Sunteți pe pagina 1din 185

UNIVERSITATEA DE STUDII POLITICE ŞI ECONOMICE EUROPENE

„CONSTANTIN STERE”

FACULTATEA DE DREPT

CATEDRA DREPT PRIVAT

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Suport de curs

EUROPENE „CONSTANTIN STERE” FACULTATEA DE DREPT CATEDRA DREPT PRIVAT DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL Suport de curs

LECTOR UNIVERSITAR EUGENIU CAŢAVEICĂ

CHIŞINĂU

2014

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Suport de curs: Dreptul comerţului internaţional

Autor:

Eugeniu Caţaveică, magistru în drept, lector universitar în cadrul Universităţii de Studii Politice şi Economice Europene „Constantin Stere”.

Suportul de curs a fost elaborat în corespundere cu Curriculum universitar la disciplina Dreptul comerţului internaţional aprobat de Catedra Drept Privat a Universităţii de Studii Politice şi Economice Europene „Constantin Stere”.

1

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

CUVÂNT-ÎNAINTE

Odată cu prăbuşirea regimului comunist totalitar de ocupaţie, rolul Republicii Moldova pe arena internaţională s-a amplificat considerabil. Noul stat independent, pe parcursul ultimilor douăzeci şi cinci de ani, le-a oferit lumină verde antreprenorilor moldavi întru implicarea în relaţiile comerciale care depăşeau cu mult limitele naţionale, efectuând o ascensiune pe platforma internaţională. Drept consecinţă, noi discipline s-au dovedit indispensabile întru perceperea multilaterală şi corectă a realităţilor economice moderne. Printre aceste discipline se numără şi dreptul comerţului internaţional. Tendinţa Republicii Moldova de a se integra, fie şi treptat, în Uniunea Europeană, impune celei dintâi pregătirea unor specialişti capabili să facă faţă provocărilor în procesul de adaptare la piaţa economică mondială. Nu mai puţin adevărat este şi faptul că derularea relaţiilor economice nu se poate desfăşura în afara cadrului legal naţional, comunitar şi internaţional care reglementează raporturile comerciale dintre agenţii economici din diverse state. Intenţia autorului la perfectarea prezentului suport de curs este de a oferi studenţilor minimul de informaţie necesar pentru iniţierea în esenţa dreptului comerţului internaţional. Luând în considerare faptul că prezenta disciplină urmează a fi însuşită în ultimul an de studii universitare, autorul şi-a axat expunerea pe elementele specifice dreptului comerţului internaţional, fără a releva particularităţile noţiunilor generale, studiate în cadrul altor discipline de specialitate, precum teoria generală a dreptului, dreptul civil, dreptul internaţional privat şi dreptul arbitrajului internaţional. Suportul de curs cuprinde atât partea generală, cât şi partea specială a dreptului comerţului internaţional. Partea generală începe cu o succintă definire şi descriere a componentelor esenţiale ale disciplinei curente: principiile, izvoarele, subiecţii etc. La rândul său, partea specială oferă studenţilor o viziune generală asupra contractelor speciale. Privite în parte, fiecare dintre contractele studiate în cadrul disciplinei dreptului comerţului internaţional îşi merită, indubitabil, o proprie lucrare ştiinţifică. În măsura posibilităţilor, dar şi în perimetrul limitelor prestabilite, autorul a selectat pentru expunere punctele de importanţă primară. Oferindu-le viitoriilor specialişti temelia părţii speciale a disciplinei, aceştia vor putea pătrunde, de sine stătător, în adâncul particularităţilor fiecărui contract comercial internaţional, fiind conduşi de necesităţile şi cerinţele practice. Studenţii familiarizaţi cu disciplina dreptului internaţional privat vor sesiza, cu uşurinţă, importanţa conceptelor studiate în cadrul acestei disciplini pentru perceperea mai simplă a noţiunilor specifice dreptului comerţului internaţional. Ori, aceste două discipline, fiind surori

2

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

de ramură, împart între sine un element major comun, – extraneitatea, - cu toate particularităţile ce reies din ea. Nu în ultimul rând, autorul mizează şi pe ambiţiile studenţilor, precum şi „setea” de cunoştinţe a acestora, trăsături care îi vor determina să continue independent studiile şi cercetările în domeniul dreptului comerţului internaţional.

3

Eugeniu Caţaveică

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

CUPRINS

PARTEA GENERALĂ……………………………………………………………………………………………………… 9

Tema 1. GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

10

1. Noţiunea, caracteristicile şi importanţa dreptului comerţului

 

internaţional

11

2. Principiile dreptului comerţului internaţional

15

2.1.

Noţiunea şi trăsăturile principiilor

15

2.2.

Principiul libertăţii comerţului

16

2.3.

Principiul concurenţei loiale

17

2.4.

Principiul egalităţii juridice a părţilor

18

2.5.

Principiul libertăţii contractuale

19

2.6.

Pacta sunt servanda şi principiul bunei-credinţe

20

3. Obiectul dreptului comerţului internaţional

22

4. Raportul juridic de comerţ internaţional

23

4.1. Noţiunea şi trăsăturile generale ale raportului juridic de comerţ internaţional

23

4.2. Comercialitatea raportului juridic de comerţ internaţional

25

4.3. Internaţionalitatea raportului juridic de comerţ internaţional

26

5. Subiecţii dreptului comerţului internaţional

27

5.1. Noţiunea şi clasificarea subiecţilor dreptului comerţului internaţional

27

5.2. Subiecţii de drept internaţional

28

5.3. Societăţile transnaţionale sau multinaţionale

29

5.4. Subiecţii de drept naţional

30

6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional

32

6.1.

Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului comerţului internaţional

32

6.2.

Izvoarele interne

33

6.3.

Izvoarele internaţionale

35

6.3.1. Tratatele internaţionale

35

6.3.2. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale

36

4

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

 

6.4. Practica judiciară

38

Tema 2. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTRACTELE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

40

1.

Noţiunea, particularităţile şi clasificarea contractelor comerciale internaţionale

41

2.

Condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale

44

3.

Forma contractului comercial internaţional

48

4.

Proba contractelor comerciale internaţionale

49

5.

Nulitatea contractelor comerciale internaţionale

51

Tema 3. LEGEA APLICABILĂ CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

55

1. Generalităţi. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional prin

56

2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către organul de

acordul părţilor

jurisdicţie

58

3.

Domeniul şi limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional

60

Tema 4. FORMAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

62

1. Aspecte terminologice………………………………………

63

2. Acţiuni precontractuale……………………………………

63

3. Oferta de a contracta

65

4. Acceptarea ofertei

66

5. Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional

68

6. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin mijloace

electronice

71

Tema 5. CONŢINUTUL CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

75

1.

Clauzele esenţiale şi accesorii

76

2.

Clauzele exprese şi clauzele implicite

78

3.

Clauzele contractuale standard (clauzele-tip)

79

4.

Clauza de arbitraj (convenţia de arbitraj)

80

5

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

5. Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile

82

 

5.1. Caracteristica generală a clauzelor asiguratorii

82

5.2. Clauze de menţinere a valorii contractului

83

5.3. Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări

86

6. Clauza penală

92

Tema 6. EFECTELE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

94

1.

Principiul forţei obligatorii a contractului comercial internaţional

95

2.

Efectele contractului comercial internaţional faţă de terţi

95

3.

Interpretarea contractului comercial internaţional

97

4.

Executarea contractului comercial internaţional

98

5.

Modificarea contractului comercial internaţional

101

6.

Încetarea contractului comercial internaţional

102

Tema 7. NEEXECUTAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

106

1.

Noţiunea de neexecutare a contractului comercial internaţional

107

2.

Executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale

108

3.

Rezoluţinea

110

4.

Neexecutarea şi reducerea propriilor obligaţii de către creditor

111

5.

Daunele-interese

112

PARTEA SPECIALĂ……………………………………………………………………………………………………….115

Tema 8. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE INTERNAŢIONALĂ

116

1.

Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de vânzare-cumpărare

internaţională

117

2. Efectele contractului de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri

118

3. Răspunderea părţilor în contractul de vânzare-cumpărare internaţională

122

4. Forme specifice ale vânzării internaţionale de mărfuri

124

 

4.1. Vânzarea-cumpărarea prin bursă

124

4.2. Vânzarea-cumpărarea prin licitaţie

126

6

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Tema 9. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE ASIGURARE

128

1.

Noţiunea şi caracteristica generală a contractului internaţional de asigurare

129

2.

Efectele contractului de asigurare

130

3.

Contractul de asigurări mutuale

132

4.

Contractul de reasigurare

133

Tema 10. CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL

135

1.

Noţiuni generale privind contractul internaţional de transport de mărfuri

136

2. Contractul internaţional de transport maritim

136

3.

Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri

141

4.

Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri

142

5.

Contractul internaţional auto de mărfuri

146

6.

Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri

149

7.

Contractul de transport multimodal internaţional de mărfuri

153

Tema 11. INTERMEDIEREA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

155

1. Caracteristici generale ale intermedierii în comerţul internaţional

156

2. Contractul internaţional de mandat comercial

157

3. Contractul internaţional de comision

159

4. Contractul internaţional de curtaj

161

5. Contractul internaţional de agent

162

6. Contractul internaţional de consignaţie

163

7. Contracte comerciale cu funcţii apropiate de intermediere

164

 

7.1.

Contractul de concesiune comercială

164

7.2. Contractul de franchising

164

7.3.

Contractul internaţional de depozit

167

Tema 12. CONTRACTE MODERNE ŞI COMPLEXE

169

1.

Contractul internaţional de leasing

170

2.

Contractul internaţional de factoring

174

7

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

3. Contractul internaţional de licenţă

176

4.

Contractul

internaţional de consulting-

engineering

178

LITERATURA RECOMANDATĂ

183

8

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

PARTEA GENERALĂ

9

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Tema 1. GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Planul

1. Noţiunea, caracteristicile şi importanţa dreptului comerţului internaţional;

2. Principiile dreptului comerţului internaţional:

2.1.

Noţiunea şi trăsăturile principiilor

2.2.

Principiul libertăţii comerţului

2.3.

Principiul concurenţei loiale

2.4.

Principiul egalităţii juridice a părţilor

2.5.

Principiul libertăţii contractuale

2.6.

Pacta sunt servanda şi principiul bunei-credinţe

3. Obiectul dreptului comerţului internaţional;

4. Raportul juridic de comerţ internaţional:

4.1.

Noţiunea şi trăsăturile generale ale raportului juridic de comerţ internaţional

4.2.

Comercialitatea raportului juridic de comerţ internaţional

4.3.

Internaţionalitatea raportului juridic de comerţ internaţional

5. Subiecţii dreptului comerţului internaţional:

5.1. Noţiunea şi clasificarea subiecţilor dreptului comerţului internaţional

5.2. Subiecţii de drept internaţional

5.3. Societăţile transnaţionale sau multinaţionale

5.4. Subiecţii de drept naţional

6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional:

6.1.

Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului comerţului internaţional

6.2.

Izvoarele interne

6.3.

Izvoarele internaţionale

6.3.1. Tratatele internaţionale

6.3.2. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale

6.4. Practica judiciară

10

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

1. Noţiunea, caracteristicile şi importanţa dreptului comerţului internaţional. Renunţarea majorităţii membrilor societăţii globale la regimurile închise, de tipul celui comunist, a contribuit, alături de alţi factori, la evoluţia colaborării dintre statele lumii. Pentru a percepe în modul corespunzător definiţia dreptului comerţului internaţional, considerăm oportun de a începe cu definirea noţiunii de „comerţ”. În opinia unor autori ruşi, comerţul reprezintă activitatea a cărei finalitate constă în intermedierea dintre producători şi consumatori în condiţii de avantaj reciproc 1 . Alţi autori consideră comerţul internaţional ca fiind modalitatea specifică în care şi prin care se înfăptuieşte circulaţia bunurilor şi cunoştinţelor de la o ţară la alta; aşezarea lui pe principiile noii ordini economice internaţionale face ca el să devină un factor autentic, un preţios instrument de promovare a înţelegerii şi încrederii reciproce între naţiuni şi popoare, indiferent de poziţia lor geografică sau de nivelul de dezvoltare atins 2 . Ambele definiţii se referă la intermedierea bunurilor şi a cunoştinţelor. În prima, aceasta rezultă din utilizarea termenului de „producători”, care pot cataliza doar bunuri, fie acestea materiale sau imateriale. În a doua definiţie autorul se referă, în mod expres, la „bunuri şi cunoştinţe”. Considerăm că, totuşi, activitatea de comerţ nu se reduce doar la intermedierea bunurilor şi a cunoştinţelor, ci şi la cea a serviciilor. Acestea sunt nu mai puţin importante pentru economia mondială şi se bucură de o vastă reglementare, atât pe plan intern, cât şi pe cel extern. Din acest considerent, suntem convinşi că o definiţie mai amplă a noţiunii de comerţ ar urma să se refere la acea activitate, prin care se înfăptuieşte circulaţia bunurilor, serviciilor şi a cunoştinţelor, de la o entitate la alta, în condiţii de avantaj reciproc. În ceea ce ţine de dreptul comerţului internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite îl defineşte ca fiind totalitatea normelor juridice prin care se reglementează raporturile ce se stabilesc în procesul de iniţiere, desfăşurare şi finalizare a operaţiunilor de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.

1 Вельяминов Г.М. Международное экономическое право и процесс. Moscova: “Wolters Kluwer”, 2004, p. 154.

2 Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 5.

11

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Alte definiţii ale dreptului comerţului internaţional, care merită a fi menţionate şi care se completează una pe alta sunt:

1. Potrivit profesorului român, Dragoş-Alexandru Sitaru, dreptul comerţului internaţional reprezintă ansamblul normelor care reglementează raporturile patrimoniale, cu caracter de comercialitate şi internaţionalitate, încheiate între persoane fizice şi/sau juridice care întrunesc calitatea de subiecte ale dreptului comerţului internaţional, inclusiv între asemenea persoane şi stat, dacă statul acţionează de jure gestionis, raporturi în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică 3 . Această definiţie, spre deosebire de altele, face referinţă la o condiţie ce urmează a fi respectată obligatoriu pentru ca statul să poată figura în calitate de subiect al dreptului comerţului internaţional, şi anume, ca statul să acţioneze în scopul gestionării proprietăţii de stat. 2. În opinia autorilor Costin M.N. şi Deleanu S., dreptul comerţului internaţional este ansamblul de norme conflictuale, norme de drept civil, de drept comercial şi norme de drept material uniform, iar în anumite limite şi norme de drept internaţional public prin care se reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică stabilite între participanţii la circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe 4 . Autorii citaţi se evidenţiază prin faptul că încearcă să enumere tipurile de norme incluse în conţinutul dreptului comerţului internaţional. 3. Conform spuselor autorului rus, G.F. Şerşenevici, dreptul comerţului internaţional reprezintă dreptul ce reglementează, pe de o parte, relaţiile comerciale dintre un stat şi altul şi relaţiile fiecăruia dintre acestea faţă de cetăţenii celuilalt, iar pe de altă parte, relaţiile dintre cetăţenii diferitor state, în calitate de entităţi private 5 . Această opinie este foarte discutabilă, deoarece autorul pare a nu delimita clar raporturile de comerţ internaţional de raporturile de drept internaţional public. 4. Autorul V.F. Popondopulo defineşte dreptul comerţului internaţional ca fiind totalitatea normelor de drept civil generale şi speciale care reglementează relaţiile

3 Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 124.

4 Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 13.

5 Вельяминов Г.М. Международное экономическое право и процесс. Moscova: “Wolters Kluwer”, 2004, p. 155.

12

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

patrimoniale şi cele nepatrimoniale conexe celor patrimoniale, ce au loc între străinii care practică activitatea de comerţ şi se întemeiază pe egalitate, autonomia voinţei şi independenţa patrimonială a participanţilor la aceste relaţii 6 . Autorul rus, spre deosebire de ceilalţi menţionaţi, enumeră şi unele principii pe care se întemeiază raporturile de drept al comerţului internaţional. Ca urmare a definirii comerţului şi a dreptului comerţului internaţional, putem identifica, cu uşurinţă, obiectele celui dintâi. Astfel, în calitate de obiecte ale comerţului pot figura bunurile materiale (mobile şi imobile) şi imateriale (proprietatea intelectuală), inclusiv banii şi titlurile de valoare, precum şi serviciile, în toată diversitatea lor. Reieşind din specificul său şi din caracterul pluridisciplinar, dreptul comerţului internaţional se intersectează cu normele diferitor ramuri care, deşi aparent distincte, au legătură directă cu comerţul internaţional. În dreptul comerţului internaţional întâlnim trei tipuri de norme: materiale, conflictuale şi procedurale. Normele întâlnite în dreptul comerţului internaţional, au, în mare parte, un caracter material. Potrivit unor opinii, normele conflictuale din domeniul comerţului internaţional, deşi interesează dreptul comerţului internaţional, nu intră în conţinutul acestuia. Normele conflictuale intră în conţinutul dreptului internaţional privat, şi mai precis al unui domeniu special al acestuia – dreptul internaţional privat comercial 7 . Pe lângă normele materiale şi, într-o anumită măsură, cele conflictuale, dreptul comerţului internaţional cuprinde şi norme de drept procesual. În calitate de exemplu pot servi acele norme care reglementează procedura de arbitraj internaţional. Normelor de drept al comerţului internaţional le este caracteristică o flexibilitate mai mare în comparaţie cu alte norme de drept privat, cum ar fi cele civile, iar părţile se bucură de o libertate şi discreţie mai mare decât subiecţii altor categorii de raporturi.

6 Попондопуло В.Ф. Международное коммерческое право. Общая и особенная части. Учебное пособие. Moscova: “Omega-L”, 2004, p. 13.

7 Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 125-126.

13

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

În toate cazurile, poziţia părţilor în raporturile de drept al comerţului internaţional este cea de egalitate juridică. Această afirmaţie rămâne veridică chiar şi atunci când în calitate de subiect figurează statul, ca gestionar al propriului său patrimoniu. Importanţa dreptului comerţului internaţional rezultă din următoarele circumstanţe:

a) Comerţul internaţional este un motor de promovare a colaborării între state,

contribuind la întărirea securităţii şi păcii pe întreaga arenă globală. Totodată, limitarea posibilităţii de a participa la anumite raporturi de comerţ internaţional poate fi folosită în calitate de sancţiune pentru încălcarea normelor dreptului internaţional public, fapt care

poate crea considerabile pierderi pentru statul sancţionat. Astfel, spre exemplu, pentru a sancţiona Federaţia Rusă pentru intervenţia militară în Ucraina, în anul 2014, Germania a

retras aprobarea acordată Rheinmetall de a construi un obiectiv militar în Rusia în valoare de 100 de milioane de euro 8 .

b) Dreptul comerţului internaţional stimulează trecerea continuă de la regimele

economice închise la cele de piaţă. Societatea pare a conştientiza, într-o măsură tot mai

mare, faptul că practic nici un stat nu dispune de toate resursele necesare pentru a-şi permite -şi întreţină populaţia de sine stătător, fără a fi necesare importurile.

c) Dreptul comerţului internaţional contribuie la unificarea continuă a practicii

comerciale. Unul dintre cele mai ilustre exemple sunt termenii de comerţ internaţional

INCOTERMS, care se aplică în contractele comerciale internaţionale din întreaga lume.

d) Dreptul comerţului internaţional creează premisele unui cadru educaţional pentru

subiecţii ce intenţionează să se implice în activitatea de comerţ internaţional.

e) Ca ramură de drept, contribuie la delimitarea relaţiilor comerciale internaţionale de

cele civile.

REZUMAT

Comerţul reprezintă acea activitate, prin care se înfăptuieşte circulaţia bunurilor, serviciilor şi a

cunoştinţelor, de la o entitate la alta, în condiţii de avantaj reciproc.

Dreptul comerţului internaţional reprezintă totalitatea normelor juridice prin care se reglementează

23.09.2014].

14

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

raporturile ce se stabilesc în procesul de iniţiere, desfăşurare şi finalizare a operaţiunilor de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională. În calitate de obiecte ale comerţului pot figura bunurile materiale (mobile şi imobile) şi imateriale (proprietatea intelectuală), inclusiv banii şi titlurile de valoare, precum şi serviciile, în toată diversitatea lor. În dreptul comerţului internaţional întâlnim trei tipuri de norme: materiale, conflictuale şi procedurale. Poziţia părţilor în raporturile de drept al comerţului internaţional este cea de egalitate juridică. Dreptul comerţului internaţional stimulează trecerea continuă de la regimele economice închise la cele de piaţă, contribuie la unificarea continuă a practicii comerciale, creează premisele unui cadru educaţional pentru subiecţii ce intenţionează să se implice în activitatea de comerţ internaţional şi, în calitate de ramură de drept, contribuie la delimitarea relaţiilor comerciale internaţionale de cele civile.

2. Principiile dreptului comerţului internaţional. 2.1. Noţiunea şi trăsăturile principiilor. Principiile reprezintă un set de idei călăuzitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului. Respectiv, principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele idei fundamentale care călăuzesc crearea şi aplicarea normelor juridice în domeniul relaţiilor comerciale internaţionale. În genere, principiile pot fi generale, ramurale şi instituţionale. Principiile generale se atribuie tuturor ramurilor de drept şi sunt valabile pentru toate situaţiile. Ca exemplu poate servi principiul democraţiei. Semnificaţia lui constă în aceea că oricare regulă de drept trebuie să corespundă cerinţelor recunoscute de societate într-un stat democratic. Acest principiu se aplică tuturor ramurilor de drept, fie acesta drept public, drept privat, drept penal sau drept civil etc. Principiile ramurale, după cum rezultă din denumirea acestora, se atribuie unei anumite ramure sau unui număr limitat de ramure. Un exemplu relevant ar fi principiul concurenţei loiale, care e valabil atât în dreptul comerţului internaţional, cât şi în dreptul comerţului naţional. În fine, principiile instituţionale ţin de o anumită instituţie a unei ramuri de drept. Spre exemplu, principiul libertăţii includerii clauzei arbitrale este un principiu al instituţiei arbitrajului comercial internaţional din cadrul ramurii de drept al comerţului internaţional.

15

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Principiile joacă un rol important în dreptul comerţului internaţional, deoarece:

1. Constituie temelia tuturor normelor de drept al comerţului internaţional.

2. Pot fi aplicate în cazul în care o oarecare sferă a relaţiilor nu sunt reglementate de

normele dreptului comerţului internaţional.

3. Contribuie la soluţionarea conflictelor dintre diverse norme cu aceeaşi forţă juridică.

2.2. Principiul libertăţii comerţului. Comerţul a luat naştere în acel moment, în care omul a conştientizat că nu este capabil

-şi asigure singur toate cele necesare unui trai confortabil şi lipsit de griji. În acelaşi mod, principiul libertăţii comerţului a început să se contureze în conştiinţa oamenilor atunci când statele (sau pseudo-statele), la rândul lor, au început să intervină în relaţiile dintre comercianţi. Totodată, libertatea comerţului nu presupune lipsa totală a intervenţiei statului în relaţiile comerciale. Despre acest fapt vorbea şi Charles Montesquieu, care afirma că „libertatea comerţului nu este un drept acordat negustorilor de a face ceea ce vor; aceasta ar însemna într-adevăr mai degrabă robia lui”. După cum argumenta marele gânditor, „ceea ce îl stânjeneşte pe negustor nu înseamnă că stânjeneşte şi comerţul”. Tocmai „în ţările libertăţii întâmpină negustorul nenumărate piedici” şi „nicăieri nu este el mai puţin stânjenit de legi decât în ţările sclaviei”. Analizând măsurile adoptate de Anglia în domeniul comerţului, Montesquieu ajunge la concluzia că ele stânjenesc pe negustor, dar sunt „în favoarea comerţului” 9 . În urma celor spuse, e corect să afirmăm că libertatea comerţului presupune două aspecte esenţiale:

1. Libertatea indivizilor de a decide dacă doresc să efectueze acte de comerţ, când

doresc să le efectueze, cu cine doresc să le efectueze şi în ce mod doresc să le efectueze.

2. Implicarea statului în relaţiile comerciale pentru a evita monopolul, pentru a proteja

comercianţii mai vulnerabili şi pentru a-i sancţiona pe cei care creează obstacole în dezvoltarea relaţiilor de comerţ internaţional.

9 Ionescu M.F.M. Dreptul Comertului International. Bucureşti: “Universitatea ‘Hyperion’”, 2011, p. 68.

16

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Pentru stat, primul aspect reprezintă o obligaţie negativă, de abţinere. În acest sens, tot ce se cere de la stat este să nu creeze dificultăţi în cadrul operaţiunilor de comerţ. În cel de-al doilea caz, statul are o obligaţie pozitivă. El trebuie să întreprindă toate măsurile necesare şi posibile pentru a evita monopolul, pentru a proteja comercianţii mai vulnerabili şi pentru a-i sancţiona pe cei care creează obstacole în dezvoltarea relaţiilor de comerţ internaţional. Statul are la dispoziţie un vast arsenal de mijloace financiar-bancare, cum ar fi cele privind impozitele şi taxele, licenţele etc., care îi permit -şi efectueze într-un mod echilibrat şi echitabil funcţiile, asigurând libertatea comerţului.

2.3. Principiul concurenţei loiale. Concurenţa este considerată, pe bună dreptate, motorul oricărui progres economic. Lipsa concurenţei se poate solda cu formarea monopolurilor. Formarea monopolurilor poate duce la dezavantajarea consumatorilor, la scăderea calităţii producţiei şi la alte consecinţe negative pentru societate în ansamblu. Ca definiţie, concurenţa semnifică o anumită competiţie pe piaţa economică între doi sau mai mulţi subiecţi ai comerţului care exercită activităţi identice sau similare. Trebuie să facem o distincţie clară între activităţile identice şi cele similare. Poate fi identică activitatea a doi comercianţi care produc cisterne de aceeaşi capacitate şi pentru aceeaşi destinaţie. În acelaşi timp, va fi similară activitatea de comercializare a bananelor cu cea de comercializare a portocalelor. O definiţie mai complexă a concurenţei este oferită de Legea concurenţei a RM nr. 183 din 11.07.2012, care o defineşte ca fiind o „rivalitate economică, existentă sau potenţială, între două sau mai multe întreprinderi independente pe o piaţă relevantă, când acţiunile lor limitează efectiv posibilităţile fiecăreia dintre ele de a influenţa unilateral condiţiile generale de circulaţie a produselor de pe piaţa respectivă, stimulează progresul tehnico- ştiinţific şi creşterea bunăstării consumatorilor”. Concurenţa se poate desfăşura nu doar la nivel de indivizi sau întreprinderi, dar şi la nivel de stat. De la originea acestora, statele au concurat şi continuă să concureze continuu

17

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

între ele, sub toate aspectele: de la descoperirea a noi continente, până la goana după înarmare. Totalitatea normelor juridice care reglementează concurenţa loială formează dreptul concurenţei. Concurenţa poate fi loială sau neloială. Este considerată loială acea concurenţă care corespunde cerinţelor impuse de normele legale şi uzanţele în domeniu. Viceversa, este considerată neloială acea concurenţă care contravine regulilor stipulate în normele ce reglementează concurenţa şi în uzanţele din domeniu. În rândul actelor de concurenţă neloială se includ şi:

1. orice fapte apte de a crea confuzie cu întreprinderea, produsele sau activitatea

industrială sau comercială a unui concurent;

2. afirmaţiile false, în cadrul activităţii de comerţ, apte să discrediteze întreprinderea,

produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui agent concurent;

3. afirmaţiile a căror folosire, în cadrul relaţiilor comerciale, este aptă de a induce

publicul în eroare, în aspectele ce ţin de natura, modul de fabricare, caracteristicile, aptitudinea pentru întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor. Statele au obligaţia de a asigura depistarea şi sancţionarea acţiunilor de concurenţă neloială din partea comercianţilor, precum şi protejarea comercianţilor vulnerabili contra acţiunilor de concurenţă neloială din partea altor comercianţi de rea-credinţă, care fac abuz de poziţia sa pe piaţă.

2.4. Principiul egalităţii juridice a părţilor. Relaţiile comerciale ar pierde din esenţa lor dacă părţile s-ar afla pe poziţia de subordonare juridică şi nu pe cea de egalitate. Ori, cel care cumpără nu poate avea mai multe drepturi decât cel care vinde, iar cel care prestează servicii nu poate cere mai multe decât i se cuvine celui care beneficiază de ele. Chiar şi în situaţia în care statul figurează ca subiect în relaţiile comerciale, părţile oricum se află pe poziţie de egalitate juridică. Aceasta din simplul considerent că, atunci

18

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

când exercită acte de gestiune a propriului patrimoniu, statul figurează în calitate de subiect al dreptului privat. Doar atunci când statul îşi exercită prerogativele de suveranitate, poate figura acesta pe altă poziţie decât cea de egalitate. Însă, în asemenea caz, el nu mai figurează ca subiect al relaţiilor de drept al comerţului internaţional, ci mai curând ca subiect al raporturilor de drept internaţional public. La baza raportului de comerţ internaţional se află egalitatea juridică a părţilor. Fiecare parte, la asumarea obligaţiilor şi la executarea acestora, se supune doar propriei voinţe. Evident, fiind pe poziţie de egalitate, ambele părţi trebuie să-şi onoreze obligaţiile, în caz contrar, cealaltă parte dispune de suficiente mijloace pentru a-şi apăra propriile drepturi şi interese. Un asemenea mijloc constituie excepţia de neexecutare, potrivit căreia, partea poate să nu-şi execute obligaţiile proprii până cealaltă nu o face. Primul aspect sub care se evidenţiază egalitatea juridică este posibilitatea ambelor părţi de a-şi exprima, în mod liber, voinţa de a iniţia sau de a pune capăt raporturilor juridice de drept al comerţului internaţional. Un alt aspect care scoate în evidenţă egalitatea juridică a părţilor ţine de procedurile judiciare şi de arbitraj. Indiferent de faptul dacă partea e reclamant sau pârât, drepturile procedurale sunt egale pentru ambele. Egalitatea juridică a părţilor este unul dintre cele mai directe indicii asupra apartenenţei dreptului comerţului internaţional la domeniul privat.

2.5. Principiul libertăţii contractuale. Libertatea contractuală se rezumă la posibilitatea legală de a încheia contracte, de a le determina conţinutul şi efectele, de a le modifica şi de a le denunţa. Conform art. 667 al. (1) din Codul Civil al Republicii Moldova, părţile contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor. În acelaşi sens, art. 1.102 al Principiilor Dreptului European al Contractelor prevede că părţile sunt libere să încheie un contract şi să-i determine conţinutul, în limitele exigenţelor bunei-credinţe şi a regulilor imperative stabilite de respectivele Principii.

19

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Clauze similare se cuprind şi în Principiile aplicabile contractelor comerciale internaţionale (Principiile UNIDROIT) care, în art. 1.1 menţionează că părţile sunt libere să încheie un contract şi să determine conţinutul acestuia. Contractele legal încheiate au putere de lege între părţile contractante. Fiecare dintre subiecţii de drept se obligă numai la ceea ce a acceptat ca fiind în interesul acestuia şi numai în măsura în care acesta doreşte. O amploare tot mai mare capătă comerţul electronic, fapt care facilitează considerabil exercitarea libertăţii contractuale de către părţile implicate. Contractele comerciale internaţionale sunt supuse legii selectate de comun acord de către părţi, iar condiţiile de formă ale acestora sunt stabilite de legea care le cârmuieşte fondul. Principiului libertăţii contractuale presupune:

- încheierea tuturor contractelor prin acordul de voinţă al părţilor;

- posibilitatea alegerii partenerilor contractuali şi a negocierii condiţiilor contractuale;

- libertatea modificării contractelor încheiate;

- libertatea de a desemna legea care să guverneze fondul contractului şi efectele acestuia;

- libertatea de a opta pentru o anumită jurisdicţie.

2.6. Pacta sunt servanda şi principiul bunei-credinţe. Am decis să caracterizăm aceste două principii într-un singur punct, deoarece legătura dintre ele este nespus de strânsă. În cea mai simplă formă, principiul pacta sunt servanda semnfică obligaţia părţilor de a executa obligaţiile asumate. La rândul său, principiul bunei-credinţe cere părţilor să-şi execute obligaţiile în aşa mod încât să nu prejudicieze interesele celorlalte părţi la contract şi să faciliteze obţinerea foloaselor comune. Este în interesul oricărui comerciant să acţioneze cu bună-credinţă în cadrul raporturilor de drept al comerţului internaţional, deoarece, în cazul în care acest

20

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

comerciant renunţă la principiul enunţat, acelaşi lucru îl poate face şi cealaltă parte în raport cu dânsul. Buna-credinţă, cu toate că are rădăcini comune cu pacta sunt servanda, are totuşi un conţinut mai extins. Pacta sunt servanda pune accentul pe acţiunile ce trebuie să fie efectuate de către subiect, în timp ce principiul bunei credinţe accentuează calitatea acestor acţiuni. Să presupunem că doi comercianţi au încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unui bun mobil. Contractul prevede că bunul urmează a fi livrat la depozitul cumpărătorului. În acest context, principiul pacta sunt servanda obligă vânzătorul să livreze bunul la depozitul cumpărătorului, aşa cum e prevăzut în contract. În continuare, vânzătorul livrează bunul până la uşa depozitului cumpărătorului. Cel din urmă îl roagă pe vânzător să descarce bunul în spatele clădirii depozitului, deoarece acolo se află suportul de susţinere a bunului, iar cumpărătorul nu dispune de utilaj propriu de transportare a bunului. Vânzătorul respinge solicitarea cumpărătorului, indicând faptul că în contract este stipulată obligaţia de a livra la depozit, nu şi de a transporta bunul în spatele clădirii depozitului. Exemplul dat ilustrează bine situaţia în care subiectul respectă principiul pacta sunt servanda, dar încalcă principiul bunei-credinţe. Principiul bune-credinţe se aplică atât în faza premergătoare încheierii contractului, cât şi la toate etapele ulterioare, inclusiv modificarea, executarea şi denunţarea acestuia. Asemenea fenomene precum concurenţa, invocarea clauzelor de neexecutare a obligaţiilor, formularea clauzei de arbitraj, care nu pot fi reglementate integral de actele normative, sunt subordonate principiului bunei-credinţe.

REZUMAT

Principiile reprezintă un set de idei călăuzitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului. Principiul libertăţii comerţului presupune libertatea indivizilor de a decide dacă doresc să efectueze acte de comerţ, când doresc să le efectueze şi cu cine doresc să le efectueze. Totodată, acesta presupune şi implicarea statului în relaţiile comerciale pentru a evita monopolul, pentru a proteja comercianţii mai vulnerabili şi pentru a-i sancţiona pe cei care creează obstacole în dezvoltarea relaţiilor de comerţ internaţional. Principiul concurenţei loiale presupune exercitarea acţiunilor de concurenţă de către părţi în conformitate cu regulile normative şi cu cele de uzanţă.

21

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Principiul egalităţii juridice a părţilor presupune că fiecare parte, în cadrul raporturilor contractuale, dispune de acelaşi volum de drepturi şi obligaţii ca şi celelalte părţi. Principiul libertăţii contractuale se rezumă la posibilitatea legală de a încheia contracte, de a le determina conţinutul şi efectele, de a le modifica şi de a le denunţa. În cea mai simplă formă, principiul pacta sunt servanda semnfică obligaţia părţilor de a executa obligaţiile asumate. Principiul bunei-credinţe cere părţilor să-şi execute obligaţiile în aşa mod încât să nu prejudicieze interesele celorlalte părţi la contract şi să faciliteze obţinerea foloaselor comune.

3. Obiectul dreptului comerţului internaţional. Obiectul dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. În acest sens, deducem două elemente ale obiectului dreptului comerţului internaţional:

raporturile de comerţ internaţional, pe de o parte, şi raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică, pe de altă parte. Pentru a fi considerat ca raport de drept al comerţului internaţional, un raport patrimonial trebuie să întrunească două condiţii:

1. Să aibă caracter de comercialitate.

2. Să aibă caracter de internaţionalitate.

Totodată, există şi anumite raporturi care nu dispun de caracterele menţionate, dar au o legătură strânsă cu raporturile de drept al comerţului internaţional. Asemenea raporturi sunt cele de determinare a statutului juridic al comerciantului, de atragere la răspundere civilă extracontractuală etc. Vom analiza mai detaliat trăsăturile raporturilor de drept al comerţului internaţional în capitolul ce urmează. Al doilea tip de raporturi care constituie obiect al dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. Aceste raporturi includ, printre altele:

elaborarea programelor comune de cercetare, producţie şi utilizare a diverselor tipuri de resurse disponibile în statele contractante;

22

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

proiectarea obiectivelor economice în statele contractante;

cooperarea în scopul producerii bunurilor şi serviciilor necesare în vederea

satisfacerii necesităţilor fiecăruia din statele contractante;

constituirea societăţilor mixte în scopul realizării obiectivelor comune;

colaborarea în scopul dezvoltării infrastructurii comunicaţiilor din statele

contractante;

tranferul de tehnologie şi schimbul de experienţă între statele contractante;

finanţarea şi colaborarea cu statele în curs de dezvoltare în scopul atingerii

obiectivelor comune;

organizarea şi desfăşurarea expoziţiilor, a târgurilor şi a seminarelor ştiinţifice comune;

efectuarea în comun a cercetărilor ştiinţifice.

REZUMAT

Obiectul dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. Pentru a fi considerat ca raport de drept al comerţului internaţional, un raport patrimonial trebuie să aibă caracter de comercialitate şi caracter de internaţionalitate.

4. Raportul juridic de comerţ internaţional. 4.1. Noţiunea şi trăsăturile generale ale raportului juridic de comerţ internaţional.

După cum am constatat în paragraful precedent, unul dintre cele două tipuri de raporturi ce constituie obiect al dreptului comerţului internaţional este raportul juridic de comerţ internaţional. Raportul juridic de comerţ internaţional reprezintă o relaţie cu caracter comercial în cadrul căreia există un element de extraneitate ce conferă un caracter de internaţionalitate acesteia. Premisele necesare pentru existenţa raportului juridic de comerţ internaţional sunt:

a) existenţa normei juridice de comerţ internaţional;

23

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

b) existenţa părţilor ce constituie participanţi la raporturile comerciale internaţionale;

c) existenţa efectelor juridice produse de aplicarea normei comerţului internaţional de

către participanţii la raportul comercial internaţional. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este compus din totalitatea drepturilor dobândite de subiectul activ şi din obligaţiile asumate de subiectul pasiv. Raportul juridic de comerţ internaţional are ca obiect numai prestaţii cu caracter patrimonial. Obiectul se concretizează fie în prestaţia de a da, fie în prestaţia de a face sau în cea de a nu face. Majoritatea obligaţiilor generate de faptele de comerţ internaţional sunt obligaţii de rezultat. Aceasta înseamnă că, în mare parte, părţile nu sunt interesate de modul în care partenerii îşi execută obligaţiile, atâta timp cât ele obţin rezultatul scontat. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare internaţională, cumpărătorul, de regulă, nu este interesat de cine anume constituie furnizorul mărfii pentru vânzător, atâta timp cât vânzătorul îi pune la dispoziţie cumpărătorului marfa contractată. În opinia autorului Ionescu M.F.M, pe care o agreăm şi noi, trăsăturile raportului juridic de comerţ internaţional sunt 10 :

1. Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport voliţional.

În acest sens, orice contract de comerţ internaţional se încheie doar prin acordul de voinţă al părţilor. Legea care va guverna contractul, de asemenea, poate fi optată de către părţi. Mai mult ca atât, părţile pot stabili şi instanţa judiciară sau de arbitraj care va soluţiona eventualele litigii. 2. Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport valoric, urmărind obţinerea unui profit. 3. Raportul juridic de comerţ internaţional conţine un element de extraneitate. Elementul de extraneitate poate varia în dependenţă de contractul sau circumstanţele concrete. Astfel, acesta poate fi sediul, domiciliul, locul executării etc.

10 Ionescu M.F.M., op. cit., p. 118-120.

24

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

4.2. Comercialitatea raportului juridic de comerţ internaţional.

Comercialitatea semnifică calitatea unui raport juridic de a fi comercial, adică de a cuprinde acte şi fapte de comerţ sau de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională. Calificarea noţiunii de „comercial” este la discreţia dreptului naţional al fiecărui stat şi se efectuează după criterii determinate de legislaţiile naţionale. În majoritatea cazurilor, în cadrul determinării comercialităţii, legislaţiile naţionale utilizează două criterii de distincţie:

criteriul subiecţilor de drept implicaţi în raportul juridic;

criteriul naturii actelor sau faptele juridice concret săvârşite.

Dacă pornim de la criteriul subiecţilor de drept implicaţi, dreptul comerţului se va aplica doar faţă de persoanele care au calitatea de comerciant. Acest concept este numit subiectiv şi se fondează pe convingerea că dreptul comercial este un drept profesional, un drept al comercianţilor. Conceptul subiectiv persistă preponderent în dreptul german şi în sistemele care cad sub influenţa acestuia. Dacă pornim de la criteriul naturii actelor sau faptelor juridice concret săvârşite, dreptul comercial se va aplica numai actelor sau faptelor necesare activităţii comerciale. Cel mai frecvent, actele şi faptele necesare activităţii comerciale se referă la intermedierea în procesul de circulaţie a mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor de la producător, respectiv executant sau prestator, la beneficiar, în scop de profit. Acest din urmă concept este numit obiectiv şi poate fi întânit în dreptul francez şi sistemele ce cad sub influenţa acestuia. Potrivit acestui concept, codul comercial este un

cod al comerţului şi nu un cod al comercianţilor. În fine, faptul dacă un raport este sau nu comercial va fi stabilit, după caz, de către instanţa de judecată. Cea din urmă va reieşi, în fiecare caz concret, din circumstanţele cauzei.

25

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

4.3. Internaţionalitatea raportului juridic de comerţ internaţional. Internaţionalitatea presupune existenţa unui element de extraneitate în cadrul raportului juridic de comerţ internaţional. Cu toate astea, nu oricare element de extraneitate persistent într-un raport juridic este de natură să atribuie acestuia caracterul de internaţionalitate. Spre exemplu, cetăţenia părţilor, în calitate de element de extraneitate, se poate dovedi a fi irelevantă. Alternativ, dacă sediul părţilor se află în state diferite, oferind astfel un caracter de extraneitate, această împrejurare, de regulă, este luată în consideraţie la determinarea caracterului internaţional al contractului respectiv. Necătând la aceasta, chiar şi sediul, având caracter de extraneitate, nu întotdeauna atribuie raportului juridic atributul internaţionalităţii. Spre exemplu, în cazul în care trei persoane juridice – una cu sediul în Moldova, cealaltă cu sediul în Germania şi ultima cu sediul în Elveţia – au decis, printr-un contract de colaborare, să înfiinţeze o societate comercială cu capital mixt în Republica Moldova, acest contract nu va avea caracter internaţional, deoarece societatea cu capital mixt urmează să fie înregistrată în Republica Moldova, potrivit regulilor acestui stat, şi va fi supusă sistemului de drept naţional al Moldovei. În acest sens, pentru ca un raport juridic comercial să fie, totodată, şi internaţional, este necesară prezenţa unui alt element de extraneitate, care să-i ofere raportului trăsătura de internaţionalitate. Acest element de extraneitate suplimentar poate varia în dependenţă de natura concretă a contractului. Astfel, în situaţia unui contract de vânzare, acesta nu va fi internaţional dacă în calitate de obiect va figura un bun imobil ce nu poate fi transportat dintr-un stat în altul. Nu este suficient ca vânzătorul şi cumpărătorul să fie din state diferite, mai e nevoie şi ca bunul să poată fi transportat din statul vânzătorului în statul cumpărătorului. În cazul contractului de transport internaţional, pentru a fi recunoscut astfel, locul primirii mărfii şi locul eliberării acesteia trebuie să se afle în două state diferite. Dacă această condiţie nu este respectată, indiferent de faptul dacă părţile au sau nu au sediul în state diferite, contractul nu va fi considerat ca având caracter internaţional.

26

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Concluzia la care ajungem este că orice element de internaţionalitate este un element de extraneitate, dar nu orice element de extraneitate este şi unul de internaţionalitate, necesar pentru a atribui raportului juridic caracterul de raport de comerţ internaţional. Poate fi element de internaţionalitate numai acel element de extraneitate care prezintă suficientă relevanţă pentru a oferi raportului juridic, în structura căruia se integrează, aptitudinea de a cădea sub incidenţa unor norme juridice de drept al comerţului internaţional.

REZUMAT

Raportul juridic de comerţ internaţional reprezintă o relaţie cu caracter comercial în cadrul căreia există un element de extraneitate ce conferă un caracter de internaţionalitate acesteia. Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este compus din totalitatea drepturilor dobândite de subiectul activ şi din obligaţiile asumate de subiectul pasiv. Raportul juridic de comerţ internaţional are ca obiect numai prestaţii cu caracter patrimonial. Obiectul se concretizează fie în prestaţia de a da, fie în prestaţia de a face sau în cea de a nu face. Comercialitatea raportului se determină în baza criteriului subiecţilor de drept implicaţi în raportul juridic sau în baza criteriului naturii actelor sau faptele juridice concret săvârşite. Internaţionalitatea presupune existenţa unui element de extraneitate în cadrul raportului juridic de comerţ internaţional.

5. Subiecţii dreptului comerţului internaţional. 5.1. Noţiunea şi clasificarea subiecţilor dreptului comerţului internaţional.

Subiecţi ai dreptului comerţului internaţional sunt considerate părţile care participă în cadrul raporturilor juridice cu caracter comercial şi internaţional sau la raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. Simplu spus, subiecţi ai dreptului comerţului internaţional sunt comercianţii propriu- zişi sau agenţii care efectuează acte sau fapte de comerţ. După criteriul ordinii juridice căreia aparţin, subiecţii raporturilor juridice de comerţ internaţional pot fi clasificaţi în următoarele categorii:

- subiecţii de drept internaţional;

- societăţile transnaţionale sau multinaţionale;

- subiecţii de drept naţional.

27

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

În continuare, vom analiza mai amănunţit fiecare dintre categoriile menţionate.

5.2. Subiecţii de drept internaţional. Subiecţii de drept internaţional se clasifică în două subcategorii:

(A) Statele. Statul este un subiect originar al societăţii internaţionale. În toate cazurile, statul s-a constituit prin voinţa proprie şi şi-a asumat astfel calitatea de subiect de drept, motiv pentru care nu poate fi asimilat cu nici o altă grupare de

persoane juridice 11 . Calitatea statului, în raport cu alţi subiecţi de drept, este unică. Aceasta se explică prin faptul că el poate figura atât în calitate de deţinător al suveranităţii (în raporturile de drept internaţional public), cât şi în calitate de gestionar al propriului său patrimoniu (în raporturile de drept al comerţului internaţional). Mai mult ca atât, spre deosebire de organizaţiile internaţionale, statele sunt apte, în prezenţa voinţei, de a da naştere la alţi subiecţi, cum ar fi, prin urmare, chiar şi aceleaşi organizaţii internaţionale. Vorbind despre principalele domenii în care statul se manifestă ca subiect al dreptului comerţului internaţional, merită de menţionat următoarele 12 :

- încheierea de acorduri de împrumut şi cooperare financiară cu bănci străine;

- emiterea de garanţii pentru împrumuturi;

- emiterea titlurilor de valoare ce se lansează pe pieţele externe;

- acordarea de credite diferitelor societăţi comerciale, etc.

(B) Organizaţiile internaţionale cu caracter interguvernamental. Organizaţiile interguvernamentale sunt create prin acordul de voinţă al statelor interesate, care se exprimă, de regulă, prin adoptarea unui act de constituire a organizaţiei respective. Capacitatea juridică a organizaţiilor interguvernamentale este determinată anume prin acest act de constituire a lor.

11 Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 52.

12 Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 53.

28

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Spre deosebire de state, organizaţiile interguvernamentale sunt entităţi internaţionale lipsite de teritoriu propriu şi de populaţie asupra căreia organele de decizie ale acestora ar putea să exercite atribuţii de putere. Respectiv, spre deosebire de state, acestea sunt lipsite şi de suveranitate. Organizaţiile interguvernamentale dispun de o capacitate juridică internaţională, căreia îi revine funcţia principală, şi de o capacitate juridică de drept privat, ce are un rol complementar faţă de prima. Similar statelor, organizaţiile interguvernamentale figurează în calitate de subiecţi ai raporturilor de comerţ internaţional doar atunci când acţionează întru gestionarea patrimoniului atribuit acestora şi doar în măsura în care este necesar pentru atingerea scopurilor prevăzute în actul de constituire.

5.3. Societăţile transnaţionale sau multinaţionale. Societăţile transnaţionale sau multinaţionale sunt societăţile comerciale care se constituie pe elemente fără caracter naţional, cum ar fi, bunăoară, capitalul ce provine din mai multe state, stabilirea sediilor principale în mai multe state etc. Poate apărea următoarea întrebare: există oare vreo deosebire dintre o companie multinaţională şi una transnaţională? Răspunsul simplu e „da”. La general vorbind, o companie transnaţională întotdeauna este şi o companie multinaţională. Dar, nu toate companiile multinaţionale sunt şi companii transnaţionale. Este multinaţională compania care are reprezentanţe în mai multe state şi comercializează bunuri sau servicii în acele state. Aceste bunuri şi servicii sunt, de regulă, individualizate la tipul de cultură, societate şi uzanţe ale ţării în care sunt furnizate. Spre exemplu, compania McDonald’s, deseori, „localizează” mâncarea în dependenţă de tradiţiile şi obiceiurile ţării. În India, McDonald’s are un tip permanent şi special de hamburghere: de post. Spre deosebire de companiile transnaţionale, companiile pur multinaţionale au un sediu principal bine stabilit şi cunoscut. Spre exemplu, compania „BMW”, fiind o companie multinaţională, este cunoscută ca avându-şi sediul principal în Germania.

29

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Pe de altă parte, companiile transnaţionale, cu toate că similar celor multinaţionale, vând bunuri şi prestează servicii în mai multe state, nu sunt supuse unei legislaţii unice, cum ar fi a statului unde e înregistrat sediul. O companie transnaţională, bine cunoscută, este „Scandinavian Air System”. Aceasta a fost constituită cu participarea a trei societăţi comerciale din Danemarca, Norvegia şi Suedia, cu sediile principale la Copenhaga, Oslo şi Stockholm. Actele de constituire ale „Scandinavian Air System” nu fac nici o referire la reglementările naţionale din cele trei ţări. Aceste documente conţin principii şi norme care reglementează funcţionarea ei doar sub aspect internaţional. De regulă, societăţile transnaţionale evită jurisdicţia instanţelor naţionale pentru litigiile ce ar putea apărea în legătură cu interpretarea şi aplicarea actelor de constituire ale acestora. Ele convin că asemenea litigii să fie atribuite spre soluţionare unor instanţe speciale, cum ar fi tribunalele internaţionale ad-hoc, organele internaţionale de jurisdicţie, etc.

5.4. Subiecţii de drept naţional. Participanţii de rutină, cel mai des întâlniţi în cadrul raporturilor juridice de comerţ internaţional, sunt subiecţii de drept naţional. Aceştia sunt persoanele juridice şi persoanele fizice. (A) Persoanele juridice. Principalii actori ai pieţei comerciale sunt persoanele juridice - societăţi comerciale. Termenul de „comerciant” este desemnat în legislaţia Republicii Moldova prin noţiunea de antreprenor. În Republica Moldova, activitatea de antreprenor poate fi practicată sub una din următoarele forme juridice: întreprindere individuală; societate în nume colectiv; societate în comandită; societate pe acţiuni; societate cu răspundere limitată; cooperativă de producţie; cooperativă de întreprinzător; întreprindere de arendă; întreprindere de stat şi întreprindere municipală. Respectiv, în legislaţiile altor state, formele juridice pot fi diferite. Spre exemplu, legislaţia României prevede două tipuri de societate în comandită: simplă şi pe acţiuni.

30

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Oricare ar fi statutul juridic al comercianţilor în diferitele sisteme de drept, există, totuşi, trăsături comune ce descriu activitatea de comerciant, şi anume:

- comercianţii practică acte de comerţ obiective prin natura sau prin forma lor;

- comercianţii practică acte de comerţ în mod sistematic, cu titlu de profesiune obişnuită;

- comercianţii acţionează în numele şi pe contul lor.

Participarea societăţilor comerciale la activitatea de comerţ internaţional implică din partea acestora o activitate în afara ţării pe teritoriul căreia îşi au înregistrat sediul social.

Aici poate surveni următoarea dificultate: recunoaşterea pe plan internaţional a personalităţii juridice a societăţii comerciale. Legislaţia Republicii Moldova recunoaşte personalitatea juridică a societăţior comerciale străine. Potrivit regulii generale, recunoscute de majoritatea statelor, recunoaşterea personalităţii juridice a societăţilor comerciale străine nu trebuie să creeze persoanei juridice respective un regim mai favorizat comparativ cu subiecţii de drept similari existenţi în ordinea juridică naţională a statului de recunoaştere respectiv. Din contra, personalităţii juridice recunoscute i se aduc unele limitări, precum:

- societatea străină nu poate dobândi mai multe drepturi decât i-au fost acordate de lex societatis; - societatea străină nu poate dobândi drepturi pe care statul de recunoaştere nu le acordă societăţilor sale naţionale. De regulă, legea sediului societăţii comerciale (lex societatis) este legea care determină dacă societatea respectivă are personalitate juridică sau nu. (B) Persoanele fizice. La rândul ei, persoana fizică poate figura şi ea în calitate de comerciant. Legislaţiile din diferite state au adoptat concepţii diferite în ceea ce ţine de definirea calităţii de comerciant cu referire la peroanele fizice. Astfel, legislaţiile de influenţă germană au adoptat o concepţie subiectivă în această problemă, recunoscând calitatea de comerciant doar acelor persoane fizice care îşi înregistrează o firmă în registrul de comerţ.

31

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Legislaţiile de influenţă franceză menţin o concepţie obiectivă în ce priveşte definirea calităţii de comerciant. Potrivit acestei concepţii, se recunoaşte o atare calitate persoanei fizice care îndeplineşte cumulativ două condiţii:

- săvârşeşte în nume propriu şi pe cont propriu acte sau fapte de comerţ;

- activitatea comercială efectuată în acest sens să fie înfăptuită cu titlu profesional, ceea ce presupune ca ea să aibă caracter de continuitate şi să vizeze ca scop final asigurarea mijloacelor de existenţă pentru cel care o realizează. Sub aspect obiectiv, este irelevant dacă cel care exercită activitatea comercială cu titlu profesional are sau nu are înregistrată o firmă comercială. Ambele concepţii impun subiectul de drept în cauză să aibă capacitatea de exerciţiu cerută de lege pentru dobândirea calităţii de comerciant. Accesul la profesiunea de comerciant este supus, din punct de vedere legal, unor condiţii care diferă sub anumite aspecte de la o legislaţie naţională la alta, sau chiar în cadrul aceleaşi legislaţii naţionale de la un domeniu al comerţului la altul. Spre exemplu, pentru activitatea de comerţ bancar şi pentru cea de asigurări se cere, de regulă, o autorizare prealabilă eliberată de autoritatea publică competentă.

REZUMAT

Subiecţi ai dreptului comerţului internaţional sunt considerate părţile care participă în cadrul raporturilor juridice cu caracter comercial şi internaţional sau la raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. Subiecţii pot fi de drept internaţional, de drept naţional sau cu caracter multinaţional/transnaţional. Subiecţii de drept internaţional sunt statele şi organizaţiile interguvernamentale internaţionale. Subiecţii de drept naţional sunt persoanele juridice şi fizice.

6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional. 6.1. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului comerţului internaţional. Izvorul de drept reprezintă sursa în care sunt reflectate regulile ce reglementează raporturile juridice.

32

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Respectiv, izvoarele dreptului comerţului internaţional reprezintă totalitatea actelor cu caracter normativ şi nenormativ care cuprind reguli de drept cu privire la raporturile cu caracter comercial şi internaţional stabilite între subiecţii comerţului internaţional. Izvoarele pot fi divizate în materiale şi formale. Izvoarele materiale, denumite şi reale, sunt reprezentate de realitatea exterioară, care determină acţiunea legiuitorului. În consecinţă, prin izvor de drept, în sens material, înţelegem condiţiile şi viaţa socială, economică şi culturală în toată complexitatea lor, inclusiv progresul social care determină naşterea a unor noi norme de drept. Izvorul formal al dreptului îl reprezintă regula de conduită prescrisă şi exteriorizată, cuprinsă într-o anumită haină juridică. Specificul interdisciplinar al dreptului comerţului internaţional determină ca această materie să dispună atât de izvoare internaţionale, cât şi de izvoare interne.

6.2. Izvoarele interne.

Izvoarele interne sunt acele surse de drept al comerţului internaţional, care se adoptă şi se practică în cadrul unui anumit stat determinat. Printre izvoarele interne se numără:

a) Legile interne (care conţin reglementări ale raporturilor comerciale):

Constituţionale:

- Constituţia Republicii Moldova etc.;

Organice:

- Codul Civil al Republicii Moldova;

- Legea cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător nr. 81 din 18.03.2004 etc.;

Ordinare:

- Legea vânzării de mărfuri nr. 134 din 03.06.94;

- Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134 din 02.04.97;

- Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845 din 03.01.92 etc;

b) Decretele

preşedintelui

raporturilor comerciale);

Republicii

Moldova

33

(care

conţin

reglementări

ale

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

c) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului Republicii Moldova (care conţin reglementări ale raporturilor comerciale); d) Actele normative ale ministerelor şi departamentelor (care conţin reglementări ale raporturilor comerciale); e) Uzanţele comerciale interne. Uzanţele comerciale reprezintă o practică nescrisă, caracterizată printr-un grad de repetabilitate, durată în timp şi stabilitate, aplicată între un număr mare de parteneri comerciali, pe o anumită arie geografică sau într-un anumit domeniu de activitate.

În mare parte, deosebirea dintre uzanţele comerciale interne şi uzanţele comerciale uniforme internaţionale constă în raza de aplicare a lor. Primele se aplică într-un anumit stat, în timp ce cele din urmă se aplică într-un număr mai mare de state. Uzanţele comerciale sunt incluse, de regulă, în conţinutul contractelor comerciale, forţa lor juridică fiind aceea a unei clauze contractuale. În cazul în care apar conflicte între uzanţe şi alte acte normative, acestea se soluţionează în felul următor:

- conflictul între două uzanţe convenţionale se soluţionează în favoarea celei mai recente faţă de data încheierii contractului;

- conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă supletivă se

soluţionează în favoarea uzanţei convenţionale, întrucât aceasta semnifică voinţa părţilor de a se abate de la uzanţa normativă în favoarea celei convenţionale;

- conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o lege imperativă se soluţionează în

favoarea legii imperative, deoarece prevederile legale cu caracter imperativ nu pot fi

înlăturate prin voinţa părţilor;

- Conflictul dintre o uzanţă comercială şi o lege uniformă dă prioritate celei dintâi,

întrucât legile uniforme din domeniul comerţului internaţional au caracter supletiv.

- Conflictul între uzanţele comerciale de orice tip şi convenţia expresă a părţilor, se

soluţionează în favoarea celei din urmă, întrucât părţile pot înlătura uzanţele comerciale prin stipularea expresă a clauzelor contractuale.

34

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

6.3. Izvoarele internaţionale.

Izvoarele internaţionale sunt sursele de drept al comerţului internaţional, care se adoptă de către subiecţii dreptului internaţional public sau se practică de către comercianţii din cadrul unui număr mai mare de state. În acest sens, izvoarele internaţionale se clasifică în:

a) Tratate internaţionale.

b) Uzanţe comerciale uniforme internaţionale.

6.3.1. Tratatele internaţionale. Indiferent de denumirea sa, tratatul este acordul de voinţă a două sau mai multe state prin care acestea reglementează, într-un anumit mod, o anumită sferă a relaţiilor internaţionale, creând sau modificând ori abrogând pe cele existente. Atunci când obiectul de reglementare al tratatului îl reprezintă relaţiile interstatale stabilite în domeniul comerţului internaţional sau al cooperării economice şi tehnico- ştiinţifice internaţionale, respectivul tratat este şi izvor al dreptului comerţului internaţional. Aceeaşi calitate o au şi alte tratate internaţionale, precum sunt cele politice, culturale şi altele care favorizează prosperarea relaţiilor economice prin stabilirea raporturilor de colaborare între statele părţi. Tratatele internaţionale pot fi bilaterale sau multilaterale. Printre tratatele internaţionale bilaterale se numără, spre exemplu, asemenea acorduri precum cele privind evitarea dublei impuneri fiscale. În lista tratatelor internaţionale multilaterale de bază putem include:

Convenţia ONU asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri din 11 aprilie 1980; Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale; Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional din 21 aprilie 1961; Convenţia reglementând raporturile ce decurg din contractul de expediţie sau în legătură cu acesta din 1956;

35

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 10 iunie 1958;

Convenţia privind transportul de mărfuri pe Dunăre din 1955;

Convenţia reglementând transportul combinat de mărfuri pe calea ferată şi Dunăre din 1959;

Convenţia ce reglementează unele conflicte de legi în materie de cambie şi bilet la ordin din 7 iunie 1930;

Convenţia care reglementează unele conflicte în materia de cec din 19 martie 1931;

Convenţia asupra legii aplicabile vânzărilor cu caracter internaţional de bunuri

mobile corporale din 15 iunie 1955;

Convenţia vamală de la Geneva relativă la transportul internaţional de mărfuri sub

acoperirea carnetelor T.I.R. din 1956;

Convenţia de la Geneva relativă la contractul de transport internaţional al mărfurilor pe şosele (C.M.R.) din 1956;

Convenţia vamală de la Geneva relativă la importul temporar al vehiculelor rutiere

comerciale din 1956;

Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare din 1978;

Convenţia de la Berna cu privire la transportul de mărfuri pe cale ferată din 1961;

Convenţia de la Berna cu privire la transporturile internaţionale feroviare din 1980;

Convenţia de la Chicago de unificare a unor reguli relative la transportul aerian internaţional din 1929 etc.

6.3.2. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale. Potrivit autorului Sitaru D.A., uzanţele comerciale internaţionale sunt practici (atitudini, comportări), în general nescrise, care prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate şi stabilitate, aplicate între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă pe o zonă geografică sau într-un domeniu de activitate comercială şi care, în funcţie de natura lor, pot prezenta sau nu caracter de izvor de drept 13 .

13 Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 186.

36

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

În scopul accelerării şi sporirii eficienţei procesului de unificare a dreptului comerţului internaţional, Adunarea Generală a O.N.U. a hotărât, prin Rezouţia nr. 2205 (XXI) din 17 decembrie 1966, crearea Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional (UNCITRAL). Principalele sarcini ale acesteia sunt de a favoriza participarea mai largă a statelor la convenţiile internaţionale deja încheiate şi de a asigura cadrul organizatoric necesar elaborării unor noi reglementări internaţionale, cu participarea ţărilor reprezentând principalele sisteme juridice şi economice ale lumii. O altă organizaţie interguvernamentală cu o îndelungată activitate în domeniul de

uniformizare a dreptului comerţului internaţional este Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT). Dintre organismele neguvernamentale, merită a-i fi apreciat rolul esenţial în uniformizarea dreptului comerţului internaţional Camerei de Comerţ Internaţional din Paris. Principalele atribuţii ale acesteia constituie reprezentarea comunităţii oamenilor de afaceri care sunt membrii săi la nivel naţional şi internaţional, de a promova dezvoltarea comerţului internaţional şi a investiţiilor pe baza principiului liberei şi corectei concurenţe, de a uniformiza regulile şi de a codifica uzanţele aplicabile în comerţul internaţional şi de a furniza o gamă largă de servicii pentru cercurile de afaceri. Dintre aceste servicii, un rol important îi revine serviciului de arbitraj comercial internaţional oferit de Curtea Internaţională de Arbitraj a Camerei de Comerţ Internaţional din Paris. Activitatea de uniformizare a dreptului comerţului internaţional se oglindeşte în elaborarea unor reguli uniforme, contracte model, clauze-tip etc., care sunt, în fapt, cel mai adesea, codificări de uzanţe în domeniul respectiv de activitate comercială. Dintre regulile uniforme adoptate de Camera de Comerţ din Paris, merită a fi menţionate următoarele:

- Regulile uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1978 privind încasările;

- Regulile uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1992 privind garanţiile la cerere;

- Regulile şi uzanţele uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1993 privind creditele documentare;

37

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

- Regulile uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1993 privind garanţiile contractuale; În continuarea gândului, evidenţiem că cele mai importante uzanţe comerciale uniforme internaţionale standardizate sub egida Camerei de Comerţ din Paris sunt cunoscute sub denumirea de INCOTERMS International Rules for the Interpretation of Trade Terms – Reguli Internaţionale pentru Interpretarea Uzanţelor de Comerţ. Aceste uzanţe au o largă aplicare în contractele comerciale de vânzare-cumpărare în zona europeană. Analog acestor reguli, în SUA şi Canada se aplică uzanţele R.A.F.T.D. – The Revised American Foreign Trade Definitions – Definiţiile Revizuite de Comerţ Exterior American.

6.4. Practica judiciară. Un interes deoebit prezintă practica judiciară. Ca şi în dreptul comun, în dreptul comerţului internaţional practica judiciară nu constituie prin ea însăşi un izvor de drept. Totuşi, valoarea acesteia nu poate fi neglijată. Rolul primordial al acesteia constă în interpretarea şi adaptarea normelor juridice, în special atunci când acestea nu au fost elaborate cu scopul de a reglementa în mod particular raporturile de drept al comerţului internaţional. Un rol important, fie şi indirect, îl joacă practica Curţii Europene a Drepturilor Omului. Necătând la faptul că în calitate de pârât poate figura doar statul parte la Convenţie, comercianţii pot profita de această posibilitate pentru a încasa despăgubiri în cazurile în care instanţele naţionale competente ignoră principiile dreptului la un proces echitabil atunci când părţi ale acestui proces sunt subiecţi de drept al comerţului internaţional.

REZUMAT

Izvoarele dreptului comerţului internaţional reprezintă totalitatea actelor cu caracter normativ şi nenormativ care cuprind reguli de drept cu privire la raporturile cu caracter comercial şi internaţional stabilite între subiecţii comerţului internaţional. Izvoarele dreptului comerţului internaţional pot fi internaţionale sau interne. Izvoarele interne cuprind legile, decretele preşedintelui, hotărârile de guvern, alte acte care reglementează activitatea de comerţ, precum şi uzanţele comerciale interne.

38

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Izvoarele internaţionale cuprind tratatele internaţionale şi uzanţele comerciale uniforme internaţionale.

39

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Tema 2. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTRACTELE COMERCIALE INTERNAŢIONALE

1. Noţiunea, particularităţile

Planul

şi

clasificarea

contractelor

comerciale

internaţionale; 2. Condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale;

3. Forma contractului comercial internaţional;

4. Proba contractelor comerciale internaţionale;

5. Nulitatea contractelor comerciale internaţionale.

40

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

1. Noţiunea, particularităţile şi clasificarea contractelor comerciale internaţionale. După cum a fost remarcat în lucrările mai multor autori, contractele constituie instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional, ele fiind cel mai important instrument juridic de realizare a operaţiunilor de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională 14 . Contractul comercial internaţional reprezintă acordul de voinţă realizat între doi sau mai mulţi participanţi la comerţul internaţional din state diferite prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice de comerţ internaţional. Potrivit opiniei autorului V.F. Popondopulo, contractul comercial internaţional, cunoscut şi sub denumirea de contract comercial transnaţional, reprezintă contractul încheiat între subiecţii diferitor state şi reglementat de normele dreptului comerţului internaţional şi de lex mercantoria 15 . Este important de făcut distincţie între noţiunea de „contract” în sens de acord de voinţă şi cea de „contract” în sens de document pe care această denumire este imprimată. Astfel, un document în care este prevăzută vânzarea-cumpărarea a cinci bunuri distincte, individualizate, reprezintă, de fapt, cinci contracte de sine stătătoare, redactate într-un singur document. Particularităţile esenţiale ale contractelor comerciale internaţionale:

a) sunt contracte cu titlu oneros, ceea ce semnifică că finalitatea acestora constă în obţinerea unui profit; b) sunt contracte sinalagmatice perfecte. În acest sens, contractele de comerţ internaţional generează drepturi şi obligaţii reciproce între părţi, chiar şi în cazul mandatului, depozitului, sau a împrumutului, care în dreptul civil au caracter unilateral sub acest aspect. Acest fapt poate fi explicat prin caracterul lor oneros şi lucrativ, întrucât mandantul, deponentul şi, respectiv, împrumutatul se obligă la rândul lor să plătească serviciile respective sau dobânda curentă.

14 Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 476.

15 Попондопуло В.Ф. Международное коммерческое право. Общая и особенная части. Учебное пособие. Moscova: “Omega-L”, 2004, p. 93.

41

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Existenţa caracterului sinalagmatic perfect determină interdependenţa obligaţiilor şi posibilitatea oricăreia din părţi de a invoca excepţia de neexecutare sau rezoluţiunea lui în cazul neexecutării de către partener a prestaţiei asumate; c) sunt contracte comutative, întrucât existenţa şi întinderea prestaţiilor asumate de părţi sunt certe şi determinate sau determinabile chiar din momentul încheierii contractului. Există şi excepţii de la această regulă. Astfel, în unele cazuri, contractele pot fi aleatorii. Aşa sunt, de exemplu, contractul internaţional de asigurare şi contractul internaţional de reasigurare împotriva riscurilor, în care existenţa şi întinderea prestaţiior depind de un eveniment viitor şi cert; d) sunt contracte consensuale, întrucât se încheie prin simplul consimţământ al părţilor. Pentru valabilitatea contractelor comerciale internaţionale, este suficientă prezenţa acordului de voinţă al părţilor, fără a fi imperativă o anumită formă. Necătând la aceasta, părţile, de regulă, încheie contractele în formă scrisă, pentru a evita potenţiala tentativă a oricărei dintre acestea de a se eschiva de la executarea contractului cu rea-credinţă, sau din simplul fapt că a uitat detaliile asupra cărora au convenit părţile în mod verbal. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale poate fi efectuată după următoarele criterii:

1. După criteriul efectelor pe care le produc, întâlnim contracte constitutive de

drepturi (ex: contractul de mandat, contractul de comision), translative de drepturi (ex:

contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională) şi declarative de drepturi (ex:

contractul de tranzacţie).

2. După criteriul reglementării de către lege, contractele pot fi numite, nenumite şi

complexe.

3. După criteriul modului de executare, contractele pot fi cu executare instantanee

(ex: contractul de vânzare-cumpărare, în situaţia în care cumpărătorul achită imediat

preţul şi ridică marfa) sau cu executare succesivă (ex: contractul de leasing).

4. După criteriul corelaţiei existente între ele, contractele pot fi principale şi

accesorii.

42

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

5. După criteriul duratei pentru care se încheie, contracele pot fi pe termen scurt

(până la 1 an), pe termen mediu (1-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani). Pornind de la specificul contractelor pe termen mediu şi lung, acestea prezintă anumite particularităţi sub aspectul regimului lor juridic. Astfel, luând în considerare că în momentul încheierii lor nu pot fi întotdeauna determinate cu precizie toate drepturile şi obligaţiile părţilor pentru diferite etape ulterioare ale executării, contractele de lungă şi medie durată sunt uneori consemnate într-un contract-cadru, cu conţinut generic, care apoi sunt completate cu prevederi specifice, pentru fiecare etapă de executare în parte, prin

contracte complementare.

6. După criteriul obiectului obligaţiilor pe care le generează, întâlnim contracte ce dau naştere la obligaţii de a da (ex: contractul de vânzare-cumpărare), contracte ce dau naştere la obligaţii de a face (ex: contractul de antrepriză, contractul de transport) şi contracte care generează obligaţia de a nu face (ex: contractul de colaborare exclusivă).

7. După criteriul modului în care se exprimă voinţa părţilor, cunoaştem contracte

negociate, contracte de adeziune, contracte forţate şi contracte autorizate. Contractele negociate sunt acele contracte, a căror clauze sunt formulate de către ambele părţi contractante, de regulă în urma unui proces de negociere. Contractele de adeziune sunt contractele a căror clauze sunt formulate doar de o parte şi prezentate celeilalte părţi spre semnare, fără posibilitatea de a modifica conţinutul acestora. Cea din urmă parte are doar două opţiuni: să accepte clauzele contractuale sau să refuze aderarea la acestea. Contractele forţate sunt contractele impuse spre încheiere prin forţa legii. Un astfel de

contract poate fi contractul de asigurare. Contractele autorizate sunt acele contracte, pentru a căror valabilitate este necesară o aprobare a unei autorităţi terţe, cum ar fi, bunăoară, banca naţională a unui stat.

8. După criteriul obiectului obligaţiilor, sub aspect preponderent economic, întâlnim

contracte de livrare de mărfuri (ex: contractul de vânzare-cumpărare), contracte de executare de lucrări (ex: contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii-montaj) şi contracte de prestare de servicii (ex: mandatul, comisionul, depozitul, transportul, consultingul, asigurarea, unele contracte de servicii bancare).

43

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

9. După criteriul subiecţilor de drept care participă la încheierea contractului, există contracte încheiate între subiecţii de drept aparţinând ordinii juridice naţionale din state diferite (numite contracte obişnuite), precum şi contracte încheiate între subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice internaţionale şi subiecţi aparţinând ordinii juridice naţionale din diferite state; 10. După criteriul specificului comercial, întâlnim contracte comerciale internaţionale propriu-zise, contracte de cooperare economică şi contracte de cooperare tehnico- ştiinţifică.

REZUMAT

Contractul comercial internaţional reprezintă acordul de voinţă realizat între doi sau mai mulţi participanţi la comerţul internaţional din state diferite prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice de comerţ internaţional. Contractele comerciale internaţionale sunt oneroase, sinalagmatice, comutative şi consensuale.

2. Condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale.

Prin condiţii de validitate a unui contract comercial internaţional se înţeleg totalitatea cerinţelor stabilite de legea aplicabilă contractului sau de părţi pentru ca contractul să existe şi să producă efecte juridice. În cazul în care nu sunt întrunite aceste condiţii, contractul pur şi simplu nu poate exista, sau dacă există, este nul. Atunci când nu există reglementări speciale, condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale sunt cele utilizate şi în dreptul comun: capacitatea, consimţământul, cauza, obiectul şi forma (doar atunci când e prescrisă de lege). Capacitatea reprezintă aptitudinea subiecţilor de a încheia contracte comerciale internaţionale. Capacitatea comercianţilor persoane fizice participanţi la actele de comerţ internaţional este reglementată de lex personalis. De aici rezultă următoarele consecinţe:

dacă o persoană este capabilă după legea sa personală, ea va fi considerată capabilă în orice ţară se va duce;

44

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

dacă o persoană este considerată incapabilă potrivit legii sale personale, ea va fi considerată astfel în orice alt stat. Capacitatea de a contracta a persoanelor juridice, subiecţi de drept naţional, este determinată de lex societatis. Capacitatea organizaţiilor interguvernamentale este determinată de actul de constituire a acestora. În fine, statul, dispunând de un statut juridic special, are capacitate ce cade sub impactul atât a normelor de drept naţional, cât şi a unor anumite norme de drept internaţional. Consimţământul este manifestarea de voinţă exteriorizată a persoanei de a încheia un contract. Manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită. Condiţiile de valabilitate a consimţământului sunt:

să provină de la o persoană cu discernământ;

să fie exteriorizat (în formă expresă sau tacită);

să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice (naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor);

să fie cert (subiectul să perceapă şi să pătrundă în esenţa contractului);

să nu fie viciat.

Este viciat consimţământul afectat de:

a) Eroare, adică reprezentarea falsă a realităţii la încheierea contractului. Eroarea poate fi de fapt sau de drept. Pentru ca eroarea să constituie temei de anulare a contractului comercial internaţional, este necesar ca ea să fie considerabilă, în sensul că elementul asupra căruia reprezentarea este falsă să fie determinant pentru încheierea actului, astfel încât, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, contractul nu s-ar fi încheiat. Pentru ca eroarea să fie considerabilă, este necesar ca reprezentarea falsă să se refere la natura contractului, calităţile substanţiale ale obiectului contractului (caracteristicile materiale, destinaţia, vechimea etc.) sau părţile contractului. O parte nu va putea solicita anularea contractului, dacă şi-a indus starea de eroare din propria neglijenţă gravă.

45

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

b) Dolul, care constă în inducerea intenţionată în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un contract. Elementele constitutive ale dolului sunt: elementul subiectiv şi elementul obiectiv. Elementul subiectiv costă în intenţia de a induce în eroare persoana, pentru a o determina să încheie un contract. Elementul obiectiv se exteriorizează prin utilizarea diferitelor mijloace viclene pentru realizarea intenţiei de a induce în eroare. Pentru ca dolul să fie temei de anulare a contractului, este necesar ca eroarea să fie determinantă pentru încheierea acestuia. c)Violenţa, care constă în acţiunile de constrângere sau ameninţare a persoanei cu un rău injust care îi produce o frică ce o determină să încheie contractul, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Elementul obiectiv al violenţei constă în ameninţarea sau aplicarea unui rău. Elementul subiectiv al violenţei constă în frica ce rezultă în urma ameninţării sau constrângerii, care afectează consimţământul. Violenţa are calitate de viciu de consimţământ doar atunci când aceasta este contrară legii. În situaţia în care ea corespunde prevederilor legale, cum ar fi cazul ameninţării cu aplicarea amenzii pentru refuzul de a încheia contractul de asigurare obligatorie, aceasta nu poate fi invocată pentru solicitarea nulităţii. d) Leziunea, care constă în prejudiciul material pe care îl suportă una din părţile contractului din cauza disproporţiei vădite de valoare existente în momentul încheierii actului între prestaţia la care s-a obligat şi prestaţia pe care ar urma să o primească în locul ei. Elementul obiectiv constă în disproporţia vădită de valoare între contraprestaţii. Elementul subiectiv constă în profitarea de starea de nevoie creată de un concurs de împrejurări dificile în care se află cealaltă parte. Pentru ca leziunea să servească temei pentru anularea contractului, este necesar ca starea de necesitate să fie determinantă pentru încheierea contractului, iar acesta sa fie încheiat în condiţii nu pur şi simplu nefavorabile, ci extrem de nefavorabile pentru una din părţi. Mai mult decât atât, disproporţia dintre contraprestaţii trebuie să existe în momentul încheierii contractului şi nu într-un moment ulterior. Obiectul contractului comercial internaţional constă din prestaţiile asumate de către părţi: de a da, de a face sau de a nu face ceva.

46

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Obiectul contractului comercial internaţional trebuie să corespundă următoarelor condiţii:

să fie determinat sau determinabil;

să existe;

să fie posibil;

să fie licit.

Cauza reprezintă obiectivul urmărit la încheierea contractului, fiind acel interes pe care părţile contractului urmăresc să-l satisfacă.

Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

Să existe. Actul juridic încheiat fără cauză nu poate avea nici un efect.

Să fie reală. Actul juridic fondat pe o cauză falsă nu poate produce nici un efect.

Să fie licită şi morală. Este ilicită cauza care contravine legii, ordinii publice sau

bunelor moravuri. Existenţa cauzei, de regulă, este prezumată de lege. În relaţiile comerciale, spre deosebire de cele civile, cauza prezintă o importanţă minoră. Aceasta se explică şi prin faptul că comercianţii se prezumă a avea, din start, scopul de a obţine foloase. Acest scop însoţeşte comerciantul pe tot parcursul activităţii acestuia.

REZUMAT

Prin condiţii de validitate a unui contract comercial internaţional se înţeleg totalitatea cerinţelor stabilite de legea aplicabilă contractului sau de părţi pentru ca contractul să existe şi să producă efecte juridice. Capacitatea reprezintă aptitudinea subiecţilor de a încheia contracte comerciale internaţionale. Consimţământul este manifestarea de voinţă exteriorizată a persoanei de a încheia un contract. Viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea. Obiectul contractului comercial internaţional constă din prestaţiile asumate de către părţi: de a da, de a face sau de a nu face ceva. Cauza reprezintă obiectivul urmărit la încheierea contractului, fiind acel interes pe care părţile contractului urmăresc să-l satisfacă.

47

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

3. Forma contractului comercial internaţional. Forma contractului comercial internaţional poate fi verbală, scrisă sau autentică. Forma verbală este destul de rar întâlnită în comerţul internaţional. Aceasta se datorează faptului că părţile, fiind comercianţi de profesie, urmăresc ambele scop de profit, ceea ce, în anumite circumstanţe, pot duce la oarecare conflicte de interese. Dacă contractul nu este perfectat într-o formă scrisă, una din părţi poate invoca precum că aceasta a convenit cu cealaltă parte asupra altor condiţii decât a fost în realitate. Unii comercianţi, urmărind scopuri meschine, pot acţiona cu rea-credinţă. Din aceste considerente, subiecţii se simt mai siguri atunci când clauzele asupra cărora au convenit sunt redate într-o formă tipărită. Părţile pot atribui forma scrisă oricărui contract, dacă legea nu cere expres o altă formă, cum ar fi, bunăoară, cea autentică. Există diferite modalităţi ale formei scrise. Contractul poate îmbrăca forma unui înscris semnat de persoanele care îl încheie sau de persoanele împuternicite pentru aceasta în modul cuvenit. De asemenea, contractul poate fi încheiat prin intermediul întocmirii mai multor documente semnate de părţile care le expediază: prin schimb de scrisori, telegrame, documente electronice etc. Forma autentică este cu mult mai rar întânită decât cea scrisă. De regulă, sunt autentificate doar acele contracte asupra cărora legea impune expres condiţia autentificării. Astfel, un contract de gaj încheiat între doi comercianţi în Republica Moldova va trebui să fie obligatoriu autentificat. Forma scrisă sau autentificată este obligatorie pentru părţi doar în cazul în care aceasta este prescrisă de către o lege imperativă ce se aplică raportului juridic respectiv. În asemenea situaţie, ignorarea cerinţelor imperative se poate solda cu declararea nulităţii contractului vizat. Formele contractelor comerciale internaţionale pot fi poziţionate în următoarea ordine ierarhică:

Forma verbală --------> Forma scrisă --------> Forma autentică

48

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Această ierarhie nu determină forţa juridică sau probatorie a actului. Ea determină doar gradul de restricţie privind aplicarea libertăţii de voinţă a părţilor. Acest gând poate fi expus în forma următoarelor legităţi:

1. Atunci când legea impune forma autentică a contractului, acesta poate fi încheiat doar

în formă autentică, nu în formă scrisă şi, cu atât mai mult, verbală. 2. Atunci când legea impune forma scrisă a contractului, acesta poate fi încheiat în formă scrisă sau autentică, dar nu şi verbală.

3. Atunci când legea permite forma verbală a contractului, acesta poate fi încheiat, de

asemenea, şi în formă scrisă sau autentică.

REZUMAT

Forma contractului comercial internaţional poate fi verbală, scrisă sau autentică. Părţile pot atribui forma scrisă oricărui contract, dacă legea nu cere expres o altă formă

4. Proba contractelor comerciale internaţionale. În materia comercială internaţională este valabil principiul libertăţii probelor. În acest sens, Principiile UNIDROIT stipulează, în art 1.2., faptul că „contractul poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv martori”. Fiecare dintre părţi are sarcina de a dovedi faptele pe care le invocă şi pe care îşi întemeiază pretenţiile. Obiectul probei îl constituie atât existenţa şi întinderea contractului propriu-zis, cât şi alte fapte juridice care produc efecte pe plan contractual. Totoată, faptele notorii, de regulă, nu fac obiectul probei. În acest sens, ca exemplu, potrivit art. 123 al. (1) din Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova, „Faptele pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute (faptele de notorietate publică) nu se cer a fi dovedite”. Potrivit dreptului comun, pentru a fi admisibile, probele trebuie să fie veridice, pertinente, concludente şi utile.

49

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Cele mai frecvent utilizate mijloace de probă în litigiile comerciale internaţionale sunt:

a) înscrisurile;

b) facturile;

c) registrele;

d) documentele electronice;

e) martorii;

f) expertiza.

Înscrisurile constituie cel mai important mijloc de probă, atât al contractelor comerciale internaţionale, cât şi al diferitor aspecte legate de executarea sau încetarea efectelor acestora. În ceea ce ţine de facturi, forţa probantă a acestora este diferită în dependenţă de faptul dacă acestea au fost sau nu acceptate. Dacă nu a fost acceptată, factura probează doar împotriva emitentului, pentru toate menţiunile din ea. În situaţia în care a fost acceptată, factura probează în favoarea emitentului. Pentru a constitui mijloc de probă privind o obligaţie ce rezultă din contract, factura trebuie să menţioneze, în cuprinsul ei, numărul contractului la care se referă. În lipsa unei asemenea menţiuni, partea interesată este obligată să facă dovada suplimentară a legăturii dintre factură şi contract. Registrele comerciale, ţinute în modul corespunzător, de asemenea pot servi în calitate de probă în instanţă. Înregistrările electronice sunt date informaţionale, care se creează, prelucrează şi stochează de echipamente electronice, se transmit în reţea şi care se caracterizează prin faptul că nu implică existenţa unor documente scrise, ci informaţia este stocată pe suporţi electronici 16 . Înscrisul electronic poate servi în calitate de probă doar în situaţia în care este perfectat sub semnătură electronică. Asemenea înscrisului electronic, comunicarea prin e-mail are forţă probantă doar atunci când îi este ataşată o semnătură electronică.

16 Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 835.

50

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

În materia obligaţiilor comerciale internaţionale, proba cu martori poate fi folosită în mod liber, atunci când instanţa de judecată sau arbitraj admite. Cu toate astea, proba cu martorii este mai rar întâlnită în dreptul comerţului internaţional decât în alte ramuri de drept, cum ar fi dreptul civil. Cu privire la expertiză, concluziile exprimate în cadrul raporturilor, privind operaţiunile comerciale internaţionale, au valoarea unei probe obişnuite, de care instanţa poate ţine cont în tot sau în parte, ori le poate înlătura complet şi dispune o nouă expertiză.

REZUMAT

În materia comercială internaţională este valabil principiul libertăţii probelor. Fiecare dintre părţi are sarcina de a dovedi faptele pe care le invocă şi pe care îşi întemeiază pretenţiile. Cele mai frecvent utilizate mijloace de probă în litigiile comerciale internaţionale sunt înscrisurile, facturile, registrele, martorii, documentele electronice şi expertiza.

5. Nulitatea contractelor comerciale internaţionale. În situaţia în care un contract comercial internaţional nu corespunde condiţiilor de validitate, acesta este nul. Caracterul nul semnifică lipsa producerii oricăror efecte: un asemenea contract nu poate crea drepturi şi obligaţii pentru părţi; el nu poate fi invocat de către părţi în instanţă pentru a solicita obligarea executării în natură etc. Nulitatea poate fi absolută sau relativă. Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea contractului, a unei norme care ocroteşte un interes general, public. Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea contractului, a unei norme ce ocroteşte un interes particular, individual, personal. De regulă, contractul afectat de nulitate absolută este numit contract nul, iar cel afectat de nulitate relativă este numit contract anulabil. Contractul nul nu este valabil nici un moment şi nu produce nici un efect. Contractul anulabil îşi exercită toate efectele sale până în momentul în care este anulat. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată.

51

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Trăsăturile fundamentale ale nulităţii absolute sunt:

instanţa de judecată poate invoca nulitatea absolută din oficiu;

nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare;

acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă. Nulitatea absolută survine, de regulă, în următoarele cazuri:

a) Lipseşte un element al contractului care este esenţial pentru validitatea acestuia.

Asemenea elemente pot fi consimţământul sau obiectul.

b) Obiectul sau cauza contractului contravin normelor imperative, ordinii publice sau

bunelor moravuri.

c) Contractul este fictiv sau simulat. Fictiv este considerat contractul încheiat fără

intenţia de a produce efecte juridice. Simulat este acel contract care este încheiat cu intenţia de a ascunde un alt act juridic.

d) Contractul este încheiat de o persoană care nu dispune de capacitate de exerciţiu.

Nulitatea relativă, spre deosebire de cea absolută, poate fi invocată doar de persoana în al cărei interes este stabilită sancţiunea nulităţii relative. Totodată, creditorii chirografari ai

părţii în al cărei interes este stabilită nulitatea relativă pot invoca această nulitate pe calea acţiunii oblice. În legislaţia Republicii Moldova, acţiunea oblică este definită ca acea acţiune în justiţie, care poate fi intentată în situaţia în care „creditorul a cărui creanţă este certă, lichidă şi exigibilă poate, în numele debitorului său, exercita drepturile şi acţiunile acestuia în cazul în care debitorul, în dauna creditorului, refuză sau omite să le exercite.” Trăsăturile de bază ale nulităţii relative sunt:

instanţa de judecată nu poate invoca din oficiu nulitatea relativă;

nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de cel care este îndreptăţit s-o invoce;

nulitatea relativă este prescriptibilă.

Printre temeiurile nulităţii relative se numără:

a) Contractul este încheiat cu încălcarea limitei împuternicirilor. Asemenea caz ar fi cel

în care mandatarul încheie un contract de leasing în numele mandantului, în timp ce contractul de mandat îi permite să încheie doar contracte de vânzare-cumpărare.

52

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

b) Contractul este afectat de vicii de consimţământ. După cum a fost menţionat anterior, viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea. c)Contractul este încheiat cu interdicţia de a dispune de un bun. Asemenea situaţie poate avea loc în cazul în care administratorul, împuternicit prin contract să conserveze bunul, în fapt în vinde. Asemănările şi deosebirile dintre nulitatea absolută şi cea relativă pot fi redate în formă de tabel:

Tabelul 1

 

NULITATEA ABSOLUTĂ

NULITATEA RELATIVĂ

Poate fi invocată de instanţă din oficiu

Da

Nu

Poate fi acoperită prin voinţa părţilor

Nu

Da

Este prescriptibilă

Nu

Da

Apără un interes public

Da

Nu

Apără un interes particular

Nu

Da

Are efect retroactiv

Da

Da

Cât priveşte efectele nulităţii contractului, aceasta are menirea să restabilească, pe cât posibil, situaţia juridică a părţilor şi a terţilor existentă la momentul încheierii contractului. În acest sens, nulitatea are efect retroactiv. Spre exemplu, dacă un contract de vânzare- cumpărare este declarat nul, atunci părţile sunt obligate să restituie una alteia bunul şi, respectiv, preţul plătit pentru acest bun. Pot servi ca excepţie contractele cu executare continuă sau succesivă. Aceste contracte pot fi desfiinţate doar pentru viitor. Astfel, în cazul rezilierii unui contract de furnizare lunară a obiectelor de birotică, cumpărătorul nu va fi obligat să restituie toate obiectele primite lunile anterioare, iar furnizorul nu va fi obligat să restituie plăţile făcute pentru acele bunuri. În schimb, pentru viitor, acest contract nu va putea servi în calitate de temei juridic pentru executarea obligaţiilor de furnizare a obiectelor menţionate. În cazul în care

53

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

părţile vor dori să continue relaţiile de furnizare a obiectelor de birotică, acestea vor putea încheia un contract nou de furnizare, care să respecte condiţiile prescrise de lege şi să nu contravină interesului public sau particular. Suplimentar la restabilirea situaţiei existente anterior încheierii contractului declarat nul, partea şi terţii de bună-credinţă au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin încheierea acestuia.

REZUMAT

În situaţia în care un contract comercial internaţional nu corespunde condiţiilor de validitate, el este nul. Nulitatea poate fi absolută sau relativă. Efectul principal al declarării nulităţii constă în restabilirea situaţiei existente anterior încheierii contractului nul.

54

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Tema 3. LEGEA APLICABILĂ CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Planul

1. Generalităţi. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional

prin acordul părţilor; 2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către

organul de jurisdicţie;

3. Domeniul şi limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional;

55

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

1. Generalităţi. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional prin acordul părţilor. Internaţionalitatea contractelor comerciale dă naştere la o importantă consecinţă ce constă în faptul că raporturile juridice cărora le dau naştere aceste contracte ies de sub guvernarea unui anumit sistem de drept naţional, contractelor respective fiindu-le aplicabile mai multe izvoare de drept, precum tratatele internaţionale, uzanţele comerciale uniforme, unul din sistemul de drept naţional etc. După cum afirmă autorii Florescu D.A.P. şi Pîrvu L.-N., încă din momentul încheierii unui

contract comercial internaţional, se pune problema de a şti care va fi sistemul de drept care va cârmui acest contract, din acest moment şi până la ultimul act de executare a obligaţiilor pe care le conţine. Aceasta se datorează faptului că raporturile juridice prin care se realizează comerţul internaţional, prin însăşi natura, structura şi finalitatea lor, au o aderenţă internaţională, conţin elemente de extraneitate ce pun în prezenţă şi „în conflict” mai multe sisteme de drept, care, cu titluri juridice, se pretind deopotrivă competente pentru „cârmuirea” în totalitate sau în parte a acestor raporturi juridice. O atare problemă se ridică nu numai în cazul în care se iveşte un litigiu cu privire la un contract comercial internaţional şi atunci când trebuie să se ştie după care lege în prezenţă se va soluţiona litigiul, ci ea se poate ridica, independent şi înainte de orice contencios între părţi şi tocmai în scopul de a se evita un eventual litigiu 17 . Din considerentele expuse, încă din momenteul încheierii contractului, părţile trebuie să ia în considerare nu numai prevederile legii ţării lor, ci şi prevederile altor state terţe. În acest sens, pentru părţi prezintă relevanţă legislaţia statelor:

care determină capacitatea părţilor;

în care urmează a fi executat contractul;

prin care va fi transportat bunul;

în care se află beneficiarul contractului;

De regulă, desemnarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional se face de către părţi, prin acordul lor de voinţă. Totuşi, în situaţia în care acestea nu se pronunţă într-o atare problemă, revine organului de jurisdicţie competenţa de a

17 Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 11-12.

56

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

soluţiona chestiunea, pornind de la statul cu care contractul are cele mai strânse legături. Legea competentă să reglementeze majoritatea problemelor privind condiţiile de fond şi efectele contractelor este cunoscută sub denumirea de lex contractus. Lex contractus poate fi determinată în două moduri: subiectiv, adică prin voinţa părţilor contractante, şi obiectiv, adică prin criterii obiective de localizare a contractului în spaţiul unui anumit sistem de drept. În acest sens, Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, dispune, în art. 4, că în lipsa alegerii părţilor, contractul este guvernat de legea ţării cu care el prezintă legăturile cele mai strânse. Părţile pot determina legea conflictuală sau legea materială care va reglementa contractul. Este recomandabilă cea din urmă, deoarece permite evitarea retrimiterii. În esenţă, retrimiterea are loc atunci când părţile fac trimitere la o lege conflictuală care ar urma să determine legea materială aplicabilă, însă această lege conflictuală, la rândul său, stipulează că legea materială urmează a fi determinată de legea conflictuală a altui stat. În mod obişnuit, determinarea sau alegerea dreptului aplicabil contractului se face prin însuşi contractul încheiat de către părţi, şi anume printr-o stipulaţie a acestuia, denumită pactum de lege utenda sau clauza electio juris. Totodată, părţile sunt libere să introducă în conţinutul propriu-zis al contractului prevederile normative asupra căruia au convenit. Din momentul introducerii, prevederile se transformă din normative în convenţionale. Un exemplu frecvent întâlnit este clauza forţei majore. În majoritatea contractelor, această clauză nu este redactată de către persoana care perfectează contractul, ci este transpusă din cadrul actelor normative sau, spre exemplu, din conţinutul Principiilor UNIDROIT. Părţile contractului sunt în drept să modifice oricând legea aplicabilă. Determinarea, după încheierea contractului, a legii aplicabile, are efect retroactiv şi se consideră valabilă din momentul încheierii contractului, fără a aduce atingere validităţii formei contractului sau drepturilor dobândite de către terţi în legătură cu acest contract. Lex voluntatis este norma conflictuală de drept internaţional privat, în baza căreia părţile contractante pot să aleagă ca lege competentă a guverna raporturile lor contractuale

57

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

(lex causae sau lex contractus) sistemul de drept al unui stat. Prin lex contractus, adică dreptul aplicabil contractului, se înţelege întregul sistem de drept al ţării respectiv, şi nu doar o anumită lege de drept material. Lex voluntatis şi lex contractus nu sunt identice. Cu toate că lex contractus poate fi determinată prin lex voluntatis, prima poate fi determinată şi de către instanţa de judecată, în cazul în care părţile nu aderă la lex voluntatis.

REZUMAT

De regulă, desemnarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional se face de către părţi, prin acordul lor de voinţă. Totuşi, în situaţia în care acestea nu se pronunţă într-o atare problemă, revine organului de jurisdicţie competenţa de a soluţiona chestiunea, pornind de la statul cu care contractul are cele mai strânse legături. Legea competentă să reglementeze majoritatea problemelor privind condiţiile de fond şi efectele contractelor este cunoscută sub denumirea de lex contractus. Lex voluntatis este norma conflictuală de drept internaţional privat, în baza căreia părţile contractante pot să aleagă ca lege competentă a guverna raporturile lor contractuale (lex causae sau lex contractus) sistemul de drept al unui stat.

2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către organul de jurisdicţie. În cazul în care părţile nu au desemnat legea aplicabilă contractului comercial internaţional încheiat între acestea, în eventualitatea apariţiei unui litigiu, această sarcină îi revine instanţei de judecată sau de arbitraj. Fiecare stat îşi are propriile sale reguli conflictuale, ceea ce face incertă desemnarea legii aplicabile. Totodată, există convenţii internaţionale ce impun principii comune statelor semnatare. Unul dintre cele mai relevante exemple este Convenţia de la Roma asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale. Potrivit Convenţiei de la Roma, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă de părţi, contractul se va supune legii statului de care acesta este mai

58

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

strâns legat. În consecinţă, legea aplicabilă ar putea să difere de la o cauză la alta în aceeaşi materie, dacă prezintă particularităţi deosebite. În principiu, se prezumă că un contract are legăturile cele mai strânse cu statul unde partea care trebuie să execute prestaţia caracteristică are sediul central sau reşedinţa. Regula dată îşi pierde valabilitatea în unele cazuri, printre care şi următoarele:

a) Contractul are cea mai strânsă legătură cu statul în care se găseşte bunul imobil, în

cazul în care obiectul contractului este un drept real imobiliar sau dreptul de a folosi un imobil;

b) Contractul are cea mai strânsă legătură cu statul în care, la momentul încheierii

contractului referitor la transportul de bunuri, transportatorul îşi are sediul său principal de activitate, dacă acest stat coincide cu statul în care se află locul încărcării sau locul descărcării al expeditorului. În armonie cu prevederile Convenţiei de la Roma, Convenţia de la Haga cu privire la legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, dispune că vânzarea

este guvernată de legea aleasă de către părţi. În măsura în care părţile nu au ales legea

aplicabilă, vânzarea este guvernată de legea statului în care vânzătorul îşi are sediul la momentul încheierii contractului. Ca excepţie, vânzarea este guvernată de legea statului în care cumpărătorul îşi are sediul la momentul încheierii contractului dacă:

negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat între părţi prezente în acest

stat;

contractul prevede expres că vânzătorul trebuie să execute obligaţia sa de livrare a

mărfurilor pe teritoriul acestui stat;

vânzarea a fost încheiată în condiţiie fixate în principal de cumpărător şi ca răspuns la o invitaţie pe care acesta a adresat-o mai multor persoane concurente (tender).

REZUMAT

Potrivit Convenţiei de la Roma, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă de părţi, contractul se va supune legii statului de care acesta este mai strâns legat. În consecinţă, legea aplicabilă ar putea să difere de la o cauză la alta în aceeaşi materie, dacă

59

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

prezintă particularităţi deosebite.

3. Domeniul şi limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional.

În corespundere cu prevederile Convenţiei de la Roma, legea aplicabilă unui contract (lex contractus) se va referi, în special, la:

a) interpretare;

b) executare;

c) consecinţele încălcării, tipurile de prejudiciu şi evaluarea daunelor;

d) diferitele căi de stingere a obligaţiilor, inclusiv prescripţia şi limitarea unor acţiuni;

e) consecinţele nulităţii contractului.

De regulă, forma contractului este determinată, de asemenea, de lex contractus. Potrivit Convenţiei de la Roma, în cazul aplicării legii unui anumit stat, vor trebui aplicate dispoziţiile imperative ale legii unui alt stat de care contractul este strâns legat, dacă şi în măsura în care, conform legii ultimului stat, aceste reglementări trebuie aplicate indiferent de legea căreia i se supune contractul. Nimic din Convenţie nu poate restricţiona aplicarea dispoziţiilor legii forului, în situaţia în care acestea sunt obligatorii indiferent de legea aplicabilă contractului. În sensul celor spuse, spre exemplu, o normă imperativă din legislaţia Republicii Moldova ar fi aplicabilă contractului chiar dacă părţile special au indicat în conţinut că legea aplicabilă e cea a Germaniei. Astfel, părţile nu pot evita incidenţa normelor imperative din statele cu care contractul are legături strânse.

Suplimentar, Convenţia de la Roma consacră regula privind respectarea ordinii publice a instanţei sesizate. Potrivit art. 16, aplicarea prevederilor legale din orice stat poate fi refuzată dacă o astfel de aplicare este evident incompatibilă cu ordinea publică din statul unde se află instanţa sesizată. Art. 1581 din Codul Civil al RM stipulează că norma de drept străin nu se aplică în cazul în care consecinţele aplicării ei ar contraveni ordinii publice a Republicii Moldova; în cazul înlăturării legii străine, se va aplica legea respectivă a Republicii Moldova.

60

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

În linii generale, ordinea publică reprezintă totalitatea dispoziţiilor imperative ale dreptului public si ale dreptului privat prin care se apără instituţiile şi valorile de bază ale societăţii, se asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi ocrotirea socială a tuturor persoanelor.

REZUMAT

Legea aplicabilă contractului se referă, în special, la interpretarea, executarea, consecinţele încălcării, tipurile de prejudiciu şi evaluarea daunelor, diferitele căi de stingere a obligaţiilor, inclusiv prescripţia şi limitarea unor acţiuni, precum şi la consecinţele nulităţii contractului comercial internaţional. Părţile nu pot limita aplicarea normelor imperative din legislaţiile statelor cu care contractul are strânsă legătură. Aplicarea prevederilor legale din orice stat poate fi refuzată dacă o astfel de aplicare este evident incompatibilă cu ordinea publică din statul unde se află instanţa sesizată.

61

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Tema 4. FORMAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Planul

1.Aspecte terminologice;

2.

Acţiuni precontractuale;

 

3.

Oferta de a contracta;

4.

Acceptarea ofertei;

5.

Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional;

 

6.

Particularităţile

încheierii

contractelor

comerciale

internaţionale

prin

mijloace electronice.

62

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

1. Aspecte terminologice.

Contractul de comerţ internaţional reprezintă una dintre cele mai importante instituţii juridice ale dreptului comercial internaţional, incluzând orice contract comercial convenit în raporturile cu străinătatea sau cu pieţele externe. Potrivit autorilor Costin M.N. şi Deleanu S., contractele de comerţ internaţional sunt principalele realităţi juridice din arealul comerţului internaţional. Ele nu reprezintă însă un dat nici în raport cu realităţile economice din acelaşi areal şi nici în raport cu participanţii la comerţ, ci constituie un rezultat al manifestărilor de voinţă concordante, exteriorizate a celor participanţi, făcute în scopul stabilirii unor legături juridice între ei care să le faciliteze afirmarea şi realizarea propriilor interese 18 . Procesul de formare a contractelor comerciale internaţionale mai este întâlnit în doctrina juridică şi sub denumirea de „încheiere a contractelor comerciale internaţionale”. În timp ce unii autori consideră că noţiunea de „încheiere a contractului” exprimă doar ultima fază a procesului de formare a contractului, alţii consideră că o asemenea distincţie nu este necesară, deoarece noţiunea de „încheiere” cuprinde întregul proces care are ca finalitate naşterea contractului, cele două noţiuni fiind, în esenţă, sinonime 19 . Ne vom alia celei din urmă opinii, utilizând termenii de „formare” şi „încheiere” a contractelor comerciale internaţionale ca fiind noţiuni cu acelaşi sens.

REZUMAT

Formarea contractului comercial internaţional include toate acţiunile întreprinse de către părţi întru naşterea

şi executarea acestuia.

Noţiunile de „formare” şi „încheiere”, privitor la contractele comerciale internaţionale, au sens identic.

2. Acţiuni precontractuale.

Pentru a forma contracte comerciale internaţionale, în condiţii de maximă eficienţă, comercianţii sunt obligaţi, de legile nescrise ale pieţii, să efectueze anumite operaţiuni precontractuale.

18 Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1995, p. 61.

19 Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 494.

63

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

În primul rând, comercianţii trebuie să efectueze un studiu al pieţii externe, în scopul depistării cerinţelor acesteia. În al doilea rând, comercianţii trebuie să-şi organizeze publicitatea comercială, pentru a păstra un nivel competitiv pe piaţă. Negocierea nu face parte, prin natura ei, din categoria acţiunilor precontractuale, deoarece în marea majoritate a cazurilor ea are loc după emiterea ofertei de a contracta şi, uneori, chiar după emiterea acceptării, în cazul în care aceasta nu este pură şi simplă. Totodată, o parte din aspectele negocierii pot aparţine fazei precontractuale. O asemenea situaţie are loc, spre exemplu, atunci când se pregăteşte dosarul pentru negocieri, se efectuează unele studii de marketing, se declanşează companii publicitare şi se emit unele scrisori de intenţie, mai ales cele care nu conţin angajamente juridice. Principiile UNIDROIT consacră, în art. 2.1.15, faptul că „o parte este liberă să negocieze şi nu este răspunzătoare pentru neajungerea la o înţelegere. Totuşi, o parte care negociază sau întrerupe negocierile cu rea-credinţă este răspunzătoare pentru pierderile cauzate celeilalte părţi. Este rea-credinţă, în particular, din partea unei părţi, să înceapă sau să continue negocierile atunci când nu intenţionează să ajungă la o înţelegere cu cealaltă parte”. În art. 2.1.16 din Principiile UNIDROIT este stipulat că „Atunci când unele informaţii sunt oferite cu caracter de confidenţialitate de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte se află sub obligaţia de a nu dezvălui acea informaţie sau de a o folosi necorespunzător pentru scopurile sale proprii, chiar dacă un contract este încheiat ulterior sau nu. Atunci când este cazul, despăgubirea pentru încălcarea acestei obligaţii poate include compensaţii bazate pe beneficiie obţinute de cealaltă parte”.

REZUMAT

Negocierea poate avea loc înaintea prezentării de ofertă, după prezentarea ofertei sau chiar ulterior acceptării ofertei. Negocierea nu obligă părţile la încheierea contractului. Partea care negociază cu rea-credinţă, precum şi partea care răspândeşte sau utilizează nu la destinaţie informaţia confidenţială obţinută în timpul negocierilor, poate fi obligată să despăgubească partea prejudiciată.

64

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

3. Oferta de a contracta. Oferta de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei. Cerinţele de validitate faţă de ofertă sunt:

a) Oferta trebuie să fie fermă, adică să fie dată în stare de angajament juridic. În acest

sens, o propunere pentru încheierea unui contract constituie o ofertă dacă este suficient de

clară şi dacă indică intenţia ofertantului de a fi ţinut de aceasta în cazul acceptării. O asemenea intenţie, fiind rareori declarată expres, trebuie dedusă din circumstanţele fiecărui caz analizat în mod individual. În caz contrar, oferta este fără angajament, numită şi ofertă publicitară sau prospectivă, constituind doar o invitaţie la viitoare negocieri. Oferta fermă, mai ales sub forma comenzii ferme, este adresată, în principiu, unei persoane determinate. Oferta fără angajament se adresează, de regulă, unor persoane nedeterminate, dar poate fi adresată şi uneia sau mai multor persoane determinate. Cu cât mai detaliată este propunerea, cu atât mai mari sunt şansele ei de a fi considerată şi recunoscută ca ofertă.

b) Oferta trebuie să fie precisă şi completă. În acest sens, oferta trebuie să cuprindă

toate elementele necesare pentru realizarea acordului de voinţă, astfel încât contractul să fie încheiat prin simpla acceptare a ei.

c) Oferta trebuie să fie univocă. Oferta nu va fi univocă atunci când este făcută cu

rezerve, fie expuse expres de autorul ei, fie care rezultă din natura contractului.

d) Oferta trebuie să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate;

propunerea adresată publicului, în legislaţia a majoritatea statelor, constituie o ofertă fără

angajament. Formele ofertei pot fi cele mai variate. Ea poate fi făcută în formă scrisă sau prin acţiuni ce exprimă intenţia de a încheia un contract. Asemenea acţiuni pot cuprinde publicarea unui anunţ în ziar, plasarea unei propuneri pe un site internet etc. Este considerată caducă oferta care nu mai produce efecte juridice.

65

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

Oferta poate deveni caducă în următoarele cazuri:

dacă nu a fost acceptată în termenul stabilit în ofertă sau, în lipsa unui asemenea termen, în timpul necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca

răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi a uzanţelor;

dacă oferta este respinsă, expres sau implicit.

Oferta se consideră revocată (retrasă) dacă înştiinţarea despre revocare parvine persoanei căreia i-a fost adresată oferta înaintea acceptării sau concomitent cu ea. În cazul contractelor unilaterale, oferta devine irevocabilă de îndată ce a ajuns la cunoştinţa destinatarului ei. În comerţul internaţional, această dispoziţie nu prezintă interes practic, deoarece contractele unilaterale sunt extrem de rar întâlni