Aspecte istorice privind domnia împăratului Iulian

Secolul al IV-lea a fost marcat de personalitatea Sfinţilor Părinţi Capadocieni

care au influenţat nu numai teologia, ci şi istoria creştinismului. Vorbind despre
Sfântul Vasile cel Mare şi despre Sfântul Grigorie din Nazianz nu se poate să trecem
cu vederea faptul că ambii au fost colegi de studii şi contemporani cu împăratul
Iulian, rămas în memoria istoricilor creştini sub numele de „Apostatul”. Analizând
scrierile creştine contemporane cu Iulian vom constata o ostilitate făţişă faţă de
împăratul care a domnit doar trei ani. Renunţarea la creştinism în favoarea religiei
păgâne a fost un gest pe care contemporanii creştini nu l-au putut ierta, la fel au
procedat şi generaţiile viitoare. Dincolo de simpatiile şi antipatiile faţă de Iulian,
istoria l-a consemnat drept unul dintre remarcabilii urmaşi ai lui Constantin cel Mare,
un om care nu a avut timpul necesar să demonstreze că putea fi un al doilea
Diocleţian pentru reformarea Imperiului Roman.
Ascensiunea lui Iulian a început în timpul domniei lui Constantius, care i-a
permis să studieze la Atena, pentru a-i propune să devină parte a unui ambiţios
proiect în familia imperială. Urmaşul împăratului Constantin I s-a născut în anul 331
la Constantinopol, primind numele Flavius Claudius Iulianus, mama sa fiind Basilina
şi tatăl Iulius Constantius. Părinţii săi erau creştini, tatăl fiind frate vitreg al
împăratului Constantin cel Mare. După moartea lui Constantin, au început problemele
pentru micul Iulian, familia sa fiind masacrată din ordinul lui Constantius, fiul
întemeietorului cetăţii Nova Roma, numită ulterior Constantinopol. Iulian şi fratele
său vitreg Gallus au fost singurii cruţaţi, fiind crescuţi apoi într-o disciplină ariană
severă, datorită faptului că fiul lui Constantin era arian. Nu s-au păstrat multe
informaţii despre perioada copilăriei lui Iulian, prin urmare s-au făcut multe supoziţii.
Este cert că uciderea rudelor sale apropiate a lăsat urme adânci în sufletul micului
Iulian, nepot al lui Constantin cel Mare. De educaţia şi instrucţia celor doi fraţi s-a
ocupat Eusebiu al Nicomidiei şi Mardonius, despre care viitorul împărat Iulian îşi
aminteşte cu plăcere la vârsta maturităţii.
După moartea lui Eusebiu al Nicomidiei, Iulian este exilat în provincia
Capadocia, până la vârsta de 18 ani 1. În această perioadă a vieţii sale viitorul împărat
a fost hirotesit lector, fiind încă ataşat de religia creştină, în haină semiariană. La
vârsta de 20 de ani se produce marea schimbare în viaţa lui Iulian 2, schimbare ce s-a
produs gradat, începând cu momentul uciderii părinţilor şi continuând cu citirea
1
Cambridge Ancient History, vol. 13, ed. by Averil Cameron and Peter Garnsey, Cambridge, Cambridge University
Press, 1998, p. 44.
2
Împăratul Iulian, Epistola 47, translated by W. C. Wright, în col. Loeb Classical Library (în continuare se va
prescurta L.C.L.), nr. 157: Julian: Letters. Epigrams. Against the Galileans, vol. III, Cambridge, MA, Harvard
University Press, 1923, p. 161.
asiduă din autori clasici, ce i-a deschis gustul şi pasiunea pentru antichitate, în toate
formele ei3. Iulian s-a îndrăgostit de antichitatea clasică şi de religia păgână, într-o
formă mai elevată decât religia clasică greco-romană. Înainte de a fi chemat de
împăratul Constantius la Mediolanum, în anul 354, Iulian a studiat filosofia
neoplatonică şi teurgia neoplatonică, cu dascălii Aedesius şi Maxim din Efes.
Constantius l-a ţinut pe Iulian un an de zile la Curtea sa din Mediolanum, gândindu-
se să îl folosească în administraţie şi spre binele statului roman, la insistenţele soţiei
sale, fapt care i-a salvat viaţa.
În anul 351, având nevoie de aliaţi, Constantius l-a numit Caesar al Orientului
pe fratele lui Iulian, Gallus. După trei ani de domnie nereuşită, timp în care Gallus
şi-a atras ura romanilor din Răsărit prin purtarea sa tiranică, Constantius l-a executat
pe fratele lui Iulian, lucru care l-a întristat profund pe viitorul împărat 4. Pentru a
elimina orice suspiciune şi a se asigura de loialitatea lui Iulian, Constantius l-a
chemat la Mediolanum, la rugămintea împărătesei Eusebia, faţă de care viitorul
împărat a avut numai cuvinte de laudă în unele din scrierile sale 5. În anul 355,
împăratul Constantius i-a permis lui Iulian să studieze la Atena. În timpul şederii la
Atena, Iulian s-a întâlnit cu viitorii episcopi şi prieteni Vasile şi Grigorie şi a fost
iniţiat în misterele eleusiene. Iulian nu a fost lăsat să studieze mult timp la Atena,
datorită faptului că era nevoie de prezenţa sa în Gallia. În noiembrie 355, Iulian se
afla din nou în Mediolanum, fiind numit Caesar al Apusului. Iulian s-a căsătorit cu
sora lui Constantius, Elena, strângând astfel legăturile cu împăratul. Proaspătul
Caesar a fost trimis în Gallia, iar Constantius a dat poruncă prefectului de acolo să îl
supravegheze îndeaproape.
Iulian a învăţat multe lucruri în timpul şederii sale în Gallia, în primul rând cum
să controleze şi cum să comande o armată. A întreprins câteva campanii împotriva
triburilor germanice de la frontiera Dunării, datorită cărora a căpătat o minimă
experienţă militară şi a început să fie îndrăgit de soldaţii săi 6. Un an mai târziu, după
alegerea sa ca Caesar, în anul 356, a condus personal prima sa campanie împotriva
triburilor germanice, de-a lungul fluviului Rin. Deşi la momentul respectiv nu avea
mare experienţă, Iulian a dat dovadă de vitejie şi a recucerit câteva cetăţi romane de-a
lungul graniţei, inclusiv oraşul Colonia Agrippinia. În iarna anului 356 Iulian a făcut
câteva erori tactice, care i-au adus pe franci la porţile oraşului Senon, fiind salvat
doar de intervenţia energică a generalului Marcellus7.

3
Ibidem, p. 162.
4
Libanius, Oratio, 12, 35, translated by A. F. Norman, în col. L.C.L., nr. 451, Libanius: Selected Orations, vol. 1:
Julianic Orations, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1969, p. 469.
5
Robert Browning, The Emperor Julian, London, Weidenfeld & Nicholson, 1975, p. 74.
6
David S. Potter, The Roman Empire at Bay AD 180-395, New York, Routledge, 2004, p. 499.
7
John F. Drinkwater, The Alamanni and Rome 213-496, Oxford, Oxford University Press, 2007, p. 220.
 În anul 357 a avut loc un eveniment care l-a readus pe tânărul Iulian în prim
planul vieţii militare şi politice din Imperiul Roman. Constantius a plănuit să-i atace
pe alamani din două direcţii, alături de Iulian fiind trimis generalul Barbatio să
sprijine atacul, în fruntea a peste patru legiuni8. Iulian a întârziat atacul împotriva
alamanilor, datorită faptului că a fost nevoit să apere oraşul Lugdunum împotriva
tribului laetilor9. O mare bătălie a avut loc lângă oraşul Strasbourg de astăzi, romanii
fiind depăşiţi numeric de alamani10. Datorită iscusinţei lui Iulian bătălia a fost
câştigată de romani, la ea participând ca şi martor ocular şi istoricul roman păgân
Ammianus Marcellinus11. După biruinţa asupra alamanilor, soldaţii i-au propus lui
Iulian să se declare Augustus al Apusului, dar acesta a refuzat, în schimb i-a răsplătit
generos pe legionarii romani.
Iulian a repurtat multe victorii împotriva triburilor germanice şi france, părând
să fie împăratul ideal de care statul roman avea nevoie. Nepotul lui Constantin cel
Mare a dat dovadă de prudenţă şi mărinimie, luând hotărârea să nu crească taxele şi
impozitele în provinciile recucerite de la triburile barbare, atrăgându-şi prin această
măsură simpatia cetăţenilor romani. Ultimele zile ale împăratului Constantius l-au
găsit pe Iulian la Naissus, aproape de declanşarea unui război civil împotriva
unchiului său12. Pe patul de moarte, în noiembrie 361, Constantius l-a desemnat pe
Iulian drept succesor al său la conducerea Imperiului Roman.
Chiar dacă Iulian a ajuns moştenitorul lui Constantius, acest lucru nu se datora
religiozităţii sale, ci încrederii acordate de împăratul muribund şi speranţei că viitorul
Augustus va fi cea mai bună alegere pentru soarta Imperiului Roman. Convertirea
secretă a Caesar-ului Iulian la religia păgână nu putea fi făcută publică în timpul
domniei lui Constantius, deşi majoritatea locuitorilor statului roman erau încă păgâni.
Schimbarea religioasă a lui Iulian nu s-a realizat peste noapte, a fost rezultatul unei
transformări treptate, începând cu masacrarea familiei sale şi continuând cu stricteţea
semiarianismului în care a fost crescut. Chiar dacă însuşi Iulian mărturiseşte că de la
vârsta de 20 de ani a devenit adeptul păgânismului, este cert că în luna ianuarie a
anului 360 era prezent în biserică la sărbătoarea Epifaniei, poate din dorinţa de a nu-l
întrista pe împăratul Constantius. Începând cu anul 351 Iulian s-a apropiat de religia
păgână, nu dintr-o dorinţă sinceră de a restaura religia strămoşilor, ci fascinat de
posibilitatea de a interacţiona fizic cu zeii şi influenţat de magul şi filosoful Maxim
din Efes, pe care îl laudă scriitorii păgâni Eunapius şi Libanius.
8
D. S. Potter, op. cit., p. 501.
9
Cambridge Ancient History, vol. 13, p. 50.
10
David Woods, On the Standard-Bearers at Strasbourg, Mnemosyne, Fourth Series, vol. 50, fasc. 4 (Aug., 1997), p.
479.
11
Ammianus Marcellinus, Res Gestae, XVI, 12, 27, translated by J. C. Rolfe, în col. L.C.L., nr. 300: Ammianus
Marcellinus: Roman History, vol. I, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1985, p. 279.
12
Cambridge Ancient History, vol. 13, p. 60.
 Sfântul Grigorie din Nazianz este de părere că Iulian şi fratele său Gallus
obişnuiau să discute despre zei, schimbând argumente şi idei în scrisorile pe care şi le
adresau13. Gallus era mult mai ataşat de religia creştină, chiar dacă într-o formă
ariană, decât fratele său. Iulian nu şi-a declarat în mod public apartenenţa religioasă
până în anul 361, la moartea lui Constantius. Este cert că Iulian nu mai era un creştin
practicant încă din adolescenţă, având o viziune proprie şi interesantă asupra religiei
păgâne. Tânărul nepot al lui Constantin cel Mare nu era un păgân fanatic, ci privea
religia păgână într-un mod sincretic, drept un amestec de religii iniţiatice şi religii
clasice greco-romane.
Iulian a rămas fascinat de modul în care filosoful Maxim din Efes gândea
păgânismul. Maxim se considera un neoplatonic în doctrină şi un mag în practicarea
riturilor, punând mare preţ pe o iniţiere spirituală ce urma să conducă spre o
purificare a sufletului. Iulian a început să studieze scrierile lui Iamblichus, fiind
interesat să afle mai multe despre oracolele caldeene. Scrierile lui Iamblichus despre
oracolele caldeene datează din secolul al II-lea, în ele erau prezentate incantaţii prin
care puteau fi înduplecaţi zeii să înfăptuiască anumite cerinţe ale oamenilor 14. Cel
care i-a făcut rost lui Iulian de aceste scrieri a fost filosoful Priscus din Atena. Priscus
a devenit unul dintre prietenii împăratului, însoţindu-l până şi în campania militară
din Persia. A fost unul dintre puţinii oameni care i-au fost alături lui Iulian în ultimele
clipe de viaţă.
Maxim din Efes era un mag renumit, apelând adesea la mici trucuri pentru a-şi
impresiona auditoriul, cum ar fi aprinderea unei flăcări din senin 15. Latura ocultă a
acestui filosof l-a impresionat pe tânărul Iulian, care dorea să ajungă să deţină puteri
asemănătoare cu cele ale maestrului său. Iulian era încântat de ideea că un om poate
ajunge să se unească cu zeii şi să deţină puteri divine, nu prin meditaţie sau cugetare,
ci prin acţiuni practice, cultice, purificatoare. Libanius însuşi este conştient de
influenţa lui Maxim asupra lui Iulian şi îl felicită pe filosoful din Efes pentru faptul
de a-l fi ajutat pe împărat16.
Iulian percepea relaţia sa cu zeii drept una vie, practică, de zi cu zi. În scrierile
sale mulţumeşte diverşilor zei pentru ajutorul primit. Mulţumeşte zeului-Soare Helios
pentru faptul că l-a ajutat să se vindece de religia creştină, pe care împăratul o vedea
precum o boală, apoi lui Hermes, pentru faptul de a-i fi dat elocinţă şi inteligenţă 17.
Tânărul împărat a compus chiar un poem în cinstea zeului Helios, în care aminteşte
13
Sfântul Grigorie din Nazianz, Oratio 4, 30: Contra Iulianum Imperatorem, P. G. 35, 556.
14
Polymnia Athanassiadi, Pagan Monotheism in Late Antiquity, Oxford, Clarendon Press, 1999, p. 49.
15
Eunapius, Vitae Sophistarum, 7, 2, 475, ed. G. Giangrande, Roma, Istituto Poligrafico dello Stato, 1956.
16
Libanius, Epistola 606, în col. Bibliotheca Scriptorum Graecorum et Romanorum, vol. Libanius Opera, editit
Robert Foerster, vol. X: Epistulae, Hildesheim, Georg Olm Verlagsbuchhandlung, 1963, p. 564.
17
Împăratul Iulian, Împotriva galileenilor, 235, translated by W. C. Wright, în col. L.C.L., nr. 157, vol. III: The Works
of the Emperor Julian, p. 386.
cum încă din copilărie era atras spre acest cult al zeului-Soare 18. De altfel, religia
solară henoteistă sau politeistă nu era un lucru nou pentru împăraţii romani 19. Iulian a
fost salvat, de fapt, atunci când familia sa a fost masacrată, de un călugăr pe nume
Marcu, care a ajuns apoi episcop în cetatea Arethusa din Siria. Iulian a interpretat
alegerea sa drept succesor al lui Constantius ca şi o intervenţie a zeului Helios în
viaţa sa, pentru a-i putea fi un slujitor credincios.
După propria mărturie, la vârsta de douăzeci de ani, după ce fusese chiar lector
în cadrul Bisericii, Iulian a îmbrăţişat religia întemeietorilor Romei. Deşi era vorbitor
nativ de limbă latină, viitorul împărat admira limba greacă, probabil datorită filosofiei
neoplatonice şi teurgiei. Libanius, bunul prieten al lui Iulian, credea că interesanta
convertire a nepotului lui Constantin la păgânism s-a făcut în spiritul religiei vechilor
zei, fără să ştie de pasiunea secretă pentru ocultism20. Influenţat de neoplatonism şi
stoicism, încă din adolescenţă Iulian a dus o viaţă ascetică şi frugală, considerând
trupul omenesc un obstacol pentru înălţarea spirituală către zei.
Preţuirea valorilor etice şi ascetismul lui Iulian au ieşit la iveală în campania
militară din Gallia, când trupele au făcut diferenţa între eşecurile lui Constantius şi
succesele nepotului său. Faima dobândită de Iulian în Gallia a ajuns repede la
urechile lui Constantius, care a devenit gelos, cerând ca o parte din legiunile de pe
Rin să fie transferate în Mesopotamia. Trupele loiale lui Iulian s-au revoltat şi l-au
proclamat Augustus, amintind de poziţia asemănătoare a legiunilor lui Constantius
Chlorus, care l-au forţat pe Constantin să ceară aceeaşi recunoaştere. Un alt
eveniment care a influenţat viaţa lui Iulian a fost moartea soţiei sale, sora împăratului
Constantius, după ce pierduse o sarcină, în anul 36021. A fost îngropată la Roma, soţul
său respectând convingerea religioasă creştină a acesteia.
După moartea soţiei, Iulian s-a aflat în pragul războiului civil cu împăratul
Constantius, deşi avea sub comanda sa mult mai puţini soldaţi. Pentru a fi sigur de
victorie, tânărul Augustus a adus sacrificii secrete zeiţei capadociene a războiului
Bellona şi a cerut loialitate din partea trupelor sale22. Sprijinit de soldaţii pe care i-a
impresionat în timpul campaniei din Gallia, Iulian a traversat Italia şi a ajuns până în
Pannonia, dorind să avanseze spre Illyricum şi spre Tracia. Când toţi aşteptau să aibă
loc inevitabila confruntare armată dintre cei doi împăraţi, pe neaşteptate, în 3
noiembrie 361 a sosit vestea că împăratul Constantius a murit la Mopsucrene, în

18
Idem, Helios, 131, translated by W. C. Wright, în col. L.C.L., nr. 13, vol. I: Orations 1-5, The Works of the Emperor
Julian, Cambridge, MA, Harvard University Press, p. 354.
19
Gaston H. Halsberghe, The Cult of Sol Invictus, Leiden, Brill, 1972, p. 39.
20
Libanius, Oratio, 12, 33, în col. L.C.L., nr. 451, Libanius: Selected Orations, vol. 1: Julianic Orations, p. 467.
21
Ammianus Marcellinus, op. cit., 16, 10, 19, în col. L.C.L., nr. 300: Ammianus Marcellinus: Roman History, vol. I,
p. 252.
22
Ibidem, 21, 5, în col. L.C.L., nr. 315: loc. cit., vol. II, p. 81.
Cilicia. Pe patul de moarte, Constantius l-a numit pe Iulian succesorul său, fiind
conştient că este ultima rudă în viaţă a tatălui său.
La scurtă vreme după moartea împăratului, Iulian a ţinut să trimită scrisori către
principalele oraşe din imperiu şi către Senatul roman, prin care justifica atitudinea sa
de rebeliune împotriva lui Constantius. Acesta a avut parte de o înmormântare
creştinească solemnă şi fastuoasă în Constantinopol, la care au participat Iulian,
Iovian, viitorul împărat şi Faustina, a treia soţie a defunctului împărat. Deşi nu mai
era demult un practicant creştin, Iulian a ţinut să participe la înmormântarea lui
Constantius, pentru a nu-şi crea o imagine nefavorabilă în ochii romanilor, deşi el
personal nu avea o părere prea bună despre cel care îi măcelărise familia.
Încă din primele zile de domnie, Iulian s-a bucurat de un avantaj ce putea fi
exploatat în favoarea sa, politica nepopulară din punct de vedere economic şi fiscal a
lui Constantius îi adusese pe romani la exasperare. Tânărul împărat a emis un edict
prin care fixa preţurile maxime în Imperiu, amintind de vechiul edict despre preţuri al
lui Diocleţian. Acest edict, deşi trebuia să îi aducă popularitate, a creat mult
nemulţumiri în special în rândul proprietarilor de pământ din regiunea Siria. Pe lângă
această măsură, Iulian a decis scăderea taxelor şi impozitelor şi a acordat multe
scutiri fiscale, pentru a-şi asigura loialitate şi preţuire.
Din punct de vedere religios, politica lui Constantius a urmat-o pe cea a tatălui
său, în vederea îngrădirii păgânismului. În anul 341, Constantius a emis un decret
prin care îi cerea vicarului din Italia să interzică sacrificiile publice păgâne, deoarece
împăratul considera actul de sacrificiu adus zeilor păgâni drept un act central al
religiei păgâne23. Pentru a mulţumi, totuşi, populaţia păgână, mai numeroasă numeric
decât cea creştină în Apus, Constantius a fost nevoit să emită un alt decret prin care se
angaja ca templele păgâne să fie protejate, iar romanilor de rând le promitea
spectacole cu caracter păgân, pentru distracţie şi amuzament24.
Curând după sosirea sa la Constantinopol, Iulian a ordonat să fie judecaţi
principalii colaboratori ai lui Constantius, mulţi dintre ei fiind executaţi. Se crede că
factorul religios nu a contat în această decizie a noului împărat, judecarea
colaboratorilor lui Constantius fiind un exemplu pentru oricine s-ar fi opus lui Iulian.
Printre cei executaţi s-a numărat şi Artemius, comandantul militar al Egiptului, privit
ca un martir de creştinii arieni. La începutul domniei, Iulian părea înclinat spre o
toleranţă religioasă universală, politica sa părând cea de a nu favoriza nici o religie
dar nici de a persecuta vreuna. Deşi împăratul declarase public că doreşte să fie un
om drept iar dreptatea trebuie să fie restaurată în întreg cuprinsul imperiului,
Ammianus Marcellinus, considerat un prieten al lui Iulian, afirmă că multe hotărâri
23
Codex Theodosianus, 16, 10, 1.
24
Codex Theodosianus, 16, 10, 4.
luate erau arbitrare iar corupţia de pe vremea lui Constantius se păstrase şi după
aceea25. Un inamic al împăratului Iulian, poate cel mai înverşunat, Sfântul Grigorie
din Nazianz, este de aceeaşi părere cu istoricul păgân Ammianus, referindu-se la
inechitatea multora dintre deciziile imperiale26.
La puţin timp după întronizare, Iulian a emis un decret prin care tuturor
episcopilor creştini exilaţi, indiferent că erau ortodocşi sau arieni, li se permitea
întoarcerea în cetăţile de reşedinţă. Măsura luată de împărat, deşi poate părea salutară,
a produs multă tulburare şi confuzie, căci în aproape fiecare cetate importantă existau
ierarhii paralele ortodoxe şi ariene. Deşi împăratul nu s-a arătat împotriva revenirii
episcopilor din exil, dorinţa sa secretă era ca religia păgână să fie restaurată şi
favorizată din nou. Intenţia lui Iulian de a renaşte păgânismul implica restaurarea
templelor păgâne, datorită faptului că multe fuseseră distruse sau lăsate în paragină.
Acolo unde creştinii au fost implicaţi în vandalizarea şi distrugerea unor temple
păgâne, aceştia au fost puşi să plătească despăgubiri, necesare pentru refacerea
templelor. Libanius dă exemplul unui om simplu care folosise materiale din
distrugerea unui templu păgân pentru a-şi construi propria casă. Omul respectiv a fost
nevoit să îşi dărâme casa şi să înapoieze materialele templului păgân.
Iulian nu s-a preocupat doar de distrugerea templelor, ci şi de a bisericilor
dărâmate în cursul disputelor dintre diferitele facţiuni rivale. Episcopul Eleusius din
Cyzic a fost nevoit să reconstruiască în doar două luni o biserică a novaţienilor
distrusă în timpul predecesorului său27. Sozomen relatează că Biserica nu a mai primit
nici un ban din tezaurul imperial şi nu a mai beneficiat de oa parte din colectarea
impozitelor şi taxelor, precum în timpul lui Constantin 28. Iulian a mers până acolo
încât a scos din armata romană însemnul labarum, datorită monogramei Chi-Ro, XP,
considerată a fi prescurtarea numelui lui Hristos, după cum afirmă Sfântul Grigorie
din Nazianz29.
Reacţiile creştinilor şi ale clericilor faţă de purtarea pro-păgână a împăratului nu
a fost una prietenoasă. După mărturia lui Teodoret din Cyr, câţiva soldaţi şi ofiţeri
creştini din armata romană au preferat să moară pentru Hristos, decât să participe la
riturile păgâne, reinstaurate în rândurile legiunilor romane30. Sfântul Ioan Hrisostom
îşi aduce aminte cu drag de doi soldaţi martiri din acea perioadă, Juventinus şi
Maximinus şi îi comemorează31. Se pare că încercarea împăratului de a restaura
25
Ammianus Marcellinus, op. cit., 22, 9, 12, în col. L.C.L., nr. 315: loc. cit., vol. II, p. 109.
26
Sfântul Grigorie din Nazianz, Oratio 5, 20, P. G. 35, 688.
27
Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, 3, II, 3, P. G. 67, 381.
28
Sozomen, Istoria bisericească, 5, 5, 2, P. G. 67, 1228.
29
Sfântul Grigorie din Nazianz, Oratio 4, 66, P. G. 35, 588.
30
Teodoret, Episcopul Cirului, Istoria bisericească, III, 15, trad. de Pr. prof. Vasile Sibiescu, în „Scrieri”. Partea a
doua, col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 44, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1995, p. 143.
31
Sfântul Ioan Hrisostom, Omilie la Sfinţii Juventinus şi Maximinus, P.G. 50, 571.
religia păgână nu a fost întâmpinată cu zâmbetul pe buze şi cu entuziasm în toate
provinciile romane. Libanius îşi aminteşte că uneori soldaţii romani erau mituiţi
pentru a participa la sacrificii păgâne32. Împăratul însuşi se plângea, într-o lucrare
adresată cetăţenilor din Antiohia, că zeloţii creştini au distrus multe altare şi temple
păgâne proaspăt restaurate33. În regiuni creştine precum Frigia, noile imagini şi statui
ale zeilor au fost distruse de creştini, după mărturia istoricului creştin Socrate 34. Un
conflict interesant s-a petrecut în Antiohia, unde episcopului Euzoius i s-a cerut să
mute moaştele Sfântului Martir Vavila din Daphne, deoarece oracolul zeului Apollo
era tăcut de ceva vreme, nu se mai profeţea acolo deloc35. Comunitatea creştină din
Antiohia, importantă şi numeroasă, a organizat o procesiune cu moaşte, cântând şi
rugându-se împotriva demonilor păgânilor36.
Hărţuirea slujitorilor Bisericii a început într-un mod ironic, dar apoi Biserica a
suferit o persecuţie tacită din partea lui Iulian. În armată creştinii nu mai erau
promovaţi, deşi ofiţerii capabili şi conducătorii de legiuni creştini nu fuseseră
înlăturaţi. Nici un creştin nu a mai fost numit guvernator, deşi guvernatorii creştini nu
au fost schimbaţi, pentru motivul că aceştia nu erau de acord cu folosirea torturii şi cu
pronunţarea pedepselor capitale. În iunie 362, împăratul a emis un edict prin care
poruncea ca dascălii care predau textele clasice greceşti şi latine să aibă aceeaşi
religie cu autorii păgâni studiaţi37. Chiar dacă nu era stipulat acest lucru în textul
edictului, măsura luată a îndepărtat pe dascălii creştini din şcolile de stat. După un an
de tatonări, ura împăratului împotriva religiei creştine a ieşit la iveală. Drept protest
împotriva acţiunilor lui Iulian faţă de creştinism, conducătorul Şcolii filosofice din
Atena, cunoscutul sofist şi retor Prohaeresius şi-a dat demisia, datorită simpatiei faţă
de creştini. Un alt cunoscut autor care a protestat împotriva politicii imperiale faţă de
creştinism a fost Marius Victorinus, care trăia la Roma. Un alt rezultat al acestui edict
a fost îngrădirea dreptului la studiu al copiilor creştinilor, căci părinţii creştini nu îşi
mai trimiteau copiii la şcoală, dacă profesorii erau toţi păgâni. Cu această politică a
împăratului, un istoric păgân dar echilibrat, precum Ammianus, nu a fost de acord 38.
Sfântul Grigorie din Nazianz consideră această măsură a lui Iulian un act barbar,
nedemn de un împărat roman39.

32
Libanius, Oratio 18, 168, în col. Bibliotheca Scriptorum Graecorum et Romanorum, vol. Libanius Opera, editit
Robert Foerster, vol. II: Orationes, Leipzig, B. G. Teubner, 1904.
33
Împăratul Iulian, Misopogon, 361, translated by W. C. Wright, în col. L.C.L., nr. 29, vol. II: The Works of the
Emperor Julian, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1969, p. 484.
34
Socrate Scolasticul, op. cit., 3, 15, P. G. 67, 417.
35
Ammianus Marcellinus, op. cit., 22, 12, 8, în col. L.C.L., nr. 315: loc. cit., vol. II, p. 115.
36
Libanius, Oratio 60, 5.
37
Codex Theodosianus, 13, 3, 5.
38
Ammianus Marcelllinus, op. cit., 22, 10, 7, în col. L.C.L., nr. 315: loc. cit., vol. II, p. 111.
39
Sfântul Grigorie din Nazianz, Oratio, 4, 5-6, P. G. 35, 536-537.
 Politica religioasă a împăratului şi-a găsit aliatul cel mai de nădejde în persoana
respectatului retor şi filosof păgân antiohian Libanius. În acelaşi timp, Libanius
întreţinea relaţii amicale cu mulţi creştini din Antiohia, fiind dascăl al lui Ioan,
viitorul arhiepiscop al Constantinopolului. Creştinii numărau aproape o cincime
dintre ucenicii lui Libanius, iar renumitul dascăl nu îşi permitea să facă o şcoală
păgână fanatică, doar din dorinţa de a plăcea împăratului. Pe lângă Libanius, un alt
sprijin important pentru politica păgână a lui Iulian a venit din partea lui Sallustius,
prefect pretorian al Galliei între anii 361-363. Deşi era prietenul lui Iulian, l-a
avertizat pe împărat să nu întreprindă campania fatală din Persia 40.
Politica religioasă anticreştină a lui Iulian a culminat cu scrierea lucrării
Împotriva galileenilor, în iarna anului 362-363, când împăratul pregătea campania
militară împotriva perşilor. Creştinii s-au simiţit trădaţi, când Iulian a expus public
ataşamentul său faţă de păgânism, renunţând la creştinismul din copilărie. Împăratul
păgân s-a simţit dator să explice motivele convertirii sale la creştinism, dar această
lucrare este mai mult decât o justificare, este o polemică ironică împotriva
creştinismului. Sfântul Grigorie din Nazianz aminteşte de un edict al lui Iulian prin
care porunceşte tuturor ca membrii religiei creştine să fie numiţi galileeni 41. Împăratul
convertit la păgânism a scris această lucrare polemică în trei cărţi, din păcate scrierea
nu a supravieţuit până astăzi, deşi ea s-a păstrat în întregime până în perioada Evului
Mediu timpuriu. Nu este locul să analizăm aici o lucrare de o asemenea importanţă
pentru creştinism şi păgânism deopotrivă. Fragmente din Împotriva galileenilor se
păstrează datorită lucrărilor polemice îndreptate împotriva lui Iulian de scriitorii
creştini Teodor din Mopsuestia şi Sfântul Chiril al Alexandriei42.
Încercarea lui Iulian de a restaura şi revigora păgânismul datorează mult
Bisericii creştine. Este cert că împăratul s-a inspirat mult din organizarea
administrativă a Bisericii, deşi ura creştinismul. Iulian a văzut cât de mult înseamnă
personalitatea unui episcop adevărat pentru comunităţile creştine, astfel încât a numit
mari preoţi în cetăţile mai importante, care aveau menirea de a supraveghea preoţii
mai mici, deşi o asemenea uzanţă era contrară celei clasice păgâne, căci în Roma
republicană preoţia păgâni se obţinea prin tragere la sorţi. Împăratul păgân dorea ca
religia păgână să se apropie de oameni şi să-i ajute, aşa cum se întâmpla în
creştinism. Iulian admira în secret viaţa morală a clericilor creştini şi le-a cerut şi
preoţilor păgâni să încerce să fie adevărate modele pentru păgâni şi să se abţină în a fi
văzuţi în locuri compromiţătoare. Mulţi mari preoţi păgâni numiţi pentru o provincie
40
Ammianus Marcellinus, op. cit., 23, 5, 4, în col. L.C.L., nr. 315: loc. cit., vol. II, p. 125.
41
Sfântul Grigorie din Nazianz, Oratio, 4, 7, P. G. 35, 537.
42
O colecţie cuprinzând fragmente disparate a fost publicată de K. J. Neumann (Leipzig, 1880). Aceasta a fost
reprodusă în al treilea volum din operele împăratului Iulian în colecţia Loeb Classical Library de W. C. Wright.
Aceste ediţii sunt depăşite în calitate de cea a lui E. Masaracchia (Roma, 1990).
s-au străduit să-i facă pe plac împăratului, reuşind să restaureze multe temple şi să se
poarte ostil cu păgânii. Alţi mari preoţi păgâni au dat dovadă de moderaţie, au păstrat
relaţii bune cu preoţii creştini, conştienţi fiind că numai o coexistenţă paşnică putea fi
benefică ambelor religii.
Din partea creştină au existat şi clerici care i-au făcut pe plac împăratului, ceea
ce pune sub semnul întrebării calitatea convertirilor la creştinism după anul 313 şi
sinceritatea unor astfel de oameni, care erau mai degrabă sincretici decât credincioşi
creştini. Unul dintre exemplele cel mai elocvente este cel al episcopului Pegasius din
Troia, care l-a însoţit pe împărat în vizita acestuia prin cetate, fiindu-i ghid. Pegasius
i-a arătat toate templele păgâne şi ruinele acestora, multe dintre altarele păgâne fiind
restaurate prin grija episcopului creştin43. Ceea ce l-a impresionat pe împărat a fost că
Pegasius nu şi-a făcut semnul Crucii atunci când intra în temple păgâne, aşa cum
făceau de obicei creştinii când se apropiau de templele păgâne, după mărturia lui
Teodoret din Cyr. Împăratul Iulian a văzut chiar o statuie a lui Hector în bună stare iar
Pegasius i-a explicat că nu există nimic rău în a venera un martir şi un erou antic
pentru un creştin. Mai târziu, Iulian a descoperit că episcopul Pegasius din Troia era
sincretist, îl venera pe zeul-Soare Helios.
Episcopul Pegasius nu era singurul din acea vreme care credea că religia creştină
poate coexista paşnic cu religia păgână, formând un fel de sincretism religios.
Inclusiv autori păgâni culţi s-au numărat printre avocaţii acestei idei, mai ales
Ammianus Marcellinus. În scrierea sa istorică, Ammianus vorbeşte în termeni
favorabili atât despre neoplatonismul în forme păgâne cât şi de creştinismul simplu,
văzut mai ales prin prisma vieţii curate a clericilor de la ţară. Prietenul lui Iulian, care
l-a însoţit până în momentul morţii sale în Persia, îl admira pentru eroismul şi pentru
calităţile sale dar era conştient şi de multele defecte ale împăratului, printre ele fiind
superstiţia, divinaţia în exces, abundenţa de sacrificii animalice şi pasiunea pentru
ocultism şi magie. Datorită prea multelor sacrificii de animale, mai ales de vite, exista
temerea că şeptelul din imperiu putea fi pus în pericol, datorită faptului că se
sacrificau zilnic mii de animale. Actele de sacrificii ritualice păgâne erau extrem de
costisitoare.
Dată fiind înclinaţia împăratului spre divinaţie şi ocultism, la puţin timp după
înscăunarea lui au început să roiască în preajma Curţii imperiale tot felul de
prezicători, astrologi şi ghicitori, care citeau viitorul prin tot felul de practici 44. Deşi
era un păgân practicant, Ammianus vedea că Iulian percepea religia într-un mod
superstiţios şi ocult, încrezându-se prea mult în ghicirea viitorului şi în alte semne

43
Împăratul Iulian, Epistola 79, în col. L.C.L., nr. 157, vol. III: The Works of the Emperor Julian, p. 262.
44
Ammianus Marcellinus, op. cit., 22, 12, 6-7, în col. L.C.L., nr. 315: loc. cit., vol. I, p. 115.
aşteptate de la zei, prin intermediul actelor de cult sacrificiale 45. Prieten apropiat al
împăratului, Ammianus era de părere că zeii au dorit ca Iulian să nu cucerească
Persia, nici un om nu poate să treacă dincolo de ceea ce zeii au hotărât pentru el46.
Campania din Persia i-a fost fatală împăratului păgân, ce dorea să îl urmeze pe
Alexandru cel Mare în glorie şi în cuceriri. Iulian dorea să îi învingă pe perşi, pentru
a demonstra lumii că acolo unde a eşuat Constantius el va triumfa, cu ajutorul zeilor.
Înainte de a pregăti din punct de vedere militar campania din Persia, sfătuitorii
apropiaţi ai împăratului, comandanţii militari şi senatorii l-au sfătuit să nu rişte o
confruntare cu puternicul Imperiu Persan, inamic vechi al statului roman. Până şi
ghicitorii şi astrologii de la curtea imperială au fost de părere că această campanie nu
trebuie începută, datorită faptului că toate semnele date prin divinaţie erau negative.
Iulian nu a ascultat nici unul dintre aceste sfaturi şi a decis să întreprindă co campanie
militară fulgerătoare, pentru a-i surprinde pe perşi.
În martie 363, împăratul a pornit din Antiohia spre Mesopotamia în fruntea unei
armate sprijinită de trupe auxiliare arabe din Siria, conducând 80.000 de soldaţi 47. A
obţinut o victorie importantă în faţa armatei persane în faţa cetăţii Ctesiphon, dar un
consiliu de război a hotărât să se retragă înapoi în Capadocia, prin nordul
Mesopotamiei. Aflat în retragere, Iulian a reacţionat fără echilibru, conducând câteva
sute de cavalerişti împotriva unui corp de armată persan mai numeros, în bătălia de la
Samarra, lângă Maranga. A uitat să îşi pună armura şi în toiul confruntării a fost rănit
în ficat de o suliţă aruncată de la mică distanţă. A fost dus repede de pe câmpul de
luptă şi a sângerat toată ziua în tabăra armatei romane, dar rana nu s-a arăta a fi
mortală. Împăratul care a sângerat abundent a fost tratat imediat de doctorul său
personal, Oribasios din Pergam, care a făcut tot ce îi stătea în putinţă pentru a-i salva
viaţa. A treia zi după bătălie, în timpul nopţii, după o hemoragie masivă, Iulian a
murit şi a fost înmormântat, după dorinţa sa, lângă cetatea Tars, deşi mai târziu
rămăşiţele sale au fost duse la Constantinopol.
Sfârşitul împăratului a fost şi este controversat. Ammianus Marcellinus a fost
singurul istoric martor ocular al morţii împăratului Iulian. Libanius a fost de părere că
suliţa care l-a nimerit provenea din rândul trupelor auxiliare arabe folosite de perşi în
timpul războiului cu romanii48. Relatările creştine asupra morţii împăratului sunt
târzii, ele provin din secolul al V-lea. Sozomen este de părere că Iulian a fost lovit de
mânia divină, drept răspuns la multele rugăciuni ale creştinilor49. Istoricul creştin
Teodoret din Cyr este primul care afirmă că Iulian ar fi luat sânge în pumn, l-ar fi
45
Ibidem, 25, 4, 27, în col. L.C.L., nr. 315: loc. cit., p. 201.
46
Ibidem, 25, 4, 26, în col. L.C.L., nr. 315: loc. cit., p. 199.
47
Glen W. Bowersock, Julian the Apostate, Cambridge, MA, Harvard University Press, 1997, p. 108.
48
D. S. Potter, op. cit., p. 518.
49
Sozomen, op. cit., 6, 2, P. G. 67, 1293.
aruncat spre cer şi ar fi strigat celebrele cuvinte „Vicisti, Galilaee! Ai învins,
Galileene!”50. Păgânii, care formau încă majoritatea populaţiei în Imperiul Roman, s-
au întristat aflând de moartea lui Iulian şi i-au pus statuile în temple, aducându-i
rugăciuni. Libanius, marele admirator al lui Iulian, este de părere că Iulian a răspuns
în multe cazuri rugăciunilor către el, acest lucru demonstrând că împăratul s-a înălţat
la cer51. Creştinii au sărbătorit moartea împăratului, dansând pe străzi şi
manifestându-şi public bucuria, în multe cetăţi s-au încăierat chiar cu păgânii, care îl
jeleau pe Iulian.
Deşi a domnit doar trei ani calendaristici, Iulian a făcut multe lucruri prin care a
rămas în posteritate. Chiar dacă politica sa religioasă de restaurare a păgânismului a
eşuat, după moartea sa păgânii l-au privit cu un mare respect, iar creştinii cu ură şi cu
resentimente, începând să îl numească, din secolul al VI-lea, „Iulian Apostatul”.
Împăratul Iulian a rămas în istorie şi a supravieţuit prin scrierile sale, prin scrisorile
numeroase, prin discursurile sale, prin scrierile Misopogon şi Împotriva galileenilor.
Scrierile împăratului denotă un spirit rafinat şi cult, iar discursurile sale sunt
adevărate modele de retorică, fiind citite şi admirate secole după moartea sa.
Împăratul Iulian a rămas în istorie şi drept contemporan, coleg de studii, chiar dacă
pentru puţin timp, cu Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie din Nazianz, care au trăit în
tinereţe sub scurta sa domnie. Dintre colegii săi de studii, Sfântul Grigorie i-a fost cel
mai înverşunat adversar după moarte, scriind lucrarea Contra Julianum imperatorem,
în care îl critică dur pe împărat pentru faptul de a fi abandonat religia creştină în
favoarea păgânismului şi pentru persecuţia creştinismului pentru a favoriza religia
păgână. Iulian a fost ultimul împărat care s-a declarat oficial păgân şi care a încercat
să restaureze religia păgână. După el a fost ales împărat bătrânul Iovian, de către
ofiţerii superiori aflaţi în campania militară din Persia. Cu domnia lui Iulian se
încheie un capitol în istoria Imperiului Roman, iar vechea religie pierde teren
iremediabil în favoarea celor pe care Iulian îi numea în derâdere „galileeni”.

50
Teodoret, Episcopul Cirului, op. cit., 3, 25, în loc. cit., p. 152.
51
Libanius, Oratio 15, 36, în col. Bibliotheca Scriptorum Graecorum et Romanorum, vol. Libanius Opera, editit
Robert Foerster, vol. II: Orationes, Leipzig, B. G. Teubner, 1904.