Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
mitici Nessus si Hercul, din pricina intrigii unei femei. Legenda din mitologia
greaca povesteste cum Hercules, incitat de sotia sa, Deianira, impotriva
centaurului Nessus il ucide cu o sageata otravita. Cu ultimele puteri, Nessus
o sfatuieste pe Deianira sa-si imbrace sotul intr-o camasa muiata in sangele
lui, care se dovedeste inveninat si inflamabil, astfel ca Hercules moare in
chinuri cumplite. Incercand sa-si scoata camasa de pe trup, o smulge odata
cu carnea, suferinta mortii fiind ingrozitoare. Tot astfel, sufletul poetului este
mistuit de patima erotica, pe care o simte chinuitoare pana in strafundurile
eului liric, focul ce-l arde nu poate fi stins "cu toate/ Apele marii".
Strofa a patra. Pierzand singuratatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea
atinge momentul culminant al suferintei, combustia (arderea) erotica fiind la
apogeul chinurilor in care poetul agonizeaza: "De-al meu propriu vis mistuit
ma vaiet/ Pe-al meu propriu rug, ma topesc in fiacari...". Simbolul pSsarii
Phoenix presupune speranta recastigarii unei vietii puriflcatoare prin ardere,
adica prin iubire, eul liric intrebandu-se daca ar fi posibila o renastere a
sinelui, asemanatoare cu aceea a miticei pasari: "Pot sa mai renviu luminos
din el ca/ Pasarea Phoenix?".
Ultima strofa depaseste forma elegiei, accentele filozofice ale rugaciunii de
reintegrare a fiintei, "Vino iar in san, nepasare trista;" aduc aminte omului de
trecerea in nefiinta, cu conditia regasirii propriei identitati, atat de
zdruncinata prin ivirea iubirii: "Ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie redama!". Viata e o cale pentru cunoasterea de sine si o permanenta invatare a
mortii
Poezia "Oda (in metru antic)" sintetizeaza filozofic marile probleme ale
existentei umane: cunoasterea si autocunoasterea, dragostea, moartea,
relatia cu universul, ciclul vietii fiind incomplet fara trairea mistuitoare a
iubirii, ca unica si inevitabila cale de cunoastere si mai ales de
autocunoastere.
Procedee artistice. Mihai Eminescu creeaza, in poezia "Oda (in metru antic)",
un limbaj artistic expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea
metaforica a limbii la nivel morfologic si sintactic.
Trairea clocotitoare si mistuitoare a sentimentului de iubire este de data
recenta, brusca, surprinzatoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor
"rasarisi", "baui" si de repetarea pronumelui personal de persoana a II-a
singular, "tu", care sugereaza aparitia femeii in viata barbatului: "Cand
deodata tu rasarisi in cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce...".
Expresivitatea stilistica a strofei sporeste emotia artistica a poeziei prin cele
doua constructii oximoronice "dureros de dulce" si "voluptatea mortii".
O inedita si surprinzatoare subtilitate stilistica ce sugereaza mistuitoarea
combustie erotica este construita simetric in strofele a treia si a patra:
primele doua versuri din fiecare strofa exprima suferinta, iar al treilea
cuprinde o afirmatie -"Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele marii"- si,
respectiv o interogatie poetica "Pot sa mai renviu luminos din el ca/ Pasarea
Phoenix?". Eminescu valorifica aici moartea eroilor mitici Hercules si Nessus,
pentru a sugera suferintele mistuitoare ale iubirii, cu intentia de a transmite
cititorilor o experienta sacra.
In ultima strofa verbele se afia la imperativ -"vino", "reda-ma"-, sugerand
aspiratia omului de geniu spre redobandirea identitatii sinelui, spre o posibila
refacere a unitatii intregului pierdut in tinerete prin aparitia tulburatoare a
iubirii si pentru care este necesara o "nepasare trista".
In ultimele doua strofe se remarca adjectivele pronominale antepuse - "al
meu vis", "al meu rug". Versurile finale ale fiecarei strofe se disting fie printrun singur cuvant, fie printr-o sintagma, scrise cu majuscuia, ce sintetizeaza
ideatic viziunea eminesciana privind conditia omului in lume: "Singuratatii",
"nenduratoare", "Apele marii", Pasarea Phoenix", "Mie reda-ma!".
"Oda" eminesciana este inrudita cu poezia lui Horatiu prin metrica si cu
marile texte literare ale culturii universale prin absenta rimei si prin maxima
concentrare a profundelor idei filozofice exprimate.