Literatura română contemporană, Anul III

Prof. univ. dr. Ion Simuţ

Curs I-II, semestrul 2. Proza lui Marin Preda

MOROMEŢIANISM ŞI ANTIMOROMEŢIANISM
ÎN PROZA LUI MARIN PREDA

O crimă împotriva literaturii române

Moartea lui Marin Preda a fost percepută ca o crimă împotriva literaturii române.
Nu ştiu dacă Marin Preda a fost ucis prin uneltirile obscure ale vreunul serviciu secret,
dar cred că a murit ca şi cum ar fi fost ucis pentru că a îndrăznit prea mult în confruntarea
cu dictatura. Un documentar alcătuit de Mariana Sipoş, din procese verbale, declaraţii,
mărturii şi rapoarte ale Securităţii, adunate într-un volum, Dosarul „Marin Preda”
(1999), prezintă împrejurările morţii scriitorului din noaptea de 15 spre 16 mai 1980 cu
neclarităţile şi ambiguităţile inerente.
Vestea morţii lui Marin Preda, în 1980, a fost primită cu sentimentul unei mari
pierderi: comunicată scurt, din om în om, ea reducea orice comentariu la o tăcere uimită,
copleşitoare. Era stupefacţia că un fapt incredibil, un dezastru pentru literatura română
contemporană, s-a produs împotriva oricărei previziuni. Un gol se făcea în suflete şi în
viaţa literară. Tristul eveniment i-a determinat pe cititorii prozatorului (o cifră
impresionantă) să alerge pur şi simplu la cărţile marelui scriitor dispărut, să le caute şi să
le citească cu înfrigurare pentru a le descifra subînţelesurile. Faptul se întâmpla în punctul
de vârf al carierei scriitoriceşti a lui Marin Preda (prozatorul se stingea la 57 de ani), când
romanul, în trei volume, Cel mai iubit dintre pământeni, apărut cu numai câteva luni
înainte de tristul eveniment, sporea şi mai mult strălucirea unei aureole.
Fascinaţia exercitată de prozator provenea în bună măsură din faptul că Marin
Preda era un scriitor de atitudine, un om al principiilor morale respectate şi ades invocate.
Fiecare din romanele sale este reductibil, în ultimă instanţă, la scenariul narativ al
constituirii unei atitudini etice, al consolidării unei poziţii morale exemplificate de un
personaj sau altul. Este foarte clar modul în care se situează faţă de o lume în schimbare
bătrânul Moromete sau fiul său Niculae, unul mai ales în Moromeţii, celălalt îndeosebi în
Marele singuratic. Marin Preda e dintre acei rari scriitori care afirmă coerent, limpede şi
polemic o credinţă politică, socială sau morală, solicitând imperios implicarea cititorului.
Din acest punct de vedere, el face parte din categoria Malraux. Dispariţia scriitorului nu a
curmat procesul creşterii continue a popularităţii operei, în sensul bun al cuvântului: un
model stimulator se impunea printr-o personalitate puternică, ale cărei scrieri mergeau
spre miezul lucrurilor, spre adevărul realităţilor sociale, aşa cum evoluau ele în
actualitatea contradictorie şi, de aceea, contrariantă. De la culegerea de însemnări şi studii
critice, alcătuită de Eugen Simion, Timpul n-a mai avut răbdare (1981) şi până la, să
zicem, editarea Scrierilor de tinereţe (1987) întreprinsă de către Ion Cristoiu, receptarea
critică sau a publicului larg nu a înregistrat scăderi – dacă e să ne referim la imediata
posteritate a unui mare scriitor, perioadă ce înseamnă adesea, în alte cazuri, o tăcere
prelungită. Moromeţii (volumul I reapărut în 1987 într-o ediţie ce nu mai este
numerotată), Delirul (la a treia ediţie, tot în 1987), Cel mai iubit dintre pământeni (la a
treia ediţie în 1987, într-un tiraj şi de această dată insuficient, departe de solicitările
publicului cititor) au fost întâmpinate cu un interes sporit şi la fel s-a întâmplat cu oricare
altă scriere reeditată a prozatorului. O ediţie sistematică din opera lui Marin Preda ar fi
întâlnit în anii ’80 maxima receptivitate. În 2002, Eugen Simion, prietenul şi criticul cel
mai devotat al prozatorului, a iniţiat şi a prefaţat o ediţie în trei volume masive, apărută
sub egida Academiei Române, în îngrijirea lui Victor Crăciun, la editura Univers
Enciclopedic, o etapă spre ediţia critică aşteptată.
Marin Preda a fost scriitorul român contemporan cu cea mai largă difuzare în
rândul cititorilor. Oricare dintre romanele sale au depăşit cu uşurinţă de la prima apariţie
suta de mii de exemplare. Totalul tirajelor romanului Moromeţii trebuie să fi trecut de un
milion de exemplare. Deşi nedumeritoare în ignoranţa ei, mi s-a părut semnificativă
(pentru aşteptările publicului) întrebarea unui cititor oarecare, rostită într-o librărie din
Cluj, dacă nu cumva a apărut volumul al doilea din Delirul. Marin Preda continuă să fie o
prezenţă activă în conştiinţa actualităţii literare, un scriitor a cărui atitudine şi a cărui
exprimare sunt aşteptate, împotriva destinului. Vocea sa continuă să vorbească prin operă,
omul şi scriitorul continuă să se implice şi să ne implice în mersul vremurilor şi al
literaturii.

Începuturile nuvelistului

Începuturile literare ale lui Marin Preda constituie obiectul unei ediţii întocmite de
Ion Cristoiu nu numai cu un obiectiv recuperator de istorie literară, ci şi unul polemic,
deschizător de perspective noi în interpretarea operei. Scrieri de tinereţe (Ed. Minerva,
1987) cuprinde textele tipărite de Marin Preda în ziarele şi revistele anilor 1942-1948 (cu
completări din 1949), unele reluate în volumul de debut, Întâlnirea din Pământuri (1948),
altele rămase în publicaţiile vremii; acestora Ion Cristoiu la adaugă nuvela Ana Roşculeţ,
nereeditată din 1949, anul primei apariţii, când a stârnit discuţii contradictorii pe
marginea cărora a glosat mai de mult îngrijitorul de astăzi al ediţiei, într-un capitol întins
din Propuneri pentru o posibilă istorie a literaturii române contemporane (în Amfiteatru,
februarie şi martie 1978). De fapt, actualele preocupări de editor rezultă firesc din munca
de documentare la proiectata istorie a literaturii contemporane, abandonată ulterior.
Primul Marin Preda ne apare acum într-o lumină nouă; ni se relevă convingător –
cum aflăm din Nota asupra ediţiei – „preocuparea de tinereţe a prozatorului pentru
sondarea stărilor abisale de conştiinţă şi chiar a subconştientului, experienţa de a-l pune
în contemporaneitate cu unele căutări şi reuşite ale prozei lumii (proza şi eseistica
existenţialiştilor etc.), dacă nu cumva uneori le anticipează”. Scrierile de tinereţe, în ediţia
lui Ion Cristoiu, evidenţiază deci rădăcinile ne-moromeţiene (dacă nu cumva anti-
moromeţiene) ale prozei lui Marin Preda. Ceea ce nu este în totalitate o surpriză pentru
cine cunoaşte bine evoluţia tematică şi stilistică a operei prediste, găsită, odată cu
Risipitorii, Intrusul şi în alte cazuri, într-un conflict dramatic cu moromeţianismul ei
funciar.
 Primul Marin Preda, cel din Strigoaia, Calul, Plecarea, Înainte de moarte, Iubire,
îl lasă relativ greu de întrevăzut pe autorul Moromeţilor. Aşa încât mi se pare mai potrivit
să calificăm această etapă de tinereţe, o secvenţă destul de scurtă, ca ante-
moromeţianism. Căci anti-moromeţianism nu este, din moment ce există argumentul
tripticului epic O adunare liniştită (neinclus în antologia de acum), episoadele cu
Moromete şi fiii săi în Dimineaţă de iarnă şi Povestea unei călătorii, care exprimă clar
propensiunea materializată ulterior în romanul devenit emblematic pentru opera lui Marin
Preda. Însă o astfel de emblemă, când devine exclusivistă, are drept consecinţă imediată
simplificarea unei creaţii diverse şi contradictorii în tendinţele ei. În straturile de
adâncime ale scrierilor de tinereţe se descoperă cu uşurinţa aventurile conştiinţei
tulburate, ale existenţei umane surprinse în starea de criză nu numai psihologică, ci o
criză care încorporează epic „complexitatea stării abisale” – aşa cum este ea relevabilă în
nuvela Iubire, în interpretarea lui Ion Cristoiu. Să ne oprim o clipă la această puternică
nuvelă, restituită acum în varianta publicată în 1945 în „Viaţa socială CFR”, diferită de
proza apărută în volumul de debut sub titlul Întâlnirea din Pământuri, unde frenezia
misterului erotic aproape a dispărut. Nuvela, în prima ei variantă, e pusă dintru început
sub semnul adâncimii neliniştitoare; pe Valea Morii, la marginea satului, apa şi-a săpat un
ochi negru, un loc misterios de care oamenii se feresc o vreme, apoi, printr-o întâmplare,
descoperă că adâncimea nu e nici atât de mare nici atât de vicleană pe cât o credeau; locul
se banalizează şi reintră în uitare. Această primă secvenţă este, de fapt, la modul poetic,
un echivalent metaforic al conflictului epic. Sub salcia din preajma gropanului va fi locul
în care Dugu, ţăran tânăr şi impulsiv, va simţi fascinaţia erotică irepresibilă pentru Drina,
surprinsă scăldându-se. Sentimentul de atracţie îl domină, îl răscoleşte instinctual, îl
tulbură lăsându-l fără cuvinte, numai cu gesturi frânte, violente, îl aduce într-o stare
bolnavă care evocă, metaforic, adâncimea obsesivă a ochiului negru al apei. Neliniştea
interioară a personajului imprimă întregii proze atmosfera misterului opresiv, a
adâncimilor ascunse, a subconştientului ceţos. Din straturile adânci ale unei conştiinţe
nebuloase ţâşnesc la suprafaţă iniţiative cu puternice resorturi instinctuale, învăluite în
negurile obsesiei şi ale demonismului obscur.
În Colina, Vasile Catrina se trezeşte într-o dimineaţă cu o nelinişte vagă ce se
asociază cu o teamă nelămurită, venită şi pentru el din zone complet necunoscute –
nelinişte şi teamă care îl fac să alerge ca un besmetic peste pământuri, ca şi cum ar fi
urmărit – se spune în finalul prozei – de „duhuri nevăzute”. Nimic explicat şi nimic
explicabil, şi pentru cititor şi pentru personajul însuşi, în această frântură nedumeritoare
de viaţă, într-un moment în care totul rămâne neînţeles. Nu numai că lipseşte orice
determinare realistă, dar lipseşte şi orice determinare psihologică vizibilă: o
contextualizare foarte sumară, care nu explică nimic. La suprafaţă se găseşte o tulburare
psihică, o izbucnire cu cauze imprecise. Asemenea episoade sunt multe în prozele de
început ale lui Marin Preda – situaţii epice în care se descoperă brusc nuditatea unui fapt
psihologic izolat, complet detaşat atât de fluxul vieţii colective cât şi al celei personale. În
Rotila aveam aceeaşi procedare artistică. Nilă se scoală cu noaptea în cap, urcă într-un
salcâm cu o rotilă de plug, îşi cheamă câinele şi-l omoară dând drumul de sus rotilei, ca o
răzbunare necruţătoare. Răbufnirile de acest tip sunt frecvente, însoţite de o agresivitate
irepresibilă.
Dacă ar fi fost foarte severă şi consecventă în exigenţele ei tematice şi stilistice,
antologia lui Ion Cristoiu ar fi avut abia o sută de pagini. Însă şocul redescoperirii
neliniştitului Marin Preda, care a schiţat premisele preocupării pentru psihologia abisală,
ar fi fost acelaşi. Poate că ipoteza critică e cu puţin mai ambiţioasă decât textele analizate.
După cartea de debut a lui Vasile Popovici (Marin Preda. Timpul dialogului, 1983),
consacrată aceleiaşi perioade, dar cu idei diferite în analiză, Ion Cristoiu face începutul
unei revizuiri a viziunii critice despre Marin Preda prin argumentele istoriei literare. În
fapt, evoluţia prozei lui Marin Preda însemna ea însăşi o continuă revizuire.
De fapt, proza tânărului Preda este mai diversă decât o arată argumentul lui Ion
Cristoiu la această ediţie. Prezenţa nuvelei Ana Roşculeţ (apărută în 1949) îşi găseşte aici
prea puţin justificarea. Ea aparţine altei etape, alături de Desfăşurarea (apărută în 1952)
şi alte scrieri intrate sub incidenţa anilor ’50. Abisalul Marin Preda este, în bună măsură,
o revelaţie pentru proza de început a tânărului scriitor. Adâncimile psihologice nu vor
constitui ulterior o tentaţie majoră pentru prozator, al cărui realism devine din ce în ce
mai transparent, mai obiectiv şi mai preocupat de relevarea dimensiunii sociale,
exterioare, a personajului, sub presiunea ideologică a dogmatismului. Asemenea
simplificări ale percepţiei umanului, datorate agresiunii realismului socialist, sunt
practicate mai ales în viziunea conjuncturală din nuvelele mai ample Ana Roşculeţ
(1949), Desfăşurarea (1952), Ferestre întunecate (1956) şi Îndrăzneala (1959), care pot
fi calificate drept proză oportunistă, reprezentând partea cea mai de jos, ca valoare, din
opera lui Marin Preda.
Un grup de câteva proze mai ample anticipă de fapt Moromeţii, chiar dacă mai
păstrează ceva, foarte puţin, din frisonul neliniştilor aproape existenţialiste. Prozatorul
debutase cu schiţa Pârlitu’, în 1942, în ziarul „Timpul” şi continuă să publice nuvele în
acelaşi ziar la pagina culturală (Strigoaica, Calul, Salcâmul, Noaptea, La câmp, câte una
pe lună, apărute în intervalul mai-septembrie 1942), apoi în „Vremea” (Colina), iar în
1943, în „Evenimentul zilei” (Rotila), unde e secretar de redacţie. A citit în cenaclul
„Sburătorul” nuvela Calul, fără a-i face o impresie deosebită lui E. Lovinescu, care îi
recunoaşte totuşi talentul. În anii 1945-1947 va mai publica în presa timpului: Iubire şi
Doctorul în „Viaţa socială CFR”, în 1945; Ceata în „Lumea”, în 1946; încă o dată
Salcâmul şi apoi Întâia noapte a lui Anton Tudose în „Revista literară”, în 1947; Unul la
munte în „Flacăra”, din 1948. Percepţia ulterioară a criticii, după apariţia romanului
Moromeţii, va fi că aceste nuvele pregătesc marea naraţiune, întocmai cum primele proze
ale lui Liviu Rebreanu erau exerciţii de care va profita din plin romanul Ion.
În Nepotul, Casa de a doua oară, Întâia moarte a lui Anton Tudose, în Salcâmul,
Dimineaţă de iarnă, fragmente reluate cu modificări în Moromeţii, ca şi în Povestea unei
călătorii, toate fixate la personajele predilecte ulterior, proza lui Marin Preda se
limpezeşte realist, ieşind din zonele obscure ale subconştientului. Ce se remarcă de îndată
în arta prozatorului din nuvelele cuprinse în volumul Întâlnirea din Pământuri?
Construcţia secvenţială a naraţiunii lucrează cu decupaje bine delimitate şi ingenios
asamblate. Tânărul prozator are spirit dramatic, nu numai în gradaţia conflictului (interior
sau exterior), ci şi în reprezentarea scenică. Este un bun regizor, atent la desfăşurarea
scenografică, la pregnanţa gesturilor, dar şi la diagrama oralităţii. Excepţional la un
prozator atât de tânăr este simţul tragic, preocupat de fatalităţile destinului şi de obsesia
morţii. Duritatea naturalistă a observaţiei se va atenua cu timpul.

Moromeţianismul ca reper
 E cel mai simplu şi mai la îndemână ca proza lui Marin Preda să fie discutată prin
prisma raportării la moromeţianism. De o parte se află cărţile ce ţin de filonul
moromeţian, de la debutul în volum cu nuvelele din Întâlnirea din Pământuri (1948) şi de
la Moromeţii (I, 1955; II, 1967) până la romanele colaterale universului rural, prin
personaje care evoluează spre o altă problematică şi un alt mediu în Marele singuratic
(1972), Delirul (1975) şi Viaţa ca o pradă (1977), dar având rădăcini clare în spaţiul de
origine. De cealaltă parte se situează cărţile ce tind să se sustragă moromeţianismului sau,
mai mult, chiar sunt antimoromeţiene, ca Risipitorii (1962, rescris în 1965 şi 1969),
Intrusul (1968) şi Cel mai iubit dintre pământeni (1980). Pe aceeaşi dihotomie se bazează
perspectivele critice care pot discuta tensiunea dintre realismul obiectiv şi psihologismul
subiectiv în proza lui Marin Preda, sau, dacă schimbăm termenii, dintre doric şi ionic, cu
aspiraţii spre corintic. Niciodată însă Marin Preda nu a fost tentat de o modernizare
excesivă a naraţiunii. Asumarea persoanei întâi de către naratorul din cea de-a doua ediţie
a romanului Risipitorii a fost, pentru prozator, o adevărată dramă de creaţie trăită ca o
revoluţie a punctului de vedere epic, o schimbare ce devenise de multă vreme banală în
romanul secolului XX.
Când a fost vorba să i se găsească prozei lui Marin Preda descendenţa, în sensul
de a o încadra în istoria literaturii, din punct de vedere al regimului ei epic obiectiv şi al
stilului arid (deşi această caracterizare este discutabilă), s-a recurs frecvent la exemplul
lui Rebreanu. Autorul Întâlnirii din Pământuri a susţinut el însuşi această filiaţie. Mai
mult chiar, şi-a plasat uneori subiectul în atmosfera ardeleană, ca în Cel mai iubit dintre
pământeni. Ardelenismul prozatorului muntean e un fapt evident, o dovadă de afinitate cu
spiritul complementar al Transilvaniei. Comparaţia cu Rebreanu suportă, fireşte, o serie
de amendări şi nuanţări. Ion sau Răscoala înfăţişau o lume a satului închisă în sine,
închistată într-un mod de viaţă supus regimului imuabilităţii, legilor fixe şi valorilor
tradiţionale neameninţate de nici o schimbare. Tragedia acestei lumi se consumă înăuntrul
ei, nu suferă violenţa unei alte ordini care ameninţă să o distrugă. În volumul întâi al
Moromeţi-lor, timpul avea aceeaşi răbdare ca în „epopeea” scriitorului ardelean. După cel
de-al doilea război mondial însă, o lume nouă sta (de fapt, se grăbea) să apară. În timpul
premergător războiului, prin Delirul, timpul nu mai avea răbdare.
Cu al doilea volum al Moromeţi-lor Marin Preda intră în zona problemelor
specifice unei alte epoci: în ce sens evoluau lucrurile? Cu ce preţ lumea căpăta o nouă
înfăţişare? Ce suferinţă aducea acel „mai bine” spre care societatea românească se
îndrepta? Era inevitabilă tragedia ruinării tradiţiei? Nu era timpul prea grăbit, prea
nerăbdător? Oricine ar urmări aglomerarea semnelor de întrebare în proza şi publicistica
lui Marin Preda ar fi surprins să descopere evidenţa proliferării acestora. Existenţa se
deschidea spre altceva şi acesta este unul dintre semnele distinctive ale temelor acestei
proze în raport cu aceea a ui Rebreanu. Încotro se îndrepta viaţa nouă? Şi era inevitabil
acest curs? Oricât părea de singur Moromete, după ce Paraschiv, Nilă şi Achim îl
părăsiseră, oricât i se părea că multe îi scăpaseră, aşezat pe piatra de hotar, un lucru
rămânea cert: că putea să se întrebe, pentru a vedea dacă a pierdut sau nu, pentru a afla
unde a greşit: „Nu se întâmplase nimic atât de cumplit încât să nu fie repus totul sub
lumina vie a minţii. (s.n.) Nu cumva timpul era undeva acelaşi? Nu cumva trecerea lui era
egală şi dacă o dată te ocrotea fărâmiţând primejdia, când te credeai scăpat îţi distrugea
de asemenea aparenţele clădite peste legea lui? Nu cumva copiii de aceea sunt copii ca să
nu-şi înţeleagă părinţii, fără ca mai întâi să rătăcească şi de aceea părintele e părinte, ca
să-i ierte şi să sufere pentru ei?” (Moromeţii, I, partea a treia, cap. XXIII). Marin Preda
inaugura, faţă de „obsedantul deceniu” (expresie care îi aparţine), o atitudine care va face
carieră: „e uşor să ne liniştim spunând că nu există alt drum pentru ţărănime decât cel al
cooperativizării. Pe scriitor îl interesează însă ce se petrece cu oamenii (…) progresul
tehnic n-ar trebui să trăiască din destrămarea unei structuri de viaţă veche de mii de ani.
Cine ne impune această cursă, ale cărei consecinţe nu sunt pe deplin previzibile?” (Iată
ţăranul!, în volumul Imposibila întoarcere). Marile întrebări ale scriitorului sunt punctul
de pornire al unei profunde nelinişti. Nu poate acorda credit oricărui început care îşi
aşteaptă confirmarea beneficului: pe ce să te bazezi? – aceasta-i întrebarea: „Nu ştiu ce
lume se naşte. Este o lume mai bună? Este o lume în pragul unei noi civilizaţii, al unor
noi orizonturi? Cei care se uită înapoi văd întotdeauna cu ochi răi prezentul? În ce
priveşte viaţa ţăranilor, eu m-am uitat deseori înapoi” (Florin Mugur, Convorbiri cu
Marin Preda, 1973, p. 211).
Altă dată, în legătură cu accesul la universalitate al scriitorului român, după ce
evocase exemplul lui Sadoveanu retras în Moldova şi privind restul ţării ca o raia
turcească, punea degetul pe rană: „E în stare artistul român (…) să-şi ia, cu mentalitatea
şi cu psihologia lui, răspunderea unei problematici universale? E în stare ca, rămânând
simplu scriitor român, să-şi pună în conştiinţa lui problema răspunderii sale şi să-şi asume
misiunea de a se adresa întregii umanităţi? E o întrebare la care ar merita să reflectăm,
fără să ne lăsăm ispitiţi să ne repezim într-o direcţie sau alta şi să răspundem afirmativ
sau negativ. Lucrurile sunt complicate” (Florin Mugur, ibidem, p. 140-141). Aceasta este
calitatea oricărei mari întrebări puse de prozator: de a dezvălui complexitatea lucrurilor,
de a arăta că nimic nu e simplu, că răspunsul nu poate fi univoc. Întrebarea lui Marin
Preda complică fructuos lucrurile.
Întrebarea provoacă realitatea dintr-o alergie la ambiguu şi presupune o precizare
a nelămuririi şi prin urmare o simplificare şi o reducere a căilor de urmat la una singură.
A şti să pui întrebarea înseamnă a căuta un sens, a merge spre miezul lucrurilor, spre
determinaţiile, esenţa şi consecinţele unui fapt. Niciodată romanul lui Marin Preda, deşi
atât de permeabil şi receptiv faţă de actualitate şi istorie, nu s-a restrâns la descrierea
exterioară şi documentară, considerându-le insuficiente. Acestea alcătuiesc numai
suprafaţa, rugina ce trebuie înlăturată pentru a găsi luciul metalic al evenimentelor. A se
întreba este pentru personajul lui Marin Preda un mod de a se implica. Întrebarea este
aceea care îl ajută pe Paul Ştefan să iasă de sub vremi şi să le înţeleagă. Raţiunea sa nu
poate fi prinsă în vârtejul mişcării legionare, pentru că nedumeririle sale descoperă viciul,
pun sub acuzare eroarea: era nevoie de „eroul” legionar? În ce scop? În numele a ce
trebuiau nimiciţi duşmanii mişcării? Cum vor face ei din naţiune ceva „ca soarele sfânt de
pe cer”? Ce ar fi fost mişcarea legionară fără evrei? De ce judecata şi pedepsirea
legionarilor se făceau în secret, fără proces? De cine se fereau? Şi peste toate acestea,
Ştefan îi pune profesorului Traian Cotigă, care încerca să-l convertească, întrebarea
decisivă: „consideraţi idealul dumneavoastră unicul ideal posibil?” (Delirul, partea a
doua, cap. II).
Modul acesta de a supune realitatea în permanenţă unei modelări raţionale rezultă
din îndoiala metodică, specifică personajelor prozei lui Marin Preda. A pune totul sub
semnul întrebării este calea ce duce spre lumină, dincolo de hăţişul faptelor. Personajul
autentic al lui Marin Preda nu este în posesia adevărului deplin, ci a întrebării decisive.
Întrebarea nu este însă semnul dezorientării, pentru că, bine formulată, ea conţine
sâmburele clarificator. Întrebarea e pentru Paul Ştefan din Delirul, Nicolae Moromete din
Marele singuratic sau Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pământeni un fir al Ariadnei,
prefigurarea ieşirii din impas, sugestia unei soluţii. Autenticitatea prozei lui Marin Preda
decurge din incisivitatea, precizia, intransigenţa şi puterea întrebării. Conştiinţa
interogativă este într-o permanentă stare de alertă, gata de ofensivă sau angajată în atacul
problemei fundamentale. Este interesant de urmărit în convorbirile consemnate de Florin
Mugur cum după întrebarea formulată de interlocutor, urmează uneori o alta, pe care şi-o
pune prozatorul sieşi. A se vedea chiar prima pagină a convorbirilor, unde e vorba de
vârstă şi de ceea ce poate să urmeze după cincizeci de ani: „Când aveam douăzeci şi cinci
de ani, îi priveam indignat [pe bătrâni]: ce drept au ăştia să se înveselească, să fie atât de
senini, cum pot ei să aibă starea asta de nepăsare, când în curând vor părăsi această lume,
vor muri? Ei bine au motivele lor! Sunt încântaţi de isprava pe care au făcut-o: au trăit
şaizeci sau şaptezeci de ani”.
O conştiinţă senină n-a avut şi n-a putut să aibă niciodată prozatorul, din cauza
teroarei permanente exercitată de întrebare. Era predispus spre această stare: cum se
poate să fie ceva aşa şi nu altfel? Din observaţia sa rezultă neapărat „chestiuni”: „Ştiu că
secolul nostru e vinovat şi-l acuz că a strecurat în conştiinţa omenească îndoiala faţă de
om. (…) Ceea ce s-a făcut în secolul nostru, în materie de mistificări, de ticăloşii, de
trădări, înjosirile la care a fost supusă fiinţa omenească de către alte fiinţe omeneşti naşte
în conştiinţa noastră îndoiala: se pare că această limită nu există, nu sunt bariere spre
infern pe care omul să nu le treacă. Le trece. S-a dovedit că el le poate trece. S-a creat
astfel un foarte grav precedent… Mă întreb cum poate fi uitat şi dacă va putea să fie uitat
vreodată. Şi cum putem trăi cu astfel de amintiri?” (Florin Mugur, ibidem, p. 128-129).
Opera prozatorului a convins că permanentă e numai întrebarea; soluţiile sunt
perisabile. Scriitorul a ştiut să se întrebe într-un fel care neliniştea, pentru că mergea
direct spre esenţa lucrurilor. Radicalitatea este un alt atribut al acestei conştiinţe
interogative, îndreptându-se spre rădăcina lucrurilor; sonda adică în profunzime, fiind,
prin urmare, un spirit autentic. Întrebarea era pentru el sesamul adevărului.

Comportamentismul şi proza de analiză

Pentru cine nu ar cunoaşte mărturisirile lui Preda (situaţie puţin probabilă), ar

constitui o surpriză împrejurarea că el respinge caracterizarea operei sale ca o proză de
analiză. Această autodefinire datează din 1973, fiind consemnată de Florin Mugur în
Convorbiri cu Marin Preda. Aveam impresia că, după Moromeţii (I), scrisul prozatorului
urmărea să dobândească tocmai caracterul analitic. Risipitorii şi Intrusul păreau să
meargă în sensul analizei introspective. Numai Intrusul va risca acest drum. Dacă vom fi
însă mai atenţi la meandrele stilistice ale naraţiunii vom putea observa în Risipitorii (dar
nu numai acolo) că locul persoanei întâi este cedat adesea persoanei a treia, că există o
alternanţă a confesiunii cu privirea dinafară a personajului găsit în centrul de interes epic.
Ba, mai mult, nu e uşor de constatat că naraţiunea e mai în largul ei atunci când adoptă
principiul realismului obiectiv. Procesul estetic al naraţiunii prediste ar putea fi mai bine
definit în formula obiectivării unei subiectivităţi – subiectivitate care aparţine
personajului central, nu autorului. Subiectivitatea personajului este întreruptă de autor, e
temperată sau chiar cenzurată.
 Scriitorul s-a autodefinit foarte aproape de realitatea artistică a scrisului său în
convorbirile consemnate de Florin Mugur: „Dacă prin comportamentism înţelegem că nu
înfăţişăm cu precădere gândurile eroilor, ci căutăm să ne dăm seama la ce se gândesc
urmărindu-le comportarea, atunci eu sunt astfel de scriitor, comportamentist. Rareori,
cum am spus, fac o investigaţie directă în gândirea unui personaj, ca să indic sursa
acţiunilor sale. Prefer să înfăţişez omul în mişcare, iar mişcarea o văd când din afară,
când din perspectiva eroului” (p. 142). Însă un „comportamentism absolut”, perfect
consecvent cu sine, nu există – adăugă scriitorul. Este, prin urmare, inevitabil să se
ajungă la formula unui comportamentism semi-analitic. Dacă nu e vorba tocmai de o
negare a analizei în proza lui Marin Preda, în orice caz analiza este privită cu neîncredere
şi suspiciune. De ce? Pentru că autorul Moromeţilor nu înfăţişează psihologii subtile, ci
caractere şi fenomene etice, ce pot fi puse adecvat în ecuaţia epică a
comportamentismului moderat şi a intelectualismului exercitat în aria moralităţii faptelor
sociale.

Tendinţa spre confesiunea polemică

O irepresibilă pasiune de a se confesa este definitorie pentru Marin Preda. În

paralel cu romanele sale, prozatorul constituie o serie complementară a scrierilor
confesive: Imposibila întoarcere (1971), Convorbiri-le consemnate de Florin Mugur
(1973), autobiografia parţială din Viaţa ca o pradă (1977). Dacă tendinţa
comportamentistă din Moromeţii şi din celelalte romane ne conducea firesc la ideea unei
afinităţi vizibile cu Liviu Rebreanu (afinitate adesea discutată), structura confesivă,
căutarea insistentă a temei autorului în Risipitorii, în Intrusul, în Marele singuratic sunt
de natură opusă rebrenismului.
Liviu Rebreanu s-a sfiit să scrie la persoana întâi (a spus-o el însuşi) şi e de mirare
că a ţinut totuşi un jurnal; însă l-a scris fără fascinaţia subiectivităţii care se exprima. O
consecventă fugă de subiectivitate defineşte proza rebreniană de la debutul scriitorului
până la sfârşitul zilelor sale. Până şi o disculpare cu o deosebită gravitate în conţinutul
său moral cum era aceea din Calvarul a fost travestită epic şi pusă în seama persoanei a
treia. La Marin Preda, în evoluţia scrisului său, constatăm fenomenul contrariu: atracţia
irezistibilă spre mărturisire, spre confesiune, spre dezvăluirea patetică a subiectivităţii
autorului. Scriitorul avea nevoie să se elibereze de temele dominante ale conştiinţei sale,
ale biografiei lui; avea imperioasă nevoie să iasă de sub tutela complexului Moromete.
Căutarea obsedantă a temei povestitorului de aici provine: din necesitatea replierii
interioare a prozei lui, din reflexul reflexivităţii. Însă după stilul obiectiv din Moromeţii
şi, desigur, din nuvelele anterioare, nu era uşor să rămână singur cu sine şi să se exprime
numai pe sine. Chinul creaţiei şi al prefacerilor stilistice în ediţiile succesive ale
romanului Risipitorii provine din timiditatea funciară a celui ce voia să vorbească şi
despre sine. Intrusul realizează mai bine decât Risipitorii investiţia epică totală în
persoana întâi. Triumful acestei aspiraţii îl reprezintă Ce mai iubit dintre pământeni.
Defectele acestui roman, câte există, vin dintr-o eliberare neîngrădită a subiectivităţii:
patetismul, polemismul vădit, discursivitatea eseistică, supremaţia unei conştiinţe etice
afirmată tezist. Dacă, în registrul poeticii romanului, fenomenul stilistic dominant ca
tendinţă este la Rebreanu fuga de subiectivitate, Marin Preda poate fi analizat în evoluţia
prozei lui pe filiera tendinţei expresive de a se îndepărta de obiectivitate.
 Lupta cu sine a romancierului

Risipitorii nu mai este un roman trăit (ca Moromeţii), ci unul de imaginaţie – ţinea
să precizeze autorul. Se cunoaşte prea bine răscrucea pe care o reprezenta romanul din
1962 (rescris în alte două versiuni ulterioare), pentru aspiraţia de a schimba stilul şi
temele din Moromeţii. Risipitorii rămâne un roman ratat, cu tot efortul de a-l salva de la o
versiune la alta. Nu e mai mult decât o experienţă stilistică. Recitit astăzi (vorbim de
ultima formă), ne apare destul de palid, circumstanţial uneori, îndatorat unor preocupări
tematice ale momentului (erorile unor activişti în munca de partid) şi nu-şi păstrează nici
pe departe aura pe care i-o atribuie prozatorul. Acele translatări de la persoana întâi la
persoana a treia pe care miza scriitorul în naraţiune nu ni se mai par mari invenţiuni sau
mari realizări epice. Risipitorii confirmă mai degrabă depăşirea unui impas, fiind rodul
unei izbânzi psihologice a romancierului asupra lui însuşi: el reuşea astfel să iasă de sub
tirania moromeţianismului. Prima izbândă artistică reală, pe această linie, e însă Intrusul,
nu Risipitorii. Ceea ce nu constituie un motiv să nu ne oprim o clipă asupra romanului
care l-a obligat pe prozator la cel mai chinuitor efort în lupta cu sine.
Romanul pune în paralel mai multe planuri – fapt ce a impus şi o viziune
compoziţională bazată pe contrapunct tematic şi suprapuneri temporale. Planul de debut
al romanului îl constituie destinul cazangiului Petre Sterian, înlăturat printr-o nedreptate
din atelierele unde lucra. Sunt legate de acesta, la acelaşi nivel tematic al vieţii politice
înfăţişate, erorile fiului său Anghel, ajuns în funcţii de conducere (secretar raional de
partid) fără merite reale. Un al doilea plan se deschide în mediul uzinei, prin celălalt fiu al
lui Petre Sterian, Vale, inginer, pornit să înfrunte acolo dificultăţile şi rivalităţile interne,
îndrăgostit de Anda care a simpatizat o vreme cu vărul său Gabriel Sterian, şi el inginer.
Partea cea mai interesantă a romanului este legată de viaţa Constanţei, sora lui Vale,
căsătorită cu doctorul Munteanu şi apoi părăsită de el. Înstrăinarea care intervine brusc
între cei doi soţi îi pricinuieşte Constanţei prăbuşirea interioară, criza de singurătate şi o
conduce spre o clinică de psihiatrie. Ca tip de personaj feminin este precursoarea Ioanei
Olaru din Refugii de Augustin Buzura. Sunt rupte punţile ei de legătură cu lumea, resimte
epuizare afectivă şi istovire psihică. Însă sentimentul ei de revoltă şi puterea de a se situa
în conflict cu lumea nu are aceeaşi consistenţă dramatică a suferinţei ca în cazul Ioanei
Olaru, deşi e vorba de acelaşi sentiment insuportabil de înstrăinare. Prin Constanţa
Sterian, prozatorul desfăşoară o amplă dezvăluire a lumii medicale, cu doctorul
Munteanu ca protagonist şi eşecul existenţei lui. „Cum e posibil să stai şi să te uiţi cum e
distrus moralmente un om?” – se întreabă acesta şi în această întrebare avem fixată tema
fundamentală a romanului: culpabilitatea. Tema „surzeniei morale” e anunţată din
primele pagini şi ea afectează în feluri diferite viaţa cazangiului Petre Sterian, a
profesoarei Constanţa Sterian şi a doctorului Munteanu, căci existenţa lor este atinsă
profund de ipocrizia şi vinovăţia semenilor. Risipitorii rămâne un roman social interesat
de o cuprindere panoramică a realităţilor deceniului şase. Adevăratul roman de analiză e
numai Intrusul.

Vicleniile istoriei
 Capodopera romanului rural postbelic este, fără îndoială, Moromeţii de Marin
Preda. O revenire la Moromeţii este oricând posibilă, căci actualitatea va găsi motivele ei
de reflecţie pentru o lectură nouă. Unul ni-l dezvălui autorul însuşi, într-o mărturisire din
Imposibila întoarcere: „Nu mă interesa dacă ţărănimea română continua să se ruineze în
capitalism, aşa cum spunea o frază la sfârşitul volumului, pe care ulterior am scos-o, ci
viaţa unei categorii umane pândită de vicleniile istoriei; or, aceste viclenii erau abia
anunţate”. Privite din acest unghi, cele două volume din Moromeţii îşi dezvăluie încă o
dată unitatea şi coerenţa, căci, într-adevăr, romanul în ansamblu ne apare ca un eseu
despre „vicleniile istoriei” care îl pândesc dramatic pe ţăran, atât în spatele unei tradiţii
stabile, cât şi în faţa unei tradiţii ce se ruinează.
O altă temă de lectură poate fi în Moromeţii tragedia spiritului independent.
Viclenia istoriei i se arată acestuia ameninţătoare. Se cunoaşte afirmaţia orgolioasă a lui
Ilie Moromete: „Domnule… eu totdeauna am dus o viaţă independentă”. În pragul
sfârşitului, Moromete e purtat în roabă să vadă, să poată vedea. E un fapt eminamente
antimoromeţian, la care l-a împins destinul; Moromete, la sfârşitul vieţii sale, nu
realizează independent o viziune, fie şi asupra unor locuri. Căci moromeţiană prin
excelenţă e independenţa individuală de dragul independenţei, pentru că aceasta îi
permite plăcerea gratuită, disimularea, satisfacerea voluptăţii regizorale (în „forumul” lui
Iocan îndeosebi). Dar mai ales are libera posibilitate să ironizeze gratuit fie eşecul fiilor
mai mari la Bucureşti, fie învăţătura lui Niculae; poate să judece o activitate politică, a
liberalilor sau a conservatorilor, poate să meargă sau nu la munte să vândă porumb, cu
zece lei mai mult sau mai puţin – deci îşi este stăpân. Timpul era foarte răbdător cu
oamenii şi îngăduitor cu Moromete. Când apune o tradiţie, pierderea independenţei
particulare este aproape. Fiii revoltaţi îi încurcă socotelile, salcâmul trebuie tăiat, portăreii
cu „fonciirea” îl îmboldesc mereu. Salcâmul e sprijinul său simbolic câtă vreme e în
picioare; cu tăierea lui se surpă o lume. Independenţa ar putea rămâne de acum numai ca
iluzie. „Ficţiunea gratuităţii” e contrazisă (M. Ungheanu). Mica gospodărie ţărănească se
ruinează. Catrina îl părăseşte. Niculae e la şcoală şi se va întoarce mai târziu în sat, în
Siliştea-Gumeşti, ca activist de partid. Aserţiunile lui Niculae sunt lovitura ultimă, a
cuvintelor, a marilor adevăruri rostite, care îl apasă pe Moromete; căci nerostirea, latenţa,
virtualitatea unui adevăr ştiut e modul moromeţian al existenţei lui. Moromete e un
nonconformist, dar istoria se va dovedi necruţătoare cu tipul contemplativităţii gratuite.
El va deveni un învins, dar fără să privească cu mânie, nici înapoi, nici înainte.
Îndepărtarea de destinul asumat al independenţei îi e fatală. Destinul e în istorie –
asta n-a înţeles Moromete. Ochii albaştri ai muntencei care l-a făcut să vândă porumbul
de râsul lui Bălosu îl scot din judecata meschină a profitului. El se va îndura de sărăcia
femeii, dar Bălosu nu – Bălosu e omul timpului său. Moromete nu e al nici unui timp –
aici e funciara lui dramă: când e proprietar are deplina convingere a gratuităţii; când nu
mai e proprietar, într-un alt timp, gratuitatea nu mai e un punct de sprijin. Moromete e
profund atins de timpul istoric. Când noul timp îşi va arăta orientarea, Moromete nu
găseşte cu cale să se adapteze. Imposibilitatea adaptării e premisa psihologică a dramei.
O dramă intelectuală, în fond… Moromete nu-şi mai poate potrivi viaţa după timpul nou:
morala gratuităţii şi a independenţei nu mai poate rezista.
Deşi a văzut viclenia istoriei, in timpuri diferite, Moromete nu s-a putut adapta: n-
a vrut să se adapteze. Drama lui e drama spiritului independent al unui contemplativ.
Istoria nu e răbdătoare, nici blândă, cu contemplativii.
 Bibliografia receptării critice

Interviuri

Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Ed. Cartea românească,

Bucureşti, 1971; ediţia a II-a, adăugită, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,
1979;
Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, Ed. Albatros, Bucureşti, 1973;
idem, Profesiune de scriitor, Ed. Albatros, Bucureşti, 1979;
George Arion, Interviuri, I, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1979; II, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1982;
M. Ungheanu, Interviuri neconvenţionale, Ed. Cartea românească,
Bucureşti, 1982;
Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, antologie,
sinteze bibliografice şi indice de Aurel Sasu şi Mariana Vartic, vol. II, partea II,
Ed. Minerva, Bucureşti, 1986;
Cartea albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice, 1969-1989, Ed. Presa
românească, Bucureşti, 1996;
Marin Preda, Scrisori către Aurora. Eugen Simion – Aurora Cornu,
Convorbiri despre Marin Preda, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998;
Mariana Sipoş, Dosarul „Marin Preda”, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999;

Referinţe critice (din volume, selectiv)

1. În dicţionare şi istorii ale literaturii române

Marian Popa, Dicţionar de literatură română contemporană, ediţia a doua,

revizuită şi adăugită, Ed. Albatros, Bucureşti, 1977;
Dicţionar de literatură română (scriitori, reviste, curente), coordonator Dim.
Păcurariu, Ed. Univers, Bucureşti, 1979;
Dicţionar cronologic. Literatura română, coordonatori I.C. Chiţimia, Al.
Dima, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979;
Dicţionarul scriitorilor români, coordonare şi revizie ştiinţifică Mircea Zaciu,
Marian Papahagi, Aurel Sasu, vol. III, M-Q, Ed. Albatros, Bucureşti, 2001;
Dicţionar analitic de opere literare româneşti, coordonator Ion Pop, vol. I,
A-D, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1998; vol. II, E-L, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă,
1999; vol. III, M-P, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2001;
Dicţionarul esenţial al literaturii române, coordonatori Mircea Zaciu, Marian
Papahagi, Aurel Sasu, Ed. Albatros, 2000;
Al. Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, Ed. Univers,
Bucureşti, 1981; idem, Istoria literaturii române, Ed. Grai şi suflet – Cultura
naţională, Bucureşti, 1994;
 Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, vol. III, 1944–1984, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1987;
Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române, vol. III, Perioada
contemporană. Proza, Ed. Iriana, Bucureşti, 1996; Istoria literaturii române de la
creaţia populară la postmodernism, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2000.

2. Monografii şi antologii de texte critice

(în ordine cronologică)

M. Ungheanu, Marin Preda, vocaţie şi aspiraţie, Ed. Eminescu, Bucureşti,

1973; ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Amarcord, Timişoara, 2002;
Ion Bălu, Marin Preda, Ed. Albatros, Bucureşti, 1976;
***, Marin Preda interpretat de…, antologie, argument, tabel cronologic de
Mihai Ungheanu, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1976;
***, Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda, Ed. Cartea românească,
Bucureşti, 1981;
Vasile Popovici, Marin Preda. Timpul dialogului, Ed. Cartea românească,
Bucureşti, 1983;
Victor Atanasiu, Viaţa lui Ilie Moromete, Ed. Cartea românească,
Bucureşti, 1984;
Andreea Vlădescu, Marin Preda sau triumful conştiinţei, Ed. Cartea
românească, Bucureşti, 1991;
Monica Spiridon, Omul supt vremi (eseu despre Marin Preda,
romancierul), Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1993;
Cezar Ivănescu, Pentru Marin Preda, Ed. Timpul, Iaşi, 1996;
Andrei Grigor, Marin Preda, incomodul, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1996;
Cornel Munteanu, Marin Preda – fascinaţia iubirii, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1996;
Adrian Dinu Rachieru, Marin Preda. Omul utopic, Ed. Eminescu,
Bucureşti, 1996;
Grigore Smeu, Marin Preda. O filosofie a naturii, Ed. Garamond,
Bucureşti, f.a.;
Emil Manu, Viaţa lui Marin Preda, Ed. Vestala, Bucureşti, 2003.

3. În sinteze, eseuri şi culegeri de articole

(selectiv)

Al. Andriescu, Relief contemporan, Ed. Junimea, Iaşi, 1974;

Virgil Ardeleanu, Însemnări despre proză, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1966;
idem, „A urî”, „a iubi”, Ed. Dacia, Cluj, 1971; idem, Menţiuni, Ed. Dacia, Cluj, 1979;
Marian Barbu, Aspecte ale romanului românesc contemporan, Ed. Scrisul
românesc, Craiova, 1995;
Savin Bratu, Cronici, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1957;
Ion Caraion, Duelul cu crinii, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1972;
 Nicolae Ciobanu, Nuvela românească contemporană, Ed. pentru literatură,
Bucureşti, 1967; idem, Însemne ale modernităţii, Ed. Cartea românească, Bucureşti,
1977;
Anton Cosma, Romanul românesc şi problematica omului contemporan, Ed.
Dacia, Cluj, 1977;
Valeriu Cristea, Interpretări critice, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1970;
idem, Domeniul criticii, Ed. C. r., 1976; idem, Alianţe literare, Ed. C. r., 1977; idem,
Modestie şi orgoliu, Ed. C. r., 1984; idem, Fereastra criticului, Ed. C. r., 1987; idem, A
citi, a scrie, Ed. Dacia, Cluj, 1992;
Ov. S. Crohmălniceanu, Cronici literare, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1957; idem,
Pâinea noastră cea de toate zilele, Ed. C. r., 1981;
S. Damian, Direcţii şi tendinţe în proza nouă, E. p. l., Bucureşti, 1963; idem,
Intrarea în castel, Ed. C. r., 1970;
Gabriel Dimiseanu, Prozatori de azi, Ed. C. r., 1970; idem, Valori actuale, Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1974;
Alexandru George, La sfârşitul lecturii, Ed. C. r., 1973; idem, La sfârşitul lecturii,
III, Ed. C. r., 1980;
Paul Georgescu, Păreri literare, E. p. l., Bucureşti, 1964; idem, Printre cărţi, Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1973;
Gheorghe Glodeanu, Dimensiuni ale romanului contemporan, Ed. Gutinul,
Baia Mare, 1998;
Georgeta Horodincă, Structuri libere, E. p. l., 1968; idem, Studii literare, Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1978;
Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, Ed. C. r., 1974;
Dumitru Micu, Romanul românesc contemporan, E.S.P.L.A., 1959; idem,
Periplu, Ed. C. r., 1974;
Marin Mincu, Critice, II, Ed. C. r., 1971;
Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Ed. Fundaţiei PRO,
Bucureşti, 2002;
Alexandru Paleologu, Simţul practic, Ed. C. r., 1974; idem, Alchimia existenţei,
Ed. C. r., 1983;
Ion Pecie, Romancierul în faţa oglinzii, Ed. C. r., 1989;
Liviu Petrescu, Scriitori români şi străini, Ed. Dacia, Cluj, 1973;
Marian Popa, Competenţă şi performanţă, Ed. C. r., 1982;
Al. Protopopescu, Volumul şi esenţa, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1972;
Lucian Raicu, Structuri literare, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973; idem, Practica
scrisului şi experienţa lecturii, Ed. C. r., 1977;
Cornel Regman, Confluenţa literare, E. p. l., 1966; idem, Cărţi, autori, tendinţe,
E. p. l., 1967; idem, Explorări în actualitatea imediată, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1968;
idem, Colocvial, Ed. Eminescu, 1976;
Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Ed. C. r., 1974; ed. II, 1978; idem,
Sfidarea retoricii, Ed. C. r., 1985;
Ion Simuţ, Diferenţa specifică, Ed. Dacia, Cluj, 1982; idem, Incursiuni în
literatura actuală, Ed. Cogito, Oradea, 1994;
Alex. Ştefănescu, Prim-plan, Ed. C. r., 1987;
 M. Ungheanu, Pădurea de simboluri, Ed. C. r., 1973; idem, Arhipelag de semne,
Ed. C. r., 1975; idem, Fiii risipitori, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1988;
Cornel Ungureanu, Proză şi reflexivitate, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1977; idem,
Proza românească de azi, Ed. C. r., 1985;
Ion Vitner, Prozatori contemporani, E. p. l., Bucureşti, 1961;
Ion Vlad, Convergenţe, Ed. Dacia, Cluj, 1972;
Mircea Zaciu, Lancea lui Ahile, Ed. C. r., 1980.