolară mică (6/7 – 10/12 ani) prezintă următoarele încadrări:

1) stadiul dezvoltării psihosociale – în acest stadiu este foarte important să oferim copiilor o activitate constructivă, limitând comparaţiile între cei buni şi cei “răi”;

8

2) stadiul dezvoltării cognitive, caracterizat prin operaţii concrete ale gândirii şi începutul operaţiilor formale; 3) stadiul gândirii morale: tranziţie de la moralitatea constrângerii la moralitatea cooperării, de la preconvenţional la convenţional. Acum are loc perceperea regulilor drept înţelegeri mutuale, dar, pe de altă parte, supunerea la regulile “oficiale” se face din respect pentru autorităţi sau pentru impresionarea celorlalţi.

Tot din punctul de vedere al stadialităţii, PIAGET încadrează şcolaritatea mică în stadiul operaţiilor concrete (situat între 7 şi 12 ani). Acesta se caracterizează prin apariţia grupărilor operaţionale care permit conceptualizări şi coordonări de concepte. Structurile operatorii, luate în sine, sunt abstracte şi definesc o logică calitativă (a ordinii şi claselor), dar conţinutul lor rămâne în bună măsură concret, deoarece se desfăşoară asupra obiectelor şi relaţiilor concrete dintre ele. Prin urmare învăţarea devine tipul fundamental de activitate (URSULA ŞCHIOPU). Aceasta înseamnă că activitatea şcolară va solicita intens activitatea intelectuală, procesul de însuşire gradată de cunoştinţe cuprinse în programele şcolii elementare şi că, în consecinţă, copilului i se vor organiza şi dezvolta strategii de învăţare, i se va conştientiza rolul atenţiei şi repetiţiei, etc. Progresele în dezvoltarea intelectuală sunt, de asemenea, evidente. Ceea ce începe să se precizeze cu mai mare claritate în această perioadă şcolară este diferenţa dintre stilurile cognitive. Acest concept desemnează tendinţa de a răspunde varietăţii sarcinilor şi problemelor intelectuale într-un mod particular. Cercetările care vizează stilul cognitiv fac deosebirea între stilul impulsiv faţă de stilul reflexiv şi stilul analitic faţă de cel tematic. Realizând o educaţie instituţionalizată şi obligatorie, şcoala egalizează social accesul la cultură; creează virajul de mentalitate spre lumea realului complex (virare ce solicită intens adaptarea); impune modelele ei de viaţă, precum şi modelele sociale de a gândi şi acţiona; creează sentimente sociale şi lărgeşte viaţa interioară, precum şi condiţia de exprimare verbală şi comportamentală a acestuia. Dar, legătura dintre şcoală şi viaţa socială, poate fi mai mult sau mai puţin strânsă. Transformările, reformele învăţământului din ultimul timp au dus la înrăutăţirea situaţiei din şcoli. Treptat, activitatea şcolară imprimă modificări în universul interior. Se destramă mitul copilăriei şi se dezvoltă realismul concepţiei despre lume şi viaţă în care acţionează modele sociale noi de a gândi, simţi, aspira şi tendinţele de identificare cu acestea capătă consistenţă. În ceea ce priveşte caracteristicile afective ale acestei perioade, două probleme reţin atenţia: delicvenţa juvenilă şi tulburările comportamentale. În ambele sensuri este implicată problematica afectivă. Frustrarea, provocată la copil de diferenţa dintre codul grupului şi regulile adulţilor, îi pot conduce pe cei cu o constelaţie afectivă aparte (lipsa încrederii în sine, relaţionare

9

socială dificilă, antagonism, etc.) spre încălcarea normelor. Aceşti copii par a căuta satisfacţie şi recunoaştere în alt cadru decât cel şcolar sau familial. Interesele încep să se dezvolte în procesul satisfacerii unor trebuinţe. Baza lor fiziologică este legată de dominaţia creată în activitatea nervoasă superioară, în însuşi procesul satisfacerii trebuinţelor, a unor forme de activitate. În perioada micii şcolarităţi, activitatea şi munca şcolară creează cadrul unor condiţii relativ noi, mai stabile şi mai organizate, ale dezvoltării psihice a copilului. Şcoala impune copiilor o serie de cerinţe şi un anumit mod de conduită generală, obiectivat în norme şi reguli. Forma caracterului se manifestă în particularităţile şi specificul acţiunilor şi faptelor omului. Formarea caracterului depinde în mare măsură de temperament, de dirijarea voluntară a conduitei, care se dobândeşte şi se exprimă prin capacitatea de “a te stăpâni” şi prin aceea de “a acţiona” în conformitate cu un anumit ţel, şi de obişnuinţe, care constituie un produs automatizat al experienţei generale de viaţă, al educaţiei şi al sumării latente a tuturor influenţelor şi condiţiilor ce au acţionat activ în trecut şi au determinat reacţii stereotipice specifice. În ceea ce priveşte relaţia temperament – caracter în perioada şcolarităţii mici are lor un intens proces de mascare a unor aspecte temperamentale. Copiii nestăpâniţi, vioi, încep să se stăpânească relativ, iar copiii caracterizaţi printr-o inerţie a activităţii nervoase superioare, tipul slab în special, suferă permanent solicitări, sunt activaţi. Adesea se declanşează o criză care atinge vizibil comportamentul copilului. Deci creşterea este marcată de conflicte ca şui cum ar fi de ales între un tip de activitate vechi şi altul nou. Una din cele două activităţi care se supune legii celeilalte trebuie să se transforme şi în continuare, îşi pierde puterea de a reglementa util comportamentul copilului. Transformarea copilului în viitorul adult nu urmează, deci, o linie dreaptă, fără bifurcări şi fără ocoluri. Principalele orientări la care copilul se supune în mod normal constituie, totuşi, o ocazie frecventă de incertitudini şi ezitări. Dar câte alte ocazii întâmplătoare nu-l obligă să aleagă între efort sau renunţare! Ele apar din mediul înconjurător, mediu constituit din persoane şi din lucruri: mama sa, rudele sale, întâlnirile obişnuite sau neobişnuite, şcoala – care constituie tot atâtea contacte - , relaţii şi structuri diverse, instituţii, prin care el trebuie să se încadreze, de bunăvoie sau nu, în societate. Limbajul interpune între el şi dorinţele lui, între el şi oameni, un obstacol sau un instrument pe care el poate fi ispitit fie să-l ocolească, fie să-l ia în stăpânire, şi, în primul rând, obiectele din apropierea lui, cele confecţionate, ceaşca, lingura, oala, hainele, electricitatea, radio-ul, constituie pentru copil o stânjenire, o problemă sau un ajutor, îl îndepărtează sau îl atrag şi-i modelează activitatea.

10

În viaţa copilului de 7 ani se întâmplă un mare eveniment: intrarea la şcoală. Acest moment este amplu pregătit din perioada preşcolară în planul intereselor copilului, al preocupărilor sale, al întregii dezvoltări psihice. Pe planul dezvoltării proceselor de cunoaştere, copilul de 7 ani este capabil de a înţelege un sistem mai amplu de cunoştinţe. Gândirea sa se exprimă deja sub forma raţionamentului deductiv sau sub forma judecăţii inductive. Copilul de 7 ani simte plăcerea conversaţiei, planul său mintal este relativ bogat – gândirea este activă, iscoditoare. El dispune de cunoştinţe numeroase, ce au început să i se dezvolte. Gândirea sa dispune de procese largi de generalizare, analiză şi sinteză. El posedă unele noţiuni concrete. Prin urmare, o altă trăsătură specifică a dezvoltării copilului de 7 ani este aceea a existenţei unui larg plan mintal, a posibilităţii formării şi dezvoltării noţiunilor, a capacităţii de agândi, de a stabili o concluzie pe baza unor premise. Gândirea copilului are la 7 ani un caracter concret, care surprinde feluritele relaţii dintre fenomene, succesiunea cauzală, necauzală, relaţiile cantitative, calitative. Memoria şi imaginaţia afectivă sunt, de asemenea, foarte dezvoltate. Copilul de 7 ani ştie că dacă un copil mai mic plânge aceasta se întâmplă sau fiindcă s-a lovit sau fiindcă l-a certat cineva şi imediat întreabă asupra pricinii plânsului în aceste direcţii. Autodisciplinarea, autocontrolul conduitei au la bază creşterea caracterului activ al dinamicii corticale. În genera, pe la 7 ani , copilul manifestă, atât faţă de actele de conduită, cât şi în procesele de cunoaştere, elementele evidente de autodisciplinare.

1.1.2 COPILUL ŞI FAMILIA

Lumea sufletească a copilului are particularităţile ei prin care se deosebeşte de lumea sufletească a adultului. Adulţii se înşeală adesea atunci când încearcă să transpună asupra copiilor propria lor mentalitate, în loc să facă efortul de a înţelege mentalitatea acestora.

Pentru copii, părinţii reprezintă modelul acestora. Relaţiile dintre părinţi şi comportamentul acestora sunt imitate de copiii din familie. Atitudinea părinţilor faţă de copii vectorializează atitudinea copiilor faţă de părinţi, precum şi a copiilor între ei în cadrul fratriei(C. ENĂCHESCU).

În această privinţă, cele mai importante forme de devianţe care apar sunt manifestate prin sintagma “ură familială” (G. ROBIN). Acest termen înregistrează forme diferite, G. ROBIN fiind unul dintre cercetătorii care le-a descris şi clasificat astfel:

11

1) ura dintre fraţi are la bază reacţii de apărare instinctivă, dar şi dorinţa unuia de a domina, precum şi dorinţa celuilalt de a ieşi de sub dominanţă. Ea este expresia unui dezacord legat de rangul de fratrie, precum şi a refuzului de a accepta dominarea unuia de către celălalt. Este un sentiment de revoltă. 2) ura dintre surori are la baza ei vanitatea şi amorul propriu. Ea este expresia dorinţei fiecăreia de “a fi” mai mult sau altceva decât cealaltă soră. Cauzele le regăsim în neînţelegeri, în sentimentul de gelozie etc. 3) ura dintre fraţi şi surori are la bază gelozia, rănirea amorului propriu, vanitatea. Ideea de superioritate a fratelui asupra surorii sale poate declanşa sentimentul tandru de protecţie, dar şi revolta acesteia de a fi supusă; impresia că unul sau una sunt mai avantajaţi de părinţi sau neglijaţi, etc. 4) ura maternă. T. RIBOT afirma că “în societăţile umane dragostea maternă este elementul universal, stabil, nodul vital”. 5) ura paternă se manifestă prin ostilitate, tiranie, răceală, dominanţă, ironizare, impresia că dragostea soţiei sale pentru el este orientată către copii, invidia. Sentimentul patern este mult mai instabil decât cel matern. 6) ura filială reprezintă clasica rivalitate “fiu – tată”. Este vorba de fapt, despre conflictul statutelor şi al rolurilor, manifestat prin tendinţa fiului de a uzurpa statutul şi de a prelua rolul tatălui, de a se substitui acestuia. Toate acestea demonstrează rolul major al familiei în formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului şcolar mic, subliniază importanţa relaţiilor dintre părinţi, dintre fraţi, dintre părinţi şi copii, precum şi importanţa covârşitoare a modelelor familiale oferite.

Analog, se poate vorbi şi despre formarea personalităţii copilului lipsit de familie, a copilului abandonat în centrele de plasament unde modelul familial este substituit, într-o măsură mare, de cel şcolar în care întregul personal didactic (învăţători, educatori etc.), cât şi cel auxiliar (supraveghetori, îngrijitori, etc.) suplinesc dragostea şi protecţia familială de care copiii au atât de mare nevoie, De aceea, ei trebuie să fie nişte modele demne de urmat.

COPILUL ŞI REALITATEA SOCIALĂ

Copilul trăieşte într-o lume de miracole în care totul este însufleţit. El se obişnuieşte treptat cu realitatea pe care şi-o însuşeşte printr-un dublu proces. de asimilare şi acomodare (J. PIAGET). În acest sens, educaţia este mijlocul de a conduce copilul din lumea viselor sale în

12

lumea reală. Această “trecere” poate constitui pentru mulţi copii o criză gravă cu implicaţii asupra dezvoltării şi a sănătăţii mintale. Un rol deosebit de important pentru această perioadă revine formării personalităţii copilului. BOUYER şi MARTIN – SISTERON pun un accent deosebit pe următoarele aspecte implicate în formarea personalităţii copilului: familia, şcoala şi societatea. Factorii cei mai importanţi în formarea personalităţii şi caracterului copilului sunt:

1) instinctul de dominare care garantează forţa personalităţii şi capacitatea de adaptare a individului, sentimentele sale de onoare. În cazul tulburării acestuia, pot apărea diferite tipuri de devianţe precum: orgoliul, vanitatea, invidia, conflictele afective, complexele de inferioritate. 2) teama de risc necunoscut şi de durere dă naştere la prudenţă, aprecierea raţională a situaţiilor, scopuri utile etc. Devianţele care pot apărea sunt: lenea, laşitatea, rutina, superficialitatea. 3) apetenţa alimentară este un fapt natural la copil. Din punct de vedere moral, ea se manifestă ca o tendinţă inferioară. În acest caz, pot apare următoarele tipuri de devianţă:

răsfăţ, refuz alimentar etc. 4) tendinţa de a construi lumi imaginare este o situaţie frecvent întâlnită la copii, aceştia având obiceiul să se refugieze în imaginar şi să viseze. O asemenea înclinaţie trebuie să rămână un simplu joc şi să nu devină un mecanism cu ajutorul căruia să evadeze din situaţiile dificile. BLEUER şi CLAUDE au subliniat importanţa acestei predispoziţii în autism şi schizofrenie. Alte devianţe care pot apărea sunt: obsesiile, scrupulele, fobiile, mitomania. În toate aceste situaţii familia este prima care are datoria de a împiedica copilul să evadeze în imaginar în afara situaţiilor de joc. 5) tendinţa la curiozitate ţine de dorinţa copilului de a cunoaşte.Este faza interogativă a lui “De ce?”. Trebuie să i se răspundă de fiecare dată clar, concis, evitându-se ironia, greşelile, etc. Astfel se formează cunoştinţele şi gândirea logică. În caz contrar, copilul va căuta răspunsurile fie în afara familiei sale, fie în propria sa imaginaţie. Devianţele care pot apărea se manifestă prin deformarea gândirii şi prevalenţa imaginaţiei asupra logicii. 6) sexualitatea. La copii se consideră că există în germene tendinţa la anomaliile viitoare ale adultului. În legătură cu aceste aspecte sunt menţionate următoarele devianţe:

sadismul (manifestat prin plăcerea de a chinui animalele), masochismul (manifestat prin tendinţa de a fi umilit sau de a suferi dureri), narcisismul. Remediul acestora se găseşte în: activităţi sportive, jocuri active, gimnastică, etc.

13

7) sentimentele morale şi religioase pot avea un rol reglator– modelator şi sublimativ pentru alte tendinţe care se pot manifesta. Uneori, impregnarea ideilor ateiste poate fi urmată de convingerea că omul este liber să facă orice, conform voinţei sale libere. În mod contrar, ideile legate de iad şi pedeapsa viitoare pot genera la copii angoase, fobii, obsesii.

1.2. MODELE EDUCATIVE

1.2.1. MODELUL FAMILIAL – FACTOR DETERMINANT AL AGRESIVITĂŢII

Înainte de “a fi el însuşi”, copilul este “altul” sau “alţii”. Orice copil se formează ca personalitate după modelul oferit de “imaginea” celuilalt. Orice sistem de educaţie ca act de formare a individului începe cu imitaţia şi se încheie cu identificarea unui model. Imitaţia şi identificarea la copil se fac în raport cu “influenţele”, înţelegând prin acestea presiunile sau reprimările, cu caracter extern, exercitate de părinţi asupra copilului. Orice educaţie ca proces de formare a copilului trebuie să înceapă şi să se desfăşoare în cadrul grupului familial, de origine al acestuia. Persoanele cărora le revine sarcina formării copilului sunt, în primul rând, părinţii. Urmele mentale lăsate de familie fiecărui individ exercită mai târziu influenţe sociale în ceea ce priveşte predispoziţia lui şi în ceea ce priveşte “puterea creatoare în domeniul tradiţiei, artei şi religiei”. Se vorbeşte, deci, despre existenţa unui aşa – numit “complex familial”.

În cadrul grupului familial, bărbatul, în calitatea sa de tată, simbolizează interdicţia şi forţa disciplinară, imaginea autorităţii , cel care permite dirijarea dorinţelor şi construcţia psihică a fiinţei umane. Pentru orice tată, copilul este, în primul rând, o afirmare a virilităţii sale, ca prezenţă în familie. Concomitent în cazul în care acesta este băiat, el va avea pentru tatăl său semnificaţia simbolică a “continuităţii” acestuia. Ca atare, aşa cum tatăl reprezintă un anumit simbol pentru copil, tot aşa şi copilul reprezintă un simbol pentru tată. Modul în care tatăl îşi exercită rolurile sale diferă în raport cu tipul de tată. În acest sens, se disting câteva tipuri de tată după cum urmează (C. ENĂCHESCU):

a) tată agresiv, violent, autoritar, intolerant;

b) tată blând, cald, prietenos;

c) tată anxios, depresiv, închis, defetist;

d) tată iubitor, simpatic, văzut ca un semi-zeu.

14

Devenit adult, copilul va imita, la rândul său, modelul tatălui pe care l-a avut. În cadrul unei familii, bărbatul este şi soţ şi tată, iar femeia – soţie şi mamă, fiecare dintre ei îndeplinind două roluri, pe de o parte, rolul conjugal şi, pe de altă parte, rolul patern. Pentru un copil, mama reprezintă centrul experienţelor sale pe plan fiziologic, psihologic, afectiv şi intelectual. Ea reprezintă sursa esenţială a întregii dezvoltări mintale a copilului, precum şi sursa de stimuli emoţional – afectivi orientaţi către copil. Mama este primul contact cu lumea, cu semenii. Relaţia dintre mamă şi copil se realizează prin voce, hrană, miros, vedere, sentimentul de securitate, satisfacţie, joc, etc. (C. ENĂCHESCU). Atitudinile materne nocive pot declanşa apariţia unei largi game de boli la copil pe plan somatic, psihic sau psiho-somatic. Prin urmare, mama reprezintă pentru copil nu numai o sursă

de stimuli cu efect pozitiv, ci şi o sursă de frustrări şi carenţe cu efect negativ. În sensul acesta, mama, în raport cu tatăl, are un efect mult mai direct, mai important şi imediat asupra dezvoltării copilului. În timp ce efectele negative ale modelului patern se vor manifesta mai târziu în comportamentul şi atitudinile copilului, în modelul personalităţii acestuia, efectele negative ale modelului matern se manifestă precoce, mai ales în sfera emoţional-afectivă, vegetativă şi somatică. Aşa cum există anumite tipuri de tată, la fel se poate spune că există şi anumite tipuri de mamă:

a) mama captivă caracterizată prin egoism, arhaism al comportamentului afectiv, caracter

imperios, vigilent;

b) mama abuzivă este tipul care nu poate desprinde dragostea maternă de propria sa persoană;

c) mama nesecurizantă este cea care priveşte copilul ca pe un mijloc şi nu ca pe un scop;

d) mama intelectuală se caracterizează prin ordine, corectitudine, grijă pentru echilibrul

alimentar şi igienic;

e) mama copiilor infirmi este hipergrijulie, scrupuloasă, agresivă uneori faţă de infirm.

În ceea ce priveşte influenţa cuplului familial se consideră că atât mama, cât şi tata influenţează copilul nu doar prin comportamentul lor individual, ci şi prin natura relaţiilor lor conjugale. Copilul va percepe relaţiile conflictuale dintre părinţi. Tulburările din interiorul cuplului vor genera la rândul lor (secundar) tulburări din partea copilului. S-a observat că

aproximativ trei sferturi dintre copiii cu tulburări caracteriale şi de comportament au părinţii despărţiţi. În cazul copiilor agresivi se constată existenţa unor relaţii familiale marcate de violenţă şi agresivitate a părinţilor, unul împotriva celuilalt.

15

Este dovedit ştiinţific că un copil care îndură de mic presiunea unei comportări părinteşti dure îşi însuşeşte acelaşi fel de comportare; devine dur în relaţiile cu ceilalţi copii şi apoi, la maturitate, cu restul oamenilor. Argumentul palmelor, al bătăii cu cureaua sau vergeaua trebuie să dispară din “arsenalul educaţiei”. Părerea că bătaia îndreaptă ceva a fost, în nenumărate rânduri, infirmată. La fel s-a prăbuşit altă prejudecată părintească, cea privind caracterul implacabil “rău” al progeniturii lor:

ar fi brutal, agresiv, crud doar pentru că “aşa s-a născut”. Lipsa de logică este atât de flagrantă, încât părinţii , dacă află că propriul lor copil l-a bătut pe altul, recurg tot la bătaie. De aici apare o atitudine agresivă a părinţilor faţă de copil, iar la acesta, o reacţie agresivă care se poate interioriza. Situaţia se agravează în cazul unui prost climat familial: mizeria materială, mizeria morală, neînţelegerea, alcoolismul, toate formele de disociere familială şi consecinţele lor:

copii nelegitimi, copii proveniţi din adulter, copii adoptaţi, etc. De multe ori, copilul are înclinaţia naturală de a-l atrage pe adult pe terenul violenţei, de a-l “încerca” astfel. Superioritatea părintelui se dovedeşte atunci când acesta se poate stăpâni. Dacă se lasă “scos din răbdări” înseamnă că a fost “manevrat” de copil; dacă însă părintele rămâne lucid, copilul îşi dă seama ce înseamnă stăpânirea de sine, siguranţa reacţiei sale. Nepăsare, brutalitate, nepricepere, egoism sunt trăsături de neconceput pentru ceea ce înseamnă, în înţelesul cel mai direct, noţiunea de PĂRINTE. Este normal ca părinţii să aibă dreptul de a folosi mijloace de constrângere, ca şi recompensare, însă bătaia nu rezolvă impasurile, doar le ascunde, pentru ca apoi, după un timp, acestea să erupă cu o vigoare sporită. Actele de agresivitate aflate pe treapta lor maximă – violenţă – sunt de regulă, comise de tineri slab ataşaţi mediului în care trăiesc, şcolile sau profesiunii alese, dar mai există şi cealaltă faţă a monedei, când exemplul / modelul negativ, mai cu seamă al unor oameni apropiaţi, fie părinţi, fie rude, îl pot atrage pe tânăr pe o pantă extrem de primejdioasă, nocivă a manifestărilor antisociale, făţişe, curente. Un moment deosebit ce se petrece în jurul vârstei de 7 ani îl constituie intrarea la şcoală a copilului când are loc transferul sentimentelor către o “mamă-substitut”. Aceasta nu este alta decât învăţătoarea care va fi privită cu o tandreţe pasională, dar fără alte sentimente. Acest transfer nu trebuie confundat cu tendinţa adolescentului de a se îndrăgosti de femeia mai în vârstă, Însă, dacă mama este prea ataşată de copil, mai ales de băiat, sentimentele lui faţă de educatoare o fac geloasă; prin urmare, mama devine violentă şi îl face pe băiat să sufere. Mai târziu în evoluţia copilului, apare următoarea problemă: dacă idealul tatălui privindu-l pe fiul său coincide cu idealul fiului. Când idealul tatălui începe să se destrame se manifestă neliniştea fiului însoţită de emoţii contradictorii: - afecţiune – neplăcere; tandreţe – teamă. În

16

acest context, idealizarea tatălui scade şi, ca atare, sentimentele negative sunt dominante în relaţia tată-fiu. Un alt aspect deosebit de important este existenţa complexului Oedip, acesta fiind un sistem de atitudini tipice pentru o societate patriarhală, iar în jurul vârstei de 6 ani atitudinile copilului includ elemente ale urii şi dorinţei suprimate. În general, complexul oedip este un ansamblu organizat de dorinţe erotice şi ostile, totodată, pe care copilul le resimte faţă de părinţii săi. Se descriu două “situaţii oedipiene”:

pozitivă şi negativă (C. ENĂCHESCU). În forma pozitivă se manifestă atracţia copilului pentru părintele de sex opus şi rivalitate faţă de cel de acelaşi sex. În forma negativă, copilul manifestă atracţie pentru părintele de acelaşi sex şi ostilitate faţă de părintele de sex opus. S. FREUD pune “complexul oedip” la baza dezvoltării psihice a individului, la formarea şi maturizarea emoţional-afectivă a personalităţii acestuia. Se consideră că, de regulă, complexul oedip este lichidat în momentul în care copilul, devenit tânăr adolescent, se va identifica cu părintele de acelaşi sex, ieşind astfel de sub dominaţia şi dependenţa parentală şi identificându-se cu noul său rol. De fapt, este vorba despre un conflict al rolurilor, conflict al unei “situaţii triunghiulare” în cadrul căreia fiul uzurpă rolul tatălui căruia i se substituie ca rol, în raport cu mama sa care este obligată să-şi schimbe rolul de mamă în cel de soţie (C. ENĂCHESCU). Un rol important în creşterea, educarea şi formarea personalităţii copiilor o are şi modalitatea de formare a cuplului marital. Căsătoria se întemeiază pe fundamente morale, legale şi religioase impuse de fiecare societate, precum şi pe diverse reguli morale, expectaţii economice şi anumite comportamente şi atitudini ale soţului şi soţiei. Din momentul concepţiei, relaţia mamă-copil devine o grijă a comunităţii în sensul că mama trebuie să respecte anumite obiceiuri şi să urmeze anumite ritualuri morale, igienice, religioase. Se mai vorbeşte şi despre tipul de familie non-parentală. Aceasta este structura familială asimetrică formată dintr-un părinte şi copilul (copiii) său (săi), fie prin decesul celuilalt părinte, fie prin divorţ. fie prin abandonarea familiei de către un părinte, fie prin decizia de a nu se căsători a părintelui, fie prin adopţiunea realizată de o persoană singură, fie prin naşterea unui copil dintr-o relaţie liberă, în afara căsătoriei. În cadrul acestui tip de familie, schimbările din raportul părinte-copil depind de timpul pe care părintele îl consacră copilului, de modul în care efectele separării au marcat adultul, de stilul de viaţă, de modul în care adultul dezvoltă strategiile de rezolvare a problemelor de viaţă.

17

În concluzie, am putea spune că familia îndeplineşte un rol deosebit de important în creşterea, dezvoltarea şi formarea personalităţii copilului. ca atare, funcţiile sale sunt multiple, după cum urmează:

1. funcţia economică;

2. funcţia reproductivă;

3. funcţia de socializare cu câteva subfuncţii:

a. integral-formativă;

b. psiho-morală;

c. social-integrativă;

d. cultural-formativă.

4. funcţia de solidaritate care se referă la :

a. relaţia conjugală;

b. relaţia parentală;

c. relaţia fraternală.

5. funcţia afectiv-sexuală (sau sexuală şi reproductivă).

1.2.2. COMPARAŢIE CENTRUL DE PLASAMENT – ŞCOALA DE MASĂ

Familia şi copilul reprezintă elementele de bază ale societăţii; familia fiind cadrul în care copilul se naşte, creşte, se dezvoltă şi implicit, îşi formează personalitatea. Până la FREUD, se consideră că viaţa propriu-zisă, în special cea psihică, începe odată cu naşterea individului, parcurgând etape succesive de dezvoltare-maturizare. Acest punct de vedere este susţinut de teoria lui J. PIAGET. După O. RANK, în procesul de formare şi creştere a personalităţii individuale, se disting patru faze majore:

1. faza familială care consideră că viaţa începe cu o unire, reprezentată prin cuplul marital. Naşterea individului va reprezenta o experienţă psihotraumatizantă pentru copil (“traumatismul naşterii”), accentuată de secţionarea cordonului ombilical, ca simbol al separării de mamă a acestuia. Urmează apoi e etapă de creştere şi de desprindere treptată a copilului de părinţii săi, în special de mamă, cu ieşirea acestuia de sub controlul şi autonomia maternă.

2. faza socială este considerată ca fiind o “renaştere” prin afirmarea externă a individului, concomitent cu separarea completă a acestuia de familia sa de origine. Este faza formării şi a lichidării complexului oedip.

18

3.

faza artistică reprezintă unirea individului cu natura, cu realitatea, cu lumea. Ea se caracterizează prin dominarea gândirii, considerată tot ca un proces de afirmare socială, de dobândire a prestigiului şi autorităţii individuale.

4. faza spirituală este considerată a fi faza superioară, corespunzătoare idealurilor etice şi spirituale ale individului. Ea este privită ca fiind un proces de afirmare deplină a persoanei respective. Această fază este caracterizată prin identificarea individului cu anumite idealuri spirituale, ideologice sau filosofice, reprezentând în fond momentul desăvârşirii fiinţei sale.

Pornind de la această “structură” de formare a personalităţii – oferită de O. RANK – nu

putem să nu punem următoarea întrebare “Tot aşa este şi în cazul copiilor lipsiţi de părinţi, a căror personalitate se formează în Centrele de Plasament ?” Pentru a răspunde la această întrebare vom porni de la o problemă cu caracter general, şi anume Cum ajung aceşti copii în centrele de plasament? Răspunsul ţine de câteva situaţii de o extremă importanţă:

a. părinţii copilului sunt decedaţi, necunoscuţi, puşi sub interdicţie;

b. părinţii sunt declaraţi judecătoreşti morţi sau dispăruţi;

c. părinţii sunt decăzuţi din drepturile părinteşti;

d. copilul este pur şi simplu declarat abandonat;

e. dezvoltarea sau integritatea morală a copilului este periclitată în familie din motive în / dependente de voinţa părinţilor. În cele mai grave situaţii – atunci când părinţii sunt dezinteresaţi, reci, distanţi, pasivi în ceea ce priveşte formarea şi educarea propriului copil – aceştia (copiii) preferă să locuiască pe stradă, în parcuri, în gurile de canalizare. În acest sens, avem de-a face cu două situaţii-problemă: fuga şi vagabondajul. Dicţionarul explicativ al limbii române contemporane (DEX) defineşte astfel cuvintele fugă şi vagabondare:

# fuga este deplasarea cu paşi repezi; alergare, goană, părăsirea grabnică a unui loc pentru a scăpa de o constrângere sau de o primejdie; # vagabondare înseamnă a rătăci fără ţintă, hoinărind dintr-un loc într-altul; trăind ca un vagabond. Prin urmare, fuga este egală cu părăsirea casei părinteşti, a şcolii, având poate un ţel, scop, direcţie, pe când vagabondarea este egală cu rătăcirea de colo, colo, fără ţintă.

19

La rândul său, NORBERT SILLAMY în Dicţionarul psihologiei încearcă să fie şi mai

exact:

- fuga înseamnă plecare de la domiciliul său (la copil, fiind epilogul unui conflict cu anturajul, câteodată reacţie la opoziţia faţă de mediul care nu-l satisface, totodată o speranţă confuză de a găsi aiurea ceea ce i-a fost până atunci refuzat);

- vagabondarea se referă la aceea că vagabondul nu se fixează nicăieri, nu are domiciliul fix, este unul care îşi urmează “visurile”, construindu-şi un fel de “fabulă trăită” (DUPRE). La copii, vagabondajul apare în special la indivizii emotivi – de exemplu: frica de a se întoarce acasă din cauza unei note proaste luată la şcoală - , la cei instabili şi lipsiţi de suport afectiv – abandon, dezmembrarea familiei Consecinţele fugii sunt adeseori extrem de serioase: furt, agresivitate. În orice caz, este vorba despre un comportament specific neadaptatului. În acest sens, relaţia dintre ele ar putea fi astfel schematizată:

- furt de-acasă – fugă de-acasă – grup – agresivitate;

- fugă de-acasă – grup – furt social – agresivitate;

- grup – furt de-acasă – fugă de-acasă – agresivitate;

- grup – furt social – fugă de-acasă – agresivitate;

- furt de-acasă – fugă de –acasă – prostituţie etc;

Distanţa dintre ele este dată de durată: fuga are un caracter de criză, iar vagabondajul este un fenomen complex având o desfăşurare în timp. În funcţie de cauze, fuga are diverse forme: forma de pulsiune emotivă, ca rezultat al unei stări conflictuale cu şcoala, cu familia, o situaţie familială deosebită generată de disocierea căminului, lipsuri materiale, tendinţele revendicative, hebefreniile “de orgoliu”. Fuga mai poate fi o expresie a unei dorinţe de aventură, de evadare pentru a vedea lucruri noi, în special pentru a întâlni şi a trăi o experienţă imaginară indusă printr-o sugestibilitate infantilă din lecturi sau din influenţe relaţionale. Vagabondajul este o reacţie organizată care apare din lipsă de ataşament familial sau faţă de o constrângere dificil suportată; de asemenea, poate fi rezultatul imitaţiei şi al sugestiei ca şi al tentaţiei de “socializare” prin intrarea într-o bandă (N. MITROFAN). Durata variază de la fuga de o jumătate de zi, până la marile fugi, de 2 – 3 luni, în care subiectul se asociază cu persoane psihopate şi trăiesc din experienţe la baza cărora stau cele mai diverse manifestări antisociale. Centrele de plasament oferă acestor copii cu probleme de adaptare sau lipsiţi de o familie, un sistem de educaţie, un model şcolar şi familial, în general, un substitut pentru părintele absent din procesul de formare şi dezvoltare a personalităţii acestor copii.

20

În primul rând, educaţia în centrele de plasament răspunde unor nevoi speciale şi, deci, implică şi formarea unor obiective complementare celor generale de educaţie şi învăţare.În acest sens, conceptul de nevoie este definit extrem de diferit. Unii asociază conceptul cu ideea de lipsă, carenţă, alţii de motivaţie, de tensiunile din organism, iar alţii se referă la noţiunea de dorinţă.

Definit sintetic, conceptul de nevoie s-ar rezuma la o exigenţă impusă de mediul natural sau social care ar pendula între două tipuri mari de nevoi: nevoi înnăscute (naturale, fiziologice), primare, inerente organismului şi nevoi câştigate, ambele fiind surprinse în ierarhia nevoilor din piramida lui MASLOW şi anume:

- primul nivel cuprinde nevoile fiziologice (hrană, căldură);

- al doilea nivel cel de securitate (protecţia împotriva pericolelor);

- al treilea nivel, apartenenţă şi dragoste (dragoste, afectivitate, prietenie);

- al patrulea nivel, respectul de sine (încrederea în sine, respectul faţă de alţii);

- al cincilea nivel, realizarea personală (posibilitatea de a-şi dezvolta potenţialul ).

Prin urmare, formarea personalităţii şi felul în care individul îşi rezolvă propriile sale situaţii de viaţă priveşte procesul de creştere, dezvoltare şi socializare al individului. La aceasta contribuie două elemente deosebit de importante:

a. influenţa modelului socio-cultural, reprezentată prin următoarele aspecte: asocierea la grupurile delictuale; nivelul de instrucţie şcolară sau culturală a individului; structura grupului familial de origine; apartenenţa la o anumită clasă socială; statutul de emigrant sau / şi de minoritar etc;

b. trăsăturile individuale reprezentate prin: vârstă, sex, nivel de inteligenţă, constituţia bio-psihică; boli psihice actuale sau anterioare; prezenţa sau absenţa unor infirmităţi etc.

În ceea ce priveşte formarea personalităţii copilului, interesează trei elemente şi anume:

1. imaginea de sine: “băiat bun” (admis); “băiat bun” (respins);

2. raporturi şi evoluţie: frustrări şi carenţe afective; traume psihosociale, familiale, profesionale;

3. tulburări psihice: de comportament, nevrotice, psihice, psihopatice (C.

ENĂCHESCU). Situaţia de frustrare mai sus amintită, determină adoptarea unui comportament agresiv adoptat, în ultimă instanţă, atât ca o formă de adaptare, cât, mai ales, ca o compensare, ca o formă de reacţie la starea de frustrare deja existentă. Această agresivitate provine dintr-o gravă insatisfacţie afectivă. Tonusul agresiv al relaţiilor oferite copiilor “fără familie” se măsoară, deci, nu numai prin bătaie, ci şi prin absenţa afecţiunii (tot un act ostil la adresa copilului).

21

Comportamentul agresiv al copilului lasă, de această dată, să se întrezărească un profund sentiment de insatisfacţie fiind, aşadar, tot de origine frustrantă. Un aspect de o importanţă deosebită este situaţia oedipiană care are un rol esenţial în formarea individului. Absenţa ei poate avea consecinţe extrem de grave atât pentru individ, cât şi pentru grupul social în care se află acesta. Absenţa unui model parental real care să reprezinte autoritate, protecţie şi afectivitate are consecinţe serioase asupra formării copilului. Instinctele, în loc să fie anulate, vor fi eliberate sub forma agresivităţii şi a conduitelor de violenţă învăţate, care vor servi ca forme de “adaptare- integrare” socială a acestor indivizi în societate (C. ENĂCHESCU). Copiii nedoriţi de părinţi, abandonaţi de aceştia, fără familie, vor avea în locul protecţiei afective situaţii frustrante şi carenţe emoţionale. Ei se vor forma ca personalităţi agresive, pentru care societatea este o “piedică” şi o “zonă de interdicţie”. Lipsa modelului familial are consecinţe negative asupra maturizării lor emoţional- afective, intelectuale, în integrarea socială, în comunicarea şi relaţionarea cu ceilalţi, în final, în ceea ce priveşte propria lor identitate. Lipsa modelului va face ca “identitatea” acestora să se formeze în raport cu cea a grupelor similare de indivizi “subsocializaţi”, grupuri de delincvenţi, de vagabonzi, de prostituate. Ei devin fie dependenţi sociali, fie sociopaţi antisociali. Pulsiunile primare, lipsite de cenzura Supra-Eului moral, le vor conferi un profil psihologic specific.

1.3. RELAŢIA ADAPTARE – FRUSTRARE – AGRESIVITATE

1.3.1 DEFINIREA CONCEPTELOR ŞI RELAŢIA DINTRE ELE

Omul trebuie să se adapteze mereu la mediul în care trăieşte, la evenimentele de viaţă cu care este confruntat. El trebuie să înfrunte piedici, să suporte conflicte, să învingă frustrări sau să depăşească situaţiile stresante.

Adesea omul urmăreşte realizarea mai multor scopuri, aspiraţii, dorinţe. Resursele endogene sau exogene de care dispune persoana umană sunt însă limitate. Din punct de vedere psihologic, atunci când se impune o alegere între motive diferite, mutual exclusive, apare un conflict. În acest caz, asupra individului se exercită două sau mai multe forţe cu valenţe diferite, dar de intensitate aproximativ egală. În funcţie de caracterul acestor forţe se stabilesc trei tipuri de situaţii conflictuale:

Conflictul atracţie – atracţie (A – A) este situaţia în care alternativele puse în faţa individului sunt la fel de dezirabile, adică ambele valenţe sunt pozitive. De obicei, în cazul

22

acestui tip de conflict deciziile sunt luate rapid, după o scurtă perioadă de oscilaţie. Uneori însă, când alegerea este foarte importantă, conflictul A – A poate genera comportamente neadaptive. Conflictul de tip evitare – evitare (E – E) apare în cazul în care subiectul trebuie să aleagă între variante la fel de indezirabile (ambele valenţe sunt negative). Uneori se caută „răul cel mai mic”. Alteori soluţia apare în evaziunea fizică sau imaginară ori în comportare agresivă. Conflictul de tip atracţie – evitare (A – E) apare atunci când un scop are atât aspecte (valenţe) pozitive, cât şi negative. Subiectul îşi dezvoltă o atitudine ambivalentă, simţindu-se în acelaşi timp atras şi respins de un obiect-scop sau o sarcină. Acest tip de conflict este cel mai frecvent în viaţa de zi cu zi. El apare mai ales sub forma alegerii între două sau mai multe alternative care au simultan atât valenţe pozitive, cât şi negative. Un conflict nerezolvat sau cronicizat este o sursă de FRUSTRARE. Aceasta se defineşte ca fiind starea celui care este privat de o satisfacţie legitimă şi este înşelat în speranţele sale. Frustrarea poate fi datorată absenţei unui obiect (de exemplu, lipsa de mâncare pentru un om înfometat), lipsei de bani, de loc de muncă sau întâlnirii unui obstacol în calea îndeplinirii dorinţelor (boală, fonduri nesatisfăcute, dificultăţi de încadrare). Frustrarea se manifestă în cazul în care nu se obţine ceva la care persoana consideră că ar avea dreptul (o provocare, o evaluare sportivă, etc.). Dificultăţile sunt denumite externe când sunt provenite din mediu şi interne când ele depind de individ. Nu ştim dacă o situaţie este frustrantă pentru un individ decât studiind comportamentul său. Reacţiile la frustrare sunt foarte variate: ele depind de natura agentului frustrant şi de personalitatea celui care este supus acestuia. În general, răspunsul este agresiv. Agresivitatea poate fi dirijată spre un obstacol, deplasată pe un substitut sau reîntoarsă către sine. În unele cazuri, agresiunea total inhibată este înlocuită de regresia la un stadiu anterior de dezvoltare (reapariţia unei conduite vechi) sau poate fi dirijată spre exterior, extrapunitivă sau se converteşte în reacţie de autoacuzare, deci se îndreaptă spre interior, devenind intrapunitivă. Ea poate fi şi apunitivă, adică minimalizată la extrem ca semnificaţie şi importanţă. Fiecare din reacţiile la frustrare pot fi de persistenţă asupra obstacolului sau situaţiei frustrante sau de apărare de sine sau, în fine, răspunsul poate fi orientat spre găsirea unei soluţii. Dată fiind importanţa lor şi momentul când se produc, frustraţiile antrenează consecinţe mai mult sau mai puţin durabile la cei ce le-au suferit. Ele sunt cu atât mai grave cu cât se manifestă mai precoce şi mai frecvent. S-a constat că, în general, copiii privaţi de mamă prezintă o sensibilitate crescută la infecţii banale în raport cu ceilalţi. Frustraţiile mai puţin grave, ca privarea de blândeţea maternă, au consecinţă caracteriale. Copilul devine egoist, hipersensibil şi dependent de părinţii săi. Educaţia nu consistă în a suprima frustraţiile, ci în a le doza în funcţie de rezistenţa individului.

23

Aşadar, prin frustrare (unii spun frustraţie) se desemnează două fenomene: fie împiedicarea cuiva să-şi realizeze un drept sau o dorinţă, fie starea psihică ce rezultă din acest blocaj. Noi vom studia aspectul psihologic. Frustrarea unei persoane duce la o creştere a tensiunii şi la o serie de reacţii. Vorbim de o barieră numai când un obstacol este recunoscut, este trăit ca atare de persoana respectivă. De exemplu, debilitarea unui copil poate împiedica începerea şcolii primare. Ea ar putea fi o barieră pentru părinţi, dacă ei doresc să-l vadă la şcoală, dar nu şi pentru copil, care nu vrea să înceapă învăţătura. Barierele sunt obiective sau subiective. Barierele obiective pot fi fenomene ale naturii: o inundaţie împiedică o familie să facă o excursie de mult dorită. Dar pot fi şi e natură socială, când o persoană doreşte să ocupe un post, iar la un concurs se prezintă şi alt candidat, mai bine pregătit, sau dacă o prejudecată socială interzice unui tânăr să se căsătorească cu o fată făcând parte din altă etnie. Barierele subiective ţin de persoana frustrată. Ele pot fi de ordin fizic: vederea slabă este o piedică pentru a deveni şofer profesionist. Pot avea şi un caracter psihic, atunci când absolventa unui liceu vrea să urmeze arhitectura, dar nu are deloc aptitudini pentru desen. Distincţia dintre subiectiv şi obiectiv nu este aşa netă în unele cazuri. De pildă, tânărul împiedicat la realizarea căsătoriei de o prejudecată, suferă şi un blocaj subiectiv, deoarece numai fiindcă a devenit o convingere proprie, ea constituie o barieră. Reacţiile faţă de bariere sunt următoarele:

1) eliminarea barierei; 2) ocolirea obstacolului; 3) reacţii compensatorii:

a) substituirea motivului cum e cazul unui student la conservator, îndrăgostit de o colegă care se mărită cu altcineva. Această frustrare puternică îl poate face pe tânăr să înzecească eforturile sale profesionale (până atunci minore) şi să ajungă un mare cântăreţ. Dacă iubirea sa ar fi fost satisfăcută, probabil că n-ar fi ajuns la o asemenea performanţă. ALFRED ADLER a subliniat acest gen de reacţii: oamenii care au o inferioritate vădită tind să şi-o compenseze, căutând să-i domine pe ceilalţi într-un domeniu sau altul. El se foloseşte de exemplele unor dictatori: Napoleon, Franco; toţi au fost mici de statură (ceea ce ar crea un complex de inferioritate ). Uneori, efortul de compensare este enorm: se vorbeşte de “supracompensare”. Un astfel de caz este cel al unei atlete americane. În copilărie, a avut paralizie infantilă, după care a rămas cu unele dificultăţi la mers. Trebuind să facă exerciţii recuperatorii, ea s-a îndârjit în aşa măsură, încât a devenit alergătoare de performanţă, ajungând chiar campioană.

24

b) substituirea obiectului reacţiei.

4) reacţii de apărare a Eului. Termenul a fost creat de S. FREUD pentru a descrie o

serie de reacţii la frustrare. El a insistat îndeosebi asupra refulării.

a) refularea reprezintă actul prin care negăm complet un conflict şi motivul său

principal. Dar procesul nu este conştient, nu ne mai dăm seama de existenţa lor. Nu

orice inhibiţie este o “refulare”, ci doar aceea deosebit de intensă, în aşa fel încât persoana ignoră cu sinceritate existenţa lui.

b) compensarea prin fantezie. Când cineva are insuccese repetate sau se loveşte de

bariere insurmontabile, se consolează oarecum în visare. În doze mici, visarea crează oarecare destindere momentană. Devine însă periculoasă, când este însoţită de consumul alcoolului şi mai grav de droguri.

c) identificarea Adultul care a dorit în tinereţe săstudieze medicina şi n-a reuşit, se

identifică, se transpune în locul fiului său şi face toate eforturile pentru ca acesta să realizeze cariera visată de el.

d) proiecţia. Când este vorba de o barieră subiectivă, deficienţa este uneori atribuită

altuia, proiectată asupra lui, astfel încât să i-o poată reproşa.

e) raţionalizarea reprezintă un mod de gândire eronat în sensul atribuirii de motive

superioare unei conduite reprobabile. De exemplu, un membru al partidului nazist îşi

denunţă fratele de a fi înlesnit fuga unui evreu. El o face cu convingerea de a

contribui la triumful cauzei, când, în fond, la bază a stat ura sa împotriva fratelui preferat şi răsfăţat de părinţi.

f) atitudinea reacţională o constatăm atunci când cineva împiedicat să-şi realizeze

o dorinţă, acţionează într-un sens contrar ei. Când mama interzice băiatului să meargă la cinema şi-l îndeamnă să se joace în curte, el se înfurie şi se apucă de învăţat! Frustrarea a fost concepută din punct de vedere obiectiv, comportamental ca situaţie frustrantă sau din perspectiva individului, ca sentiment al frustrării, ca un dezechilibru afectiv rezultat din blocarea realizării unor dorinţe, aspiraţii, scopuri, etc. Dintr-o perspectivă integraţionistă, frustrarea se defineşte ca o reacţie afectivă la o situaţie percepută ca frustrantă. Deci, nu situaţia ca atare este frustrantă, ci situaţia percepută, înţeleasă, are această caracteristică. Actele de inechitate, ironiile sarcastice, aşteptările prelungite şi eşuate, aspiraţiile nerealizate, refuzurile sunt situaţii de frustrare. Reacţiile generate de aceste situaţii sunt dezechilibrul afectiv (de exemplu, mânia) înjurătura, riposta verbală, atacul fizic. Reacţiile comportamentale imediate la frustrare pot fi considerate consecinţe sau simptome ale frustrării şi pot fi cuprinse în câteva categorii:

25

Neastâmpărul şi tensiunea. Copilul privat de jucăria dorită devine neastâmpărat, se agită sau plânge, strânge pumnii, încleştează fălcile. ele pot fi însă substituite (supt deget, mestecat de gumă, fumat, etc). Agresivitatea Foarte adesea persoana frustrată dezvoltă o reacţie agresivă. Frustraţia – susţine DOLLARD şi colaboratorii săi – tinde să provoace o agresiune directă asupra sursei frustrării. Agresiunea este cu atât mai mare cu cât frustrarea este mai accentuată. Agresivitatea este directă când este îndreptată spre sursa frustrării (persoană, obiect sau situaţie). De exemplu, copilul atacă partenerul de joacă ce i-a luat jucăria. Când este îndreptată asupra unui obiect (de exemplu, obstacol fizic)agresivitatea poate avea valenţe adaptative, devenind un mod eficace de rezolvare a problemelor. Exista şi situaţia când sursa frustrării este ambiguă, intangibilă sau prea puternică. În acest caz agresivitatea este deplasată asupra altor obiecte sau persoane decât cele care constituie sursa frustrării. Căutarea unui “ţap ispăşitor” este expresia unei agresivităţi deplasate. De obicei, această agresivitate vizează victime inerente, lipsite de apărare pe plan individual sau grupuri sociale.

Uneori reacţia la frustrare este de apatie, izolare sau indiferenţă. Se pare că apatia este reacţia mult mai răspândită pentru introvertiţi, aşa cum agresivitatea este specifică persoanelor extravertite. Trebuie ţinut cont de faptul că reacţia la frustrare poate fi rezultatul unei învăţări ca oricare altă deprindere. Un copil care, fiind frustrat a ripostat agresiv şi, prin această reacţie a înlăturat sursa frustrării, va dezvolta o reacţie şi în alte situaţii frustrante. În cazul în care reacţia agresivă nu a fost recompensată (nu a eludat sursa frustrării) după tentative nereuşite, repetate, va duce la formarea unei reacţii apatice. Reacţia apatică poate avea, uneori, valenţe adaptive deosebite. Atunci când frustrarea este foarte intensă şi de lungă durată, apatia, detaşarea este mai adaptivă decât o agresivitate fără şanse de reuşită. Reacţia apatică prelungită poate duce însă la o depresie sau la sinucidere. Ieşirea din apatie se face prin redobândirea interesului pentru anumite probleme, asigurarea unui suport social (prieteni, familie, etc.) sau prin efectuarea unei activităţi, indiferent de gen.

Evaziune în imaginar. Uneori, în cazul unei frustrări deosebite, individul încetează căutarea soluţiilor reale. Problema este trecută în registrul imaginarului şi capătă soluţii imaginare. De exemplu, copii privaţi de posibilitatea efectuării unor construcţii din obiecte materiale începeau să-şi închipuie, să deseneze sau să vorbească de posibila construcţie. Evaziunea se desfăşoară în visul cu ochii deschişi (daydreams) sau în visul din timpul somnului. Evaziunea în imaginar are valenţe pozitive: diminuează agresivitatea, reduce

26

tristeţea, etc. dar perpetuată, ea duce la pierderea capacităţii de a distinge între fantasme şi realitate, cu consecinţe psihotice. Stereotipia. Adaptarea la cele mai multe dintre situaţiile pe care le întâlnim presupune flexibilitatea cognitivă şi comportamentală. Dacă însă intervine o frustrare, unii subiecţi tind să repete mereu aceleaşi comportamente stereotipe; reiau “orbeşte” o acţiune care s-a dovedit neeficace. După ce se formează, o stereotipie este foarte greu de schimbat. Chiar dacă individul are şi alte alternative obiective, fixaţia sa comportamentală anulează practic realitatea psihologică a acestor alternative. Uneori stereotipia are efecte adaptative. Refugiul în automatism reduce anxietatea, sporeşte perseverenţa, diluează presiunea unor probleme pentru care individul nu are încă soluţii, etc.

Regresia Confruntat cu o situaţie frustrantă, individul poate recurge la un comportament din copilărie care i-a conferit securitate (de exemplu, va striga numele mamei) sau la un comportament simplist, primitiv, anterior apariţiei frustrării. De exemplu, copii frustraţi în jocul lor au renunţat la joacă recurgând la comportamente revolute: legănarea, suptul degetului, etc. Regresia poate fi atât comportamentală, cât şi afectivă. Într-o perioadă de tristeţe pricinuită de nerealizarea unei dorinţe, revederea unor fotografii dintr-o perioadă fericită ne poate induce emoţii similare. Ca atare, se poate spune că reacţiile imediate la frustrare au atât valenţe pozitive , cât şi negative. Dacă ele fac mai suportabila situaţia de frustrare, dacă consecinţele lor ulterioare sporesc adaptabilitatea persoanei, ele sunt expresia încercării de a rezolva frustrarea. Dacă, însă, aceste reacţii se prelungesc după stingerea frustrării sau dacă sunt transferate la situaţii necorespunzătoare, atunci sunt semnul unei tulburări a echilibrului psihic. Decontextualizate şi automatizate, reacţiile imediate la frustrare devin mecanisme de apărare, de adaptare. Astfel, se cuvine să spunem câteva lucruri şi despre adaptare. Aceasta se defineşte ca fiind conduita sau comportamentul ce pune organismul în condiţii de repliere suplă la condiţiile variabile ale mediului în care acesta trăieşte. Ea reprezintă capacitatea organismului de a se modifica în raport cu schimbările intervenite în condiţiile sale de viaţă şi prin care el devine apt de a îndeplini funcţiile sale. Adaptarea este efortul permanent de a răspunde, pe de o parte la dubla exigenţă a identităţii personale, a constanţei interne şi, pe de altă parte, la diferenţierea impusă de obstacolul sau rezistenţa lumii exterioare.

27

Adaptarea se caracterizează ca fiind echilibrul care există între acţiunile organismului asupra mediului şi invers. Deci, adaptarea este o dublă mişcare: de asimilare (un anumit fel de a aborda realitatea exterioară) şi de acomodare (un anumit fel de a utiliza schemele de comportament anterior elaborate, în raport cu situaţia actuală), aceasta nefiind altceva decât inteligenţa considerată a fi un instrument subtil al adaptării. De altfel, J. PIAGET * a şi descris două mecanisme principale ale adaptării: asimilare şi acomodare. Prin asimilare, individul îşi antrenează capacităţile înnăscute căutând ocazii de a le exercita. În acomodare condiţiile existenţei determină modalităţi de adaptare. Capacitatea individuală de adaptare este dependentă de temperament, dar şi de atitudinile caracteriale, de tendinţele, năzuinţele personalităţii. Aspectele cele mai subtile ale adaptării se fac în condiţiile mediului social şi se structurează ca forme de interogare în familie, grupuri sociale, profesiune, colectivităţi informale şi organizate. Acestea creează un profil complex şi multidimensionat de roluri şi statute sociale prin care se exercită drepturile şi responsabilităţile omului în societate. Aşadar, adaptarea socială permite valorificarea personalităţii, captează şi alimentează aportul şi creaţia ei. În psihanaliză, adaptarea este considerată ca fiind un mecanism de apărare a Eului (FREUD). Atât adaptarea cât şi apărarea constituie mecanisme de homeostazie, de păstrare a echilibrului personalităţii şi ele duc la consolidarea şi constanţa Eului. Spunem mai sus că o reacţie la frustrare, ca şi o formă de adaptare este agresivitatea. Dar ce este agresivitatea ? Agresivitatea este unul dintre cuvintele cunoscute de toată lumea, dar conceptul de agresivitate ocupând un vast câmp al comportamentului uman şi de aceea este greu de definit.Cu toate acestea, agresivitatea este o noţiune ce derivă din latinescul agressio care înseamnă a ataca. Este deci, o stare a sistemului psihofiziologic prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de condiţii ostile în plan conştient, inconştient şi fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei fiinţe pe care agresorul le simte ca atare şi reprezintă pentru el o provocare (PĂUNESCU). Dicţionarul WALLMAN defineşte agresivitatea ca fiind tendinţa de a arăta ostilitate prin manifestare de acte agresive; tendinţa de a depăşi opoziţiile întâlnite; tendinţa de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese; hiperenergie în atitudini şi reacţii; tendinţa permanentă de dominare în grupul social sau comunitate. Aşadar, agresivitatea exprimă însuşirea de a fi agresiv – comportamentul caracterizat prin acte de atac, de opunere categorică, tendinţa de distrugere. Conduitele agresive sunt

28

sancţionabile deoarece provoacă suferinţe. Există forme de agresivitate contorsionate spre sine însuşi ca şi forme latente şi exprimate ale agresivităţii. Se consideră că agresivitatea are la bază impulsuri înnăscute sau instincte. Totuşi există rezerve faţă de această opinie. KONRAD LORENZ a evidenţiat (în 1966) faptul că la animalele cunoscute ca foarte agresive este discutabilă agresiunea ca instinct de bază, interspecii, dacă convieţuiesc împreună în ontogeneza timpurie. În schimb, dacă de mici, puii acestor animale încep să ucidă, devin agresivi şi cu instincte de vânătoare încărcate. După DOLLARD, agresiunea este rezultat al frustraţiei (deci este determinată de condiţii de existenţă). Frustraţia duce totodată la agresivitate, după acest autor. MILLER restrânge putin ipoteza, considerând că frustraţia duce doar uneori la agresiune şi agresivitate. Ca atare, agresivitatea ca impuls este legată de învăţarea socială. Există diferenţe de conduite agresive în funcţie de nivelul cultural. În colectivităţi există o anumită cantitate de agresivitate stimulată de competitivitate (WHITE). Ca atare, se impun trei idei:

(1) Există o anumită cantitate de agresivitate la care trebuie să se facă adaptarea chiar în ontogeneză

(2) Energiile agresive pot fi canalizate spre acţiuni sociale constructive, pozitive prin care se pot satisface trebuinţe ce din lipsă pot fi surse de frustraţie şi agresivitate.

(3) Se pot utiliza activităţi competitive (sport – de echipă şi de performanţă) care consumă agresivitatea înainte de a se transforma într-o componentă comportamentală stabilizată violentă.

*Piaget J.-„Psihologia inteligenţei”, Ed. Ştiinţifică, Buc.1967

29

CAPITOLUL II

PROBLEMATICA AGRESIVITĂŢII ÎN PSIHOLOGIE, PSIHOPEDAGOGIE ŞI PSIHOPATOLOGIE

2.1. NORMALITATE ŞI DEVIANŢĂ ÎN CONDUITA SOCIALĂ

2.2. AGRESIVITATE ŞI COMPORTAMENT AGRESIV

2.3. FORMELE DE MANIFESTARE ALE AGRESIVITĂŢII

2.4. AGRESIVITATEA ÎN CADRUL GRUPULUI

2.1. NORMALITATE ŞI DEVIANŢĂ

2.1.1. DEFINIREA CONCEPTELOR:NORMALITATE ŞI DEVIANŢĂ -COMPARAŢIE-

Omul este “fiinţă cugetătoare reflexivă (DESCARTES), este “măsura tuturor lucrurilor“ (PROTAGORAS), este “fiinţa conştientă care aspiră către universal prin integrarea pancosmică“ (P. TEILHARD de CHARDIN).

În general, persoana umană are următoarele caracteristici: se autoreflectă; se desprinde de lume printr-un proces de individualizare; are o identitate proprie, care-l diferenţiază de ceilalţi; se proiectează în transcendenţă, aspirând către un ideal; este fiinţa inteligentă care descoperă, cunoaşte şi creează; are capacitatea de a realiza o relaţie de comuniune sufletească cu celelalte persoane (C. ENĂCHESCU). Acestea ar fi caracteristicile persoanei umane normale. Dar ce este normalitatea? Conceptul de NORMALITATE este strâns legat de valorile şi normele unei culturi şi de ideile social-politice ale epocii istorice respective. Acestea însă, în cazul omului, pornesc de la aprecierile de ordin biologic, vizând starea de echilibru fiziologic al organismului, ca sistem vital.

30

În general, normal este considerat comportamentul psiho-social al majorităţii populaţiei unei colectivităţi umane, conform normelor social-juridice şi valorile modelului cultural.Tot ceea ce se situează în afara acestor limite-cadru sunt forme neobişnuite de comportament. Unele dintre ele au caracter antisocial având un caracter rău, negativ din punct de vedere etico- moral.

Definindu-se comparativ cu starea de normalitate, care reprezintă echilibrul psihic şi social, anormalitatea este starea de dezechilibru psihic şi social. În ceea ce priveşte caracteristicile stării de echilibru (ale normalităţii), CL. HERZLICH distinge următoarele aspecte: starea de bine fizic; absenţa oboselii; starea de bine psihic; egalitatea dispoziţiei emoţionale; eficienţa activităţii; relaţiile pozitive cu ceilalţi; adaptarea la realitatea şi la situaţiile vieţii. În funcţie de existenţa acestora, individul adoptă un comportament adecvat normal. Opus acesteia, anormalitatea reprezintă orice abatere de la normă. Ea este o stare de dezechilibru pe mai multe planuri: dezechilibru individual; dezacord în relaţiile interpersonale; inadaptare socială sau la situaţiile vieţii; devianţă comportamentală; nonconformism în raport cu sistemul de valori ale mediului socio-cultural; ostilitate faţă de semeni, de grupul social sau instituţii. Prin urmare, un rol esenţial îl are conceptul de normă socială. Orice individ poate fi o persoană care utilizează, transformă sau creează normele sociale, cum în egală măsură, poate să le violeze prin modul lui de viaţă, comportament sau acţiuni. Aşadar, devianta este o violare a normelor sociale, care constituie ghidul comportamentului. Din aceste considerente, societatea etichetează asemenea conduite ca având un caracter negativ, antisocial, de tip deviant şi le condamnă. În timp ce anormalitatea presupune o tulburare de ordin structural sau funcţional a organismului, a corpului sau a psihicului, devianţa presupune o tulburare de funcţionalitate a relaţiilor sociale; o diminuare a capacităţii de adaptare socială a individului. După cum arăta C. OANCEA limitele cadrului social în care trăiesc copiii sunt destul de neclar delimitate. Modelarea copilului depinde foarte mult de atitudinile parentale, prin care se înţelege setul de convingeri şi concepţii care le conduc, în practică, conduita. La apariţia în familie a unui copil cu deficiente motorii, epileptic, psihotic sau numai cu anumite particularităţi de reactivitate, reacţiile parentale tind să capete caracterul de rejecţie sau de supraprotecţie. În acest sens, C. OANCEA dă următoarele exemple:

(1) Categoria copiilor greu educabili. Aceşti copii hiperexcitabili, instabili şi cu reacţii exagerate, determină adesea atitudini parentale de rejecţie, care ar impune o limitare

31

extremă a libertăţii de acţiune a copilului. Aşa s-ar constitui "comportamentul patologic agresiv" şi “reacţia agresivă nesocializată prelungită“. (2) A doua categorie de cazuri este aceea a copiilor adoptaţi. Tulburările de comportament la aceştia au o frecvenţă dublă faţă de copiii neadoptaţi. Frecvenţa crescută ar rezulta din nepotrivirea dintre expectanţele părinţilor şi temperamentul copilului. (3) Altă situaţie este aceea a tinerilor minori cu tulburări de comportament în crize, datorită unor exacerbări pulsionale. Atitudinea parentală de impunere bruscă şi violentă a unui regim de viaţă extrem de restrictiv, cu certuri şi conflicte foarte dure, poate genera, de asemenea, reacţii agresive nesocializate. (4) Atitudinea parentală de hiperprotecţie, cu împiedicarea accesului la independenţă, duce la apariţia unei infantilizări suplimentare. În perioada prepubertară este caracteristică apariţia unei reacţii de independenţă violente, cu manifestări agresive. Se poate conchide că în dezvoltarea armonioasă a unei personalităţi, de maximă importanţă este exemplul părintesc pozitiv, model familial demn de urmat. Valoarea mediului

apare de netăgăduit în dirijarea comportamentelor. M. STOIAN, trecând în revistă factorii delictogeni “ din afara cazurilor patologice “, citează: infantilismul, asocialitatea, sentimentele de inferioritate, de frustrare, tensiunile familiale, cauzele afective şi educative, brutalitatea fizică şi verbală, alcoolismul, regimul moral…. Prin urmare, ori de câte ori se discută problema devianţei, această implică trei dimensiuni:

- dimensiunea socială, legată de conformitatea adaptării individului la valorile normative ale modelului socio-cultural;

- dimensiunea psihologică, legată de motivaţiile şi scopul comportamentului individual;

- aspectele psihopatologice, legate de descărcarea pulsional-agresivă a tendinţelor antisociale ale individului. În concluzie, afirmăm că devianţa este anormalitatea comportamentului produsă prin devieri sau abateri de la normele de conduită socială impuse de modelul socio-cultural şi moral, având, ca urmare, acte antisociale.

Prin urmare, tulburarea de comportament poate fi privită ca o dificultate de adaptare :

inadaptare sau neadaptare. Până la pubertate sau, mai precis, la vârsta şcolarităţii mici, comportamentul deviant se manifestă mai ales ca “ inadaptare socială, familială sau şcolară şi rareori ca manifestări antisociale ( URSULA ŞCHIOPU ).

32

2.1.2 PROFILUL PERSONALITĂŢII DEVIANTULUI

R. A. DENTLER şi K. T. ERICKSON propun trei ipoteze în geneza comportamentului deviant:

a) Comportamentul deviant tinde să fie indus, permis şi susţinut de un anumit tip de grup social favorizant ;

b) Funcţiile comportamentului deviant ajută la menţinerea stabilităţii grupului respectiv ;

c) Grupul poate rezista numai prin calitatea de a fi deviant a comportamentului

membrilor săi . Dar pentru ca cele de mai sus să fie posibile, trebuie ca individul care aparţine unui “ grup de delincvenţi “ sau are el însuşi un comportament deviant, să “ dispună “ de o anumită structură a personalităţii sale. Ca atare, se consideră că, ori de câte ori se vorbeşte despre conduite de tip deviant, elementul central care trebuie luat în considerare este Eul individual şi, mai ales, dinamica şi structura acestuia. Din această perspectivă, devianţele trebuie considerate ca reprezentând o problematică a Eului. În acest sens, dinamica şi structura Eului individual prezintă două aspecte deosebit de importante:

1) Eul de tip tare cu o dinamică reactivă, situaţie în care “abaterea” de la normalitate se poate manifesta fie sub forma “ afirmării “, fie sub forma “ violenţei “. Afirmarea – latura activă a Eului tare – se caracterizează prin dominanţă, demonstrativitate şi histrionism. Violenţa – latura haotică a Eului tare – se caracterizează prin impulsivitate, caracter iraţional, nereflexiv şi heteroagresivitate. În timp ce prima este orientată în raport cu valoarea Supra-Eului moral, cea de-a doua este orientată în raport cu pulsiunile primare inconştiente . 2) Eul de tip slab cu o dinamică areactivă, în care “abaterea” de la normalitate se poate manifesta fie sub forma “ refugiului “, fie sub forma “dependenţei”. Refugiul – latura inactivă a Eului slab – se caracterizează prin retragere în faţa situaţiilor vieţii, cu izolare până la anularea autoagresivă a individului. Ea se caracterizează prin defetism, anxietate, autoagresivitate, pierderea încrederii prin devalorizarea propriei persoane. Dependenţa – latura amorfă a Eului slab – se caracterizează prin imaturitate afectivă a persoanei, care nu atinge gradul de realizare completă, lipsa unei imagini de sine, a unei valori personale. Ea se caracterizează prin submisivitate, nevoia de protecţie (neputând exista independent, ci numai prin alţii ), frustrare.

33

Pe baza celor de mai sus, poate fi stabilit un profil al personalităţii deviante. Acest profil va fi marcat de aspectele psiho-sociale de tip deviant. Semiologia deviantului este reprezentată prin următoarele grupe de manifestări :

1) Un anumit stil de existenţă marcat prin următoarele : instabilitate, impulsivitate, inadaptabilitate, tendinţa la mitomanie, disimularea actelor comise. 2) O copilărie tulburată, în care notăm : alternanţa de apatie şi surescitare, activitate şcolară neregulată, acte de indisciplină, crize de mânie, fugi. 3) Accentuarea acestor tulburări în perioada adolescenţei, când apar : conflicte cu autoritatea ( părinţi, educatori ), instabilitate sau inegalitate şcolară urmată de eşecuri, frecventarea unor grupuri marginale sau delictuale la care se asociază ( furt, lovire ), frecventarea fugilor, tentative de suicid, consumul de alcool, prostituţie sau homosexualitate, sustragerea de la executarea serviciului militar, dezertări din armată, stări reactive (C. ENĂCHESCU). Elementul esenţial al deviantului este dezechilibrul moral care antrenează modificări psihice de comportament şi conştiinţă. La el anomalia de personalitate se traduce prin dificultăţi de adaptare sau printr-o permanentă stare de inadaptare la normele şi legile vieţii sociale, folosind drept compensare diferite forme de manifestare, după cum vom vedea în continuarea lucrării.

2.2. AGRESIVITATE ŞI COMPORTAMENT AGRESIV

2.2.1 AGRESIVITATEA- PREZENTARE GENERALĂ -

Agresivitatea este unul dintre cuvintele cunoscute de toată lumea şi de aceea este greu de definit. În general, conceptul de agresivitate derivă din latinescul agressio care înseamnă „a ataca”. Este, deci, o stare a sistemului psihofiziologic prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan conştient, inconştient şi fantasmatic, cu scopul distrugerii, constrângerii, negării sau umilirii unei fiinţe pe care agresorul le simte ca atare şi reprezintă pentru el o provocare ( PĂUNESCU ). Pe de altă parte, se consideră şi este în mare măsură acceptată ideea că un copil este potenţial agresiv încă din momentul naşterii, iar psihanaliştii cu experienţă în tratamentul copiilor afirmă că aceştia (copiii) deţin (au) fantezii destructive de o intensitate înspăimântătoare. În acest sens, se consideră că ostilitatea sau mediul nefavorabil reprezintă sursa pentru agresivitatea infantilă. La acestea am putea adăuga : frustrarea, dispoziţia înnăscută pentru agresivitate şi nu în ultimul rând efectele programelor T.V.

34

Ca atare, denumim agresivitate toate acele acţiuni voluntare orientate asupra unei persoane sau a unui obiect care au drept motiv producerea – într-o formă deschisă sau simbolică – a unei pagube, jigniri sau dureri. Din cele de mai sus rezultă că cea mai importantă problemă care apare este aceea a caracterului voluntar al actului agresiv. În general, literatura de specialitate acceptă voluntaritatea acţiunii drept criteriu al aprecierii agresivităţii (SEARS; MACCOBY; LEWIN; BANDURA şi WALTERS) în pofida faptului că propriu-zis intenţia nu ţine de acţiune, ci este doar premisa acţiunii, şi că descoperirea intenţiei care stă la baza actului ridică frecvent dificultăţi serioase. Şi anume, caracterul intenţionat al actului nu este neapărat identic cu

provocarea conştientă a pagubei sau a jignirii, şi sunt cazuri când, pe bună dreptate părintele sau pedagogul, presupun agresivitate chiar şi atunci când copilul care a provocat paguba sau durerea se simte nevinovat. Pe de altă parte, se cuvine să enumerăm principalele criterii de “grupare“ a comportamentelor agresive. Acestea sunt următoarele:

1. Conţinutul moral al comportamentului.În acest sens, distingem: agresivitate antisocială (distructivă) orientată împotriva colectivităţii, şi agresivitate prosocială care serveşte intereselor colectivităţii şi ale individului. Ca atare, pedeapsa dată de educator este agresivitate prosocială în cazul în care, pe de o parte, ea rămâne în cadrul aşteptărilor culturale legate de rolul dat, iar pe de altă parte, dacă ea nu are drept motiv răzbunarea, ci cerinţa socializării, a dezvoltării normale, armonioase a personalităţii.

2. Agresivitatea ca mijloc sau scop. Conform acestui criteriu, distingem : agresivitate

instrumentală manifestată când individul recurge la agresivitate fiindcă doar pe această cale îşi vede realizabil un plan, scop, idee oarecare ; şi agresivitate emoţională – când individul recurge

la agresivitate independent de un avantaj – pentru a produce altuia o durere, neplăcere, act la care îl îndeamnă din interior un afect oarecare.

3. După caracterul lor ofensiv sau defensiv ( acesta a fost cercetat în primul rând de

etologi pe baza observaţiilor şi experimentelor realizate în lumea animală ) se disting:

agresivitate ofensivă şi agresivitate defensivă (de apărare). Prima se referă la agresivitatea care apare în cadrul speciei, mai ales între masculi ( agresivitate intermale – MOYER ), precum şi agresivitatea prădătoare ( jefuitoare ) manifestată între specii. Cea de-a doua cuprinde :

agresivitatea masculului pentru a-şi apăra teritoriul, cea a femelei pentru a-şi apăra puiul şi cea de autoapărare, ele fiind precedate de o încercare de fugă, care, datorită apropierii organismului străin, se transformă într-un atac disperat. Rezultă de aici relaţia dintre fugă şi atac. După FREUD, agresivitatea este un comportament instinctiv relativ, în timp ce sentimentul supărării ar fi consecinţa agresivităţii frustrate: supărarea se formează atunci când

35

imboldul pentru agresivitate este puternic, dar împrejurările împiedică exprimarea deschisă a acesteia. Ca atare, supărarea este o supapă de siguranţă prin care se degajează surplusul de energie şi astfel organismul scapă de “ explozie “. Într-o perioadă ulterioară a activităţii sale, FREUD şi-a schimbat radical concepţia. Acum el descrie agresivitatea ca o forţă obscură, izvorâtă din interior, care nu se orientează împotriva mediului, ci tinde să distrugă Eul (instinctul morţii). În general, psihanaliză modernă refuză teoria lui FREUD clădită pe instinctul morţii, şi descrie agresivitatea ca o manifestare instinctivă reactivă (HORNEY; SAUL; HARTMANN) în a cărei formare un rol foarte important îl joacă experienţele copilului privitoare la socializarea sa. Etologia – ştiinţă fascinantă şi relativ recentă – consideră agresivitatea tot ca un instinct reactiv. De exemplu, KONRAD LORENZ, pe baza observaţiilor şi cercetărilor realizate asupra animalelor, consideră agresivitatea un instinct care serveşte la conservarea speciei, pe care anumiţi stimuli sau constelaţii de stimuli îl declanşează în mod legic, iar alţi stimuli îl blochează tot în mod ereditar şi legic. Fireşte, atât formele agresivităţii, cât şi stimulii care le declanşează sau blochează pe acestea, diferă de la o specie la alta. DOLLARD a demonstrat că ipoteza frustraţie – agresivitate trezeşte supărarea. După el, frustrarea duce în mod legic la tendinţe agresive şi supărarea apare atunci când nu este posibilă agresivitatea deschisă. Copilul poate să înveţe atitudinea agresivă şi prin intermediul imitaţie, cu condiţia ca modelul – al cărui comportament îl imită – să fie o persoană agresivă. Cercetările de psihologie (MACCOBY; LEWIN; BANDURA şi WALTERS) confirmă că majoritatea copiilor agresivi provin din familii în care părintele însuşi este agresiv. Acest fapt se poate explica deopotrivă prin teoria transferului de agresivitate şi prin teoria modelului agresiv ; copilul frustrat – pe care frica de pedeapsă îl obligă acasă la respectarea disciplinei – îşi transferă agresivitatea asupra mediului său şcolar, asupra colegilor săi, şi în timp ce îşi bate colegii, el realizează comportamentul modelului său agresiv, al părintelui. Există oameni (grupe de oameni, forme de conduită) care constituie necondiţionat şi inevitabil modele pentru alţii, în consecinţă acţiunile lor şi - în anumite împrejurări – chiar şi judecăţile lor de valoare, sentimentele lor, apar legic în comportamentul, în viaţa spirituală şi afectivă a altuia. Pornind de la această afirmaţie, prima întrebare care se pune este următoarea: Care sunt cele mai importante modele ale comportamentului infantil şi care sunt acele condiţii în care acţiunile lor servesc ca modele pentru atitudinea copilului ? Cercetările de psihologie socială relevă, în general, două tipuri principale de modele de identificare:

36

1) Primul este aşa-numitul rol complementar. Prin purtătorii rolurilor complementare înţelegem acele persoane spre care se orientează majoritatea activităţilor şi aşteptărilor infantile. 2) Celălalt este puterea socială prin care înţelegem persoanele care stabilesc cele mai importante norme ale mersului vieţii copilului şi care, într-o formă sau alta pretind respectarea acestor norme. Aici este vorba, în primul rând, de părinţii, de pedagogii şi colegii copilului ( grupele de aceeaşi vârstă ). Există şi alţi factori care posedă în ochii copilului o forţă generatoare de modele, cum ar

fi :

- simbolul de statut ( de exemplu, geanta medicală în mâna doctorului, uniforma de ofiţer, etc. ) ;

- renumele, reputaţia ( de exemplu, prestigiu profesional );

- identitatea de sex.

Multe lucrări de psihologie ( BANDURA şi WALTERS ) confirmă că, de regulă, copiii

agresivi provin din familii în care chiar şi părinţii sunt agresivi. Îşi pedepsesc copiii cu bătaia, cu suprimarea privilegiilor, încurajând totodată agresivitatea extrafamilială ; resping orice apropiere

a copilului nesocotind nevoia lui de dependenţă. În general, la aceşti tineri întâlnim o gravă

anxietate de dependenţă : ei nu discută cu părinţii propriile probleme, nu le cer sfatul niciodată,

foarte rar se apropie de ei cu sentimente deschise, pozitive. Un asemenea copil nimereşte, ca urmare, cu valenţe libere în grupul antisocial ai cărui membrii, respectiv viaţă morală, pot fixa uşor aceste valenţe, factorii amintiţi devenind pentru ei modele. Corespunzător nivelului său de aptitudini, fiecare copil îşi însuşeşte acţiunile agresive ale modelului, dar el are posibilitatea să nu transpună aceste acţiuni în împrejurări diferite faţă de situaţia modelată. Să examinăm pe rând aceste două posibilităţi. Prima înseamnă că dacă modelul a fost pedepsit pentru comportamentul său, ori dacă pe copil îl ameninţă pedeapsa în cazul realizării deschise a comportamentului respectiv, atunci copilul nu va aplica comportamentul învăţat. Există doar o singură pedeapsă care ameninţă mereu, independent de situaţie, şi anume aceea dată de propria conştiinţă. Deci, o identificare puternică duce la selectarea modelelor observaţionale, în sensul că ea împiedică realizarea acelor comportamente însuşite care nu corespund cu normele, cu standardele identificate. Dacă totuşi ispita este atât de puternică încât copilul cedează în faţa ei, atunci comportamentul deschis va fi urmat de un sentiment al culpabilităţii, care ridică un obstacol în faţa apariţiei repetate a acţiunii. Aşadar, până nu se formează, respectiv nu se consolidează un sistem motivaţional intern, până atunci întărirea şi interzicerea externă a acţiunilor copilului constituie părţi integrante ale modelului de comportare educativă.

37

Mulţi cercetători afirmă că: întârzierea pedepsirii comportamentului nedorit joacă un rol important în faptul că ulterior copilul – aflându-se faţă în faţă cu posibilitatea de a se comporta într-un mod interzis – va rezista ispitei sau va efectua acţiunea, după care îi apare conştiinţa culpabilităţii. Adică, dacă pedeapsa se acordă în momentul apariţiei acţiunii interzise, atunci copilului i se va dezvolta rezistenţa la ispită, în schimb dacă îl pedepsim după comiterea acţiunii, atunci i se dezvoltă conştiinţa culpabilităţii. Deci, esenţa atitudinii educative adoptată faţă de copil s-ar putea formula prin relevarea faptului că interzicerea comportamentului nedorit şi întărirea acţiunilor corecte sunt foarte importante, mai ales în perioadele timpurii ale vieţii, dar că lauda şi dojana sunt eficiente doar atunci când educatorul însuşi practică formele de comportament recompensate la copil şi evită mereu pe acelea pe care le pedepseşte. Astfel, copilul se identifică cu educatorul său şi chiar dacă îşi însuşeşte comportamentul modelului, el nu va realiza comportamentul respectiv dacă acesta nu este în concordanţă cu sistemul de norme identificat. Altă idee deosebit de importantă care trebuie menţionată, este aceea conform căreia agresivitatea este şi modalitate de relaţionare interumană în care unul dintre parteneri utilizează forţa. Forma cea mai violentă a relaţiei rezidă în exercitarea forţei fizice în scopul înlăturării celuilalt. Aşadar, agresiunea este orice comportament destinat să facă rău cuiva. Adesea ea îmbracă forma violenţei – acţiune distructivă îndreptată împotriva oamenilor sau a proprietăţii. Tot în cadrul interrelaţionării umane, există şi forme de agresivitate care nu fac apel direct la forţa fizică, şi anume : insulta, furtul, constrângerea prin şantaj sau ameninţare. Alteori, impulsul agresiv este limitat la competiţie, atac verbal sau orice altă expresie a ostilităţii ( injurie, dispreţ, gelozie, ranchiună ). La rândul său, ALFRED ADLER (în lucrarea sa “Cunoaşterea omului “, 1991) analizează trăsăturile de caracter de natură agresivă, cum ar fi : vanitatea, invidia, avariţia, ura. El aprecia că agresivitatea se diminuează sau se anulează prin tranziţia de la afecte disociate (mânia, tristeţea, dezgustul, frica) la afecte asociate (bucuria, compasiunea ). Calea cea mai importantă pentru înăbuşirea agresivităţii din individ o constituie realizarea unui echilibru interior ce presupune dezvoltarea autoreglajului conştient, care favorizează stăpânirea şi controlul emoţiilor şi afectelor violente (groaza, furia ), dominarea gândirii asupra instinctelor şi impulsurilor primare, integrarea tuturor manifestărilor inconştientului de către conştient.

38

2.2.2. TEORII EXPLICATIVE ALE FUNCŢIONALITĂŢII AGRESIVITĂŢII

În legătură cu originea tendinţelor agresive, există mai multe teorii. (1) TEORIA IMPULSULUI NATIV după care agresiunea are la bază un instinct înnăscut, aşa cum susţine FREUD, vorbind de instinctul morţii . În ultimele decenii, K. LORENZ, biolog, a făcut cercetări riguroase demonstrând existenţa, la animale, a unor tendinţe de agresiune intraspecii. Se consideră că agresivitatea poate apărea în urma evidenţierii unei tumori pe creier în regiunea sistemului limbic, unde se presupune existenţa unor centri în relaţie cu comportamentul agresiv. Apoi, agresivitatea apare şi în unele boli mintale , îndeosebi turbare. Prin urmare, pare evidentă existenţa unor centri ce pot declanşa acte agresive. La un moment dat, s-a crezut că agresivitatea ar fi în funcţie de numărul de cromozomi : sunt persoane la care există un cromozom y suplimentar care ar predispune la violenţă şi agresivitate. Investigându-se situaţia acestui cromozom la cei condamnaţi pentru violenţe, s-a găsit printre ei un procent de 2,9% persoane având un cromozom y suplimentar – comparativ cu populaţia obişnuită unde procentul acestei anomalii genetice este doar 0,2%. Dar, pe de altă parte, băieţii cu cromozom y dublu sunt mult mai înalţi şi mai viguroşi decât cei normali, astfel încât este foarte posibil ca această particularitate să fi favorizat agresivitatea lor. Există şi agresivitatea malignă, manifestată însă la oamenii bolnavi mintal. E. FROMM stabileşte o corelaţie între această formă de agresivitate şi sadism, plăcerea de a lovi, de a cauza suferinţă, deformare cu originea în tulburările instinctului sexual. Exceptând cazurile patologice, la oamenii normali există formaţiuni nervoase care pot declanşa agresivitatea, dar una de ordin reactiv, ca răspuns la atacurile altora, iar amploarea agresivităţii pare să depindă foarte mult de condiţiile sociale şi de educaţie. Ca atare, în cazurile patologice, stimularea sau ablaţia anumitor regiuni cerebrale pot antrena episoade de agresivitate. Astfel, la fiinţa umană, amigdalotomia bilaterală sau hipotalamotomia posterioară sunt intervenţii psihochirurgicale care pot diminua comportamentul agresiv. (2) TEORIA FRUSTRAŢIEI caută să explice mecanismul agresiunilor prin apariţia unor frustrări ( stări de tensiune create prin apariţia unui obstacol în calea realizării dorinţelor unei persoane ). Însă nu orice frustraţie duce la agresiuni. În legătură cu acest punct de vedere, ALFRED ADLER menţiona că oamenii având sentimentul unei inferiorităţi ( nu aud bine, sau nu văd bine, suferă de strabism, sunt mici de statură, etc. ) pot ajunge chiar la un complex de inferioritate care-i face foarte susceptibili, reacţionând exagerat la orice contrariere. (3) TEORIA SOCIALĂ A ÎNVĂŢĂRII (A. BANDURA) susţine că agresivitatea se învaţă ca toate celelalte componente, în special prin observarea unor modele. Copiii bătuţi de

39

părinţii lor sau asistând la acte de violenţă între părinţi, devin şi ei bătăuşi. Sunt şi cazuri când părinţii nu tolerează violenţa în familie, dar încurajează comportamentul îndrăzneţ, arogant şi chiar violent faţă de ceilalţi copii. În multe ţări, filmele oferă zilnic spectacolul unor violenţe, bătăi, omoruri. La fel, cărţile de aventuri consacră sute de pagini detaliilor referitoare la cum să organizăm jefuirea unor bănci sau să eliminăm orice probă în legătură cu un omor. Există şi mentalităţi prin care societatea favorizează agresiunea ( “ ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“), răzbunarea, lăudând pe cel puternic care poate să-l strivească pe cel slab. Pe măsură ce cresc, copiii admiră pe cei capabili sa-i bată pe cei mai puţin “ musculoşi “. BANDURA afirma că învăţăm să fim agresivi din următoarele situaţii:

învăţăm să fim agresivi de la oamenii din jurul nostru ( părinţii îi învaţă pe copii să nu

fie agresivi, dar îi bat şi îi pedepsesc ); 2) învăţăm să fim agresivi din atitudinile societale (în ultimii ani se observă un avânt îngrijorător al aspectelor agresive în societate); 3) învăţăm să fim agresivi de la televizor, din filmele de groază care prezintă crime “hidoase“, bătăi violente şi siluiri (unul dintre lucrurile care-i alarmează foarte mult pe copii este să găsească faptul că ceea ce este în aparenţă “ bun “ este în realitate “rău “. Atâta vreme cât “bunul” şi “răul” sunt separate şi copilul delimitează binele de rău, el tolerează violenţa, moartea, etc.). 4) TEORIA CATHARSIS-ULUI susţine că, atunci când asistă la spectacole violente, privitorul îşi consumă pe plan imaginar energia agresivă, deci vizionarea scenelor brutale ar duce la diminuarea agresivităţii, şi nu la intensificarea ei. S-au realizat experimente care arată cum impulsul agresiv împotriva unei persoane scade numai dacă acea persoană este agresată, pedepsită de altcineva. În concluzie, la orice om normal, există structura anatomo-fiziologică implicată în declanşarea unor acte agresive. În mod normal, ele se pun în mişcare doar în cazul încălcării abuzive şi brutale a unor drepturi . Frustrarea are, fireşte, un rol . Violenţa replicilor şi modul de manifestare sunt în funcţie de influenţele sociale şi de educaţie. Cât despre violenţa “ malignă “, nejustificată prin situaţie, ea este de origine patologică, având la bază dereglări hormonale sau de ordin fiziologic .

1)

40

2.3. FORMELE DE MANIFESTARE ALE AGRESIVITĂŢII

2.3.1. FENOMENE-SIMPTOM DE MANIFESTARE

1) Excitabilitatea este starea sistemului nervos caracterizată printr-o sensibilitate de grad maximal faţă de factorii de mediu extern sau intern. Definirea acesteia are la bază noţiunea psihofiziologică de excitaţie care vine din latinescul excitaţio care înseamnă stimulare. Formele de manifestare ale hiperexcitabilităţii sunt : gesturi de nerăbdare, ton ridicat şi iritat al vocii, efervescenţă a limbajului, labilitate emoţională, încredere exagerată în sine, agresivitate. Coloratura afectivă este marcată prin furie. Excitaţia psihomotorie este componentă a tabloului clinic în: sindroame infecţioase, encefalite şi meningo-encefalite; intoxicaţii cu diferite substanţe: alcool , antidepresive, halogene : epilepsie, oligofrenie, schizofrenie ; episoade psihotice acute paralizia generală propriu-zisă (în special la debut ); traumatisme craniene ; boli endocrine sau leziuni focale ale cortexului prefrontal sau hipotalamusului ventromedian ori a lobilor temporali. 2) Impulsivitatea este o trăsătură caracteristică ce implică un mod impulsiv de a reacţiona prin impulsuri . Impulsurile sunt modalităţi acţionale de reacţie involuntară, bruscă, necontrolată şi neintegrate într-o activitate raţională (acte violente, descărcări explozive, reacţii de mânie, etc.). 3) Propulsivitatea reprezintă declanşarea agresivităţii datorită unui resort intern. Ea apare în mod forţat, automat, fără să se supună controlului voluntar. Ca mod de manifestare, propulsiunile pot fi: kinetice, monotopii ritmice (balansarea capului sau a unui membru ), mişcări parazite, accese de automatisme ambulatorii. Aceste manifestări n-au sens, sunt instinctive, îşi au originea în tendinţele fundamentale ale inconştientului. Ele sunt determinate de trebuinţele şi expresiile emoţionale. Aspectul cel mai important al vieţii instinctive a individului este reprezentat de agresivitate . Pentru A. POROT agresivitatea este unul dintre caracterele fundamentale ale comportamentului uman. Ea permite organismului să folosească ceea ce-l înconjoară pentru satisfacerea nevoilor esenţiale ale vieţii sale. Acelaşi autor menţionează că în cazul individului, agresivitatea poate avea două aspecte:

a) agresivitatea constituţională, manifestată printr-un temperament impulsiv şi violent, întâlnite la temperamentul epileptic sau paranoic, în cazul perverşilor dezechilibraţi şi al mitomanilor agresivi. b) agresivitate dobândită (accidentală), legată de anumite stări psihopatologice speciale, precum: impregnarea alcoolică, encefalopatiile posttraumatice sau postinfecţioase,

41

schizofrenie, delir halucinator cronic. În cadrul sferei instinctuale a personalităţii, direcţia de exteriorizare comportamentală este reprezentată de conduita instinctivă de tip agresiv. Aceasta este de două feluri:

a)

de tip masochist sau de autoagresivitate (homosexualitate, automutilare,

suicid);

b)

de tip sadic sau heteroagresivitate (homicidul, cleptomania, mizantrofia,

hipersexualitatea). 4) Violenţa – derivă din latinescul vis care înseamnă forţă ; prin urmare violenţa înseamnă utilizarea forţei pentru a manifesta superioritatea. Definirea violenţei presupune trei direcţii (MICHAUD):

a) violenţa ca o stare de dezordine este o formă coruptă a puterii sau un abuz de putere, impusă contrar voinţei altora ; b) violenţa ca formă de comportament care produce vătămări corporale sau sufleteşti la cei asupra cărora acţionează. Deşi violenţa implică forţa, ele sunt concepte separate. Forţa implică ameninţarea utilizării violenţei, pe când violenţa este actul în sine prin care forţa se realizează ca acţiune asupra altuia. c) violenţa ca acţiune de control, în sensul de constrângere a acţiunilor sociale aplicate de anumite persoane sau forţe social-politice asupra restului societăţii în scopul obţinerii unor modele specifice de comportament, acţiune sau a unei mentalităţi colective identice. 5) Comportamente aberante. În sens larg, comportamentul este ansamblul reacţiilor

unor fiinţe ca răspuns la o situaţie trăită, în funcţie de stimulii din mediu şi de tensiunile interne ale organismului, care într-o structură unitară dispune de o anumită motivaţie, o anumită direcţie şi un anumit scop. În sens global, comportamentul are trei aspecte :

- conştiinţa situaţiei trăite ( angajarea persoanei în acţiune cu toate percepţiile, sentimentele şi posibilităţile persoanei de a rezolva situaţia ).

- manifestările ( ca reacţii fiziologice, fizice ), acţiuni operaţii.

- manifestările legate de relaţia subiectului cu mediul de viaţă şi cu mediul său interior.

Comportamentul antisocial ca formă deviantă nu apare pentru prima dată la vârsta adultă, ci el se organizează pe un teren (nucleu) existent din copilărie. Comportamentul agresiv înseamnă atitudini şi acte, fapte constante şi repetitive, cu conţinut antisocial, cu manifestări de agresivitate şi violenţă, de cele mai multe ori explozive sau premeditate, anticipate, faţă de propria persoană ( autoagresivitate ) sau faţă de alţii ( heteroagresivitate ).

42

2.3.2. FORMELE DE AGRESIVITATE VERBALĂ

a) Calomnia este cea mai agresivă formă verbală. Există, mai întâi, selectarea ţintei ce presupune acumularea de resentimente, de poziţii adversative, de invidie, de ură. Se produce între două persoane aflate în conflict, dar poate fi şi public prin presă, radio, zvonuri lansate periodic şi sistematic.

b) Denigrarea constă în preocuparea celui ce o manipulează de a descoperi acele trăsături de personalitate sau fapte, împrejurări, intenţii cu caracter negativ sau peiorativ ale adversarului pe care le “îngroaşă”, le denaturează până la grotesc, dorind să obţină o descalificare, o compromitere moral-socială a adversarului.

c) Ironia este modalitatea de agresare a unei situaţii, persoane, printr-un joc subtil de inteligenţă, care să producă obiectului atacat un prejudiciu ori o traumă psihică. Ironia exprimă o personalitate conflictuală care astfel îşi descarcă potenţialul agresiv latent.

d) Sarcasmul este forma cea mai acută, mai pertinentă şi mai traumatizantă a agresivităţii prin limbaj. Este o ironie “ muşcătoare “. Sarcasticului îi place nu numai să rănească verbal victima, ci şi să asiste la trăirea durerii de către aceasta.

2.4. AGRESIVITATEA ÎN CADRUL GRUPULUI

Există o serie de situaţii tipice în care se manifestă agresivitatea intragrupală:

1.Ocuparea şi apărarea unor părţi ale spaţiului. Aceasta se referă la:

(a) Teritoriul individual – oamenii îşi formează rapid habitaturi spaţiale; de exemplu :

aşezarea unei familii în jurul mesei ( locurile la masă, ocupate de membrii familiei, sunt menţinute consecvent. În temeiul unei înţelegeri tacite, fiecare respectă locul celuilalt ). Aceste

habitaturi spaţiale apar încă de la vârsta de 2 ani ( copiii sunt evident deranjaţi dacă trebuie să-şi schimbe locul ).

(b) Distanţa individuală pe care o menţinem faţă de ceilalţi depinde de intensitatea

stimulilor emişi de aceştia (îmbrăcăminte, miros). 2.Disputarea obiectelor. Adesea, copiii se ceartă datorită unor obiecte dorite de toţi. Apar două situaţii:

(a) copiii mai mici încearcă să intre în posesia obiectelor dorite, smulgându-le partenerului de joc. De obicei, posesorul se apără cramponându-se de obiect sau prin protest şi solicitarea sprijinului unui al treilea sau prin fugă. Cei care au fost deposedaţi de obiectul lor

43

protestează (plâng) şi nu de puţine ori trec la contra-atac, încercând să smulgă obiectul atacatorului. Alteori răufăcătorul este atacat direct, fiind lovit, zgâriat, tras de păr sau împins. (b) copiii mai mari respectă proprietatea : dacă este furată o jucărie, atunci păgubaşul o poate revendica cu succes prin protest şi repetată afirmare a posesiei sale. 3.Rivalitatea – oamenii concurează între ei pentru a obţine favoarea anumitor persoane ; copiii rivalizează pentru dragostea părinţilor. 4.Agresivitatea explorativă. Comportamentul agresiv este utilizat adesea pentru testarea spaţiului social de mişcare. Copiii se comportă agresiv pentru a vedea cât de departe pot merge. Răspunsul celorlalţi le indică limitele toleranţei. Dacă răspunsul întârzie să vină, atunci agresivitatea explorativă este escaladată. Agresivitatea explorativă joacă un anumit loc şi în cazul confruntărilor pentru o poziţie în ierarhia grupului mic. Ea permite descoperirea punctelor slabe ale partenerilor. 5.Agresivitatea educativă. Încălcarea regulilor convieţuirii atrage după sine pedeapsa. În grupurile de copii, copiii mai mari îi pun la punct pe cei care încalcă regulile jocului : vinovaţii sunt ironizaţi şi adesea pedepsiţi fizic. 6.Concurenţa, fie că urmăreşte recompensa, fie că urmăreşte alte scopuri, conduce la delimitare agresivă şi duşmănie între grupuri sau persoane. 7.Reacţia de respingere a anormalului. Membrii unui grup care se abat în înfăţişare şi comportament de la normă devin ţinta agresiunii. Chiar atunci când deviantul este atins de boală sau accident, devenind infirm, când este prea gras sau se bâlbâie, el devine totuşi ţinta ironiilor. Formele ritualizate de expresie sunt : arătarea dinţilor, scuiparea, etc. 8.Agresivitatea verbală. Batjocura merge de la degradare până la dezumanizare. Celui batjocorit i se dau nume de animale sau i se atribuie defecte sociale sau corporale sau atacuri verbale care se referă la defectele fizice ale celui atacat sau care fac din sărăcie un reproş. Omul poate să creeze prin cuvinte situaţii declanşatoare ale agresivităţii, ca de pildă : ”de acum înainte nu mai vorbesc cu tine ! “

44

CAPITOLUL III

COMPORTAMENTUL AGRESIV CA FORMA DE ADAPTARE ŞI COMPENSARE A FRUSTRĂRII

3.1. AGRESIVITATEA – COMPORTAMENT DE ADAPTARE

3.2. COMPORTAMENTUL AGRESIV – FORMĂ DE REACŢIE LA FRUSTRARE

3.1. AGRESIVITATEA – COMPORTAMENT DE ADAPTARE

Fenomenul adaptarii prin sfera şi conţinutul extrem de larg se leagă de tot ceea ce este

mişcare, acţiune, viaţă (PIAGET).

Referindu-ne la principalele finalităţi adaptive putem spune că fiinţa umană, adaptându-

se, răspunde unor scopuri de interes personal şi social. Aceasta s-ar traduce prin aceea că

individul reuşeşte să se potrivească, să se modifice intern şi extern (adaptarea autoplastică), ori

să producă schimbări la nivelul ambiental (adaptare aloplastică). În felul acesta, fiinţa adaptată

este aptă de”, “capabilă de”, “compatibilă cu”, “ complementară cu”, în raport cu. Ea se

simte “ca acasă”, iar pentru ceilalţi “nu mai este un străin”, stabilind, astfel, o corelaţie de

referinţă pentru sine şi mediu şi contribuind, totodată, la viaţa socială, la creşterea treptată a

independenţei fiinţei.

Pe de altă parte, adaptarea vizează:

a) conservarea şi dezvoltarea funcţională a structurilor biopsihologice în limitele lor,

în condiţii variate, chiar agresante din partea mediului;

b) modificarea unui ciclu organizat;

c) organizarea Eului şi o independenţă progresivă a acestuia, rezultată din stabilirea

psihismului în sensul unei stabilităţi cinematice caracterizată printr-o deschidere

crescândă a posibilităţilor dobândite în cursul evoluţiei ontogenetice; prin deplasări

de echilibre în raport cu modele autoreglatoare.

Utilitatea pentru personalitate constă într-o semnificaţie fundamentală a adaptării prin

relaţia cu ceva, cu cineva. Orice acţiune este îndreptată spre o ţintă, iar aceasta nu poate fi

îndreptată decât în funcţie de utilitate ei pentru viaţa personală a individului. În consecinţă,

personalitatea umană presupune un dinamism corespunzător ce explică organizarea gândirii şi

comportamentului.

Mecanismele adaptării:

45

Principalele efecte şi indicatori adaptativi sunt: integrarea, echilibrul dinamic şi autoorganizarea. Le voi analiza pe rând, în continuare:

1) Integrarea desemnează însuşirea unui sistem de a reuni într-un tot unitar

componentele sale ele fiind astfel subordonate funcţiei întregului. Dar fiecare componentă sau organ luat separat nu are însuşirea fiinţei în totalitatea sa.

2) Echilibrul dinamic poate fi înţeles ca un flux permanent de materie, energie,

informaţie dinspre un sistem către mediul ambiant şi invers, în condiţiile păstrării integralităţii

organismului / sistemului. Echilibrul este expresia de stabilitate a unei entităţi în mediul de apartenenţă, concomitent cu tendinţa sa de a se deosebi de restul lumii. El constă în menţinerea aceleiaşi stări de mişcare sau repaus, în condiţiile când asupra fiinţei se exercită forţe contrarii. La rândul său, ruperea echilibrului dinamic produce prăbuşirea, dezorganizarea structural-funcţională a sistemului. 3) Autoreglarea (autoorganizarea) reprezintă o proprietate a întregului, dar şi a părţilor sale constituente, implicându-se în selectarea informaţiilor şi demersurilor adecvate ce răspund intereselor de moment şi de perspectivă a sistemului. Adecvarea răspunsului la necesităţile sistemului presupune, de fiecare dată, compararea valorilor structural-funcţionale atinse de un sistem cu comanda acestuia. Autoreglările presupun comparări active între anumite norme şi perturbări externe suferite sau anticipate. Sunt, astfel implicate coordonări de ansamblu, sinergii, controale

periodice ale homeorhesisului prin reglarea vitezelor de asimilare a ritmurilor vitezei propice, a normelor de reacţie, a adaptibilităţii, înţeleasă în sensul unei capacităţi de a face faţă unor situaţi, forţe, rezistenţe. Agresivitatea ca modalitate de adaptare poate îmbrăca o serie de forme. O încercare de grupare a lor a fost făcută de MILEA ŞTEFAN, evidenţiindu-se patru categorii; împărţind după apartenenţă la una din aceste categorii manifestările comportamentale, astfel:

a) demisia: absenteism, abandon şcolar, aceste manifestări putând avea semnificaţia unei reacţii faţă de dificultăţile la învăţătură, lipsa de succes, devalorizare şi ineficienţă familiară şi şcolară;

b) opoziţia: încăpăţânare, neascultare, obrăznicie, violenţă, fugă de acasă, ele putând fi expresia unei reacţii de o atitudine parentală excesiv de despotică, ostilă, sau, dimpotrivă, supraprotectoare;

c) compensarea: hoinăreală, vagabondaj, alcoolism, activităţi de bandă, la care copilul recurge în lipsa altor satisfacţii în viaţa de familie sau în activitatea şcolară;

d) imitaţia: minciună, furt, escrocherie, agresivitate, ce pot fi rezultatul preluării unor modele negative.

46

În această viziune, tulburările de adaptare manifestate prin agresivitate exprimă atât atitudinea mai mult sau mai puţin structurată faţă de muncă, faţă de ceilalţi copii, adulţi, autoritate educativă, faţă de fiinţe şi lucruri sau propria persoană, dar regăsim înglobate şi caracteristicile mediului, ale atitudinii parentale, ale grupului de copii, al şcolii, al modelelor familiale şi şcolare, în general, etc. În ceea ce priveşte agresivitatea ca modalitate de adaptare, legea imitaţiei îşi produce efectele sale în sensul că un anumit individ (copil) devine agresiv fiindcă are exemple de comportamente atât în societate, cât şi în familie. Procesul adaptativ constă în acumularea unor conduite şi realizarea unor ansambluri comportamentale cât mai diferite. Aceste conduite se exprimă prin comportamente caracterizate de frecvenţe diferite. În acest sens, vorbim despre evoluţia adaptativă care presupune evoluţia variabilităţii în interiorul comportamentului, confruntarea modelelor, a schemelor de acţiune cu mediul şi modificarea frecvenţei comportamentale datorită noilor presiuni de selecţie comportamentală. Legat de noţiunea de comportament adaptativ au fost elaborate o serie de concepte- definiţii. Astfel, unii autori (WALLON, LAGACHE, GUILLAUME) preferă termenul de “conduită”. P. JANET integrează în obiectul de studiu al psihologiei atât comportamentul (behaviorismul), cât şi viaţa psihică interioară (ex. psihanaliza) dezvoltând conceptul de conduită adaptativă care circumscrie:

- totalitatea manifestărilor vizibile orientate spre exterior;

- totalitatea proceselor de organizare (interne) ale manifestărilor exterioare.

De aceeaşi părere este şi A. POROT care defineşte comportamentul adaptativ ca o “modalitate de a fi sau de a reacţiona a unui individ în viaţa obişnuită sau în prezenţa unor circumstanţe speciale ”. Însă, indiferent de terminologia folosită, majoritatea autorilor evidenţiază ca principală funcţie a comportamentului aceea de relaţionare între individ şi mediul său. M. TRAMENT dă următoarea definiţie a comportamentului: “domeniul propriu psihicului individual care cuprinde forţele dirijate sub formă de acţiuni necesare pentru relaţiile cu lumea exterioară, cu cea a semenilor noştri şi cea a Eului ”. Modalitatea de relaţionare la mediu este însă funcţie pe de o parte, de latura afectiv- motivaţională a individului, iar pe de altă parte, de contextul situaţional în care acesta se găseşte la un moment dat. De aceea se poate spune despre comportament că reprezintă: “ansamblu de tendinţe emotivo-afective, ereditare sau dobândite care reglează raporturile individului cu condiţiile mediului(HENYER).

47

Ca atare, confruntându-se cu un mediu atât de schimbător, adaptarea indivizilor este o cerinţă “sine-qua-non”. Însă, adaptarea – cu transformarea mediului şi armonizarea la noi condiţii – nu urmează aceeaşi curbă la toţi indivizii. În cercetarea de faţă, ne interesează comportamentul agresiv, agresivitatea, în general, ca modalitate de adaptare socială şi interumană.

3.2. AGRESIVITATEA – FORMĂ DE REACŢIE LA FRUSTARE

În ultimii ani, conceptele de frustare şi agresivitate au devenit centrale atât în igiena mintală, cât şi în patologia socială. Psihologi şi alţi cercetători în ştiinţele sociale şi ale comportamentului şi-au arătat interesul faţă de asemenea probleme. Ei au folosit conceptele amintite spre explicarea comportamentului deviant al unor persoane sau grupuri sociale. Conceptul de frustrare se organizează etimologic în latinescul “frustrari” care înseamnă a amăgi, a înşela. În literatura psihologică de specialitate, termenul a fost pus în circulaţie de FREUD, iar denumirea sa în germană, “versagung”. Dar datorită stării de vogă a conceptului de

frustaţie în literatura engleză – “frustration” – aceasta a făcut ca termenul german să fie tradus de cele mai multe ori prin cel de frustraţie. În concepţia lui FREUD, frustrarea este asociată cu absenţa unui obiect extern, susceptibil să satisfacă pulsiunea. În acest sens, în lucrarea “Formulări privind cele două principii ale funcţionării psihice” el opune pulsiunile de autoconservare - care necesită un obiect exterior – pulsiunilor sexuale care se pot satisface mult timp în mod autoerotic şi în registrul fantasmatic. Dintre acestea, menţionează Freud, numai primele ar putea să fie frustrante. Aceasta arată că sursa frustrării se află în plan extern şi că doar pulsiunile de autoconservare pot fi frustrante, dar nu şi cele sexuale. Cel mai ades, termenul freudian “versagung” are şi alte implicaţii. El nu desemnează doar o stare de fapt, ci şi o relaţie care implică trei aspecte:

a. un refuz din partea agentului, aşa cum indică rădăcina verbului “sagen” care înseamnă a spune;

b. cerinţa mai mult sau mai puţin formulată şi care se constituie ca o cerere din partea

subiectului;

c. nu se specifică cine refuză. În anumite situaţii, sensul reflexiv de a-şi refuza (a nu participa, a se retrage) pare să prevaleze. În “Prelegeri introductive de psihanaliză” din 1916 – 1917 FREUD subliniază că o privaţiune externă nu este în sine patogenă şi nu deviantă ca atare decât în măsura în care are ca obiect “doar satisfacţia pe care subiectul o cere”. Paradoxul subiecţilor care se îmbolnăvesc

48

exact în momentul în care “obţin un succes” pune în evidenţă rolul prevalent al frustrării interne. Aceasta s-ar explica astfel: subiectul îşi refuză tocmai satisfacerea efectivă a propriei dorinţe sau dorinţa primară pentru care cea satisfăcută a fost doar un mijloc, nu a fost satisfăcută. Ar rezulta că, după Freud în frustrare contează mai puţin absenţa unui obiect real decât răspunsul la o cerere care implică o modalitate de satisfacere (în conformitate cu un model mintal) sau neputinţa acceptării unei satisfacţii de orice fel. LAPLANCHE şi PONTALIS în “Dicţionarul de psihanaliză” definesc frustrarea drept o condiţie a subiectului căruia i se refuză sau care îşi refuză satisfacerea unei cerinţe pulsionale. În 1934, expunându-şi baza teoretică despre frustrare, ROSENZWEIG deosebeşte două tipuri de frustrare:

1. frustrare primară sau privaţiune caracterizată prin tensiunea şi insatisfacerea subiectivă. Aceasta este datorată situaţiei finale care este necesară satisfacerii unei trebuinţe active (ex. foamea cauzată de un interval lung de timp de la ultima masă);

2. frustrare secundară caracterizată prin prezenţa unor obstacole în calea satisfacerii

unei trebuinţe. Făcând o privire holistică asupra datelor din literatura de specialitate, EYSENCK în 1972 menţionează că folosirea termenului de frustrare comportă trei înţelesuri diferite: situaţie frustrantă, stare frustrantă şi reacţie la frustrare. Referindu-ne la situaţia frustrantă întâlnim, după constatările lui Eysenck, două categorii de definiţii utilizate de specialişti: unele stricte şi altele mai largi. În definiţiile stricte se integrează şi aserţiunile lui MEIER şi AMSEL. Pentru MEIER o situaţie problematică prezintă drept caracteristici esenţiale următoarele: o stare problematică insolubilă, imposibilitatea ieşirii din situaţie cu excepţia problemei apărute; motivaţie crescută în raport cu răspunsul la problema apărută. În cazul lui AMSEL situaţia frustrantă este una în care sarcinile nerecompensate sunt intersectate sau urmate de sarcini compensate. Definiţii mai largi pentru situaţia frustrantă au fost date de LAWSON, MARX ŞI BROWN, FARBER. Aceştia definesc drept frustrante situaţii precum: barierele fizice sau totale; omiterea sau reducerea recompensei; eşecul în ceea ce priveşte posibilitatea de-a avea succes, fiind implicate şi ameninţarea sau administrarea pedepsei. Prin urmare, diferenţa dintre situaţia frustrantă şi frustrare constă în aceea că obstacolul perceput ca situaţie frustrantă ce apare în calea realizării scopurilor, nu se identifică cu un obiect sau fenomen al realităţii, ci cu rezistenţa exprimată intern sau extern şi resimţită de om în desfăşurarea unei activităţi.

49

Starea de frustrare poate fi măsurată direct sau indirect. În primul caz, aceasta se poate realiza prin indicele de toleranţă la frustrare într-o activitate. În al doilea rând, se poate măsura indirect, de exemplu, prin gradul de modificare a pulsului. Termenul de toleranţă la frustrare concretizat în capacitatea subiectului de a tolera situaţii frustrante este determinat de diferenţele individuale sau dobândite. Starea frustrantă determină mai multe modalităţi de reacţie la frustrare. Între acestea sunt: agresiunea, represiunea, fixaţia, forţa răspunsului crescut sau diminuat. În consecinţă, ipoteza frustrare-agresivitate este una din cele mai viu discutate şi totodată controversate teorii din literatura psihologică de specialitate cu privire la reacţiile consecutive frustrării. Ea pune problema efectelor situaţiilor frustrante asupra comportamentului individual, în relaţie cu o variabilă dependentă care este agresivitatea. Din acest punct de vedere se consideră că frustrarea duce totdeauna direct sau indirect, la agresivitate, după cum agresivitatea este totdeauna rezultat al frustrării. Agresivitatea a fost definită “ca un act al cărui răspuns-scop este rănirea unui organism sau surogat al său( DOLLARD). DOLLARD constată că ipoteza corelării frustrării cu agresivitatea joacă un rol important în gândirea popoarelor contemporane primitive şi civilizate. Ea este exprimată şi în scrierile popoarelor antice. Diferiţi psihologi moderni, dar şi sociologi, au făcut uz, mai mult sau mai puţin sistematic, de legătura frustrare-agresivitate, fără ca aceasta să fie formulată explicit în scrierile lor. În acest sens, DOLLARD îl citează pe W. JAMES care afirma că omul este cel mai feroce dintre toate animalele. Aici James pare să fi văzut nu numai planul larg al acestei ipoteze, dar şi multe din implicaţiile ei relativ subtile. Însă legătura dintre agresivitate şi frustrare a fost ilustrată în lucrările lui FREUD, lucrări în care aceasta este cel mai sistematic şi extensiv utilizată. Scrierile sale de tinereţe conţin numeroase exemple între care amintim pe acela în care o femeie frustrată de soţul ei, apare cu dorinţa de a-şi omorî copilul care continuă să reprezinte în viaţa ei bărbatul care a înşelat-o. În scrierile timpurii, FREUD consideră că la baza tuturor funcţiilor mintale se află tendinţa de a căuta plăcerea şi de a evita suferinţa, de a depăşi frustrarea. Agresivitatea apare când aceste două demersuri sunt blocate, frustrate. Agresivitatea este o reacţie primordială îndreptată original şi normal împotriva acelor obiecte şi persoane din lumea externă care erau percepute ca sursă a frustrării. Freud s-a confruntat cu astfel de fenomene aberante precum autorănirea deliberată şi suicidul (într-un cuvânt - autoagresivitate). Aceasta nu ca abrogări ale principiului plăcerii, ci ca instanţe de agresiune întoarceri înăuntru” sub influenţa anxietăţii ameninţătoare cu pedeapsa.

50

De asemenea, DOLLARD aduce în favoarea ipotezei agresivitate-reacţie la frustrare şi observaţii din care rezultă că, comportamentul agresiv indică o frustrare şi totodată, este imediat evident că ori de câte ori apare frustrarea va urma inevitabil o agresivitate de un anumit grad. În susţinerea ipotezei agresivitatea-formă de reacţie la frustrare se face apel la o serie de concepte dintre care amintim:

1) Declanşator (instigator) prin care se înţelege un stimul, o idee, un motiv sau o stare de deprivare antecedentă, observată sau dedusă din care poate fi prezisă reacţia. Instigatorii pot fi observabili direct sau indirect.

Cantitatea de instigare este dată de puterea instigării unui declanşator în lupta sa

cu instigările incompatibile. 3) Răspuns-scop prin care se înţelege un act care termină o secvenţă prezisă. Altfel spus, este reacţia care reduce puterea instigării la un anumit nivel de unde nu mai are tendinţa să producă comportamentul prezis; 4) Efect întăritor este acel efect al răspunsurilor-scop care induce învăţarea actelor

2)

5)

6)

7)

ce-l preced; Frustrarea – desemnează împiedicarea apariţiei răspunsului-scop care trebuie să se termine la timpul potrivit în secvenţa comportamentală stabilită. În cazul frustrării, instigările rămân. Pentru a atesta frustrarea trebuie specificate două lucruri: faptul că era de aşteptat ca subiectul să desfăşoare anumite acţiuni şi faptul că acţiunile considerate au fost împiedicate să se desfăşoare. Răspunsul-substitut este un răspuns care tinde să termine şi să întărească acţiunea precedentă lui. El poate fi orice acţiune care reduce până la un anumit punct forţa instigaţiei şi previne apariţia răspunsului-scop: anume aceea că reduce puterea instigaţiei ca rezultat al unui răspuns-scop, reducere în sensul cantitativ sau ca îndeplinire a unui element al răspunsului-scop. DOLLARD precizează că în timp ce agresivitatea nu are efect asupra forţei instigării iniţiale, în schimb reacţia- substitut are un asemenea efect. Răspunsurile-substitut pot fi mai mult sau mai puţin eficiente în a pune capăt şi a întări un răspuns-scop comparativ cu reacţia originală. Aceasta deoarece el pune capăt atât frustrării, care îi precede, cât şi agresivităţii produsă de anumite frustrări. Agresivitatea este înţeleasă ca o reacţie comportamentală al cărui răspuns-scop este cel de rănire a persoanei împotriva căreia este îndreptată. Potrivit lui DOLLARD, agresivitatea este reacţia primară şi caracteristică la frustrare (de ex. violenţa fizică, precum şi unele fantezii exprimate în conţinutul viselor când se fac planuri de

frustrare (de ex. violenţa fizică, precum şi unele fantezii exprimate în conţinutul viselor când se fac
frustrare (de ex. violenţa fizică, precum şi unele fantezii exprimate în conţinutul viselor când se fac

51

răzbunare şi altele). Se poate observa, ca atare, că în comportamentul agresiv, se face apel la inteligenţă. Pe de altă parte, în raportul frustrare-agresivitate se poate observa că cele două concepte pot fi definite atât dependent, cât şi independent. Definită dependent de frustrare, prin agresivitate se înţelege răspunsul care urmează frustrării, care reduce numai instigarea secundară produsă de frustrare fără a afecta forţa instigării originale. Definită independent de agresivitate, frustrarea desemnează o condiţie care există când o reacţie-scop suferă interferenţa. Definită

independent de frustrare, prin agresivitate se înţelege un act al cărei reacţie-scop este rănirea unui organism sau surogat, înlocuitor al lui (DOLLARD). Tot cu privire la idea conform căreia agresivitatea este o reacţie la frustrare, au fost formulate o serie de principii expuse de reprezentanţii Şcolii de la Yale. Aceste principii privesc aspectele de bază ale apariţiei şi dispariţiei agresivităţii ce urmează frustrării: factori care determină forţa, puterea instigării la agresiune; factori care determină dacă instigarea la agresivitate ar fi inhibată sau nu; factori care determină obiectul agresivităţii; efectul cathartic al comportamentului agresiv. Ca atare, forţa instigării la agresivitate este direct proporţională cu cantitatea de frustrare. La rândul lor, factorii responsabili cu variaţia cantităţii de frustrare sunt următorii:

a. forţa instigării la frustrare: cu cât forţa instigării este mai slabă cu atât frustrarea induce o reacţie agresivă mai slabă;

b. gradul de interferenţă cu răspunsul frustrat: de exemplu, o uşoară distragere care produce o interferenţă uşoară cu lovitura unui jucător de golf, aflat în momentul său decisiv este mai puţin probabil să-l facă pe jucător să înjure, decât o distragere mai puternică ce produce o interferenţă mai mare;

c. numărul de secvenţe frustrate: mai multe frustrări adunate produc un răspuns agresiv care nu ar fi apărut în alte condiţii;

d. numărul de răspunsuri non-agresive, înăbuşite împiedicate prin nereîntărire,

frustrarea persistând. Printre factorii inhibitori ai agresivităţii se enumeră: aşteptarea pedepsei pentru agresivitate, care pedeapsă la rândul său, depinde de permisivitatea situaţiei, de statutul agentului frustrant şi dacă individul era sau nu un membru al unui anume grup (DOLLARD). Inhibiţia oricărui act de agresivitate este direct proporţională cu tăria pedepsei anticipată pentru exprimarea actului respectiv. Dar se poate considera că orice act de frustrare instigă la o mare varietate de reacţii agresive. Unele dintre acestea sunt făţişe (în sensul că pot fi percepute de alte persoane), altele sunt ascunse (doar subiectul dându-şi seama de prezenţa lor).

52

Dacă experienţa anterioară l-a învăţat ca anumite acte de agresivitate sunt urmate de pedeapsă, acele forme vor tinde să fie dominate şi se vor exprima cele care nu au fost pedepsite. În noţiunea de pedeapsă intră: rănirea obiectului iubit, întrucât cel ce iubeşte se

identifică cu obiectul iubit; eşecul de a duce la capăt un act instigat ca şi situaţiile obişnuite de producerea durerii. Anticiparea eşecului este echivalentă cu anticiparea pedepsei. Eşecul desemnează o lipsă a unui obiect potrivit pentru ceva sau prezenţa unor dificultăţi insurmontabile în ducerea la bun sfârşit a acţiunii. Factorul de inhibiţie poate fi depăşit atunci când la o persoană suficient de frustrată se ignoră anticiparea pedepsei. Dar aşa cum arăta ALLPORT, aceasta depinde de caracterul făţiş sau ascuns al răspunsului comportamental. Cea mai puternică instigare trezită de o frustrare este aceea la acte de agresivitate îndreptate împotriva agentului perceput ca fiind sursa frustrării. Dacă tăria frustrării este constantă, cu cât este anticipată pedeapsa pentru un act de agresivitate ca fiind mai mare, cu atât va fi mai mică posibilitatea ca acel act să se desfăşoare. Dacă anticiparea pedepsei este constantă, cu cât este mai puternică frustrarea, cu atât este mai probabil să apară actul de agresivitate. Cea mai puternică instigare trezită de o frustrare este la actele de agresivitate îndreptate împotriva agentului perceput ca fiind sursa frustrării. Instigaţii progresiv mai slabe sunt trezite la acte agresive, progresiv mai puţin directe. Inhibarea actelor de agresivitate directă reprezintă o frustrare adiţională şi este de aşteptat ca această frustrate:

a) să instige acte de agresivitate împotriva agentului perceput ca fiind responsabil de indiferenţă cu agresivitatea originală;

b) indirect, să mărească instigarea la toate celelalte forme de agresivitate.

Aşa stând lucrurile cu cât este mai mare gradul de inhibiţie specific unei forme directe de agresivitate, cu atât mai probabilă va fi apariţia unei forme de agresivitate mai puţin directă. Astfel, dacă toate actele de agresivitate îndreptate către un obiect dat sunt împiedicate, atunci va fi o tendinţă mai mare de apariţie pentru alte acte de agresivitate, îndreptate spre alte obiecte decât cel considerat. În acest caz FREUD afirma că agresivitatea este deplasată de la un obiect la altul. Dacă prevenirea este specifică tipului de act agresiv, atunci va fi o tendinţă să apară alte forme de agresivitate. În acest caz, vorbim despre schimbarea de formă. Cât priveşte deplasarea agresivităţii, se consideră că agresivitatea inhibată are o puternică tendinţă spre deplasare. Aceste modificări se numesc sublimări. Când anticiparea pedepsei inhibă agresivitatea directă, pot apare schimbări nu numai în obiectul, dar şi în forma agresivităţii. Comportamentul agresiv se va generaliza la alte obiecte şi, totodată, poate fi

53

deplasat asupra altor obiecte dacă este inhibat comportamentul asupra obiectului primar al agresivităţii. Pentru apariţia autopuniţiei, agresivitatea îndreptată spre sine trebuie să depăşească un anumit grad de inhibiţie şi, de aceea, ea tinde să apară numai dacă anumite forme de expresie sunt şi mai puternic inhibate. În condiţiile în care cantitatea de inhibiţie este constantă, tendinţa autoagresivă este mai puternică în cazurile în care subiectul crede că el mai degrabă, decât un agent extern, este responsabil pentru frustrarea originală şi când agresivitatea directă este limitată de sine mai degrabă decât un agent extern. În acest sens, FREUD arăta că unele persoane melancolice se învinovăţesc pentru fapte

produse de persoane iubite, acestea fiind sursa frustrării. Astfel, se produce deplasarea către sine a unei agresivităţi directe, inhibate. Formele de expresie pot fi verbale, răniri fizice, simptome nevrotice de boală, iar forma cea mai dramatică este suicidul. În acest temei se deduc trei idei:

1)

instigarea la autoagresare creşte când sursa frustrării este percepută ca fiind subiectul

2)

însuşit decât ca fiind un agent extern. Aceasta deoarece frustrarea provoacă cea mai puternică instigare la agresivitate împotriva agentului perceput ca fiind sursa frustrării. tendinţa agresivităţii directe, inhibate, de a se întoarce spre sine este mai mare când

este inhibată de subiectul însuşi decât de un agent extern. Deci, când un act de agresiune suferă interferenţe, această frustrare produce o altă frustrare care instigă la agresivitate împotriva agentului de interferenţă. 3) alte condiţii fiind constante, autoagresivitatea este un tip de expresie relativ nepreferat şi va apărea numai dacă alte forme de expresie sunt încă şi mai puternic inhibate. Autoagresarea răneşte subiectul, aceasta generând teama de pedeapsă dar şi invers. Prin urmare, frustrarea generează tendinţe agresive care nu pot fi îndreptate direct împotriva agentului real al frustrării pentru că acesta fie nu este vizibil, fie este capabil să acţioneze prin severe acţiuni punitive. Atunci debuşeul pentru energia agresivă blocată este găsit prin îndreptarea actului împotriva unui alt obiect-ţintă. Agresivitatea este astfel transferată, deplasată şi chiar generalizată în anumite situaţii, iar cel asupra căruia se întoarce aprobiul agresatului se numeşte “ţap ispăşitor” sau prejudiciu. Există anumite caracteristici ale obiectelor sau persoanelor care determină comportamentul agresiv, acestea fiind considerate de subiectul în cauză ca frustrante:

54

1) dacă persoana vizată este anticipată (şi cât de puternic), ostilitatea generată de o frustrare se poate manifesta direct sau indirect; 2) individul intolerant să considere că este în siguranţă când atacă un grup dat sau o persoană;

3)

Teoria agresivitatea este o reacţie la frustrare a fost supusă unor ample analize critice în literatura psihologică de specialitate. Astfel, în concepţia lui EYSENCK teoria este circulată din moment ce frustrarea este definită în termenii agresivităţii şi invers. Desigur, conduitele agresive se modifică ontogenetic, se învaţă întrucât fiinţa umană nu este determinată exclusiv, biologic. Problema frustrării şi agresivităţii are o istorie lungă şi controversată în psihologie, ea fiind departe de a fi încheiată.

prezenţa justificării morale în a face acest lucru.

55

CAPITOLUL IV

PARTEA PRACTICĂ

4.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII

4.2. IPOTEZELE CERCETĂRII

4.3. METODOLOGIA DE CERCETARE

4.4. CONCLUZIILE CERCETĂRII

4.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII

Lucrarea de faţă şi-a propus să evidenţieze rolul jucat de familie şi de mediul social asupra gradului de agresivitate a studenţilor, urmărind mai multe obiective:

1. Identificarea nivelului de agresivitate al copiilor de vârstă şcolară mică în perioada actuală, caracterizată prin mutaţii valorice semnificative cu efecte asupra mentalităţii oamenilor, fapt care influenţează în mod hotărâtor modul lor de a gândi şi acţiona. S-a considerat că mediul familial şi cel social influenţează gradul de agresivitate, aceasta variind în funcţie de variabilele mediu de provenienţă, timp liber petrecut cu prietenii şi sex. 2. Punerea în evidenţă a relaţiei dintre agresivitate şi atitudinea faţă de agresivitatea văzută ca pe o metodă de adaptare şi cea văzută ca o reacţie la frustrare la şcolarul mic, atât cel provenit din mediul familial, cât şi cel provenit dintr-un centru de plasament.

4.2. IPOTEZELE CERCETĂRII

Ipoteza generală:

Agresivitatea generală variază în funcţie de atitudinea faţă de agresivitate, timpul liber petrecut în grupul de prieteni, sexul şi mediul de provenienţă al subiecţilor. Ipoteza secundară 1.1. Există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte nivelul de agresivitate în funcţie de sexul subiecţilor, în sensul că nivelul de agresivitate al fetelor va fi semnificativ mai mic decât nivelul de agresivitate al băieţilor.

56

Ipoteza secundară 1.2. Există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte nivelul de agresivitate în funcţie de nivelul de mediul de provenienţă al subiecţilor, în sensul că nivelul de agresivitate al subiecţilor proveniţi din centre de plasament va fi semnificativ mai mare decât cel al subiecţilor proveniţi din mediul familial. Ipoteza secundară 1.3. Există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte nivelul de agresivitate în funcţie de timpul liber petrecut în grupul de prieteni al subiecţilor, în sensul că nivelul de agresivitate al subiecţilor ce petrec mai mult de 4 ore pe zi în grupul de prieteni va fi semnificaiv mai mare decât cel al subiecţilor ce petrec între 2 şi 4 ore sau mai puţin d e2 ore în grupul de prieteni. Ipoteza secundară 1.4. Există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte nivelul de agresivitate în funcţie de atitudinea faţă de agresivitate a subiecţilor, în sensul că nivelul de agresivitate al subiecţilor care resping agresivitatea va fi semnificativ mai mic decât nivelul de agresivitate al celor care acceptă agresivitatea. Ipoteza secundară 1.5. Există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte nivelul de agresivitate în funcţie de atitudinea faţă de agresivitatea ca reacţie la frustrare a subiecţilor, în sensul că nivelul de agresivitate al subiecţilor care resping agresivitatea ca reacţie la frustrare va fi semnificativ mai mic decât nivelul de agresivitate al celor care acceptă agresivitatea ca reacţie la frustrare. Ipoteza secundară 1.6. Există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte nivelul de agresivitate în funcţie de atitudinea faţă de agresivitatea ca metoda de adaptare la mediu a subiecţilor, în sensul că nivelul de agresivitate al subiecţilor care resping agresivitatea ca metoda de adaptare la mediu va fi semnificativ mai mic decât nivelul de agresivitate al celor care acceptă agresivitatea metoda de adaptare la mediu. Ipoteza secundară 1.7. Există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte nivelul de agresivitate în funcţie de atitudinea faţă de agresivitatea ca metodă de integrare în grup a subiecţilor, în sensul că nivelul de agresivitate al subiecţilor care resping agresivitatea ca metodă de integrare în grup va fi semnificativ mai mic decât nivelul de agresivitate al celor care acceptă agresivitatea ca metodă de integrare în grup. Ipoteza secundară 1.8. Agresivitatea generală variază în funcţie de acţiunea conjugată a variabilelor sex şi timp liber petrecut cu prietenii al subiecţilor.

57

Ipoteza secundară 1.9. Agresivitatea generală variază în funcţie de acţiunea conjugată a variabilelor sex şi mediu de provenienţă al subiecţilor. Ipoteza secundară 1.10. Agresivitatea generală variază în funcţie de acţiunea conjugată a variabilelor mediu de provenienţă şi atitudinea faţă de agresivitatea ca reacţie la frustrare a subiecţilor.

Ipoteza secundară 1.11. Agresivitatea generală variază în funcţie de acţiunea conjugată a variabilelor mediu de provenienţă şi atitudinea faţă de agresivitatea ca metodă de adaptare a subiecţilor.

4.3.METODOLOGIA DE CERCETARE

4.3.1. OPERAŢIONALIZAREA VARIABILELOR ŞI DESCRIEREA INSTRUMENTELOR DE LUCRU

În această cercetare s-au utilizat teste standardizate, precum Inventarul de ostilitate (I.O.) pentru măsurarea agresivităţii şi Scala de atitudine faţă de agresivitate. a. Agresivitatea a fost apreciată prin intermediul Inventarului de ostilitate (I.O.) elaborat de Arnold H. Buss şi Ann Durkee în anul 1957 în revista Journal of Consulting Psychology. Termenul de ostilitate poate fi utilizat atât pentru a descrie pe cineva care tocmai şi-a bătut soţia cât şi pe cineva care întârzie întotdeauna la întâlnirile cu o anumită persoană. Din acest motiv, cei doi autori au dorit să descrie comportamentul ostil în detaliu, pentru a putea face diferenţa între astfel de situaţii. Plecând de la experienţa lor clinică, Buss şi Durkee, au definit şapte tipuri de ostilitate, pentru ca apoi să le măsoare cu ajutorul a 66 de itemi, faţă de care subiecţii trebuie să-şi exprime acordul sau dezacordul bifând căsuţa corespunzătoare: A (adevărat) sau F (fals). La acest inventar subiecţilor li se va calcula mai întâi un scor general care variază între 0 şi 66. Dacă scorul obţinut este mai mare de 38 el indică un nivel de ostilitate crescut, iar dacă este mai mic de 38 trebuie verificate subscorurile pe cele şapte subscale pentru a vedea dacă subiectul nu obţine un scor ridicat la vreo una din ele. Cele şapte tipuri de ostilitate, fiecare din ele reprezentând o subscală a inventarului sunt:

─ negativism (NE): definit ca un comportament opozant faţă de autoritate; scor mai mare de 4.

58

─ resentiment (RE): definit ca gelozie faţă de ceilalţi, adesea la nivel de ură; scor mai mare de 4.

─ ostilitate indirectă (IN): definită ca un comportament ce direcţionează ostilitatea către cineva într-un mod ocolit; scor mai mare de 6.

─ atentat (AT): implică violenţa fizică şi voinţa de a o utiliza împotriva altcuiva; scor mai mare de 6.

─ suspiciune (SU): implică proiectarea ostilităţii asupra altora; scor mai mare de 4.

─ iritabilitate (IR): definita ca promptitudinea de a exploda la cea mai mică provocare; scor mai mare de 8. ─ ostilitatea verbală (VE): implică exprimarea verbală a trăirilor negative faţă de ceilalţi, scor mai mare de 9. b. Atitudinea faţă de agresivitate a fost măsurată cu ajutorul unui chestionar realizat special pentru această cercetare. Pentru măsurarea atitudinii faţă de agresivitate am construit un chestionar pe baza unei pretestări pe un lot de 35 de subiecţi cărora l-am cerut să precizeze 5 trăsături sau comportamente ale unei persoane care are o atitudine pozitivă faţă de agresivitatea ca reacţie la frustrare şi 5 trăsături sau comportamente ale unei persoane care are o atitudine negativă faţă de agresivitatea ca reacţie la frustrare, şi 5 trăsături sau comportamente ale unei persoane care are o atitudine pozitivă faţă de agresivitatea ca metodă de adaptare şi 5 trăsături sau comportamente ale unei persoane care are o atitudine negativă faţă de agresivitatea ca metodă de adaptare plecând de la opiniile şi experienţa personală.(Anexa 1) După centralizarea rezultatelor am construit un chestionar plecând de la cele mai frecvente 23 de argumente care susţin o atitudine pozitivă sau negativă faţă de agresivitate, formulate ca afirmaţii faţă de care se solicită gradul de acord sau dezacord pe o scală de la 1 la 6, unde 1 semnifică dezacord puternic, iar 6 acord puternic. După construirea itemilor am aplicat chestionarul pe un eşantion de 40 de subiecţi, iar după inversarea itemilor cu sens contrar majorităţii am realizat analiza statistică a rezultatelor care a evidenţiat un coeficient de consistenţă internă alfa Cronbach de 0,827 ceea ce înseamnă că scala are o fidelitate bună/ridicată, probând, astfel, că itemii ei măsoară diverse aspecte ale aceleaşi variabile psihologice. Din pricina refuzului subiecţilor de a mai completa încă o dată chestionarul, nu s-a putut realiza o corelaţie test-retest pentru a putea determina stabilitatea rezultatelor. (Anexa 2). După aplicarea chestionarului în cercetare am realizat o analiză factorială a rezultatelor obţinute de la cei 150 de subiecţi. Analiza factorială prin metoda componentelor principale a generat 8 factori ai chestionarului, care împreună acoperă 71,54% din varianţa scorurilor. Deoarece 5 din aceşti factori corelează fiecare doar cu doi, maxim trei itemi, sau cuprind aceiaşi

59

itemi ca factorii anteriori, nu i-am luat în considerare ca factori atitudinali, realizând prelucrările în vederea verificării ipotezelor doar asupra celorlalţi 3 factori (care împreună acoperă 31,86% din varianţa scorurilor pe ansamblul chestionarului).(Anexa 4) Astfel, am rămas cu doar 14 itemi care se grupează în trei factori astfel:

─ agresivitatea ca metodă de adaptare: care cuprinde 6 itemi;

─ agresivitatea ca racţie la frustrare: care cuprinde 4 itemi;

─ agresivitatea ca metodă de integrare: care cuprinde 4 itemi.

4.3.2. SUBIECŢII CERCETĂRII

Populaţia ţintă a studiului, din care s-a extras, prin eşantionare aleatoare, lotul de 150 de subiecţi, este formată din elevii claselor a V-a din cadrul Scolii Generale Nr.10, Suceava si copiii cu varste cuprinse intre 10 si 12 ani de la Centrul de Plasament „Speranta” din Suceava, utilizându-se eşantioane mici şi independente de subiecţi. Astfel, după variabila sex, eşantionul cuprinde 72 băieţi şi 78 fete. După variabila mediul de provenienţă, eşantionul conţine 75 de subiecţi (41 de băieţi şi 34 de fete) proveniţi din mediul familial şi 75 de subiecţi (31 de băieţi şi 44 de fete) proveniţi din centre de plasament.

60

Graficul 1: Ilustrarea grafică a eşantionului după variabila sex

1 : Ilustrarea grafică a eşantionului după variabila sex Masculin 48,00% Fe minin 52,00% Graficul 2

Masculin

48,00%

Fe minin

52,00%

Graficul 2: Ilustrarea grafică a eşantionului după variabila mediu de provenienţă.

grafică a eşantionului după variabila mediu de provenienţă. Ce ntru de plasam ent 50,00% 61 Fam

Ce ntru de plasam ent

50,00%

61

Fam ilie

50,00%

4.3.3. VARIABILELE CERCETĂRII

Pentru ipoteza generală nr. 1:

Variabile independente:

─ invocate: ▪ sexul subiecţilor (feminin=0, masculin=1); ▪ mediul de provenienţă (familie=1, centru de plasament=2).

─ timp liber în grupul de prieteni (mai puţin de 2 ore pe zi, între 2 şi 4 ore pe zi şi mai mult de 4 ore pe zi);

─ atitudinea faţă de agresivitate (respingere şi acceptare);

─ atitudinea faţă de agresivitatea ca reacţie la frustrare (respingere şi acceptare);

─ atitudinea faţă de agresivitatea ca metodă de adaptare (respingere şi acceptare);

─ atitudinea faţă de agresivitatea ca metodă de integrare în grup (respingere şi acceptare);

Variabilă dependentă:

─ agresivitatea generală (negativism, resentiment, ostilitate indirectă, atentat, suspiciune, iritabilitate, ostilitate verbală).

4.3.4.PROCEDURA ŞI DESIGN-UL EXPERIMENTAL

Cercetarea s-a desfăşurat în perioada martie – mai 2008 în cadrul celor doua institutii mentionate anterior. Aplicarea a fost colectivă, subiecţilor asigurându-li-se anonimatul. Chestionarele au fost aplicate sub forma unui inventar, în următoarea ordine: I.O. şi Scala de atitudine faţă de agresivitate. (Anexa 3). Design-ul experimental pentru ipoteza generală este:

 

Feminin

Masculin

Centru

de

Mediul

Centru

de

Mediul

plasament

familial

plasament

familial

Mai puţin

Respingere

       

de

2

ore

agresivitate

pe zi

 

Acceptare

       
 

agresivitate

Între 2

şi

Respingere

       

4

ore

pe

agresivitate

 

62

zi

Acceptare

agresivitate

Mai mult

Respingere

de

4

ore

agresivitate

pe zi

Acceptare

 

agresivitate

4.3.5. REZULTATE ŞI INTERPRETĂRI

Analiza şi interpretarea rezultatelor s-a realizat cu ajutorul programului specializat de

statistică psihologică SPSS 11.5 for Windows. S-au efectuat următoarele analize statistice:

▪ Testul de semnificaţie a diferenţei dintre medii t-student pentru eşantioane independente, în funcţie de variabila sex (ipoteza secundară 1.1.).

▪ Testul de semnificaţie a diferenţei dintre medii t-student pentru eşantioane

independente, în funcţie de variabila mediul de proveninţă (ipoteza secundară 1.2.). ▪ ANOVA one-way pentru comparare de medii în funcţie de variabila timp liber în grupul de prieteni (ipoteza secundară 1.3).

▪ Testul de semnificaţie a diferenţei dintre medii t-student pentru eşantioane

independente, în funcţie de variabila atitudine faţă de agresivitate (ipoteza secundară 1.4.).

▪ Testul de semnificaţie a diferenţei dintre medii t-student pentru eşantioane

independente, în funcţie de variabila atitudine faţă de agresivitatea ca reacţie la frustrare

(ipoteza secundară 1.5.).

▪ Testul de semnificaţie a diferenţei dintre medii t-student pentru eşantioane

independente, în funcţie de variabila atitudine faţă de agresivitatea ca metodă de adaptare (ipoteza secundară 1.6.).

▪ Testul de semnificaţie a diferenţei dintre medii t-student pentru eşantioane

independente, în funcţie de variabila atitudine faţă de agresivitatea ca metodă de integrare în grup (ipoteza secundară 1.7.).

▪ Analiza de varianţă ANOVA simplu factorial pentru design-ul metodologic 2 x 3 (sex X timp liber în grupul de prieteni) (ipoteza secundară 1.8.).

63

Sex

Masculin

Feminin

Timp liber în grupul de prieteni

Mai puţin de 2 ore pe zi

Între 2 şi 4 ore pe zi

Mai mult de 4 ore pe zi

▪ Analiza de varianţă ANOVA simplu factorial pentru design-ul metodologic 2 x 2 (sex X mediul de provenienţă) (ipoteza secundară 1.9.).

Mediul de provenienţă

Centru

plasament

de

Mediul familial

Sex

Masculin

Feminin

▪ Analiza de varianţă ANOVA simplu factorial pentru design-ul metodologic 2 x 2

(mediul de provenienţă X atitudinea faţă de de agresivitatea ca reacţie la frustrare) (ipoteza secundară 1.10.).

   

Mediul de provenienţă

 

Centru

de

Centru

de

plasament

plasament

Atitudinea faţă de agresivitatea ca reacţie la frustrare

Respingere

   

Acceptare

   

▪ Analiza de varianţă ANOVA simplu factorial pentru design-ul metodologic 2 x 2

(mediul de provenienţă X atitudinea faţă de agresivitatea ca metodă de adaptare) (ipoteza secundară 1.11.).

   

Mediul de provenienţă

 

Centru

de

Centru

de

plasament

plasament

Atitudinea faţă de agresivitatea ca metodă de adaptare

Respingere

   

Acceptare

   

Ipoteza generală nr.1

64

Agresivitatea generală variază în funcţie de atitudinea faţă de agresivitate, timpul liber petrecut în grupul de prieteni, sexul şi mediul de provenienţă al subiecţilor.

Ipoteza secundară 1.1.

Există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte nivelul de agresivitate în funcţie de sexul subiecţilor, în sensul că nivelul de agresivitate al fetelor va fi semnificativ mai mic decât nivelul de agresivitate al băieţilor. Prin aplicarea testului T pentru eşantioane independente (Independent Samples T Test) s- au analizat rezultatele obţinute de subiecţii de sex masculin comparativ cu subiecţii de sex feminin. Tabelul nr.1. - Rezultatele Testului T pentru eşantioane independente pentru variabila sex.

 

N

Media

Abaterea

t

p=

standard

Negativism

78-F

3,3

1,1

.895

.372

72-M

3,1

1,1

Resentiment

78-F

4,7

1,2

.531

.596

72-M

4,6

1,4

Ostilitate

78-F

4,6

2,1

2.268

.025

indirectă

72-M

3,9

2,0

Atentat

78-F

4,8

1,7

-.841

.402

72-M

5,1

1,9

Suspiciune

78-F

6,6

1,7

-.030

.976

72-M

6,6

1,7

Iritabilitate

78-F

5,7

2,2

1.879

.062

72-M

5,2

1,3

Ostilitate

78-F

7,6

2,4

1.604

.111

verbală

72-M

7,0

2,2

Agresivitate

78-F

37,6

9,0

1.479

.141

generală

72-M

35,7

7,0

Conform datelor prezentate în Tabelul nr.1. se observă că nu există diferenţe semnificative între subiecţii de sex masculin şi cei de sex feminin la variabilele negativism, resentiment, atentat, suspiciune, iritabilitate, ostilitate verbală şi agresivitate generală, dar există diferenţe semnificative între media subiecţilor de sex masculin şi cei de sex feminin la variabila ostilitate indirectă, în sensul că media fetelor este semnificativ mai mare decât cea a băieţilor. Deci ipoteza nu se confirmă.

65

Interpretare psihologică:

Din punct de vedere calitativ aceste rezultate pot fi explicate prin faptul că, la această vârsta, fetele încearcă să compenseze timiditatea şi anxietatea pe care o resimt prin comportamente excesive în direcţia opusă, adică adoptând comportamente mai agresive.

Ipoteza secundară 1.2.

Există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte nivelul de agresivitate în funcţie de nivelul de mediul de provenienţă al subiecţilor, în sensul că nivelul de agresivitate al subiecţilor proveniţi din centre de plasament va fi semnificativ mai mare decât cel al subiecţilor proveniţi din mediul familial. Prin aplicarea testului T pentru eşantioane independente (Independent Samples T Test) s- au analizat rezultatele obţinute de subiecţii proveniţi din mediul familial cu rezultatele celor proveniţi din centre de plasament. Tabelul nr.2. - Rezultatele Testului T pentru eşantioane independente pentru variabila mediul de provenienţă.

 

N

Media

Abaterea

t

p=

standard

Negativism

75-F

3,2

1,0

.141

.888

75-CP

3,2

1,2

Resentiment

75-F

4,6

1,3

-.792

.429

75-CP

4,8

1,2

Ostilitate

75-F

3,8

1,9

-3.018

.003

indirectă

75-CP

4,8

2,1

Atentat

75-F

4,6

1,8

-2.276

.024

75-CP

5,3

1,7

Suspiciune

75-F

6,4

1,6

-.980

.329

75-CP

6,7

1,8

Iritabilitate

75-F

5,5

1,7

.218

.828

75-CP

5,4

2,0

Ostilitate

75-F

7,2

2,6

-.277

.782

verbală

75-CP

7,4

1,9

Agresivitate

75-F

35,6

8,3

-1.611

.109

generală

75-CP

37,8

7,9

Conform datelor prezentate în Tabelul nr.2. se observă că nu există diferenţe semnificative între subiecţii proveniţi din mediul familial şi cei proveniţi din centre de plasament la variabilele

66

negativism, resentiment, suspiciune, iritabilitate, ostilitate verbală şi agresivitate generală, dar există diferenţe semnificative între media subiecţilor proveniţi din mediul familial şi cei proveniţi din centre de plasament la variabilele ostilitate indirectă şi atentat, în sensul că media subiecţilor proveniţi din centre de plasament este semnificativ mai mare decât cea subiecţilor proveniţi din mediul familial la variabila ostilitate indirectă, iar media subiecţilor proveniţi din mediul familial este semnificativ mai mare decât cea subiecţilor proveniţi din centre de plasament la variabila atentat. Interpretare psihologică:

Din punct de vedere calitativ aceste rezultate pot fi explicate prin faptul că în centrele de plasament violenţa fizică este mult mai prezentă decât în cadrul familiei, copii învăţând că pentru a supravieţui trebuie fie să răspundă la agresivitate cu agresivitate, fie să caute metode indirecte de a-şi apăra drepturile.

Ipoteza secundară 1.3.

Există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte nivelul de agresivitate în funcţie de timpul liber petrecut în grupul de prieteni al subiecţilor, în sensul că nivelul de agresivitate al subiecţilor ce petrec mai mult de 4 ore pe zi în grupul de prieteni va fi semnificaiv mai mare decât cel al subiecţilor ce petrec între 2 şi 4 ore sau mai puţin de 2 ore în grupul de prieteni. Prin aplicarea ANOVA One-way (One-way ANOVA) s-au analizat rezultatele obţinute de subiecţii ce petrec mai mult de 4 ore pe zi în grupul de prieteni comparativ cu subiecţii ce petrec între 2 şi 4 ore în grupul de prieteni şi cei care petrec mai puţin de 2 ore în grupul de prieteni.

Ipoteza este confirmată pentru factorii negativism ostilitate indirectă, atentat, suspiciune, ostilitate verbală şi agresivitate totală.(Anexa 5). Valoarea ANOVA obţinută este:

0.05 (p = 0.048)

(Tabelul nr.3.). Prin urmare există diferenţe semnificative între grupuri.

0.05 (p =

0.008) (Tabelul nr.3.). Prin urmare există diferenţe semnificative între grupuri.

0.05 (p = 0.033) (Tabelul

nr.3.). Prin urmare există diferenţe semnificative între grupuri.

0.05 (p = 0.037)

(Tabelul nr.3.). Prin urmare există diferenţe semnificative între grupuri.

0.05 (p <

0.001) (Tabelul nr.3.). Prin urmare există diferenţe semnificative între grupuri.

67

 pentru factorul negativism: F = 3.096 semnificativă la pragul p

 pentru factorul ostilitate indirectă: F = 5.006 semnificativă la pragul p

 pentru factorul atentat: F = 3.500 semnificativă la pragul p

 pentru factorul suspiciune: F = 3.377 semnificativă la pragul p

 pentru factorul ostilitate verbală: F = 12.600 semnificativă la pragul p

0.05 (p =

0.010) (Tabelul nr.3.). Prin urmare există diferenţe semnificative între grupuri. Tabelul nr.3. - Statistica principală ANOVA One-way pentru cele trei dimensiuni ale variabilei timpul liber petrecut în grupul de prieteni.

 pentru factorul agresivitate totală: F = 4.794 semnificativă la pragul p

   

Sum of

       

Squares

df

Mean Square

F

Sig.

Negativism

Between Groups

8,015

2

4,008

3,096

,048

Within Groups

190,278

147

1,294

Total

198,293

149

Resentiment

Between Groups

2,334

2

1,167

,649

,524

Within Groups

264,339

147

1,798

Total

266,673

149

Agresivitate

Between Groups

41,256

2

20,628

5,006

,008

indirecta

Within Groups

605,737

147

4,121

Total

646,993

149

Agresivitate fizica

Between Groups

23,314

2

11,657

3,500

,033

Within Groups

489,626

147

3,331

Total

512,940

149

Suspiciune

Between Groups

20,019

2

10,010

3,377

,037

Within Groups

435,774

147

2,964

Total

455,793

149

Iritabilitate

Between Groups

3,027

2

1,513

,429

,652

Within Groups

518,446

147

3,527

Total

521,473

149

Agresivitate verbala

Between Groups

120,580

2

60,290

12,600

,000

Within Groups

703,393

147

4,785

Total

823,973

149

Agresivitate

Between Groups

613,801

2

306,900

4,794

,010

generala

Within Groups

9410,073

147

64,014

Total

10023,873

149

Pentru factorii negativism, ostilitate indirectă, atentat, suspiciune, ostilitate verbală şi agresivitate totală am urmărit să vedem între care dintre cele trei grupuri ale variabilei timp liber există diferenţe semnificative. Pentru aceasta am aplicat testul Bonferoni.

Nu există diferenţe semnificative statistic la pragul p 0.05 în ceea ce priveşte factorii negativism, agresivitate verbală şi agresivitate generală între subiecţii care petrec mai puţin de 2 ore în grupul de prieteni, cei ce petrec între 2 şi 4 ore în grupul de prieteni şi cei ce petrec mai mult de 4 ore pe zi în grupul de prieteni (Anexa 5).

0.05 (p = 0.006) în ceea ce priveşte

factorul ostilitate indirectă între subiecţii care petrec mai puţin de 2 ore în grupul de prieteni şi cei ce petrec între 2 şi 4 ore în grupul de prieteni (Anexa 5). Astfel, subiecţii care petrec mai puţin de 2 ore în grupul de prieteni (M 1 = 4.86) obţin scoruri semnificativ mai mari la factorul ostilitate indirectă, comparativ cu subiecţii ce petrec între 2 şi 4 ore în grupul de prieteni (M 2 =

3,69).

Există diferenţe semnificative statistic la pragul p

68

Există diferenţe semnificative statistic la pragul p 0.05 (p = 0.028) în ceea ce priveşte factorul atentat între subiecţii care petrec mai puţin de 2 ore în grupul de prieteni şi cei ce petrec între 2 şi 4 ore în grupul de prieteni (Anexa 5). Astfel, subiecţii care petrec mai puţin de 2 ore în grupul de prieteni (M 1 = 5.42) obţin scoruri semnificativ mai mari la factorul atentat, comparativ cu subiecţii ce petrec între 2 şi 4 ore în grupul de prieteni (M 2 = 4,54).

Există diferenţe semnificative statistic la pragul p 0.05 (p = 0.043) în ceea ce priveşte factorul suspiciune între subiecţii care petrec mai puţin de 2 ore în grupul de prieteni şi cei ce petrec mai mult de 4 ore pe zi în grupul de prieteni (Anexa 5). Astfel, subiecţii care petrec mai puţin de 2 ore în grupul de prieteni (M 1 = 6.80) obţin scoruri semnificativ mai mari la factorul suspiciune, comparativ cu subiecţii ce petrec mai mult de 4 ore pe zi în grupul de prieteni (M 2 =

5,86).

Rezultatele obţinute sunt ilustrate şi de graficele de mai jos:

Graficul 1. - Ilustrarea grafică a diferenţelor de medii la negativism în funcţie de variabila timp liber.

69

3,5 3,4 3,3 3,2 3,1 3,0 2,9 2,8 2,7 Mai putin de 2 ore p
3,5
3,4
3,3
3,2
3,1
3,0
2,9
2,8
2,7
Mai putin de 2 ore p
Intre 2 si 4 ore pe
Mai mult de 4 ore pe
Timp liber petrecut cu prietenii

Graficul 2. - Ilustrarea grafică a diferenţelor de medii la ostilitate indirectă în funcţie de variabila timp liber.

5,0 4,8 4,6 4,4 4,2 4,0 3,8 3,6 Mai putin de 2 ore p Intre
5,0
4,8
4,6
4,4
4,2
4,0
3,8
3,6
Mai putin de 2 ore p
Intre 2 si 4 ore pe
Mai mult de 4 ore pe

Graficul 3 - Ilustrarea grafică a diferenţelor de medii la atentat în funcţie de variabila timp liber.

70

5,6 5,4 5,2 5,0 4,8 4,6 4,4 Mai putin de 2 ore p Intre 2
5,6
5,4
5,2
5,0
4,8
4,6
4,4
Mai putin de 2 ore p
Intre 2 si 4 ore pe
Mai mult de 4 ore pe

Graficul 4 - Ilustrarea grafică a diferenţelor de medii la suspiciune în funcţie de variabila timp liber.

7,0 6,8 6,6 6,4 6,2 6,0 5,8 Mai putin de 2 ore p Intre 2
7,0
6,8
6,6
6,4
6,2
6,0
5,8
Mai putin de 2 ore p
Intre 2 si 4 ore pe
Mai mult de 4 ore pe

Graficul 5. - Ilustrarea grafică a diferenţelor de medii la ostilitate verbală în funcţie de variabila timp liber.

71

8,5 8,0 7,5 7,0 6,5 6,0 Mai putin de 2 ore p Intre 2 si
8,5
8,0
7,5
7,0
6,5
6,0
Mai putin de 2 ore p
Intre 2 si 4 ore pe
Mai mult de 4 ore pe

Graficul 6. - Ilustrarea grafică a diferenţelor de medii la agresivitate totală în funcţie de variabila timp liber.

40 39 38 37 36 35 34 Mai putin de 2 ore p Intre 2
40
39
38
37
36
35
34
Mai putin de 2 ore p
Intre 2 si 4 ore pe
Mai mult de 4 ore pe

Interpretare psihologică:

72

Din punct de vedere calitativ, faptul că subiecţii care petrec cel mai puţin timp în grupul de prieteni obţin cele mai mari scoruri la majoritatea factorilor agresivităţii poate fi explicat prin faptul că este posibil ca aceşti copii să se simtă frustraţi de faptul că nu pot petrece un timp mai lung în compania prietenilor, motiv pentru care adoptă anumite comportamente agresive, sau prin faptul că ei nu socializează suficient şi din acest motiv nu ştiu să cedeze, dorind să obţină tot ce îşi doresc şi adoptând astfel comportamente agresive.

Ipoteza secundară 1.4.

Există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte nivelul de agresivitate în funcţie de atitudinea faţă de agresivitate a subiecţilor, în sensul că nivelul de agresivitate al subiecţilor care resping agresivitatea va fi semnificativ mai mic decât nivelul de agresivitate al celor care acceptă agresivitatea. Prin aplicarea testului T pentru eşantioane independente (Independent Samples T Test) s- au analizat rezultatele obţinute de subiecţii care resping agresivitatea comparativ cu subiecţii care acceptă agresivitatea. Tabelul nr.4. - Rezultatele Testului T pentru eşantioane independente pentru variabila atitudine faţă de agresivitate.

 

N

Media

Abaterea

t

p=

standard

Negativism

70-R

3,2

1,2

-.264

.792

80-A

3,2

1,0

Resentiment

70-R

4,8

1,4

1.234

.219

80-A

4,5

1,2

Ostilitate

70-R

4,3

1,8

-.146

.884

indirectă

80-A

4,3

2,2

Atentat

70-R

4,9

1,5

-.395

.693

80-A

5,0

2,1

Suspiciune

70-R

6,4

1,7

-.885

.377

80-A

6,7

1,7

Iritabilitate

70-R