„E curios cum sub regimurile de libertate oamenii cad sub o tiranie: cea a

locului comun. Şi mă întreb dacă nu e mai tristă decât oricare alta.”

De când lumea oamenii au luptat mânaţi de motivaţii. Şi cu cât motivaţiile erau
mai mari cu atât lupta era mai acerbă. Căutând motivaţia din spatele cuvintelor
lui Noica, putem da o multitudine de sensuri intuite sau presupuneri cernute
prin sita unică a minţii fiecăruia. Nu putem şti dacă vreuna dintre ele este exact
descrierea gândului ce-l frământa în acel moment, dar putem lua învăţătura
necesară nouă.
Când vine vorba de libertate, oamenii sunt parcă mai motivaţi decât de orice
altceva. Există undeva in adâncul fiinţei umane, o dorinţă nestinsă de a face
ceea ce conştiinţa, şi nu ceilalţi, impune, de a acţiona înafara oricăror
obligativităţi exterioare. Multă vreme, diverse popoare au avut parte de tirania
lipsei de libertate. Asta le-a dat forţa să îşi concentreze acţiunile pentru a scăpa
de oprelişti şi îngrădiri şi zeci de ani oamenii au luptat visând la acelaşi gând
frumos al libertăţii…sau au visat pur şi simplu, fără să lupte.
Şi cum se întâmplă că oricum ai tăia, fiecare lucru are două feţe, faţa neplăcută
a libertăţii este pe undeva pierderea imboldului. Numită sugestiv de filozof:
„tirania locului comun” , poate fi tradusă în limbajul accesibil omului de rând
prin plafonare. Libertatea te lasă, până la urmă, să faci ceea ce vrei chiar şi dacă
asta ar însemna să nu faci nimic. Exercitarea libertăţii este îndreptăţită până
acolo unde s-ar putea să încalci libertatea altuia.
Când din libertate omul alege să facă NIMIC, îşi pierde sensul, valoarea care îi
era dată de precizia ţintelor lui şi într-un final ajunge la lucrul făcut fără ştirea
voinţei (din obişnuinţă, chiar tic). Desigur, obişnuinţa are în sine valoare ei, dar
tristeţea relevă din tirania aplatizării şi plafonării.
Deşi este de departe un lucru dezirabil, când este greşit folosită libertatea
poate ajunge uşor un duşman în haine de prieten.
În regimurile de libertate, oamenilor le este dată şansa de a-şi crea lumea lor
prin forţe proprii, fără îngrădiri nejustificate. De aici încolo fiecare ştie sau nu
ce are de făcut.
O paralelă potrivită ar putea fi cea a omului bogat şi a omului sărac. Dacă cel
sărac ar putea să pună nefericirea lui pe seama banilor, nebeneficiind de nimic
în cazul omului care îi are, motivele nefericirii pot fi diverse. Poate pentru că
beneficiind de totul, bogaţii nu se mai pot bucura de nimic atingând în felul
acesta un stadiu de vid al trăirii.
Cel mai greu nu este sa fii obligat să faci răul, ci să ţină de tine să faci binele şi
totuşi să alegi a nu-l face. Tristeţea nu este atunci când o libertate îngrădită nu
îţi lasă şansa dezvoltării şi acţiunii, ci când în ciuda libertăţii, omul se limitează
prin a se pierde în mulţime, prin a deveni comun, prin a lăsa să-i moară spiritul
de luptă pentru mai bine, mai sus, mai frumos, mai departe