Pacea şi războiul în gândirea universală

Pacea şi războiul în gândirea

universală

“Războiul este o problemă de o importanţă vitală pentru

Stat, domeniu al vieţii şi al morţii, calea care duce spre supravieţuire
sau spre nimicire. E neaparat necesar să fie studiat temeinic.”
Sun Tzu – Arta războiului

PÁCE s. f. 1. Stare de bună înțelegere între popoare, situație în care nu există conflicte armate sau război între
state, popoare, populații. 2. Acord al părților beligerante asupra încetării războiului, tratat de încheiere a unui
conflict armat. 3. (Într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de conflicte, de vrajbă; armonie 1, împăciuire,
înțelegere. ◊ Loc. vb. A face pace cu cineva = a se împăca cu cineva. ◊ Expr. A strica pacea cu cineva = a
ajunge la conflict, a se certa cu cineva. O mie de ani pace, formulă familiară de salut. 4.Liniște sufletească, stare
de calm sufletesc; tihnă, repaus, odihnă; lipsă de zgomot și de mișcare; calm, liniște, tăcere. ◊ Loc.
adv. În(bună) pace = în liniște, fără să fie tulburat, stingherit, supărat. ◊ Expr. A da (cuiva) bună pace sau a
lăsa (pe cineva) în pace = a nu deranja, a nu supăra, a nu tulbura pe cineva. Dă-i pace = nu te deranja, nu-ți bate
capul; lasă-l în plata Domnului. (Reg.) A nu avea pace (de cineva) = a fi deranjat, a fi tulburat (de
cineva). Mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) în pace = (ca formulă de urare la despărțire) mergi (sau umblă, du-
te, rămâi etc.) cu bine, cu sănătate. A nu (mai) avea pace = a fi (în permanență) neliniștit, îngrijorat.Fii pe
pace! = nu avea nici o grijă, liniștește-te! ♦ (În concepțiile religioase) Liniște veșnică a omului după moarte,
odihnă de veci. ♦ (Adverbial; pop. și fam.) Nimic, nici vorbă, nici gând; s-a terminat, s-a sfârșit, gata. –
Lat. pax, pacis.

RĂZBÓI1, războaie, s. n. Conflict armat (de durată) între două sau mai multe state, națiuni, grupuri umane,
pentru realizarea unor interese economice și politice; răzbel. Război civil = luptă armată dusă în scopul cuceririi
puterii, supremației politice într-un stat.Război mondial = luptă armată la care participă, direct sau indirect,
numeroase state ale lumii. Război rece = stare de încordare, de tensiune în relațiile dintre unele state (în special
dintre SUA și URSS după 1950). Război psihologic = stare de tensiune, de hărțuială nervoasă, psihică, inițiată
și întreținută cu scopul de a zdruncina moralul forțelor adverse și de a demoraliza populația. Război total =
luptă armată în care statul agresor folosește toate mijloacele de distrugere, nu numai împotriva forțelor armate,
ci și împotriva întregii populații. Stare de război = beligeranță. ♦ Fig. Ceartă; neînțelegere, vrajbă, gâlceavă. —
Din sl. razboj „ucidere, jaf”.

Războiul este văzut ca un act de violenţă voită, în vederea

eliminării unui adversar sau pentru îndeplinirea unor obiective, bine stabilite.
Vom vedea insă, că realitatea socială este mult mai complexă. La întrebarea
dacă acum poate fi pace acolo unde altădată era război, Kenneth N Waltz, unul
dintre cei mai cunoscuţi teoreticeni ai relaţiilor internaţionale, afirma că,
răspunsul este, de cele mai multe ori, unul pesimist. Herfried
Münkler referindu-se la acest aspect afirma: „La o primă vedere pare că
războiul şi pacea sunt două stări politice clar diferite între ele: atunci când
domneşte pacea, nu poate fi vorba de război şi viceversa. () Războiul şi pacea,
Marius CIORCIOVEL Pagina 1
 Pacea şi războiul în gândirea universală

două concepte separate de declaraţii de război şi tratate de pace sunt prin urmare
două stări politice care se exclud reciproc: doar una dintre ele poate exista la un
moment dat – doar războiul sau doar pacea, nu există o a treia stare. Să ne
gândim însă la Războiul Rece: acest concept arată că realitatea politică este mult
mai complexă decât construcţia binară război-pace“.

Sunt doar două opinii care arată că, în fapt, studiile asupra păcii si
războiului au oferit viziuni şi perspective diferite asupra acestor fenomene care
au însoţit istoria umanităţii. Sunt autori care consideră că nici nu există aceaşi
definiţie a păcii şi războiului. Lothar Brock, de exemplu, atrage atenţia asupra
unor neclarităţi ale conceptului de pace şi propune o societate mondială non-
violentă ca ţel care nu poate fi împlinit, dar după care pot fi orientate toate
activităţile. Aceste neclarităţi, în opinia sa, izvorăsc din răspunsurile diferite
care se dau la următoarele întrebări: pace înseamna tăcerea armelor? Dar pentru
câtă vreme? Va putea domni pacea doar dupa ce ultimul război se va fi
sfârşit? Este tot restul timpului doar o mare perioada interbelică, doar un simplu
armistitiu? Este oare, în vremuri de pace, viaţa indivizilor şi a popoarelor ferită
de intervenţii militare violente, dar si de alte forme de violenţă? va domni pacea
oare numai atunci când va domni şi dreptatea? Europa occidentală pare să fi
uitat de războaie. Dar poate oare pacea să se instaureze aici pe durată, când în
alte părţi conflictele izbucnesc şi se desfăşoară cu atâta violenţă? Este oare
pacea divizibilă sau nu poate apărea decât ca o pace a întregii lumi?

Preocuparea ştiinţifică privind războiul şi pacea este, probabil, la fel de

veche ca însăşi ştiinţa. Cu toate acestea, de abia în anii 50 ai secolului XX
cercetarea în domeniul păcii şi al conflictelor au apărut ca discipline ştiinţifice
autonome - irenologia şi respectiv polemologia - cu scopul de a analiza
diversele aspecte ale conflictelor şi ale războiului precum şi condiţiile necesare
realizării unui climat de pace. Încercările de a crea o ştiinţă specială care să
cerceteze domeniul păcii s-au făcut remarcate în multe rânduri de-a lungul
secolului XIX. Totuşi, de abia după Primul Război Mondial, când lumea a
devenit conştientă de crimele şi distrugerile în masa, pe lângă Societatea
Naţiunilor şi Curtea Internaţională de Justiţie, au apărut institute pentru
cercetarea relaţiilor internaţionale în SUA şi Marea Britanie. Acestea aveau ca
scop studierea conflictelor şi războaielor, a revoluţiilor şi războaielor civile,
precum si a condiţiilor de instaurare a unei păci mondiale de durată. În anii ’20,
însă, puţini au mai fost aceia care doreau să încorporeze războiul şi pacea în
cadrul relaţiilor internaţionale. Noua disciplină a devenit rapid un factor de
legitimare care servea politicilor externe naţionale şi intereselor militare şi de
putere a diferitelor state.

Acumulările de tensiuni în relaţiile internaţionale, crizele care n-au putut

fi rezolvate în cadrul instituţiilor de securitate, fondate pe noul concept de pace

Marius CIORCIOVEL Pagina 2

 Pacea şi războiul în gândirea universală

şi război au condus la apariţia celei de-a doua conflagraţii mondiale care a

afectat sistemul de state, pe de o parte, crimele puse la punct de politica
stalinistă şi fascistă, dar mai ales perspectiva unui război atomic ce ar putut să
ucidă popoare întregi, pe de altă parte, au făcut ca cercetarea din domeniul păcii
să se impună la sfârşitul anilor ‘50 ca o reacţie la ideologia impusă de Războiul
Rece. Ea a apărut mai întâi la universităţile şi institutele particulare din Canada,
SUA şi Norvegia. În paralel cu această dezvoltare, polemologia (studiul
războaielor şi conflictelor), de care se interesau doar câteva persoane din Franţa
şi Olanda, s-a concentrat pe cercetarea sistematică a războaielor şi conflictelor.
Scopul cercetărilor, din domeniul păcii, nu a constat numai în monitorizarea,
delimitarea şi restrângerea fenomenului războiului, ci eliminarea acestuia ca tip
de relaţie socială şi interstatală. Se urmărea astfel ca cercetarea în domeniul
păcii să reia ideile considerate anterior utopice cu privire la instaurarea păcii
mondiale. Acest curent care se concentra mai degrabă pe monitorizarea
războaielor şi pe ţinerea sub control a conflictelor a funcţionat mai întâi în
paralel cu cercetarea în domeniul păcii, în cadrul studiului războaielor şi mai
ales pe teritoriul SUA . Cele două domenii de cercetare s-au unit însă în anii 60
într-o disciplină ce îmbină cercetarea din domeniul păcii cu cea din domeniul
conflictelor.

Pe timpul relaxării tensiunilor internaţionale au apărut preocupări pentru

întemeierea unei noi discipline pentru studierea problemelor consacrate păcii -
irenologia. În 1964 apare, la Groningen, International Peace Research
Association . Tot în acest an apare la Oslo şi Journal of Peace Research , care a
avut o contribuţie deosebită la răspândirea şi promovarea studiilor consacrate
păcii şi războiului în egală măsură. Prin apariţia unor organizaţii regionale
latino-americane şi asiatice la sfârşitul anilor ‘70 consacrate studiilor de
irenologie, cercetarea în domeniul păcii a depăşit graniţele Americii de Nord,
ale Europei Occidentale şi ale Japoniei, cunoscând astfel o răspândire mondială.

Şcoala realistă

În teoria relaţiilor internaţionale şcoala realistă acordă spaţii largi

cercetării războiului şi modalităţilor prin care statele îşi pot asigura propria
securitate. În general pacea şi războiul este legată de lupta pentru putere care se
dă între actorii mediului internaţional. Unul dintre fondatorii realismului, Hans
Morgenthau, combatând reprezentanţii unui alt current la fel de presigios din
teoria relaţiilor internaţionale, afirma că în fapt este o naivitate speranţa
impunerii unei politici de dezarmare prin instituţii internaţionale. Ajunge la
această concluzie prin analiza comparativă pe care o face politicii interne si
externe ale statului contemporan. În interiorul graniţelor unui stat, lupta pentru
putere este mediată de o pluritate de loialităţi, aranjamente constituţionale şi
“reguli ale jocului” dependente de o cultură. Acestea maschează, dar şi

Marius CIORCIOVEL Pagina 3

 Pacea şi războiul în gândirea universală

direcţionează lupta pentru putere către concepţii concurente despre bunăstare.

Puterea coercitivă a statului combinată cu o reţea de norme sociale şi legături
din interiorul comunităţii evidenţiază politica, ca pe o arenă de progress
potenţial. În arena internaţională toţi aceşti factori care condiţionează lupta
pentru putere acţionează foarte slab sau în unele condiţii nici nu se pot
manifesta. Aici “voinţa de putere are mâna liberă” şi în consecinţă “
continuitatea în politica externă nu este supusă opţiunii, ci este o necesitate;
pentru că derivă din factori pe care nici un guvern nu îi poate controla, dar îi
poate neglija riscând să eşueze (…) Războiul sau pacea sunt decise de aceşti
factori permanenţi, indiferent de forma de guvernământ…şi de politicile interne.
Naţiunile sunt doritoare de pace în anumite condiţii şi sunt războinice în altele”.

Deşi sceptic în ceea ce priveşte posibilitatea eliminării războiului din

viaţa internaţională, atât timp cât el este un instrument în lupta pentru putere,
Morgenthau a crezut că pot fi identificaţi aceşti factori cu ajutorul
instrumentelor şi metodelor specifice teoriei relaţiilor internaţionale. Dealtfel în
lucrarea care i-a adus nu numai consacrarea ci şi o binemeritată faimă
internaţională—Politics Among Nations—a încercat să găsească principiile cu
ajutorul cărora să se poată construi o teorie empirică de politică internaţională.
Pe baza acesteia s-ar putea identifica condiţiile în care un stat poate trece de la o
politică de pace la una de confruntare.

Viziunea realistă asupra fenomenului război o găsim şi în opera sociologului

francez Raymond Aron. Pentru el politica externă este constituită din
comportamentul politico-strategic, iar relaţiile internaţionale se desfăşoară în
umbra războiului. Nu inţelegea prin acest lucru că războiul este o posibilitate
permanentă, ci doar că legitimarea violenţei pentru asigurarea scopurilor statului
este comună tuturor statelor şi că nu ar putea fi monopolizată aşa cum fusese în
interiorul statelor. În opinia sa relaţiile internaţionale sunt “relaţii între unităţi
politice care pretind dreptul de a-şi face singure dreptate şi de a fi singurul
arbitru în privinţa deciziei de a lupta sau a nu lupta”. Înţelegerea cauzelor
războiului a fost pentru Raymond Aron esenţială în descifrarea
comportamentului statelor în mediul internaţional. A combătut pe acei
teoreticieni care explicau cauzele conflictelor dintre state prin determinism
geografic şi economic, cum a fost cazul geopoliticienilor şi al marxiştilor.

Liberalismul

Cea de-a doua mare şcoală din teoria relaţiilor internaţionale –

liberalismul - a abordat problema războiului în opozitie cu starea de pace. Se
considera că războiul ca fenomen politic poate fi eliminat dacă sunt realizate
condiţiile pentru instaurarea unei păci durabile. Originea modernă a studiilor

Marius CIORCIOVEL Pagina 4

 Pacea şi războiul în gândirea universală

asupra păcii (irenologia) se plasează la sfârşitul secolului al XVIII-lea în

filozofia lui Immanuel Kant. În 1795, acesta publica lucrarea Zum ewigen
Frieden care va sta la baza tutror disputelor şi controverselor privind căile şi
modalităţile de instaurare a unei păci durabile în societatea omenească. Potrivit
concepţiei lui Kant societăţile democratice nu luptă între ele. Analistul Ionel
Nicu Sava identifica principalele teze ale gândirii kantiene care, aplicate la
mediul international, ar crea premizele obţinerii a ceea ce filozoful german
numea pacea perpetuă : nici un stat independent, mare sau mic, nu trebuie să se
afle sub dominaţia altui stat; armatele permanente trebuie să fie abolite cu
timpul; nici un stat nu trebuie să intervină prin forţă în constituţia sau guvernul
altor state; constituţia civilă a tuturor statelor trebuie să fie republicană; legea
naţiunilor trebuie să se bazeze pe o federaţie a statelor libere.

Instrumentele prin care s-ar realiza un asemenea ideal în comunitatea

internaţională erau identificate cu „libertatea în interiorul statului şi arbitrajul
(dreptul) în relaţia dintre state”. Cu alte cuvinte Kant credea că evoluţia
societăţii în conformitate cu supremaţia legii ar crea premisele pentru o stare de
moralitate şi echitate în relaţiile dintre oameni. Nici un guvern aflat sub
controlul poporului nu va intra în război dacă nu va fi obligat să o facă.
Experienţa politică din sistemul relaţiilor internaţionale zdruncină această
concepţie.

Şcoala sociologică

În contextul dezvoltării ştiinţelor socio-umaniste, respectiv al reluării

unor concepte precum conflict asimetric, conflict de interese, conflict latent vs.
conflict manifest, explicaţiile de ordin sociologic au căpătat tot mai mare
importanţă. Această extindere a paradigmelor şi-a găsit expresie mai ales în
conceptul de violenţă structurală dezvoltat de sociologul Johan
Galtung. Conceptul a fost adoptat cu rapiditate de analişti şi specialişti adepţi ai
curentelor liberale, ba chiar şi socialiste din Occident care au început să atragă
atenţia asupra nevoiii de reformă a sistemului relaţiilor internaţionale
contemporane.

Pacea în viziunea lui Galtung este definită ca opus al violenţei. Însă de

remarcat faptul că aceasta nu constă pur şi simplu în utilizarea controlată a
violenţei de către oameni, ci este „tot ce impiedică autorealizarea umană şi
poate fi evitat”. Teoria lui Johan Galtung propune pentru inţelegerea
conflictelor contemporane patru tipuri de violentă în politica mondială.
Violenţa clasică este ceea ce în literatura de specialitate este definită prin
război, tortură sau pedepse inumane şi degradante. Un alt tip de violenţă care
poate să apară în mediul internaţional în opinia lui Galtung este cea generată

Marius CIORCIOVEL Pagina 5

 Pacea şi războiul în gândirea universală

de sărăcie, de lipsa condiţiilor materiale de viaţă care pot provoca la fel de mari
suferinţe oamenilor. Cel de-al treilea, represiunea, generată de pierderea
libertăţii indivizilor de a-şi alege şi a-şi exprima propriile convingeri. În fine,
Galtung tratează alienarea ca formă de violenţă structurală generată de
pierderea identităţii individului şi a reducerii conditiilor omului modern de a trăi
intr-o comunitate coezivă şi de a stabili relaţii cu alţi semeni. Aşadar pentru a
putea cunoaşte tipurile de conflicte care au fost prezente în istoria secolului al
XX-lea este necesar să cunoaştem structura violenţei din societatea modernă.
Galtung crede că pentru a apărea în sistemul relaţiilor internaţionale un conflict
este necesar ca două sau mai multe state să aibă interese incompatibile. Face
deosebire între conflict, atitudinea conflictuală şi comportarea conflictuală.

Caracterul difuz al conceptului de violenţă structurală a extins enorm

domeniul de cercetare a păcii, ceea ce a însemnat că acest domeniu a fost
suprasolicitat, cunoscând o creştere aproape nelimitată şi luând proporţiile unei
ştiinţe universale. În anii 70, această expansiune a fost resimţită ca fiind
eliberatoare, mai ales pentru că vechile metode de abordare, aplicate unor
probleme moderne precum dezvoltarea internaţională a societăţii umane, a
sistemului ei de state şi a mediului ei ambiant, nu mai erau deloc potrivite.

In mod tradiţional în centrul studiilor clasice despre violenţă este aşezat,

în mod indiscutabil actorul predominant, pentru secolul XX, statul pe care
reputatul sociolog Max Weber îl şi definea prin raportare la violenţă. Michel
Wievorka plecând de la constatarea pe care o face Raymond Aaron cu privire la
rolul statului după cel de-al doilea război mondial constata că rolul actual al
statului în relaţiile internaţionale a scăzut foarte mult şi prin urmare nu mai are o
pondere la fel de mare în apariţia violenţei în relaţiile internaţionale deoarece
este tot mai mult deposedat de monopolul violenţei legitime aşa cum o vedea
Max Weber. Acesta nu se mai află, ca in deceniile şapte şi opt, ca sursă legitimă
în centrul luptei pentru eliberare naţională, socială sau ca proiecte revoluţionare.
Pe dealta parte a scăzut şi numărul statelor care promovau violenţa prin
existenţa unor regimuri politice totalitare sau de dictatură. Astăzi violenţa este,
în opinia lui Pierre Hassner, mai mult legată de absenţa unui stat puternic şi
democratic în interiorul societăţii.

BIBLIOGRAFIE

Carl von CLAUSEWITZ – “On War”;

Sun Tzu – “Arta razboiului”;
Kenneth WALTZ – “Omul, Statul si razboiul”;
Henry KISSINGER – “Diplomatia”;
Hans MORGENTHAU – “Politics among nations”.

Marius CIORCIOVEL Pagina 6