Sunteți pe pagina 1din 33

1

PATRIMONIUL CULTURAL NAŢIONAL

STRATEGIE

1. Cadrul general

2. Principii şi obiective

2.1. Contextul naţional al Strategiei Patrimoniului Cultural

2.2. Scopul Strategiei

2.3. Beneficiarii Strategiei

2.4. Perioada de implementare

2.5. Principii generale ale Strategiei Patrimoniului Cultural

3. Patrimoniul Cultural Naţional al României

3.1. Evaluarea Resurselor Patrimoniului Cultural (analiza SWOT)

3.1.1. Monumente arheologice şi arhitecturale (patrimoniu mobil)

3.1.2. Muzee, Arhive şi Colecţii (patrimoniul mobil)

3.1.3. Patrimoniul Imaterial (patrimoniul imaterial şi etnografic)

3.1.4. Peisaje Culturale (urbane şi rurale)

3.2. Patrimoniul Cultural – factor de creştere socială şi economică

3.2.1. Rolul administraţiei locale, ONG-urilor şi al sectorului privat

3.2.2. Acces, Prezentare şi Conservare

3.2.3. Educaţia, Cercetarea şi patrimoniul Cultural

3.2.4. Turismul Cultural

3.3. Cadrul Naţional Legal pentru Patrimoniul Cultural

4. Direcţii generale de acţiune

4.1. Participarea societăţii civile

4.2. Îmbunătăţirea administraţiei în sectorul Patrimoniului Cultural

4.3. Îmbunătăţirea şi utilizarea resurselor culturale

4.4. Întrebuinţarea durabilă a resurselor Patrimoniului Cultural

5. Monitorizarea şi implementarea Strtegiei Patrimoniului Cultural

6. Anexe

6.1. Direcţii de acţiune specifice pentru Monumente arheologice şi arhitecturale (patrimoniul imobil)

6.2. Direcţii de acţiune specifice pentru Muzee, Arhive şi colecţii (patrimoniul mobil)

6.3. Direcţii de acţiune specifice pentru Patrimoniul Imaterial (patrimoniul imaterial şi etnografic)

2

Cadrul general

O Strategie Naţională a Patrimoniului Cultural Naţional ar trebui să includă o cât mai

generoasă definire a dimensiunii culturii şi patrimoniului, astfel încât toţi cei interesaţi, precum şi organismele active din domeniul cultural sau patrimonial, publice sau private,

-şi poată regăsi domeniul propriu de activitate şi modalitatea de a şi-l păstra sau îmbunătăţi. O astfel de Strategie trebuie să contribuie la generarea de performanţe crescute în cadrul operaţional al managementului cultural precum şi la creşterea calităţii sectorului patrimonial prin investiţie durabilă în conservare, training şi management al siturilor.

O Strategie Naţională a Patrimoniului Cultural Naţional ar trebui să includă o cât mai

generoasă definire a dimensiunii culturii şi patrimoniului, astfel încât toţi cei interesaţi,

precum şi organismele active din domeniul cultural sau patrimonial, de stat sau private, să-şi poată regăsi domeniul propriu de activitate şi modalitatea de a şi-l păstra sau îmbunătăţi.

Cultura este un factor fundamental al vieţii sociale:

- dezvoltă potenţialul intelectual la nivel naţional şi capitalul uman în special;

- creează, prin afirmarea diversităţii culturale, o societate deschisă şi conştientă de valoarea celuilalt;

- este mediu al integrării sociale;

- este esenţă a identităţii naţionale;

- este fundamentală pentru cooperarea şi comunicarea interumană;

- este mediu al transformării sociale (mentalitate);

- reduce disparităţile economice între diferite categorii sociale;

- este o dimensiune a civilizării şi civilizaţiei.

Ca factor al dezvoltării economice, cultura determină:

- creşterea calităţii vieţii şi atragerea de investiţii;

- dezvoltarea activităţilor turistice;

- crearea unor noi pieţe de muncă;

- crearea unor industrii culturale;

- dezvoltarea economică prin relaţia sa cu capitalul social;

- definirea funcţiilor economice ale unor regiuni sau oraşe;

- favorizarea migraţiei capitalului uman spre diferite regiun i economice.

Aderarea României la Uniunea Europeană aduce cu sine şi o responsabilitate deosebită a factorilor la nivel naţional în ceea ce priveşte patrimoniul cultural, parte integrantă a

patrimoniului cultural european. În acest context se poate vorbi de o dimensiune mai vastă a patrimoniului cultural implicând, dincolo de prezervarea acestuia, politici speciale

de promovare şi receptare, de creaţie şi afirmaţie culturală. Astfel, în noul context geo-

politic, politicile şi strategiile naţionale sunt în strânsă legătură cu politicile formulate la nivelul european, ele nefiind izolate de politicile economice sau sociale.

3

Deşi lipsit de o tradiţie în spaţiul nostru naţional, rolul important jucat de ONG-urile implicate în sfera patrimoniului cultural sau instituţiile de profil locale nu trebuie neglijat. În acest context Strategia se doreşte a avea un rol important şi în atragerea şi apoi creşterea rolului oferit unor astfel de stakeholderi.

Strategia va acorda o deosebită importanţă grijii şi conservării resurselor culturale, incluzând colecţiile de muzeu, arhivele, siturile şi peisajele şi va atrage atenţia asupra importanţei folosirii resurselor culturale într-un mod durabil şi echilibrat vizând moştenirea patrimonială destinată generaţiilor de mâine. Participarea activă a tuturor actorilor implicaţi, de la nivel public sau privat, va căuta să asigure implementarea integrală a Strategiei.

2. Principii şi Obiective 2.1. Contextul naţional al Strategiei Patrimoniului Cultural

Evaluarea stării de conservare, protejare, punere în valoare a Patrimoniului Cultural Naţional (PCN), efectuată în anul 2005, a identificat mari disfuncţii şi vulnerabilităţi în domeniul patrimoniului din România. Astfel, se consideră necesară elaborarea unei strategii pentru impunerea unor standarde calitative reale pentru organismele sau instituţiile active sau responsabile în domeniul patrimoniului cultural.

Cauzele

patrimoniului sunt:

care

generează

disfuncţii

şi

vulnerabilităţi,

pe

categorii,

în

domeniul

1. neştiinţa şi nepăsarea autorităţilor, absenţa voinţei politice, proasta gestionare a

patrimoniului de către autorităţi;

2. lipsa de educaţie, nerespectarea legislaţiei;

3. imprecizia inventarului şi evidenţei patrimoniului arhitectural;

4. intervenţii neavizate;

5. lipsa fondurilor pentru sprijinirea proprietarilor;

6. lipsa personalului de control din instituţiile publice şi lipsa specialiştilor.

Strategia în domeniul PCN trebuie să aibă la bază ideea că patrimoniul este un factor important pentru păstrarea identităţii valorilor culturale şi naţionale, de dezvoltare durabilă, coeziune şi incluziune socială, cu atât mai mult cu cât România a devenit stat membru al Uniunii Europene.

Tot în acest cadru trebuie menţionate iniţiativele din ultimii ani ale Ministerului Culturii şi Cultelor şi anume Programele sale prioritare: Programului de reabilitare, modernizare şi dotare a aşezămintelor culturale din mediul rural şi mic urban; Programul privind consolidarea, restaurarea şi modernizarea monumentelor istorice din România şi Programul Naţional eGISPAT, realizarea unui sistem informaţional geografic (MIS) pentru protecţia patrimoniului cultural naţional imobil (arheologie şi monumente istorice).

4

2.2. Scopul Strategiei

Scopul strategiei este de a oferi maximă coerenţă şi eficienţă acţiunilor Ministerului Culturii şi Cultelor în sectorul patrimoniului cultural, dar aceasta se poate realiza numai dacă între investiţiile guvernamentale, pe de o parte, şi contribuţiile semnificative ale consiliilor locale, entităţi religioase, organizaţiilor de voluntariat şi ale sectorului privat, pe de altă parte, va dezvolta o simbioză benefică patrimoniului cultural românesc. În acest context, Strategia Patrimoniului Cultural Naţional ar trebui să aibă drept scop final, dincolo de domeniile sau subdomeniile cărora se adresează accesul nemijlocit al oamenilor la viaţa culturală, respectiv, la valorile patrimoniale naţionale.

2.3. Beneficiarii Strategiei

Strategia Ministerului Culturii şi Cultelor în domeniul PCN se adresează în acelaşi timp autorităţilor publice centrale şi locale, tuturor organizaţiilor neguvernamentale, tuturor agenţilor economici autorizaţi în domeniul de activitate, proprietarilor şi deţinătorilor de monumente istorice sub orice titlu, indiferent de regimul de proprietate.

Activităţile şi acţiunile strategiei sunt în beneficiul patrimoniului cultural şi constituie factor de sensibilizare a publicului şi de educaţie culturală a tineretului. Şansa obţinerii acestui deziderat nu este alta decât promovarea unui prgram conjugat de percepere a valorilor patrimoniului cultural naţional din România, care să adreseze publicului valori ale patrimoniului cultural naţional, atât din categoria valorilor culturale ale monumentelor istorice, cât şi din cea a patrimoniului cultural mobil sau a patrimoniului cultural imaterial, de care nu pot fi separate.

Implementarea prezentei strategii poate avea efecte economice şi sociale pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung prin educarea şi formarea cultului pentru valorile culturale reale ale patrimoniului cultural.

2.4. Perioada de implementare

Perioada de implementare a principalelor elemente ale Strategiei este estimată pentru intervalul 2008-2013 în funcţie de nivelul de competenţă de aplicare, respectiv, doar la Ministerul Culturii şi Cultelor sau de necesitatea colaborării şi cu alte autorităţi implicate.

2.5. Principii generale ale Strategiei Patrimoniului Cultural

Principiile Strategiei pornesc de la drepturile culturale de bază, principii fundamentale la nivelul Uniunii Europene şi care sunt în acelaşi timp drepturi individuale şi drepturi colective:

- dreptul la acces la viaţa culturală

- dreptul de participare la viaţa culturală

5

Diferite

interguvernamentale au permis conturarea teoretică a sferei de cuprindere a drepturilor culturale care, în afara celor două drepturi de bază sus-menţionate, ar trebui să cuprindă:

adoptate în cadrul organizaţiilor

instrumente

politice

şi

juridice

- dreptul la respectul identităţii culturale

- dreptul fiecărei persoane de a se identifica cu o comunitate culturală

- dreptul de acces la patrimoniul cultural

- dreptul la protecţia activităţilor creatoare

- dreptul la protecţia proprietăţii intelectuale

- dreptul la educaţie, inclusiv la educaţia artistică şi la educarea pentru artă

- dreptul de a desfăşura în mod liber activităţi culturale, inclusiv dreptul la mobilitate a creatorilor şi artiştilor şi a creaţiilor lor

Apare evident faptul că drepturile culturale recunosc şi protejează nu numai identitatea culturală, ci şi diversitatea culturală şi, în acelaşi timp, recunosc legătura indisolubilă a acestora cu dezvoltarea economică şi socială. Drepturile culturale sunt nu numai drepturi fundamentale de sine stătătoare, ci şi parte

indivizibilă a drepturilor civile, politice, sociale şi economice. Din această perspectivă, pe plan internaţional, au fost formulate o serie de principii, care trebuie să se regăsească în politicile culturale ale fiecărei ţări:

- Fiecare are dreptul să-şi satisfacă drepturile culturale

- Satisfacerea drepturilor culturale este indispensabilă demnităţii şi dezvoltării persoanei

- Fiecare individ are dreptul de a participa la viaţa culturală a comunităţii

- Recunoaşterea şi protejarea diversităţii culturale şi lingvistice este o obligaţie a fiecărui stat

Astfel, statul, prin intermediul strategiilor culturale, al politicilor sale publice, are obligaţia de a recunoaşte, proteja şi promova drepturile culturale şi de a asigura condiţiile pentru ca fiecare persoană să-şi poată exercita liber şi nestânjenit aceste drepturi.

Principii fundamentale ale Strategiei:

a. Participarea cetăţenilor:

- patrimoniul cultural este indispensabil pentru o viaţă echilibrată şi completă;

- orice cetăţean român şi vizitator al României are acces la patrimoniul cultural naţional,

dar şi datoria de aproteja patrimoniul cultural şi dreptul de a vbeneficia de el prin învăţare

şi recreere;

- fiecare generaţie are datoria de a proteja acest patrimoniu şi de a-l face accesibil pentru generaţiile viitoare şi pentru întreaga omenire, ca bun universal.

b. Îmbunătăţirea administraţiei în sectorul Patrimoniului Cultural

Ministerul Culturii şi Cultelor, precum şi alte autorităţi centrale avizate au datoria menţinerii instituţiilor administrative cu scopul asigurării că patrimoniul este protejat, administrat, conservat şi accesibil, în cea mai potrivită manieră cu putinţă.

6

Aceste instituţii ar trebui să garanteze:

- reducerea birocraţiei în domeniul administraţiei privind documentele patrimoniului cultural; - urmărirea şi adaptarea cadrului legislativ la nevoile reale şi actuale, inclusiv la normele internaţionale din domeniu; - supravegherea şi monitorizarea acţiunilor din domeniu. Ministerul Culturii şi Cultelor, prin instituţiile abilitate, va trebui să se asigure dacă protecţia, promovarea şi accesibilitatea patrimoniului cultural reprezintă o prioritate în ceea ce priveşte deciderea politicilor publice din toate domeniile de activitate din România. Nevoia de investiţie în întărirea capacităţii administrative în sectorul primordial trebuie susţinută. Cheltuielile de investiţie în resursele patrimoniale (inclusiv pentru personalul aferent) ar trebui să crească pentru a satisface nevoile financiare ale sectorului patrimonial cultural prin evidenţierea în studii sau alte tipuri de informări privind importanţa sectorului şi efectele sale benefice asupra altor sectoare economice, precum turismul sau contribuţia sa la bunăstarea socială şi educaţională.

c. Dezvoltarea resurselor culturale

Protejarea patrimoniului cultural impune cercetarea, studierea, interpretarea şi prezentarea acestuia, astfel încât să se găsească formula optimă de apreciere a sa şi de recunoaştere a aportului adus la nivel incluziunii sociale şi al creşterii economice. Pentru ca patrimoniul cultural să devină o bază a acţiunilor prezentate este nevoie ca el să fie îngrijit, documentat, protejat, conservat şi făcut accesibil, la nivel fizic şi intelectual. De aceea, se impun măsuri de prevenire şi punerea în aplicare a unor măsuri împotriva deteriorării patrimoniului cultural.

d. Folosirea durabilă a resurselor patrimoniului

Proprietatea şi folosirea resurselor patrimoniului cultural trebuie făcută într-o manieră durabilă şi aplicând principii ale conservării integrate, prin:

-corelarea activităţilor culturale (sau privind patrimoniul cultural) între diferiţi actori implicaţi, precum cei guvernamentali, reprezentanţii sectorului privat şi de voluntariat; -luarea în considerare a factorului social al comunităţilor existente şi a economiei care le poate susţine în timp pentru proiectele ce implică iniţiative în domeniul patrimoniului cultural; -promovarea şi aducerea la cunoştinţă a importanţei bogăţiei patrimoniului cultural şi responsabilitatea fiecăruia de a participa la protejarea sau utilizarea controlată abunurilor patrimoniului cultural; -promovarea unor politici fiscale şi financiare în beneficiul patrimoniului cultural.

7

3. Patrimoniul Cultural Naţional al României 3.1. Patrimoniul Cultural Naţional al României: Evaluarea Resurselor

Patrimoniul Cultural Naţional reprezintă ansamblul resurselor moştenite, identicate ca atare, indiferent de regimul de proprietate asupra acestora, şi care reprezintă o mărturie şi o expreise a valorilor, credinţelor şi tradiţiilor aflate în continuă evoluţie; patrimoniul cultural naţional cuprinde toate elementele rezultate din interacţiunea dintre factorii umani şi naturali, de-a lungul timpului.

Unitatea acestui domeniu şi a subdomeniilor care îl alcătuiesc nu a fost întotdeauna evidentă. Ea a devenit perceptibilă, pe plan mondial, abia în ultimele patru decenii, constatându-se statistic faptul că măsurile luate în unul dintre subdomenii înteracţiona cu celelalte. Astfel, este înţeles faptul că orice acţiune asupra uneia dintre componentele patrimoniului are influenţă asupra altor componente aflate în aceeaşi arie geografică, indiferent dacă acestea sunt sau nu părţi ale patrimoniului natural sau cultural, ale patrimoniului material sau imaterial, ale patrimoniului mobil sau imobil.

Pe de altă parte, din raţiuni care ţin de o mai logică şi coerentă administrare a patrimoniului, au fost concepute reglementări de natură juridică şi norme având scop funcţional, care permit gestionarea bunurilor de patrimoniu de acelaşi tip, prin aceleaşi metode, indiferent de aria geografică în care acestea se găsesc. Aşadar, avantajul unei asemenea concepţii privind patrimoniul este acela că el duce la evidenţierea unor politici care trebuie să facă parte dintr-o strategie naţională privind conservarea, administrarea şi punerea sa în valoare, atât la nivelul unităţilor regionale, cât şi la cel al categoriilor de bunuri. Pentru a asigura succesul unei atare strategii, aceste politici publice trebuie intercorelate, astfel încât să permită o dezvoltare armonioasă a teritoriului şi o punere în valoare echilibrată a resurselor culturale şi naturale ale ţării.

Priorităţi generale ale Ministerului Culturii şi Cultelor privind Patrimoniul Cultural Naţional:

- Realizarea evaluării şi asigurării bunurilor din patrimoniul cultural prin Inventarierea Patrimoniului Cultural Naţional reprezintă fundamentul politicilor publice în domeniul patrimoniului şi are drept consecinţe implicite cunoaşterea şi creşterea gradului de protecţie al patrimoniului. Se vor folosi toate mijloacele tehnologice care permit gestionarea eficientă a acestui tip de informaţie (tehnologia GIS, aplicaţii informatice specializate pentru gestiunea muzeelor etc.). - Codul Patrimoniului Cultural Naţional va reprezenta sinteza experienţei de aproape cinci ani de aplicare a legislaţiei privind protejarea monumentelor istorice şi a siturilor arheologice, a patrimoniului cultural naţional mobil, patrimoniului imaterial, perioade în care legislaţia existentă a fost periodic modificată şi completată au pus în evidenţă unele necorelări în definirea unor termeni, denumiri de acte sau documente pe care Ministerul Culturii şi Cultelor sau instituţiile sale le emit. Corelarea Codului Patrimoniului cultural naţional cu Codul Construcţiilor în domeniul protejării patrimoniului imobil (monumentelor istorice).

8

- Realizarea unui sistem informaţional operativ şi eficient între instituţiile din

subordinea Ministerului, dar şi cu alte instituţii cu atribuţii în domeniul protecţiei patrimoniului (Poliţie, Vămi, Poliţie de frontieră).

- Realizarea unui amplu program de popularizare a patrimoniului, cu accent

deosebit pe categoriile înscrise în diferitele liste ale UNESCO (patrimoniu imobil şi cel

imaterial) şi europene.

- Finalizarea setului de norme şi reglementări de aplicare alegislaţiei existente.

- Asigurarea spaţiilor şi a condiţiilor tehnice necesare pentru funcţionarea instituţiilor subordonate. - Asigurarea spaţiilor necesare şi a condiţiilor tehnice şi de conservare a fondurilor

aflate în arhiva gestionată de Institutul Naţional al Monumentelor Istorice.

Cu această ocazie, urmează ca întregul sistem al protejării patrimoniului cultural naţional să fie corelat cu unele prevederi din reglementări europene şi internaţionale.

Priorităţi în sub-domeniile Patrimoniului Cultural Naţional o mare parte dintre acestea se regăsesc în Strategia de contracarare a acţiunilor care generează efecte negative asupra protejării şi conservării patrimoniului cultural naţional:

- sporirea numărului de angajaţi pentru a răspunde nevoilor reale identificate;

- specializarea personalului (în domeniul monumentelor istorice, unde e vorba de verificarea proiectelor şi execuţiei pe şantiere este necesară angajarea unor profesionişti deja pregătiţi în domeniul restaurării monumentelor istorice şi urbanismului, iar acest lucru nu e posibil decât prin crearea unui corp de specialişti în domeniul protejării monumentelor, cu un statut şi o salarizare diferite de cel al funcţionarului public bugatar);

- sprijinirea înfiinţării de şcoli / cursuri de calificare, specializate pentru meserii din domeniul restaurării şi crearea, în cadrul ONMI a unui corp propriu de muncitori calificaţi, care pot interveni prompt în cazul intervenţiilor urgente de salvare a monumentelor în pericol;

- dotarea cu aparatură necesară;

- inventarierea şi evaluarea bunurilor patrimoniului cultural naţional;

- asigurarea spaţiilor pentru serviciile deconcentrate şi Direcţiei Monumentelor Istorice atât pentru funcţionare cât şi pentru arhivarea documentaţiilor;

- armonizarea legislaţiei şi realizarea Codului Patrimoniului Naţional;

- actualizarea permanentă a bazelor de date.

Părţile implicate în implementarea Strategiei

Părţile implicate în implementarea Strategiei Ministerului Culturii şi Cultelor în domeniul protejării monumentelor istorice, după caz, sunt:

- instituţii ale autorităţilor publice centrale dintre care: Ministerul Transporturilor, MDLPL, MIMMCTPL, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, respectiv: Inspectoratul General al Poliţiei, Inspectoratul de Stat în Construcţii, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi Ministerul Afacerilor Externe şi serviciile deconcentrate ale acestora.

- Autorităţile publice locale / judeţene şi instituţiile subordonate ale acestora.

9

- Instituţiile deconcentrate sau subordonate ale Ministerului Culturii şi Cultelor, respectiv, Direcţiile Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional şi a municipiului Bucureşti, precum şi cele subordonate, specializate precum: Institutul Naţional al Monumentelor Istorice şi Oficiul Naţional al Monumentelor Istorice, Institutul de Memorie Culturală (cIMeC), CSCDC, CPPC, muzee, universităţi şi institute de arheologie ale Academiei Române, Centrul pentru promovarea şi Conservarea Culturii Tradiţionale, Centrele de Cultură.

- Organizaţiile neguvernamentale constituite în România, dintre care Comitetul Naţional ICOMOS, Uniunea Naţională a Restauratorilor de Monumente Istorice din românia, Asociaţia Restauratorilor de Monumente Istorice din Transilvania, Uniunea Arhitecţilor din românia, Ordinul Arhitecţilor din România, Registrul Urbaniştilor din România, Asociaţia Colecţionarilor de Artă, Asociaţii susţinătoare ale instituţiilor muzeale.

Rolul MCC şi al instituţiilor publice în domeniu este acela de a asigura condiţiile favorabile creaţiei culturale şi protejăriipatrimoniului cultural, având ca principal obiectiv îmbunătăţirea constantă a cadrului legislativ, instituţional şi de finanţare a domeniului cultural.

Analiză SWOT a Patrimoniului Cultural Naţional

Puncte forte:

● existenţa unui ansamblu bogat şi divers de bunuri cu valoare de patrimoniu cultural, repartizate în mod echilibrat în plan teritorial;

● existenţa unui cadru complet şi coerent de reglementare juridică a domeniului;

● programe naţionale şi regionale pentru cercetarea, conservarea şi restaurarea obiectivelor patrimoniului cultural;

● crearea de noi locuri de muncă şi diversificarea tipologiei ocupaţionale în domeniul

cercetării, conservării, restaurării, utilizării şi reutilizării monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice sau a altor obiective ale patrimoniului cultural;

● intensificarea consumului şi diversificarea pieţelor interesate de bunurile şi de serviciile din domeniu;

● constituirea de reţele informatice specializate, în vederea facilitării accesului şi a

structurării ofertei de servicii;

● extinderea şi permanentizarea colaborărilor bilaterale, regionale şi internaţionale în scopul protejării şi punerii în valoare a patrimoniului cultural naţional;

existenţa personalului de specialitate

baza materială existentă (depozite, aparatură, spaţii expoziţionale, laboratoare de

restaurare) asigurarea funcţionării prin finanţare de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.

Puncte slabe:

● având în vedere importanţa specialiştilor şi a meşterilor cu meserii tradiţionale în procesul de protejare şi punere în valoare a patrimoniului cultural, insuficienţa

10

programelor de formare şi de specializare a resurselor umane prin învăţământul formal şi

prin cel paraformal reprezintă o slăbiciune importantă în atingerea obiectivelor strategice;

● lipsa unor preocupări sistematice ale autorităţilor publice locale privind reinserţia

monumentelor istorice în spaţiul comunitar şi valorizarea potenţialului lor ca factor de creştere a calităţii vieţii populaţiei;

● lipsa unei abordări intersectoriale privind punerea în valoare a patrimoniului cultural,

îndeosebi în relaţie cu turismul şi industria hotelieră, construcţiile civile, transporturile, alte servicii pentru consumator,

● insuficienţa personalului de specialitate în domeniul managementului de proiecte sau

managementului cultural (de ex.: Direcţie a monumentelor Istorice care avea în 2003 cca. 25 specialişti – azi include 7, total insuficienţi, atâta timp cât nici DCCPCN judeţene nu au în compunere Serviciile pt. Monumente Istorice ce trebuiau înfiinţate conf. Legii

422/2004);

● deficienţe strategice şi manageriale sub aspectul perceperii şi promovării activităţilor culturale drept produse destinate consumului cultural, relevate în:

- activitate de promovare redusă;

- schimburi culturale reduse, la nivel naţional şi în special internaţional;

- activitate culturală redusă în raport cu potenţialul patrimoniului deţinut;

- activitate redusă de fund-raising;

- lipsa studiilor şi cercetărilor constante asupra publicului;

- număr redus de parteneriate (cu autorităţile locale, organizaţii non- guvernamentale, alte instituţii, mass-media)

- implementarea extrem de redusă a normelor şi metodologiilor specifice de actualitate la nivel european;

- insuficienţa formelor de asociere, în afara cadrului instituţional a specialiştilor în domeniul patrimoniului.

Oportunităţi:

- Fondurile Structurale;

- lipsa din programa şcolară a unor domenii ce ar putea fi acoperite prin educaţie culturală (de ex.: Cursuri de istoria arhitecturii şi protejarea monumentelor istorice), complementaritatea cu sistemul de învăţământ, în anumite direcţii;

- concurenţa scăzută în oferta culturală;

- existenţa programelor de finanţare naţionale şi internaţionale altele decât cele din Fondurile Structurale;

- poziţionare favorabilă pentru includerea în circuite turistice.

Ameninţări:

a. Riscuri naturale

Pentru trei categorii de risc natural (seismele 1 , alunecările de teren şi inundaţiile) există

studii precum „zone de risc natural” (din cadrul Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional, secţiunea a V-a zone de risc natural).

b. Riscuri antropice

1 Harta privind clasificarea riscului seismic al României este în curs de elaborare, iar INMI va realiza actualizarea permanentă a acesteia.

11

Riscurile antropice sunt considerate principalele ameninţări la adresa monumentelor

istorice.

următoarele ameninţări:

Comitetului Român ICOMOS plasează pe primele locuri

Un

raport

al

1. abandonarea monumentelor sau obiectivelor patrimoniului cultural de către autorităţile locale, proprietarii şi administratorii acestora (persone fizice şi juridice, clerul);

2. birocraţia excesivă;

3. lipsa de claritate în atribuirea responsabilităţilor şi lipsa revizuirii legislaţiei la capitolul sancţiuni şi aplicarea acestora;

4. vandalismul şi furtul;

5. lipsa de control asupra noilor construcţii ce alterează mediul tradiţional şi lipsa documentaţiilor de urbanism cu reglementări de intervenţie în zonele istorice protejate, aflate în sarcina autorităţilor publice locale;

6. pierderea interesului publicului;

7. scăderea alocaţiilor bugetare şi, implicit, a posibilităţilor de finanţare;

8. neincluderea în circuitele culturale europene sau internaţionale;

9. interesul scăzut al mass-mediei pentru evenimentele culturale;

10. scăderea interesului privind colaborarea cu ministere ale culturii din ţările cu tradiţie în protejarea patrimoniului sau alte organizaţii internaţionale pentru facilitarea schimburilor între specialişti – cursuri, masterate, doctorate etc.

Fie naturale sau antropice, riscurile menţionate se pot cumula într-un risc al degradării.

Măsurile de evitare a riscurilor privind inundaţiile şi alunecările de teren care pot afecta monumentele istorice, se prevăd în Planurile de Amenajare a Teritoriului Judeţean şi în Planurile Urbanistice generale ale localităţilor şi vor fi urmărite cu prioritate la avizarea acestora atât de Direcţia Generală Patrimoniu Cultural Naţional – Direcţia Monumentelor Istorice şi Arheologie şi de către Direcţiile pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional judeţene şi a municipiului Bucureşti, conform competenţelor.

3.1.1. Monumente arheologice şi arhitecturale (patrimoniu imobil) Context Societatea reevaluează constant valoarea monumentelor şi categorii noi de monumente se pot afirma. Patrimoniul cultural imobil constituie cea mai valoroasă componentă a patrimoniului cultural, atât în ceea ce priveşte valoarea materială directă, cât şi în raport cu posibilităţile de inserţie a unor componente extra-culturale. Trebuie menţionat că patrimoniul cultural imobil este o sintagmă care desemnează ceea ce, în termeni generici, poartă numele de monumente istorice, categorie ce include nu doar monumentele, ci şi ansamblurile şi siturile istorice. Toate aceste delimitări şi definiţii sunt foarte clar stabilite prin intermediul unui corp de norme complet şi coerent formulat, care are în vedere întregul set de operaţiuni (cercetare, evidenţă, conservare, restaurare, punere în valoare) care alcătuiesc opera de protejare a patrimoniului cultural imobil. Mai mult decât atât, chiar legea cadru în domeniu stabileşte că protejarea monumentelor istorice este parte componentă a

12

strategiilor de dezvoltare durabilă economico-socială, turistică, urbanistică şi de amenajare a teritoriului, la nivel naţional şi local.

Trebuie menţionat că, potrivit prevederilor Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, cu modificările şi completările ulterioare, monumentele istorice sunt monumentele, ansamblurile şi siturile istorice (aşa cum fiecare dintre aceste categorii este definită în lege) care sunt clasate în două grupe: grupa A (monumente istorice de valoare naţională şi universală) şi grupa B (monumente reprezentative pentru patrimoniul cultural local).

Monumentele pot fi împărţite în categorii tipologice, aşa cum sunt ele menţionate şi în Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional (Secţiunea a III-a Zone Protejate), tipologice care nu respectă întocmai categoriile stabilite de Legea nr. 422/2001, dar reprezintă o abordare pragmetică a domeniului:

1.

Monumente arhitecturale

a)

Cetăţi;

b)

Ansambluri curţi domneşti;

c)

Viserici fortificate – cetăţi;

d)

Castele, conace, palate;

e)

Cule;

f)

Clădiri civile urbene;

g)

Ansambluri urbane;

h)

Biserici din lemn;

i)

Muzee etnografice în aer liber;

j)

Biserici rupestre;

k)

Biserici şi ansambluri mânăstireşti;

l)

Arhitectura industrială; amenajări căi de comunicaţie;

m)

Monumente de arhitectură populară (locuinţe săteşti);

n)

Ansambluri tradiţionale rurale.

2.

Monumente arheologice:

a)

Complexe paleolitice;

b)

Aşezări neolitice şi eneolitice;

c)

Aşezări şi necropole din epoca bronzului;

d)

Fortificaţii şi aşezări din prima epocă a fierului (hallstattiene);

e)

Fortificaţii dacice;

h)

Oraşe antice;

i)

Edificii;

j)

Monumentele medievale identificate pe baza cercetărilor arheologice;

k)

Rezervaţii arheologice cuprinzând situri cu niveluri de locuire pe perioade

îndelungate – aşezări şi necropole.

Majoritatea monumentelor cu o valoare istorică, artistică sau arhitecturală se află în proprietatea publică şi sunt administrate de diferite entităţi publice (din partea administraţiei publice locale sau administraţiei bisericeşti). Totuşi stakeholderii care ar

13

trebui să aibă o importanţă egală sunt comunitatea locală, biserica sau cultul implicat (în cazul monumentelor religioase), ONG-urile şi reprezentanţii sectorului privat.

Conform unui studiu din 2005, situaţia monumentelor istorice se prezenta astfel: 26,900 monumente istorice, dintre care: 75% dintre monumente sunt în pericol, iar 35% dintre monumente sunt degradate.

Monumentele de excepţie de pe teritoriul României pot fi desemnate drept monumente culturale. Se recomandă folosirea acestui instrument legal în vederea asigurării unei protecţii minime monumentelor naţionale prezervând astfel patrimoniul pentru generaţiile prezente şi viitoare.

Deşi în România există o tradiţie a monumentelor şi a muzeelor, trebuie făcută diferenţa între diferite perioade istorice şi motivele mai puţin obiective care au stat la baza considerării unui obiectiv drept valoric şi de interes naţional sau internaţional (de exemplu criteriile valorizării monumentelor în perioada regimului comunist).

Un număr de monumente ale patrimoniului cultural naţional al României sunt incluse în Lista UNESCO a Patrimoniului Mondial (Bisericile cu pictură murală din nordul Moldovei din prima jumătate a secolului al XVI-lea, Ansamblul bisericilor de lemn din Maramureş, Mănăstirea Hurezi, Situri săteşti cu biserici fortificate din Transilvania, Fortăreţe dacice din munţii Orăştiei, Centrul istoric Sighişoara). Este important de menţionat faptul că se impune pregătirea unor planuri de management pentru fiecare dintre aceste monumente UNESCO şi alte monumente importante asigurând astfel o planificare pe termen lung, care să includă conservarea şi protecţia lor. Aceasta este responsabilitate nu numai faţă de UNESCO dar şi faţă de comunitatea mondială.

În acest cadru, este nevoie ca noi parteneri să se implice în vederea sprijinirii sectorului public. Se poate astfel propune ca anumite consilii locale sau ONG-uri să devină administratori recunoscuţi ai proprietăţilor culturale în mod legal, printr-un procedeu de transferare a responsabilităţii conservării unui anumite proprietăţi culturale (un act de tutelă) în schimbul unei părţi din venitul generat. De asemenea, dincolo de aceasta, deja în contextul legislativ actual, toate entităţile implicate ar putea juca un rol important în conservarea monumentelor arheologice şi arhitecturale prin sensibilizarea publicului în privinţa valorii acestor bunuri culturale.

Se va lua în considerare înfiinţarea unui fond de restaurare a acestor obiective sau monumente, care pot fi apoi transformate. De asemenea, ele pot fi folosite simultan, ca Centre Culturale deschise publicului.

Ministerul Culturii şi Cultelor va lua în considerare o reformă legislativă astfel încât să fie încurajată conservarea clădirilor vechi istorice care în prezent nu se află într-o stare de conservare deosebită. Proprietarii individuali ai monumentelor istorice, locuitorii României, consiliile locale şi comunităţile în general vor deţine un rol mult mai activ ca parteneri şi administratori ai mediului istoric.

14

De asemenea consiliilor locale li se va recomanda introducerea unor posibilităţi de sancţionare legală a proprietarilor particulari ai unor monumente astfel încât să fie menţinute la un standard minim stabilit legal şi să se integreze peisajului urban sau rural din care face parte.

3.1.2. Muzee, Arhive şi Colecţii (patrimoniul mobil) Context În această categorie putem include toate acele elemente ale proprietăţii culturale mobile deţinute public, aflate în proprietate privată sau în proprietatea unor entităţi religioase. Patrimoniul cultural muzeal beneficiază de un cadru legislativ complet, care reglementează atât modul de orgenizare şi funcţionare al muzeelor şi colecţiilor publice, cât şi modalităţile de protejare a bunurilor culturale mobile.

Patrimoniul cultural imobil face referire la tipurile de muzee:

de artă;

de arheologie şi istorie;

de ştiinţă şi istorie;

de etnografie şi antropologie;

specializate.

Este important să se precizezefaptul că valoa rea acestor proprietăţi creşte când un element individual este parte a unui grup original sau când acesta aparţine unei colecţii, într-un muzeu sau într-o arhivă. În mod asemănător, valoarea unui articol creşte dacă este păstrat în locaţia originară.

Ministerul Culturii şi Cultelor, prin reprezentanţii săi instituţionali, are responsabilitatea de a-şi exercita competenţa de supraveghere în numele statului şi paote aplica legea în privinţa protejării patrimoniului mobil. Chiar dacă există deja prevederi legale, o atenţie deosebită va trebui acordată arhivelor cu valoare culturală patrimonială, incluzând arhive digitale din media modernă. Astfel de eforturi se desfăşoară deja la nivelul Uniunii Europene.

Inventarul patrimoniului mobil trebuie să includă patrimoniul religios, proprietăţile deţinute de fundaţii, sau cele aflate în proprietate privată constituie o importantă, dar puţin înţeleasă, resursă naţională. Lipsa unui dialog constructiv între proprietarii privaţi şi entităţile statului poate determina pierderea unor oportunităţi capabile să asigure conservarea adecvată, studierea şi apreciaerea într-o proporţie mai mare a acestora. Ridicarea standardelor de către muzee trebuie să devină o prioritate în toate aspectele în toate aspectele activităţi lor, de la tehnicile de conservare la documentări ale colecţiilor, management, tehnici de expunere, cât şi cu privire la serviciile oferite vizitatorilor. Muzeele care nu au resursele în a aîncepe îmbunătăţirea sau promovarea lor pot apela la resurse ale comunităţilor locale sau ale ONG-urilor, ce pot deveni o alternativă viabilă. Se vor lua iniţiative pentru îmbunătăţirea interacţiunii dintre entităţile administraţiei centrale şi instituţiile culturale locale, în prezent, aceasta fiind sporadică. Aceesul public la muzee poate fi, de asemenea, neechilibrat. Este nevoie de îmbunătăţirea accesului persoanelor cu dizabilităţi sau introducerea unor programe atractive pentru

15

copii. Tot în acest context se pot institui facilităţi de acces pentru persoane care provin dintr-un mediu social defavorizat. Lipsa inventarierilor şi a zonelor de stocare separate aduc dificultăţi logistice publicului doritor în a accesa documentele deţinute de muzee sau de arhive. Având în vedere că multe muzee, colecţii şi biserici nu sunt suficient de bine protejate împotriva unor potenţiale activităţi criminale şi de asemenea pot apărea alte pericole la adresa integrităţii lor, precum incendiile sau inundaţiile, se poate recomanda introducerea obligatorie a unor asigurări pentru astfel de situaţii, iar parte a costurilor să fie suportată din fonduri publice. Pentru o mai bună imagine asupra situaţiei actuale, statisticile cu aprivire la aceste incidente, referitoare la muzeele publice sau private din România sau proprietăţi ale bisericii trebuie adunate din diferite surse şi compilate într-un document global pentru a induce măsurile ce se impun prin programe specifice de prevenţie.

3.1.3.Patrimoniul imaterial Context Patrimoniul imaterial poate include toate acele aspecte culturale diferite ale vieţii moştenite din trecut care definesc modul de viaţă al diferitelor societăţi. Acestea pot face referire la practici locale, obiceiuri şi credinţe şi deseori sunt exprimate în şi prin limbaj, activităţi sociale, politice şi economie şi prin activităţi simbolice şi ritualuri ale diferitelor comunităţi. În accepţiunea general recunoscută a termenului, prin patrimoniu cultural imaterial se înţelege ansamblul de practici, reprezentări, expresii, cunoştinţe, abilităţi pe care comunităţile, grupurile şi indivizii le recunosc ca făcând parte din moştenirea lor culturală, transmisă din generaţie în generaţie şi recreată în permanenţă.

Patrimoniul cultural imaterial se regăseşte în special în următoarele domenii:

tradiţii şi expresii orale – limba ca principalul lor vector;

aqrtele spectacolului;

practici sociale, ritualuri şi evenimente festive;

cunoştinţe şi practici legate de natură şi univers;

artizanatul tradiţional ş.a.

Patrimoniul cultural imaterial reprezintă un domeniu de interes pentru politicile culturale, materializat la nivel legislativ prin stabilirea de responsabilităţi specifice pentru o serie de instituţii şi aşezăminte de cultură (muzee, cămine culturale, centrul naţional şi centrele judeţene pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale, şcoli populare de artă, case de cultură, universităţi populare, formaţii şi ansambluri artistice) şi prin crearea unei reţele de instituţii de învăţământ formal pentru arte şi meserii tradiţionale.

Conform unor sondaje, în domeniul patrimoniului imaterial, s-au identificat o serie de recomandări:

Artizanatul şi celelalte forme de exprimare a tradiţiilor trebuie susţinute în vederea reinserţiei lor în cotidian şi ca element al modului de viaţă comunitar.

Turismul cultural trebuie să valorizeze în mai mare măsură această resursă.

16

Artizanatul reprezintă o industrie culturală ce poate fi dezvoltată cu succes în multe zone, ca mijloc de dezvoltare economică şi culturală a regiunilor şi localităţilor.

Cultivarea specificului zonal şi revitalizarea unor meserii tradiţionale este o pârghie pentru promovarea diversităţii, pentru dezvoltarea ofertei şi pentru extinderea consumului acestor produse de la comunitate la un public mai larg, ce poate fi atras prin turism şi prin forme complexe de comercializare.

Stakeholderii în sectorul patrimoniului imaterial sunt foarte diverşi: de la instituţiile specializate în sectorul patrimonial până la universităţi şi agenţii de promovare a turismului sau a imaginii României, dar se pot include şi cluburi, organizaţii culturale, ONG-urile şi Consiliile Locale.

De cele mai multe ori lipseşte totuşi o cercetare la scară largă a acestei categorii patrimoniale. În cele mai multe cazuri cercetările nu sunt actuale, iar această situaţie poate da impresia generaţiilor tinere că subiectul este irelevant aplicat realităţii lor, însă, în acord cu prevederi ale Uniunii Europene, importanţa deosebită a patrimoniului imaterial poate fi redată de interacţiunea la nivelul comunităţilor locale aparţinând unor grupuri etnice sau străine (migranţi) sau în definirea unei identităţi culturale naţionale sau locale.

De asemenea, este o mare cerere în ceea ce priveşte redescoperirea unor abilităţi legate de muzica tradiţională, meşteşuguri, limbă, bucătăria românească şi ritual. Lipsa de autenticitate este probabil cea mai mare ameninţare la adresa dezvoltării acestui sector, atâta timp cât conduce la o posibilă falsificare a acestui tip de produs cultural şi la o devalorizare a conceptului de patrimoniu imaterial.

Pentru perioada 2008-2013, obiectivele strategice cu privire la patrimoniul cultural imaterial sunt:

1. asigurarea viabilităţii patrimoniului cultural imaterial;

2. respectarea şi protejarea tuturor formelor şi modalităţilor de exprimare, inclusiv prin prevenirea dispariţiei sau distrugerii unora dintre acestea;

3. revalorizarea şi reinserţia patrimoniului imaterial în viaţa comunităţilor umane şi a indivizilor, în special a tinerelor generaţii;

4. protejarea originii, a originalităţii, aautenticului, precum şi a drepturilor

comunităţilor în care aceste forme de expresie culturală au luat naştere şi a artizanilor care le (re)crează, le perpetuează şi le transmit; În contextul procesului de globalizare, componentele patrimoniului imaterial din România pot contribui la promovarea diversităţii, la satisfacerea „foamei de noi conţinuturi”, la dezvoltarea dialogului între culturi şi a relaţiilor între comunităţi şi între indivizi.

17

3.1.4. Peisajele Culturale Context România este semnatara a Convenţiei Europene a Peisajului (la 20 octombrie 2000) şi a ratificat această Convenţie prin Legea nr. 451/8 iulie 2002.

Peisajele sunt spaţiile folosite de societate şi sunt legătura dintre istoria trecutului cu cea a prezentului, o istorie a identităţii. Peisajul Cultural este suma unor factori diverşi şi a unor valori diverse care pot include impactul estetic şi vizual, economic, valorizarea scenică, precum şi procesele istorice, ecologice şi geologice. Referindu-ne la peisaj trebuie să ţinem cont de toate valorile implicite integrate în peisaj. Acest aspect denotă că este nevoie de o abordare multidisciplinară, care să implice numeroşi stakeholderi. Peisajul Cultural este probabil bunul cultural cu cea mai mare participare a cetăţenilor, astfel încât fiecare se poate califica drept un stakeholder în cadrul peisajului cultural.

Odată cu sensibilizarea populaţiei la problemele de mediu, conştiinţa publică, în ceea ce priveşte valoarea peisajelor culturale, creşte. O altă mare provocare o reprezintă conflictul dintre valorile economice şi cele de conservare prin utilizarea resurselor existente neechilibrat. De asemenea, centrele urbane istorice sunt supuse riscului degradării atunci când se impun factori economici pot determina investiţii în infrastructura transportului sau construcţiilor. În multe cazuri problemele de structură afectează durabilitatea în timp a întregului obiectiv arhitectural sau a peisajului în care se integrează.

Este responsabilitatea Ministerului Culturii şi Cultelor să protejeze peisajul cultural prin adoptarea de legi specifice.

3.2. Patrimoniul Cultural – factor de creştere socială şi economică. 3.2.1. Rolul administraţiei locale, ONG-urilor şi reprezentanţilor sectorului privat Context ONG-urile şi administraţia locală pot contribui la conservarea patrimoniului cultural. Odată stabilită această premisă se consideră că este necesară încurajarea implicării lor continue în managementul direct al siturilor şi colecţiilor sau alte obiective de patrimoniu.

Reţelele de colaborare dintre administraţia locală şi ONG-uri pe probleme de patrimoniu cultural sunt încurajatoare, însă încă destul de limitate. Se resimte nevoia extinderii lor în scopul consolidării unei astfel de legături, iar o unealtă importantă poate fi însuşi suportul legislativ. Aceste entităţi sunt invitate să ajute în special acele zone unde instituţiile publice nu pot acoperi nevoile locale din insuficienţa resurselor umane şi financiare.

Rolul tradiţional al sectorului privat în domeniul patrimoniului cultural a fost acela de sponsor al proiectelor individuale, implicând de obicei activităţi de conservare a importante monumente naţionale sau locale. Această abordare parţială a sponsorizării private în domeniul cultural arată semnele unei transformări graduale în favoarea unor iniţiative mai structurate şi pe termen lung. O soluţie propusă în acest context este

18

„adoptarea” obiectivelor patrimoniului cultural de către întreprinderi sau companii

private, o astfel de măsură fiind benefică la nivel local şi putând deveni fundamentul unei comunităţi solide cu o dimensiune economică puternică.

O formă deja prezentă a acestui tip de colaborare o reprezintă numărul crescut al

atracţiilor patrimoniului cultural care sunt administrate privat, inclusiv muzeele private.

Administraţia locală, ONG-urile şi sectorul privat pot constitui parteneriate importante pentru instituţiile publice responsabile în dezvoltarea sectorului patrimoniului cultural.

3.2.2. Acees, Prezentare şi Conservare. Context. Accesul public este fundamental în managementul patrimoniului cultural. Activităţile de conservare şi expunere sunt justificate ca un mijloc de garantare a dreptului de acces la resursele culturale de valoare atât în prezent cât şi în viitor. Deşi sunt strâns legate, pentru a servi aceluiaşi scop, conservarea şi prezentarea patrimoniului cultural sunt considerate domenii de sine stătătoare. Ambele domenii sunt

reglementate juridic în aplicarea lor, au dezvoltat politici, etici profesionale şi standarde, precum şi ghiduri de bune practici. Acestea sunt integrate în contextul internaţional, atât

în sfera muzeelor şi conservării, cât şi la nivel mai amplu, al sectorului patrimoniului

cultural.

Toate instituţiile patrimoniului cultural care intră în sfera de decizie a Ministerului Culturii şi Cultelor joacă un rol cheie în ceea ce priveşte garantarea accesului public şi managementului prezentării şi conservării patrimoniului cultural. Dincolo de serviciile publice, atât ONG-urile cât şi sectorul privat sunt actori cheie în aceste domenii de activitate, atât ca promotori, cât şi ca investitori direcţi în creşterea calităţii domeniului.

Un alt aspect al accesibilităţii şi expunerii este investiţia în expoziţiile temporare cu teme ale patrimoniului cultural şi cu intenţia de a fi acţiuni promoţionale în afara ţării. Organizarea acestor expoziţii la un standard calitativ crescut este la costuri ridicate în activitatea muzeală, în special datorită asigurării şi costurilor de transport.

Creşterea accesului public la obiectivele patrimoniului cultural este direct proporţional cu conservarea şi recunoaşterea lor. Accesul public poate fi îmbunătăţit, având în vedere anumite nevoi stringente precum:

- educaţia în probleme ale patrimoniului cultural (să implice toate grupele de vârstă şi

toate nivelele educaţionale). - susţinerea valorilor diversităţii culturale şi egalităţii la nivel social ca mijloc de extindere a nivelului de acces şi a nivelului de participare la patrimoniul cultural.

- promovarea accesului fizic şi intelectual la bunurile patrimoniului cultural pentru

grupurile dezavantajate social precum cele cu dizabilităţi sau persoanele de vârsta a treia.

- publicarea constantă a cercetărilor ştiinţifice cu privire la problematicile patrimoniului cultural.

19

3.2.3. Educaţia, Cercetarea şi Patrimoniul Cultural Context Educaţia este resursa naţională cea mai importantă, iar patrimoniul cultural este asociat sectorului educaţional. Stakeholderi în acest sector sunt atât instituţiile publice de profil, cât şi cele universitare sau alte nivele educaţionale alături de ONG-uri.

Marea varietate a resurselor patrimoniului cultural din România reprezintă un bun în sine şi poate deveni un stimul pentru cercetători, experţi locali sau străini.

Informaţia academică despre patrimoniul cultural, impactul său asupra vieţilor noastre, rolul său în economia locală şi informaţiile cu privire la protejarea şi informaţiile despre salvgardare şi protecţie ar trebui să înceapă de la învăţământul secundar în special prin editarea de cărţi, crearea unor portaluri on-line şi organizarea unor vizite la obiectivele patrimoniului cultural. Se pot identifica următoarele lipsuri:

- investiţia în cercetare este limitată şi estructurată;

- se propune promovarea bazei de date şi a unui portal exclusiv al datelor din domeniul

patrimoniului cultural din România (CIMEC);

- fondurile financiare pentru cercetare în scopurile educaţionale sunt greu accesibile şi

lipsesc în genere.

Aceste probleme pot fi depăşite prin dezvoltarea unei abordări coordonate în privinţa problematicii cercetării şi educaţiei, implicând toţi stakeholderii, inclusiv folosirea fondurilor disponibile şi a datelor despre patrimoniul cultural din resursele deja disponibile pentru o mai bună comunicare cu publicul.

3.2.4. Turismul Cultural. Context Turismul reprezintă o bază vitală de venit pentru muzee şi alte instituţii culturale. Turismul cultural poate fi definit pe de o parte din motivaţia accesului la obiectivele culturale precum călătorii pentru festivaluri de artă sau alte situri culturale sau eveniment, dar şi trasee pentru studiu. Într-un sens mai larg orice formă de turism poate fi definită drept turism cultural dacă reuşeşte să satisfacă nevoia umană de bază pentru diversitate, având tendinţa să crească conştientizarea culturală a individului descoperind noi cunoştinţe, experienţe şi întâlniri.

Patrimoniul cultural a fost de mult timp un factor important în creşterea şi dezvoltarea unor variate sectoare de turism. Resursele patrimoniului cultural sunt folosite în promovarea destinaţiilor turistice, precum şi în crearea unei atracţii ca alternativă la destinaţiile turistice deja existente sau de alt profil. În perioada recentă, turismul cultural a devenit el însuşi o componentă importantă a turismului local. Turismul cultural oferă oportunitatea dialogului intercultural prin posibilitatea dialogului descoperirii şi aprecierii diversităţii culturale.

20

Sectorul patrimoniului cultural poate deveni el însuşi un beneficiar al industriei turismului. O dovadă aparte este faptul că Sibiul a fost în anul 2007 una dintre primele 10 destinaţii turistice la nivel mondial. Totuşi, coexistenţa patrimoniului cultural şi a turismului induc un set de probleme specifice. Aglomerara vizitatorilor la muzee şi monumente poate determina deteriorarea progresivă a obiectivelor patrimoniului cultural, a infrastructurii turistice şi per total a nivelului de satisfacţie a turiştilor. Fără o investiţie adecvată în întreţinerea şi conservarea preventivă siturile şi monumentele vor deveni ele însele un model negativ de promovare a patrimoniului cultural şi vor altera dorinţa de vizitare a turiştilor.

Este imperativ pentru ca în campaniile de publicitate din prezent pentru promovarea turismului cultural să se bazeze pe produsul cultural autentic naţional şi nu pe evenimente pseudo-culturale.

De asemenea, se recomandă solicitarea profesioniştilor în managementul culturii precum şi din marketing. Integrarea profesioniştilor în sectorul patrimoniului cultural va ajuta la creşterea nivelului calitativ în domeniul cultural şi va juca un rol important în stimularea creării unor noi metode de cercetare şi crearea unei industrii culturale durabile.

3.3. Cadrul Naţional Legal pentru Patrimoniul Cultural

Domeniul monumentelor istorice

- LEGEA 157/1997 privind ratificarea Convenţiei pentru protecţia patrimoniului

arhitectural al Europei adoptată la GRANADA la 3.10.1985 şi semnată de România la

22.06.1996.

- LEGEA 5/2000 pentru aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional –

Secţiunea a III-a zone protejate.

- LEGEA 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, cu modificările şi completările ulterioare.

- LEGEA 564/2001 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.47/2000 privind

stabilirea unor măsuri de protecţie a monumentelor istorice care fac parte din Lista

Patrimoniului Mondial.

- LEGEA 451/2002 pentru ratificarea Convenţiei europene a peisajului adoptată la Florenţa la 20.10.2000.

- H.G.R 1258/2001 privind organizarea Oficiului Naţional al Monumentelor Istorice. - H.G.R 262/2002 privind organizarea Institutului Naţional al Monumentelor Istorice.

- H.G.R 1309/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind cuantumul

timbrului monumentelor istorice şi modalităţile de percepere, încasare, virare, utilizare şi

evidenţiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia.

- H.G.R 610/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedura de

acordare a creditelor necesare efectuării de lucrări de protejare la monumentele istorice

deţinute de persoanele fizice sau juridice de drept privat.

- H.G.R 1430/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind situaţiile în care

Ministerul Culturii şi Cultelor, respectiv autorităţile administraţiei publice locale, contribuie la acoperirea costurilor lucrărilor de protejare şi de intervenţie asupra monumentelor istorice, proporţia contribuţiei, procedurile, precum şi condiţiile pe care

21

trebuie să le îndeplinească proprietarul, altul decât statul, municipiul, oraşul sau comuna (M.O. nr. 905/18 decembrie 2003).

- H.G.R 493/2004 pentru aprobarea Metodologiei privind monitorizarea monumentelor

istorice înscrise în Lista Patrimoniului Mondial şi a Metodologiei privind elaborarea şi conţinutul-cadru al planurilor de protecţie şi gestiune a monumentelor istorice înscrise în

Lista Patrimoniului Mondial.

- O.M.C. 2032/1999 pentru înfiinţarea Comisiei de atestare în domeniul monumentelor

istorice şi aprobarea normelor şi criteriilor de atestare a experţilor în domeniul protejării monumentelor istorice şi a specialiştilor în domeniul conservării şi restaurării monumentelor istorice.

- O.M.C.C. 2039/2002 privind înfiinţarea Comisiei de avizare a constituirii agenţilor

economici care au ca obiect de activitate efectuarea de cercetări, proiectarea şi executarea de lucrări asupra monumentelor istorice şi a specialiştilor în domeniul conservării şi

restaurării monumenteloristorice.

- O.M.C.C. 2043/2002 privind aprobarea Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice

- O.M.C.C. 2086/2002 pentru aprobarea criteriilor de avizare aconstituirii agenţilor economici cu activitate în domeniul monumentelor istorice.

- O.M.C.C. 2535/2003 pentru instituireaRegistrului agenţilor economici autorizaţi să

desfăşoare activităţi în domeniul protejării monumentelor istorice, cu modificările şi completările ulterioare.

- O.M.C.C. 2682/2003 privind aprobarea Normelor metodologice de clasare şi evidenţă a

monumentelor istorice, a Listei monumentelor istorice, a Fişei analitice de evidenţă a monuemntelor istorice şi a Fişei minimale de evidenţă a monumentelor istorice, cu

modificările şi completările ulterioare.

- O.M.C.C. 2684/2003 privind aprobarea Metodologiei de întocmire a obligaţiei privind folosinţa monuemntului istoric şi a conţinutului acestuia. Domeniul arheologiei

- LEGEA 150/1997 privind ratificarea Convenţiei pentru protecţia patrimoniului arheologic, adoptată LA VALETTA din 16.01.1992 şi semnată de România la

22.06.1996.

- LEGEA 378/2001 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.43/2000 privind

protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes

naţional.

- LEGEA 462/2003 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr.43/2000 privind

protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes

naţional.

- O.G. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri

arheologice cazone de interes naţional, cu modificările din Legea 378/2001 şi Legea 462/

2003.

- O.M.C. 2061/2000 privind aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a

Comisiei Naţionale de Arheologie.

- O.M.C. 2071/2000 pentru instituirea regulamentului de organizare a săpăturilor arheologice în România.

- O.M.C. 2072/2000 pentru instituirea Registrului arheologilor din România.

22

Domeniul patrimoniului cultural naţional mobil

- LEGEA 149/1997 pentru ratificarea Convenţiei UNIDROIT privind bunurile furate sau exploatate ilegal, adoptată la Roma la 24 iunie 1995. - LEGEA 182/2000, cu modificările şi completările ulterioare privind protejarea

patrimoniului cultural naţional mobil, modificată şi completată prin OUG 16/2003, Legea 105/2004 şi Legea 314/2004.

- LEGEA 311/2003 republicată a muzeelor şi a colecţiilor publice.

- H.G.R 1420/2003 pentru aprobarea Normelor privind comerţul cu bunuri culturale

mobile.

- H.G.R 1546/2003 pentru aprobarea Normelor de conservare şi restaurare a bunurilor

culturale mobile clasate. - H.G.R 216/2004 pentru aprobarea Normelor privind autorizarea laboratoarelor şi atelierelor de conservare şi restautrare.

- H.G.R 518/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind exportul temporar al

bunurilor culturale mobile. - O.M.C. 2035/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice privind evidenţa, gestiunea şi inventarierea bunurilor culturale deţinute de muzee, colecţii publice, case memoiale, centre de cultură şi alte unităţi de profil.

- O.M.C.C. 2008/2001 pentru aprobarea Normelor de acreditare a conservatorilor şi

restauratorilor.

- O.M.C.C. 2009/2001 pentru aprobarea Normelor de acreditare a experţilor.

- O.M.C.C. 2044/2001 privind instituirea Registrului bunurilor culturale mobile distruse,

furate, dispăprute sau exportate ilegal, aflate în proprietatea şi/sau gestionarea unor persoane juridice de drept public şi privat şi se aprobă Metodologia pentru înscrierea în

Registrul bunurilor culturale mobile distruse, furate, dispărute sau exportate ilegal, aflate în proprietatea şi/sau gestionarea unor persoane juridice de drept public şi privat, cuprinsă în anexa, parte integrantă a prezentului Ordin.

- O.M.C.C. 2053/2002 pentru aprobarea Normelor de clasare a bunurilor culturale mobile.

- O.M.C.C. 2274/2004 pentru aprobarea modelului ştampilei de identificare a funcţionarilor publici de la direcţiilejudeţene pentru cultură, culte şi patrimoniul cultural naţional, respectiv a municipiului Bucureşti care vor întocmi certificatele de export şi listele anexatte acestora.

- O.M.C.C. 2112/2002 privind aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a

Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.

- O.M.C.C. 2297/2006 pentru aprobarea Criteriilor de acordare a avizului prealabil în

vederea înfiinţării muzeelor şi colecţiilor publice.

- O.M.C.C. 2057/2007 pentru aprobarea Criteriilor şi normelor de acreditare a muzeelor şi a colecţiilor publice.

Domeniul patrimoniului cultural naţional imaterial O.G. nr.19/2007 privind patrimoniul cultural imaterial O.U.G. nr. 118/2006 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea activităţii aşezămintelor culturale

23

LEGEA nr. 410/2005 care are drept articol unic adoptarea Convenţiei privind salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, adoptată la Paris la 17 octombrie 2005.

4. Direcţii generale de acţiune

4.1. Participăarea societăţii civile

Ministerul Culturii şi Cultelor, prin instituţiile abilitate se va strădui să dezvolte conştiinţa

publică în ceea ce priveşte importanţa patrimoniului cultural, în foramrea şi dezvoltarea unei identităţi naţionale.

Promovarea utilizării siturilor care se află în proprietate publică de către studenţi, profesori şi cercetători în cadrul unor programe de educaţie permanentă.

Promovarea bunurilor culturale româneşti, local şi peste hotare, prin activităţi variate, inclusiv prin organizarea de expoziţii itinerante.

Crearea unui cadru legal necesar implicării administraţiei locale şi ONG-urilor în îngrijirea şi managementul proprietăţilor culturale româneşti.

Promovarea dezvoltării unei culturi de incluziune socială asigurându-se că patrimoniul cultural este accesibil tuturor grupurilor sociale, dincolo de orice formă de discriminare. Un accent special se pune pe asigurarea accesului persoanelor cu dizabilităţi.

Consolidarea unui consens naţional în privinţa valorii conservării patrimoniului cultural şi necesităţii protejării bunurilor de la distrugere.

Necesitatea unor iniţiative fiscale pentru încurajarea persoanelor şi entităţilor private de a contribui activ la conservarea, menţinerea şi promovarea bunurilor culturale.

4.2. Îmbunătăţirea administraţiei în sectorul PC

Protejarea patrimoniului cultural pe mai departe prin crearea unei capacităţi durabile la nivelul resurselor umane în interiorul instituţiilor publice din domeniu.

Revizuirea tuturor monumentelor şi siturile sale la un interval de timp stabilit şi creşterea standardelor acolo undeeste încă necesar.

Asigurarea că instituţiile sau departamentele publice colaborează în zonele care implică conservarea şi valorizarea patrimoniului cultural, incluzând activităţi cum ar fi managementul bazelor de date şi distribuţie sau întrebuinţarea terenurilor şi deplasarea bunurilor culturale.

Asigurarea punerii în aplicare a legii şi prevenirea delictelor culturale prin dezvoltarea protocoalelor de cooperare între instituţiile culturale şi Poliţie, Vamă ş.a.

24

Introducerea măsurilor de monitorizare şi revizuire periodică a veniturilor publice şi a investiţiilor publice directe în domeniul sectorului patrimoniului cultural.

Asigurarea ca fondurile publice cheltuite în cadrul sectorului patrimoniului cultural să fie direct proporţionale cu nivelul de performanţă al instituţiilor benefiaciare de aceste fonduri.

Crearea unei reţele de contact între ministere pentru a facilita comunicarea şi implementarea programelor patrimoniului cultural într-un cadru sectorial.

4.3. Îngrijirea şi utilizarea resurselor culturale Asigurarea că siturile, colecţiile şi monumentele deschise publicului larg şi sunt corespunzător expuse şi conservate.

Semnalarea prin semne corespunzătoare, prevăzute cu zone de recepţie şi interpretare (cazare şi traducere).

Promovarea şi încurajarea implicării active a ONG-urilor sau a administraţiei locale care administrează muzeele şi siturile.

Asigurarea standardelor de calitate privind activităţile de conservare şi restaurare care sunt conduse de personal calificat în conservare sau de meşteri instruiţi în acest domeniu.

Autorizarea unui studiu de evaluare a riscurilor bunurilor patrimoniului cultural, menit să stabilească care sunt zonele sau siturile cu valoare culturală care necesită tratament prioritar.

Revizuirea mijloacelor prin care sectorul turistic poate interacţiona cu sectorul patrimoniului cultural, cu referiri în special în ceea ce priveşte dezvoltarea de alternative şi atracţii la standarde ridicate.

Introducerea unor măsuri care să promoveze cercetarea ştiinţifică inovativă şi de înaltă calitate în problematicile patrimoniului cultural.

Încurajarea colaborării dintre instituţiile publice, organizaţiile de cult, ONG-urile şi administraţia locală pentru promovarea conservării, prezentării şi studiului patrimoniului cultural.

Promovarea unor măsuri de protecţie a bunurilor patrimoniului cultural mai puţin cunoscute, în mod deosebit a patrimoniului imaterial şia peisajului cultural.

Folosirii fondurilor Uniunii Europene.

25

4.4. Întrebuinţarea durabilă a resurselor patrimoniului

Asigurarea Planurilor de Management pentru o perioadă mai lungă de timp pentru siturile şi monumentele publice deschise publicului.

Evaluarea contextului natural actual şi a modului în care el influenţează conservarea siturilor, monumentelor şi a peisajelor culturale pentru minimizarea efectelor negative în timp.

Realizarea unei strategii unificată în ceea ce priveşte patrimoniul cultural, implicând toţi stakeholderii: instituţiile publice, ONG-urile şi administraţia locală.

Asigurarea că statisticile privind patrimoniul cultural român sunt la zi şi întreţinute cu regularitate, pentru a permite urmărirea evoluţiilor în sector în scopul planificărilor ulterioare.

Adoptarea unor măsurio preventive de întreţinere a bunurilor patrimoniului cultural pentru a se asigura conservarea lor continuă cu o minimă intervenţie şi astfel evitarea recurgerii la tratamente de conservare costisitoare.

5. Monitorizarea şi implementarea strategiei

Ministerul Culturii şi Cultelor, prin direcţiile specializate şi instituţiile subordonate va fi responsabil cu conducerea, monitorizarea şi implementarea Strategiei. Se va avea în vedere ca Strategia să fie implementată în concordanţă cu alte politici ministeriale sau alte strategii la nivel naţional şi/sau local. Ea va fi revizuită periodic pe baza informaţiilor primite de la toţi cei implicaţi în implementarea sa şi va suporta schimbări în funcţie de transformările naţionale şi internaţionale sau de alţi factori determinanţi.

6. Anexe:

6.1. Monumente arheologice şi arhitecturale (patrimoniul imobil)

Direcţii de acţiune specifice:

Pentru atingerea acestor obiective, se deschid o serie de direcţii de acţiune, care vizează toate bunurile culturale cu valoare de patrimoniu imobil, cum sunt:

1. Menţinerea unui cadru legislativ coerent cu întregul sistem legislativ românesc şi european, cu tot ceea ce implică aceasta în domeniul preluării acquis-ului comunitar şi al armonizării legislative. România deţine o legislaţie suficient de bine structurată, dar care necesită următoarele întrebuinţări:

eliminarea excesului de reglementare la nivelul legilor şi a prevederilor contradictorii, prin punerea de acord a legilor din domeniul protejării patrimoniului cultural imobil cu cele din domeniul planificării teritoriului;

26

stabilizarea legislaţiei secundare emise de organismul administraţiei centrale de specialitate;

continuarea procesului de descentralizare a mecanismului de avizare în doemniul lucrărilor executate la bunuri din patrimoniul cultural imobil prin asigurarea personalului specializat, cu pregătire în domeniul protejării şi restaurării monumentelor istorice la nivelul direcţiilor judeţene.

2. Stabilirea unor prorităţi în ceea ce priveşte lucrările de restaurare, punere în valoare

şi revitalizare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, pornind de la rolul pe care acesta îl au în conştiinţa publică şi de la posibilităţile de inserţie socială în ansamblurile locuite, mai ales ţinând cont de relaţia în care acestea se află cu reţelele de transporturi şi servicii (turistice, cu deosebire), astfel încât să se acorde prioritate celor care prezintă posibilităţi rapide de atragere a publicului şi de amortizare a cheltuielilor.

Pentru realizarea acestei direcţii de acţiune este necesară coordonarea strictă a planurilor pentru lucrări de restaurare şi punere în valoare a patrimoniului construit cu resursele financiare disponibile, în condiţiile garantării unor bugete pentru patrimoniul cultural imobil, pe durate mai lungi.

Fără să existe o regulă în ceea ce priveşte durata de timp necesară pentru finalizarea unei lucrări de restaurare, punere în valoare şi revitalizare a unui monument istoric, de obicei aceasta este mai lungă de un an calendaristic, chiar şi în cazul monumentelor de mici dimensiuni. Este necesară acceptarea evidenţei că nu toate bunurile culturale imobile clasate pot fi revitalizate în timpul unui exerciţiu bugetar sau chiar al unui mandat politic.

3. Stabilirea unor planuri integrate de protejare a patrimoniului cultural şi natural, în

conformitate cu principiile conţinute de convenţiile europene la care România este parte.

Aceasta presupune ca la întocmirea acestor planuri să participe, în mod direct, pe lângă specialişti în planificarea teritoriului, arhitecţi urbanişti şi specialişti în conservarea şi restaurarea monumentelor şi ansamblurilor istorice, şi arhitecţi peisagişti, sociologi, ecologi, specialişti în industria turismului etc.

Principiul care trebuie să stea la baza acestei cooperări este acela că fiecare bun cultural imobil cu valoare de patrimoniu trebuie să capete o utilizare care, punându-i în evidenţă valenţele culturale specifice, să îi permită să joace rolul de catalizator în procesele sociale care agregă şi cele mai izolate grupuri şi comunităţi, conform şi principiilor stabilite prin Carta de la Veneţia, adoptată în 1964.

4. Asigurarea unui mecanism care să permită dezvoltarea durabilă a zonelor protejate,

pe baza conservării integrate a patrimoniului cultural imobil, ceea ce ar permite menţinerea unui grad ridicat de protejare a patrimoniului cultural cu cheltuieli mici de întreţinere. Autorităţile locale urmează să evalueze impactul pe care îl poate avea fiecare monument istoric revitalizat în parte. Studiile preliminare vor avea în vedere asigurarea modalităţilor

27

de finanţare şi rezultatul estimat în ceea ce priveşte dezvoltarea durabilă a zonei revitalizate.

5. Descentralizarea actului de decizie în domeniul punerii în valoare a bunurilor

culturale imobile. Indiferent de regimul proprietăţii, statul este garantul protejării unor valori aşa cum sunt monumentele istorice, atât pentru cei care le utilizează, le vizitează sau doar le văd, cât şi pentru cei care nu sunt beneficiari direcţi, sub nici o formă, ai acestor monumente. Dar aceste atribuţii sunt delegate în tot mai mare măsură, de la autoritatea centrală de specialitate la autorităţile locale şi de la comisia naţională avizatoare de specialitate la cele zonale sau judeţene.

6.Acordarea unei priorităţi majore formării profesionale a specialiştilor în domeniul protejării patrimoniului cultural imobil, pentru toate profesiile necesare întregului sistem de lucrări, de la cele de cercetare şi evidenţă până la cele de întreţinere fizică a monumentelor restaurate şi revitalizare. Cu toate eforturile remarcabile din ultimii 15 ani, formarea profesională este, în continuare, un domeniu deficitar, ceea ce face ca zone întregi din România (în regiunea 3 Sud Muntenia, deexemplu) să fie încă slab acoperite în ceea ce priveşte numărul specialiştilor şi experienţa acestora.

Pentru realizarea acestei direcţii de acţiune, sunt necesare:

revizuirea sistemului de formare postuniversitară, în specialităţi care necesită un grad înalt de cunoştinţe şi o experienţă bogată, dobândită nu numai în România;

asigurarea unui buget adecvat la nivelul instituţilor de specialitate, din ţările cu performanţe deosebite în domeniu (Germania, Regatul Unit, Franţa, Polonia, etc.);

asigurarea unui statut special specialiştilor care lucrează în instituţii publice, pentru garantarea menţinerii acestora în funcţiile se specialitate şi după încheierea stagiilor de formare continuă.

7. Responsabilizarea unor paliere sociale cât mai diverse, atât la nivel naţional şi

regional, cât mai ales, local, pentru conştientizarea rolului pe care patrimoniul cultural imobil îl are în păstrarea identităţii culturale naţionale şi locale, precum şi a coeziunii sociale, cu urmări directe în creşterea gradului de finanţare a lucrărilor de restaurare, revitalizare şi punere în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, din resurse locale şi private. Cunoaşterea şi acceptarea patrimoniului cultural, în special a celui mobil, drept o valoare de neînlocuit pentru fiecare comunitate în parte trebuie să fie promovate prin intermediul

unor mijloace directe:

sistemul educaţional formal, pentru care este necesară creşterea semnificativă a numărului orelor predate la elevii din toate ciclurile şcolare, pentru cunoaşterea patrimoniului construit, în special a celui local;

serviciile publice de televiziune şi radiodifuziune;

centrele de formare comunitare;

stimularea autorităţilor locale, prin mijloacem oferite de autoritatea centrală, în sensul susţinerii importanţei patrimoniului cultural local.

28

8. Menţinerea monumentelor înscrise în Lista Patrimoniului Mondial într-un stadiu optim de conservare şi permanentizarea acţiunilor de conştientizare a cetăţenilor cu privire la importanţa pe care o au aceste monumente în legitimarea locului pe care îl ocupă România în lume. Monumentele înscrise în Lista Patrimoniului Mondial sunt obiective al căror interes depăşeşete graniţele României dacă sunt corect promovate. Cele mai multe dintre acestea nu pot suporta însă un „asalt” al unui număr mai mare de turişti decât cel local. Din această cauză, această direcţie de acţiune trebuie susţinută prin:

adoptarea unor măsuri urgente pentru consolidarea monumentelor înscrise pe listă, astfel încât să nu apară riscul unor degradări iminente, în cazul unei vizitări intensive;

retrasarea reţelei de artere de circulaţie şi construirea de căi de acces, cu salvgardarea peisajului din zonă;

facilitarea, prin mijloace adaptate de la caz la caz, a unor investiţii turistice, astfel încât acestea să nu împieteze asupra integrităţii monumentelor şi a zonelor lor de protecţie;

sprijinirea, inclusiv, dacă este nevoie, cu mijloace bugetare, a unor campanii internaţionale de promovare a monumentelor din România aflate pe Lista Patrimoniului Mondial, pentru atragerea de investitori străini, dacă nu se găsesc investitori suficient de serioşi în România, şi, ulterior, de turişti;

ţinând cont de faptul că un asemenea proiect implică eforturi organizatorice şi financiare deosebite, este necesară o amplă acţiune de evaluare a resurselor existente şi disponibile, precum şi a impactului pe care l-ar putea avea asupra integrităţii mediului natural şi construit.

9. Menţinerea unor legături strânse cu parteneri din alte ţări, mai ales cu ţările care fac parte din Uniunea Europeană, în vederea convenirii unor programe comune pentru protejarea patrimoniului cultural imobil şi a peisajelor, mai ales în zonele de graniţă. Este necesară elaborarea unui studiu detaliat cu privire la impactul pe care patrimoniul cultural imobil îl are asupra economiei din fiecare zonă în parte, pentru a stabili nişte limite teritoriale echitabile.

10. Trebuie avută în vedere continuarea programelor existente de cooperare, în cadrul celor şase euroregiuni la care au aderat diverse autorităţi locale din România (Euroregiunea Carpatică, Euroregiunea „Dunărea-Criş-Mureş-Tisa”, Euroregiunea „Giurgiu-Ruse”, Euroregiunea „Dunărea de Sus”, Euroregiunea „Danubius”, Euroregiunea „Dunărea de Jos”, Euroregiuna „Prutul de Sus” şi Euroregiunea „Siret- Prut-Nistru”), în temeiul prevederilor Convenţiei-cadru europene asupra cooperării transfrontaliere a colectivităţilor sau autorităţilor teritoriale, adoptată la Madrid, la 21 mai 1980, ratificată de România prin Ordonanţa de urgenţă nr.120/1998.

Experienţa dobândită de autorităţile locale în cadrul programelor de cooperare din euroregiuni poate fi extinsă cu folos în ceea ce priveşte finanţarea programelor de revitalizare a bunurilor culturale imobile.

29

11. Utilizarea experienţei acumulată cu prilejul manifestărilor din anul 2008, „Sibiu-

capitală culturală a Europei” şi mai ales a programelor de revitalizare şi punere în valoare a patrimoniului cultural.

12. Stimularea autorităţilor locale pentru iniţierea unor proiecte legate de patrimoniul

cultural imobil, care să fie susţinute din fonduri europene. Administraţia centrală de specialitate va asigura asitenţa tehnică pentru câştigarea unor proiecte de reinserţie a monumentelor istorice în spaţiul comunitar.

13. Creşterea independenţei faţă de subvenţiile bugetare.

Deşi bugetul public, fie el de stat sau local, va continua să aibă un rol important în finanţarea cheltuielilor pentru protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, este vitală creşterea gradului de finanţare a acestor cheltuieli de la bugetul local în raport cu bugetul

de stat şi, respectiv, de la proprietarii monumentelor istorice în raport cu bugetul public.

14. Revederea legislaţiei financiar-economice a României, pentru a permite finanţarea

din surse suplimentare a bugetelor afectate cheltuielilor pentru protejarea monumentelor istorice. Pe fondul reducerii fiscalităţii, autorităţile locale vor fi încurajate să găsească soluţii punctuale, conforme cu prevederile generale ale Codului fiscal, pentru creşterea gradului de finanţare a acestor bugete din surse alternative.

15. Diseminarea largă a reglementărilor privind protejarea patrimoniului cultural imobil, în rândul autorităţilor locale, în primul rând al celor care administrează zone bogate în monumente istorice, dar şi printre responsabilii din cadrul autorităţilor şi instituţiilor centrale. Volumul mare de reglementări în domeniu face dificilă cunoaşterea tuturor acestora, ceea ce creşte necesitatea alcătuirii unor ghiduri privind legislaţia de protejare a patrimoniului cultural imobil, diferenţiate pentru fiecare tip de autoritate sau instituţie în parte.

17. Alte activităţi prioritare aflate în sarcina MCC:

- susţinerea programelor de restaurare a monumentelor istorice, prioritar a celor de grupa A, de valoare naţională, pentru micşorarea decalajului României faţă de ţările comunitare, concomitent cu realizarea infrastructurii pentru a putea accede la introducerea acestora în circuitul cultural şi turistic naţional şi internaţional. - inventarierea patrimoniului imobil pentru identificarea valorilor culturale neclasate, corectarea erorilor, actualizarea şi completarea Listei Monumentelor Istorice cu noi categorii de valori instituite (patrimoniul industrial, balnear, al sec. XX, etc).

Efortul de diseminare a legislaţiei va fi însoţit şi de unul de popularizare a celor mai reprezentative cazuri în care s-au înregistrat succese notabile în materie.

30

6.2.Muzee, Arhive şi Colecţii (patrimoniu mobil)

Direcţii de acţiune specifice:

Pentru atingerea acestor obiective, se deschid o serie de direcţii de acţiune, care vizează toate bunurile culturale cu valoare de patrimoniu mobil şi aşezămintele muzeale, cum sunt:

1. Menţinerea unui cadru legislativ coerent cu întregul sistem legislativ românesc şi

european, cu tot ceea ce implică aceasta în domeniul preluării acquis-ului comunitar şi al armonizării legislative.

Legislaţia europeană în domeniu se referă mai ales la operaţiunile de retrocedare a bunurilor culturale care au părăsit, în mod ilicit, teritoriul unei ţări.

2. Asigurarea accesului nemediat la valorile din patrimoniul cultural naţional, în

vederea consolidării identităţii culturale naţionale şi a conştientizării apartenenţei la un spaţiu cultural comun pentru fiecare comunitate locală în parte. Pentru muzee, expunerea bunurilor culturale colecţionate constituie una dintre trăsăturile definitorii ale activităţii specifice instituţionale. Muzeele trebuie să îşi menţină rolul de instituţii accesibile unui număr din ce în ce mai mare de cetăţeni, indiferent de poziţia socială sau de apartenenţa etnică a acestora.

3. Stabilirea unor priorităţi în ceea ce priveşte lucrările de restaurare şi punere în

valoare patrimoniului cultural mobil, ţinând cont de posibilităţile de promovare, cu sprijinul serviciilor turistice. Stabilirea priorităţilor trebuie să aibă în vedere planurile expoziţionale pe un termen de cel puţin doi ani înainte, pentru a putea alege cele mai potrivite obiecte pentru expunere,

în condiţii certe de siguranţă.

4. Acordarea unei priorităţi majore formării profesionale a specialiştilor în domeniul

protejării patrimoniului cultural mobil, pentru toate profesiile necesare întregului sistem de lucrări, de la cele de cercetare şi evidenţă până la cele legate de relaţiile publice şi de marketingul cultural. În pofida eforturilor unor universităţi, absolvenţii acestora care ajung să lucreze în muzee nu deţin suficiente cunoştinţe pentru a putea face faţă cu succes cerinţelor activităţii din muzeu, fiind necesară urmarea imediată a unor cursuri de formare profesională.

Îmbunătăţirea cadrului formării profesionale pentru personalul din instituţiile muzeale publice şi private şi din instituţiile publice şi societăţile comerciale care oferă servicii acestora, prin modernizarea curriculei şi adaptarea ei la cerinţele unei economii de piaţă, prin includerea unor noi discipline şi modernizarea cursurilor de management şi de marketing cultural, constituie o direcţie de acţiune care va fi urmată prin intermediul mai multor instituţii specializate astfel încât să fie garantată calitatea actului educaţional.

5.Responsabilizarea unor paliere sociale cât mai diverse, atât la nivel naţional şi regional, cât mai ales local, pentru conştientizarea rolului pe care patrimoniul cultural mobil îl are în păstrarea identităţii culturale naţionale şi locale, precum şi a coeziunii

31

sociale, cu urmări directe în. creşterea gradului de finanţare a manifestărilor culturale susţinute de muzee din resurse locale şi private. Muzeele trebuie să-şi schimbe modul de abordare a relaţiilor cu publicul, astfel încât acesta să perceapă instituţia muzeală drept una complementară unui centru cultural – atunci când nu este posibilă diversificarea activităţii muzeului astfel încât să preia din sarcinile unui centru cultural.

6. Menţinerea unor legături strânse cu parteneri din alte ţări, mai ales cu ţările vecine

care fac parte din Uniunea Europeană, în vederea convenirii unor programe comune pentru protejarea patrimoniului cultural mobil şi a punerii în valoare a propriului patrimoniu în ţara respectivă, trebuie avută în vedere continuarea programelor existente de cooperare în cadrul celor şase euroregiuni la care au aderat diverse autorităţi locale din România. Programele de schimburi muzeale internaţionale, în care marile expoziţii aflate în circuit european ajung şi în România, sunt parte a unui proces facilitat de încheierea lucrărilor de restaurare la câteva din marile muzee româneşti şi de redeschiderea unor spaţii moderne şi generoase pentru expoziţiile străine.

Muzeele vor continua programele comune de cercetare (cu deosebire în domeniul antropologiei culturale şi ale arheologiei), prin stabilirea unor obiective comune de cercetare pe teritoriul României sau în ţările vecine.

7. Includerea muzeelor şi colecţiilor publice în ansambluri culturale vaste, care, sub

aspectul unor centre culturale, să permită constituirea unor poli de atracţie pentru vizitatori localnici şi pentru turişti, care să beneficieze nu doar de serviciile culturale oferite în sensul punerii în valoare a patrimoniului cultural, ci şi de creaţia culturală curentă. Câteva dintre marile muzee româneşti, aşa cum sunt, de exemplu, Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Ţăranului Român şi Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, vor polariza în jurul lor facilităţi oferite atât publicului local, cât şi turiştilor. Pentru aceasta, este necesară îmbunătăţirea reţelei de infrastructură, a transportului public şi a facilităţilor turistice (parcări, restaurante, hoteluri etc.) din jurul acestor muzee, pentru a permite transformarea lor în obiective de interes general, atât pentru vizitatorii români cât şi pentru cei străini.

8. Utilizarea experienţei acumulate cu prilejul manifestărilor din anul 2008, „Sibiu- capitală culturală a Europei”.

9. Investim într-un sistem performant de evidenţă informatizată, care să lege în reţea toţi

deţinătorii publici de bunuri culturale clasate în patrimoniul cultural naţional mobil. Atât din motive ştiinţifice, cât şi pentru a fi pregătiţi în cazul unor furturi sau distrugeri, sistemul centralizat de evidenţă în reţea oferă garanţia unor măsuri minime de siguranţă.

Acest sistem va permite încheierea operaţiunilor de clasare a bunurilor culturale cu valoare de patrimoniu cultural naţional aflate în posesia instituţiilor publice.

32

10. Continuarea procesului de descentralizare administrativă a instituţiilor muzeale, în

paralel cu ridicarea gradului de conştientizare a autorităţilor locale şi a comunităţilor locale asupra semnificaţiilor pe care le au muzeele în societatea contemporană.

Procesul de descentralizare trebuie să fie caracterizat prin:

transparenţa şi universalitatea criteriilor utilizate;

posibilitatea acordării în continuare de sprijin financiar şi logistic, în caz de urgenţă.

Asigurarea funcţionării instituţiei muzeale după descentralizare, fără degradarea activităţii curente a instituţiei;

Excluderea oricărei ingerinţe politice din activitatea instituţiei muzeale.

11. Transformarea muzeului în mediator cultural şi în beneficiar şi creator de servicii pe

piaţa culturală. Muzeul este în mod necesar, locul în care se desfăşoară dezbateri culturale diverse. Totodată, muzeul are o activitate culturală care nu este întotdeauna direct legată de patrimoniul deţinut şi pentru care încheie relaţii contractuale cu ofertanţi şi beneficiari.

În momentul de faţă pentru expoziţiile deţinute şi chiar pentru cele temporare, organizate anual, numărul de vizitatori a ajuns să se stabilizeze în jurul a 10 milioane/an. Nu va fi posibilă creşterea acestui număr fără ca muzeul, ca instituţie, să încerce să îşi redefineasă rolul social. Pe de altă parte, se vor înregistra noi creşteri prin deschiderea de noi muzee şi prin dezvoltarea turismului.

12. Asigurarea securităţii fizice a bunurilor culturale muzeale. Cu toate că numărul de obiecte furate, distruse şi dispărute din muzeele României este încă mic în comparaţie cu dimensiunile colecţiilor şi cu nivelul atins în alte ţări europene, este de suspectat faptul că acest număr se datoreşte, pe de o parte, unei informaţii insuficiente şi, pe de altă parte, faptului că România nu a intrat încă în spaţiul UE. Tocmai de aceea este de aşteptat ca acest număr să crească în viitor, dacă nu este implementat un program coerent de sprijinire a tuturor administratorilor de muzee, începând cu cele mai importante, pentru asigurarea securităţii obiectelor, mai ales că există deja cadrul legislativ necesar.

6.3. Patrimoniul imaterial (patrimoniul imaterial şi etnografic) Direcţii de acţiune specifice

Toate aceste obiective presupun un sistem articulat şi coerent de acţiuni, măsuri şi programe realizate în parteneriate cu structurile din sistemul educaţiei formale şi al educaţiei permanente, din sectorul IMM-urilor, din domeniul ocupării, al turismului şi comerţului şi prin demersuri la nivelul diplomaţiei culturale. Printre direcţiile de acţiune ce trebuie întreprinse în perioada de referinţă, se pot menţiona următoarele:

1. Identificarea, documentarea, cercetarea şi inventarierea diverselor elemente ale patrimoniului imazterial, cu participarea specialiştilor comunităţilor, a grupurilor şi a organizaţiilor neguvernamentale din domeniu. Aceste inventare vor fi

33

actualizate în permanenţă pentru a putea fundamenta politicile de prezervare, protecţie şi promovare.

2. Prezervarea, promovarea şi punerea în valoare a patrimoniului imaterial prin lansarea de programe prioritare la nivel naţional şi regional şi prin susţinerea din resurse publice a proiectelor şi iniţiativelor în acest domeniu.

3. Transmiterea în forme autentice a conţinuturilor specifice, îndeosebi prin realizarea de programe în cadrul sistemului de educaţie formală şi informală, ceea ce va asigura revitalizarea continuă a diverselor domenii ale patrimoniului imaterial.

4. Elaborarea unor programe speciale de formare a artizanilor şi a creatorilor populari pentru însuşirea tehnicilor, materialelor şi formelor de expresie tradiţionale, pentru îmbinarea acestora cu designul modern, pentru prezervarea autenticităţii şi pentru stimularea creativităţii şi inovării.

5. Corelarea cadrului de organizare a educaţiei adulţilor/permanente cu cel al formării în doemniile specifice culturii tradiţionale, în ceea ce priveşte acreditarea/autorizarea furnizorilor de educaţie şi nivelul de recunoaştere a certificatelor de calificare/absolvire a diverselor forme de educaţie a adulţilor/formare profesională.

6. Elaborarea unui cadru legal şi a unor mecanisme de protecţie a drepturilor de proprietate intelectuală a comunităţilor asupra formelor de expresie tradiţionale create înăuntrul lor şi care le exprimă identitatea spirituală. Acest nou cadru va proteja, în egală măsură, pe artizani şi pe creatorii populari.

7. Protejarea originalităţii creaţiilor, a produselor artizanale şi a celorlalte componente ale patrimoniului imaterial (de ex.: medicină tradiţională), în raport cu practicile de piraterie şi contrafacere. În mod implicit, prin protejarea acestor produse şi creaţii, vor fi protejaţi şi consumatorii lor, ceea ce va determina dezvoltarea pieţei de referinţă.

8. Dezvoltarea ofertei şi stimularea colectivităţilor şi a creatorilor prin măsuri economice care să-i motiveze şi să le susţină interesul pentru salvgardarea patrimoniului imaterial (e.g., fiscalitate stimulativă pentru producţie şi comercializare, programe specifice de „ajutor de stat”, asistenţă şi consultanţă pentru accesul la programe şi fonduri europene).

9. Stimularea interesului publicului pentru consumul de astfel de bunuri prin proiecte şi acţiuni educative formale şi informale, prin organizarea de activităţi interactive şi prin participarea la activităţile organizate de aşezămintele culturale şi ONG-urile de profil.

10. Intensificarea cooperării şi a dialogului între creatori, comunităţi, organisme şi organizaţii cu atribuţii în domeniu, piaţă şi industrii culturale pentru a susţine viabilitatea patrimoniului imaterial din România.

11. Proiectarea unei reţele multifuncţionale la nivel naţional şi local (muzee etnografice, şcoli populare de artă, ansambluri folclorice, alte aşezăminte culturale, ONG-uri etc.)care să potenţeze capacităţile creative şi iniţiativele de valorizare şi reinserţie a patrimoniului imaterial în coordonatele vieţii comunitare.