1.3. Compoziţiile stilizate decorative, aplicarea limbajului plastic în procesul de creaţie.

Arta decorativa se deosebeste de pictura prin modul de organizare a compozitiei si prin felul in
care sint folosite elementele de limbaj si mijloacele de expresie. Exista insa si unele asemanari. Spre
exemplu si in artele decorative actioneaza cele doua legi de baza ale compozitiei: unitatea in varietate
si varietatea in unitate cu multe din mijloacele de expresie specifice (ritmul, contrastul, armonia
formelor si culorilor, echilibrul dintre spatiu plin si spatiul gol, suprapunerea, juxtapunerea, simetria,
asimetria). In artele decorative culorile pot fi amestecate fizic intre ele in scopul obtinerii diferitelor
nuante, tonuri si armonii cromatice, ca si in arta picturii.

Arta decorativa este menita sa decoreze unele spatii ori obiecte, care pot fi plane sau
volumetrice. In pictura culoarea este folosita pentru a reda volumul si adincimea, spatialitatea,
impresia de aproape – departe. Pentru aceasta se folosesc tehnici cum ar fi modelarea, modularea,
divizarea tentei si altele. In arta decorativa intreaga suprafata este plata fara efecte de spatialitate. De
aceea si culoarea este asezata in tente plate, uniforme ca ton si nuanta. Petele de culoare ce determina
anumite forme, chiar daca sint inchise sau deschise, sint asezate pe suprafata compozitiei intr-o
ritmicitate echilibrata. Prin aceasta modalitate se obtine efectul de plan, bidimensional (lungime –
latime), adincimea lipseste.

Principiile artei decorative sint multiple. In clasa cu profil se studiaza doar repetitia alternanta si
simetria. Pentru a crea compozitii decorative folosind aceste principii este necesar ca mai intii sa se
obtina motivul decorativ. Aceasta se realizeaza prin metoda stilizarii.

Stilizarea incepe cu studiul dupa natura a motivului dorit. Elementul ales trebuie observat si
analizat cu atentie, pentru a descoperi ce este caracteristic in forma respectiva. Ce nu este semnificativ
se elimina; nu se retin decit trasaturi esentiale specifice modelului. Pentru a stiliza este nevoie si de
imaginatie si de fantezie. Mai intii se observa in ce forma geometrica s-ar putea inscrie modelul. Se
traseaza axele si liniile generale de contur iar faza urmatoare este stilizarea adica desenarea
simplificata si expresiva a elementului.

Motivul unic este o compozitie de sine statatoare, poate avea o forma geometrica sau o forma
oarecare.

Bordura este o compozitie decorativa organizata pe o fisie ce se desfasoara intr-un singur sens
(pe lungime). Este folosita pentru delimitarea unor motive centrale dintr-o compozitie mai ampla
(covor, pictura bisericeasca).

Friza este tot o bordutra dar este folosita in arhitectura ca element figural. Are continut narativ,
cuprinzind personaje.

Banda este o fisie ingusta care poate insoti bordura pentru a o pune in evidenta. Se foloseste
mult in domeniul confectiilor.
 Repetitia si alternanta sint doua principii importante ale artei decorative. Ele pot fi aplicate in
ornamentarea bordurii, a benzii si a jocului de fond. Repetitia inseamna reluarea aceluiasi motiv
decorativ in aceeasi pozitie si culoare pe toata dimensiunea compozitiei. Alternanta presupune
folosirea aceluiasi motiv decorativ, dar repetat in pozitii si culori alternative.

Chenarul este tot o bordura care inchide o anumita suprafata (compozitie decorativa sau alta
imagine).

Jocul de fond este tipul de compozitie decorativa care nu este limitata in nici un fel. Poate
contine un motiv sau mai multe.

Simetria reprezinta ordine, regularitate si armonie in organizarea unei imagini, a unei suprafete,
a unei compozitii. Ea poate fi fata de un ax ori fata de un punct central. Simetria este un mod de
organizare a partilor unei figuri astfel incit formele ce exista de o parte a axului sa se afle in chip identic
si de cealalta pare a axului. Este o concordanata deplina intre cele doua jumatati despartite de un ax
median.

Colajul este practicat frecvent in scoala deoarece procedeul solicita imaginatie, creativitate,
indeminare practica, fantezie si mai ales exista satisfactia rezultatului final.

În procesul activităţii plastice în domeniul artei decorative, pe lângă formarea competenţelor şi

abilităţilor artistice, urmărim ca obiectiv de bază sensibilizarea plastică şi dezvoltarea creativităţii
artistice la şcolari. Studiul elaborării structurilor spatial-volumetrice este o etapă iniţială în procesul
dezvoltării creativităţii la şcolari în cadrul arte decorativă, în cadrul învăţămîntului cu profil de arte. În
realizarea unei compoziţii plastice personalitatea creatorului (elevul) are nevoie de o serie de mijloace de
expresie: mijloace material (în cazul artei decorative pot fi de origine textilă sau netextilă, ca urmare a
sintezei genurilor de artă), mijloace plastic (ca elemente principale ale limbajului plastic: punctul, linia,
pata, culoarea, forma, structura, factura, relieful, volumul, spaţiul) şi mijloace artistice exprimate în
legităţi şi principii(de orchestrare a limbajului plastic: contrastul de culoare, de ton, de formă, de
cantitate, ritmul, proporţionarea, echilibrul, dinamica şi statica, integritatea, tectonica şi arhitectonica).
Aceste legităţi ale naturii sunt reflectate de conţinutul teoretic al compunerii şi servesc drept început de
organizare a structurii spaţiului compoziţional tridimensional. Elaborarea compoziţiilor spaţial-
volumetrice, în cadrul orelor de artă decorativă, denumeşte totalitatea de compoziţii care au ca mijloc
plastic de expresie volumul şi spaţiul tridimensional, indiferent de mijloacele materiale utilizate (clasice
sau moderne) sau de aplicarea paralelă a altor mijloace plastice şi artistice specifice artei bidimensionale
şi se bazează pe metoda structurării compoziţionale a complexului. Complexul este un fenomen
natural aplicat în arta plastic şi decorativă volumetrică şi spaţial-volumetrică, ce subordonează totalitatea
mijloacelor plastice, elevîndu-le de la plan spre volum. Scopul metodicii proiectării complexului
este hotărîrea în sistemă tectonică a compoziţiei, adică organizarea aspectului ei în spaţiu.Începerea
studierii mijloacelor plastice ale structurilor volumetrice şi spaţial-volumetrice se axează pe proiectarea
frontală tradiţională a proiecţiilor obiectului tridimensional, bazată pe aplicarea legităţilor artistice
realiste şi mijloacelor abstracte de compunere, în acest context operarea liberă cu mijloacele grafice
"dezvoltă imaginaţia spaţială şi structurală” [4,p.l5].În compoziţia decoratică spaţial-volumetrică se
pronunţă cu precădere mijloacele plastice, precum structura frontală,structura reliefată, forma (în
aspectul ei tridimensional), spaţiul (în diverse ipostaze) în conceperea ei de la ideie pînă la realizarea
propriu-zisă în material textil nu ne putem dezice de elementele limbajului plastic, care sunt mijloacele
plastice. Datorită specificului etapelor de realizare a unei compoziţii spaţial-volumetrice, care presupun
atît compunerea în plan cît şi în spaţiu, apare necesitatea de a precăuta metamorfozele de aplicare în arta
spaţial-volumetrică fiecărui mijloc plastic în particular.Elementele limbajului plastic studiate şi aplicate
în procesul de creaţie a personalităţilor creatoare a elevilor sunt: punctul, linia, forma. Punctul,ca
element vizual în limbajul plastic, apare în mod frecvent în toate culturile începînd cu protoistoria" în
calitate de decor ritmic sau mijloc plastic de expresie desenat (grafică,proiecte
grafice), pictat (puantilism, abstracţionism, avangarda sec. al XX-lea, etc), zigrafiat (grafică, sculptură,
ceramică etc), reliefat (sculptură, ceramică, giuvaiergie, textile, în compoziţiile în tehnică mixtă ale artei
contemporane) [1, p. 43].Din afirmaţia a multor artişti punctul este forma şi mijlocul plastic cel mai
elementar, dar nu şi cel mai simplu. În corelaţia acestuia cu suportul pe care este aplicat, cu spatial
cîmpului vizual, punctul crează expresii tensionale dinamice mişcătoare, adesea instabile şi vibrante.
Punctul, în funcţie de mărime, în coraport cu dimensiunea suportului, a cîmpului imaginii, poate
predomina depăşind esenţa de punct, acaparînd expresiile cercului, a petei, a întregului spectru metaforic
al lumii, al universului [Idem, p. 42].Punctul reprezintă un modul de dimensiuni mici prin care pote fi
obţinut efectul optic de linie şi formă, tonalitate sau factură. Constituent al facturii de structură reliefată,
punctul poate fi considerat mijloc plastic, aplicat în arta volumetrică. În procesul elaborării compoziţiilor
spaţial-volumetrice punctul se manifestă ca mijloc plastic bidimensional în stadiu, ca reprezentare sau
proiecţie plană fie a unei forme volumetrice de proporţii respective, fie ca activizare plastică
bidimensională a unei suprafeţe constituante a unei forme de proporţii mai mari. Utilizarea în proiectare
a punctelor de diferite dimensiuni, în conformitate cu legităţile dinamicii cinetice şi aspirative, crează
senzaţii spaţiale pronunţate care pot fi transformate în spaţiu real în procesul realizării unei compoziţii
tridimensionale. Plastic, punctul preia configuraţiile formelor geometrice de bază, evoluînd de la forme
plane simple precum cercul, pătratul, triungiul, dreptunghiul ş.a. spre sferă, cub, prismă, piramidă,
paralelipiped etc., dar şi implicit spre combinarea diferitor aspecte ale transformării plastice a
formelor.Liniareprezintă traiectoria imaginară a unui sau mai multor puncte în mişcare. Are o
importanţă plastică majoră graţie expresiei plastice pe care o generează [1, p. 58]. După caracterul lor
sunt de mai multe tipuri: frânte, curbe, întrepupte sau continue, verticale, orizontale, oblice etc. Linia,
într-un format frontal, poate crea "expresii spaţiale de diversă sonoritate şiorientare" şi respectiv posedă
energia capabilă să motorizeze evoluţia actului de creaţie de la planul frontal spre volum şi spaţiu.În
procesul elaborării formelor volumetrice linia serveşte" ca delimitare a hotarului formei, structurare
ritmică a acesteia" [Idem, p. 59] avînd în vedere că se operează cu forme volumetrice în cazul formei
volumetrice singulare şi cu forme spaţial-volumetrice în cazul complexului (din mai multe forme).
Liniile de diferite grosimi şi diferite densităţi, înprocesul de "îndeplinire" a câmpului imaginii, crează
sensibilitatea discursului spaţial.În unele compoziţii linia prevalează, îndeplinind funcţia de evidenţiere a
structurii morfologice a obiectului, a conturului structurilor spatial-volumetrice proiectate. Pata ca
element plastic nu poate fi detaşată de formă; de aceea în cazul unei compoziţii spatial-volumetrice
pata bidimensională din proiect adesea se tansformă într-o formă volumetrică cu aceeaşi caracteristică
cromatică şi tonală sau se manifestă încalitate le activizator (de rînd cu punctul, linia sau de sine stătător)
al suprafeţelor formelor corpurilor/obiectelor spaţiale.Formele, cu care se operează în arta
bidimensională, sunt o reprezentare realistă sau abstractă a lumii formelor volumetrice ce ne înconjoară.
Forma, la rîndul său, este una din caracteristicile punctului, liniei, fîşiei, petei. Forma, aşadar, deja
semnifică o evoluţie de la plan spre spaţiu, deoarece " în procesul de zămislire a imaginii artistul
utilizează vast posibilităţile e expresie a liniei ca terminaţie a formei, a umbrei şi luminii (tonului) ca
mijloace artistice de exprimare plastică a volumului. Toate acestea sunt mijloace artistice utilizate
vast în arta reprezentativă unde forma este chemată să "creeze" iluzia realului". Cel mai impresionant
mijloc de accentuare vizuală a caracterului formei este silueta care capătă a treia dimensiune..Noţiunea
de formă, în aspect bidimensional, poate fi configuraţie a petei, liniei, cu sens de siluetă, dar şi
oreprezentare de ctorie spaţială parcursă de aceste elemente.Formeleutilizate într-o compoziţie se
supun unor metamorfoze de legătură ce contribuie la schimbarea înfăţişării acestora, schimbare dictată
de logica tensiunilor energetice de comunicare ce apare nemijlocit înprocesul de racordare între ele şi
spaţiul plastic. În cazul compoziţiilor volumetrice şi spaţial-volumetrice această racordare se realizează
concomitent în toate planele de proiecţie. Forma, de asemenea, posedă o energie tensională: "Atragem
atenţia asupra proprietăţilor tensionale ale diferitor compartimente ale cîmpului imaginii, a promovării
formei în diverse compartimente ale planului reprezentării" [l, p. 12,16] Spre deosebire de formele
bidimensionale, percepţia formelor volumetrice este mult mai complexă şi necesită o clasificare în
conformitate cu sistemele ştiinţifice. Unii autori [5, p.70] clasifică formele volumetrice după geometria
lor în: poliedrice; curbiliniare delimitate de suprafeţe curbe; mixte.Alt criteriu de clasificare poate fi
structura lor. Astfel avem forme închise şi deschise:uniforme –neuniforme;combinate;schimbătoare –
neschimbătoare;integre –neintegre;simple (un singur bloc) –compuse (mai multe blocuri);combinatorice
(modulare). În general, crearea formelor noi este una din scopurile care se propun pentru dezvoltarea
personalităţi creative în cadrul procesului de creaţie. Acesta se consideră un proces euristic de
proiectare, care cere posedarea următoarelor caracteristici din partea subiectului: proceduri euristice de
gîndire, capabilitatea de a analiza, a înainta ipoteze, a opera cu idei ne concretizatelegături complexe
între căutarea intuitivă şi gîndirea distructivă, importante pentru apariţia ideii de creaţie şi concepţiei.
A doua etapă în procesul elaborării determină apariţia volumuluica mijloc plastic de expresie, aplicat
ulterior tuturor mijloacelor plastice ale compoziţiei plane. Aceste etape conturează clar caracterul
obiectual pe care îl capătă forma în cazul compoziţiilor volumetrice şi spaţial-volumetrice. Noţiunea de
obiect (ca sinonim al înţelesului volumetric al formei) se supune relaţiei obiect = conţinut + formă.
Forma devine a doua jumătate de conţinut a oricărui obiect, prioiectare „exterioară", percepere vizuală a
proiectării conţinutului obiectelor spaţial -volumetrice, component activ al oricărui obiect şi include
două componente organic legate între ele: forma interioară (structura); organizarea material-spaţială;
forma activizarea plastică; silueta; organizarea vizual-estetică.„Pentru determinarea acestor componente
esenţiale ale formei în arhitectură şi design deseori se întrebuinţează termenul de „structură spaţial
volumetrică'"', (preluat în prezent în mai multe domenii ale compoziţiei plastice), prin care clar se
subliniază rolul principalelorelemente materiale şi compoziţionale : volumul (plinul) şi spaţiul (golul)
[5, p. 12]. Acest termen presupune precăutarea componentelor sale constituante: structură, volum şi
spaţiu. Noţiunea de compoziţie spaţial-volumetrică, deşi mult mai complexă, se contopeşte cu cea de
structură spaţial-volumetrică, care, conform dicţionarului explicativ (Bucureşti, 1996), se defineşte ca
„mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp, a unui sistem; mod de asociere a componenţilor
unui corp sau a unui întreg organizat, caracterizat prin forma şi dimensiunile fiecărui element
component, cum şi prin aranjarea lor unul faţă de celălalt".Structura, ca unul din mijloacele plastice
de bază, se aplică începînd de la formele plate, frontale cît şi în cadrul formelor volumetrice şi spaţial
-volumetrice, avîndu-se în vedere complexitatea ei logică, de construcţie şi tehnologică avansată. La
baza organizării structurii compoziţionale se află principiul transformării etapelor de acţiune şi nivelelor
structurale de dezvoltarea modelului.„Structura determină construirea internă şi volumul oricărei forme,
şi, prin urmare, condiţionează plastica interioară şi parţial-exterioară a compoziţiei" [3, p. 35]. "În cadrul
artelor plastice termenului de structură i-ar fi binevenită şi asocierea semantică a termenului de osatură,
care în tehnică are sens de "schelet de rezistenţă al unei maşini" etc. Imaginea plastică posedă un
asemenea "schelet de rezistenţă", care în unele opere este mai evidenţiat, în altele este ascuns privirii,dar
anume această "osatură" asigură "existenţa" imaginii ca sistem unitar la nivelul de constituire sistematică
formală." [1, p. 36]