Sunteți pe pagina 1din 5

Cartea lui C.

Stere a avut parte de elogiile şi contestările, reinterpretările şi reconsiderările celor


mai distinşi critici ai epocii. Oricum, în anii 1990, interesul deosebit pentru acest roman se explică atât
prin motive extraliterare, cât şi prin cele de natură să elucideze esenţa adevărată a unui roman, în linii
mari, fără precedent în literatura română, cu largi şi multiple relaţii intertextuale. O ipoteză, pe cât de
temerară, pe atât de hazardată, dar şi interesantă, în anumite momente chiar productivă, emite Corin
Braga, care, evaluându-l din perspectiva evoluţiei fenomenului literar, consideră că În preajma revoluţiei
prefigurează întrucâtva paradigma romanului postmodern.

Criticii aduc o mărturisire a lui Constantin Stere la 150 de ani dela naştere: „Acest roman nu
este o autobiografie şi nici măcar biografia unui alter ego. Vania Răutu nu sunt eu, iar viaţa lui intimă nu
are nimic în comun cu a mea. Este adevărat că am utilizat amintirile mele, cum ar face orice scriitor. Dar
experienţele mele personale au fost selecţionate, condensate, grupate şi stilizate în jurul personajului
principal numai în scop de a da o icoană a realităţii şi fără nici un alt raport cu persoana mea... Totul e
ficţiune şi totul e realitate. Invenţia artistului este şi ea în strânsă legătură cu experienţa artistului. Ficţiune
pură nu cred să existe. Totdeauna ficţiunea îşi are rădăcini în realitate şi porneşte de la datele reale,
amplificându-le şi depăşindu-le... Iar între acţiunea personajului şi epoca şi mediul înfăţişat va exista
totdeauna o relaţie de reciprocă explicare, pentru ca ficţiunea să se transforme în realitate. Sau, mai
precis: pentru ca realitatea să existe în ficţiune”.

„Însuşirea particulară a romancierului Stere este deci memoria epică”, acea capacitate de a
surprinde în tipologia lor genuină şi irepetabilă personajele, oricât de episodice ar fi ele. Stere nu ar fi
înrudit nici cu Balzac, nici cu Zola, nici cu Dickens, nici cu Dostoievski, nici cu Proust, cum s-a afirmat
în nenumărate rânduri. „Formaţia sa literară este, cu siguranţă, legată de epica rusă, dar exclusiv de cea
tolstoiană. Asemănarea dintre În preajma revoluţiei şi Ana Karenina se impune firesc, în ceea ce am
numit memoria epică. După cum în romanul lui Tolstoi, în jurul unei drame morale, se conturează o
întreagă societate, în jurul destinului lui Vania se-ntretaie câteva sute de personagii” remarcă N.
Manolescu.

Protagonistul romanului-fluviu Vania Răutu, are o evoluţie spectaculoasă, cu multiple existenţe


extraordinare. Descrierile naratoriale pe parcursul celor opt volume trec prin metamorfoze substanţiale. În
funcţie de spaţiu şi timp, „memoria epică” oferă din abundenţă lui Stere un model literar sau altul.
Simplificând mult, imagologia acestor două civilizaţii dictează predominanţa modelului literar rusesc sau
modelului literar românesc. Se demonstrează că modelele se află la tot pasul şi uneori se găsesc la
suprafaţă. Situaţia aceasta e atât de evidentă, încât nu poate fi neglijată în afirmarea romanului aflat între
particularităţile moderniste şi cele postmoderniste.
Vania Răutu era fiul conaşului Iorgu Răutu şi a Smaragdei Teodorovna, a crescut într-o familie de
5 copii, Vania fiind foarte mult urât de mama sa, doar tatăl îl susţinea şi îl îmbărbăta mereu. În formaţia
protagonistului dragostea maternă e înlocuită cu dragostea unei simple ţărance de pe moşia lor, Irina.
Faţă de Vania, Smaragda tot nu reuşea să-şi gonească din suflet sentimental de răceală. Simpla lui
vedere îi reânvia amintirea vremurilor de ispită şi păcat. În zadar încerca ea să-şi facă şi faţă de el
datoria ei de mamă, exasperarea reminiscenţelor sau, poate, revolta simţurilor “refulate” au fost mai
puternice. Chiar ceremonia de “ vânzare” a lui Vania către Paraschiva lui Vichentie, foarte ciudat,
provocase în ea mai curând o reacţiune de uşurare sufletească. Vania creştea astfel mai mult în afară de
cercul de viziune al părinţilor săi, în grijă exclusivă a “mamei” Irina, printre slugile din casă şi argaţii
din curte. El petrecea, când nu zăcea bolnav, în jocuri cu copiii lui Vichentie, “ fraţii” săi, care mişunau
prin curte. Prin firea lui, însă, el îşi îmsuşea suferinţele celor care se apropiau de dânsul. Copil nervos,
de o sensibilitate excesivă şi cu o putere de imaginaţie foarte vie, el, adesea, din cauza aceasta, dădea
naştere unor incidente care impresionau şi încurcau pe cei din jurul său.

Vania s-a împrietenit cu Tănăsică, un ţigănaş poznaş ca şi Vania, iar prietenia cu acest ţigănaş
l-a făcut pe Vania să trăiască una din acele experinţe care se întipăresc pentru toată viaţa în sufletul unui
copil. Din cauza că se juca cu acest copil, Vania a fost prins şi pus în faţa Smaragdei, pe jumătate gol, cu
hainele muiate şi murdărite, cu părul încâlcit, Vania încă nu îşi dădea seama de deosebirea dintre vis şi
realitate. Din haiduc, navigator, mare explorator, prins de rivali şi zbătându-se împotriva lor, el se simţi
deodată un mic băieţaş, vinovat de mari păcate, sub ochii unei mame adorate şi temute.

Aşa, abia trecut de vârsta de şase ani, Vania începuse să înveţe consecinţele privilegiilor
sociale şi ale raporturilor de clasă. De fiecare dată Vania îşi găsea alinarea în braţele mamei Irina, pe care
îl numea Pimperlicule, devenind şi pseudonimul micului poet.

Un personaj cu totul inedit, pentru Vania, era lăutarul Lemeş, dar ceea ce mai ales îl
impresiona pe Vania erau cântecele lui Lemeş lăutarul, cu taraful lui vestit, iar de la acest lăutar, din
copilărie şi până la bătrâneţe i-a rămas lui Vania obiceiul să fredoneze romanţa: Doi ochi eu am iubit în
viaţă, / Luceau ca stele printre nori, / Şi luminând în a mea ceaţă, / Au trecut ca meteori…

La Năpădeni, Vania îşi ducea înainte viaţa, în mijlocul copiilor din sat, căci, cu toate pedepsele
primite, nu se resemna şi prefera cu mult această companie. Găsea mult haz şi o atmosferă mai prielnică
pentru el la ţărănuşii şi la ţigănuşii săi.

Emanciparea lui Vania de sub autoritatea şi supravegherea părintească a fost, în această


privinţă, uşurată din momentul în care educaţia lui a fost încredinţată unui preceptor care urma să-l
pregătească pentru şcoală, Vasilie Vasilievici Saharov, un tânăr negricios, cu faţa rotundă şi părul foarte
creţ, a fost în Basarabia o primă rândunică a acelei mişcări intelectuale cunoscută sub numele de “
şasezecişti”. Tonul totdeauna egal, dar rece, atitudinea rezervată a lui Saharov îi inspirau lui Vania un
respect unit cu teamă.

Vania, când făcea vreo poznă, se simţea mereu vinovat şi jenat, înăbuşindu-şi plânsul de durere
şi răpus mai cu seamă de umilinţă, îşi şoptea făgăduinţa de a nu mai cădea în asemenea păcate. Deseori se
certa şi chiar se bătea cu fratele mai mare Tosia, care nu făcea nimic altceva decât să îl înjosească mereu.
Vania, trăsnit de atâta neruşinare, stătu un moment ca paralizat; apoi, cuprins de indignare neînfrânată,
se arunca asupra lui Tosia şi, mugind de furie, îl izbi de perete. Pentru Smaragda Theodorovna, acest
lucru confirma numai versiunea favoritului. Vania fu deci supus unei noi execuţiuni, primind din ordinul
Smaragdei Theodorovna douăzeci lovituri cu vergi de răchită şi lăsat trei zile închis, fără haine, în odaia
lui, legat însă la gât, în deriziune, cu o cârpă – “cravata ţigănească”.

Vania nu suferea numai de obidă, nu-l ardea numai conştiinţa vie a nedreptăţii săvârşite faţă de el.
Îl exaspera mai cu seamă, până la nebunie, perfidia şi făţărnicia lui Tosia. Fusese atins în el, din rădăcină,
însuşi sentimentul de dragoste de frate, fusese slăbit legătura morală cu cei de mai aproape, otrăvită
atmosfera întregii vieţi de familie. Pentru prima oară se strecură în sufletul lui gândul de sinucidere.

Vania Răutu este un mare amator şi devorator de cărţi: De la operele lui Gogol şi Turgheniev
recomandate de Ivan Semenovici şi de la poveştile lui Andersen care formau hrana intelectuală de
predilecţie a celorlalţi elevi, prietenii noştri trecură repede la „Robinson Crusoe" şi „Coliba lui moş
Toma" şi apoi la romanele lui Fenimore Cooper şi Mayne Reid, cu descripţiunile lor pitoreşti din viaţa
triburilor americane neatinse de corupţiunile civilizaţiei, bogate în acţiuni nobile, pline de eroism şi de
dragoste pentru libertate şi dreptate; în sfârşit, la romanele istorice ale lui Walter Scott, cu isprăvile
războinice şi misterele cavalerilor medievali.

Multe prietenii a avut Vania, dar prietenia între Roitman şi Vania se deosebea foarte mult de
celelalte legături ale lui. Moise Roitman, între altele, îi recomandă lui Vania două cărţi care trebuiau să-l
impresioneze adânc: Călătoria în jurul lumii pe vasul Beagle de Charles Darwin, care, în forma ei simplă,
pentru prima oară îl făcu să întrezărească un vast orizont al concepţiunilor ştiinţifice moderne; a doua:
celebrul roman al lui Cernâşevschi Ce-i de făcut? Citirile lui Vania la ţară au avut un efect neprevăzut.
Smaragda Theodorovna a fost intrigată de faptul că acest copil, vagabondul incorigibil de altădată, care
era în stare de dimineaţa până seara să cutreiere împrejurimile Năpădenilor, de astădată sta înfundat în
cărţi şi chiar la plimbare de cele mai multe ori lua cu sine câte un volum.
Vania Răutu a făcut parte din grupurile narodniciste “seminarişti “ şi “odesiţi”, luptător
înregimentat în marea oaste a Revoluţiei mondiale, creator a şaptesprezece focare de viitori eroi ai
revoluţiei mondiale,întemeietorul unei commune, iar la comună înfiinţă şi un hectograf (şapirograf), ca să
poată multiplica literatura, din care, de obicei, Chişinăului nu-i era lăsat mai mult de un exemplar, des lua
parte la discuţiile dintre săteni şi tatăl său şi mereu încerca să îi ajute. Aceasta a dus şi la o ceartă dintre el
şi Smaragda în care Vania i-a zis ce avea pe suflet şi i-a zis că nu este o femeie creştină, în consecinţă
Smaragda alugându-l din casa ei.

Vania era un intelectual şi un muncitor deosebit. Vania Răutu, în lipsa de uniformă


studenţească, cu o pălărie cu bordure largi, cu cravată, lavalieră şi cu o pitorească pelerină a
pardesiului său, se cufundă, cu voluptate, în viaţa de student. Lua parte activă la încercările de
reorganizare ale grupului din Odessa. Din primele zile de contact cu “odessiţii”, Vania s-a simţit ridicat
în ierarhia revoluţionară, mulţumită unor împrejurări care i-au adus multă satisfacţiune.

C. Stere urmăreşte, în cunoştinţă de cauză, cum din Homo Sapiens, trecînd prin stadiul de rob ca
obiect al dreptului, se naşte cetăţeanul cu drepturi depline. La baza acestei evoluţii stă munca, cooperarea
socială, apariţia proprietăţii şi, în sfîrşit, a statului şi a dreptului.

Despre formarea omului ca personalitate, ca individualitate, C. Stere scrie : „În vremea noastră,
un om ajunge tîrziu, abia dacă ajunge, la conştiinţa de sine, formîndu-şi astfel o individualitate proprie,
putînd prelucra criticeşte conţinutul „voinţei şi conştiinţei generale,, şi emancipându-se treptat de sub
stăpânirea ei. Astfel, numai omul poate ajunge un factor conştient şi oarecum independent în viaţa
socială”

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE LITERE
DEPARTAMENTUL LINGVISTICĂ ROMÂNĂ ȘI ȘTIINȚĂ LITERARĂ

,,În preajma revoluţiei ”


de Constantin Stere
Caracterizarea personajului : Vania Răutu

A elaborat: Ilieş Aurelia

A verificat: Gabura C.

CHIȘINĂU, 2017