Tranzitia la democratie

Secolul XX a fost secolul consolidării democraţiilor contemporane la fel de mult cum

a fost şi acela al aparitiei şi rezistentei alternativei acestora, regimurile non-democratice.
Procesul care descrie astăzi situaţia lumii post-comuniste a fost în mod convenţional
denumit tranziţie. Definită în termeni comuni, tranziţia reprezintă trecerea de la societatea
comunistă şi economia planificată la societatea democratică bazată pe piaţa liberă.
Procesul vizează „întreaga schimbare a formei de organizare socială de la modelul de
tip sovietic la modelul de tip occidental (schimbare politică, economică, socială, culturală)”.
Studiile privitoare la schimbarea regimului stabilesc o distincţie între cele 2 faze ale
transformării: tranziţie şi consolidare.
Tranziţia este centrata în jurul ordinii de criterii formale, minimale ale regimului
democratic cere abolirea instituţiilor non-democratice şi stabilirea celor democratice în locul
acestora. Tranziţia este completă odată cu alegerile libere, sufragiu universal şi asigurarea
unor reguli şi libertăţi formale ancorate în constituţie sau un guvern ales care să guverneze.
Consolidarea democratică are ca scop schimbarea completă a regimului prin
stabilizarea fundamentului comportamental şi atitudinal. Scopul consolidării democratice este
asigurarea unor instituţii democratice sigure sub condiţiile competiţiei democratice şi astfel
reduce insecuritatea. Alterarea frecvenţă a regulilor politice poate uneori indica erori în
consolidare care face dificilă adaptarea comportamentului şi atitudinilor actorilor astfel încât
să se supună regulilor democratice. În mod logic tranziţia are loc înaintea consolidării şi este
completă înaintea consolidării sau în acelaşi timp. Doar apoi un regim se poate schimba
complet într-o democraţie care satisface criteriile minimale.
Între anii 1974 şi 1990, cel puţin 30 de ţări s-au aflat în tranziţie către democraţie,
aproape dublând astfel numărul guvernelor democratice din lume. În opinia politologului
american Samuel Huntington această epocă a tranziţiilor democratice constituie al treilea val
1
de democratizare din istoria lumii moderne.
Mecanismul care a definit transformarea politică în Europa de Centrală şi de Est s-a
transformat într-un fapt de sincronizare sau de imitare a „modelelor” performanţe din Vest,
modele care şi-au demonstrat viabilitatea şi funcţionalitatea în timp.
Tranziţia postcomunistă a produs rezultate diferite în ceea ce priveşte succesul
transformărilor democratice în ţările fostului bloc comunist. Republicile ex-sovietice, spre
deosebire de ţările Europei Centrale şi de Est, nu au înregistrat prea multe succese în

1
Samuel Huntington, Al treilea val al democraţiei, în Revista Română de Ştiinţe Politice, Vol. 2, Nr. 1, aprilie
2002, pp 19-40
domeniul realizării reformelor politice şi economice. În comparaţie cu statele Baltice, celelalte
republici ex-sovietice se confruntă în continuare cu dificultăţi în aplicarea regulilor şi
normelor democratice în organizarea procesului politic. Majoritatea fostelor republici ne-
europene ale URSS, practic, au respins idealurile democratice, elitele lor fiind implicate activ
în edificarea regimurilor autoritare.
România şi Bulgaria s-au înscris într-un proces de reconstrucţie instituţională,
legislativă, economică, socială, politică etc., care a avut drept ţintă modernizarea lor şi
ocuparea unei poziţii externe favorizante ,structurarea unor economii de piaţă funcţionale şi a
unor sisteme democratice bazate pe un stat de drept, introducând ,progresiv, profunde
transformări, în consens cu tendinţele din lumea contemporană.
După prăbuşirea regimului comunist totalitar, în România şi Bulgaria s-au petrecut
simultan trei tranziţii:
• tranziţia către democraţie, care continuă în forma tranziţiei către democraţia consolidată;
• tranziţia către economia de piaţă, către o formă aproximativă de capitalism.
• tranziţia către statul de drept.
În perioada consolidării democratice, noile elite politice şi cetăţenii şi-au impus
sarcina de a crea setul de reguli democratice şi de a-l respecta întru totul.
În ce priveşte sfera politică , cele două state pornesc după 1990 la crearea unui set
instituţii democratice care să se bucure de autonomie, autoritate, putere şi legitimitate.
În sfera economică, România şi Bulgaria impun un set de reguli, legi şi proceduri care
fac posibila interacţiunea actorilor economici şi financiari, atât la nivel intern cât şi extern.
Şi la nivelul societăţii civile cele două state impun reguli democratice pentru toţi
cetăţenii
(chiar şi cei neafiliaţi unor grupuri organizate) ale căror drepturi fundamentale trebuie
rescunoscute,garantate şi respectate.
În instaurarea statului de drept , care garantează autonomia şi independentă
societăţilor civilă şi politică,România şi Bulgaria întâmpina dificultăţi .Totuşi ele adopta
constituţii care să ateste supremaţia legii.
Pentru a fi capabil să îşi îndeplinească rolul de garantor al drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, pentru a putea asigura un cadru stabil pentru desfăşurarea tuturor activităţilor
economice şi sociale, democraţia modernă trebuie să dispună de capacitatea efectivă de a
conduce, reglementa şi extrage resurse. Cu alte cuvinte, statul democratic are nevoie de un
aparat birocratic/administrativ eficient.
 Progresiv, cele două ţări au iniţiat programe politice care să ducă la apariţia unei
democraţii cel puţin în stadiul sau incipient. Astfel, s-au adoptat constituţii potrivit cărora
statele sunt naţionale, suverane şi independente, constituţii care au reprezentat acte politice
din perspectiva reconfigurării fundamentului legal al statelor 2. Elaborarea noilor Constituţii a
fost marcată de reapariţia liberalismului şi democraţiei ca factori decisivi în respectarea
drepturilor şi libertăţilor omului. Ideea de constituţie a presupus şi o ierarhie clară a legilor,
interpretate de un aparat judecătoresc independent şi sprijinite de o puternică cultura legală a
societăţii civile.
În plus, s-a manifestat o proliferare rapidă a partidelor politice, că forţe politice
reprezentative şi stabile care să formeze şi să îndrume preferinţele oamenilor , acesta fiind un
obiectiv primordial pentru o democraţie de succes în urma tranziţiei, etc.
Tranziţia României, începută în 1990, a fost mai dificilă decât în alte ţări din Europa
Centrală şi de Est. Aceasta s-a datorat, în parte, faptului că la sfârşitul anilor 1980, economia
României era în pragul colapsului, după 40 de ani de planificare centrală strictă care a pus
accentul pe independenţă şi s-a concentrat excesiv asupra industriei grele şi asupra proiectelor
de infrastructură mari şi nerentabile
Şi experienţa Bulgariei este caracterizată de o tranziţie realizată gradual şi lent 3,
manifestându-se dificultăţi în dezvoltarea unei societăţi civile libere 4 , în crearea unei societăţi
politice relative autonome, în manifestarea rapidă şi eficientă a domniei legii care să protejeze
drepturile şi libertăţile individuale şi în crearea de instituţii eficiente pentru reglementari de
ordin politic şi economic.
Tranziţia se va consolida şi dacă actorii politici relevanţi vor ajunge la un consens,
care să determine o democraţie funcţională. Categoric, putem afirma că în România şi
Bulgaria ultimilor 20 de ani se manifestă o democraţie formală, asociată cu instituirea
dreptului de a alege şi a fi ales, de liberă exprimare a opiniilor, de a adera la orice doctrină sau
partid politic, de asociere la organizaţii ale societăţii civile.
Însă, alături de împlinirile care ne fac să vedem partea plină a paharului şi care sunt
cumulative, exista multe nereuşite şi disfuncţionalităţi . Principalele probleme cu care s-au
confruntat toate guvernele post-decembriste sunt cele legate de democratizarea reală a
societăţii, restructurarea economiei, privatizarea acesteia, crearea unei economii de piaţă, dar

2
Juan Linz, Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South
America and Post-Communist Europe, Baltimore and London, The John Hopkins University Press, 1996, p. 5
şi Toward consolidated democracies, în Journal of Democracy, Vol. 2/1996, pp. 14-43
3
Robert A. Dahl, Despre democraţie, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, pp. 177-178
4
şi cele care vizează maniera de exercitare a puterii politice, funcţionarea efectivă a
instituţiilor juridice, relaţiile dintre elitele politice şi cetăţeni
Cazul românesc oferă o perspectivă unică asupra democraţiei: după experienţa
pustiitoare a comunismului, ca anulare a oricăror drepturi şi libertăţi individuale, românii au
văzut în democraţie un regim politic „perfect”, o realizare a tuturor dorinţelor şi aspiraţiilor
personale şi colective, o anulare a dominaţiei asupra maselor, exercitată în mod vizibil. Or,
realitatea demonstrează că democraţia nu este perfectă, dar este perfectibilă, în sensul că
admite îmbunătăţiri continue şi se pronunţă pentru un dialog deschis între stat şi societatea
civilă. Aşadar, asistăm la un proces complex, cu mai multe dimensiuni, care îmbracă forma
consolidării democratice.
Desigur, nu exista democraţie pură, întotdeauna va exista o discrepantă intre
democraţia reală şi cea ideală,între democraţia raţională şi cea empirica, însă deziluzia
democraţiei în Europa postcomunistă aduce şi o criză de identitate a societăţilor din Europa
Centrală şi de Est, datorată atât pierderii de repere politice tradiţionale, cât şi modernizării
economice şi culturale. Confruntată cu provocarea imensă a unei mutaţii pe cât de brutală, pe
atât de radicală la toate nivelurile existenţei lor, aceste societăţi cunosc astfel o profundă criză
de identitate, dublată de o criză de modernitate.
După 20 de ani de existenţă, democraţia românească, precum şi cea bulgara, se află
într-o poziţie paradoxală. Neieşind niciun moment dintr-o stare de şubrezenie şi creând tot
timpul impresia unei improvizaţii, mecanismele ei de funcţionare sunt perpetuu supuse unor
critici acerbe.
Numeroase sondaje şi studii plasează cele două state în categoria flawed democracy,
în analiza unor aspect ale democraţiei precum gradul de democraţie, nivelul respectării
drepturilor civile, nivelul culturii politice, calitatea guvernării. Aceşti indici calitativi scăzuţi
ai democraţiei susţin ideea fragilităţii democratice .
Consideraţiile de până acum nu au decât un singur rol, căpătând o relevanţă deosebită
pentru creionarea identităţii democraţiei româneşti şi bulgare la vârsta de douăzeci de ani:
acela de a sublinia faptul că problemele ei sunt de o sensibilitate aparte şi că de multe ori se
trece cu vederea peste lucruri ce pot fi considerate banale, dar care, la o analiză mai atentă,
devin definitorii în înţelegerea proceselor şi fenomenelor care definesc societăţile democratice
contemporane.5

5
Douăzeci de ani de „post-comunism”: radiografia unui faliment politic, articol disponibil on-line la adresa web:
www.sferapoliticii.ro/sfera/165/art07-Martin.php#_ftn1
 În ce priveşte situaţia actuală în România, se manifestă puternic traseismul
politic, ceea ce înseamnă că România încă este captiva unei clase politice ineficiente şi
corupte care încearcă să îşi conserve doar puterea şi privilegiile.
Criza financiară mondială care a afectat şi România a scos la iveală slăbiciunile
sistemului. Nu trebuie ignorate efectele psihologice, pe care tranziţia şi reformele ei le au
asupra populaţiei, unele absolut traumatizante, începând cu transformările de pe piaţa muncii
şi încheind cu recentele schimbări din sistemul de sănătate şi din educaţie. România ultimilor
20 de ani seamănă cu un imens laborator social în care este testată rezistenţa unei naţiuni la
schimbare.
Organizarea actuală a puterii în Bulgaria, în special a celei executive, sub
forma unei „mari coaliţii”, poate avea şi
efecte pozitive asupra forţelor conducătoare ale ţării, determinând
a d o p t a r e a u n e i atitudini de colaborare şi de consens între reprezentanţii
formaţiunilor politice care se află la guvernare şi poate determina, şi o maturizare a
clasei politice, care să producă o guvernare în interesul a unei părţi cât mai mare a
societăţii.
La fel ca în societatea românească sau în orice altă societate, clasa
politică care nu îşi îndeplineşte obiectivele stabilite în campania electorală şi pe
parcursul guvernării, a fost sancţionată de poporul b u l g a r p r i n a c o r d a r e a
votului către altă formaţiune politică.
În concluzie, viaţa cotidiană a politicii democratice nu este un spectacol care inspiră
veneraţie: o ceartă permanentă între ambiţii mărunte, retorică destinată disimulării legăturilor
între putere şi bani, strategii care întăresc privilegii. Experienţa este în mod special dureroasă
pentru oamenii care au idealizat democraţia în lupta împotriva totalitarismului, pentru cei care
vedeau democraţia ca un paradis interzis. Când paradisul se transformă în viaţa de zi cu zi, se
instaurează decepţia. De aici rezultă tentaţia de a face ceea ce este raţional, tentaţia
autoritarismului. Astfel, supravieţuirea noilor democraţii depinde în mare măsură de
performanţele lor economice.
Deceniile tranziţiei au fost marcate de o succesiune nesfârşită de transformări şi
experimente socio-economice şi politice pe care populaţia a trebuit în ultimă instanţă să le
suporte.
 Trecerea la o democratie autentica presupune mai mult decat un hazard sau o sansa
istorica, presupune un efort constant si autoexigent al tuturor membrilor lucizi ai unei
societati.6
Tranziţia în România şi Bulgaria nu pare a se fi încheiat, economia de piaţă şi
democraţia nu se manifestă încă prin mecanisme şi instituţii suficient de stabile şi predictibile,
chiar dacă au fost îndeplinite aşa numitele criterii de la Copenhaga şi ţara face parte astăzi din
Uniunea Europeană.

6
Alina Mungiu Pippidi, Romanii dupa ’89, ed. Humanitas, 1995, pag 309