Goga Tașcu, LUC Grupa 1 1

Eseu despre Elegia a doua de N. Stănescu

Poezia lui Nichita Stănescu surprinde un tablou al unui plai paleoistoric

dominat de credințele în divinități ubicuitare și redat prin imagini insolite. Ideea
de divinitate pare redusă la noțiunea de ligand îndreptar al lucrurilor, pare că
sugerează imaginea unui crâng năpădit de ciuperci după o furtună devastatoare.
Astfel, poate fi indicată convingerea neomodernistă că adevăratele valori se află
în trecut și trebuie asimilate de intelectualii vremii pentru ca viitorul culturii să
se ivească sub forma unui câmp înflorit după un deceniu de înghețare
ideologică. Poate apărea, de altfel, și interpretarea că a sosit timpul renașterii
culturii precum pasărea Phoenix din propria cenușă, de pe rugul unde a fost
mistuită de flăcările-idei ale cohortelor de cenzori și cultivatori ideologici.
Opera creează un scurtcircuit pentru a grăbi instalarea valorilor trecutului în
societatea prezentului. Poetul construiește drumul spre o nouă cultură de valoare
prin astuparea gropilor din ”asfaltul” vremurilor zbuciumate din a doua jumătate
de veac XX, ”așezând în ele câte un zeu”. Este polarizată, în acest mod, lumina
ideatică pe o singură direcție care străbate axa temporală străpungând
punctiform trecutul cultural apropiat pentru a radia în prezent.
Prima strofă se conrturează în jurul elementelor de natură virgină, exotică
prin absența umanului, precum ”scorbura” și ”piatra”. În schimb, strofele a doua
și a treia situează în imagini din sfera făcutului (de către om) precum ”podul” și
”asfaltul” ideea de zeitate, inducând în subconștient ideea că și zeii au fost făcuți
de către oameni (aceasta se realizează prin atracția magnetică a ideii de ”făcut”
asupra celeilalte). Trecerea peste milenii de istorie naturală pare că se face cu
viteza luminii.
Abia a patra strofă aduce ideea de umanitate într-un context ce creionează
conceptul de zeitate biblică. Raportându-ne la primele trei strofe, omul pare că
apare într-o lume deja creată. Omul se găsește în postura omului primordial
înconjurat de materialitate, dar pierdut de sine. De aceea zeul apare ca să pună la
loc ”ceea ce se desparte de sine”. Zeul capătă noul rol de restaurator, iar firesc
de creator se estompează. Mai mult, omul pare că împrumută imaginea unui
care a creat, dar se trezește ivit într-un spațiu exotic, pe care nu-l mai
recunoaște, sugerând motivul damnării.
Conceptul de ”zeu” poate fi privit ca un instrument de evocare a trecutului
măreț și mult regretat, asemănător căpățânii ”sărmanului Yorick” pe care-l
invoca Hamlet în momentele sale de tristețe agonizantă. Capacitățile
extraordinare ale unui zeu sunt dorite a fi preluate în demersul de adoptare a
trecutului în actualitate.
Așezarea ”în orbită a unui zeu” pare că sugerează importanța pe care o joacă
perceperea intelectuală a lumii în receptarea psihologică a acesteia. Sufletul se
 Goga Tașcu, LUC Grupa 1 2
Eseu despre Elegia a doua de N. Stănescu

mișcă după ochi, ”slăvindu-l”, așa cum o floare-a-soarelui se mișcă divinizând,

metaforic vorbind, Soarele. Ochiul apare, așadar, ca o sursă de lumină, iar
ochiul reprezintă un simbol pentru o sursă a cogniției, putând fi comparat cu o
poartă de intrare a ”luminii” în minte, trup și suflet.
În final, consider că avertismentul eului poetic: ”Ai grijă, luptătorule, nu-ți
pierde/ ochiul” conferă operei caracter de artă poetică. Ne este sugerat că trebuie
să ne păstrăm ochiul, despre care ni se spune în mod indirect că slăvește
sufletul, pentru că aceasta este menirea poetului (barierele obiectivului trebuie
dilatate și metamorfozate), iar laitmotivul obsesiv indică nevoia stringentă de
raportare la trecut.