ORGANIZAREA STATALA A DACIEI ROMANE

1. Organizarea centrala a provinciei Dacia romana

Organizarea administrativa a Daciei a fost realizata printr-o lege,

Constitutie, promulgata de Traian in 107. Prin aceasta Constitutie au fost
stabilite si reglementate hotarele, forma de organizare si conducere, organizarea
militara pentru aparararea teritoriului si valoarea totala a impozitelor pe care
noua provincie urma sa la verse in tezaurului imperial de la Roma.
Organizarea politica administrativa a Daciei Romane a fost initiata sub
forma unei provincii imperiale, condusa de un guvernator cu titlul legatus
Augusti propraetore. Acesta era raspunzator direct in fata imparatului. Acest
guvernator exercita depline puteri pe plan administrativ, judiciar si militar, fiind
inzestrat cu imperium. Avea in subordine mai multe legiuni (I Adiutix, IV Flavia
Felix si XIII Gemina), intrucat la romani guvernatorii de rang consular aveau
dreptul de a conduce mai multe legiuni.1
Principiile si regulile de organizare a provinciilor in cadrul Imperiului
Roman au fost statuate odata cu trecerea de la forma de organizare republicana
la cea imperiala.
Primul care a avut initiativa in acest sens a fost imparat Octavianus
Augustus (27 i. Hr. - 14 d. Hr.) care a divizat provinciile in doua mari categorii:
provincii senatoriale si
provincii imperiale.2
Provinciile senatoriale erau situate de obicei in interiorul imperiului,
motiv pentru care nu dispuneau de trupe. Ele erau conduse de guvernatori numiti
de catre Senatul roman dintre acei membri ai sai care exercitasera la Roma
magistraturile supreme (consulatul si praetura).
Pe de alta parte, provinciile imperiale erau situate de obicei la hotare, in
consecinta era obligatoriu sa dispuna de trupe. Provinciile imperiale erau la
dispozitia imparatului si acestea erau administrate prin intermediul unor inalti
functionari numiti direct de catre imparat.
Provinciile imperiale in care stationau una sau mai multe legiuni (unitatile
de elita a armatei romane) erau rezervate unor guvernatori de rang senatorial

1 E. Cernea, E. Molcu, Istoria statului i dreptului romnesc, Casa de Edutur i Presa ansa,
Bucureti, 1991, p. 2o;

2 D. Iancu, Istoria dreptului romanesc, Ed. Universitatii din Pitesti, Pitesti, pp. 15-30;
(membri ai ordinului senatorial), care purtau titlul de legatus Augusti pro
praetore ("delegat al imparatului in loc de praetor").3
Provinciile care erau lipsite de legiuni i a caror armata era alcatuita
numai din trupe auxiliare (alae si cohortes) erau conduse de un membru al
ordinului cavalerilor (ordo equester) care purta titlul de procurator Augusti vice
praesidis cum iure gladii. Traducerea in concret a expresiei vice praesidis era
aceea ca procuratorul de rang ecvestru tinea locul unui guvernator de rang
senatorial (care ar fi condus in mod normal provincia daca aceasta ar fi avut cel
putin o legiune), pe cand expresia cum iure gladii arata ca procuratorul avea
comanda suprema asupra trupelor din provincia sa, precum si dreptul de a
pronunta pedeapsa capitala.
Aceste titluri reprezentau expresia faptului ca titularul lor era un
guvernato cu drepturi depline, chiar daca rangul social era unul mai mic decat al
unui guvernator recrutat din ordinul senatorial.
Dupa cum cunoastem pe timpul lui Hadrian a avut loc o reorganizare
administrativa care a impartit provincia dacica in 3 provincii care aveau cate o
conducere proprie, dupa cum urmeaz:
Provincia Dacia Superior
Aceasta prima provincie era guvernata de un senator vir praetorius (fost
pretor la Roma) intrucat aici se afla cantonata singura legiune a provinciei, a
XIII-a Gemina.
Desi sediul legiunii se afla la Apulum, capitala Daciei Superior, precum si
a intregii provincii Dacia se afla la Ulpia Traiana Sarmisegetusa. Aici se afla si
resedinta procuratorului financiar al provinciei, un functionar de rang ecvestru
care se ocupa de problemele economice si fiscale si il inlocuia pe guvernator in
absenta acestuia.
Provincia Dacia Inferior
Aceasta a doua provincie dispunea decat de trupe auxiliare astfel ca aceasta era
guvernata de un procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Capitala
Daciei Inferior se presupune a fi fost orasul Romula (Resca, jud. Olt).
Provincia Dacia Porolissensis4
Nici aceasta provincie nu dispunea de trupe de elita (legiuni) fiind
guvernata de acelasi procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru.

3 Coordonator Ioan Ceterchi, Istoria dreptului romanesc, , vol. I, Editura Academiei RSR, Bucuresti,
1980, p. 83-94;

4 E. Cernea, E. Molcu, Istoria statului i dreptului romnesc, Casa de Edutur i Presa ansa,
Bucureti, 1991, pp. 20-23;
 Dupa reforma administrativa introdusa de imparatul Marcus Aurelius,
conducerea provinciilor dacice a fost reunificata sub autoritatea unui singur
guvernator, care isi avea sediul la Apulum.
Titlul guvernatorului era cel de legatus Augusti pro praetore trium
Daciarum, insemnand delegat al imparatului, in loc de pretor, pentru cele trei
Dacii.
Prin aducerea in provincie a celei de-a doua legiuni, guvernatorul a primit
si titlul de Consularis trium Daciarum. Aceasta indica faptul ca guvernatorul era
un fost consul al Romei, explicatia rangului sau inalt fiind aceea ca el avea sub
comanda doua legiuni: a XIII-a Gemina si a V-a Macedonica.
Provinciile Dacia Porolissensis si Dacia Malvensis (Inferior) si-au pastrat
insa identitatea si limitele teritoriale conturate in perioada anterioara. Ele au fost
transformate acum in districte administrativ-financiare conduse de cate un
procurator Augusti de rang ecvestru.
Cei doi procuratori aveau numai atributii civile, fiind asezati sub
autoritatea guvernatorului Daciei Apulensis.
Organele administratiei centrale erau urmatoarele doua categorii:
guvernatorul
adunarea provinciei.
Guvernatorul 5care era investit cu imperium majus ceea ce insemna ca
acesta exercita practic toate puterile, fiind conducator al armatei, al
administratiei si posesor al dreptului de jus edicendi, adica guvernatorul avea
dreptul de a emite edicte sau legi cu caracter local in conformitate cu dreptul
roman provincial. Competenta jurisdictionala era identica cu cea pe care o aveau
consulii, pretorii, prefectul orasului si prefectul praetoriului la Roma, putand
judeca orice cauza, pentru care putea dispune orice pedeapsa, mergand pana la
cea executia capitala.
Normele privind organizarea provinciilor din cadrul Imperiului Roman au
fost edictate odata cu trecerea de la forma de organizare republicana la cea
imperiala.
Adunarea Provinciala (Concilium provinciae Daciarum Trium)6 care
era alcatuita din reprezentantii oraselor din provincie, reuniti cu totii sub
presedintia preotului cultului oficial din provincie (sacerdos arae Augusti).
Principala atributie a Adunarii era intretinerea cultului imparatului, introdus cu
scopul prezervarii unitatii statului si a teritoriului roman. Adunarea mai avea
5 Coordonator Ioan Ceterchi, Istoria dreptului romanesc, , vol. I, Editura Academiei RSR, Bucuresti,
1980, p. 83-94;

6 D. Iancu, Istoria dreptului romanesc, Ed. Universitatii din Pitesti, Pitesti, pp. 15-30;
insa si alte atributii, asa cum erau discutarea intereselor generale ale provinciei
si sustinerea lor in fata imparatului, ridicarea unor monumente sau statui in
cinstea celor care facusera binefaceri provinciei, aducerea de multumiri
guvernatorului, la iesirea din functie, pentru modul cum administrase provincia
etc.7
La nivel central, administrarea finanelor provinciei cadea n sarcina
procuratorului financiar al Daciei Superioare (ulterior al Daciei Apulensis) aflat
sub ordinul lui Legatus Augusti pro praetore. Impozitarea se efectua pe baza
unor recensminte care aveau loc din 5 n 5 ani.
Similar cu alte provincii romane veniturile proveneau din exploatarea
domeniilor publice, din darile provinciale, din impozitele directe denumite
tributa care se plateau pe proprietatea funciara si pe cladiri, dar si din impozite
pe persoane, mai fiind cunoscute si sub denumirea de tributa capitis, acesta din
urma fiind platite atat de cetatenii romani cat si de peregrini.
Mai existau de asemenea si impozitele directe (vectigalia) care se plateau
pe mosteniri pe vanzarea marfurilor, fie pe eliberarea de sclavi.
De asemenea, din punct de vedere vamal, Dacia era inclus n
circumscripia Illyricum, iar taxele vamale erau platite la trecerea frontierelor, la
trecerea peste poduri, la intrarea n orase.
Organizarea militar a Daciei romane s-a circumscris pozitiei sale n
imperiu, ca provincie de granita recent nfiinat pe un teritoriu cucerit cu greu.
Per ansamblu efectivele romane n Dacia au fost restrnse fiind la nivelul
obinuit n imperiu: din cele 5 componente ale armatei romane, in Dacia au
staionat trei legiuni, trupe auxiliare (cohorte, ale) si trupe neregulate (umeri,
vexillationes).
Inca din vremea lui Traian a fost conceput si construit un sistem eficient
de castre, fortificatii si drumuri, cu rolul de a inchide directiile principale de
acces in interiorul provinciei, de a securiza noile frontiere. Au fost realizate trei
feluri de lucrari militare: valuri, castre si castella. Un val s-a construit ntre
Somes si Crisul Repede , pentru a apra oraul Porolissum, trei in Banat, trei in
Dobrogea.8
Castrele erau cunoscute ca fiind constructii dreptunghiulare din piatra,
prevazute cu porti si dispuse pe linii de aparare care formau asa numitele
limesuri. Astfel de castre au fost ridicate la Germisara, Tibiscum, Dierna, Micia,

7 V. Gionea, Organizarea teritoriala in Dacia Traiana si normele de drept public care se aplicau, in
Studii de drept constitutional si istoria dreptului, vol. I, Regia Autonoma "Monitorul Oficial",
Bucuresti, 1993, p. 65-74;

8 E. Molcut, D. Oancea, Drept roman, Casa de editura si presa "Sansa", Bucuresti, 1993, pp. 23-27;
Alburnus Major, Pelendava. Pe langa un rol militar castrul mai indeplinea si un
rol economic dar si social.
Castella erau constructii defensive, restranse, de asemenea realizate din
patra avand acelasi rol ca si castrele dar la dimensiuni mai mici decat acestea din
urma. De asemenea, si acestea au indeplinit un rol agricol, comercial dar si
social.
Deoarece sistemul de fortificatii a fost legat de o reea de drumuri pentru a
facilita deplasarea si aprovizionarea trupelor, s-a ajuns repede la transformarea
retelei de transport militar n retea de circulatie economica, ca un factor de
progres al intregii societati.

2. Organizarea locala a provinciei9

In provincia Dacia, ca de altfel in intregul Imperiu Roman, au existat
asezari orasenesti (colonii si municipii) si asezari rurale.
Populatia romana a asezarilor urbane era formata din cetateni propriu-zisi
si straini, rezidenti fara drept de cetatenie. Dupa pozitia sociala detinuta,
cetatenii oraselor se divizau in cetateni privilegiati (ordo decurionum) si
cetatenii de rand (populus, plebs).
Orasele romande din Dacia au fost impartite in doua categorii:
- municipiile (municipia) si
- coloniile (coloniae).
Initial, in epoca republicana, deosebirea intre cele doua tipuri era
fundamentala:
municipiile se conduceau dupa legi proprii,
coloniile urmau legile orasului Roma.10
In plus, coloniile se bucurau de fictiunea lui ius italicum, ceea ce insemna
ca pamanturile lor erau asimilate cu cele din peninsula italica (ager romanus). In
acest fel, proprietatile respective erau degrevate de sarcini fiscale, astfel incat
proprietarii lor (cetatenii) erau scutiti complet de impozite funciare.
In epoca imperiala deosebirile s-au atenuat insa, ele reducandu-se in
secolul al II-lea d. Hr. la faptul ca municipiile erau considerate de rang inferior
in raport cu coloniile.

9 Coordonator Ioan Ceterchi, Istoria dreptului romanesc, , vol. I, Editura Academiei RSR, Bucuresti,
1980, p. 83-94;

10 E. Cernea, E. Molcu, Istoria statului i dreptului romnesc, Casa de Edutur i Presa ansa,
Bucureti, 1991, pp. 23-24;
 Orasele romane, indiferent de rang, se bucurau de privilegiul de a se
conduce singure, prin organe de conducere proprii si magistrati alesi. In acest fel
beneficiau de un anumit grad de autonomie interna, limitata insa de interventiile
frecvente ale puterii centrale.
Consiliul decurionilor (ordo decurionum) era un organ colectiv de
conducere a treburilor orasenesti, format din circa 30-50 de persoane, care juca
un rol similar cu cel detinut de Senat in functionarea capitalei Imperiului.
Membrii sai erau alesi pe 5 ani, de catre magistratii superiori ai orasului, in
limita locurilor disponibile. Conditiile pentru a fi ales vizau detinerea in trecut a
unei demnitati publice in administratia orasului, varsta minima de 25 de ani si
detinerea unei averi minime de 100 000 de sesterti.
Atributiile Consiliului decurionilor erau in principal de natura
administrativa, hotararile sale avand caracter obligatoriu pentru toate organele
de conducere: incasarea contributiilor impuse orasului de catre autoritatile
imperiale; perceperea la timp a impozitelor ordinare datorate de cetateni;
supravegherea lucrarilor edilitare; stabilirea prestatiilor in munca ce trebuiau
facute de cetateni; controlul asupra gestiunii financiare a orasului; acordarea de
titluri, onoruri si imunitati; reprezentarea orasului in fata guvernatorului
provinciei; trimiterea de delegatii la Roma cu diverse prilejuri.
Magistratii11 erau alesi pe o perioada de un singur an (cu posibilitatea de a
fi realesi), candidatii urmand sa intruneasca mai multe conditii: de varsta, de
avere, de rang social etc. Acestia raspundeau de intreaga conducere a treburilor
executive ale orasului, ducand la indeplinire hotararile Consiliului decurionilor.
Magistrati superiori erau considerati a fi duumvirii, in cazul coloniilor, si
quattuorvirii, in cel al municipiilor. Dintre magistratii laici amintim pe cei care
exercitau atributii judiciare si care, pe aceasta cale, organizau judecarea
proceselor, si anume faza in iure. In cadrul coloniilor, acesti magistrati erau
duumviri iure dicundo (cei doi barbati care sa spuna dreptul), iar in municipii
aceste atributii erau exercitate de quatorviri iure dicundo (cei patru barbati care
sa spuna dreptul).
In subordinea acestor magistrati se afla un aparat de functionari inferiori
apparitores. Magistratii sacerdotali erau de trei feluri: pontifii; flaminii; augurii.
Totodata, in fiecare oras se alegea un ordin al augustalilor (al
venerabililor) dintre persoanele care nu aveau acces la ordo decurionum. Acest
organism colectiv asigura si el promovarea cultului imperial.
In toate coloniile si municipiile se organizau asociatii pe criterii
profesionale, etnice sau religioase. Conducatorii lor erau denumiti prefecti sau
magistri.

11 E. Cernea, E. Molcu, Istoria statului i dreptului romnesc, Casa de Edutur i Presa ansa,
Bucureti, 1991, pp. 26-28;
 In plan administrativ, acestia prezidau alegerile municipale, organizau
jocuri si serbari, administrau lucrarile publice, arendau proprietatile orasului si
gestionau finantele orasului. Tot in responsabilitatea lor intra executarea
garantiilor financiare in tranzactiile private precum si recuperarea sumelor
datorate fiscului prin vanzarea bunurilor debitorilor.
In plan judecatoresc, magistratii superiori aveau si competenta de a judeca
litigii de mica importanta, care nu intrau in competenta guvernatorului
provinciei. Un rol important le revenea magistratilor superiori din colonii alesi
in al cincilea an (duumviri quinquennales). Acestia corespundeau cenzorilor din
vechea Roma republicana si aveau ca principala sarcina revizuirea si
completarea listei cu membrii Ordinului decurionilor.
Celelalte atributii se refereau la realizarea recensamantului populatiei si
stabilirea impozitelor; arendarea unor bunuri si drepturi ale orasului si alcatuirea
bugetului pe cinci ani al orasului. Magistrati inferiori erau considerati a fi edilii
(aediles) si chestorii (questores). Pozitia acestora in raport cu duumvirii si
quattuorvirii era data de absenta atributiilor judecatoresti si militare. Edilii se
ocupau cu intretinerea drumurilor si a canalelor de deversare, arendarea bailor
publice, organizarea lucrarilor publice, asigurarea politiei interne a orasului,
aprovizionarea pietelor, organizarea spectacolelor publice. La randul lor,
chestorii se ocupau cu incasarea taxelor care urmau sa intre in bugetul orasului
si de intretinerea arhivei Consiliului decurionilor.
Dregatoriile si calitatea de decurion erau demnitati onorifice,
neremunerate. De multe ori alegerea intr-o astfel de demnitate insemna o povara
financiara pentru cei alesi, intrucat erau obligati prin forta obiceiului consacrat,
sa faca danii in bani sau in alimente, sa organizeze jocuri si spectacole sau sa
ridice constructii publice pe cheltuiala proprie.
Dregatorii oraselor erau ajutati in activitatile lor de o multitudine de tipuri
de functionari (scribi, bibliotecari, crainici, servitori), unii recrutati din randul
oamenilor liberi, altii din randul sclavilor publici.12
Spre deosebire de magistrati si consilieri, care exercitau functii de
demnitate publica neremunerate, functionarii erau retribuiti din bugetul orasului.
Paza si ordinea publica in oras erau asigurate de lictori si de politia urbana
(vigiles nocturni), subordonata edililor, in vreme ce siguranta drumurilor cadea
in sarcina unei jandarmerii speciale a drumurilor (beneficiarii) si a paznicilor din
asezarile aflate pe respectivele artere de circulatie.

12 Coordonator Ioan Ceterchi, Istoria dreptului romanesc, , vol. I, Editura Academiei RSR, Bucuresti,
1980, p. 83-94;
 Un alt ordin il formau colegiile.13 Acestea pot fi definite drept asociatii
care erau constituite pe diverse criterii fie etnice, fie religioase fie profesionale.
In Dacia au existat mai multe colegii: de negustori (negotiatores), de fierari
(fabri), de purtatori de lectice (lecticarii), de aurari (aurarium), de corabieri
(nautae), de centonari (croitori), de luntrasi (urticularii).
Colegiile trebuiau sa fie constituite dintr-un anumit numar de membrii
care plateau o cotizatie la un fond comun, aveau un presedinte (magister), un
ajutor de presdinte (comagister), un consiliu, un patron, un loc de intrunire, un
templu. Colegiile aveau ca principala activitate reglementarea si sprijinirea
activitatii membrilor si acordau si ajutoare in caz de boala sau deces.
Populatia rurala locuia in doua tipuri de asezari: pagi si vici.
Majoritatea locuitorilor au fost autohtonii daci, dar cu timpul s-au aezat
i colonisti romani. Unele sate s-au numit pagi, altele vici.
Pagi erau satele aflate pe teritoriile dependente de colonii, conduse de
praefectus care era si membru al consiliului orasului respectiv.
Vici14 se numeau satele care nu se aflau sub jurisdictia vreunei localitati
urbane. Erau conduse de unul sau doi magister, ajutat de questor in probleme
financiare si de un ordo (consiliu). Unele vici, formate din initiativa unui
colonist care se aseza pe un loc cu familia si neamul sau purtau numele aceluia,
de pilda vicus Clementianensis, vicus Casianum, vicus Petra. Magister erau fie
alesi de sateni, fie numiti de autoritatile provinciei.
Satele care si-au pastrat organizarea veche de obste se numeau stationes.

13 D. Iancu, Istoria dreptului romanesc, Ed. Universitatii din Pitesti, Pitesti, pp. 15-30;

14 E. Cernea, E. Molcu, Istoria statului i dreptului romnesc, Casa de Edutur i Presa ansa,
Bucureti, 1991, pp. 27-28;