Alimentatia femeii in perioada de sarcina si alaptare

In conditiile unei sarcini normale, la o femeie sanatoasa, in linii mari nu se pun probleme dietetice
deosebite.

Evident ca regimul alimentar trebuie sa tina seama de nevoile alimentare sporite, in aceste conditii, atat
sub aspect cantitativ, cat si sub cel calitativ. Alimentatia femeii gravide si a celei care alapteaza trebuie sa fie
supravegheata, avand mereu in minte ideea de a nu le fixa obsesia unor nevoi alimentare excesive, dar nici de a
ceda la capriciile acestora sau la unele practici empirice.

Cateva principii generale trebuie mentionate de la inceput :

- este necesar sa se respecte, in mare, obiceiurile alimentare ale femeii, determinate de preferintele sale.

- se vor evita interdictiile sau recomandarile sistematice, ,,de principiu, care nu tin seama de
particularitatile cazului respectiv (regim fara sare, administrare de vitamine etc.).

- se va supraveghea respectarea unor reguli de igiena alimentara absolut necesare : repartitia judicioasa a
meselor, respectarea orarului de masa, mancatul incet si masticatia indelungata, evitarea
emotiilor, in general, si in timpul mesei, in special, precum si pastrarea repausului postprandial.

- se va limita sau, la nevoie, se va interzice consumul de ceai sau cafea, bauturi alcoolice sau excesul de sare.

- cresterea globala a ratiei calorice va fi tardiva si moderata pentru a nu declansa instalarea obezitatii.

Ratia calorica globala a gravidei se situeaza la valori cu 1525% mai mari decat cea din afara sarcinii,
trecand de la 2 000 sau 2 500 calorii la 2 500 sau 3 200 de calorii. Cresterea nevoilor calorice este legata de
cresterea fatului si a uterului, dar este in parte echilibrata de restrangerea activitatii si de o mai buna asimilare.
Problema cresterii ratiei calorice se pune numai incepand din luna a 4-a si este mai importanta in ultimele 3 luni
ale sarcinii. Controlul greutatii este indicele unei ratii calorice echilibrate. Cresterea in greutate trebuie sa fie
practic absenta in primele luni, apoi de ordinul a 1,5 kg/luna, in ultimele 6 luni. Plusul de greutate din cursul
gestatiei nu trebuie sa depaseasca 10 kg.

In practica, regimul gravidei trebuie sa cuprinda o cantitate importanta de lapte (albumine, calciu, fosfor,
vitamina A si D), carne (albumina), fructe (glucoza si vitamine), legume (vitamine) si cereale (glucide). Trebuie
sa adaugam putin ulei de ficat si uneori supliment de calciu sub forma de lactat, gluconat sau glicero-fosfat de
calciu .

Alimentatia gravidei trebuie sa fie suficienta si variata, cu un

aport substantial de proteine si vitamine. Se vor evita mesele prea grase, afumaturile,
conservele de carne si peste, branzeturile fermentate, alcoolurile, iar cafeaua si ceaiul se vor permite in
cantitati foarte reduse.

In timpul sarcinii pot surveni unele stari patologice care necesita unele modificari in dieta.

Sarcina provoaca adesea constipatie, care poate duce la complicatii grave (pielite, pielonefrite). Se combate
prin marirea continutului in celuloza al ratiei (paine integrala, legume, salate, fructe) si evitarea condimentelor si
a alcoolului.

Varsaturile din prima parte a sarcinii, daca nu au o cauza organica se trateaza prin repaus, mese mici si
repetate la 2 ore si uneori chiar alimentatie in pozitie decliva. Mesele vor fi constitute din alimente solide sau
semisolide, iar lichidele (sifon, ape minerale) se vor lua numai intre mese si in cantitati fractionate. Se vor
evita lipidele-din alimentatie, greu tolerate, si se vor spori glucidele, care sunt mai bine tolerate. Se va
spori cantitatea de vitamine si nu se va scadea doza de sare, pentru a nu intretine varsaturile prin cloropenie.

In cazul varsaturilor incoericibile, pentru a se evita denutritia se recomanda administrarea

parenterala a solutiilor glucozate. clismele alimentare, perfuzia cu hidrolizate de proteine si
vitamine.
 In nefropatiile din ultima perioada a sarcinii se recomanda un regim
hiposodat. Se prefera, in general, regimul hiposodat moderat, pentru a se evita uremia
prin cloropenie, si o cantitate moderata de lichide (1 500 ml/zi). Cantitatea de proteine este
controversata in aceasta situatie. Unii autori sustin ca un regim hiperprotidic si hiposodat
ar evita eclampsia. Alti autori, din contra, recomanda un regim sarac in proteine.
Rezultatele cele mai bune par a se obtine cu o cantitate medie de 70 g proteine/zi. Cantitatea
de glucide trebuie marita pina la 500 g/zi,pentru a menaja rezervele, pentru a diminua
catabolismul proteic si a evita acidoza. Tot pentru acest motiv va fi diminuata cantitatea de
lipide.

In sarcinile asociate cu diabet se vor da 200250 g glucide, compensandu-se cu insulina

necesara, iar cantitatea de proteine va fi 2 g/kilo-corp.

In timpul travaliului se interzice orice fel de alimentatie. La nevoie se poate permite

ingestia unei cantitati minime de lichide, care se vor da fractionat, sau se va permite numai
simpla umezire a buzelor. Daca travaliul se prelungeste se pune problema administrarii
parenterale a serului glucozat sau a unor electroliti.

Dupa nastere se administreaza alimente fortifiante, usor digestibile si stimulante : cafea,

cafea cu lapte, bulion de legume, oua. Din a 3-a zi se va trece la regimul normal. Daca dintr-
un motiv sau altul mama nu alapteaza nou-nascutul se va restrange regimul, mai ales
bauturile, pentru a diminua secretia lactata.

Daca pierderile de sange in timpul nasterii au fost mari, se face un control hematologic
dupa prima saptamana si la nevoie se prescrie un regim bogat in proteine si fier, eventual
chiar cu administrarea terapeutica a fierului. Decizia pentru transfuzia de sange nu trebuie sa
fie luata decat in cazuri extreme, intrucat cele mai multe cazuri se pot rezolva printr-o
dietetica si terapie martiala adecvate.

Alimentatia femeii care alapteaza trebuie sa fie completa, variata insa cu unele limite.
Experienta populara contraindica : conopida, varza, ceapa si usturoiul, pe care le consideram
insa nenocive daca sunt bine preparate si in cantitati mici. Alcoolul tare, mezelurile,
conservele de carne si peste sunt strict interzise.

Necesitatile in principii alimentare sunt urmatoarele : protide 2 g/kilocorp/zi ; glucide 8

10 g/kilocorp/zi; lipide 12 g/kilocorp/zi.

Necesitatile energetice sunt :

- la adolescente : 3 4003 700 cal./zi (3 8004 200 cal./zi, la activitate intensa) ;

- la adulte : 3 2003 400 cal./zi (3 5003 800 cal./zi. la activitate intensa).

Ratia la varstnici

Suntem ceea ce mncm, spune un proverb universal. Acest lucru este valabil inclusiv
la vrsta a treia. Hrana i obiceiurile noastre alimentare se reflect n modul n care ne
simim, artm i n starea noastr de sntate. Chiar dac impedimentele pe care
mbtrnirea ni le pune n cale par uneori dificil de surmontat, o alimentaie echilibrat i
adaptat nevoilor noastre poate ajuta mult. Alimentele slabe n calorii, ns bogate n
substane nutritive sunt benefice n pstrarea unei greuti corporale optime, dar i
pentru ntrirea organismului i a sistemul imunitar mpotriva bolilor i afeciunilor
specifice acestei vrste.

Nu doar corpul are de ctigat n urma unei alimentaii corecte, ci i creierul nostru,
pentru c i el este hrnit cu substane nutritive. Ceea ce mncm ne poate ajuta s ne
concentrm mai bine, s avem o memorie mai bun, i mai mult dect att, s putem
preveni boala Alzheimer.

Nu trebuie omis nici rolul pe care alimentele l au n creterea bunei noastre dispoziii.

Cum ne hrnim sntos la vrsta a treia?

Nu exist diete-minune care s se potriveasc tuturor i care s dea rezultate optime
pentru toi, cu att mai mult cu ct exist numeroase controverse ntre ce este indicat i
ce nu, ntre combinaiile alimentare care trebuie fcute i elementele care trebuie
introduse sau scoase din alimentaie. Exist ns cteva reguli de baz care trebuie
urmrite pentru a ne asigura c i oferim organismului nostru aportul nutritiv necesar
pentru a face fa vrstei. Iat cteva dintre acestea.

Alimentele
Fructele i legumele sunt foarte importante pentru rolul lor anti-oxidant i pentru
coninutul bogat n vitamine i fibre. Nutriionitii recomand consumul celor intens
colorate, pentru c acestea ar avea un coninut mai ridicat de anti-oxidani. (5)
Consumul de ap este vital pe toat durata vieii, ns la vrsta a treia poate disprea
senzaia de sete. Asta nu nseamn ns c organismul nostru nu mai are nevoie de
hidratare. Nici nu trebuie ns s ateptm s ni se fac sete pentru a consuma lichide,
spun specialitii. Pe lng ap, ceaiuri i sucuri naturale, lichidele le putem asimila i din
fructe, legume i diferite tipuri de supe i ciorbe. (1)

Consumul de fibre este de asemenea important pentru efectele pe care acestea le au

n prevenirea problemelor digestive, printre care cea mai frecvent este constipaia. n
acest sens este ncurajat consumul de fructe cu coaj, cereale integrale, linte, fasole
etc.

Consumul de sare excesiv poate fi duntor, mai ales dac se urmeaz un anumit
tratament sau exist unele afeciuni unde sarea este contraindicat. Un consum prea
mare de sare poate crete presiunea sangvin peste limita normal sau poate favoriza
reinerea de ap n organism. Dac urmm un regim alimentar care restricioneaz
consumul de sare, putem apela la alte metode de a da gust mncrii: adaugarea de suc
de lmie, asezonarea cu anumite condimente sau ierburi aromatice.

Calciul este benefic pentru buna funcionare a oaselor, dar n cazul vrstnicilor acesta
este i mai important, avnd n vedere c fora i integritatea oaselor au de suferit pe
msur ce mbtrnim. Consumul de alimente bogate n calciu ne poate ajuta s
contracarm aceste efecte negative. La vrsta a treia ns pielea i pierde din eficien
n sintetizarea vitaminei D, ceea ce uneori nseamn necesitatea unui aport extra al
acestei substane. Administrarea de suplimente alimentare de calciu ar trebuie s fie
fcut la recomandarea unui medic, care ne cunoate eventual i istoricul medical. (2)
Vitamina B12, pentru c nu mai poate fi absorbit adecvat de organism (stomacul
produce mai puin acid gastric, ceea ce ngreuneaz acest proces), trebuie s fie
suplimentat n nutriie. Alimentele bogate n vitamina B12 sunt cele de origine animal,
n principal produsele lactate i oule.

Obiceiurile alimentare
Cantitatea de mncare consumat ar trebui s fie raportat la nivelul de activitate
fizic pe care o desfurm. Cu ct suntem mai sedentari, cu att aportul caloric ar
trebui s fie mai sczut, n caz contrar riscm s ne ngrm. Atenie ns, reducerea
caloriilor nu nseamn i o scdere a elementelor nutritive din farfurie! n plus, ar trebui
evitate acele calorii goale, adic buturile sau alimentele puternic calorice, dar care nu
ofer prea muli nutrieni, cum e cazul alcoolului, prjiturilor, chipsurilor etc.

Pentru a ne face o idee asupra necesarului de calorii n funcie de gradul de activitate

fizic realizat, Institutul Naional al mbtrnirii din SUA recomand urmtoarele
proporii:
-la femei
aproximativ 1600 de calorii pentru cele care nu au o via activ
aproximativ 1800 de calorii pentru cele care au un stil de via mediu activ
aproximativ 2000-2200 de calorii pentru cele care au o activitate fizic intens

-la brbai
aproximativ 2000 de calorii pentru cei care nu au o via activ
aproximativ 2200-2400 de calorii pentru cei care au un stil de via mediu activ
aproximativ 2400-2800 de calorii pentru cei care au o activitate fizic intens (1)

Pentru c organismul nu mai are aceeai vigoare ca n tineree i sistemul imunitar lupt
mai greu cu eventualele infecii, este foarte important ca alimentele pe care le
consumm s fie sigure: s se ncadreze n termenul de valabilitate, s cunoatem pe
ct posibil sursa de unde provin (n cazul alimentelor de ar, pe care nu le lum din
supermachet), s le gtim i s le depozitm adecvat.
Mai multe informaii despre depozitarea corect a alimentelor gsii aici.

Nu este recomandat srirea peste mese, pentru c acest obicei accentueaz

ncetinirea metabolismului. Specialitii n nutriie au observat c atunci cnd se sare
peste micul dejun, exist tendina de a se consuma mai mult mncare la celelalte mese
dect n general (pentru a compensa) i se aleg alimente nu tocmai sntoase pentru
potolirea senzaiei de foame pn la ora urmtorei mese (ceva de ronit). (5)

Pe ct posibil este indicat s lum masa n compania cuiva: a partenerului de via, a

copiilor, nepoilor, prietenilor etc. Alimentaia devine astfel nu doar un mod de a ne hrni,
dar i un prilej de a petrece timpul cu cei dragi, efectele benefice ale unei mese
mergnd astfel mai departe de rolul nutritiv.

Malnutriia la btrni
Malnutriia la aceast categorie de vrst este un fenomen destul de frecvent, afectnd
n medie pn la 50% din populaia vrstnic, preponderent pe cei din spitale i instituii
de ngrijire. Pentru c e att de rspndit, malnutriia la vrsta a treia este un fenomen
care a devenit de interes public. (6)
 Malnutriia reprezint un dezechilibru nutriional cauzat de excesul sau de lipsa unui
nutrient din alimentaia noastr.

De ce apare malnutriia? Pentru c n general nu suntem informai despre modul n care

ar trebui s ne alimentm adecvat, astfel nct s contracarm deficienele organismului
care a mbtrnit i care are acum nevoi suplimentare. Toate aspectele prezentate pn
acum legate de mbtrnire i de impactul pe care l au asupra alimentaiei, pot favoriza
apariia malnutriiei, dac nu sunt luate msuri la timp pentru a le contracara.

Mai grav este c atunci cnd simptomele malnutriiei i fac apariia, cei mai muli le
confund cu manifestri ale unor boli. Chiar i cadrele medicale au dificulti n a depista
malnutriia. Dou studii n acest sens realizate n 2007, respectiv 2008 au identificat
aceleai probleme: btrnii instituionalizai n centre de ngrijire care manifestau
simptome de malnutriie sau aveau riscuri mari de a dezvolta aceast condiie au fost
greit diagnosticai sau factorii de risc nu au fost luai n calcul de ctre personalul
medical, n special de asistentele medicale care ngrijeau ndeaproape btrnii. n
puinele cazuri n care a fost identificat malnutriia, cadrele medicale nu s-au gndit s
apeleze la un nutriionist. (7)

Cele mai frecvente simptome care indic malnutriia sunt: scderea n greutate,
pierderea poftei de mncare, dezorientarea etc., acestea putnd fi cu uurin
confundate cu manifestrile altor afeciuni.

Alimentaia necorespunztoare, indiferent de vrsta la care ne aflm, ar trebui s ne

ridice semne de ntrebare, cu att mai mult n cazul n care am trecut de 50 de ani. A ne
hrni adecvat i a veni astfel n ntmpinarea nevoilor organismului nostru nu ne asigur
doar o bun stare de sntate, dar ne ofer i o calitate a vieii mai ridicat.

Dislipidemie

Dislipidemie este o afectiune caracterizata prin alterarea metabolismului

grasimilor evidentiata prin modificarea valorilor colesterolului, LDL-colesterolului,
HDL-colesterolului, trigliceridelor.

Dislipidemie - clasificare

genetica
secundara altor afectiuni

Defectele genetice sunt localizate la nivelul genelor care sintetizeaza enzimele

implicate in hidroliza grasimilor (lipoproteinlipaza, lipaza hepatica) sau la nivelul
genelor implicate in sinteza apoproteinelor. Dislipidemiile genetice pot fi autosomal
dominante (este suficient ca unul dintre parinti sa prezinte defectul genetic) sau
autosomal recesive (trebuie ca ambii parinti sa prezinte defectul genetic).

Dislipidemia secundara insoteste alte tipuri de afectiuni :

 obezitatea (cresterea masei de tesut adipos si cresterea rezistentei la insulina
determina o productie in exces de acizi grasi liberi cu cresterea valorilor de LDL si
VLDL)
diabetul zaharat determina tulburari ale metabolismului lipoproteinelor prin
hiperglicemie si hiperinsulinemie la persoanele cu rezistenta la insulina
afectiunile tiroidiene, in special hipotiroidismul se asociaza cu niveluri crescute pentru
LDL-colesterol prin scaderea clearence-ului hepatic
afectiunile renale (in special asindromul nefrotic) se asociaza cu hipercolesterolemie si
hipertrigliceridemie
bolile hepatice pot determina atit cresterea nivelurilor de lipoproteine prin scaderea
clearence-ului acestora cat si scaderea lor prin afectarea capacitatii de biosinteza a
apoproteinelor
sindromul Cushig prin valori crescute de glucocoticoizi determina cresteri de VLDL,
LDL, tigliceride
estrogenii cresc sinteza de VLDL si HDL
consumul de alcool in exces inhiba oxidarea acizilor grasi liberi si creste nivelul de
trigliceride
dietele bogate in grasimi saturate (carne, lapte, ciocolata, produse de patiserie, prajeli)
produc dislipidemii
medicamentele modifica nivelurile de colesterol (diureticele tiazidice, estrogenii,
betablocantele)
stressul, anxietatea, fumatul

Diagnosticul dislipidemiei se bazeaza pe :

examen clinic care evidentiaza xantelasme (leziuni plane, de culoare galbuie localizate
la nivelul pleoapelor) sau xantoame (leziuni localizate la nivelul tendoanelor)
examen de laborator care arata modificari la nivelul : colesterolului, HDL-
colesterolului, LDL-colesterolului, trigliceridelor
excluderea unor cauze secundare prin efectuarea unor analize suplimentare : glicemie,
hormoni tiroidieni, transaminaze, uree, creatinina
identificarea unor factori asociati dislipidemiilor : obezitatea, fumatul, consumul de
alcool, sedentarismul

Istoricul familial, xantoamele, xantelasmele, valori foarte mari pentru LDL-

colesterol sau trigliceride (peste 1000mg/dl) orienteaza spre o cauza genetica a
dislipidemiilor.

Dislipidemie - consecinte
 factor de risc pentru boala cardiovasculara
ateroscleroza
boala vasculara periferica
pancreatita acuta (hipertrigliceridemia)

Un studiu publicat in revista Lancet (09.2010) a aratat ca scaderea LDL-

colesterolului cu 1mmol/l a redus de 5 ori riscul de evenimente vasculare majore
(infarctul miocardic, accidentul vascular cerebral, revascularizatia coronariana).

Tratamentul dislipidemiilor

Scopul tratamentului dislipidemiei este reducerea nivelurilor de colesterol, LDL-

colesterol, trigliceride si cresterea HDL-colesterolului reducind astfel riscul de
boala cardiovasculara.

Dislipidemie - principii de tratament

terapia nutritionala
o scaderea grasimilor saturate si polinesaturate pina la 10 % din numarul total de calorii
o scaderea consumului de colesterol(< 300mg/zi)
o consumul de fibre care impiedica absorbtia zaharurilor
o suplimente antioxidante (vitamina C, vitamina E) si cresterea consumului de vegetale
si fructe pentru prevenirea aterosclerozei
scadere ponderala (daca este necesar)
o scade nivelururile de trigliceride si creste HDL-colesterolul
promovarea activitatii fizice
o s-a asociat in unele studii clinice cu reducerea usoara a LDL-coleterolului, fara a
influenta foarte mult valorile HDL-colesterolului si trigliceridelor
tratament farmacolgic (medicamentos)
o statine : inhiba enzimele care controleaza biosinteza colesterolului endogen; cresc
activitatea receptorului pentru LDL-colestreol crescand catabolismul LDL-
colesterolului; au efect la nivelul placii de aterom prin diminuarea formarii
trombusului; au reactii adverse de tip : mialgii, artralgii, cresteri ale transaminazelor
o derivatii de acid fibric : scad trigliceridele si cresc HDL-colesterolul; pot determina
dispepsii, mialgii, cresteri ale transaminazelor
o inhibitori ai absorbtiei intestinale a colesterolului
o acidul nicotinic : creste HDL-colesterolul; poate determina manifestari dermatologice
: prurit, rash; poate exacerba boala inflamatorie intestinala, boala ulceroasa, astmul
bronsic
 o acizii grasi de tip omega3 sunt acizi polinesaturati care se gasesc in concentratii mari
in peste si care reduc nivelul de trigliceridelor; se asociaza cu antioxidanti de tip
vitamina C.
tratamentul cauzelor secundare de dislipidemii

Terapia farmacologica (medicamentoasa) in dislipidemie are ca scop obtinerea

unor valori tinta care se stabilesc in functie de factorii de risc individuali.
Tratamentul medicamentos se initiaza dupa o evaluare medicala pentru stabilirea
riscului cardiovascular si a patologiei asociate si se supravegheaza periodic.
Dislipidemia familiala necesita asocieri de hipolipemiante, iar uneori nu raspunde
la medicatia uzuala.

Dislipidemie - preventie

alimentatie sanatoasa cu reducerea consumului de grasimi saturate si polinesaturate,

dulciuri hiperconcentrate, bauturi racoritoare care au un continut caloric crescut, alcool
in exces, cafeaua in exces, fast food-uri
evitarea fumatului
mentinerea unui indice de masa corporala la valori normale
practicarea activitatii fizice, in special exercitii aerobe
educatia copiilor pentru un stil de viata sanatos (in familie, la gradinita, la scoala)

Dislipidemie - screening

adulti peste 20 ani

testare < 20 ani daca exista factori de risc - istoric familial de : dislipidemie, boala
cardiovasculara precoce (< 55 ani); obezitate

In concluzie dislipidemia este o afectiune complexa avind atat cauze genetice cat
si dobandite (stil de viata inadecvat, afectiuni ce predispun la dislipidemii) fiind un
important factor de risc pentru boala cardiovasculara. Dislipidemia poate fi
prevenita, se diagnosticheaza prin metodele de screenig existente, iar tratamentul
este individualizat si presupune : terapie nutritionala, activitate fizica si tratament
medicamentos daca este cazul.

Hiperuricemia
Generalitati
Hiperuricemiile sunt definite prin valori ale acidului uric peste 7 mg/dl la barbati sau 6
mg/dl la femei. Ele apar in numeroase situatii, dintre care cea mai cunoscuta este guta,
o afectiune caracterizata prin episoade repetate de inflamatie dureroasa a articulatiilor,
datorita depunerii de cristale de acid uric.

Acidul uric creste insa si in alte circumstante: boli cardiovasculare, obezitate,insuficienta

renala, consum de alcool, excese alimentare (in special carne rosie si organe), diabet
zaharat dezechilibrat, sindrom metabolic, tratament cu diuretice etc. Din acest motiv,
interpretarea valorii crescute a acidului uric trebuie facuta de catre medic, cunoscand
caracteristicile individuale ale persoanei: afectiuni, tratamente, regim alimentar etc.

Tratament
Sus

Tratamentul afectiunilor metabolice, inclusiv al hiperuricemiilor, porneste intotdeauna de

la o evaluare care merge dincolo de simpla constatare a unei analize in afara limitelor
normale. Astfel, constatarea unei hiperuricemii poate sa nu fie urmata de nicio masura
specifica, daca se previzioneaza o revenire la normal (de exemplu, in cazul diabetului
zaharat dezechilibrat), sau sa necesite un tratament pe termen lung (daca este vorba
despre guta). Desigur, daca exista manifestari clinice (articulare, renale), atunci medicul
specialist (reumatolog, nefrolog) va recomanda masurile specifice fiecarei probleme.

In toate cazurile, daca s-a stabilit ca este necesar un tratament pe termen lung pentru
scaderea acidul uric (dincolo de tratamentul bolii care a determinat aceasta crestere,
dupa caz), atunci el se refera la doua masuri: regimul alimentar si medicamentele.
Regim alimentar
Sus

Regimul alimentar in hiperuricemii si guta (impropriu zis dieta pentru guta) cuprinde
mai multe tipuri de masuri. O masura specifica este reducerea consumului de purine,
materie prima pentru acidul uric, prezenta in proportii mari in organe, extracte de carne
(conserve), drojdia de bere, fructe de mare si anumiti pesti (sardine, herring, mackerel,
hamsii). Alimentele de origine vegetala cu continut inalt de purine (ciuperci, spanac,
mazare, fasole etc.) nu au dovedit o asociere cu riscul de guta.

Dintre bauturile alcoolice, vinul consumat moderat pare a fi protectiv, in timp ce berea si
bauturile tari trebuie evitate.

La fel de important, hiperuricemia se asociaza cu rezistenta la insulina si cu bolile

cardiovasculare, motiv pentru care toate masurile ce au ca scop scaderea in greutate si
masurile impotriva aterosclerozei (in mod particular reducerea consumului de grasimi
saturate si trans) sunt indicate in hiperuricemie. Reducerea grasimilor contribuie si in
mod direct la o mai buna eliminare a acidului uric.

In acelasi timp, se recomanda o buna hidratare, si consumul unor alimente care au

dovedit, in cercetari, proprietati benefice: lactatele degresate, alimentele bogate
in vitamina C. Toate aceste masuri trebuie sa se incadreze in ceea ce se numeste, in
mod larg, alimentatie sanatoasa, dar cu particularizari pe care este bine sa le discutati cu
un medic (medic de familie, eventual diabetolog-nutritionist/reumatolog/nefrolog, in
functie de problemele concomitente).

Societatea Britanica de Reumatologie recomanda oficial ca persoanele cu guta sa nu

apeleze la remedii naturiste (herbal remedies) fara consultatie medicala.

De asemenea, daca exista o recomandare pentru medicamente (allopurinol),

tratamentul trebuie urmat si reevaluat periodic (in functie nu doar de acidul uric, ci si de
alti parametric: creatinina, varsta, greutate etc.).

Guta
Guta este o forma de artrita (inflamatia articulatiilor), caracterizata prin episoade
dureroase secundare inflamatiei articulatiilor.

Boala este caracterizata prin durere, edem, roseata si caldura locala (inflamatie) precum
si prin impotenta functionala a articulatiei.

Fara tratamentul corespunzator, guta este o boala care prezinta recurente (acutizari)
frecvente care pot cauza leziuni severe ale articulatiilor, tendoanelor sau a altor tesuturi.
Guta este o boala mai frecventa in randul populatiei de sex masculin.

Cauze
Sus

Cauza principala a gutei este hiperuricemia (excesul de acid uric in sange). Hiperuricemia
este deseori asimptomatica si nu cauzeaza complicatii, majoritatea persoanelor cu nivel
crescut sanghin al acidului uric nu dezvolta niciodata guta. Nu este cunoscuta cauza
exacta a hiperuricemiei, insa s-au idendificat recent diferiti factori heredo-colaterali
(genetici) incriminati in aparitia acesteia. Cand nivelul acidului uric are valori foarte mari,
acesta poate forma cristale de urat care se depun apoi la nivelul articulatiior. Se pot
identifica diferiti factori incriminati in etiologia bolii si anume:
Afectiuni legate de dieta si greutatea corporala:
- obezitatea
- ingestie moderata sau cronica de alcool, in special bere
- dieta bogata in carne si fructe de mare (bogate in purine)
- diete cu continut caloric mic

Medicamente care pot sa creasca concentratia sangina a acidului uric:

- tratament cronic cu aspirina sau produse care contin niacin (acid nicotinic)
- diureticele (medicamente care elimina excesul de apa si sare de la nivelul
organismului)
- chimioterapia (medicamente folosite in tratamentul cancerului, provoaca moartea rapida
a celulelor maligne)
- imunosupresoare (medicamente care scad imunitatea organismului), ca de exemplu
ciclosporina, folosita in profilaxia rejetului de grefa dupa transplant de organ

Boli cronice, grave, precum:

- boli care asociaza scadere rapida in greutate sau pacienti care au scazut in greutate
secundar unor modificari drastice in dieta sau datorita folosirii anumitor tratamente
- boala renala cronica
- hipertensiunea arteriala
- afectiuni care asociaza un turnover celular (ciclul celular) accelerat,
precum psoriazisul (afectiune dermatologica), mielomul multiplu (forma de tumora
maligna a maduvei sanghine), anemia hemolitica (moartea rapida a celuler rosii din
sange, prin distrugere acestora), sau tumori
- saturnismul (intoxicatia cu plumb)
- hipotiroidismul (afectiune a glandei tiroide caracterizata prin deficitul hormonilor
secretati la acest nivel).
Afectiuni genetice caracterizate prin niveluri crescute a acidului uric. Persoanele cu
sindrom Kelley-Seegmiller sau sindrom Lesch-Nyhan, au un deficit partial sau uneori
complet al enzimei care mentine echilibrul adecvat al acidului uric.
Factori de risc
Sus

Cauza principala a gutei este concentratia mare a acidului uric sanghin (hiperuricemie).
Urmatorii factori sunt considerati de risc in aparitia bolii, fie prin favorizarea
hiperuricemiei, fie prin cresterea susceptibilitatii articulare la depunerea cristalelor de
acid uric:
- sexul masculin
- istoria familiala pozitiva pentru guta
- obezitatea
- consumul moderat - excesiv de alcool
- dieta alimentara bogata in carne sau produse alimentare de origine marina (au un
continut ridicat in purine)
- tratamentul cronic cu diuretice (medicamente care elimina excesul de apa si sare din
organism, folosite deseori in bolile cardiace, renale si in hipertensiunea arteriala)
- utilizarea cronica a aspirinei (1-2 comprimate pe zi)
- episoade frecvente de deshidratare
- boli intercurente sau boli infectioase acute
- intoxicatia cu plumb (saturnism), cel mai adesea accidental
- diete cu continut caloric foarte mic (cure)
- leziuni articulare sau periarticulare

Guta si afectiunile asociate acesteia

Exista o serie e afectiuni care apar mai frecvent la persoanele diagnosticate cu guta,
decat la restul populatiei sanatoase, cu toate ca nu exista studii medicale concludente
care sa fi dovedit clar acest lucru. Se crede ca guta are factori de risc comuni cu alte
afectiuni (obezitatea, hipertensiunea arteriala si hipertrigliceridemia). Acesti factori sunt
de asemenea factori de risc pentru anumite afectiuni, precum:
- diabetul zaharat
- bolile renale
- arterioscleroza (ingrosarea arterelor)
- boala cardica.
Simptome
Sus

Boala propriu zisa apare dupa ani de zile in care cristalele de acid uric se depun la
nivelul articulatiilor si tesuturilor invecinate. Guta prezinta urmatoarele simptome:
- cresterea temperaturii locale, durere, edem si sensibilitate crescuta la nivelul articulatiei
(de obicei articulatia degetului mare de la picior, denumit si haluce).
- durere nocturna intensa, uneori pacientul nu suporta nici atingerea articulatiei cu
cearceaful
- disconfort care se intensifica pe parcursul noptii, ca apoi sa cedeze in intensitate pe
parcursul urmatoarelor 2-7 zile
- prurit tegumentar (mancarime a pielii) si exfolierea pielii aparuta dupa remitarea atacului
de guta
Alte simptome, pot sa includa:
- culoare rosie-vinetie a tegumentului in regiunea articulatiei afectate, asemanatoare
unei infectii tegumentare locale
- febra
- limitarea miscarilor normale a articulatiei (redoare)
Simptomele gutei pot varia, astfel incat:
- simptomele pot recidiva (reaparea) dupa o boala intercurenta sau dupa o interventie
chirurgicala
- unele persoane nu prezinta atacuri recurente de guta, dar pot dezvolta o forma cronica
a bolii. Guta cronica este o forma mai putin dureroasa care apare la adulti si este
deseori confundata cu alte forme de artrita
- primele simptome ale gutei pot fi nodulii (tofii gutosi), cu localizare la nivelul mainilor,
coatelor sau urechilor. Acesti noduli nu sunt insa caracteristici atacului de guta.

In momentul in care apar simptomele gutei, acidul uric gasit in exces in circulatia
sanghina, s-a depozitat sub forma cristalelor de acid uric la nivelul articulatiilor. Halucele
(degetul mare de la picior), este cel mai adesea afectat, insa pot fi atinse si alte articulatii
precum articulatiile piciorului, articulatia mainii, a genunchiului, degetelor sau a coatelor.
Poate de asemenea sa apara inflamatia lichidului articular (bursita), cel mai adesea la
nivelul cotului (bursita olecraniana) sau a genunchiului (bursita prepatelara).

Trebuie sa se retina ca exista multe alte afectiuni care au simptome asemanatoare cu

guta. Simptome ale gutei precum caldura locala, durerea, edemul si sensibilitatea
crecuta la nivelul articulatiei, se pot regasi si in alte afectiuni. Dintre afectiunile cu
simptome asemanatoare gutei, amintim:
- artrita reumatoida, care insa afecteaza preponderent articulatiile mici ale degetelor,
umerilor si bazinului, spre deosebire de guta care debuteaza de cele mai multe ori la
nivelul degetului mare de la picior (haluce)
- osteoartrita, a carei simptome includ durere, redoare (intepenirea, imposibilitaea
efectuarii miscarilor normale), sensibilitate crescuta, aparute la nivelul mainilor,
bazinului, genunchilor sau picioarelor
- osteomielita, este o infectie mult mai rara decat guta si consta in infectia microbiana a
osului si tesuturilor periarticulare. Tratamentul osteomielitei necesita tratament antibiotic
parenteral si spitalizare. Osteomielita apare secundar urmatoarelor afectiuni
predispozante:
- tratament imunosupresor
- infectia HIV
- diabet zaharat
- pneumonie bacteriana recenta
- infectie cutanata sau renala
- proteza osoasa sau a unei articulatii
- febra
- pseudoguta este o afectiune in care se pot identifica depozite articulare de calciu.
Pseudoguta poate prezenta simptome precum, edem, durere a unor articulatii mari
precum articulatiile genunchiului sau a coatelor. Aceasta afectiune apare in special in
randul adultilor si varstnicilor.
- artrita septica acuta, este o afectiune infectioasa grava, cauzata de infectia bacteriana a
unei articulatii.
Evolutie
Sus

Guta apare dupa ani de zile in care persoana prezinta niveluri serice crescute de acid
uric, timp in care cristalele acidului uric se depun la nivelul articulatiilor si tesuturilor
adiacente. Un atac de guta debuteaza deseori pe parcursul noptii, cand durerea
articulara moderata incepe sa se intensifice. Un atac tipic de guta prezinta urmatoarele
simptome: durere, edem, roseata si caldura locala (inflamatie) a unei articulatii, in
special la picior (haluce). Dupa un interval de cateva zile, simptomele cedeaza sau chiar
dispar.
- atacurile de intensitate medie pot sa cedeze dupa un interval de cateva ore pana la 1-2
zile. Aceste atacuri sunt deseori diagnosticate ca tendinite (inflamatii ale tendoanelor, de
cele mai multe ori postraumatice) sau luxatii.
- atacurile severe pot dura chiar si cateva saptamani, cu sensibilitate persistenta pana la
o luna
- atacurile sunt deseori recidivante (reapar) si apar la un interval de 6 luni si 2 ani dupa
primul atac. In lipsa tratamentului adecvat, atacurile de guta pot deveni tot mai
frecvente, cu toate ca exista pacienti care nu mai dezvolta recidive niciodata.

Exista 4 stadii evolutive a bolii:

Stadiul 1: hiperuricemia asimptomatica
- niveluri serice crescute de acid uric, dar fara simptome clinice caracteristice gutei
- hiperuricemia (nivel crescut de acid uric seric), poate sa ramana asimptomatica
permanent, simptomele caracteristice gutei fiind absente pe tot parcursul vietii.

Stadiul 2: artrita gutoasa acuta

- cristalele de acid uric incep sa se acumuleze la nivelul lichidului articular, de obicei la
nivelul unei articulatii (articulatia degetului mare de la picior). Apare de asemenea un
raspuns inflamator generalizat al organismului - atacul gutos
- degetul mare de la picior este locul de electie al atacului de guta, dar acesta poate
aparea si la nivelul altor articulatii, precum incheietura mainii, a genunchilor sau a
degetelor
- intre 10-25% dintre persoanele cu guta, dezvolta litiaza renala (pietre la rinichi)
- intre 10-40% dintre persoanle cu guta si care au si litiaza renala secundara
hiperuciduriei, prezinta o colica renala inaintea atacului propriu zis de guta
- odata cu terminarea atacului gutos, simptomele articulare se remit in decurs de cateva
zile, dar pot reaparea pana la un interval de 2 ani de la atacul initial.

Stadiul 3: intervalul gutos asimptomatic

In marea majoritate a cazurilor, pacientii cu guta care au suferit un atac initial, au sanse
mari sa devolte recurente la un anumit interval de timp.
- intervalul dintre atacurile recurente de guta este deseori asimptomatic
- persoanele care prezinta atacuri frecvente, care s-au inmultit in ultima perioada,
prezinta de asemenea si intensificarea simptomelor articulare, care devin mult mai
severe si dureaza de asemenea mai mult.

Stadiul 4: guta tofica cronica.

Daca evolutia gutei este caracterizata prin intervale asimptomatice si recidive dureroase,
care insa cedeaza fara tratament si care se repeta intr-un interval mai mare de 10 ani,
este posibil ca guta sa devina o afectiune cronica si sa afecteze astfel mai multe
articulatii. Este posibil ca o data cu evolutia bolii, perioadele asimptomatice sa se
scurteze, sau chiar sa dispara. Acest stadiu al gutei poate fi usor confundat cu alte
artrite, cel mai adesea cu osteoartrita.
- in acest stadiu, acidul uric formeaza noduli duri, calcarosi sau nisiposi (tofi gutosi). Tofii
gutosi sunt localizati imediat sub tegumente si sunt identificati sub forma unor depozite
dure si mobile. Pielea inconjuratoare poate fi subtiata sau inrosita. In unele cazuri, tofii
care sunt localizati imediat sub piele, pot fi identificati prin culoarea lor galbuie,
caracteristica
- la inceput tofii gutosi sunt identificati la nivelul coatelor, degetelor de la picioare sau la
nivelul radacinii urechii
- daca guta nu este tratata, tofii pot aparea la nivelul pavilionului urechii, precum si la
nivelul articulatiilor si tesuturilor adiacente (burse, ligamente si tendoane), cauzand diferite
simptome, precum durere, edem, roseata si caldura locala (semnele caracterisice
inflamatiei). Este posibila de asemenea aparitia leziunilor distructive osoase si ale
cartilajului, cu impotenta functionala asociata
- datorita tratamentului eficient, care este inceput intr-un stadiu incipient, acest stadiu
este relativ rar intalnit in clinica
Consult de specialitate
Sus

Este necesar un consult medical de specialitate atunci cand apar urmatoarele

simptome:
- durere severa, rapid instalata, la nivelul unei articulatii
- articulatie edematiata, cu tegument cald si rosiatic.
Medici specialisti recomandati
Sus

Urmatorii specialisti pot diagnostica si trata guta:

- medicul de familie
- medicul generalist (medicul de medicina interna)
- medicul reumatolog
- ortopedul.
Expectativa vigilenta
Sus

Durerea si disconfortul aparute odata cu atacul de guta, pot fi atenuate prin

administrarea antiinflamatoriilor nonsteroidiene (AINS) si prin repaus fizic corespunzator,
pana la disparitia simptomelor. Este utila de asemenea utilizarea compreselor calde sau
a ridicarii membrului afectat.
Cu toate ca si aspirina este un medicament antiinflamator, nu este utilizat in atacul de
guta. Aspirina poate chiar agrava evolutia gutei prin schimbarea brusca a concentratiei
serice de acid uric.

Consultul medical de specialitate este necesar chiar si dupa atenuarea durerii cauzate
de atacul de guta. Acidul uric acumulat la nivelul articulatiilor poate irita tesuturile
periarticulare si poate produce leziuni grave, distructive la acest nivel. Medicul specialist
poate prescrie medicamente care pot scadea nivelul acidului uric in sange si sa se
previna astfel de complicatii neplacute.
Investigatii
Sus

Singura metoda prin care se obtine diagnosticul de certitudine in guta, este aspiratia de
lichid articular (artrocenteza), test care poate identifica cristalele de acid uric de la acest
nivel. Cu toate acestea in cazul pacientilor care au articulatii edematiate, cu tegumente
calde si rosiatice (in special articulatia degetului mare de la picior), nu este intotdeauna
posibila artrocenteza diagnostica, astfel ca in acest caz este suficienta demonstrarea
nivelulilor mari de acid uric in sange, pentru formularea diagnosticului.

Urmatoarele investigatii sunt utile pentru stabilirea diagnosticului de guta:

- istoricul medical si examenul clinic general
- teste care pot masura nivelul acidului uric seric
- teste care pot masura nivelul acidului uric in urina

Diagnosticul gutei in stadiile tardive, se poate realiza prin radiografierea extremitatilor

(maini si picioare). Aceasta metoda nu este utila in stadiile incipiente ale gutei, cand nu
exista modificari radiologice articulare. In stadiile tardive ale gutei se pot identifica tofii
gutosi (noduli duri, nisiposi), in zonele articulare si periarticulare. Durerea intensa
caracteristica atacurilor recurente de guta, indeamna pacientul la consult medical de
specialitate, cu mult inaintea aparitiei modificarilor articulare caracteristice stadiului tardiv
al bolii. Radiografia extremitatilor este utila in diagnosticul diferential al gutei cu alte
artrite.
Tratament
Sus

Tratament - Generalitati
Scopul tratamentului in guta este reducerea rapida a disconfortului si durerii, precum si
profilaxia recidivelor atacurilor de guta si a complicatiilor care pot aparea la nivel articular
sau renal. Tratamentul include mai multe etape care pot preveni atacurile recurente de
guta si complicatiile acesteia.

Tratament initial
Tratamentul gutei foloseste medicamente care atenueaza simptomele si care elimina
cauzele bolii. Tratamentul specific pentru guta depinde de stadiul bolii, pentru ca
tratamentul atacului de guta este diferit de profilaxia recidivelor.
Pentru diminuarea durerii, edemului, rosetii si caldurii locale (inflamatie), caracteristice
atacului de guta, se recomanda administrarea de:
- antiinflamatorii nonsteroidiene (AINS), precum ibuprofenul, naproxenul sau indometacinul.
Este recomandata evitarea aspirinei pentru ca aceasta poate schimba brusc nivelurile
acidului uric si poate agrava simptomele.
- colchicina
- corticosteroizi
- ACTH

Pentru prevenirea atacurilor recurente de guta se pot administra anumite medicamente

care scad concentratia acidului uric in sange:
- agenti care grabesc eliminarea renala a acidului uric
- allopurinol, care scade productia acidului uric endogen (la nivelul organismului)
- colchicina este deseori prescrisa de medicul specialist pentru a prevenii recurentele in
prima luna de tratament.

Pentru prevenirea atacurilor recurente, sunt recomandate urmatoarele:

- scaderea in greutate (in cazul pacientilor cu guta, supraponderali) si mentinerea unei
greutati normale. Este utila in acest scop adoptarea unei diete hipolipemiante (cu putine
grasimi). Cu toate acestea, o dieta cu un continut caloric mic, poate creste concentratia
acidului uric in sange si poate declansa un eventual atac de guta.
- evitarea consumului de alcool, pentru ca acesta inhiba eliminarea renala a acidului
uric, facilitand astfel acumularea acestuia la nivelul organismului. Berea, care are un
continut ridicat in purine, poate fi considerata mai nociva decat alte tipuri de alcool.
- evitarea dietelor bogate in carne si a dietelor cu produse marine (alimente bogate in
purine), care pot creste concentratia acidului uric in sange
- administrarea anumitor medicamente poate scadea eliminarea renala a acidului uric cu
facilitatea acumularii acestuia la nivelul organismului. Acestea includ medicatia diuretica
(care elimina excesul de apa si sare de la nivelul organismului), adimistrarea
de niacin sau aspirina. Este important ca orice pacient cu guta sa consulte un specialist
inaintea utilizarii unor tratamente medicamentoase complementare
- exercitiul fizic regulat si evitarea sedentarismului.

Majoritatea pacientilor cu guta necesita administrarea medicatiei care scade nivelul

acidului uric in sange. Unele persoane pot sa-si controleze nivelurile de acid uric prin
mentinerea unei greutati normale, adoptarea unei diete corespunzatoare si evitarea
consumului de alcool si a medicamentelor care cresc concentratia acidului uric in sange
sau scad eliminarea renala a acestuia.

In cazul pacientilor cu guta care nu au simptome, dar au niveluri crescute de acid uric in
sange, nu necesita tratament specific. Trebuie retinut insa ca pacientii cu acid uric
extrem de crescut in sange trebuie investigati pentru a identifica eventualele leziuni
renale sau articulare. Nivelul acidului uric trebuie monitorizat de medicul de familie pana
la revenirea la normal a concentratiei acestuia.
Tratament de intretinere
Orice persoana cu guta care a avut un atac si care nu urmeaza nici un tratament, are un
risc mare sa dezvolte atacuri recurente de guta si in viitor. Telul tratamentului de
intretinere este acela de a scadea acidul uric din sange si de a preveni atacurile
recurente. Este importanta de asemenea identificarea cauzei care a determinat un nivel
crescut de acid uric (hiperuricemia).

Medicul specialist va evalua starea generala de sanatate a pacientului si va stabilii

tratamentul corespunzator fiecarui caz in parte. Evitarea unor factori precum consumul
de alcool, dieta necorespunzatoare, sedentarismul si obezitatea, pot scadea riscul
aparitiei gutei si a recidivelor atacurilor acesteia.
Pentru diminuarea durerii, edemului, rosetii si caldurii locale (inflamatie), caracteristice
atacului de guta, se recomanda administrarea de:
- antiinflamatorii nonsteroidiene (AINS), precum ibuprofenul, naproxenul sau
indometacinul. Este recomandata evitarea aspirinei pentru ca aceasta poate schimba
brusc nivelurile acidului uric si poate agrava simptomele.
- colchicina
- corticosteroizi
- ACTH
Pentru prevenirea atacurilor recurente de guta se pot administra anumite medicamente
care scad concentratia acidului uric in sange:
- agenti care grabesc eliminarea renala a acidului uric
- allopurinol, care scade productia acidului uric endogen (la nivelul organismului)
- colchicina, este deseori prescrisa de medicul specialist pentru a prevenii recurentele in
prima luna de tratament.
Tratament in cazul agravarii bolii
Guta este de obicei tratata cu succes prin administrarea medicatiei care diminueaza
simptomele si care scade nivelul acidului uric in sange. Daca guta nu este tratata timp
de 10 ani, putem spune ca aceasta devine o boala cronica (simptome cronice,
recidivante), care poate afecta ireversibil articulatiile sau rinichiul. Cristalele de acid uric
se acumuleaza intraarticular si periarticular sub forma unor noduli duri, denumiti tofi
gutosi. Tratamentul stadiului tardiv al gutei include administrarea obligatorie a medicatiei
specifice.

Pentru diminuarea durerii, edemului, rosetii si caldurii locale (inflamatie), caracteristice

atacului de guta, se recomanda administrarea de:
- antiinflamatorii nonsteroidiene (AINS), precum ibuprofenul, naproxenul sau
indometacinul. Este recomandata evitarea aspirinei pentru ca aceasta poate schimba
brusc nivelurile acidului uric si poate agrava simptomele.
- colchicina
- corticosteroizi
- ACTH

Pentru prevenirea atacurilor recurente de guta se pot administra anumite medicamente

care scad concentratia acidului uric in sange:
- agenti care grabesc eliminarea renala a acidului uric
- allopurinol, care scade productia acidului uric endogen (la nivelul organismului)
- colchicina, este deseori prescrisa de medicul specialist pentru a prevenii recurentele in
prima luna de tratament.
Tratamentul pentru eliminarea tofilor gutosi include administrarea allopurinolului, care
poate scadea dimensiunea tofilor, pana la disparitia acestora.
In cazuri rare este necesara realizarea unei interventii chirurgicale in cazul tofilor care
poate cauza diformitati.

Tratament ambulator (la domiciliu)

Guta este o boala inflamatorie a articulatiilor, care apare dupa ani de zile in care
pacientul are o concentratie sanghina crescuta de acid uric. Acidul uric se depoziteaza
la nivelul articulatiilor si este responsabil de simptomele specifice bolii. Pacientii
diagnosticati cu guta, necesita urmatoarele:
- diminuare disconfortului si dureri cauzate de atacul de guta
- repaus al articulatiei pana la terminarea atacului (peste 24 de ore dupa disparitia
durerii)
- ridicare segmentului afectat
- aplicarea locala a unei comprese calde. Daca acest lucru nu ajuta se poate incerca
aplicare locala a unei pungi cu gheata.
- administrarea de antiinflamatorii nonsteroidiene (AINS), cu evitarea aspirinei care
poate inrautatii simptomatologia.

Optiuni de medicamente
Tratamentul medicamentos al gutei este impartit in doua categorii. Din prima categorie
fac parte medicamentele care atenuaza simptomele secundare atacului de guta: durere,
edem, roseata si caldura locala (inflamatie). Odata cu atenuarea simptomelor (dupa 2-4
saptamani) este administrata medicamentatia specifica capabila sa scada concentratia
acidului uric sangvin si sa previna atacurile recurente de guta.
Medicatia care are ca si scop scaderea acidului uric seric nu se administreaza decat
odata cu disparitia atacului de guta. Administarea acestuia in timpul atacului poate
agrava simptomatologia prin mobilizarea rezervelor de acid uric din alte regiuni ale
organismului.
Durata tratamentului medicamentos depinde in primul rand de severitatea si frecventa
atacurilor recurente, precum si de valorile acidului uric in sange. Cu cat sunt atacurile
mai frecvente si valorile acidului uric in sange mai ridicate, este necesara administrarea
unui medicament de durata.
Tratamentul atacului de guta
Este posibil ca atacul de guta sa survina pe parcursul administrarii medicatiei specifice
hipouricemiante, in acest caz nu este indicata oprirea tratamentului pe durata atacului.
In cazul pacientilor cu guta carora li s-a prescris un tratament specific (probenecid sau
allopurinol), dar care nu au urmat tratamentul, au un risc mare de recidiva a
simptomelor. In acest caz nu este recomandata administrarea medicamentatiei decat
dupa remiterea atacului.
De retinut!

Simptomele atacului de guta cedeaza de obicei in aproximativ 24 de ore de la initierea

tratamentului.
- pentru combaterea atacului de guta, medicul va prescrie doza maxima admisa de
medicament, pentru obtinerea unui rezultat rapid, urmand ca apoi, sa scada dozele
odata cu disparitia simptomelor.
- AINS (antiinflamatoriile nonsteroidiene), in afara aspirinei, sunt folosite frecvent in
tratamentul atacului de guta
- deoarece majoritatea medicamentelor folosite in scaderea concentratiei acidului uric
sanghin sunt asociate cu diferite reactii adverse, folosirea acestora necesita confirmarea
diagnosticului de guta si monitorizare pe tot parcursul folosirii lor
- aspirina nu trebuie folosita niciodata ca si tratament antialgic (impotriva durerii),
deoarece aceasta scade eliminarea renala a acidului uric si mentine crescut nivelul seric
al acidului uric
- atacul de guta aparut la un pacient varstnic poate dura mai mult si poate fi de
asemenea mai grav.

Unele persoane diagnosticate cu guta au o evolutie nefavorabila pentru ca nu urmeaza

tratamentul adecvat. Cu toate ca tratamentul medicamentos hipouricemiant poate dura
toata viata, unii pacienti sunt asimptomatici si au tendinta sa intrerupa tratamentul,
favorizand astfel recidivele bolii. Deseori dupa intreruperea tratamentului, pacientul este
asimptomatic o buna perioada de timp, ca apoi sa apara un nou atac de guta. Fara
tratament, atacurile de guta au tendinta sa fie mai grave (mai dureroase si cu tendinta la
complicatii) dar si de durata mai lunga decat atacurile precedente. Exista mai multe
studii medicale care au ca si scop descoperirea unor noi tratamente pentru guta.

Noile medicamente tind sa fie mai eficiente si cu mai putine efecte secundare:
- losartanul, este un medicament folosit in tratamentul hipertensiunii arteriale, face parte
din clasa medicamentelor care inhiba enzima de conversie a angiotensinei si are de
asemenea si efect hipouricemiant (scade nivelul acidului uric in sange)
- fenofibratul, este un medicament care este folosit in tratamentul hipolipemiant (scade
grasimile din sange, trigliceridele si lipidele cu densitate mica). Fenofibratul are de
asemenea ca si efect si eliminarea renala accentuata a acidului uric, scazand astfel
nivelul seric al acestuia.
- oxidaza urica pegilata, este un produs farmaceutic aflat deocamdata in studiu, care are
capacitatea de a scadea nivelurile serice da acid uric, prin transformarea acestuia in
molecule usor absorbabile
Tratament chirurgical
Guta este de obicei tratata cu succes prin eliminarea cauzelor predispozante precum si
prin administrarea tratamentului medicamentos corespunzator. Daca evolutia bolii a
depasit 10 ani si nu s-a efectuat nici un tratament, este posibil ca acidul uric sa se fi
acumulat la nivelul articulatiilor sub forma cristalelor de acid uric (tofi gutosi). Daca acesti
noduli devin durerosi, produc deformarea articulara si tratametul medicamentos nu
reuseste micsorarea lor este recomandat tratamentul chirurgical de corectare (excizia
chirurgicala a tofilor).

Alte tratamente
Cu toate ca nu s-a dovedit stiintific, metodele de terapie complementara pot fi folosite in
tratamentul simptomelor asociate cu guta, astfel incat:
- ciresele si unele plante ("ghiara diavolului"), pot fi folosite ca remedii naturiste
antiinflamatorii
- acidul eicosapentaenoic (EPA), folosit in cantitati mari, poate reduce inflamatia cronica
asociata gutei. Nu s-au efectuat deocamdata studii medicale care sa demonstreze
efectul antiinflamator al acestuia pe parcursul atacului de guta
- acidul folic, este util in tratamentul gutei deoarece acesta inhiba enzima necesara
metabolismului acidului uric (nedemostrat clinic, doar teoretic).
Profilaxie
Sus

Profilaxia gutei are o importanta mai mica, deoarece majoritatea persoanelor sunt
asimptomatice pana la primul atac de guta. Se recomanda umatoarele:
- administrarea corecta si regulata a tratamentului specific pentru guta, pentru a preveni
recurentele acesteia
- scaderea in greutate
- abordarea unui stil de viata sanatos, cu o dieta corespunzatoare si exercitiu fizic regulat.
De retinut!
Sus

Este important ca dupa un atac de guta sa se consulte un medic specialist care poate sa
identifice cauzele care au dus la aparitia gutei. Acesta va realiza de asemenea si o
evaluare a sanatatii generale si va identifica factorii de risc pentru guta, precum stilul de
viata necorespunzator, unele afectiuni sau administrarea unor medicamente. Majoritatea
specialistilor vor astepta 2-4 saptamani de la debutul atacului de guta, pana sa inceapa
administrarea medicatiei specifice pentru guta.

Este recomandata aceasta abordare, deoarece administrarea precoce a medicatiei

poate determina dislocarea depozitelor de acid uric din alte zone ale organismului, cu
cresterea nivelului seric de acid uric si agravarea simptomelor.
In cazul in care inflamatia articulara este accentuata si este situata la nivelul unei
articulatii mari, medicul specialist poate efectua o aspiratie evacuatorie care poate astfel
diminua simptomele.

Majoritatea persoanelor afla ca au niveluri crescute ale acidului uric doar dupa primul
atac de guta, cu toate acestea este importanta monitorizarea bolii pentru a prevenii
recurentele si complicatiile tardive.

Mastoidita
Mastoidita este un proces inflamator al celulelor cu aer mastoidiene din osul temporal.
Deoarece mastoidul comunica cu urechea medie si este o extensie a acesteia, practic
orice copil sau adult cu otita medie acuta si majoritatea persoanelor cu boala
inflamatorie cronica a urechii medii au mastoidita. In majoritatea cazurilor simptomele
asociate urechii medii (febra, durere, surditate de conducere) predomina, iar boala
celulelor mastoidiene nu este considerata o entitate separata.

La unii pacienti infectia se extinde in afara mucoasei urechii medii iar osteita sistemului
de celule aeriene mastoidiene sau periosteita proceselor mastoidiene se dezvolta fie
direct prin eroziunea osului prin cortex sau indirect prin vena emisara a mastoidului.
Acesti pacienti sunt considerati a avea mastoidita acuta sau chirurgicala - o
complicatie intratemporala a otitei medii. Mastoidita cronica este asociata cel mai
adesea cu otita medie cronica supurativa si in mod particular cu colesteatomul.
Colesteatomul este o tumora benigna a epiteliului scuamos care poate creste si altera
structura normala si functia tesutului si osului ce-l inconjoara.

Pacientii cu mastoidita acuta se vor recupera complet daca nervul facial, vestibulul si
structurile intracraniene nu sunt implicate. Deformarile cosmetice ale urechii operate pot
fi prevenite. Surditatea de conducere se va rezolva daca lantul osicioarelor ramane
intact.

Cauze si factori de risc

Mastoidita acuta
Deoarece otita acuta medie este boala declansatoare, cel mai comun agent etiologic
este Streptococcus pneumonie, urmat de H. influenzae si streptococci de grup A sau S.
pyogenes. Fiecare dintre aceste bacterii au forme invazive si se intalnesc mai ales la
copiii cu mastoidita acuta. Pseudomonas aeruginosa si alti bacili aerobi gram-negativi
sunt frecvent descoperiti in infectia acuta. Mycobacterium tuberculosis este rar cauza
mastoiditei in tarile in curs de dezvoltare. Incidenta S. pneumonia multidrug rezistent
asociat cu mastoidita este ridicata. 40% sunt rezistenti la peniciline, 35% la macrolide si
15% la ceftriaxona. Dupa introducerea vaccinarii cu vaccinul pneumococic 7-valent,
aceste cazuri s-au redus. Staphylococcus aureus meticilin rezistent este acum un
patogen important.
Obtinerea culturilor prin mostre luate din locul infectat este importanta in ghidarea
terapiei specifice.

Mastoidita cronica
Este in general un rezultat al otitei medii cronice supurative. Rar reprezinta rezultatul
esecului tratamentului mastoiditei acute. Agentul etiologic frecvent este P.
aeruginosa, Enterobacteriaceae, S. aureus si bacterii anaerobe. Bacteria anaeroba
predominanta este Peptostreptococcus. S. pneumonia si H. influenzae sunt rar izolate.

Factorii de risc
Caracteristicele gazdei: cei mai multi copii cu mastoidita acuta au mai putin de 2 ani si
nu au istoric de otita medie in antecedente. La aceasta varsta sistemul imun este relativ
imatur, mai ales fata de capacitatea sa de a raspunde la antigenele polizaharidice ale
unor bacterii.
Anatomia locala: osul mastoid se dezvolta dintr-o punga a epitimpanului posterior
denumita ad antrum. Pneumatizarea are loc la putin timp dupa nastere, dupa ce
urechea medie devine aerata. Acest proces este complet la varsta de 10 ani. Blocarea
antrumului de catre mucoasa inflamata prinde infectia in celulele cu aer prin inhibarea
drenajului si a re-aerarii din urechea medie. Mastoidul este inconjurat de fosa craniana
posterioara, fosa craniana medie, canalul nervului facial, sinusurile sigmoide si laterale
si partea pietroasa a osului temporal. Mastoidita poate eroda in oricare din aceste
structuri prin continuitate determinand boli amenintatoare de viata.

Coalescenta: infectia persistenta acuta in cavitatea mastoid poate conduce la o osteita

rarefianta, care distruge trabeculele osoase care formeaza celulele. Mastoidita
coalescenta este de fapt un empiem al osului temporal, daca progresia sa nu este
oprita sau nu dreneaza la suprafata mastoidului, apexul pietros sau spatiile intracraniene
pentru a crea alte complicatii.

Patofiziologie
Mastoidita poate fi oprita in orice punct al evolutiei care are 5 stadii:

stadiul 1 - hiperemia mucoasei care captuseste celulele aerate mastoidiene

stadiul 2 - transudarea si exudarea fluidului si/sau puroiului din celule
stadiul 3 - necroza osului determinate de pierderea vascularizatiei septelor
stadiul 4 - pierderea peretelui celular cu coalescenta in cavitati de abces
stadiul 5 - extensia procesului inflamator la zonele de continuitate.

Semne si simptome
Pacientii pot prezenta caracteristici unice ale mastoiditei acute sau cronice. Mastoidita
acuta urmeaza in general episoadelor recente sau concurente de otita acuta medie si
determina febra. Tabloul clinic variaza in functie de varsta si stadiul infectiei.
Boala cronica, care poate fi subclinica este de obicei secundara tratamentului partial al
otitei medii acute cu antibiotice.
Otorea care persista peste 3 saptamani este cel mai intalnit semn al dezvoltarii unui
proces cronic care implica mastoidul. Febra poate fi prezenta. Aceasta poate sa nu fie
determinata de mastoidita acuta ci de otita medie. Persistenta febrei, mai ales cand
pacientul primeste terapie adecvata, este obisnuita mastoiditei acute.
Durerea poate fi prezenta. Aceasta este localizata in profunzime sau in spatele urechii
si tipic se agraveaza noaptea. Persistenta durerii este un semn de severitate al bolii
mastoidiene. Aceasta poate fi dificil de evaluat la pacientii de varsta mica.
Surditatea poate apare. Este comuna in toate procesele care implica urechea medie.
Peste 80% dintre pacienti nu au istoric de otita recurenta medie.
Simptomele nespecifice, observate mai ales la copii, cuprind alimentatie
deficitara si iritabilitate.

Examenul fizic
Cuprinde in mastoidita acuta si cronica:
 ingrosarea periostala
abcesul subperiostal
otita medie
protruzia sub forma de mamelon al membranei timpanice centrale.
Ingrosarea periostala necesita comparare cu zona opusa. Impingerea auriculului in jos
au posterior, mai ales la copiii sub 2 ani sau in sus la cei peste 2 ani poate fi prezenta.
Abcesul subperiostal impinge auriculul lateral. Otita medie este prezenta la otoscopie.
Protruzia mamelonata a membranei timpanice central poate fi prezenta cuprinzand
puroi.

Semnele mastoiditei acute cuprind urmatoarele:

membrana timpanica eritematoasa si protruzionata

eritem, sensibilitate si edem in zona mastoidiana
fluctuenta postauriculara
protruzia auriculului
febra mai ales la copiii mai mici de 2 ani
otalgie si durere retroauriculara mai ales la copiii sub 2 ani.

Semnele mastoiditei cronice pot sugera o complicatie sau extensie in afara

mastoidului:

membrana timpanica cu aspect inflamat sau normal

febra recurenta sau persistenta
absenta semnelor externe ale inflamatiei mastoidiene.

Examenul neurologic arata localizari nonfocale. Totusi implicarea nervilor cranieni

poate apare in boala avansata.
Semnele cuprind urmatoarele:

paralizia nervului abducens - VI

paralizia nervului facial - VII
durere prin implicarea ramurei oftalmice a trigemenului.

Complicatii
Mastoidita cand progreseaza si depaseste stadiul 2 este considerata complicatie a otitei
medii. Complicatiile mastoiditei sunt mai departe extensii ale procesului in sau depasind
mastoidul. Complicatiile frecvente cuprind surditatea si extensia infectiei in afara
sistemului mastoid determinand complicatii intracraniene sau extracraniene.

Alte complicatii pot cuprinde:

extensia posterioara in sinusul sigmoid cu tromboza

extensia la osul occipital cu osteomielita a calvariei sau abces Citelli
extensia superioara la fosa craniana posterioara, spatiul subdural si meninge
extensia anterioara la radacina zigomatica
extensia laterala pentru a forma abces subperiostal
extensia inferioara pentru a forma abcesul Bezold
extensia medial la apexul pietros
implicarea intratemporala a nervului facial.
In mastoidita cronica scurgerea continua si nonresponsive din ureche este 90% asociata
cu colesteatomul.

Colesteatomul
Este o leziune distructiva a bazei craniului care poate eroda si distruge structuri
importante din osul temporal. Capacitatea sa de a determina complicatii ale creierului
cum este abcesul si meningita il caracterizeaza drept o leziune potential fatala. Acesta
este format din epiteliu scuamos care ramane prins in baza craniului. De la osul mastoid
acest epiteliu se poate extinde doar pe seama tesutului osos care il inconjoara.
Consecutiv, complicatiile secundare colesteatomului in crestere pot cuprinde lezarea
structurilor care se gasesc normal in osul temporal.

Simptomul principal al colesteatomului este otorea - scurgerea nedureroasa continua

din ureche. Surditatea este de asemenea un simptom comun. Ameteala este relativ
neobisnuita dar apare daca eroziunea osului produce fistula in labirint. Aceasta este un
simptom ingrijorator deoarece poate pregati dezvoltarea unor complicatii mai
severe. Perforarea membranei timpanice insoteste in 90% dintre cazuri colesteatomul.
Drenajul si tesutul de granulatie scurs din ureche nu raspund la tratamentul antibiotic.

Terapia medicamentoasa nu este acceptata in tratamentul colesteatomului. Pacientii

care refuza interventia chirurgicala sau cei la care nu se poate efectua anestezia
generala trebuie sa se prezinte la medic pentru curatarea urechilor la 2-3 luni. Astfel se
ajuta la controlul infectiilor si se incetineste cresterea, dar nu se stopeaza expansiunea
leziunii. Terapia antibiotica trebuie sa fie topica, dar cea sistemica este uneori de ajutor.

Diagnostic
Teste de laborator
Specimenele din celulele mastoidiene obtinute in timpul interventiei chirurgicale si a
miringotomiei, fluidul trebuiesc trimise la laborator pentru a se efectua culturi pentru
bacterii aerobe si anaerobe, fungi si mycobacterii si coloratii Gram. Daca membrana
timpanica este deja perforata, canalul extern poate fi curatat iar o mostra din lichidul
proaspat drenat poate fi prelevata.
Cultura si testarea sensibilitatii la antibiotice a mostrelor pot modifica terapia antibiotica
empirica initiala.
Se vor practica hemoculturi. Se va determina viteza de sedimentare a hematiilor si
leucocitoza pentru a determina eficacitatea terapiei.
Se va obtine lichid cerebrospinal pentru evaluare daca se suspecteaza extinderea
intracraniana a procesului.

Studii imagistice
Scanarea CT a osului temporal este standardul in evaluarea mastoiditei. Sensibilitatea
studiului este 87-100% in mastoidita acuta. Se va practica imediat scanarea CT cand
sunt suspectate complicatii intracraniene.
Mastoidita este evidentiata de aspectul de distrugere a liniei mastoidiene si de
diminuarea sau pierderea liniei bine conturate a septelor celulelor mastoidiene.
Radiografia simpla nu este diagnostica. Este un studiu adecvat stabilirii diagnosticului
dar fara sensibilitate in diferentierea stadiilor bolii.
Urmatoarele semne diferentiaza otita acuta medie si mastoidita acuta de cea
cronica:

celule mastoidiene nedefinite clar, in ceata datorita tumefierii inflamatorii a mucoasei

si acumularii de lichid
pierderea conturului sau a vizibilitatii peretelui celulelor mastoidiene datorita
demineralizarii, atrofiei sau a necrozei septelor osoase
intreruperea liniei de demarcare a mastoidului cu defecte vizibile ale cortexului osului
pronuntarea zonelor in care se colecteaza abcese
denivelarea periostului procesului mastoidian sau a fosei craniene posterioare
activitate osteoblastica in mastoidita cronica.

Audiometria este indicata si utila la copiii cu mastoidita acuta dar trebuie efectuata
dupa ce pacientii se recupereaza din faza acuta si la copiii cu mastoidita cronica.
Timpanocenteza si miringotomia: miringotomia poate fi efectuata initial, urmata de
terapia antibiotica. Cultivarea lichidului din urechea medie inainte de terapia antibiotica
este imperativa.

Tratament
Terapia farmacologica
Cuprinde administrarea de antibiotice. Alegerea antibioticului trebuie bazata pe
obtinerea de material clinic din urechea medie prin timpanocenteza sau aspiratie.

Terapia mastoiditei acute:

Antibioticele folosite cuprind vancomicina plus ceftriaxona sau cefepime
pentru Pseudomonas sau combinatia unei peniciline cu un inhibitor de beta-lactamaza
(ampicilina cu sulbactam). Terapia parenterala trebuie administrata pentru cel putin 7-10
zile. Terapia orala poate inlocui tratamentul parenteral daca se observa ameliorari
pentru un total de 4 saptamani. Agentii orali cuprind clindamicina plus o cefalosporina de
generatia III sau amoxicilina plus acid clavulanic.

Terapia in mastoidita cronica:

Tratamentul este similar cu cel al otitei cronice medii supurate, cu antibiotice topice.
Daca aceasta esueaza se practica toaletarea urechii si terapie sistemica. Alegerea
empirica a antibioticelor sistemice trebuie sa actioneze asupra bacteriilor aerobe si
anaerobe. Aproape jumatate dintre bacteriile anaerobe gram-negative sunt rezistente la
peniciline pentru ca produc beta-lactamaza. Clindamicina, cefotaxinul, metronidazolul,
cloramfenicolul sau combinatia amoxicilina si acid clavulanic sau piperacilina si
tazobactam acopera bacteriile anaerobe.
Cand este prezent S. aureus meticilin rezistent se va administra vancomicina sau
linezolid.
O aminoglicozida, cefalosporina de generatia III sau o quinolona trebuiesc indicate
pentru acoperirea bacililor gram-negativi aerobi, incluzand Pseudomonas.
Terapia orala poate inlocui pe cea parenterala si se va mentine pentru o durata de 6
saptamani.

Terapia chirurgicala
Miringotomia si timpanocenteza sunt folosite de obicei pentru a obtine specimene si a
ameliora disconfortul din otita medie acuta. Plaga timpanica se vindeca in cateva zile.
In timpanostomie se plaseaza un tub care mentine membrana timpanica deschisa si
permite acces la urechea medie si mastoid pentru administrarea picaturilor antibiotice,
steroide sau ambele ori pentru drenaj fara probleme asupra permeabilitatii tubei
Eustache.

Mastoidectomia se efectueaza prin interiorul urechii sau in spatele urechii printr-o

incizie. Chirurgul deschide osul mastoid si inlatura celulele aeriene infectate. Membrana
timpanica este incizata pentru a drena urechea medie. Se vor administra picaturi
antibiotice in ureche.

Terapia pentru mastoidita acuta fara osteita:

Mastoidectomia este indicata pentru otita medie acuta daca pacientul are durere si febra
cu durata de peste 48 de ore sau cresterea tumefierii si a sensibilitatii. Altfel conditia
este tipic asociata cu otita medie acuta si se trateaza doar prin terapie medicamentoasa.
Tratamentul cuprinde administrarea de antibiotice parenterale si miringotomie cu sau
fara plasarea unui tub de timpanostomie. Scopul este de a preveni extinderea infectiei in
creier si de a o localiza. Terapia eficienta micsoreaza imediat abcesul iar ingrosarea
periostala si sensibilitatea diminua in 48 de ore.

Terapia pentru mastoidita acuta cu osteita:

Aceasta este o boala chirurgicala, desi terapia antibiotica este obligatorie.
Mastoidectomia cu insertia unui tub de timpanostomie este necesara pentru a inlatura
zonele de coalescenta din osul temporal. Antibioticele trebuie alese sa penetreze osul
cranian bine. Dupa interventie se administreaza picaturi auriculare antibiotice si cu
steroizi pentru a mentine tubul patent si a reduce inflamatia. Copiii care au suferit
interventie sunt extenati dupa ce drenajul a incetat; drenul este inlaturat la 48-72 de ore
dupa interventie.
Extinderea intracraniana necesita abord otolaringoscopic si neurochirurgical.

Terapia chirurgicala a colesteatomului:

Aceasta consta din inlaturarea leziunii. Exista doua tipuri de abordari chirurgicale: cu
cavitate deschisa si inchisa. In operatia cu cavitate deschisa exista cea mai mare
probabilitate de a ridica total leziunea, in schimb cele cu cavitate inchisa au avantajul de
a mentine un aspect cosmetic normal dar un risc ridicat de colesteatom persistent sau
recurent. Riscul persistentei este indeajuns de a determina pe cei mai multi chirurgi de a
efectua o timpanomastoidectomie la 6-12 luni dupa operatia initiala daca s-a efectuat o
procedura cu cavitate inchisa.

Indicatiile operatiei:
Daca pacientul a prezentat cateva episoade de colesteatom si doreste sa evite operatiile
viitoare, tehnica cavitatii deschise este indicata.
Pentru pacientii care nu doresc sa revina pentru o a doua interventie, o operatie cu
cavitate deschisa este sigura.
O meatoplastie larga nu este acceptabila pentru unii pacienti. Acestia pot fi tratati prin
tehnica inchisa daca inteleg ca recurenta este posibila.
Ce este adenoidita?
La copii exista o serie de structuri limfoide (precum
timusul, amigdala lui Luschkaetc.) care sustin sistemul imun
in lupta impotriva infectiilor pe perioada copilariei si care
involueaza catre varsta adulta.
Adenoidita este inflamatia catarala (catarul este inflamatia
unei mucoase insotita de secretie abundenta), uneori supurata
a amigdalei rinofaringiene Luschka (situata pe peretele
posterior al rinofaringelui).
Cei mai afectati sunt copiii pana la varsta de 5 ani, inclusiv
sugarii.
Cauzele adenoiditei
Adenoidita poate fi acuta, determinata de inflamatie
bacteriana acuta, sau cronica, datorata unui process
inflamator cronic care determina hiperplazia (cresterea
excesiva) amigdalei Luschka.
Semnele si simptomele adenoiditei
Adenoidita acuta
- debutul este brusc prin febra inalta (390C), nas
infundat cu respiratie bucala, inapetenta. Starea generala a
copilului este buna. Copilul mic si sugarul pot prezenta in
plus diaree, varsaturi, convulsii febrile.
- perioada de stare se caracterizeaza prin febra, cele mai mari
valori fiind matinale sau in a doua jumatate a noptii,
copilul respira pe gura si nu pe nas, respiratia este
sforaitoare, zgomotoasa in timpul zilei si mai ales in timpul
somnului, uneori apare tusea matinala.
Adenoidita cronica
Dupa o adenoidita acuta, netratata corect, se instaleaza semne
de obstructie nazala cronica, specifice adenoiditei cronice:
- respiratie sforaitoare nocturna - uneori apare apneea
obstructiva in somn;
- tuse nocturna,
- voce nazonata (copilul vorbeste pe nas);
- rinita persistenta seroasa/ seromucoasa/ purulenta;
- filtru nazal congestionat din cauza rinoreei abundente;
- dismorfiem facial caracterizat prin proiectia maxilarului
superior, retrognatia mandibulei, narine mici, baza nasului
largita, buze rasfrante, gura permanent deschisa;
- alterarea gustului si a mirosului;
- respiratie urat mirositoare (halena fetida);
- enurezis nocturn;
- uneori hipoacuzie.
Diagnosticul de adenoidita
Medicul de familie va putea stabili diagnosticul in urma
examenului clinic, bazat pe semnele si simptomele care au
determinat deplasarea la cabinet, precum si a explorarilor
paraclinice:
- examenul sangelui: hemoleucograma, care evidentiaza un
numar crescut de celule albe;
- reactantii de faza acuta sunt usor crescuti datorita
inflamatiei;
- examen ORL (rinoscopie posterioara) certifica diagnosticul de
adenoidita.
Uneori este necesara si examinarea otoscopica, pentru
excluderea complicatiilor otice.
Complicatiile adenoiditei
Netratata sau tratata incorect, adenoidita
determina o serie de complicatii localizate in sfera
ORL sau la nivelul cailor respiratorii superioare:
- otita ;
- laringita acuta;
- traheobronsita acuta;
- adenite latero-cervicale;
- adenoflegmon cervical;
- abces retrofaringean.
Falimentul cresterii si somnul dificil pot fi
prezente si sunt cauzate de dificultate in
alimentatie si respiratie datorate obstructiei
nazale cronice.
Tratamentul adenoiditei
Tratamentul adenoiditei acute include:
- combaterea febrei cu un antitermic (Paracetamol, Ibuprofen);
- daca copilul a facut convulsii febrile anterior se
realizeaza profilaxia convulsiilor febrile folosind supozitoare
cu Diazepam sau Fenobarbital;
- dezobstructia nazala - se realizeaza cu ser fiziologic;
- efectuarea de aerosoli timp de 10 zile, de doua ori pe zi;
- antibiotic (Augmentin, Claritromicina) timp de 10 zile.
Este important pentru reusita tratamentului sa se realizeze si
o buna hidratare a copilului, precum si o alimentatie corecta,
din care sa nu lipseasca carnea, fructele, legumele, necesare
pentru intarirea sistemului imun.
Tratamentul in adenoidita cronica este chirurgical si consta in
excizia amigdalei hipertrofiate, realizat de catre medicul ORL-
ist.

Leucoplazia Orala - cauze, simptome si tratamente

Leucoplazia orala inseamna pete albe sau gri localizate in cavitatea orala (pe limba, sub limba
sau in interiorul obrajilor). Cuvantul leucoplazie provine din substantivul grecesc leukoplakia,
care inseamna pata alba sau formatiune alba (euko = alb + plakos = pata). Aceasta afectiune
se poate gasi si sub alte denumiri: leucocheratoza, leucoplazie idiopatica si cheratoza idiopatica
sau, mai simplu, placa alba idiopatica. In acest ultim caz, afectiunea se manifesta prin acoperirea
cu cheratoza sau placa aderenta a unor zone intinse ale cavitatii bucale, respectiv pe membrana
mucoasa a gurii. Din acest motiv, atunci cand leucoplazia se manifesta nu doar la dinti, ci si pe
alte suprafete ale gurii, denumirea corecta este de leucoplazie orala si este definita astfel: O
leziune predominant alba a mucoasei bucale care nu poate fi caracterizata ca nici o alta leziune
definitorie. (din lucrarea stiintifica Interventii pentru tratarea leucoplaziei orale / Interventions for
treating oral leukoplakia).
Desi se poate confunda usor cu candidoza bucala sau chiar cu ciuperca linguala, leucoplazia
produce un anumit tip de leziuni care ii sunt specifice. Astfel, chiar daca este usor de confundat si
aparent fara vreo implicatie histiologica specifica, o leucoplazie este diagnosticabila doar atunci
cand toate celelalte variante au fost excluse.
Este la fel ca in preceptul lui Sir Arthur Connan-Doyle, creatorul faimosului detectiv al logicii si
deductiei pure, Sherlock Holmes:
(...) Odata ce ai eliminat imposibilul, orice ar ramane, indiferent cat de improbabil, trebuie sa fie
adevarul!
Cine este predispus la leucoplazie?
Peliculele albe de leucoplazie orala sunt prezente, de obicei, inca de la nastere si pot deveni mai
pronuntate in copilarie. Totusi, leucoplazia orala se intalneste in special la adultii de varsta medie
si inaintata.
Leucoplazia orala se manifesta adesea la fumatorii inraiti, dar cauza aparitiei acesteia ramane
deseori necunoscuta, motiv pentru care este caracterizata drept leucoplazie idiopatica.
Dintre consumatorii de tutun, persoanele care mesteca tabacul sunt cele mai predispuse la
leucoplazie. Aceasta afectiune a fost recent catalogata drept leziune premaligna, adica:
Un tesut alterat morfologic, in care cancerul este mai probabil sa apara decat in contrapartea sa
aparent normala. (din lucrarea stiintifica Interventii pentru tratarea leucoplaziei orale /
Interventions for treating oral leukoplakia).
Intre 1 si 30 de ani, fiind o leziune greu de identificat si definit, sansa de a se transforma intr-un
carcinom scuamo-celular un tip de cancer oral variaza de la 0, la 20%. Desi majoritatea
tipurilor de leucoplazie orala nu se transforma in formatiuni maligne, unele sub-tipuri prezinta un
risc mai ridicat decat altele. In lume, leucoplazia orala reprezinta 5% dintre leziunile orale din
randul populatiei. Ea este, de altfel, si cea mai frecventa leziune premaligna a gurii.
Prin urmare, desi leucoplazia orala nu poate fi oprita din evolutia sa catre o forma maligna, atunci
cand sunt prezente toate semnele, stomatologul ii va recomanda pacientului sa se opreasca din
fumat sau baut excesiv. Acestea sunt recomandarile standard, iar, in unele cazuri, dau
rezultatele scontate.
Uneori, placa alba se va diminua sau chiar va disparea dupa ce pacientul se opreste din fumat,
intregul proces avand o durata de aproximativ 1 an. Alteori, zonele afectate se vor intinde incet,
vor deveni mai albe si se vor ingrosa in cazul continuarii si/sau reluarii fumatului.
Din punct de vedere al incidentei in functie de sex, insa, cancerul oral aparut ca urmare a
leucoplaziei orale are o forma mai usoara la barbatii de varsta mijlocie si inaintata, femeile fiind
mult mai expuse riscului mortalitatii.
Leucoplazia - tipuri si localizari
Aproape toate peliculele albe de leucoplazie orala sunt benigne, iar acestea nu pot fi diferentiate
din prima incercare de restul mucoasei linguale (mucoasa limbii). De cele mai multe ori,
leucoplazia orala se confunda cu candidoza bucala. Insa, in cazul candidozei bucale, pelicula
poate fi indepartata, descoperinadu-se o suprafata eritemica sau iritata si/sau sangeranda.
Din punct de vedere clinic, s-au putut observa doua mari tipuri de leucoplazie orala, si anume:
omogena si neomogena/eterogena. Leucoplazia, se mai poate clasifica si in functie de locul in
care se dezvolta in cavitatea bucala,existand astfel doua alte tipuri: leucoplazie linguala si
leucoplazie bucala. Adica, poate fi localizata fie pe limba, fie pe suprafata interna a obrazului.
In ceea ce priveste un anume sub-tip proliferant de leucoplazie, acesta este cel de leucoplazie
verucoasa. Displaziile au fost, la randul lor, impartite de catre patologi in trei tipuri: usoare,
moderate sau severe. In acest sens, formele usoare si moderate sunt mai dificil de depistat, dar
cele severe, fiind asimilate notiunii de carcinom, sunt mai usor de identificatl.
Tipurile majore
Leucoplazie orala omogena Leziune bucala rugoasa/ingrosata pe una dintre suprafetele
bucale, bine definita prin levurile sale uniforme si aplatizate/papulare, cu mici deformari de relief,
dar si prin textura sa puternic fisurata, incretita si rugoasa. Leziunea este un pic mai ridicata fata
de nivelul mucoasei bucale generale. La palpare, senzatia poate fi una de suprafata "pieloasa",
uscata sau edematos-pastoasa/"noroioasa" si crapata.
Leucoplazie orala neomogena/eterogena Leziune bucala neuniforma in aparenta, cu o
suprafata variata, care poate fi atat aplatizata, cat si nodulara si/sau proeminenta. Culoarea
leucoplaziei neomogene poate fi predominant alba sau poate avea un amestec de alb cu rosu.
Leucoplazie orala verucoasa leziune bucala puternic cheratinizata, care se observa mai ales
la persoanele in varsta, dintre care unele pot deveni proeminente in mucoasa inconjuratoare;
atunci poate fi utilizat termenul de leucoplazie verucoasa proliferanta/invaziva. Acest sub-tip de
leucoplazie neomogena are un risc mai ridicat de transformare maligna.
Sub-tipuri
Leucoplazie verucoasa proliferanta (LVP) Leziune bucala extinsa, care cuprinde atat mucoasa
bucala, cat si pe cea gingivala, unde placa papilara tinde sa se extinda pe toata mucoasa bucala.
Femeile in special, cele ce au trecut de 50 de ani -, sunt printre cele mai predispuse la aceasta
forma de leucoplazie. Fumatul pare sa nu aiba o mare legatura cu acest sub-tip. LVP are sanse
cu mult mai mari de a se transforma intr-un carcinom verucos sau chiar intr-unul scuamocelular.

Eritroleucoplazie orala Leziune bucala caracterizata printr-un amestec de alb cu rosu; albul
fiind cheratinic, iar rosul, atrofic. Mai mult, pelicula rosie, de tip iritativ ce acopera una dintre
suprafetele bucale in special partea interna a obrazului, nu poate fi atribuita niciunei alte cauze,
iar "peticele" nodulare albe invadeaza, pur si simplu, zona. De fapt, eritroleucoplazia s-ar situa la
intretaierea drumului dintre eritroplazie si leucoplazie, din punct de vedere clinic, iar riscul de
transformare in carcinom, din nou, este mai ridicat decat in cazul leucoplaziei omogene.
Cheratoza sublinguala leziune bucala leucoplazica situata la baza gurii sau pe suprafata
ventrala a limbii, fiind distincta doar prin locul in care se devzolta. In mod obisnuit, cheratozele
sublinguale sunt bilaterale si prezinta o suprafata incretita si corugata sau "paroasa" in paralel.
Asadar, cheratoza sublinguala nu este de fapt o afectiune distincta de leucoplazie.
Leucoplazie candidica leziune bucala similara cu candida albicans obisnuita, dar cunoscuta
si sub denumirea de candidiaza hiperplastica cronica, nefiind chiar un sub-tip al leucoplaziei
clasice. Cu toate acestea, unele leziuni leucoplazice devin colonii pentru specii variate de
candida, astfel separandu-se de candidiaza hiperplastica cronica.
Leucoplazie orala corugata leziune bucala de culoare alba pe lateralele limbii, cauzata de
infectarea cu virusul Epstein-Barr, respectiv pe un fundal imunologic deficitar/labil, virusul HIV
fiind aproape intotdeauna factorul cauzator, situatie in care afectiunea nu poate fi considerata
drept una idiopatica. De fapt, leucoplazia orala corugata sau paroasa este una dintre cele mai
raspandite forme de leucoplazii, mai ales in randurile pacientilor care sufera de SIDA, insasi
prezenta leziunii acesteia semnaland tranzitia de la HIV la SIDA.
Leucoplazie orala sifilitica leziune bucala cauzata, precum sugereaza si denumirea, de
afectiunea sifilis; mai exact, in cea de-a treia faza a bolii. Si, desigur, nu este un tip de
leucoplazie idiopatica dat fiind faptul ca agentul cauzant este cunoscut. Din fericire, acum, ca
sifilisul nu mai este atat de comun locuitorilor din vest, nici leucoplazia sifilitica nu mai are o
incidenta atat de mare.
Semne si simptome
In general, cele mai multe cazuri de leucoplazie nu prezinta simptome, aparand doar un usor
disconfort si poate putina durere in cavitatea orala.
Formele omogene si non-omogene ale acesteia, precum si zonele de acoperire pe care le poate
avea leucoplazia, sunt foarte variate. Iar unele dintre aceste forme de leucoplazie pot avea un
risc mai ridicat de malignitate. Zonele afectate cel mai frecvent sunt: cea bucala, cea labiala si
cea alveolara, insa orice zona mucozala poate fi implicata.
Culorile si nuantele variaza si ele: de la alb, la alb-galbui si chiar gri.
Un alt posibil simptom este hipertrofierea/ingrosarea stratului epitelial/superior de piele prin
procesul denumit: acantoza.
Cele atrofiate/subtiate, prezinta un epiteliu rosiatic; dovada ca acesta si-a pierdut capacitatea de
a se cheratiniza.
Intr-adevar, leucoplazia este prevalenta in zonele cu atrofie epiteliala, adica in zonele cu tesut
gingival nedezvoltat suficient. Aceste atrofii se manifesta prin: deficiente vitaminice, fibroza orala
submucozala, sifilis si disfagie sideropenica.
Cauze si perspective multiple
Din pacate, inca nu se cunosc cauzele exacte ale leucoplaziei. Desigur, fumatul si mestecatul
de tabac ar putea fi una dintre cauze, dar nici acest aspect nu este cert. Statistic, peste 80%
dintre pacientii cu leucoplazie sunt fumatori. Iar, dintre fumatori, cei care consuma tigarete,
prezinta o leucoplazie difuza, pe cand cei care fumeaza in revers - capul aprins se tine in gura -
, risca schimbari mucozale drastice.
Aproape in egala masura, cei care mesteca tabacul, pur si simplu, au si ei o pelicula distincta
alba si cheratinica.
Cat despre influenta alcoolului, se speculeaza doar faptul ca acesta ar cauza leucoplazia orala;
aceasta forma prezinta o pelicula groasa, de culoare cenusie. De aceea va recomandam apele
de gura fara alcool.
O alta cauza foarte comuna pentru aceste pelicule albe din gura poate fi si trauma frictionala sau
iritativa. O trauma care poate duce la hipercheratoza / ingrosarea stratului cheratinic intr-o zona
in care, in mod normal, nu ar fi trebuit sa se prezinte astfel. Un astfel de exemplu
este stomatita nicotinica. Aceasta, la randul ei, este o hipercheratoza generata in procesul
fumarii de tabac. Mai mult, riscul malignizarii este similar cu cel al mucoasei normale.
Trauma mecanica, care poate fi cauzata fie de un varf sau de fata ascutita a vreunui obiect
introdus in gura, sau chiar de catre vreun dinte spart, poate duce la aparitia unei pelicule
albicioase si similare cu leucoplazia orala. Insa, peliculele respective nu sunt altceva decat reactii
la trauma produsa si se pot resorbi odata ce factorul cauzator al traumei a fost indepartat.
Din punct de vedere farmaceutic, utilizarea sanguinarinei, un extract de plante inclus in unele
paste de dinti si ape de gura, poate determina malignizarea pentru mai mult de 80% dintre
pacientii cu leucoplazie. Din pacate, cei mai multi farmacologi o recomanda pentru tratarea
paliativa a cancerului.
O alta cauza a leucoplaziei este lumina ultravioleta, mai ales la buza superioara. In aceasta
situatie, asocierea cea mai frecventa este cu cheiloza/cheilita actinica, unul dintre simtome fiind
ingrosarea buzelor in timpul verii, de la prea mult timp stat la soare.
In final, din punct de vedere biologic, microorganismele pot fi generatoare de leucoplazie, insa nu
o cauza frecventa. De cele mai multe ori, la biopsie, se poate vedea ca acestea duc la forme
de candida albicans.
Cheratoze idiopatice si virusuri
Exista foarte multe afectiuni care se manifesta printr-o leziune albicioasa la nivelul mucoasei
orale. Majoritatea sunt insa idiopatice, adica, nu au la baza o cauza specifica. Totusi, ele pot fi
categorisite drept leucoplazii odata ce restul alternativelor au fost excluse.
In plus, au fost identificate cateva sub-tipuri de leucoplazie orala, specialistii in domeniu
bazandu-se pe modul in care arata leziunile. Astfel, aproape toate peliculele orale, albicioase,
sunt rezultatul cheratozei generate de diverse leziuni.
De aceea, o pelicula orala, albicioasa, poate fi denumita generic cheratoza, si nu neaparat
leucoplazie orala.
In cazul cheratozei, stratul ingrosat de cheratina absoarbe apa din saliva si pare mai alba in
comparatie cu mucoasa normala. De asemenea, leucoplazia orala se mai manifesta cromatic in
pelicula in functie de pigmentul natural al pielii, dar si de diverse sindromuri ce pot influenta
nivelul de melanina din tesuturile bucale, rezultand o pelicula a mucoasei de o anumita nuanta.
Bineinteles, si pigmentii externi din asa-numitele metale grele, care se inghit prin consumul
anumitor alimente, pot contribui la schimbarea culorii si tonalitatii peliculei de leucoplazie orala.
Uneori, pacientii pot avea un adevarat tatuaj din substante in acea pelicula!
Mai departe, virusurile Epstein-Barr si HIV sunt bine-cunoscute in lumea virusologiei ca fiind
agenti direct responsabili de aparitia leucoplaziei. Totusi, trebuie acordata o mare atentie fiindca
o candida in asociere cu leucoplazia nu inseamna acelasi lucru cu candida albicans cronica!
Gena p53 si leucoplazia orala
Aceasta gena este una care poate suprima o tumoare. Mai exact, ea administreaza maturarea
celulelor si moartea acestora. Dar, daca are mutatii, poate duce la cresterea incontrolabila a
numarului de celule rele. Astfel, p53 este una dintre cele mai studiate gene.
In acelasi timp, aceasta gena poate genera rezistenta la antibiotice, in cazul unui astfel de
tratament. p53 poate afecta serios zonele bucale care prezinta deja leucoplazie, precum cazul
consumatorilor inraiti de tutun si alcool, dar si la pacientii cu displazii / cresteri anormale de tesut.
Diagnosticarea prin biopsie
Se recomanda ca o prelevare a tesuturilor cu leucoplazie orala sa aiba loc trimestrial. Daca nu
apar schimbari majore in aspectul acestei afectiuni, biopsiile ar putea fi efectuate anual.
Zonele supuse biopsiei sunt cele cheratinizate si inrosite puternic, dar si cele care prezinta
ulceratii abundente. Aceste zone pot avea mai multe displazii decat celelalte zone, care sunt
omogene ca aspect.
Modul de realizare a biopsiei poate fi si unul neinvaziv, prin exfoliere sau radere cu o periuta tare
a suprafetei bucale cu scopul prelevarii unei mostre din tesutul afectat. Apoi, acesta este
examinat la microscop de catre un specialist bacteriolog.
O alta metoda de realizare a biopsiei pentru tesutul afectat de leucoplazie orala este tincturarea
cu albastru de toluidina sau expunerea la ultraviolete.
In astfel de cazuri, varianta chirurgicala este cea mai la indemana pentru orice clinician. Totusi,
este recomandat ca atat specialistul, cat si pacientul sa nu se grabeasca si sa nu opteze pentru
rezecare decat in cazuri grave. Uneori, nici nu se poate interveni chirurgical din cauza leziunilor
prea extinse si se poate opta pentru o monitorizare foarte atenta si indelungata, insotita de un
tratament agresiv.
Tratament
Metodele de operare a unei leucoplazii orale severe implica: bisturiul, laserul, electrocauterizarea
aplicarea unei sonde conductoare de energie termica pentru taierea tesutului si cauterizarea
plagii, dar si criochirurgia - aplicarea de azot sub forma de pelicula lichida pe tesutul afectat de
leucoplazie orala.
Tratamentul in cazurile de leucoplazie orala depinde de medicul stomatolog. Ce trebuie sa stii este
ca au fost deja studiate o serie de combinatii medicamentoase, iar rezultatele au fost
descurajatoare. S-au studiat medicamente pe baza de: antimicotice excipienti anti-micoza;
carotenoide precursoarele vitaminei A, precum betacarotenul; retinoide similare vitaminei A; si
citotoxice. Vitaminele C si E au fost si ele studiate indelung. Despre retinoide, s-a descoperit a fi
toxice in doze mari. Niciunul dintre aceste studii nu a aratat faptul ca excipientii anterior enumerati
ar fi foarte eficienti impotriva leucoplaziei orale in forma maligna. Alte incercari de tratare a
afectiunii au implicat terapie fotodinamica sau ultraviolete.
Prognoza
Zona din spatele maselelor de minte, altfel cunoscuta ca si zona retromolara, ca si baza gurii,
posteriorul si lateralele limbii, prezinta un risc mai ridicat de malignizare a leucoplaziei orale
existente. Cu toate acestea, tot din punct de vedere statistic, leucoplazia orala este prevalenta in
zonele mucotice: bucala, alveolara si sub-linguala. Procentual, 90% dintre leucoplaziile orale au
loc la baza gurii si pe limba, displazia sau carcinomul descoperindu-se la biopsie.
Zonele rosiatice sau eritroplaziile se pot amesteca cu cele albe sau eritroleucoplaziile, rezultand
o leucoplazie patata, care si prezinta un risc generic foarte ridicat pentru malignizare. La fel,
zonele verucoase sau nodulare de leucoplazie orala au un astfel de risc.
O modificare in aparitia peliculei albe, dincolo de schimbarea culorii, este semnul unui risc ridicat
de malignizare. Un risc la fel de ridicat este dat si de: fixarea peliculei de leucoplazie orala in
tesuturile de dedesubt, ulceratiile, limfadenopatiile cervicale si, nu in ultimul rand, distrugerea
oaselor cavitatii orale.
Peliculele de leucoplazie orala prezente in combinatie cu alte afectiuni precum fibroza
submucotica - au un risc mai mare de malignizare.
Rata anuala de transformare a leucoplaziei orale intr-o forma maligna rareori depaseste 1%; cele
mai multe cazuri de leucoplazie orala vor ramane benigne. Totusi, este greu de prezis daca o
forma benigna de leucoplazie orala va deveni maligna, unii dintre specialisti chiar afirmand ca
este imposibila aceasta predicitibilitate.
Insa, daca unele zone dispar, se micsoreaza sau raman stabile, se poate prezice ca respectiva
leucoplazie orala va ramane benigna.
Nicio interventie medicala nu s-a descoperit inca pentru reducerea riscului dezvoltarii canceroase
a leziunii.

Generalitati
Sus

Boala Paget este o boala cu evolutie indelungata (cronica), care cauzeaza

cresterea anormala a oaselor. Tesutul osos este inlocuit continuu prin reconstructie
osoasa, pe masura ce este distrus si absorbit de catre corp.

In stadiile initiale ale bolii Paget, tesutul osos este distrus si absorbit mult mai rapid
decat in mod normal. Pentru a mentine ritmul distructiei osoase, organismul va mari
viteza procesului de reconstructie, dar acest nou tesut osos este adeseori slab si fragil,
ceea ce va duce la rupturi osoase (fracturi) mult mai usor.

In mod obisnuit, boala Paget afecteaza oasele pelvisului, ale coloanei

vertebrale, femurul, craniul,tibia si osul bratului (humerus). Pot fi afectate de boala Paget,
unul sau mai multe oase.
Cauze
Sus

Cauzele bolii Paget nu sunt cunoscute, dar exista factori genetici si factori virali care pot
juca un rol in aparitia bolii:
- factori genetici: in pana la 40% din cazuri, afectiunea este prezenta si la alti membrii ai
familiei; daca parintii, fratii sau surorile au boala Paget, riscul de a dezvolta aceasta
boala este de 7 ori mai mare decat in cazurile fara boala familiala
- factori virali: au fost identificate virusuri la nivelul tesutului osos al pacientilor cu boala
Paget; aceste virusuri sunt cel al rujeolei si al rabiei canine; nu exista insa dovada ca
aceste virusuri cauzeaza boala Paget.
Factori de risc
Sus

Factorii de risc ai bolii Paget sunt:

- istoricul familial: daca parintii, fratii sau surorile au boala Paget, este mai probabila
aparitia bolii decat in cazul absentei unui istoric familial
- varsta: boala Paget apare la pacienti peste 50 de ani si foarte rar la cei sub 40 de ani.
Simptome
Sus
Majoritatea pacientilor cu boala Paget nu prezinta simptome. Cand apar simptomele,
cele mai comune sunt: dureri si deformari osoase. Pacientii prezinta aceste simptome,
cu multi ani inaintea punerii diagnosticului de boala Paget.
In mod obisnuit, boala Paget afecteaza oasele pelvisului, ale coloanei vertebrale,
femurul, craniul, tibia si osul bratului (humerus). Pot fi afectate de boala Paget, unul
(monostotic) sau mai multe oase (poliostotic).

Durerea osoasa
Boala Paget poate cauza senzatie de caldura, sensibilitate si durere in zona afectata.
Durerea osoasa tinde sa se agraveze noaptea si adesea tine pacientul treaz. Durerea
nu creste in intensitate la mobilizarea osului afectat, dimpotriva, ea este ameliorata prin
efectuarea de exercitii fizice. Din cauza caracterului difuz si greu de descris al durerii,
poate fi in mod eronat pusa pe seama procesului de imbatranire. Unii oameni cu boala
Paget descriu durerea ca fiind constanta si profunda.
Intensitatea durerii poate sa nu fie in concordanta cu severitatea leziunilor osoase care o
produc. Exista pacienti cu boala Paget fara dureri osoase semnificative sau boala poate
fi mai putin severa si cu dureri osoase insuportabile. Durerea osoasa este adesea mai
severa in timpul procesului de distructie osoasa din faza activa a bolii Paget decat in alte
faze ale bolii. Durerea poate fi cauzata si de complicatiile bolii Paget, cum ar fi artrita.
Deformarile osoase
Boala Paget poate duce la deformari osoase, cum ar fi arcuirea membrelor inferioare,
deformari ale craniului si a soldurilor sau accentuarea curburilor coloanei vertebrale.
Deformarile sunt mai frecvente la nivelul oaselor lungi, de exemplu femurul.
Un os afectat de boala Paget poate produce complicatii. De exemplu, in cazul femurului,
poate fi modificata functionalitatea articulatiilor soldului si genunchiului, ducand
la osteoartrita. Aceasta, la randul ei, produce dureri si rigiditate articulara cu dificutati la
mers si activitati cotidiene.
Alte simptome care pot aparea in boala Paget, in functie de localizare, sunt:
- daca este afectat craniul, pot aparea simptome ca dureri de cap, ameteli, scaderea fortei
musculare la nivelul fetei (caderea fetei) sau tulburari vizuale sau auditive
- cand este afectata coloana, pot aparea leziuni nervoase cu dureri de membre,
amorteli, slabiciune musculara sau sindromul coada de cal (o urgenta medicala cu
simptome care includ pierderea sensibilitatii in regiunea pelvina si a membrelor
inferioare).
Mecanism fiziopatologic
Sus

La persoanele sanatoase, osul este in mod constant inlocuit si reconstruit cu celule noi,
pe masura ce se produce distructia si absorbtia osoasa. In stadiile initiale ale bolii Paget,
tesutul osos este distrus si absorbit mult mai rapid decat in mod normal. Pentru a
mentine ritmul distructiei osoase, organismul va mari viteza procesului de reconstructie,
dar acest nou tesut osos este adeseori slab si fragil, ceea ce duce la rupturi osoase
(fracturi) mult mai usor. Organismul are tendinta, de asemenea, de a produce prea mult
tesut osos nou si osul va necesita un aport sangvin mai mare decat normal.
In mod obisnuit, boala Paget afecteaza oasele pelvisului, ale coloanei vertebrale,
femurul, craniul, tibia si osul bratului (humerus). Pot fi afectate de boala Paget, unul
(monostotic) sau mai multe oase (poliostotic).
Boala Paget afecteaza mai frecvent persoanele peste 50 de ani si foarte rar cele sub 40
de ani. In fazele initiale ale bolii, este greu de diagnosticat. Adeseori, simptomele sunt
confundate cu cele date de imbatranire sau de osteoartrita. Pe masura ce boala
avanseaza, apar semne cum ar fi: arcuirea membrelor inferioare, deformari craniene sau
ale oaselor fetei, accentuarea curburii spre inainte a coloanei vertebrale sau fracturi
osoase.
Evolutia bolii Paget are loc in tot cursul vietii si poate avea perioade active sau inactive,
in momente diferite in timp. Foarte rar, boala Paget se extinde la alte oase decat la cele
afectate initial. Majoritatea bolnavilor pot duce o viata normala.
Complicatiile bolii Paget sunt rare, dar pot include inflamatii articulare (artrite), rupturi
osoase (fracturi) si tulburari nervoase. Acestea din urma pot produce o varietate de
simptome, cum ar fi dureri de cap, ameteli, pierderea auzului si tulburari vizuale.
Consultul de specialitate
Sus

Este necesara prezentarea la medic a pacientilor care sufera de boala Paget si care
prezinta semne de complicatii ale bolii, cum ar fi:
- pierdere brusca a auzului sau a vazului: pe masura ce oasele craniului cresc in
dimensiuni, pot aparea leziuni nervoase care duc la pierderea permanenta a auzului sau
vazului
- slabiciune sau amorteala la nivelul musculaturii fetei: odata cu cresterea oaselor
craniului datorita bolii Paget pot fi afectati nervii fetei
- tulburari respiratorii sau cresteri in volum (edeme) severe, mai ales la nivelul
membrelor inferioare sau a abdomenului; acestea pot fi, de asemenea, semne de
insuficienta cardiaca
- slabiciune la nivelul ambelor membre inferioare cu pierderea controlului asupra vezicii
urinare si rectului; acestea sunt simptome date de compresiunea unei anumite radacini
nervoase, cunoscut sub denumirea de sindromul cozii de cal, produs de cresterea
osoasa rapida, ceea ce va crea presiune pe nervii coloanei vertebrale; aceasta este o
problema serioasa, ce necesita tratament medical imediat.

Se va solicita consult medical daca:

- exista simptome de boala Paget, cum ar fi dureri osoase sau cresterea in dimensiuni a
oaselor craniului (este necesara o palarie cu un numar mai mare) care ridica
suspiciunea acestei boli
- exista simptome de boala Paget si de osteoartrita la nivelul unei articulatii
- exista simptome de compresiune nervoasa la nivelul coloanei vertebrale; cel mai
frecvent simptom de presiune la nivel nervos este durerea in membrul inferior sau alte
simptome neurologice, cum ar fi tiuituri, slabiciune sau spasme musculare profunde
- exista agravarea durerii osoase sau aparitia intr-o alta localizare, in special intr-o zona
osoasa sau consecutiv unei leziuni; durerea intr-o zona osoasa poate insemna ruptura
(fractura) osoasa sau, mai rar, simptom de cancer osos.
Medici specialisti recomandati
Sus

Medicii specialisti care pot diagnostica si trata boala Paget pot fi:
- medicul de familie sau generalist
- medicul internist
- medicul endocrinolog
- medicul reumatolog.
Odata ce boala Paget a fost diagnosticata, pacientul se poate adresa urmatorilor medici
specialisti:
- medicul endocrinolog
- medicul ortoped, in cazul unor deformari osoase severe, fracturi sau osteoartrite
severe
- medicul oftalmolog, in cazul tulburarilor vizuale
- medicul otorinolaringolog, in cazul tulburarilor auditive
- medicul reumatolog, daca exista probleme articulare
- fizioterapeut, daca este necesara inceperea unui program de exercitii fizice pentru
cresterea fortei si a rezistentei musculare.
Expectativa vigilenta
Sus

Expectativa vigilenta reprezinta urmarirea indeaproape a pacientului, fara nici un

tratament. Daca apare ameliorarea (sau lipsa agravarii) bolii, nu este necesar tratament.
O data cu inrautatirea simptomelor, pacientul impreuna cu medicul vor decide conduita
urmatoare. Expectativa vigilenta este adecvata majoritatii simptomelor bolii Paget, dar
daca boala are simptome care anunta complicatii, tratamentul este necesar.

Investigatii
Sus

Majoritatea pacientilor cu boala Paget nu prezinta simptome. Cel mai adesea, boala
Paget este descoperita in cadrul unui consult pentru alte motive, cum ar fi durerea de
sold. Radiografia osoasa sau testele sangvine anormale adesea duc la descoperirea
bolii Paget.
Cand medicul sau asistentul suspecteaza boala Paget, se va putea pune diagnosticul pe
baza istoricului medical, examenului fizic, radiografiei osoase, testelor de laborator si
chiar a unei posibile tomografii computerizate osoase.
Medicul sau asistentul trebuie sa se asigure ca simptomele nu sunt cauzate de un cancer
osos, de tumori ne-canceroase, de prezenta tesutului fibros la nivel osos sau de inmuieri
sau deformari osoase.
Teste de laborator
Numai examinarile de laborator singure, nu pot diagnostica boala Paget. Medicul poate
folosi rezultatele acestora impreuna cu examinarile fizice, medicale si a radiografiei
osoase.
Aceste teste sunt:
- testul fosfatazei alcaline: cel mai important marker (indicator) de laborator pentru boala
Paget este fosfataza alcalina, care este o enzima produsa de os; cand tesutul osos
creste rapid, cum se intampla in boala Paget, creste cantitatea de fosfataza alcalina
eliberata de os in sange; deoarece, si alte organe produc aceasta enzima, medicul va
avea nevoie si de alte teste; testul fosfatazei alcaline poate fi util pentru diagnosticul bolii
la pacienti cu simptome de boala Paget sau pentru monitorizarea caracterului ei activ
sau inactiv
- markeri (indicatori) ai distructiei osoase: atat osul, cat si cartilajul contin colagen, care
este eliberat atunci cand acestea sunt distruse; piridinolina, deoxi-piridinolina si N-
telopeptidul (NTX) sunt fragmente de colagen care pot fi identificate in urina; niveluri
crescute ale acestor substante in urina pot indica existenta bolii Paget; testarile acestor
markeri pot fi efectuate pentru monitorizarea raspunsului la tratament, dar in general nu
sunt folosite in scop diagnostic.
Examinari radiologice
Mai multe tipuri de examinari radiologice pot fi folosite pentru a confirma diagnosticul de
boala Paget si pentru identificarea complicatiilor.
Acestea includ:
- radiografia osoasa: examenul cu raze X al osului afectat de boala Paget arata un mod
neregulat de crestere osoasa; osul afectat apare adesea deformat si ingrosat
- tomografia osoasa: acesta este cel mai eficient test diagnostic pentru boala Paget;
poate fi scanat intregul sistem osos, pentru a identifica osul afectat; scanarea osoasa
este, de asemenea, utila pentru a afla daca boala Paget este activa sau inactiva, si
poate arata mici fisuri osoase care nu pot fi observate la o radiografie normala; totusi,
exista mai multe boli care pot furniza imagini anormale la tomografia osoasa
- rezonanta magnetica nucleara (RMN): aceasta examinare poate fi foarte utila in cazul
tulburarilor sistemului nervos, cum ar fi pierderea auzului, tulburari de vedere, dureri de
cap, slabiciune si amorteala faciala sau ameteli; osul si nervii cranieni afectati de boala
Paget pot fi identificati la examinarea RMN
- tomografie computerizata axiala (computerized axial tomography- CAT scan): aceasta
este folosita adesea la oasele craniului.
Odata pus diagnosticul de boala Paget, sunt necesare verificari regulate pentru ca
medicul sau asistentul sa monitorizeze evolutia bolii. Monitorizarea include teste
sangvine sau urinare care masoara cantitatea de substante chimice eliberate din os.
Diagnostic
Sus

Nu se fac screening-uri populationale pentru boala Paget. Daca exista istoric familial de
boala Paget, persoana in cauza se poate adresa medicului sau asistentului pentru a-si
efectua teste sangvine (testul fosfatazei alcaline) cand atinge varsta de 40 de ani.

Tratament
Sus

Tratament - Generalitati
Multi pacienti nu necesita tratament pentru boala Paget, dar este necesara
monitorizarea pentru tot restul vietii datorita riscului crescut de complicatii, cum ar fi
inflamatiile articulare (artrite), rupturile osoase (fracturi) si tulburarile nervoase. Daca
boala este activa, este necesar consultul medical la fiecare 3 luni. In cazul bolii inactive,
se recomanda vizita medicala la fiecare 6-12 luni.
In general, medicii recomanda tratamentul daca exista simptome sau in cazurile
asimptomatice cu risc de complicatii. Riscul apare daca:
- testele de laborator sugereaza ca tesutul osos este distrus mai rapid decat normal
- boala este localizata la oasele lungi sau la oasele care sustin greutatea corpului
(femurul sau coloana vertebrala); poate fi nevoie de tratament pentru a preveni
fracturarea si fisurarea oaselor afectate de boala
- boala afecteaza craniul sau coloana vertebrala: poate fi necesar tratamentul pentru
tulburari nervoase (ameteli, pierderea auzului, dureri de cap, amorteli, tremuraturi): in
aceste regiuni, boala poate produce deformari (arcuirea coloanei) care ingreuneaza
mersul; odata deformarea aparuta, nu este reversibila cu tratament medicamentos
- exista antecedente chirurgicale la nivel osos sau articular: pacientii cu boala Paget
necesita tratament medicamentos care sa incetineasca cresterea osoasa inaintea
interventiei chirugicale, pentru a reduce riscul unor probleme, de exemplu sangerarile
post-chirurgicale
- boala necesita imobilizare la pat pentru un timp indelungat: poate fi necesar tratament
pentru prevenirea cresterii nivelului calciului sangvin.
Tinta tratamentului este incetinirea distructiei tesutului osos, ceea ce ajuta la inactivarea
bolii. Tratamentul poate, de asemenea, sa reduca durerea si sa previna aparitia
complicatiilor.
Daca exista simptome de complicatii ale bolii, cum ar fi durerile articulare, poate fi
necesara tratarea acestora.
Tratament initial
Ca si tratament initial al bolii Paget, medicul prescrie, de obicei, un medicament numit
Bifosfonat, care reduce distructia tesutului osos, ajuta la controlul simptomelor de tipul
durere osoasa si poate preveni complicatiile osteoartritice si tulburarile sistemului
nervos. In cazul intolerantei la Bifosfonat, medicul poate prescrie un alt medicament,
numit Calcitonina.
Bifosfonatii, aproape intotdeauna, inactiveaza boala Paget, uneori timp de ani sau
decenii. Totusi la unii pacienti, boala se reactiveaza, deci este nevoie de reluarea si
stoparea tratamentului pe durata intregii vieti.
Daca durerea osoasa nu cedeaza in timpul tratamentului de incetinire a distructiei
osoase, poate fi nevoie de Aspirina, Ibuprofen sau alt anti-inflamator nesteroidian (AINS).
Tratament de intretinere

Poate fi necesara continuarea tratamentului cu Bifosfonat sau Calcitonina pentru boala

Paget, in cazul in care aceasta este activa in ciuda tratamentului medicamentos. Daca
aceste medicamente nu sunt eficiente, medicul poate prescrie Plicamicina, care se
administreaza intravenos.
Daca boala devine inactiva, medicul sau asistentul va monitoriza starea pacientului prin
teste de laborator. Recomandarile acestor teste variaza, medicul poate solicita testarea
la fiecare 3 luni-1 an. Verificarile pot continua, probabil, pe toata perioada vietii. Daca
durerea revine sau testele de laborator arata ca boala este activa, este necesara
reinceperea tratamentului medicamentos. Medicul va cauta, de asemenea, complicatiile
(tulburarile sistemului nervos).
Bifosfonatii, aproape intotdeauna, inactiveaza boala Paget, uneori timp de ani sau
decenii. Totusi la unii pacienti, boala se reactiveaza, deci este nevoie de reluarea si
stoparea tratamentului pe durata intregii vieti.
Metodele suportive pentru oasele afectate, ca atelele sau protezele, trebuie luate in
considerare sau folosite in continuare cu conditia sa fie corect adaptate.
Trebuie avute in vedere si bastoanele, carjele si cadrele ce pot ajuta la mers si scad
riscul caderilor. Se va solicita un antrenament pentru folosirea corecta a acestor
dispozitive. De asemenea, instructiunile de folosire ajuta la utilizarea corecta si in
siguranta a acestora.
Fizioterapia poate ajuta la imbunatatirea fortei si rezistentei musculare si la mentinerea
echilibrului.
Ingrijirea specializata la domiciliu (nursing) poate fi necesara daca se administreaza
medicamente intra-venos si poate, de asemenea, sa previna accidentarile prin cadere.
Acupunctura si tehnicile de relaxare (tehnici de bio-feedback si de reprezentari mentale
controlate) pot ajuta la diminuarea durerii la unii pacienti.

Tratament in cazul agravarii bolii

Daca boala Paget se agraveaza, pot aparea complicatii, ca osteoartrita. In unele cazuri,
va fi necesara inlocuirea chirurgicala a articulatiei. Uneori, medicii recomanda
tratamentul chirurgical pentru a elimina presiunea exercitata pe nerv (nervul este prins
intre oasele coloanei vertebrale) sau pentru a corecta deformarile osoase (arcuirea
membrelor inferioare).
Optiunile chirurgicale includ:
- inlocuirea totala a articulatiei soldului sau genunchiului
- osteotomia, care ajuta la intarzierea sau la evitarea inlocuirii chirurgicale a articulatiei.

Tratament ambulator (la domiciliu)

Auto-ingrijirea, invatarea despre boala, evitarea stresului inutil asupra oaselor si
efectuarea periodica de exercitii fizice, poate ajuta pacientii cu boala Paget.
De exemplu:
- invatarea tehnicilor de acomodare cu durerea, inclusiv un "jurnal al durerii"
- luarea masurilor de precautie pentru a evita caderea (mentinerea podelelor curate si
uscate, indepartarea covoarelor mici si evitarea dezordinii)
- practicarea exercitiilor de mentinere a greutatii corporale (plimbari, jogging, urcatul
scarilor, dans sau ridicarea de greutati pentru intarirea oaselor); cu toate acestea, nu
trebuie creata tensiune pe oasele afectate de boala Paget; trebuie discutat cu medicul
sau fizioterapeutul despre un program de exercitii fizice individualizat
- alcatuirea unei diete echilibrate care sa contina 1000-1500 mg de calciu si 400 UI de
vitamina D pe zi; persoanele cu riscuri de a dezvolta calculi renali trebuie sa dicute cu
medicul inaintea adaugarii acestor nutrienti in dieta
- folosirea aparatelor auditive in cazul pierderii auzului sau folosirea unei masini de
"zgomot alb" sau fundal muzical in cazul tiuiturilor.

Optiuni de medicamente
Medicii pot utiliza mai multe tipuri de medicamente in tratarea bolii Paget. Desi, nu este
curabila cu aceste medicamente, boala poate deveni inactiva si se pot reduce
complicatiile ei. Medicamente ca Bifosfonatul si Calcitonina incetinesc procesele de
distructie si reconstructie a tesutului osos. In plus, exista si medicamente ca cele anti-
inflamatorii nesteroidiene (AINS) sau altele, pentru tratarea durerii osoase.
Medicamente care incetinesc procesele de distructie si reconstructie osoasa includ:
- bifosfonatii, care sunt, de obicei, folositi de prima-intentie pentru tratarea bolii Paget
- calcitonina, de obicei se administreaza injectabil; medicul o va prescrie daca pacientul
are intoleranta la Bifosfonati sau daca acestia nu au fost eficienti in tratarea
simptomelor
- plicamicina, administrata intravenos si folosita foarte rar, doar in cazurile rezistente la
tratamente.

De retinut!
Pot fi necesara administrarea tratamentului medicamentos timp de mai multe saptamani
pentru ameliorarea simptomelor de boala Paget.
Unele medicamente controleaza boala si simptomatologia numai pe durata administrarii
lor. La scurt timp dupa incetarea tratamentului, simptomele pot reveni.
Medicul poate recomanda tratament medicamentos pentru boala Paget, chiar daca
pacientul este asimptomatic. Medicamentele previn distructia rapida a tesutului osos si
scad riscul de aparitie a complicatiilor bolii Paget.
De prima intentie, se folosesc Bifosfonatii administrati oral ca Alendronat sau
Risendronat. Daca efectele secundare sunt prea severe, se poate incerca administrarea
intra-venoasa de Pamidronat.
Tratament chirurgical
Inlocuirea articulatiei este cea mai frecventa interventie chirurgicala folosita in cazul
tratarii complicatiilor articulare ale bolii Paget (osteoartrita soldului sau genunchiului).
Daca articulatia este lezata de boala si devine dureroasa, medicul poate recomanda
inlocuirea acesteia (in functie de gradul afectarii articulare).
Osteotomia indeparteaza un fragment osos pentru a ajuta la remodelarea osului ramas.
Osteotomia soldului sau genunchiului este o alta interventie chirurgicala pe os care ajuta
la intarzierea inlocuirii articulare, dar de obicei este o optiune eficienta numai pentru
persoane tinere.
In unele cazuri, medicul poate aplica tratamentul chirurgical pentru a elimina presiunea
de la nivelul unui nerv (ca si in prinderea nervului intre oasele coloanei vertebrale) sau
pentru a corecta oasele deformate (arcuirea membrelor inferioare).
La pacientii cu boala Paget ce urmeaza sa sufere o interventie chirurgicala la nivel osos
sau articular, poate fi nevoie de tratament medicamentos pentru o perioada de timp,
inaintea tratamentului chirurgical, pentru incetinirea procesului de distructie osoasa si
scaderea riscului de sangerare in timpul interventiei.
Alte tratamente
Alte tratamente pot include urmatoarele:
- atele si proteze pentru suportul oaselor si articulatiilor, pentru a preveni ca osul slabit
sa se rupa; daca medicul prescrie astfel de suporturi, trebuie adaptate; cele care nu sunt
potrivite pot provoca iritatii ale pielii
- bastoane, carje si cadre ce pot ajuta la mers si scad riscul caderilor; se va solicita un
antrenament pentru folosirea corecta a acestor dispozitive; de asemenea, instructiunile
de folosire ajuta la utilizarea corecta si in siguranta a acestora
-fizioterapia poate ajuta la imbunatatirea fortei si rezistentei musculare si la mentinerea
echilibrului
- ingrijirea specializata la domiciliu (nursing) poate fi necesara daca se administreaza
medicamente intra-venos si poate, de asemenea, sa previna accidentarile prin cadere
- terapii alternative: acupunctura si tehnicile de relaxare (tehnici de bio-feedback si de
reprezentari mentale controlate) pot ajuta la diminuarea durerii la unii pacienti.
Profilaxie
Sus

Nu exista masuri profilactice pentru boala Paget, dar se pot preveni complicatiile
acesteia, ca osteoartrita, prin administrarea de medicamente, mentinerea unei greutati
corespunzatoare si prin efectuarea periodica de exercitii fizice usoare care sa nu
tensioneze osul.

Lupusul eritematos sistemic - boala

autoimuna
Lupusul (lupusul eritematos sistemic sau LES) este o boala cronica ce se manifesta
prin inflamatie, durere si leziuni ale tesuturilor din intregul organism. Lupusul este o
boala autoimuna, in care sistemul imunitar al bolnavului nu reuseste sa faca diferenta intre
tesuturile proprii si intrusi, atacandu-le.

Lupusul eritematos sistemic afecteaza rinichii, inima, plamanii si celulele sanguine. Desi o parte
dintre bolnavii cu lupus prezinta simptome usoare, boala se poate agrava. In cazul majoritatii
bolnavilor, monitorizarea bolii si administrarea unui tratament de intretinere controleaza
simptomatologia si previne aparitia leziunilor severe ale organelor.
Exista cinci tipuri de lupus eritematos, si anume: sistemic, discoid/cutanat, subacut
discoid, indus medicamentos sistemic si neonatal. Acest articol se va referi numai la cel
sistemic, considerat cel mai sever si totodata cel mai des intalnit.

Cauze
Sus

Lupusul (lupusul eritematos sistemic sau LES) este o boala autoimuna, in care sistemul imunitar
al persoanei respective nu reuseste sa faca diferenta intre tesuturile proprii si intrusi, atacandu-
le. Lupusul nu este o boala contagioasa.
Nu se stie cu exactitate de ce organismul isi ataca propriile tesuturi. O cauza genetica ce
afecteaza buna functionare a sistemului imun poate predispune la aparitia lupusului.
O serie de factori pot declansa procesul autoimun, numindu-se triggeri (factori
declansatori) ce difera de la o persoana la alta:
- geneticienii au descoperit o serie de defecte al unei anumite gene, comune la toti bolnavii cu
lupus si care afecteaza fie sistemul imun, fie functia celulara sau hormonii; este improbabil ca un
singur defect al genei sa determine boala, o combinatie a acestora face mult mai probabila
aparitia afectiunii
- expunerea la soare si in special la ultraviolete B, este cunoscuta ca fiind unul din factorii
declansatori ai lupusului si ai aparitiei simptomelor
- factorii hormonali sunt legati de bolile autoimune, desi aceasta legatura nu este inca pe deplin
cunoscuta; un studiu recent nu a gasit dovezi care sa confirme ca estrogenul si prolactina cresc
riscul de aparitie a lupusului
- unele medicamente sunt triggeri pentru aparitia lupusului si a simptomelor specifice
- unele infectii sunt, de asemenea, considerate a fi triggeri ai lupusului; infectiile
cu citomegalovirus, parvovirus si virus hepatic C, pot determina aparitia acestei boli; infectia cu virus
Epstein-Barr este legata de aparitia bolii la copii
- expunerea la o serie de substante chimice a fost, de asemenea, legata de aparitia lupusului;
dintre aceste substante amintim tricloretilena, ce se gaseste in apa din fantani si praful de siliciu;
vopselele pentru par si substantele folosite pentru indreptarea parului, considerate in trecut a fi
factori declansatori, s-au dovedit a nu avea nici o influenta in aparitia acestei boli.
Simptome
Sus

Simptomele acestei boli pot evolua de la oboseala extrema, rash cutanat, dureri articulare, pana
la manifestari mai severe cu afectarea rinichilor, inimii, plamanilor, celulelor sanguine sau a
sistemului nervos.
Simptomatologia lupusului depinde de ce organe sunt afectate si cat de sever:

- oboseala: aproximativ 90% din bolnavii cu lupus prezinta acest simptom, variind de la usor la
extrem; chiar si in cazurile usoare de lupus, oboseala poate impiedica pacientul sa-si
indeplineasca activitatile zilnice obisnuite; cresterea gradului de oboseala este un semn clasic,
ce preceda aparitia simptomelor acute
- durerile articulare: aproximativ 95% dintre pacientii cu lupus au dureri articulare (artrita) la un
moment dat; aproximativ 70% dintre acestia declara ca durerile musculare si articulare au
reprezentat primul simptom al debutului bolii; articulatiile pot fi rosii, calde si se pot
umfla; redoarea matinala (articulatie intepenita dimineata) este, de asemenea,
prezenta; artrita lupica afecteaza articulatiile bilateral si in special cele ale mainilor, coatelor,
genunchilor si gleznelor
- probleme ale pielii: pana la 50% din bolnavii cu lupus au rash cutanat; acest simptom este
foarte util in diagnosticul lupusului; pe langa rash-ul in fluture, care cuprinde pometii si baza
nasului, alte forme comune ale manifestarilor cutanate ale lupusului sunt ulceratiile pielii si
petesiile (pete rosii) la nivelul bratelor, mainilor, fetei, gatului sau spatelui, ulceratii la nivelul gurii
sau a buzelor, rash rosu-violaceu, cu aspect solzos localizat pe fata, gat, scalp, urechi, brate si
piept
- fotosensibilitatea: expunerea la ultraviolete B (la soare) agraveaza in mod obisnuit rash-ul si
poate acutiza lupusul; fotosensibilitatea afecteaza pana la 50% dintre bolnavii cu lupus; o parte a
pacientilor cu piele deschisa la culoare pot fi afectati si de catre ultravioletele A (lumina solara
filtrata prin sticla)
- simptome ale sistemului nervos: majoritatea pacientilor cu lupus prezinta si simptome ale
sistemului nervos, precum dureri de cap sau pierderi ale memoriei, cu grad diferit de severitate
- afectiuni cardiace: bolnavii cu lupus pot dezvolta afectiuni ale inimii precum inflamarea sacului
ce inconjoara inima (pericard, pericardita), ce se manifesta prin durere brusca, severa, localizata
in partea stanga a pieptului cu iradiere spre gat, spate, umeri sau brate
- probleme legate de sanatatea mintala: bolnavii pot fi afectati de anxietate si depresie;
acestea pot fi determinate fie de boala in sine, fie de medicatia administrata pentru tratarea
lupusului, fie de catre stresul dat de suferinta cronica
- febra: aproximativ 80% dintre bolnavii cu lupus prezinta perioade prelungite de subfebrilitate
(cresterea usoara a temperaturii corpului); o treime dintre bolnavi relateaza ca febra a fost
simptomul de debut al bolii
- modificari ale greutatii corporale: 60% dintre bolnavii cu lupus pierd in greutate
- pierderea parului (alopecia): 50% dintre bolnavii cu lupus relateaza prezenta perioadelor in
care apare alopecia; aceasta poate fi in placi sau difuza (pe toate suprafata capului); aceasta
pierdere a podoabei capilare nu este permanenta
- adenomegalia (cresterea in dimensiuni a ganglionilor limfatici): pana la 50% dintre cei cu lupus
prezinta adenomegalie moderata
- fenomenul Raynaud: aceasta afectiune, prezenta la 20% dintre cei cu lupus, afecteaza vasele de
sange ale pielii; se manifesta la nivelul degetelor care devin initial palide, apoi capata o nuanta
albastruie (cianotica); pielea afectata are sensibilitatea redusa, apar furnicaturile si este rece la
atingere
- inflamatia vaselor sanguine (vasculita): sangerarile pot duce la aparitia unor pete cu
dimensiuni variabile, de culoare albastruie sau pete de dimensiuni mici, rosietice, diseminate pe
suprafata pielii sau la nivelul patului unghial.
De retinut este faptul ca exista si alte afectiuni ce au simptome similare celor din lupus.

Afectiuni cu simptome similare celor din lupus

Exista o serie de afectiuni ce pot fi confundate cu lupusul, datorita simptomatologiei
similare. De exemplu, artrita reumatoida, ce debuteaza prin dureri si tumefactie (umflarea)
articulara sau fibromialgia cu debut asemanator, prin dureri articulare si oboseala. Pe
masura ce afectiunea evolueaza, bolnavii cu lupus prezinta rash-ul cutanat, simptom
care se regaseste, de asemenea, si in alte boli precum cele cardiace, pulmonare,
renale. Diagnosticul diferential cu aceste afectiuni se face pe baza
prezentei anticorpilor specifici produsi de sistemul imunitar.
Afectiuni cu simptome asemanatoare cu cele din lupus:

- artritele (dureri articulare si mobilitate articulara scazuta), de exemplu artrita reumatoida

- fibromialgia: este o boala a muschilor si a articulatiilor, manifestata prin durere si redoare
(articulatii intepenite) articulara
- reumatismul articular acut: este o complicatie a infectiilor tractului respirator superior
- glomerulonefritele: sunt inflamatii ale rinichilor
- sclerodermia: este o boala a tesutului conjunctiv
- sindromul Sjgren: este o afectiune ce se asociaza frecvent cu artrita reumatoida si determina
uscaciunea gurii
- sindromul de oboseala cronica: este o afectiune severa, cauzata de oboseala cronica
- vasculita: reprezinta inflamatia vaselor sanguine.
Mecanism fiziopatogenetic
Sus

Majoritatea cunostintelor actuale despre lupus, au fost adunate de la pacienti cu forma severa a
acestei boli. Actualmente medicii pot diagnostica si forme usoare ale lupusului in fazele
incipiente. Diagnosticul precoce al bolii asociat cu tratamentele de ultima ora, imbunatateste
rezultatele acestuia si rata de supravietuire.
Evolutia bolii este dificil de prezis, deoarece difera de la individ la individ, iar simptomele
apar in pusee (apar si dispar). Evolutia lupusului poate fi atat de lenta incat bolnavul nu
remarca simptomele timp indelungat.

Perioadele in care simptomele lupusului sunt manifeste, se numesc pusee sau acutizari;
perioadele in care pacientul nu prezinta simptome se numesc remisiuni. Uneori lupusul
poate progresa rapid. Perioadele de acutizare si remisie apar brusc, in mod neasteptat
si fara o cauza aparenta. Nu exista nici o modalitate de a prevedea aparitia, gravitatea
sau durata lor. O noua acutizare poate aduce pe langa simptomele experimentate in
trecut si altele noi.

Lupusul poate apare si la copii, cel mai frecvent in perioada adolescentei, este mult mai
sever decat la adulti si afecteaza mai des organele vitale, precum inima si rinichii.
Severitatea bolii depinde de varsta, etapa de dezvoltare a copilului si accesul la
tratament.
Bolnavii cu lupus tind spre o viata mai putin activa decat cei sanatosi, datorita oboselii,
durerilor articulare si a rash-ului cutanat.

Complicatii
Sus

O parte din bolnavii cu lupus dezvolta complicatii ale organelor interne, precum rinichii, inima sau
plamanii.
Complicatii renale
Aproximativ jumatate dintre bolnavii cu lupus au probleme renale. De obicei sunt
asimptomatice, dar pot sa apara edeme (umflarea) ale picioarelor si a gleznelor (datorita
retentiei lichidiene). Aparitia acestui prim simptom este asociata cu un examen al urinei
patologic. Astfel, in urina pot sa apara proteine, sange, hematii sau cilindri hematici.
In unele cazuri afectarea renala este atat de severa incat rinichii nu mai functioneaza
normal sau chiar deloc. In functie de severitatea afectarii renale, tratamentul poate
include medicamente destinate controlului bolii autoimune, dializa sau
chiar transplant renal.
Complicatii cardiace
Complicatiile cardiace includ:

- inflamatia sacului ce inconjoara inima (pericardita): reprezinta cea mai frecventa complicatie
cardiaca din lupus
- ingrosarea vaselor de sange ce hranesc inima (coronare): bolnavii cu lupus sunt predispusi la
aparitia aterosclerozei (depunerea unor placi in interiorul vaselor) si implicit la boala coronariana
- afectarea valvelor inimii: este intalnita la aproximativ 30% din bolnavii cu lupus; acestia
au valvele ingrosate, ceea ce ii face mai predispusi la infectii valvulare (endocardita), la
aparitia trombozelor (cheaguri de sange) sau a insuficientei cardiace; uneori valvele sunt atat de
distruse incat este necesara protezarea (inlocuirea valvelor cu o proteza)
- inflamatia muschiului inimii (miocardita): este rara, dar poate duce la aparitia tulburarilor de ritm
cardiac; astfel inima poate bate prea repede, prea incet sau neregulat.
Complicatii pulmonare
Jumatate din bolnavii cu lupus dezvolta complicatii pulmonare. Pot fi afectate diferite
parti ale plamanului, uneori fara simptomatologie evidenta, alteori determinand respiratie
dificila si dureroasa (pleurezie) sau tuse. Multi dintre bolnavi acuza dureri toracice atunci
cand respira. Cand nu sunt determinate de pleurezie, cauza este reprezentata de
inflamarea musculaturii cutiei toracice, a cartilajelor, a ligamentelor sau a articulatiilor ce
leaga coastele de stern (articulatiile costocondrale). In aceste cazuri plamanii nu sunt
afectati.
Mai rar intalnita este inflamatia tesutului pulmonar (pneumonia acuta lupica) manifestata
prin febra si tuse. Aproximativ 25% dintre bolnavi produc anticorpi ce favorizeaza
aparitia cheagurilor de sange (trombi); acestia au risc crescut de a
face embolii pulmonare (cheaguri de sange aparute la nivelul plamanilor). O complicatie
neobisnuita a lupusului o reprezinta edemul pulmonar (acumularea de lichide in plamani)
si este determinat de obicei de afectiuni cardiace sau renale.
Complicatii hematologice (sanguine)
Complicatiile sanguine sunt frecvente la bolnavii cu lupus, dar, de obicei, sunt
asimptomatice. Aceste complicatii, care in unele cazuri sunt severe sau chiar potential
letale, includ:
- modificari ale globulelor rosii raspunzatoare de transportul oxigenului, ale globulelor albe
raspunzatoare de protectia impotriva infectiilor si modificari ale trombocitelor, celule ce determina
coagularea sangelui
- anemia este cauzata de distrugerea globulelor rosii (anemia hemolitica) sau de un numar scazut
al trombocitelor (trombocitopenie); anemia poate fi determinata atat de lupus, cat si de medicatia
necesara tratarii acestei boli
- modificari ale organelor, legate de aparatul circulator, precum splina sau ganglionii limfatici
- productia unor anticorpi ce ataca anumiti factori ai coagularii si care poate duce la
cresterea coagulabilitatii sangelui; aceasta stare este denumita sindromul anticorpilor
antifosfolipidici si afecteaza aproape 25% dintre bolnavii cu lupus, determinand tromboze cu grad
diferit de severitate.
Complicatii neurologice
Complicatiile neurologice asociate lupusului includ:

- dureri de cap, simptom obisnuit in lupus: migrena apare la 10% pana la 40% dintre bolnavi;
aceasta poate fi severa si este frecvent asociata acutizarilor
- pierderi usoare ale memoriei, dificultati de concentrare si judecata
- pot apare tulburari de vederii, ameteli, slabiciune musculara la nivelul fetei, bratelor, picioarelor
sau pierderea sensibilitatii la nivelul picioarelor, mainilor si bratelor (neuropatia periferica sau
centrala)
- convulsiile afecteaza 20% dintre bolnavi: acestea pot fi determinate de probleme ale presiunii
sanguine, de infectii sau de inflamarea vaselor de sange de la nivelul creierului
- accidentele vasculare cerebrale cu grade diferite de severitate, pot, de asemenea, sa apara la
bolnavii cu lupus.
Complicatii psihice
Stresul fizic si emotional ce insoteste de obicei o boala cronica, poate face dificila
mentinerea unei sanatati mentale in limite normale:

- multi dintre bolnavii cu lupus devin anxiosi si depresivi

- psihoza, o tulburare afectiva in care persoanele pot avea iluzii (sustinute de o falsa credinta)
si/sau halucinatii (perceptii false) se intalneste la aproximativ 20% dintre bolnavii cu lupus; poate
fi cauzata de catre boala in sine sau de medicatia administrata pentru tratarea ei,
precum tranchilizante, corticosteroizi sau antalgice opioide
- comportamentul maniacal, manifestat prin perioade de extrema energie si activitate, insomnii si
iritabilitate, poate apare datorita consumului cronic de corticosteroizi; de obicei nu este sever si
dispare odata cu intreruperea medicatiei.
Complicatii digestive
Complicatiile digestive sunt neobisnuite, dar pot include:

- dureri abdominale asociate cu greata si varsaturi

- hepatomegalie (marirea de volum a ficatului)
- inflamatia pancreasului (pancreatita)
- inflamatia sacului ce inconjoara intestinele (peritonita)
- indigestii
- dificultati de inghitire
- gura uscata.
Mod de viata al pacientilor
Sus

Majoritatea bolnavilor cu lupus isi continua activitatile zilnice obisnuite. Exista si cazuri in care
bolnavul trebuie sa-si reduca nivelul activitatii sau chiar sa-si schimbe locul de munca datorita
oboselii, durerilor articulare sau a altor simptome. Sunt si cazuri severe in care bolnavul trebuie
sa renunte la activitatile zilnice obisnuite.
Majoritatea bolnavilor cu lupus au o viata normala sau cat mai apropiata de normal.
Acest lucru depinde atat de severitatea bolii, cat si daca sunt afectate, si cat de grav
sunt afectate, organele vitale (de exemplu rinichii).

Lupusul nu determina, de obicei, leziuni, infirmitati sau deformari ale articulatiilor asa
cum se intampla in cazul artritei reumatoide sau a altor boli autoimune.

Medicamentele folosite in tratamentul lupusului moderat sau sever, au o serie de efecte

secundare. De multe ori este dificil de afirmat care dintre simptome sunt produse de
boala si care de medicatie.

Lupusul nu afecteaza fertilitatea femeilor. Totusi, in cazul acutizarilor sau a tratamentului

cronic cu corticosteroizi, menstrele devin neregulate, impiedicand femeia sa-si planifice
sarcina. Daca femeia doreste o sarcina sau este gravida, este necesar ca aceasta sa
consulte un medic.
In trecut, lupusul nu era pe deplin inteles. Bolnavii cu lupus decedau la varste tinere, de
obicei datorita afectarii organelor vitale. Actualmente, boala poate fi diagnosticata si
tratata cu succes. Supravietuirea la cinci ani este de 80% pana la 90% , iar la 20 de ani
de 70%.

Consultul de specialitate
Sus

Bolnavii cu lupus trebuie sa apeleze imediat la serviciul de urgenta daca:

- dureri toracice ca o presiune sau ca o senzatie de strivire, asociata cu transpiratie sau greata si
care nu a fost diagnosticata anterior
- dispnee brusc instalata sau accentuata (respiratie dificila)
- unul din semnele urmatoare de accident vascular cerebral:
- aparitia brusca a amortelii, furnicaturilor si a slabiciunii sau imposibilitatii de miscare a unei
parti, sau a unei jumatati de corp (cum ar fi fata, bratul si piciorul)
- modificari bruste ale acuitatii vizuale, cum ar fi vederea slaba, incetosata, vederea dubla,
pierderea vederii la unul sau la ambii ochi
- convulsii
- aparitia brusca a dificultatilor de vorbire sau de intelegere a limbajului
- greata si varsaturi brusc instalate
- aparitia brusca, fara o cauza aparenta a cefaleei (dureri de cap)
- aparitia brusca a ametelii, miscarilor nesigure sau chiar a pierderii constientei.
Pacientul va trebui sa apeleze imediat la un medic in cazul aparitiei urmatoarelor:

- dureri toracice
- dispnee (scurtarea respiratiei)
- prezenta sangelui in urina sau urinarea deasa si in cantitate scazuta
- febra peste 38C asociata sau nu cu dureri de cap si ale intregului corp, dar fara existenta unui
contact anterior cu persoane bolnave de gripa sau viroze respiratorii
- aparitia depresiei sau a altor modificari afective
- amorteli si furnicaturi la nivelul mainilor si picioarelor
- edeme la nivelul gleznelor.
De asemenea, se va apela la consultul medical, la aparitia unor noi simptome, cum ar fi
febra, durere si tumefactie (umflarea) la nivelul articulatiilor, cresterea gradului de
oboseala, pierderea apetitului, pierderea parului, aparitia rash-ului cutanat, aparitia
leziunilor ulcerative la nivelul gurii sau a nasului, sau in cazul in care simptomatologia
existenta se agraveaza.
Daca o persoana nu este diagnosticata cu lupus, dar prezinta simptome ca durerea
articulara, oboseala, rash-ul cutanat, este necesar ca aceasta sa-si programeze un
consult medical.

Expectativa vigilenta
Sus

Simptomele lupusului pot fi foarte vagi. Totusi, de fiecare data cand apar simptome precum
oboseala, durerile articulare si musculare sau febra, fara o cauza aparenta, si care nu se remit
dupa tratamentul la domiciliu, este indicat sa se consulte un medic. O parte dintre complicatiile
severe ale lupusului, cum ar fi cele renale si cardiace, pot sa nu se manifeste clinic pana in cand
respectivul organ este serios afectat. De aceea controalele medicale periodice sunt esentiale.
Medici specialisti recomandati
Sus

Pentru evaluarea simptomelor initiale si tratarea lupusului forma usoara, se poate apela la:
- medici de familie
- medici de medicina interna
- medici reumatologi
- medici imunologi.
Pentru managementul pe termen lung al lupusului complicat, se poate apela la:

- medici reumatologi
- medici imunologi.
In cazul unui lupus complicat, medicul reumatolog este de obicei primul la care se
apeleaza, dar pe parcursul evolutiei bolii pacientul se va intersecta si cu alte specialitati.

Pentru probleme legate de sanatatea mintala, precum depresia, anxietatea, psihozele

sau alte tulburari afective, este indicat consultul psihiatric.

Pentru tratarea afectarilor de organ, se recomanda ca pacientul sa se adreseze

medicului specializat in tratarea respectivului organ, care va colabora cu medicul
reumatolog sau imunolog. Urmatorii medici specialisti trateaza complicatiile de organ ale
lupusului:

- medici nefrologi
- medici neurologi
- medici cardiologi
- medici dermatologi
- medici hematologi
- medici pneumoftiziologi.
Investigatii
Sus

Lupusul eritematos sistemic poate fi dificil de diagnosticat, uneori acest proces durand saptamani
pana la ani. Simptomatologia lupusului difera de la o persoana la alta, astfel incat pot trece ani
pana la aparitia acelor simptome sugestive pentru boala. La examenul fizic, medicul va cauta
prezenta anumitor criterii de diagnostic. Aceste criterii sunt folosite pentru a separa lupusul de
alte afectiuni cu simptome asemanatoare. Prezenta a 4 criterii din cele 11, pune diagnosticul de
lupus; prezenta a 3 criterii din 11 sugereaza prezenta probabila a lupusului, iar a 2 criterii,
posibilitatea aparitiei acestei boli.
Criteriile de diagnostic pentru lupusul eritematos
- rash-ul malar, in forma de fluture, ce cuprinde pometii si radacina nasului
- rash-ul cutanat localizat la nivelul fetei, bratelor, gatului si a toracelui (rash-ul discoid)
- rash-ul cutanat ce apare dupa expunerea la soare sau ultraviolete (fotosensibilitate)
- ulceratii ale mucoasei bucale (gurii) sau nazale, de obicei nedureroase
- durere, tumefactie (umflare) si redoare (intepenire) la nivelul articulatiilor, implicand 2 sau mai
multe articulatii (artrita)
- inflamarea membranei ce inveleste plamanii (pleurezie) sau inima (pericadita)
- anomalii ale examenului de urina (cresterea proteinelor, hematii sau cilindri hematici, celule
epiteliale in urina)
- afectare neurologica, de exemplu aparitia convulsiilor sau a psihozei, fara o cauza aparenta
- afectiuni hematologice cum ar fi scaderea numarului de globule rosii (anemie), a trombocitelor
sau a globulelor albe
- prezenta anticorpilor antinucleari (ANA): un test ANA pozitiv nu pune diagnosticul de lupus,
asociat insa istoricului medical, examenului fizic si eventual, altor teste, confirma diagnosticul de
lupus (anticorpii antinucleari sunt prezenti si in alte afectiuni)
- teste imunologice ce indica cresterea activitatii autoimune.
Diagnosticul initial si monitorizarea bolii
Prezenta simptomelor de lupus si a anticorpilor antinucleari sunt de obicei suficiente
pentru diagnosticarea acestei boli. In cazul in care sunt incertitudini de diagnostic,
medicul poate recomanda unele din testele de mai jos:

- teste care sa confirme sau infirme prezenta altor anticorpi

- complement seric
- VSH (viteza de sedimentare a hematiilor) sau proteina C reactiva
- hemoleucograma (numaratoarea completa a celulelor sanguine)
- examen de urina.
Evaluarea unei posibile afectiuni de organ
Pe perioada tratamentului de intretinere, pacientul trebuie sa efectueze o serie de
analize, si anume:

- examen de urina pentru posibila aparitie a proteinelor si a celulelor, sugestive pentru afectarea
renala
- biopsie renala, daca medicul gaseste semne de inflamatie renala; acest test ajuta la elaborarea
celui mai eficient tratament; totusi, numai o mica parte dintre bolnavii cu lupus necesita
efectuarea unei biopsii renale.
Pentru evaluarea altor cauze posibile ale simptomatologiei prezente, sunt recomandate
testele imagistice. Dintre acestea se folosesc cel mai frecvent computer tomograful (CT),
ecocardiografia, rezonanta magnetica nucleara (RMN) si radiografia.

Tratament - Generalitati
Sus

Tratamentul lupusului eritematos sistemic depinde de severitatea bolii, de organele afectate si de

cat de mult este afectata activitatea zilnica. Tratamentul este individualizat si poate suferi
modificari de-a lungul timpului. Actualmente, nu exista un tratament care sa vindece lupusul.
Medicamentele si un regim adecvat de viata pot controla simptomele. Regimul de viata
include in primul rand cunoasterea bolii. Medicamentele folosite in tratamentul lupusului
includ antiinflamatoarele nesteroidiene, corticosteroizii, antipaludice, imunosupresive si
terapii biologice.
Tratament initial
Sus

Scopul tratamentului pentru lupusul in forma sa usoara, este de a preveni acutizarile, cand
durerile articulare, oboseala si rash-ul se agraveaza. Este recomandat ca bolnavul sa-si
programeze controale medicale periodice si sa nu astepte aparitia unui nou puseu. Cand apare
totusi o noua acutizare tratamentul se axeaza pe limitarea afectarii organelor.
Tratamentul lupusului in forma usoara include:
- evitarea expunerii la soare: daca totusi este necesara expunerea la soare se recomanda ca pe
zonele descoperite (picioare, brate, fata) sa se aplice o crema protectoare (atat pentru
ultraviolete B cat si pentru A) cu un factor de protectie solara mai mare de 40
- aplicarea unei creme cu cortizon pentru rash
- administrarea de medicamente antiinflamatoare nesteroidiene si repaus fizic pentru durerile
articulare si febra
- administrarea medicatiei antipaludice (medicamente folosite initial in tratarea malariei) pentru
tratarea oboselii, durerilor articulare, rash-ului cutanat si a inflamatiei pulmonare
- administrarea corticosteroizilor in doze mici, daca antiinflamatoarele nesteroidiene nu sunt
eficiente in controlarea simptomatologiei.
Pentru cazuri mai severe de lupus tratamentul include:

- corticosteroizi in doze mari, administrate fie oral fie injectabil

- medicamente imunosupresive (care suprima sistemul imunitar).
Un regim de viata adecvat este esential pentru tratarea lupusului, reducand frecventa si
severitatea puseelor si contribuind astfel la o imbunatatire a calitatii vietii.

Acesta include:

- exercitii fizice regulate

- cunoasterea si intelegerea bolii
- evitarea fumatului
- un regim alimentar echilibrat
- suport afectiv din partea anturajului.
Tratamentul rash-ului cutanat include aplicarea unei creme de protectie solara sau
evitarea expunerii la soare, medicatie antipaludica, creme pe baza de cortizon sau
tablete de cortizon, medicamente imunosupresoare si tratamente biologice. Unele dintre
aceste medicamente sunt eficiente doar la o parte dintre bolnavi si pot avea efecte
secundare in administrarea indelungata. Inca se cerceteaza eficienta si siguranta
acestor medicamente.

Tratament de intretinere
Sus

Evolutia bolii variaza de la individ la individ. Perioadele de acutizare si cele de remisie pot apare
brusc si pe neasteptat si fara o cauza aparenta. Scopul major al tratamentului de intretinere este
de a preveni afectarea organelor interne, cum ar fi arterele, rinichii, oasele sau creierul.
Tratamentul pentru controlul simptomelor usoare, dar continue de lupus, include:

- evitarea expunerii la soare: daca totusi este necesara expunerea la soare se recomanda ca pe
zonele descoperite (picioare, brate, fata) sa se aplice o crema protectoare (atat pentru
ultraviolete B cat si pentru A) cu un factor de protectie solara mai mare de 40
- aplicarea unei creme cu cortizon pentru rash
- administrarea de medicamente antiinflamatoare nesteroidiene si repaus fizic pentru durerile
articulare si febra
- administrarea medicatiei antipaludice (medicamente folosite initial in tratarea malariei) pentru
tratarea oboselii, durerilor articulare, rash-ului cutanat si a inflamatiei pulmonare
- administrarea corticosteroizilor in doze mici, daca antiinflamatoarele nesteroidiene nu sunt
eficiente in controlarea simptomatologiei.
In cazul in care simptomatologia este severa si apare posibilitatea afectarii organelor
vitale, tratamentul include:

- corticosteroizi in doze mari, administrate fie oral fie injectabil

- medicamente imnunosupresive (care suprima sistemul imunitar).
Un regim de viata adecvat este esential pentru tratarea lupusului, reducand frecventa si
severitatea puseelor si contribuind astfel la o imbunatatire a calitatii vietii. Acesta
include:

- exercitii fizice regulate

- cunoasterea si intelegerea bolii
- evitarea fumatului
- un regim alimentar echilibrat
- suport afectiv din partea anturajului.
Tratament in cazul agravarii bolii
Sus

In cazul in care exista complicatii severe ale lupusului, cu impact deosebit asupra calitatii vietii
sau care determina leziuni serioase ale organelor, tratamentul va fi mai agresiv si va include:
- corticosteroizi in doze mari, administrate fie oral fie injectabil
- medicamente imunosupresive (care suprima sistemul imunitar), necesare pentru a preveni
afectarea permanenta a organelor si, eventual, decesul.
Un regim de viata adecvat este esential pentru managementul lupusului. Acesta va
imbunatatii calitatea vietii, va intarzia aparitia acutizarilor si agravarea simptomelor. De
exemplu, se pot evita aparitia unor noi pusee prin lipsa expunerii la soare, evitarea sau
tratarea prompta a infectiilor si prin reducerea stresului. Stresul poate fi redus prin
exercitii fizice sau simplificarea programului zilnic. Repausul fizic este, de asemenea,
indicat in lupus pentru tratarea oboselii.

Unii bolnavi cu lupus produc proteine (anticorpi) ce ataca anumiti factori ai coagularii,
producand tromboze (cheaguri de sange). Aceasta stare este denumita sindromul
anticorpilor antifosfolipidici si determina tromboze usoare pana la severe. In acest caz,
va fi necesar aplicarea unui tratament anticoagulant care sa previna aparitia trombilor
(cheagurilor).

Afectarea severa a functiei renale, care nu mai poate fi controlata cu medicamente,

reprezinta indicatie pentru dializa sau transplant renal.

De retinut!
Tratamentul cu corticosteroizi asociat cu sedentarismul, creste riscul
aparitiei osteoporozei la bolnavii cu lupus. De aceea, administrarea unor suplimente de
calciu si vitamina D este indicata la acesti bolnavi. La recomandarea medicului se pot
administra si biofosfonati, medicamente ce previn si trateaza osteoporoza.
Tratamentul lupusului este complicat de o serie de factori precum:

- evolutia simptomatologiei din lupus poate varia

- perioadele de acutizare si remisie pot apare oricand, facand dificila aprecierea eficientei
tratamentului
- unele efecte secundare ale medicatiei pot fi la fel de deranjante ca si simptomele bolii de baza.
Simptomatologia lupusului nu poate fi eliminata complet fara aparitia efectelor
secundare a medicamentelor folosite. Medicul va incerca sa echilibreze balanta dintre
controlul simptomelor, prevenirea leziunilor de organ si minimalizarea efectelor
secundare ale medicatiei. De exemplu, pacientului i se poate indica o anumita doza
dintr-un medicament, care sa controleze suficient lupusul incat sa previna afectarea
organelor vitale, dar care nu va indeparta total simptomatologia; pot persista simptome
usoare ca rash-ul cutanat, dureri musculare sau dureri articulare. Folosirea unor doze
crescute de medicamente in tratamentul pe termen lung, creste riscul aparitiei efectelor
secundare ale acestora. De aceea, medicul va prescrie doza care sa controleze cele
mai severe simptome, mentinand echilibrata balanta risc-beneficiu.

Inca nu se cunoaste daca hormonii din pilulele contraceptive afecteaza lupusul. Femeile
cu lupus pot alege alte metode contraceptive care sa nu implice administrarea de
hormoni, cum ar fi prezervativul sau diafragma.
Profilaxie
Sus

In prezent, lupusul nu poate fi prevenit.

Tratament ambulatoriu
Sus

Un regim de viata adecvat este esential in tratamentul lupusului eritematos sistemic. Pacientul
trebuie sa invete sa recunoasca semnele aparitiei unui nou puseu activ. Acestea pot include
cresterea gradului de oboseala, dureri articulare, rash sau febra.
Stresul poate declansa simptomele de lupus. Controlarea stresului este esentiala:

- simplificarea programului zilnic

- minimalizarea listei cu obligatii
- delegarea altor persoane pentru efectuarea unor obligatii zilnice
- exercitii fizice regulate: o plimbare zilnica poate reduce stresul, imbunatatii starea sufleteasca si
poate ajuta in lupta impotriva bolii
- folosirea tehnicilor de relaxare, cum ar fi meditatia sau yoga, ajuta la calmarea trupului si
spiritului.
Oboseala este unul din cele mai comune simptome din lupus. Pentru a lupta impotriva
oboselii sunt indicate:

- repausul fizic: bolnavii cu lupus pot necesita pana la 12 ore de somn pe noapte
- limitarea activitatilor istovitoare
- apelarea la ajutorul altor persoane
- pauze mici si dese la programul zilnic: micsorarea programului de lucru, apelarea la ajutor
(bone, babysitter) pentru responsabilitatile parentale in special pe timpul puseelor
- exercitii fizice regulate: activitatea fizica mentine bolnavul intr-o forma fizica buna; mersul sau
inotul sunt recomandate
- daca depresia este la baza oboselii accentuate, este necesar sa se apeleze de urgenta la un
medic psihiatru pentru tratament.
Ingrijirea pielii: se recomanda folosirea cremelor pe baza de cortizon pentru
indepartarea simptomelor pielii; in cazul in care rash-ul este deranjant sau
apar cicatrici inestetice, se poate apela la un machiaj special ce acopera aceste leziuni.
Ultravioletele (A si B) sunt triggeri pentru aparitia acutizarilor la 70% dintre bolnavii cu
lupus. Ultravioletele B pot agrava rash-ul, durerile articulare sau oboseala. Pentru a
minimaliza expunerea la soare se recomanda:

- evitarea soarelui: daca totusi este necesara expunerea la soare, bolnavul trebuie sa-si acopere
mainile si picioarele, sa poarte o palarie si sa-si aplice creme pentru protectie solara (cu indice
de protectie solara mai mare de 40); crema se va reaplica dupa fiecare inot; unele creme pot irita
pielea sau se spala prea usor
- evitarea plimbarilor in perioada pranzului, cand intensitatea soarelui este maxima.
Un stil de viata adecvat nu numai ca imbunatateste calitatea vietii, dar reduce si
frecventa si severitatea episoadelor acute. Un regim de viata adecvat inseamna:

- exercitii fizice regulate

- cunoasterea si intelegerea bolii
- evitarea fumatului
- un regim alimentar echilibrat
- evitarea expunerii la agenti infectiosi, cum ar fi gripa sau virozele respiratorii, afectiuni ce pot
declansa acutizarea lupusului; vaccinarea pentru Haemophilus influenzae si pneumococ poate fi
recomandata
- control stomatologic regulat
- control oftalmologic regulat
- suport afectiv din partea anturajului.
Femeile de varsta fertila trebuie sa acorde o atentie deosebita problemelor legate de o eventuala
sarcina.
Tratamentul ambulatoriu si controalele medicale regulate sunt suficiente pentru managementul
lupusului in forma usoara. Aceste vizite medicale regulate sunt importante pentru depistarea si
tratarea unor eventuale afectiuni de organ.
Anturajul bolnavului cu lupus trebuie sa inteleaga boala acestuia, in ce mod ii afecteaza
viata, limitarile si necesitatile pe care le impune un puseu activ si cum pot sa-l ajute.
Gruparile suportive pot fi de ajutor.

Tratament medicamentos
Sus

Medicamentele nu pot vindeca lupusul, dar pot controla majoritatea simptomelor si pot preveni
sau incetini afectarea organelor vitale.
Deoarece simptomele lupusului sunt produse de inflamatie, antiinflamatoarele
nesteroidiene si antipaludicele sunt de cele mai multe ori suficiente pentru reducerea
simptomelor.

Lupusul sever trebuie tratat cu medicamente mai agresive, ce suprima sistemul imunitar
al bolnavului, ca de exemplu corticosteroizii si medicamentele citotoxice. Acestea pot
produce efecte secundare serioase, de aceea va fi necesara monitorizarea atenta a
pacientului.
Tratamentul destinat rash-ului cutanat include aplicarea de creme cu protectie solara,
evitarea expunerii la soare, precum si administrarea unor medicamente. Acestea pot da
rezultate numai in cazul unora dintre bolnavii cu lupus si determina efecte secundare in
administrarea pe termen lung. Sunt inca in studiu eficacitatea si siguranta acestor
medicamente.

Unele medicamente folosite pentru tratamentul lupusului, precum acetaminofenul si

prednisonul, sunt considerate sigure, astfel incat pot fi administrate femeilor insarcinate.
Multe alte medicamente sunt contraindicate in sarcina. Femeile de varsta fertila trebuie
sa consulte un medic inainte de a ramane insarcinate. Este posibil ca tratamentul cronic
pentru lupus sa nu poata fi intrerupt pe parcursul sarcinii sau sa apara un nou puseu
acut, ce va necesita administrarea unui tratament adecvat.
Optiuni de medicamente
In cazul lupusului usor sau a simptomelor care afecteaza calitatea vietii dar nu produc
complicatii de organ, se recomanda:

- antiinflamatoare nesteroidiene
- antipaludice (de exemplu hidroxiclorochina)
- doze mici de corticosteroizi si/sau creme pe baza de cortizon.
In cazul lupusului sever se recomanda:

- corticosteroizi, de exemplu prednison

- medicamente imunosupresive sau citotoxice, de exemplu azatioprina, ciclofosfamida,
ciclosporina, micofenolat mofetil, metotrexat.
Existenta in trecut a unor tromboze (cheaguri de sange) la nivel venos sau arterial
(tromboza venoasa sau arteriala), sau a sindromului anticorpilor antifosfolipidici creste
riscul aparitiei trombilor astfel incat medicul poate recomanda tratament anticoagulant
(care subtiaza sangele).

De retinut!
Tratamentul medicamentos pentru lupus are drept scop echilibrarea balantei dintre
prevenirea afectarii organelor vitale, mentinerea unui grad ridicat de calitate a vietii si
minimalizarea efectelor secundare.

Va fi necesara monitorizarea atenta atat a evolutiei bolii cat si a efectelor secundare ale
medicamentelor utilizate.

In functie de raspunsul pacientului la medicatie, medicul poate ajusta dozele sau

combina medicamentele, pana la gasirea celui mai eficient tratament.

Simptomatologia lupusului nu poate fi eliminata complet fara aparitia efectelor

secundare a medicamentelor folosite. Medicul va incerca sa echilibreze balanta dintre
controlul simptomelor, prevenirea leziunilor de organ si minimalizarea efectelor
secundare a medicatiei. De exemplu, pacientului i se poate indica o anumita doza dintr-
un medicament, care sa controleze suficient lupusul incat sa previna afectarea organelor
vitale, dar care nu va indeparta total simptomatologia; pot persista simptome usoare ca
rash-ul cutanat, dureri musculare sau dureri articulare. Folosirea unor doze crescute de
medicamente in tratamentul pe termen lung, creste riscul aparitiei efectelor secundare
ale acestora. De aceea, medicul va prescrie doza care sa controleze cele mai severe
simptome, mentinand echilibrata balanta risc-beneficiu.

Bolnavii cu lupus pot intra spontan in remisie. Daca acest lucru se intampla medicul
curant poate opri medicatia.

Tratament chirurgical
Sus

Tratamentul chirurgical nu este folosit in lupusul usor sau moderat. Se recomanda numai acelor
bolnavi care au functia renala grav afectata. Transplantul renal (sau dializa renala) este preferat
in locul administrarii unui tratament medicamentos de lunga durata si cu doze mari si efecte
secundare serioase.
Daca afectarea renala din lupus nu raspunde la tratamentul cu doze mari de
corticosteroizi sau medicamente imunosupresive, transplantul renal sau dializa
reprezinta optiunea cea mai buna.

Din motive necunoscute, evolutia lupusului pe perioada dializei sau dupa transplantul
renal este mai putin severa.

Alte tratamente
Sus

Desi unii bolnavi cu lupus incearca si tratamente alternative (ca diverse diete, uleiuri de peste,
tratament chiropractic) acestea nu s-au dovedit eficiente pentru aceasta boala.
Alte terapii care se axeaza pe relaxare, pot ajuta pacientul sa faca fata unei boli cronice
si imbunatatesc calitatea vietii. Aceste terapii de relaxare includ:

- masajul
- yoga
- imaginatia stimulata.
Tratamente experimentale pentru lupus
Metodele terapeutice aflate in prezent in studiu sunt menite sa altereze functionarea
sistemului imunitar, prevenind astfel progresia bolii. Aceste noi tratamente includ
transplantul de celule stem si terapiile biologice.
Transplantul de celule stem consta in inlocuirea celulelor maduvei osoase afectate de
boala, cu celule noi, sanatoase, denumite celule stem. Aceste celule sunt imature si sunt
produse de maduva osoasa. Ele se pot divide si da nastere astfel la noi celule stem, sau
se pot matura rezultand globule rosii, globule albe si trombocite. Acest tratament si
eficienta lui in tratarea lupusului este inca in cercetare.

Tratamentul biologic blocheaza anumite faze ale procesului autoimun din lupus, fara sa
suprime intregul sistem imunitar. Cercetatorii experimenteaza in prezent anumite
substante, precum anticorpi si nucleotide, care blocheaza fazele initiale ale procesului
autoimun. Au fost publicate studii asupra a 13 agenti biologici in ultimii ani. Dintre
acestea amintim CTLA-4, anti-C5B si CD154. Alte substante biologice, precum LJP-395,
aflate inca in studiu, s-au aratat eficiente in reducerea activitatii bolii.
DHEA este un supliment nutritiv androgenic extras din ignamul slbatic; este eficient
numai produsul farmaceutic nu si planta in forma sa naturala. Rezultatele cercetarilor
sunt neconcordante, dar sugereaza ca DHEA poate reduce simptomatologia lupusului.
Cele mai des intalnite efecte secundare ale DHEA sunt acneea si hirsutismul (cresterea
parului facial) la femei si pierderea parului la barbati. Deoarece acest supliment nutritiv
este un hormon, este necesara recomandarea unui medic si evaluarea nivelurilor
sanguine de DHEA la fiecare 6 luni.

Plasmafereza, indepartarea unei parti a sangelui, este rar folosita in tratamentul

lupusului, exceptie facand cazurile grave in care nici un alt tratament nu s-a dovedit
eficient. Aceasta metoda terapeutica se afla inca in studiu.

Administrarea intravenoasa de imunoglobuline poate fi folosita in lupusul care se

asociaza cu distrugerea trombocitelor.

Traumatismele oftamologice
Leziunile traumatice oftalmologice se caracterizeaza printr-o mare varietate de cauze,
manifestari clinice si severitate. Unele sunt minore si se pot vindeca prin aplicarea unui
simplu tratament si a unui pansament local, in timp ce altele sunt complexe si pot fi chiar
cauza de pierderea vederii la ochiul afectat. Aproximativ 1 din 20 de consulturi
oftalmologice este pentru un traumatism ocular. Frecventa crescuta a acestora este
datorata in principal pozitiei anatomice a ochiului.

Acesta este foarte expus incidentelor traumatice, insa, din fericire, doar un procent redus
din totalitatea cazurilor au afectare profunda a structurilor (si prognostic rezervat). Cele
mai multe sunt traumatisme superficiale.
Din punct de vedere medical, acestea sunt de mai multe tipuri:
arsuri, plagi, contuzii, corpi straini, eroziuni, abraziuni. In cele ce urmeaza sunt
prezentate si descrise cele mai frecvente tipuri de traumatisme oculare, precum si
principiile diagnostice si terapeutice.

Cauze
Sus

Cele mai des intalnite cauze ale traumatismelor oculare sunt reprezentate de bucati de
lemn, aschii, metal, sticla, pietre, mingi de tenis, fluturasi de badminton, sageti, artificii.
Ele pot determina traumatisme penetrante sau perforante (plagi), in care este intrerupta
integritatea epiteliului cornean si structura ochiului este afectata in profunzime, sau
contuzii, care nu sunt penetrante si afectarea este mai superficiala.

1. Arsurile
Exista mai multe tipuri de arsuri, in functie de tipul agentului etiologic. Sunt descrise
arsuri chimice, termice, electrice si chiar cu ultraviolete.
Arsurile chimice sunt rezultatul contactului direct dintre ochi si o substanta nociva. Unele
substante nu sunt capabile sa determine leziuni foarte extinse sau cu risc vital pentru
ochi. Este cazul sapunului, cremelor, si chiar gazului lacrimogen. Ele pot determina
aparitia unei reactii locale insotita de inrosirea ochiului si hiperlacrimatie, simptome ce se
rezolva relativ usor, fara sa lase sechele importante. Cele mai periculoase substante din
aceasta categorie sunt insa cele alcaline.

Ele au o mare putere de a penetra in tesuturi si ca urmare pot leza profund epiteliul si
cornea, conjunctiva si structurile subiacente lor. Substantele alcaline sunt continute in
soda caustica, var, amoniac. Arsurile sau traumatismele chimice pot sa apara si in cazul
contactului ochiului cu spray de par, spray paralizant.

In cazul in care pacientul vine in contact cu astfel de chimicale, specialistii ii

recomanda:
- Sa nu se frece la ochi deoarece astfel se poate extinde substanta pe intreaga
suprafata oculara, si se poate instala ischemie locala importanta. Cu cat leziunea chimica
este mai extinsa, cu atat prognosticul pacientului este mai rezervat. In plus, prin frecatul
ochilor cu mainile contaminate se poate transfera o cantitatea suplimentara de
substanta chimica in ochi.
- Sa se prezinte imediat la medicul specialist oftalmolog deoarece este foarte importanta
indepartarea substantei chiar in primele minute de la contact pentru a se evita aparitia
complicatiilor.

Arsurile termice sunt cauzate de flacari care vin in contact cu ochiul, de vapori de
apa fierbinte sau de lichide fierbinti. Situatiile sunt mai rare, insa apar mai ales in
incendii, in explozii, in accidente lalocul de munca (in cazul pacientilor care nu au un
echipament de protectie adecvat necesitatilor). Gradul de lezarea a suprafetei oculare
este mai redus, insa nu trebuie ignorat,datorita faptului ca pacientul are tendinta reflexa
de a inchide ochiul in momentul in care flacara se indreapta spre el. Astfel pleoapele
reusesc sa mai protejeze sensibila suprafata oculara. Daca arsura este insa profunda,
se poate ajunge la complicatii corneene grave.
Arsurile cu radiatii ultraviolete pot sa apara chiar si la cateva ore de la expunere,
deoarece ochiul este deosebit de sensibil la actiune lor. Intensitatea simptomatologiei
este moderata insa, si nu apar complicatii sau sechele care sa interfere cu corecta
functionare a ochiului.

2. Abraziuni si perforatii
Abraziunile corneene se caracterizeaza ca fiind leziuni superficiale, care nu intereseaza
structurile profunde si nici nu altereaza integritatea epiteliului corneean. Ele sunt
produse in diverse situatii, unele foarte frecvente si pacientul poate sa nu fie constient
ca a suferit un astfel de traumatism deoarece simptomele pot fi foarte slab exprimate
clinic. Cel mai frecvent abraziunile apar in urma contactului cu fire de praf grunjoase, cu
frunze, ramuri de copac sau aschii sau in momentul in care pacientul este lovit in ochi
(accidental sau voit). Ele pot fi complicatii relativ frecvente in cazul pacientilor care
folosesc lentile de contact pentru corectarea defectelor de vedere sau in scop
cosmetic.

Prin mecanism traumatic similar abraziunilor corneene poate sa apara si irita traumatica.
Termenul descrie inflamatia de natura traumatica a irisului. Irisul este de fapt zona
colorata a ochiului (contine un strat pigmentar specific) care este responsabila de
reglarea cantitatii de lumina care ajunge la retina. Irita traumatica poate fi rezultatul unor
leziuni oculare directe cu un obiect bont, ca de exemplu un pumn.

3. Perforatiile
Sunt leziuni in care apare o solutie de continuitate in epiteliul afectat, fie ca este vorba
de cel conjunctival, corneean sau scleral. Ele trebuie investigate foarte atent deoarece
pot asocia leziuni profunde care, daca nu sunt tratate corect si la timp, pot afecta serios
functia ochiului. Etiologia acestor traumatisme este multipla si include : contactul cu
obiecte metalice zburatoare, aschii, caderi de la inaltime.

Dintre aceste perforatii, cele mai periculoase si grave in acelasi timp sunt plagile sclerale
deoarece in urma lor, globul ocular este deschis. Riscul de aparitie a complicatiilor locale
precoce si tardive, inclusiv a celor infectioase este ridicat in cazul in care pacientul nu se
prezinta de urgenta la spital.

4. Hifema si fracturi orbitare

Hifema este termenul medical care descrie acumularea de sange in camera anterioara a
ochiului. Camera anterioara este de fapt spatiul plin cu lichid localizat intre fata
posterioara a corneei si fata anterioara a irisului, si contine umorul apos. Hifema poate
sa apara sub forma unor striatii sangvinolente sau sub forma unei acumulari sangvine la
baza irisului sau a corneei, in functie de gravitate. Cel mai adesea apare in urma
traumatismelor nepenetrante si poate fi cauza de scaderea brusca si severa a acuitatii
vizuale. Afectiunea se poate complica in timp, daca nu este tratata, cu hemosideroza sau
heterocromie (aparitia unor diferente de culoare la nivelul irisilor sau in cadrul aceluias
iris) si chiar cu cresterea presiunii intraoculare.

In unele cazuri hifemele se pot resorbi in mod spontan, daca acumularea de sange nu
este importanta, insa de cele mai multe ori necesita tratament de specialitate. Fracturile
orbitare apar in urma unor traumatisme foarte puternice si constau in fisurarea masivului
osos facial in diverse grade. Fractura poate interesa atat peretii cat si podeaua orbitei,
iar daca forta care a produs leziunea este destul de puternica, parti din continutul orbitei
pot fi impinse in sinusurile paranazale. Pacientii pot ramane cu sechele importante in
urma acestor tipuri de traumatisme, incluzand diplopie si scaderea acuitatii vizuale.
5. Corpi straini intraorbitali
Prin corp strain se intelege de obicei o bucata de mici dimensiuni de metal, plastic, sticla
sau lemn care provine din mediul extern si ajunge in mod accidental in contact cu ochiul,
determinand o simptomatologie specifica si o reactie locala menita sa protejeze ochiul
de actiunea posibil daunatoare. Datorita pozitiei ochiului, aproape orice poate sa vina in
contact cu el, iar profunzimea localizarii corpilor straini difera in functie de natura lor.

Corpii straini corneeni si conjunctivali sunt de cele mai multe ori in contact cu suprafata
oculara fara sa penetreze efectiv epiteliul. Pot fi si exceptii: corpi straini inclavati in
cornee care trebuie excizati doar in sala de interventii. In cazul corpilor starini de natura
metalica exista posibilitatea ca dupa cateva ore, in jurul lor sa se formeze un inel de
rugina. Acesta trebuie si el tratat si indepartat dupa ce agentul traumatic in sine este
scos.

Corpii straini intraorbitali sunt localizati in interiorul orbitei, insa nu penetreaza efectiv
globul ocular. Ei trebuie localizati foarte precis pentru ca excizia sa fie completa si astfel
sa nu ramana vreun fragment intraorbital deoarece acesta se poate mobiliza si penetra
ochiul.
Corpi straini intaoculari sunt acei corpi straini care se gasesc in interiorul ochiului, care
au penetrat sau perforat epiteliul de la suprafata si au ajuns in structurile profunde.

6. Keratita prin ultraviolete

Keratita prin ultraviolete apare in urma expunerii ochiului la radiatii de acest tip (atat
direct de la lumina solara, cat si prin diverse lampi - inclusiv lampile clasice de birou cu
halogen). Corneea este foarte sensibila si daca pacientul nu se protejeaza
corespunzator de actiunea nociva a radiatiilor (in principal prin ochelarii de soare), ea
poate fi lezata cu usurinta.
Simptomatologie
Sus

Simptomele pacientilor cu traumatisme oculare difera in functie de tipul particular al

leziunii, natura agentului vulnerant si contextul de aparitie, astfel:

1. Leziunile chimice
Cele mai frecvente simptome sunt reprezentate de durere oculara, senzatie de arsura.
Ochiul se poate inrosi excesiv, apare disconfortul local intens si edemul palpebral.

2. Hemoragia subconjunctivala
Este de cele mai multe ori paucisimptomatica iar calitatea vederii nu este afectata foarte
mult. Ochiul va prezenta striatii sangvinolente la nivelul sclerei (ca urmare a ruperii unor
vase superficiale).

In unele situatii cantitatea de sange extravazat poate fi mai mare si aspectul ochiului
ingrijoreaza si sperie foarte mult pacientul, care se prezinta rapid la medic. Majoritatea
colectiilor sangvinolente de aceasta natura nu sunt insa periculoase, si pot sa dispara
prin resorbtie spontana, chiar si in lipsa unui tratament de specialitate.

3. Abraziunile corneene
Se manifesta prin durere, senzatie de corp strain intraocular, si fotofobie (sensibilitate
crescuta la lumina).
4. Irita
Are acuze durere oculara (cu caracter de intepatura) si sensibilitate la lumina. Pacientul
nu poate sta mult timp in medii luminoase, nu tolereaza lumina artificiala si prefera
locurile intunecoase. Aceste simptome pot fi insotite de hiperlacrimatie.

5. Hifema
Prezinta in special durere si scaderea acuitatii vizuale, uneori chiar pana la disparitia
temporara a vederii. Daca afectiunea ramane netratata apar si semne si simptome ale
cresterii presiunii intraoculare.

6. Fracturile orbitei
Se caracterizeaza prin apritia durerii care este agravata de miscarile globului ocular,
disparitia vederii bioculare, epistaxis si edem palpebral important. Pot sa
apara hematoame localizate peripalpebral, iar simptomatologia poate fi mai zgomotoasa
in cazul in care traumatismul a fost mai puternic.

7. Perforatii conjunctivale
Se caracterizeaza prin durere, eritem si inrosire accentuata a ochiului, precum si
senzatia de corp strain intraocular. Perforatiile conjunctivale si sclerale au drept element
comun durere acompaniata de scaderea acuitatii vizuale.

8. Traumatismele induse de radiatiile luminoase

Sunt reprezentate de keratita prin expunere la ultraviolete (care are drept simptome
principale : durere, sensibilitate la lumina, inrosirea ochiului si senzatia de corp strain in
ochi) si retinopatia solara (care prezinta drept simptom primar scaderea acuitatii
vizuale).

Corpii straini au o simptomatologie diversa, in functie de localizarea lor in raport cu

structurile orbitei si ale globului ocular:

1. Corpii straini corneeni: determina aparitia unei senzatii de disconfort, de nisip in

ochi, scaderea acuitatii vizuale si aparitia fotofobiei, pe fondul hiperlacrimatiei. Uneori
corpul starin poate fi observat la suprafata corneei (in special in examinarea cu lampa cu
fanta). In cazul in care este vorba de un corp strain metalic apare un inel de rugina in
jurul acestuia care poate complica afectiunea si care necesita, la randul lui, tratament de
specialitate.
2. Corpii straini intraorbitali: determina aparitia unei simptomatologii la cateva zile de
la traumatismul intial. Pacientul acuza dureri intense, ce se accentueaza la mobilizarea
ochiului, scaderea vederii si diplopie. Exista insa si cazuri pauci sau chiar
asimptomatice.
3. Corpii straini intraoculari: sunt initial asimpotmatici, insa pe parcurs pacientul
descrie durere, fotofobie, ochiul se inroseste si poate sa apara si edemul local.
Consultarea unui specialist
Sus

Specialistii recomanda pacientilor sa se prezinte la un consult medical de specialitate (la

un oftalmolog) in cazul in care resimt o senzatia acuta de disconfort ocular, aparuta in
urma unui traumatism sau chiar spontan, daca au dureri, apare fotofobia sau orice alt
simpotm sugestiv pentru o leziune de natura oftalmica. Deoarece ochiul are o patologie
aparte si complicatiile pot sa apara si sa evolueze foarte rapid, uneori cu consecinte si
sechele grave, pacientii trebuie sa se adresee unui medic chiar daca simptomele
descrise sunt moderate. Intotdeuna este mai usor de prevenit o boala decat de tratat, iar
bolile de natura oftalmologica, in special traumatismele care sunt zgomotoase si
alerteaza pacientul, nu sunt o exceptie.

Situatii in care cea mai inteleapta decizie este reprezentata de consultul de

specialitate sunt reprezentate de:
1. Expunerea la substante chimice cu potential daunator, in special daca este vorba de o
substanta cunoscuta a fi caustica. Contactul accidental cu substante alcaline sau acide
trebuie tratat imediat deoarece se poate complica rapid, iar ochiul pacientului poate
ajunge in stadiul de ochi de portelan, predispus la perforatii corneene.

2. Aparitia hemoragiilor subconjunctivale.

3. Scaderea acuitatii vizuale si ingustarea campului vizual.

4. Existenta unui traumatism in antecedentele recente care s-a complicat cu rupturi,

penetratii corneene.

5. Aparitia retinopatiei solare.

6. Existenta unor corpi straini intraoculari ce nu pot fi indepartati de catre pacient.

La cabinetul medicului specialist pacientii pot adresa o serie de intrebari menite sa ii

ajute sa intelega mai bine procesul de recuperare dupa traumatism, tratamentul si
importanta igienei locale. De asemnea, este important de stabilit prognosticul precum si
gradul de afectare a vederii pe termen lung.

Investigatii paraclinice Investigarea traumatismelor oftalmologice trebuie sa respecte

algoritmul clasic, cu exceptia situatiilor de urgenta, cand salvarea ochiului este prioritatra
si medicul poate efectua anamneza mult mai repede, fiind interesat doar de anumite
aspecte. Daca insa situatia o permite, in urma anamnezei trebuie sa se stabileasca
simptomatologia exacta, daca aceasta s-a agravat sau s-a ameliorat in intervalul de timp
dintre debut si prezentarea la medic, care a fost contextul de aparitie al acesteia.
Trebuie stabilit si daca pacientul a avut in antecedente (sau are inca) si alte probleme de
natura oftalmologica si alte patologii sistemice. Anamneza este completata cu examenul
fizic.

Se poate realiza examinarea oftalmologica cu lampa cu fanta. Aceasta este un dispozitiv

care permite o investigare mult mai amanuntita a ochiului, deoarece mareste mult,
asemeni unui microscop. Investigatiile specifice depind de natura traumatismului. In
traumatismele penetrante se exploreaza plaga, atat cu lampa cu fanta cat si cu pensa.
Corpii straini sunt evidentiati foarte bine la lampa, iar daca exista leziuni corneene se
prefera si colorarea corneei cu solutie de fluoresceina. Aceasta este picurata cu grija in
ochi si apoi se urmaresc zonele de fixare. Aceastea sunt cele lezate, dezepitelizate.
Fluoresceina este utila si pentru aprecierea extinderii eroziunilor dar si pentru
aprecierea profunzimii lor.

In cazul corpilor straini se prefera si investigatiile imagistice pentru ca localizarea

acestora asa fie cat mai exacta. Se pot realiza radiografii, insa doar cu un regim de raze
slab (asemanator celor utilizate in stomatologie) sau computer tomografia, in cazurile mai
complicate. Aceste investigatii sunt indicate in special in cazurile corpilor metalici
localizati intraocular si/ sau intraorbital si nu sunt indicate in cazul corpilor inclavati in
cornee.
Tratament
Sus

Tratament la domiciliu

Arsurile chimice sunt destul de complexe si se recomanda prezentare la medic in cazul

in care substanta de contact este periculoasa : caustica, acid, baza. Daca insa pacientul
a intrat in contact cu sapun, creme, cel mai bine este sa se spele cat mai repede cu apa
din abundenta. Desi se recomanda solutie salina, este tolerata si apa de la robinet, in
cazul in care aceasta solutie nu este disponibila. In cazul leziunilor chimice timpul este
foarte important: paicentul trebuie sa se spele pe ochi si in ochi cat mai repede, chiar
imediat. Specialistii recomanda ca spalarea sa se faca timp de minim 20 de minute, iar
in acest interval pleoapele trebuie tinute deschise cat mai larg.
De retinut!
Este foarte important ca pacientii sa se spele corect dupa ce au fost expusi la substante
chimice cu potential daunator. Spalarea se face cu multa apa. Specialistii accentueaza
acest lucru : este chiar mai important decat tehnica in sine. O cismea este foarte buna
deoarece jetul de apa este orientat antigravitational si ajunge direct in ochi. In acest caz
pacientul nu trebuie decat sa se aplece peste cismea, sa regleze presiunea apei si sa
tina ochiul deschis. In cazul in care se spala acasa, la robinet, poate sa stranga apa in
maini si sa o stropeasca energic peste fata. Se recomanda repetarea de foate multe ori.
In cazul in care este disponibil un dus, pacientul poate intra sub dus pe care sa il lase sa
curga peste ochii larg deschisi.

Solutii utile pot fi reprezentate si de turnarea de apa in ochi folosind un pahar, utilizarea
unui furtun de gardina la o presiune foarte mica, sau orice alta metoda pe care pacientul
o considera utila pentru a se spala si a indeparta substanta chimica din ochi. Indiferent
de tehnica, specialistii insista ca este important ca spalarea sa dureze aproximativ 30 de
minute si sa se faca doar cu apa proaspata sau solutie salina.

1. Tratamentul hemoragiilor subconjunctivale este minim.

Se recomanda evitarea frecarii ochiului pentru a nu se inrosi si pentru a nu il expune
unor alte traumatisme. In general, cazurile necomplicate se rezolva de la sine, iar
leziunea se vindeca in timp.

2. Abraziunile corneene
Sunt afectiuni care ar trebui sa beneficieze exclusiv de tratament de specialitate
deoarece se pot complica si afecta sever integritatea structurala si functionala a ochiului.
Exista o serie de sfaturi adresate pacientilor care au astfel de leziuni, insa acestea au
mai degraba scop de a preveni aparitia acestora. In cazul in care persoanele utilizeaza
frecvent lentile de contact trebuie sa fie foarte atente in manipularea acestora, in
indepartarea si apoi montarea lor deoarece pot cauza leziuni superficiale la nivelul
ochiului. Daca au aparut leziuni se recomanda evitarea purtarii lor o perioada, in functie
de sfatul medicului oftalmolog.

3. Irita traumatica
Poate fi prevenita sau ameliorata prin utilizarea ochelarilor de soare cu filtru impotriva
radiatiilor ultraviolete. Ei sunt indicati in special pe durata tratamentului, si chiar anterior
inceperii sale propriu-zise.

4. Hifema
Este o urgenta medicala, pacientii nu trebuie sa o ignore si se recomanda prezentarea
grabnica la medic. Pana cand se poate institui tratamentul medical adecvat sunt
recomandate urmatoarele : evitarea pozitiei culcat, evitarea eforturilor fizice si a
suprasolicitarilor oculare si evitarea adminsirarii unor analgezice de tipul aspirinei,
deoarece aceasta are proprietati anticoagulante si cresc riscul de sangerare.

5.Pacientii cu fracturi orbitale

Sunt sfatuiti sa aplice local comprese cu gheata pentru a reduce tumefactia si durerea,
sa tina capul ridicat si sa evite administrarea de aspirina sau alte medicamente cu
efec anticoagulant pentru a evita complicatiile hemoragice.

6. Plagile palpebrale
Necesita ingrijiri medicale specializate. Ingrijirile la domiciliu nu sunt indicate deoarece
exista riscul de suprainfectare locala cu complicatii locoregionale grave. Pacientii nu
trebuie sa atinga zona traumatizata si nici ochiul, si de asemenea trebuie sa evite
aspirina ca analgezic. Plagile oculare (corneene, sclerale) trebuie tratate de urgenta de
catre specialisti si nu au indicatie de tratament la domiciliu. Pacientul trebuie sa evite, ca
si in celelalte cazuri, adminstrarea de aspirina ca analgezic.

7. Corpii straini intraoculari

Pot fi indepartati prin clatirea usoara a ochiului cu apa proaspata din abundenta.
Majoritatea vor fi spalati prin aceasta metoda, exceptie facand cei care sunt inclavati in
epiteliul corneean. Nu se recomanda stergerea suprafetei oculare cu batiste, servetele
sau orice altceva deoarece nu se va reusi inlaturareea agentului strain, insa se poate
leza suplimentar corneea (abraziunile corneene minore apar frecvent in urma acestor
manevre nerecomandate).

Tratamentul de specialitate

Tratamentul de specialitate in cazul traumatismelor oftalmologice depinde foarte mult de

natura acestuia. Majoritatea sunt urgente medicale si pacientul este sfatuit sa se
prezinte cat mai repede la spital in vederea diagnosticarii si tratatrii corecte a acestora.
Tratamentul arsurilor chimice

1. Consta in indepartarea substantei chimice

Aceasta poate fi continuta in particule sau detritusuri. Secundar inlaturarii acesteia se
fac spalaturi ocular. Acestea sunt realizate chiar daca pacientul si-a facut deja spalaturi
acasa. Spalaturile se fac cu ser sau orice alt lichid netoxic, steril. Sunt realizate timp de
minim 30 de minute, verificandu-se apoi pH-ul secretiei lacrimale. Spalaturile se
realizeaza pana ce acesta devine neutru. Gesturile terapeutice consecutive difera in
functie de natura substantei chimice propriu-zise : daca este vorba de alcali sau acizi,
pupila se dilata cu o substanta speciala iar pacientul poate primi si colire cu antialgice.

In tratamentul arsurilor severe sunt indicate : administrarea de solutie de acid ascorbic,

administrarea de cisteina, de agenti hipotensivi oculari (arsurile pot modifica sever
structura ochiului, favorizand aparitia hipertensunii intraoculare) si tratament antibiotic
particular.
In cazul in care evolutia pacientului nu este favorabila si nu se produce reepitelizarea
tisulara, se recomanda aplicarea unui pansament local sau a unor lentile de contact
terapeutice. Cele mai grave sunt arsurile cu alcaline, ele fiind cel mai greu de tratat si
avand un prognostic mai rezervat.
2. Tratamentul hemoragiilor subconjunctivale
Este relativ simplu si consta in pansarea ochiului, punerea acestuia in repaus. Cu timpul,
sangele se resoarbe si vederea pacientului este refacuta, fara sa existe sechele ale
traumatismului. Pacientul nu trebuie sa frece ochiul si este sfatuit sa asigure o toaleta
locala riguroasa. In cazul in care pacientul acuza un prurit local, acesta este tratat prin
aplicarea de lacrimi artificiale in ochiul respectiv. Acestea sunt indicate doar in situatii
particulare deoarece se pare ca lacrimile artificiale incetinesc procesul de vindecare al
hemoragiilor.

3. Pacientii cu hifema
Sunt adesea internati in sectiile specializate pentru a fi tinuti sub observatie. Sunt sfatuiti
sa tina capul cat mai ridicat, motiv pentru care patul este inclinat iar capul patului si
perna sunt pozitionate mai sus decat de obicei (de cele mai multe ori la 45- 60 de grade
fata de orizontala). Pupilele pot fi dilatate cu substante speciale, iar ochiul va fi acoperit
cu un pansament (optional). Local se pot aplica comprese cu gheta sau, daca durerea
este intensa, se administreaza acetaminofen. Nu este indicata folosirea aspirinei ca
analgezic deoarece predispune la hemoragii. Daca recomandarile specialistilor sunt
urmate intocmai, pacientii se pot ingriji si acasa.

4. Tratamentul iritei traumatice

Implica administrarea de colire cu antiinflamatoare sau cu substante ce pot dilatat
pupila.

5. Abraziunile corneene
Au un tratament particular, in functie de gravitate si de localizarea lor. In general,
tratamentul cuprinde : - Aplicarea locala de comprese cu gheata pentru 24- 48 de ore
pentru a reduce edemul. Sunt recomandate masuri terapeutice mai agresive doar in
cazul in care situatia se complica iar ochiul se inroseste, se edematiaza, durerea este
accentuata si apar chiar si scurgeri oculare.

Pacientii sunt sfatutii sa se prezinte grabnic la medic daca observa astfel de

semne si simptome.
- Administrarea de antiinflamatoare si analgezice de intensitate moderata si pansarea
ochiului.
- Administrarea de antibiotice in cazul in care abraziunea nu este determinata de lentile
de contact si a existat contact cu un element exogen, posibil infectant. Administrarea de
antibiotice previne eventualele infectii, ochiul fiind unul din cele mai sensibile organe, in
special daca exista zone dezepitelizate la nivelul corneei ce pot fi adevarate cai de
intrare pentru germeni.

La camera de garda pacientul poate primi, in functie de gravitatea cazului, anestezice

locale sau cicloplegice pentru a i se ameliora confortul si a diminua simptomele. Aceste
substante sunt foarte eficiente in a ameliora durerea, insa ele nu pot fi prescrise
pacientului si ca tratament la domiciliu, sunt administrate exclusiv in spital. Anestezicele
locale trebuie folosite cu moderatie deoarece studiile au demonstrat ca adminsitrate pe
termen lung ele interfera cu vindecarea abraziunii si pot chiar leza suplimentar corneea.

Aplicarea unui pansament local pe parcursul vindecarii abraziunii este optiunea

medicului oftalmolog. Studiile sunt inca neconcludente cu privire la utilitatea acestuia,
experienta specialistului fiind cea care dicteaza indicatia aplicarii acestuia. Exista medici
care sustin ca pansamentul favorizeaza vindecarea leziunii si amelioreaza
simptomatologia pacientului, in timp ce altii sunt de parere ca acestea nu fac decat sa
creeze un mediu propice dezvoltarii infectiilor.

Pansamentul este contraindicat pacientilor care au un risc crescut de infectii datorita

unor conditii sistemice (de exemplu tratament cu corticosteroizi), care poarta lentile de
contact sau care au venit in contact direct cu material vegetal (acesta fiind agentul
etiologic al abraziunii croneene).

6. Fracturile orbitale
Sunt tratate in functie de contextul in care apar. Unele cazuri sunt urgente medico-
chirurgicle, altele sunt considerate cazuri semiurgente. Strict din punctul de vedere al
interesarii oculare se practica : aplicarea de comprese cu gheta si tinerea capului pe un
plan inclinat in sus cu 60 de grade fata de orizontala, adminstrarea de analgezice
simple, de tipul acetaminofenului, pentru tratarea durerii, administrarea unui
decongestionant nazal si a unui antibiotic. Acestea se pot administra timp de 1- 2
saptamani. In cazul in care pacientul are indicatie de interventie chirugicala se
recomanda efectuarea acesteia dupa ce inflamatia si edemul s-au redus deoarece altfel
pot sa apara complicatii locale.

7. Plagile
Sunt leziuni care trebuie, de cele mai multe ori, suturate. Daca leziunea a aparut intr-o
zona mai putin critica si are dimensiuni mici, poate fi lasata sa se vindece singura,
medicul urmarindu-i atent evolutia. Daca insa plaga are localizare critica, se recomanda
sutura si pansarea ochiului respectiv. Se recomanda aplicarea imediata a unui tratament
antibiotic, atat pe cale locala cat si generala. Plagile oculare sunt suturate doar sub
anestezie, iar daca situatia o impune, pacientul poate fi chiar operat pentru rezolvarea
cazului.

8. Corpii straini intraoculari

Sunt extrasi, cel mai adesea cu pensa, insa ei pot fi indepartati si cu un ac steril. Daca
insa corpul strain este situat adanc in ochi, el se indeparteaza doar in sala de operatii,
dupa anestezierea pacientului. Se recomanda de asemenea tratament cu antibiotice,
cicloplegice si un pansament steril.
Consultari ulterioare
Sus

Consulturile ulterioare depind de severitatea leziunilor in sine si natura agentului

vulnerant, astfel:

- Arsurile chimice - pacientii revin la control in functie de severitatea leziunii primare si

caracterul substantei: acid sau baza.

- Hemoragiile subconjunctivale - pacientii sunt chemati la control mai rar, insa in cazul in
care situatia pare sa se complice, consultul medical de specialitate este indicat.

- Abraziunile corneene au indicatie de consult in cazul in care nu dispar in 24 de ore de

la aplicarea masurilor terapeutice corespunzatoare si in special daca pacientul nu poarta
lentile de contact. Abraziunile importante trebuie atent monitorizate iar procesul de
reepitelizare trebuie si el verificat permanent.

- Irita traumatica are recomandare de reevaluare oftalmologica in vederea urmaririi

procesului de vindecare.
- Hifema - cazurile de hifema sunt internate si pacientul este monitorizat permanent. In
cazul in care spitalizarea nu este posibila sau pacientul nu o doreste, este chemat la
consult a doua zi de la diagnosticare si inceperea tratamentului.

- Fracturile de orbita trebuie reevaluate la cateva zile de la externare.

- Plagile oculare au indicatie de consulturi ulterioare externarii. Daca pacientul are factori
de risc pentru dezvoltarea unor infectii locale consulturile sunt efectuate chiar si la 24-
48 de ore de la externare. In cazul in care s-a practicat suturarea unei plagi tegumentare
(localizata la pleaoapa), firele se indeparteaza la 5 zile, insa daca s-a efectuat o rafie,
firele se scot dupa doua saptamani. Plagile globului ocular trebuie foarte atent
monitorizate, deoarece daca sunt scapate de sub observatie si se suprainfecteaza sau
se complica, pacientul isi poate pierde ochiul si vederea.

- Pacientii cu corpii straini extrasi, care nu au fost inclavati in profunzimea globului ocular
pot fi rechemati la control in functie de preferintele medicului si de experienta sa clinica.
Cazurile necomplicate nu necesita reevaluari frecvente, eventual doar pentru a verifica
reepitelizarea zonei. Daca insa corpul strain a fost metalic si au aparut depozite de
rugina in jurul sau, acestea trebuie si ele indepartate, in maxim 1- 2 zile, daca nu chiar
concomitent. Pacientii trebuie reconsultati in cazurile grave, cand corpul strain a fost
situat in profunzimea globului ocular.

- Pacietii cu keratita indusa de ultraviolete au indicatie de consult suplimentar daca

simptomele nu dispar la 24 de ore de la initierea terapiei. Pacientii care poarta lentile de
contact trebuie monitorizati mai atent comparativ cu cei care nu au lentile. Retinopatia
solara este o afectiune care necesita controale periodice permanente.
Prevenire
Sus

O mare parte din traumatismele oftalmologice pot fi prevenite prin purtarea de ochelari
de soare sau de ochelari de protectie.
Paicentii sunt sfatuiti:
- Sa nu se frece excesiv la ochi;
- Sa evite bronzarea in salon fara sa poarte ochelari speciali;
- Sa nu privesca niciodata direct soarele. Este foarte importanta alegerea si purtarea
unei perechi de ochelari de soare care sa aiba filtu de protectie anti ultraviolete si nu doar
din motive estetice;
- Sa poarte ochelari de protectie daca lucreaza in medii industriale, laboratoare.
Prognostic
Sus

Prognosticul pacientilor cu traumatisme oculare variaza in functie de afectiune:

- Arsurile chimice au un prognostic ce depinde de substanta implicata in agresiune.

Daca este vorba de o baza, prognosticul este rezervat deoarece acestea pot afecta
foarte grav ochiul. Bazele sunt capabile sa treaca usor prin menbranele celulare,
atacand sever integritatea tesuturilor cu care vin in contact. Daca leziunea a fost extinsa,
pacientul poate chiar sa isi piarda vederea. Exista insa si substante chimice cu care
paicentii vin in contact dar care se vindeca fara a alsa sechele.
- Hemoragiile subconjunctivale, abraziunile corneene si irita traumatica au un prognotic
foarte bun, cu recuperarea completa.

- Hifema are un prognostic ce depinde de dimensiunile ei efective, precum si de

resangerare.

- Fracturile orbitale - prognosticul depinde de natura si extinderea fracturii. Unele fracturi

sunt importante si au indicatie de interventie chirugicala.

- Plagile palpebrale au un prognostic favorabil, insa exista si in aceste cazuri riscul de

aparitia a complicatiilor infectioase, dar si a cicatrizarilor inestetice.

- Plagile oculare au intodeuna un prognostic rezervat - Corpii straini intraoculari au un

prognostic favorabil, insa fragmentele de rugina neindepartate pot determina aparitia
tulburarilor vizuale (situatie rar intalnita). Daca insa corpul strain a fost localizat adanc in
structura globului ocular, indepartarea lui nu este atat de usoara si procedeul de
extragere poate fi complicat. In aceste situatii prognosticul depinde de localizarea exacta
a corpului strain si de proximitatea lui fata de structurile vitale ale ochiului.

- Leziunile induse de radiatii au un prognostic bun keratita indusa de ultraviolete se

vindeca de obicei in cateva zile, iar retinopatia raspunde bine la masuri preventive. In
aceste situatii este importanta reducerea expunerii la soare, prognosticul fiind influentat
direct de acest factor. Daca pacientii nu se protejeaza de soare, poate sa apara
tulburarea acuitatii vizuale si chiar diminuarea vederii datorita leziunilor retiniene.
Complicatii
Sus

Cele mai frecvente complicatii includ:

- In cazul arsurilor chimice: ischemie limbica, dezvoltarea ochiului de portelan , alb,
care este predispus la perforarea corneei;
- In cazul corpilor staini cu localizare intraoculara: aparitia metalozelor;
- In cazul hifemei: aparitia hemosiderozei si a heterocromiei, precum si cresterea
presiunii intraoculare ca urmare a acumularii sangelui;
- In cazul eroziunilor corneei: aparitia cicatricilor corneene;
- In cazul plagilor ocular: infectie grava care impune extragerea ochiului, oftalmie
simpatica.
Pe langa aceste complicatii specifice, traumatismele oftalmologice se pot
complica, in general cu: cicatrizari, uveite, hemoragii
vitroase, cataracta, glaucom postraumatic, deslipire de retina.

Glaucomul
Glaucomul cuprinde totalitatea afectiunilor oftalmologice in care se produce lezarea nervului
localizat in polul posterior al ochilor (nervul optic), rezultand in final pierderea vederii.

La inceput, se pierde campul vizual periferic. Daca nu se trateaza, se agraveaza pierderea

acuitatii vizuale, ducand in timp la orbire definitiva.
Exista 3 forme de glaucom:

-glaucomul cu unghi deschis este cea mai frecventa forma de glaucom. In aceasta forma,
nervul optic este doar usor lezat, de obicei provocand pierderea gradata a vederii. Pot fi afectati
ambii ochi in acelasi timp, desi de obicei unul estemai afectat decat celalalt. De obicei este
nevoie sa fie afectat mai mult campul vizual pentru a se observa modificarea

-glaucomul cu unghi inchis este mai putin frecvent, fiind cam 10% din cazuri. In aceasta forma
de glaucom, partea colorata a globului ocular (irisul) si cristalinul blocheaza circulatia umorii din
camerele globului ocular, facand ca presiunea intraoculara sa creasca si astfel sa comprime
sistemul de drenare (sistemul de trabecule) al ochiului. Acest lucru poate cauza pierderea brusca
a vederii insotita de durere, eritem (inrosire) la inceput doar la nivelul unui singur ochi. Alte
simptome care apar sunt greata si varsaturi. Un anume subtip de glaucom cu unghi inchis este
de cele mai multe ori o situatie de urgenta care necesita tratament imediat pentru a se preveni
lezarea definitiva a ochiului

-glaucomul congenital este o forma rara de glaucom care apare la unii copii la nastere.
Glaucomul care apare in primii ani de viata se numeste glaucom infatil. Copiii cu glaucom
congenital sau infantil au de cele mai multe ori ochii congestionati, prezentand sensibilitate la
lumina si lacrimare excesiva. Aceste simptome apar dupa varsta de 6 luni chiar un an dupa
nastere. Daca problema nu este detectata precoce si tratata poate sa apara scadere severa a
acuitatii vizuale sau chiar orbire. Persoanele cu varsta dupa 3 ani si adultul tanar pot prezenta o
astfel de forma de glaucom numit glaucom juvenil.