CONTRIBUŢIA LUI VICTOR BABEŞ LA DEZVOLTAREA MEDICINEI DENTARE

Introducere.

Fig. 1. Victor Babeş (1854-1926)

Marele savant de renume mondial Victor Babeş (1854-1926) face parte dintre tinerii
români, care şi-au făcut studiile în străinătate, la Budapesta şi Viena, completate în Franţa şi
Germania, unde a avut privilegiul să lucreze alături de oameni de ştiinţă renumiţi, precum
Pasteur, Koch, Virchow, etc.(1)

Se reîntoarce în anul 1885 la Budapesta. Aici va funcţiona din anul 1885 ca profesor
extraordinar de histopatologie al Facultăţii de Medicină, perioadă în care a scris, în colaborare cu
A.V.Cornil lucrarea extrem de valoroasă intitulată “Les bacteries et leur rôle dans l’étiologie,
l’anatomie et l’histologie pathologique des maladies infectieuses”, lucrare de bacteriologie
clinică, în care aspectele clinice ale diferitelor boli infecţioase sunt legate de cele de anatomie
patologică. Un an mai târziu, Victor Babeş va scrie primul manual de bacteriologie în limba
maghiară, publicat la Budapesta. Câţiva ani mai târziu, la Bucureşti, în revista intitulată
“Progresul medical român”, lui Victor Babeş i se va publica lucrarea despre bacteriile patogene,
acesta fiind primul articol de bacteriologie publicat în limba română, de cel care va deveni
întemeietorul microbiologiei la noi în ţară.(2)

În anul 1887, în plină ascensiune ştiinţifică, Victor Babeş revine în ţară unde va ocupa
postul de profesor la Catedra de Anatomie Patologică şi Bacteriologie a Facultăţii de Medicină
din Bucureşti şi pe cea de director la Institutul de Patologie şi Anatomie Patologică din
Bucureşti, institut care care îi va purta numele şi datorită căruia va fi cunoscut în toată lumea.(3).
În curând se va afirma ca un şef de şcoală, întemeietor al şcolii medicale ştiinţifice din ţara
noastră şi se va remarca printr-o activitate ştiinţifică deosebit de valoroasă, prin lucrări originale
de valoare, recunoscute în ţară şi în străinătate. (2)
Victor Babeş face parte din galeria marilor personalităţi ale medicinei europene din sec.
XIX, operele sale depăşind cu mult valorile naţionale. (1)
În cursul celor patru decenii de activitate în Bucureşti, Victor Babes se remarcă printr-o
prodigioasă activitate ştiinţifică, publicând un număr mare de lucrări ştiinţifice, dintre care, cele
mai valoroase se referă la :
- antagonismul microbian (1882-1884);
- a propus prima antibiogramă din lume preluată în anul 1943 de Heatley, după
descoperirea penicilinei de către Fleming (1) ;
- a scris prima carte de bacteriologie, împreună cu A.V. Cornil, carte distinsă la
propunerea lui Pasteur cu premiul “Monthyon” al Academiei de Ştiinţe din Paris, prima
lucrare de sinteză despre bacterii şi a metodelor de lucru în bacteriologie (fig.2) ;
 Fig. 2. Coperta cărţii „Bacteriile”
Paris 1886

- a fost numit “al doilea rabiolog din lume”, datorită numeroaselor contribuţii în acest
sens
- a descris fenomenul imunităţii pasive, fiind prima reuşită mondială de seroterapie .
În anul 1919, Victor Babeş face parte din comisia desemnată, pentru a aviza asupra creării
Institutului Cantacuzino, comisie formată din V.Babeş, P. Riegler, M. Ciucă şi alţii. Comisia a
alcătuit proiectul şi schiţele viitorului local al Institutului.de Seruri şi Vaccinuri, care a luat fiinţă
legal în anul 1921. Institutul s-a instalat în anul 1924 în localul cel nou, construit pe terenul
Institutului V. Babeş (4)

Babeş a introdus în România tratamentul antirabic, folosind o metodă proprie de preparare

a vaccinului antirabic, cunoscut în literatură ca “metoda românească” (fig.3).
 Fig. 3. Coperta tratatului despre turbare „La rage”

Paris 1916

Opera ştiinţifică a lui Victor Babeş cuprinde peste 1300 lucrări ştiinţifice, fiind adeseori
promotorul ideilor inovatoare şi constituind un adevărat imbold în activitatea de cercetare
ştiinţifică, în rândurile lumii medicale din România. (2)

Contribuţia lui Victor Babeş în stomatologie.

Victor Babeş a abordat în activitatea sa de cercetare ştiinţifică bogată şi multilaterală şi

probleme legate de patologia regiunii oro-maxilo-facială, aducând contribuţii deosebit de
valoroase, pentru lămurirea unor procese patologice ale acestei zone şi indicând căi de rezolvare
ştiinţifică şi practică a acestora.
În acest sens, Victor Babeş a abordat probleme legate de microbiologia afecţiunilor
gingivo-mucoase, a proceselor septice din această regiune, de malformaţiile buco-maxilo-faciale,
de afecţiunile tumorale, etc.(3)
Micozele şi în principal actinomicoza a constituit una din problemele cercetate de Victor
Babeş în lucrările sale. El a stabilit o serie de aspecte caracteristice microbiologice şi anatomo-
patologice ale acestei afecţiuni inflamatorii specifice, care pot produce la om leziuni
pseudotumorale, în special în părţile moi ale regiunii cervico-faciale şi ale oaselor maxilare. A
arătat că acestea se însoţesc de procese supurative sau fibrinogene şi lasă în urmă fistule cronice,
diagnosticul afecţiunii facându-se doar pe baza examenului bacteriologic al secreţiei purulente.
El pune în evidenţă, folosind o metodă proprie de colorare, prezenţa agentului cauzal, alături de
granulaţiile specifice şi a unor germeni piogeni banali de suprainfecţie. (3)
În formele pseudotumorale, la care germenii cauzali sunt mai greu de pus în evidenţă,
propune ca diagnosticul diferenţial să se pună prin examenul histologic al foliculilor
actinmicetici, pe care îi descrie ca având o structură radiară, cu focare de necroză de coagulare
la centru, cu prezenţa unor focare de degenerescenţă granulo-grăsoasă, cu celule mari ce conţin
grămezi de filamente miceliene în jurul foliculilor şi hiperplazie intensă fibro-conjunctivă cu
infiltrat leucocitar cu predominenţa neutrofilelor. Caracteristicile microbiologice şi
morfopatologice descrise de Victor Babeş cu privire la actinomicoză au rămas clasice.(3)
În domeniul microbiologiei Babeş are preocupări valoroase, privind studiul florei
patogene a cavităţii orale şi a determinărilor patologice legate de această floră. Astfel, el
studiază stomatitele ulceroase, descriind în anul 1884 bacilul fuziform (fuziformis dentium) care,
4 ani mai târziu, va fi studiat de Vincent, confirmând astfel descoperirea lui Babeş.
Babeş studiază de asemenea leziunile gingivo-mucoase, fiind preocupat de scorbut şi
manifestările acestuia la nivelul cavităţii bucale. El pune în evidenţă frecvent prezenţa, în
secreţia din fundurile de sac gingivale a pacienţilor cu scorbut, a unui bacil, pe care îl va izola şi
cultiva şi cu ajutorul căruia va reproduce la animal o serie de manifestări patologice
asemănătoare celor întâlnite de regulă în scorbut (hemoragii, echimoze subcutanate sau
profunde, zone de necroză sau pierdere de substanţă gingivală ). V. Babeş arată că aceşti germeni
nu sunt specifici scorbutului, ei există în mod normal la nivelul cavităţii bucale dar, în condiţii de
mizerie fiziologică a individului, aceştia pot pătrunde în ţesutul gingival şi determina leziuni
specifice scorbutului.(3). Rezultate din cercetarea sa vor apare în revista România Medicală I din
anul 1893 sub titlul “ Despre un bacil care produce gingivita şi hemoragiile în scorbut”
În cercetările sale Victor Babeş s-a preocupat de nomă, arătând că aceasta nu trebuie
confundată cu o stomatită gangrenoasă, ci trebuie privită ca o entitate morbidă, cu caractere
speciale, atât în privinţa etiologiei, cât şi a condiţiilor de apariţie, a evoluţiei şi a prognosticului.
El insistă asupra rolului pe care terenul îl are în apariţia acestei afecţiuni, arătând că un organism
tarat, incapabil de autoapărare în faţa infecţiilor, cu afecţiuni anterioare de tip rujeolă, anemie,
adipozitate, etc., permite grefarea agentului patogen. El descrie agentul patogen ca un bacil fin,
rotunjit, de 0,8 microni diametru, pe care îl izolează din ţesuturile distruse de procesul gangrenos
şi a cărui cale de pătrundere în organism se face îndeosebi prin gingie, invadând ţesuturile
obrazului singur sau însoţit de alţi germeni banali, ce determină agravarea leziunilor locale şi a
stării generale. Aceste consideraţii vor apare publicate în revista România Medicală, în anul
1894, sub redacţia lui V.Babeş şi Zambilovici A., sub titlul “Cercetări asupra nomei”.
În anul 1882, în acelaşi an cu Frisch, Victor Babeş, studiind rinoscleromul, izolează
agentul patogen al acestuia, caracterele particulare bacilului şi arată că acesta se găseşte liber în
ţesuturi sub formă de zigoţi sau înglobat în leucocitele polinucleare. El descoperă că bacilul şi
extractele lui formează cu serul bolnavilor un sistem, care fixează complementul, putându-se
astfel efectua un examen serologic necesar diagnosticului rinoscleromului. În anul 1903 V.Babeş
scrie un capitol privind rinoscleromul în tratatul lui Kolle şi Wassermann “Das Rinocklerom”, în
care face un studiu complet al afecţiunii, arătând că leziunea se poate extinde de la nas şi la
ţesuturile cavităţii bucale, creastă alveolară, bolta palatină, buză, în care se produc noduli duri şi
atrage atenţia asupra recidivei rapide, ce poate apare după extirparea acestora .(5)
Victor Babeş este preocupat şi de diferitele forme de anomalii congenitale, printre care şi
despicăturile velo-palatine, punând în evidenţă coexistenţa acestora cu alte anomalii şi îndeosebi
cu cele ale extremităţilor căutând, în acelaşi timp, să descopere patogeneza acestora, condiţiile şi
cauzele, ce pot determina apariţia lor. El arată că factorii de mediu determină o serie de vicii în
structura morfologică a diverselor părţi ale corpului uman, identificând printre acestea afecţiuni
de natură inflamatorie banale, infecţii specifice, leziuni traumatice. El priveşte anomaliile, ca o
deviere morfogenetică rezultată din dereglarea unor centre de la baza craniului şi din hipofiză,
legaţi de centrii nervoşi superiori sub influenţa nocivă a mediului.(1.3). Publică o parte din
rezultatele cercetării sale în România Medicală IX din anul 1903 sub titlul “ Despre anomalii şi
predispoziţii congenitale “ şi în anul 1903 comunică la Berlin lucrarea “Despre raporturi care
există între anumite anomalii congenitale ale feţei şi între transformaţiunea simetrică a
extremităţilot (acrometageneză) “(3)
Savantul Victor Babeş va aduce o concepţie originală privind tumorile şi va publica în
Analele Institutului de Patologie şi Bacteriologie din Bucureşti în anul 1900 “ Cauzele
cancerului”, în anul 1908 “ Starea actuală a luptei împotriva cancerului” şi în vol. 7 din anul
1915, lucrarea intitulată “Etudes sur le cancer”, etc. Definiţia sa asupra procesului canceros,
arată că trebuie considerată ca tumoare sau o adevărată neoplazie acel proces, care constă în
creşterea progresivă a unor ţesuturi, ce se depărtează de tipul de creştere şi organizare normală şi
care se datoreşte unor influenţe nocive din mediul ambiant, cu acţiuni de lungă durată, asupra
unui organism pregătit pe bază constituţională, embrionară sau ereditară. Face studii
histopatologice asupra diferitelor forme de tumori, descriind caracteristicile structurale, pe care
le îmbracă în diverselor lor localizări. Este preocupat de studiul proceselor de dezvoltare şi
transformare normală şi patologică şi arată, legat de aceasta, posibilităţile trecerii de la
hiperplaziile simple şi inflamatorii spre tumoră malignă, trecerea de la ademon sau chist la
adenocarcinom, caracteristice şi sferei buco-maxilo-faciale.(2,3).
Concluzii.
Medicina dentară, asemeni multor alte specialităţi medicale, îi datorează savantului Victor
Babeş începuturile unei noi orientări asupra concepţiei despre boală. El înfăţişează procesul
morbid, ca o succesiune de fenomene, ce au loc în organism şi care determină vătămarea părţilor
sale componente şi tulburarea funcţiilor sale.
El scoate în evidenţă modul diferit de comportament a diferiţilor indivizi şi organe la
acţiunea aceloraşi germeni, punând această variabilitate pe seama reactivităţii diferite a
organismului în anumite condiţii şi scoţând astfel în evidenţă interacţiunea complexă existentă
între organism şi factorii patogeni. Această concepţie este cu atât mai valoroasă, cu cât ea apare
într-o epocă în care ştiinţa medicală era dominată de concepţia celulară localicistă a lui Virchow.
Prin contribuţia sa uriaşă în domenii diferite, Babeş deschide noi domenii de dezvoltare a
medicinei, de acestea beneficiind în egală măsură şi medicina dentară cu diferitele sale ramuri.

CONTRIBUŢIA LUI DIMITRIE D. NICULESCU LA DEZVOLTAREA

STOMATOLOGIEI ÎN ROMÂNIA

Bucureşti, anul 1903. La Facultatea de Medicină din Bucureşti, Docentul Dimitrie D.

Niculescu ţine primul curs liber “despre bola de dinţi şi gură” cu subtitlul “Importanţa
cunoaşterii boalelor de dinţi şi gură de către medici şi societate. Necesitatea ca dentistul să fie
doctor în medicină”. Atenţie, deşi cursul de dentistică era liber, studenţii Facultăţii de Medicină
din Bucureşti s-au dovedit deosebit de interesaţi, frecventând într-un număr extrem de mare
cursurile libere, susţinute de către Docentul Dimitrie D. Niculescu (1).

Dar cine a fost cu adevărat Dimitrie D. Niculescu?

 Docentul Dimitrie D. Niculescu (1871-1927) este una dintre personalităţile de seamă ale
începutului stomatologiei ştiinţifice din România, un luptător neobosit, pentru ridicarea
prestigiului acestei specialităţi şi pentru integrarea ei nemijlocită în medicină.

Dimitrie D. Niculescu s-a născut în anul 1871 în Urziceni (Ialomiţa). În anul 1889 D.D.
Niculescu îşi susţine examenul de bacalaureat, iar ulterior se înscrie la Facultatea de Medicină
din Bucureşti (2).

Este perioada de început a “fazei creatoare” a medicinei româneşti, perioadă marcată de

personalitatea lui Victor Babeş, Gheorghe Asachi, Nicolae Kalinderu, etc., care au contribuit la
orientarea şcolii medicale româneşti, către cercetarea ştiinţifică originală.

Încă din anii studenţiei, D.D. Niculescu, ca şi alţi reprezentanţi ai generaţiei sale
debutează în revista studenţească “Spitalul”, cu un studiu original asupra fibromilor
nasofaringieni (3, 4).

Dimitrie D. Niculescu a absolvit Facultatea de Medicină în anul 1893, fiind intern prin
concurs al Spitalelor Eforiei.

În anul 1895 D. D. Niculescu îşi susţine teza de doctorat în medicină şi chirurgie, tratând
problema ectopiei testiculare şi orhidopexiei (5). Teza de doctorat a lui D.D. Niculescu a fost
realizată sub conducerea Prof. Dr. Thoma Ionescu, aflat la începutul prodigioasei sale cariere
chirurgicale, dar şi didactice în ţară. Este de fapt una din primele teze de doctorat conduse de
proaspătul titular al Catedrei de Chirurgie de la Spitalul Colţea (4).

Încă din prefaţa tezei sale de doctorat, se observă recunoştinţa pe care D.D. Niculescu o
poartă Doctorului A. Leonte (un renumit chirurg din Bucureştiul sfârşitului de secol XIX)
“pentru interesul pus în instrucţiunea mea medicală, pentru consiliile ca şi părinteşti, ce mi-a
dat în timpul cât am avut fericirea de a-i fi intern” (4).

În anul susţinerii tezei de doctorat, Dimitrie D. Niculescu realizează şi un studiu asupra

alcoolismului în România, pentru care primeşte Premiul Hillal. După un an de stagiatură (medic
locotenent stagiar, 1895, 1896), D.D. Niculescu devine chirurg (medic de plasă) la Spitalul Rural
din Pătârlagele, Judeţul Buzău, retrăgându-se în rezervă ca medic căpitan (4).
 La Pătârlagele, tânărul chirurg desfăşoară o activitate medicală remarcabilă. După ce a
trecut cu succes concursul de medic primar de judeţ, D.D. Niculescu s-a specializat în
stomatologie la Paris, între anii 1899-1900 (1).

Întors în ţară, D.D. Niculescu se remarcă prin activitatea sa practică şi printr-o serie de
comunicări şi publicaţii ştiinţifice cu profil de stomatologie, cum ar fi: Dezinfecţia canalelor
radiculare; Grefa dentară; Trtamentul stomatitei ulcero-membranoase; Redresarea dinţilor cu
fir de mătase; Dinţii Hutchinson, etc. (1).

În anul 1903, în urma avizului Consiliului Profesoral al Facultăţii de Medicină din

Bucureşti se decide înfiinţarea postului de docent de “boale de gură şi dinţi”.

În acelaşi an, Dimitrie D. Niculescu trece cu succes examenul de docent, prezentând

memoriul intitulat “Dezvoltarea dinţilor cu aplicaţiuni la medicina legală şi medicina
infantilă”(1).

Interesant este faptul că, Dimitrie D. Niculescu a întâmpinat foarte multe dificultăţi,
înainte de a i se accepta susţinerea examenului de docenţă pe o temă dentistică, fiind nevoie de
intervenţia lui Spiru Haret, ministrul învăţământului din acea perioadă (1). Se pare că aceste
greutăţi s-ar fi datorat unui conflict al lui Dimitrie D. Niculescu cu reputatul profesor de
chirurgie, Thoma Ionescu, acest conflict împiedicându-l pe D.D. Niculescu să ocupe şi ulterior
funcţii didactice superioare în ierarhia universitară

Dar pe baza acestui concurs, D.D. Niculescu este numit pe postul de docent creat şi
deschide un curs liber pentru studenţi, cu lecţia inaugurală intitulată „Importanţa cunoştinţelor
boalelor dinţilor şi gurii pentru medici şi public; despre necesitatea ca dentistul să fie doctor în
medicină”.

Dr. Dimitrie D. Niculescu avea pentru stomatologie următoarea definiţie: „este o ramură
a chirurgiei, care se ocupă cu studiul şi tratamentul tuturor boalelor de dinţi şi gură, a
organelor anexe, cu care sunt în contact, iar cel care practică exclusiv această specialitate se
numeşte stomatolog. Dentist ar fi acela, care s-ar ocupa numai de tratamentul dinţilor bolnavi.
Din ziua în care s-a dovedit că, nu se poate lucra exclusiv asupra dinţilor, fără a se atinge şi de
celelalte părţi ale cavităţii bucale; de când s-a demonstrat că gura joacă un rol foarte important
în producerea diferitelor boli; de când s-a demonstrat că gura este sediul de predilecţie al celor
mai contagioase manifestări sifilitice, pe lângă care poate trece chiar şi un medic, fără să le
recunoască, darămite un profan; de când s-a dovedit că extracţia dinţilor este departe de a fi
inofensivă şi că este de fapt o adevărată operaţie chirurgicală; de când se cunosc accidentele şi
complicaţiile extracţiei dinţilor; că diferitele boli ale gurii şi tratamentul lor constituie o
adevărată specialitate s-a pus în evidenţă faptul că, specialistul, care nu posedă o serioasă
cultură medicală terbuie să dispară, deoarece existenţa lui astăzi ar constitui o anomalie şi un
pericol social, ei bine, de atunci lumea civilizată a căutat să pună în practică următorul
principiu: orice dentist trebuie să fie doctor în medicină” (4).

Aceste cursuri libere de stomatologie din cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti s-au
ţinut, până în anul 1907. După această dată, Consiliul Profesoral al Facultăţii de Medicină,
apreciind importanţa acestei specialităţi pentru învăţământul medical şi pentru crearea de cadre
de specialişti, cere Ministerului Intrucţiunii Publice, înfiinţarea unei Catedre de Dentistică (1).

Ministerul Instrucţiunii Publice îşi dă avizul favorabil, dar Senatul Universitar opinează
că este mai bine, decât să se înfiinţeze un învăţământ stomatologic pe lângă Facultatea de
Medicină din Bucureşti, mai bine să se creeze o şcoală dentară, pentru pregătirea viitorilor
dentişti.

Astfel, Docentul Dimitrie D. Niculescu este nevoit să demisioneze, întrerupându-şi

cursurile, pe care le ţinea studenţilor. El şi-a continuat însă activitatea pe plan ştiinţific şi a
publicat în continuare numeroase lucrări de specialitate.

Activitatea ştiinţifică a Docentului Dimitrie D. Niculescu s-a finalizat într-un număr de

lucrări originale, din care se detaşează monografiile:

- Elemente de dentistică clinică şi operatorie (1901);

- Dezvoltarea dinţilor cu aplicaţiuni în medicina legală (1903);

- Stomatitele (1904);

- Fistulele de origine dentară (1907);

- Apercue historique sur la Stomatologie en Roumanie (1908);

 - Tratat de stomatologie (1924).

La recomandarea lui Victor Babeş, „Tratatul de Stomatologie” al Docentului Dimitrie D.

Niculescu a fost premiat de către Academia Română. În anul 1926 devine preşedinte al
„Asociaţiei Generale a Doctorilor în Medicină Stomatologi” denumită ulterior „Societatea
Medicilor Stomatologi”. Se stinge din viaţă în anul 1927.

D.D. Niculescu a lăsat în urmă peste 70 de lucrări de specialitate şi trebuie considerat pe

drept cuvânt, ca fiind unul dintre promotorii stomatologiei în ţara noastră.

O altă latură mai puţin cunoscută a Docentului Dimitrie D. Niculescu este aceea de
„justiţiar” în domeniul stomatologiei. O intensă activitate organizatorică şi publicistică, în
favoarea recunoaşterii stomatologiei, ca specialitate medicală este reflectată în numeroasele sale
lucrări, referitoare la practica incorectă a medicinei, „dentiştii frauduloşi”, legea pentru exerciţiul
dentisticii, etc. (4).

Deşi nu a reuşit să impună pe deplin numeroasele sale iniţiative, în domeniul dezvoltării

stomatologiei în România, ca specialitate independentă (învăţământ clinic de specialitate;
înlăturarea pericolului practicienilor fără studii medicale şi a şarlatanilor; îmbunptăţirea
legislaţiei în domeniul practicii stomatologice, etc.). În concluzie, Docentul Dimitrie D.
Niculescu poate fi considerat un deschizător de drumuri în acest domeniu (4).

TEZE DE DOCTORAT CU SUBIECTE DIN SFERA ORO-MAXILO-FACIALĂ

SUSŢINUTE ÎN CADRUL FACULTĂŢII DE MEDICINĂ DIN BUCUREŞTI (SFÂRŞIT
DE SECOL XIX-ÎNCEPUT DE SECOL XX)

După cum foarte bine se cunoaşte, perioada cuprinsă între sfărşitul secolului al XIX-lea
(sfârşitul Războiului de Independenţă 1877-1878) şi primele două decenii ale secolului XX
(sfârşitul Primului Război Mondial) se remarcă, atât prin evoluţia medicinei româneşti, cât mai
ales prin realizarea unui salt calitativ de excepţie, şi anume, trecerea de la o fază de organizare la
o fază de creaţie ştiinţifică şi de afirmare universală (!,2,3,4,5).
 În această activitate se remarcă Victor Babeş, Gheorghe Asachi, Gheorghe Marinescu,
Nicolae Kalinderu, Ion Cantacuzino, F. Rainer, Anibal Theohari, etc. Aceste personalităţi s-au
remarcat nu numai pe tărâm ştiinţific, fiind savanţi multilaterali, cu un larg orizont de gândire,
dar s-au remarcat şi ca oameni de o înaltă cultură. Deschizător de drumuri în această nouă fază
de dezvoltare a medicinei româneşti este de fapt Victor Babeş.

Format în marile şcoli europene (Viena, Paris, Berlin), colaborator apropiat al lui Pasteur,
Kirkov, Rockitanski, românul Victor Babeş depăşeşte concepţia analitică şi localicistă, care
domina atunci medicina şi aduce argumente puternice în favoarea unor concepţii noi, în ceea ce
priveşte dezvoltarea medicinei româneşti (de exemplu, aşa numita concepţie a fizio-morfo-
patologiei procesului infecţios) (5).

De aceleaşi concepţii noi apărute în medicină se leagă şi nume de foarte mare rezonanţă,
care au avut o contribuţie remarcabilă, atât la dezvoltarea chirurgiei româneşti, cât şi a chirurgiei
mondiale. Este vorba despre personalităţi precum: Constantin Severeanu, Thoma Ionescu,
Dimitrie Gerota şi ulterior, de Constantin Angelescu, Amza Jianu, I. Iacobovici, Ernest Juvara,
Nicolae Hortolomei, etc

De fapt, aceste concepţii şi metode de lucru apărute în medicină, deschid căi noi de
tratament şi în domeniul dentisticii. Este vorba despre protetica dentară, ortodonţie, chirurgia
buco-dentară, terapia conservatoare, aceasta din urmă dezvoltată pe baza studiilor remarcabile
efectuate de către G.V. Black asupra preparării cavităţilor carioase (vezi clasificarea după Black a
cavităţilor, clasificare utilizată şi astăzi).

Astfel, în urma diversificării şi perfecţionării tehnicilor de lucru s-a simţit nevoia, încă de
la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca dentistul să nu-şi mai confecţioneze singur lucrările protetice,
ci să fie ajutat de un profesionist, cu o foarte bună pregătire tehnică şi cu o abilitate specială:
tehnicianul dentar. Aceste ajutoare au fost recrutate pentru început din rândul celor, care aveau
oarecari cunoştinţe de metalurgie şi mai ales aveau cunoştinţe despre confecţionarea bijuteriilor.

Procesul de dezvoltare şi diversificare în domeniul dentisticii s-a continuat la începutul

secolului XX, prin crearea disciplinei de pedodonţie sau pediatrie stomatologică, disciplină care
se ocupa cu profilaxia clinică şi terapia afecţiunilor dentare la copii. Mai târziu apare o altă
disciplină aparte, şi anume parodontologia, disciplină consacrată profilaxiei, clinicii şi terapiei
afecţiunilor parodontale.

Învăţământul dentar, ca o condiţie a exercitării profesiunii dentare a îmbrăcat forme

diferite, variind de la ţară la ţară şi chiar în interiorul aceleiaşi ţări, după felul cum s-a apreciat
necesitatea unei conduceri organizatorice independente şi importanţa preponderenţei
cunoştinţelor biologice în pregătirea şi practica profesioniştilor în dentistică.

În unele ţări s-a impus celor care doreau să practice stomatologia, obligaţia de a deveni
pentru început medici de medicină generală, ulterior urmând să-şi însuşească pregătirea
dentistică de specialitate (vezi Franţa şi Germania).

În alte ţări, pregătirea profesioniştilor stomatologi se făcea în şcoli dentare speciale, al

căror program cuprindea şi predarea tuturor cunoştinţelor biologice (anatomie, fiziologie,
fiziopatologie, etc) necesare dentistului, pentru elaborarea şi efectuarea tratamentelor buco-
dentare (Anglia, SUA, Ţările Nordice, aici învăţământul medical era separat de cel dentar)
(1,2,3,4,5).

Cu toate acestea, stomatologia românească s-a dezvoltat într-un ritm extrem de lent.
Pentru început, stomatologii din România erau în majoritate de alte naţionalităţi, şcoliţi pe alte
meleaguri. Ulterior, odată cu introducerea în cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti a
cursului de specialitate aparţinând Docentului D. D. Niculescu a devenit cert faptul că,
stomatologia în România v-a intra pe un nou făgaş, şi anume: studiul acestei discipline ca
specialitate medicală, în cadrul facultăţilor de medicină din ţară. Acest lucru va fi valabil până în
anul 1948, odată cu înfiinţarea facultăţilor de stomatologie, ca unităţi independente şi de sine
stătătoare din: Bucureşti, Timişoara, Iaşi. Târgu Mureş şi Cluj-Napoca.

Până atunci, toţi cei care practicau stomatologia în România au fost absolvenţi ai
facultăţilor de medicină generală, ulterior efectuând o specializare în stomatologie de un an sau
doi ani. Chiar şi Institutul de Stomatologie din Bucureşti, care a funcţionat pentru început la
Spitalul Colţea şi ulterior la Spitalul Colentina sub conducerea reputatului Profesor Dr. Dan
Theodorescu, era până la urmă subordonat Facultăţii de Medicină din Bucureşti, foarte mulţi
dintre cei care îşi desfăşurau activitatea în cadrul acestui institut fiind şi cadre didactice ale
Facultăţii de Medicină din Bucureşti.
 Astfel, în cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti, foarte mulţi medici de prestigiu,
care nu obligatoriu practicau şi stomatologia şi-au susţinut tezele de doctorat, având subiecte din
cadrul dentisticii sau din sfere apropiate acesteia.

Contribuţia medicilor români în patologia buco-maxilo-facială, pregăteşte de fapt terenul

pentru recunoaşterea stomatologiei ca specialitate independentă şi determină desprinderea
chirurgiei buco-maxilo-faciale de chirurgia generală.

Dacă în ultimul sfert de veac al secolului al XIX-lea doar 5 teze de doctorat cu specific de
dentistică sau apropiate dentisticii au fost susţinute în cadrul Facultăţii de Medicină din
Bucureşti, în schimb, în prima jumătate a secolului XX (de fapt până în anul 1948, odată cu
înfiinţarea facultăţilor de stomatologie din ţară), au fost susţinute aproximativ 74 de teze de
doctorat cu profil stomatologic (5,6).

Cele 5 teze de doctorat cu subiecte extrem de interesante din domeniul dentisticii

susţinute în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, au fost conduse de fapt de personalităţi ale lumii
medicale ale acelui sfârşit de secol (4,5, Trebuie menţionat cu această ocazie studiul remarcabil
de bibliotecă efectuat de Dr. Beatrice Tazlaoanu şi Prof. Dr. Nicolae Marcu, ref. nr. 5)

- Weinberg, A.: Câteva cuvinte asupra epiteliomei. Conducător: Dr. Romniceanu,

1881;
- Ninoveanu, Gr.: Câteva cuvinte asupra buzei de iepure, simplă, congenitală şi a
momentului operator. Conducător: Dr. Romniceanu, 1891.
- Burghele, N.N.: Contribuţiuni la studiul procedurilor rezecţiei maxilarului superior.
Conducător: Dr. Severeanu, 1895;
- Pauker, N.: Angioamele limbii. Conducător: Dr. Thoma Ionescu, 1898.
- Laugier, C.H.: Rezultate obţinute în buza de iepure simplă, congenitală, la spitalul
de copii. Conducător: Dr. Romniceanu, 1898.
După anul 1900, subiectele tezelor de doctorat se diversifică, totuşi cele mai numeroase
subiecte abordate sunt mai ales tot din domeniul chirurgiei buco-maxilo-faciale şi mai puţin al
stomatologiei (de fapt al anesteziei în stomatologie) (4,5):

- Rădulescu, T.D. : Contribuţiuni la studiul şi tratamentul fracturilor maxilarului

inferior, 1901;
 - Bejan, I.: Rezecţia ganglionului Gasser în nevralgiile trigemenului. Conducător: Dr.
Bărdescu,1903;
- Papadopol, V.D.: Anchiloza temporo-maxilară şi tratamentul ei, 1904;
- Lempart, H.: Studiul unui procedeu de anestezie cu stovaină în arta dentară.
Conducător: Prof. Dr. Paul Petroni, 1907;
- Dumitrescu, N.: Buza de iepure simplă, congenitală şi cura radicală prin procedeul
Domnului Prof. Severeanu. Conducător: Dr. Severeanu, 1907;
- Ballan, V.: Contribuţiuni la studiul tratamentului fistulelor salivare ale canalului
Stenon, 1909.
După cum se observă, o serie întreagă de medici şi chirurgi consacraţi conduc aceste teze
de doctorat cu subiecte mai ales din chirurgia buco-maxilo-facială, doar una singură fiind din
domeniul stomatologiei. Aceste lucrări au constituit de fapt un mijloc de evidenţiere a celor mai
noi concepţii sau metode terapeutice aplicate sau chiar a unor inovaţii ale medicilor români.

Totuşi, nivelul ridicat al tezelor de doctorat susţinute în cadrul Facultăţii de Medicină din
Bucureşti, între Războiul de Independenţă (1877-1878) şi Primul Război Mondial (în România
1916-1918) evidenţiază, atât sub raportul informaţiei bibliografice, cât şi sub raportul cazuisticii
prezentate clinic, statistic sau experimental problematica ştiinţifică stomatologică abordată.

Dar, după anul 1909 şi până în anul 1916, anul intrării României în Primul Război
Mondial şi ulterior până în anul 1922, nu au mai existat teze de doctorat susţinute în cadrul
Facultăţii de Medicină din Bucureşti cu subiecte din sfera oro-maxilo-facială: a fost războiul, a
fost Marea Unire, au fost anii de refacere de după încheierea războiului.

Totuşi, Primul Război Mondial a evidenţiat şi a format o serie de specialişti, care ulterior
au format cadrele didactice de bază, care au predat stomatologia în cadrul Facultăţii de Medicină
din Bucureşti şi care au şi condus o serie de teze de doctorat de o extraordinară valoare: este
vorba despre Dr. Sebastian, Dr. Iacobovici, Dr. Staicovici, etc.

Nu trebuie uitat totuşi faptul că, prima teză de doctorat, care se referă efectiv la dinţi a
fost susţinută în cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti abia în anul 1923, de către
Grunstein Fichman Sara, teză intitulată: „Dinţii în anatomie, fiziologie, patologie şi medicină
legală” sub conducerea Dr. F. Rainer, teza de doctorat având având un număr de 38 de pagini şi
neavând referinţe bibliografice (4,5).

Nu putem încheia acest referat, fără să menţionăm faptul că, aceste teze de doctorat
reflectă formarea şi dezvoltarea învăţământului stomatologic din România, consolidând în
acelaşi timp ideea, că regiunea buco-maxilo-facială necesită o exigentă pregătire, determinând
afirmarea unei noi specialităţi medicale, şi anume stomatologia, lucru reflectat prin înfiinţarea în
anul 1919 a unui Institut de Învăţământ Postuniversitar de Stomatologie la Spitalul Colţea, iar în
anul 1948 a Facultăţii de Stomatologie din Bucureşti.

Bibliografie

1. Bologa, V. Şi colab.: Istoria medicinei româneşti. Edit. Medicală, Bucureşti, 1970.

2. Burlibaşa, C. Şi colab.: Chirurgie orală şi maxilofacială. Edit. Medicală, Bucureşti.
2005.
3. Macarovici, G.: Istoria dentară a României. Călăraşi,1924.
4. Burlibaşa, M. şi colab.: Pagini din istoria stomatologiei româneşti şi universale (vol.I).
Editura Cermaprint, Bucureşti 2008.
5. Tazlaoanu, B.: Teze de doctorat cu subiecte din domeniul stomatologiei, susţinute la
Facultatea de Medicină din Bucureşti în prima jumătate a secolului al XX-lea. Lucrare
de diplomă, Bucureşti 1998 (conducător Prof. N. Marcu).

TEZE DE DOCTORAT DIN SFERA ORO-MAXILO-FACIALE SUSŢINUTE ÎN

CADRUL FACULTĂŢII DE MEDICINĂ DIN BUCUREŞTI ÎN PERIOADA
INTERBELICĂ

După cum am prezentat într-un referat anterior, tezele de doctorat cu subiecte din sfera
oro-maxilo-facială susţinute în cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti la sfârşitul secolului
al XIX-lea au fost în număr de 5, iar tezele de doctorat cu subiecte din aceeaşi sferă, susţinute tot
în cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti, până la începerea Primului Război Mondial (mai
bine zis până în anul 1909, începând cu anul 1901) au fost în număr de 6 (1,2,3,4).
 Dar tezele de doctorat cu subiecte din sfera oro-maxilo-facială susţinute în perioada
interbelică a fost mult mai mare. Au fost 69 de teze de doctorat, ceea ce reflectă de fapt
preocuparea constantă a chirurgilor şi a medicilor din România (era vorba de absolvenţi ai
facultăţilor de medicină generală, care ulterior urmau o specializare de 1-2 ani de stomatologie)
pentru problemele de patologie şi terapie buco-dentară. (4). Trebuie menţionat cu această ocazie
studiul remarcabil de bibliotecă efectuat de Dr. Beatrice Tazlaoanu şi Prof. Dr. Nicolae Marcu
(vezi referinţă bibliografică nr. 4)

Aceasta a fost perioada în care s-au făcut cunoscuţi o serie de specialişti formaţi pe front,
în timpul Primului Război Mondial (vezi Evloghie Staicovici, Ion Aleman, Constantin
Dimitrescu, Nicolae Sebastian, etc.), dar şi de specialişti formaţi după încheierea războiului şi
şcoliţi în străinătate (este vorba de Prof. Dr. Dan Theodorescu, considerat a fi întemeietorul
stomatologiei moderne din România) (4).

Dintre aceste teze de doctorat cu subiecte din sfera oro-maxilo-facială susţinute în cadrul
Facultăţii de Medicină Generală din Bucureşti în perioada interbelică, enumerăm (4):

1. Constantinescu, Th.: Epiteliomul terebrant al maxilarului superior la tineri, 1922;

2. Grunstein, F.S.: Dinţii în anatomie, fiziologie, patologie şi medicină legală, 1923;

3. Dumitrescu, M.: Tumorile mixte ale parotidei, 1923;

4. Gâtlan, H.: Contribuţiuni la studiul accidentelor de evoluţie ale celui de-al treilea
molar, 1924;

5. Poru, L.: Consideraţiuni generale asupra buzei de iepure simplă şi tratamentul ei,
1924;

6. Braunstein, D.: Consideraţiuni la studiul şi tratamentul buzei duble, 1924;

7. Ianculovici, W.: Anestezia regională a maxilarului inferior, 1924;

8. Klang, L.: Contribuţiuni la studiul distrofiilor dentare de origine heredo-sifilitice,

1925;

9. Nicolescu, V.: Contribuţiuni la studiul pioreei alveolare, 1925,

10. Lînaru, I.. Un caz de chist hidatic al parotidei, 1925;

11. Zmărăndescu, R.. Tratamentul pulpitei dentare, 1925;

12. Oprescu, A.: Chistele congenitale ale limbii, 1925;

13. Dobrescu, M.: Anestezia regională în operaţii pe cap şi gât, 1925;

14. Lucia, G.M.: Contribuţiuni la tratamentul fistulelor salivare ale canalului Stenon,
1925;

15. Zecler, S.P.. Consideraţiuni generale asupra necrozei pulpei dentare şi tratamentul ei,
1926;

16. Zmărăndescu, A.: Contribuţiuni la studiul stomatitei mercuriale, 1926;

17. Gotlieb, M.: Procedeul C. Severeanu în buza de iepure simplă congenitală, 1926;

18. Roşca, V.: Dintr-o anchetă stomatologică într-o şcoală normală de fete, 1926;

19. Ţuţuianu, M.: Consideraţiuni generale asupra artritei alveolo-dentare şi tratamentul ei,
1926;

20. Dan, A: Consideraţiuni asupra pulpitei dentare şi tratamentul ei, 1926;

21. Petrescu, A.: Grefa dentară, 1926;

22. Poenaru, D.: Consideraţiuni asupra protezelor restaurative buco-faciale cu un caz de

proteză a maxilarului superior, 1926,

23. Derevici, M.: Consideraţiuni asupra hemoragiilor dentare şi tratamentul lor, 1926;

24. Coman, A.: Fracturile maxilarului inferior consecutive accidentelor de muncă, 1926,

25. Gheorghiu, T.I.: Consideraţiuni asupra fracturilor maxilarului inferior şi tratamentul

lor protetico-chirurgical, 1926;

26. Poboran, V.: Valoarea diagnostică a leziunilor buco-dentare în patologia generală,

1927;
27. Papazoglo-Micholskz, E.: Complicaţiile septice în erupţia celui de-al treilea molar,
1927;

28. Bernard, S.L.: Importanţa tratamentului protetic în fracturile maxilarului inferior,

1927;

29. Biller, A.. Contribuţiuni la tratamentul chirurgical al cancerului buzei inferioare,

1927;

30. Vasilescu, H.: Contribuţiuni la studiul cancerului buzelor, 1927;

31. Modran, E.G.: Contribuţiuni la studiul glandelor salivare, 1928,

32. Dikman, I.: Contribuţii la rezecţia maxilarului inferior în tumorile maligne, 1928;

33. Păunescu, A.: Contribuţiuni la studiul extracţiilor dentare, 1929;

34. Popescu, A.: Contribuţiuni la tratamentul chirurgical al nevralgiei faciale, 1929;

35. Rafailoff, C.: Contribuţiuni la studiul nevralgiei continue a trigemenului, 1929;

36. Romanescu, O.P.: Studiul osteomielitei maxilarului inferior, 1929;

37. Gâdei, M.I.: Consideraţiuni asupra fracturilor grupului anterior al maxilarului inferior,
însoţite de pierderi de substanţă şi tratamentul lor protetico-chirurgical, 1929;

38. Georgescu, L.: Consideraţiuni asupra tumorilor mixte ale parotidei, 1929;

39. Duţescu, N.G.: Contribuţiuni la studiul nevralgiilor faciale de origine dentară, 1929;

40. Pop, N.: Contribuţiuni la studiul flegmonului gazos-gangrenos al planşeului bucal

(angina Ludwig), 1930;

41. Rosenberg, S.: Litiaza salivară – contribuţiuni, 1930;

42. Grunberg, I.. Contribuţiuni la tratamentul anchilozei temporo-mandibulare, 1930;

43. Clăbescu, E.: Dificultăţi în extracţiunile celui de-al treilea molar, 1930;
44. Teodorescu, C.: Contribuţiuni la restaurarea maxilarului inferior prin grefon osos,
1930;

45. Marinescu, D.: Contribuţiuni la studiul formolului în stomatologie, 1930;

46. Stamatin, I.. Septicemiile acute de origine buco-dentară, 1930;

47. Neuman, A.. Angioamele limbii, 1930;

48. Marcovici, L.: Tumori mixte ale parotidei, 1931;

49. Manea, E.: O nouă contribuţie în tratamentul anchilozelor temporo-maxilare, 1932,

50. Caras, G.P.: Consideraţiuni asupra tumorilor benigne ale cavităţii bucale, 1932;

51. Voinescu, D.L.: Statistica extracţiunilor dentare în raport cu vârsta, sexul şi anesteziile
pe ani 1930-1931 a Clinicii de Stomatologie Bucureşti, 1932;

52. Georgescu, E.A.: Fracturile maxilarului inferior consecutive accidentelor de muncă,

1931;

53. Truia, I.M.: Radioterapia în epulis, 1933;

54. Apostolide, I.: Contribuţiuni la studiul evoluţiei, frecvenţei şi tratamentului chistelor

paradentare, 1934,;

55. Haralambie, C.: Contribuţiuni la studiul tumorilor maligne ale maxilarului superior,
1934;

56. Apostol, S.: Contribuţiuni la studiul clinic al parotiditei postoperatorii, 1934;

57. Cazana, D.: Contribuţiuni la tratamentul radiologic al cancerului lingual, 1936;

58. Volf, A.: Contribuţiuni la studiul osteomielitei maxilarului inferior, 1936;

59. Constantinescu, S.N.: Litiaza salivară, 1936,

60. Ghiulamila, R.I.: Fracturile osului malar şi ale arcadei zigomatice, 1937;

61. Dumitrescu, V.: Contribuţiuni la studiul şi tratamentul litiazei salivare, 1940;

 62. Reiner, E.M.: Tumorile mixte ale glandei submaxilare, 1940;

63. Kaplan, I.: Tratamentul chirurgical al periodontitelor cronice apicale, 1940;

64. Alexandrescu, L.E.: Osteomielita maxilarului inferior, 1940;

65. Zaharia, T.C.: Consideraţiuni asupra tumorilor palatine, 1941;

66. Zambra, M.: Expertiza medicală în stomatologie, 1941;

67. Hagiescu, Ş.. Chistele maxilarelor şi tratamentul lor de specialitate, 1941;

68. Brânduşi, F.: Contribuţiuni la studiul cariei dentare în graviditate, 1941;

69. Iacovescu, A.: Contribuţiuni la studiul actinomicozei bucale, 1941.

Concluzii

Varietatea subiectelor din sfera oro-maxilo-facială abordate de către medicii de medicină

generală, pentru susţinerea tezelor de doctorat denotă o preocupare aparte pentru această
specialitate, şi anume stomatologia. Astfel, contribuţia medicilor din România la cunoaşterea
patologiei oro-maxilo-faciale a pregătit terenul pentru recunoaşterea stomatologiei ca specialitate
independentă (vezi întemeierea facultăţilor de stomatologie independente din România, după
anul 1948) şi a determinat încă din acea perioadă, desprinderea chirurgiei oro-maxilo-faciale de
chirurgia generală

Bibliografie

6. Bologa, V. Şi colab.: Istoria medicinei româneşti. Edit. Medicală, Bucureşti, 1970.

7. Burlibaşa, C. Şi colab.: Chirurgie orală şi maxilofacială. Edit. Medicală, Bucureşti.
2005.
8. Burlibaşa, M. şi colab.: Pagini din istoria stomatologiei româneşti şi universale (vol.I).
Editura Cermaprint, Bucureşti 2008.
9. Tazlaoanu, B.: Teze de doctorat cu subiecte din domeniul stomatologiei, susţinute la
Facultatea de Medicină din Bucureşti în prima jumătate a secolului al XX-lea. Lucrare
de diplomă, Bucureşti 1998 (conducător Prof. N. Marcu).
 O RETROSPECTIVĂ A MEDICINEI ROMÂNEŞTI LA CONFLUENŢA DINTRE
SECOLE (SECOLUL XIX ŞI SECOLUL XX) CU REFERIRE LA PRACTICA
STOMATOLOGICĂ

Este un lucru de necontestat faptul că, „perioada de sfârşit de secol XIX – început de
secol XIX, se remarcă în evoluţia medicinei româneşti printr-un salt calitativ, trecerea de la o
fază de organizare, la o fază de creaţie ştiinţifică şi de afirmare universală”, după cum afirma V.
Bologa în cartea sa intitulată Istoria Medicinei Româneşti, apărută în anul 1970, în Editura
Medicală.

Astfel, în această activitate se remarcă în mod special Victor Babeş, Nicolae Kalinderu,
Gheorghe Marinescu, Thoma Ionescu şi mulţi alţii. Savanţii şi specialiştii români introduc şi
dezvoltă noile direcţii, care îşi fac loc în medicină şi în chirurgie, ca urmare a descoperirilor în
domeniul asepsiei şi antisepsiei, al anatomiei patologice, dar şi al medicinei experimentale şi al
microbiologiei.

Darwinişti convinşi, savanţii români se situează pe poziţiile ştiinţei contemporane lor şi

aduc concepţii originale, care îmbogăţesc medicina naţională şi universală, statornicind în
învăţământul medical din România o puternică tradiţie ştiinţifică, pe linia celor mai noi
descoperiri.

Absolut toţi savanţii români au acordat o foarte mare importanţă şi activităţii didactice,
contribuind la ridicarea prestigiului învăţământului medical românesc. Legând teoria de practică,
ei au îndrumat şi cercetarea ştiinţifică spre marile probleme ale sănătăţii publice, pe o linie
profilactică. Savanţi integri, ei au fost nu numai în fruntea ştiinţei medicale, dar şi a acţiunilor
medicale progresiste, sub exemplul şi îndemnul lor, o nouă etică medicală îşi face loc în
instituţiile medicale româneşti.

Trebuie menţionat faptul că, toţi aceşti mari savanţi, dar în acelaşi timp şi mari patrioţi
români, au avut nu doar un larg orizont de gândire, dar au fost şi oameni de o foarte înaltă
cultură. Nu putem omite aici rolul lui Victor Babeş în formarea şi dezvoltarea microbiologiei, dar
şi a histopatologiei în România, de rolul lui F. Rainer în dezvoltarea anatomiei, de rolul lui
Nicolae Kalinderu în orientarea anatomo-clinică, dar şi biologică a medicinei româneşti şi nu în
ultimul rând de aportul lui Gheorghe Marinescu la dezvoltarea neurologiei, ca ştiinţă medicală.
 În ceea ce priveşte chirurgia în România, se observă aceleaşi etape, ca şi în chirurgia
mondială, şi anume după introducerea sistematică a asepsiei şi a antisepsiei, şi răspândirea pe
scară largă a anesteziei. În aceste direcţii îi remarcăm pe Constantin Severeanu, Thoma Ionescu,
D. Gerota, George Asachi, etc. Astfel, prima anestezie în România a fost administrată la 4 ani de
la descoperirea ei, iar prima rahianestezie cu cocaină a fost făcută de Constantin Severeanu, la
numai un an de la comunicarea ei de către Bier.

Totodată, Profesorul Constantin Angelescu este printre primii chirurgi, care a introdus
utilizarea mănuşilor de cauciuc în timpul operaţiilor, precum şi metodele de hidratare cu ser
fiziologic în cantităţi mari.

Dintre elevii lui Thoma Ionescu, se remarcă Profesor Dr. Amza Jianu, personalitate
recunoscută a chirurgiei mondiale. Sunt cunoscute procedeele Profesorului Amza Jianu de
esofagoplastie cu tub pretoracic confecţionat din marea curbură a stomacului, dar şi
transplantarea muşchiului maseter în paralizia facială.

Ca reprezentanţi de seamă ai chirurgiei româneşti îi mai remarcăm, atât în această

perioadă, cât şi în următorii ani pe Prof. Iacobovici, pe Ernest Juvara, pe Nicolae Hortolomei,
care au continuat tradiţiile progresiste ale şcolii chirurgicale româneşti.

Un cuvânt deosebit la dezvoltarea medicinei în România l-a avut şi stomatologia. Astfel,

dentistica va avea considerabil de câştigat în urma invenţiilor tehnice din această perioadă. Se
ajunge la o concepţie complet nouă a metodelor clinice dentare, care în trecut ignoraseră
adevărata natură a tulburărilor funcţionale, provocate de deteriorarea arcadelor dentare,
limitându-se doar la aspectul mecanic al reparării lor. Noile concepţii şi mijloace de lucru
deschid noi căi de tratament, domeniul terapiei dentare se amplifică şi se diversifică.

Alături de protetica dentară şi de chirurgia buco-dentară, apar ramuri noi stomatologice,

cum ar fi ortodonţia. Această specialitate devine de sine stătătoare pentru început în SUA,
răspândindu-se ulterior şi în Europa (mai ales în ţările dezvoltate). În ţările cu experienţă
stomatologică redusă, ortodonţia rămâne o ramură a disciplinei de ortopedie stomatologică.

O altă ramură stomatologică apărută în aeastă perioadă este disciplina de terapie

conservatoare, dezvoltată de către reputatul G.V. Black, în SUA. Tot în această perioadă apar şi
primii tehnicieni dentari, îmbinându-se astfel, priceperea tehnicianului dentar cu indicaţiile
medicului stomatolog.

Tot la începutul secolului XX apare în România şi pedodonţia, disciplină care se ocupa cu

profilaxia clinică şi terapia afecţiunilor dentare la copii, iar mai târziu apare o altă disciplină, şi
anume parodontologia, consacrată clinicii şi terapiei afecţiunilor parodontale.

Totuşi, stomatologia românească s-a dezvoltat într-un ritm extrem de lent, integrându-se
destul de târziu ca specialitate medicală, comparativ cu alte ţări mai dezvoltate din Europa.

Ridicarea prestigiului stomatologiei româneşti şi afirmarea ei ca specialitate medicală a

fost un proces relativ îndelungat, care s-a manifestat prin delimitarea şi desprinderea de
empirism, prin combaterea şarlatanismului în practica dentară şi lupta ştiinţifică a unor
personalităţi medicale strălucite, pentru integrarea stomatologiei în medicină.

Totodată, progresul stomatologiei româneşti a fost frânat sau accelerat de o serie de

factori sociali şi economici nefavorabili, care au acţionat în decursul intervalului istoric respectiv.

Dar Legea Sanitară din anul 1874, prima lege sanitară românească conţine 2 articole
referitoare la stomatologie (art. 75, 76), articole care permiteau subchirurgilor să practice
extracţii dentare în localităţile, în care nu exista dentist şi totodată interzicea dentiştilor să
utilizeze inhalaţii anestezice, cerându-se să fie asistaţi de un medic cu experienţă în acest
domeniu.

Un moment hotărâtor în dezvoltarea stomatologiei româneşti a fost Legea Sanitară din

anul 1893, în care apare pentru prima dată prevederea, ca stomatologia să fie practicată în
România, numai de doctori în medicină. Dar prevederile acestei legi erau în contradicţie cu
situaţia existentă, căci dreptul de a practica stomatologia nu putea fi exercitat, datorită lipsei de
medici stomatologi. Această lege nu s-a putut aplica, şi mai mult, a creat o serie de situaţii
anormale.

Pe 27 ianuarie 1896, apare în Monitorul Oficial nr. 24 „Regulamentul pentru Practica

Chirurgiei Dentistice”, în care se face o clasificare a practicienilor, după cum urmează:
subchirurgi, dentişti clasa a II-a, dentişti clasa I cu diplomă de chirurg dentist, doctori în
medicină dentişti.
 Astfel, în anul 1901 existau în România 25 de chirurgi dentişti, 17 dentişti clasa a II-a, 27
de subchirurgi dentişti şi 3 stomatologi. Deci la populaţia României de la acea vreme, de 6
milioane de locuitori, în anul 1901, revenea la un dentist titrat la 17931 locuitori, iar cei 3
stomatologi aflaţi toţi în Bucureşti, trebuiau să facă faţă unei populaţii de 30000 de locuitori.
Aceşti 3 stomatologi erau la acea dată D.D. Niculescu, N. Rosenstein şi Paul Macarovici.

Treptat, numărul practicanţilor creşte, fie prin venirea în ţară a absolvenţilor unor şcoli
dentare din străinătate, fie prin specializarea în stomatologie a unor doctori în medicină. Totuşi,
trebuie specificat faptul că, în anul 1900, la Policlinica Elisabeta din Bucureşti se înfiinţează un
serviciu dentar, unde dădea consultaţii Dr. Dentist Heinrich Lempart.

În anul 1906, odată cu construirea unui nou local al policlinicii şi a câte unui dispensar tip
în fiecare circumscripţie medicală, se dispunea crearea şi funcţionarea serviciilor de consultaţii
dentare. În acest scop, funcţionau mai mulţi dentişti, prin rotaţie.

În anii următori, o serie de spitale din ţară crează servicii de consultaţii dentare gratuite,
de exemplu Spitalul Brâncovenesc (1908, Dr. Eremia) sau Spitalul Colţea (1917, Dr. Ştefan
Boteanu).

Şi în cadrul armatei sunt înfiinţate servicii de stomatologie, cum ar fi cel din de la

Spitalul Militar „Regina Elisabeta”, serviciu condus de către Cpt. Dr. Nicolae Constantinescu
(serviciul de stomatologie a funcţionat până în anul 1918). Totodată, în anul 1912 se înfiinţează
un serviciu de stomatologie la şcolile militare de infanterie din Dealul Spirii, condus de Col. Dr.
Ilie Constantinescu, medicul şef al acestor şcoli. În anul 1914, la iniţiativa medicului şef al şcolii
de artilerie, Dr. Eliad, s-a înfiinţat şi aici un serviciu stomatologic, condus de Locot. Dr.
Demetrescu.

Încercări remarcabile face şi Dr. Haralambie Botescu, adjunct al primarului Bucureştiului

la acea vreme, care în anul 1907 organizează un corp medical, obligat să se ocupe de igiena
elevilor în şcolile publice (inclusiv a gurii şi a dinţilor elevilor).

Interesantă este iniţiativa Dr. Pavel Macarovici, care în afara consultaţiilor dentare oferite
gratuit săracilor, încearcă să atragă asociaţiile, corporaţiile şi casele de ajutor reciproc, să profite
de anumite înlesniri medicale dentare, însă nu a găsit înţelegerea necesară.
 Este foarte importantă crearea în anul 1908 a Asociaţiei Doctorilor Dentişti din România,
sub preşedinţia Doctorului I. Eckembaum. Din această asociaţie făceau parte Dr. Lempart. Dr. I.
Crainic, Dr. Velescu, Dr. N. Marinescu, care prin memorii şi petiţii au combătut activitatea unor
escroci şi şarlatani, care reuşiseră să obţină autorizaţii de liberă practică în stomatologie.

Dar cea mai importantă este Legea sanitară din anul 1910, redactată de către Ion
Cantacuzino împreună cu Vasile Sion. Pornind de la noile cuceriri medicale, ca şi de la realităţile
existente în ţară, cei doi aduc câteva elemente noi în reglementarea practicii stomatologice, cum
ar fi: recunoaşterea prin lege a stomatologiei ca specialitate medicală, dar şi unele reglementări
extrem de importante, legate de dreptul de a practica stomatologia în România

Totuşi, nici această lege nu a reuşit să restructureze radical practica stomatologică din
România. Principala sa lipsă a fost, ca şi precedentele legi, neconcordanţa cu legislaţia
învăţământului superior, care continua să refuze stomatologiei, dreptul de a figura între
disciplinele de învăţământ ale facultăţilor de medicină şi a cursurilor de perfecţionare a
medicilor. Prin recunoaşterea oficială a stomatologiei ca specialitate medicală, legea
Cantacuzino-Sion poate fi considerată, drept actul de naştere al stomatologiei ştiinţifice
româneşti. Această lege este completată la 27 februarie 1914 cu un „Regulament pentru Practica
Dentisticii”, care specifică, ca şi legea din anul 1910, că „dreptul de a profesa în arta dentisticii în
România, nu poate fi recunoscută decât doctorilor în medicină”.

Nu putem încheia acest referat, fără a aminti de înfiinţarea în anul 1916 a Sindicatului
Doctorilor Dentişti din România, a cărui activitate este axată, mai ales pe rezolvarea problemei
de reglementare a practicii stomatologice, dar şi de editarea, tot în anul 1916 a „Buletinului
Sindicatului Doctorilor Dentişti din România”, prima publicaţie de acest fel. În fara activităţii
sindicatului şi a problemelor ştiinţifice curente, se acordă o importanţă deosebită pregătirii
medicilor stomatologi pe timp de război.

În acest sens, sunt publicate o serie de articole, privind primul ajutor în cazul
traumatismelor cranio-maxilo-faciale (vezi articolul intitulat „Rolul Medicului Dentist în Timp
de Război” al Doctorului A. Munteanu”). De asemenea, în buletin sunt expuse date, privind
funcţionarea serviciilor dentare de campanie (german şi american) şi propuneri de organizare a
serviciilor militare româneşti. În afara activităţii în vederea pregătirii campaniei militare 1916-
1918, Buletinul Sindicatului Doctorilor Dentişti din România acordă o importanţă deosebită şi
problemei terapeuticii stomatologice curente (vezi articole, cum ar fi „Tratamentul Gangrenei
complicate” sau „Anestezia Regională a Nervului Maxilar Superior”. etc.).

Dar odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, „Buletinul Sindicatului Doctorilor

Dentişti din România” îşi încetează activitatea. Dar necesităţile frontului au făcut dovada imensei
importanţe a serviciilor dentare militare de campanie. S-au evidenţiat cu această ocazie, medici
eminenţi, cum ar fi: Dr. Constantin Dimitrescu, Dr. Evloghie Staicovici sau Dr. Nicolae
Sebastian, medici care au contribuit ulterior la formarea şi dezvoltarea stomatologiei în România
interbelică.

STOMATOLOGIA – DE LA EMPIRISM LA ÎNVĂŢĂMÂNT MEDICAL

UNIVERSITAR

După cum foarte bine se cunoaşte, stomatologia este o ramură a medicinei de dată relativ
recentă, comparativ cu medicina clasică. Pînă acum mai bine de un secol şi jumătate (corect, mai
bine de 170 de ani) stomatologia propriu-zisă nici nu exista ca specialitate de sine stătătoare şi
am putea spune nici ca ştiinţă aparte, ea având mai mult un caracter de meserie sau dacă vreţi, de
meşteşug. În general, „arta dentară” se mărginea la acel început de secol XIX să trateze dinţii
mai mult „conservativ şi protetic” (nu chiar în sensul, în care aceste două noţiuni sunt percepute
astăzi), cu ajutorul unor metode şi tehnici, care în cea mai mare parte erau în afară de medicină şi
de chirurgie.

În istoria medicinei contemporane se vorbeşte pentru prima dată de un învăţământ

universitar de stomatologie în anul 1831, atunci când la Facultatea de Medicină din Viena,
Profesorul Carabelli inaugurează cursul de stomatologie, pentru studenţii acestei facultăţi. Peste
doar 8 ani în SUA, în anul 1839, doi dentişti practicieni, Haiden şi Harris, înfiinţează prima
„Şcoală Dentară Publică” .

Se observă încă de la început faptul că, stomatologia propriu-zisă prezintă două tendinţe,
dar în acelaşi timp şi două direcţii diametral opuse: una universitară, care căuta să încadreze
stomatologia în cadrul celorlalte discipline medicale şi alta autonomă, extra universitară.
 Cei doi fondatori ai „Şcolii Dentare Publice” şi-au dat încă de la început seama de faptul
că, dentistul (stomatologul) propriu-zis trebuie să aibă o cultură medicală completă şi complexă
şi pentru acest lucru ei au solicitat înfiinţarea unei catedre de stomatologie, în cadrul Facultăţii de
Medicină din statul respectiv. Facultatea de Medicină le respinge cererea chiar din start, pe motiv
că obiectivele „dentisticii” sunt prea reduse, pentru a putea fi luată în considerare înfiinţarea unei
catedre de specialitate. Indignaţi de refuz, cei 2 dentişti au înfiinţat „Şcoala Dentară Publică”,
institut capabil, de sine stătător, independent de o facultate de medicină.

Aceasta a fost de fapt originea învăţământului autonom sau extra universitar, originea în
consecinţă fiind pur cauzală şi neimpusă de natura specialităţii sau de necesităţile sale.

Condiţiile social-economice ale secolului al XIX-lea au permis în SUA o prosperitate

deosebită a acestor şcoli dentare autonome. Astfel, existenţa acestor şcoli autonome de
stomatologie s-a răspândit ulterior şi în Europa, mai ales în Germania.

Totuşi, aceste şcoli dentare autonome, dacă au vrut să corespundă spiritului timpurilor şi
evoluţiei ştiinţifice, au trebuit să se orienteze cât mai mult spre medicina propriu-zisă. Chiar şi
partizanii cei mai înfocaţi ai învăţământului autonom au trebuit să recunoască faptul că, educaţia
specializării trebuie să se apropie cât mai mult de medicina generală, însă ei nu au admis
niciodată, că acest învăţământ ar trebui să se contopească cu aceasta.

Astfel, această specialitate „medicală” devine în timp extrem de scumpă, ea nefiind

accesibilă decât claselor sociale bogate, înstărite, singurele care îşi puteau permite de fapt, luxul
unor îngrijiri dentare.

Chiar şi unele realizări ştiinţifice în medicina propriu-zisă rămâneau izolate şi cu greu

puteau pătrunde în acele cabinete, create şi dezvoltate pe principii de practică particulară şi care
nu veneau sau nu doreau să vină în contact cu ştiinţa şi tendinţele noi ale acesteia, care se
manifestau în medicina generală, decât în raport direct cu satisfacerea intereselor strict materiale
ale dentiştilor practicieni.

Ne închipuim care era situaţia în Principatele Române sau în Rusia Ţaristă, unde nici nu
se putea vorbi de existenţa stomatologiei, ca specialitate medicală. Astfel, în Rusia Ţaristă,
pregătirea cadrelor de dentişti era lăsată pe mâna particularilor. Şcoala Superioară de Medicină
nu lua parte la pregătirea acestor cadre, ele nefiind considerate într-o primă fază „cadre
medicale”. Facultăţile de medicină din Rusia Ţaristă controlau doar formal cunoştinţele acestor
absolvenţi ai şcolilor particulare de dentişti, examenele de echivalare ale acestora nefiind deloc
serioase.

De fapt, în facultăţile de medicină din Rusia Ţaristă (de fapt, sfârşitul secolului al XIX-
lea şi începutul secolului XX) nu erau predate viitorilor medici de medicină generală nici cele
mai elementare noţiuni de patologie buco-dentară. Numai câţiva dintre medicii generalişti,
văzând aceste goluri, încercau să le completeze, căutând să rezolve cât mai ştiinţific unele
probleme în legătură cu tratamentul dinţilor sau al altor afecţiuni buco-dentare.

Printre cei care au studiat şi au publicat în această direcţie, cităm:

- A.K. Padbelokii: Cercetarea microbilor din regiunea bucală la adulţi şi copii,

în stare sănătoasă (1890);
- A.K. Limberg: Profilaxia contemporană şi distrugerea dinţilor (1891);
- N.N. Znamenschi: Pioreea alveolară, anatomia ei patologică, cauze şi tratarea
radicală (1902).
Totuşi, cu câţiva ani înainte de începerea Primului Război Mondial, în câteva facultăţi de
medicină din Rusia Ţaristă fusese admisă predarea unui curs intitulat „Boli dentare”, care nefiind
însă obligatoriu, era frecventat de foarte puţini studenţi.

Şi în România, înainte de Primul Război Mondial situaţia a fost similară. Încercările

Doctorului Dimitrie D. Niculescu, specializat în străinătate în stomatologie, de a introduce
facultativ studiul acestei specialităţi în învăţământul medical s-a lovit pentru început de
împotrivirea personalului Facultăţii de Medicină din Bucureşti.

Totuşi, în anul 1903, la Facultatea de Medicină din Bucureşti, Docentul Dimitrie

Niculescu a susţinut primul curs liber de „boale de dinţi şi gură”, cu subtitlul „Importanţa
cunoşterii boalelor de dinţi şi gură de către medici şi societate. Necesitatea ca dentistul să fie
doctor în medicină”. Este interesant faptul că, Docentul D. Niculescu a întâmpinat extrem de
multe dificultăţi, înainte de a i se accepta susţinerea examenului de docenţă pe o temă dentistică,
fiind nevoie de intervenţia lui Spiru Haret, ministrul educaţiei publice în acea perioadă. Deşi
cursul de dentistică era facultativ, studenţii medicinişti s-au dovedit extrem de interesaţi,
fecventând în număr mare cursurile libere ţinute de Docentul D. Niculescu.

Din păcate, din motive politice acest curs se suspendă în anul 1907. Docentul D.
Niculescu, chiar dacă nu a mai ţinut cursuri la Facultatea de Medicină din Bucureşti, continuă să
desfăşoare o activitate ştiinţifică, lucrările sale adresându-se medicilor generalişti şi chirurgilor.
Este în continuare preocupat de pregătirea stomatologică a absolvenţilor Facultăţii de Medicină.

Pe acest fond de concurenţă existentă între medicii stomatologi cu pregătire de medicină

generală şi specializare de stomatologie şi dentiştii improvizaţi, fără pregătire de specialitate, se
înfiinţează în anul 1916, fără eficienţă dealtfel, „Sindicatul Dentiştilor din România”, care
tipăresc şi un buletin al acestei specialităţi.

Şi în Rusia, odată cu venirea anului 1917 şi totodată a Marii Revoluţii Socialiste din
Octombrie s-au creat pe lângă facultăţile de medicină şi „Catedre de Stomatologie”. Acestea au
determinat rostul şi dezvoltarea ulterioară a stomatologiei.

De fapt, Primul Război Mondial a scos în evidenţă lipsa unui corp medical stomatologic,
care să facă faţă patologiei de război buco-dentare, ca să nu mai vorbim de faptul că, şi în
condiţii normale, lipsa stomatologilor a fost mult resimţită.

În anul 1919, prin alipirea Ardealului la vechea ţară s-a moştenit şi vechea clinică de la
Cluj-Napoca, pe care a înfiinţat-o şi a condus-o reputatul Profesor Gh. Bilaşcu.

În anul 1923 a avut loc la Bucureşti „Congresul Asociaţiei Doctorilor în Medicină

Stomatologi”, la care a luat parte şi o delegaţie a studenţilor bucureşteni, care au cerut cu
insistenţă înfiinţarea în capitala ţării a învăţământului stomatologic.

Un rol important în dezvoltarea stomatologiei în România interbelică, l-a avut legea

Ministerului Sănătăţii, Muncii şi Ocrotirii Sociale din anul 1923, care prevedea ca, pe lângă toate
facultăţile de medicină să fiinţeze câte o catedră de odontologie, pentru învăţământul medical
general şi câte un institut de stomatologie, pentru specializarea medicilor în arta dentară.

Tot acum apar mai multe publicaţii, cu un caracter pronunţat de apărare a intereselor
profesionale ale dentiştilor, cum ar fi: Buletinul Societăţii Doctorilor Dentişti din România
(1916), Revista Ştiinţifică Dentară (1921), Presa Dentară (1921), iar 16 ani mai târziu este
înfiinţată Revista Română de Stomatologie (1937), sub redacţia reputatului Prof. Dr. Dan
Theodorescu, considerat a fi părintele stomatologiei moderne din România.

În anul 1929 se înfiinţează la Spitalul Colţea primul institut de specializare în

stomatologie cu 3 secţii, prezidat de Prof. Dr. Mina Minovici, după cum urmează:

- secţia de patologie şi terapeutică dentară, condusă de Conf. Dr. C. Dimitrescu,

care ţinea şi cursuri de stomatologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti;
- secţia de chirurgie maxilo-facială, sub conducerea Conf. Dr. N. Sebastian;
- secţia de protetică restauratoare buco-dentară şi ortopedie maxilo-facială,
condusă de Conf. Dr. Evloghie Staicovici.
Este interesant faptul că, primul institut de specializare în stomatologie a fost încadrat cu
cadre didactice provenite din Spitalul Militar Central, un centru medical foarte valoros, cu mare
experienţă chirurgicală, ca urmare a plăgilor maxilo-faciale tratate în timpul Primului Război
Mondial.

La sfărşitul anilor 1930 şi începutul anilor 1940, conducerea Institutului de Stomatologie

din Bucureşti este preluată de către Prof. Dr. Dan Theodorescu. La sfârşitul anului 1941,
Institutul de Stomatologie de la Spitalul Colţea este mutat la Spitalul Colentina. Era vorba despre
un pavilion cu 3 nivele, amfiteatru, 74 de paturi, 60 de unităţi stomatologice complete, precum şi
un laborator de tehnică dentară la un nivel european. În cadrul acestui institut s-au format medici
stomatologi, cu o pregătire medicală de înaltă clasă şi o pregătire tehnică de nivel european.

Şi în România, odată cu instalarea guvernului democratic al lui Petru Groza (6 martie

1945) şi ulterior a guvernului comunist sub conducerea lui Gh. Gheorghiu-Dej şi prin reforma
învăţământului superior „s-au creat condiţii de dezvoltare cu totul noi stomatologiei. După
luminosul exemplu al URSS-ului, unde s-a înţeles ce importanţă mare au bolile aparatului buco-
dentar şi înlăturarea lor, pentru menţinerea sănătăţii oamenilor muncii s-au înfiinţat şi la noi
facultăţi de stomatologie, cărora li s-a încredinţat educaţia profesională a viitoarelor cadre de
specialişti stomatologi. Dar aceste facultăţi au menirea să facă educaţia în cadrul acestei
specialităţi, bine-nţeles în linii mari şi fără amănunte tehnice şi celorlalţi studenţi ai facultăţilor
de medicină”.
 Se înfiinţează astfel în ţară, în anul 1948, în centrele universitare existente facultăţi de
stomatologie. Este vorba despre Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Târgu Mureş şi Cluj-Napoca. Aceste
facultăţi de stomatologie au beneficiat într-o primă fază de cadre didactice de prestigiu, cum ar
fi: Prof. Dr. Eugen Costa, Prof. Dr. Andrei Nass, Prof. Dr. Valerian Popescu, Dr. Mihail Cicerone
(Bucureşti), Prof. Dr. Ludovic Csogor (Târgu Mureş), Prof. Dr. Vasile Vasilescu, Prof. Dr. Iosif
Baba (Cluj-Napoca), etc.

Dar ca să cităm din presa vremii, „sub regimul burghez, sub influenţa atomistului
virchovian, care a dus la o ultraspecializare a medicinei, stomatologia a fost considerată, ca
fiind o ramură aparte a medicinei, fără prea multe corelaţii cu restul organismului. Dar odată
cu pătrunderea concepţiei materialismului dialectic în ştiinţele medico-chirurgicale, orizonturi
noi s-au deschis şi pentru stomatologie. Progresele din ultimele două decenii, mai ales în URSS,
sunt demne de remarcat. Ele au schimbat radical vechile concepţii fixiste, conservatoare,
punând stomatologia şi arta dentară în strânsă legătură cu realitatea, cu mediul înconjurător.
Când în URSS s-a reuşit să se fabrice un oţel sovietic inoxidabil şi mai ales după introducerea
plast massei sovietice (Kipnis, Titrin, Kopp) în protetica dentară, ortopedia stomatologică a luat
un deosebit avânt şi milioane de oameni din câmpul muncii s-au bucurat din plin de realizările
ştiinţei sovietice”.

A fost poate perioada cea mai cumplită pentru poporul român, perioada de sovietizare a
tot ce exista, perioada lagărelor de muncă şi a terorii securităţii. Dar odată cu moartea lui Gh.
Gheorghiu-Dej, în anul 1964 se termină perioda de sovietizare a ştiinţelor medicale, deci şi a
stomatologiei. Începe să fie recunoscut aportul personalităţilor din lumea medicală la dezvoltarea
ştiinţelor medicale, deci şi a stomatologiei: „Ştiinţa s-a născut şi se naşte din nevoile practice
ale omenirii, ea a apărut ca o necesitate, ce rezultă din condiţiunile materiale ale vieţii
societăţii. Dezvoltarea ştiinţei în general este determinată de dezvoltarea forţelor de producţie
ale societăţii şi implicit şi a relaţiilor de producţie între oameni. Deci regimul social-politic
joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea ştiinţei. În epoca când burghezia se găsea în faza de
ascensiune şi de înflorire în toate domeniile de activitate, se constată acelasi avânt deosebit şi în
toate domeniile activităţii ştiinţifice medicale. Burghezia, care era în acele momente o forţă
progresistă a contribuit din plin la dezvoltarea tuturor cercetărilor ştiinţifice. Ea avea nevoie de
medici buni, de tehnicieni buni şi de o întreagă pletoră de oameni de ştiinţă, care să-i aducă
contribuţia lor la creşterea forţelor de producţie ale societăţii” .

După anul 1964 stomatologia românească cunoaşte un deosebit avânt. Sub patronajul
Societăţii Române de Stomatologie, această ştiinţă este recunoscută la adevărata ei valoare şi
peste hotare, nu doar în URSS. Alături de cadrele didactice cu vechi ştate anterior menţionate, se
fac remarcate o serie de cadre didactice tinere, de foarte mare perspectivă, care vor continua
munca depusă de predecesorii lor. Este vorba de Prof. Dr. Ioan Gall, Prof. Dr Pătru Firu, Prof.
Dr. Corneliu Burlibaşa, Prof. Dr. Lucian Ene (Bucureşti), Prof. Dr. Gh. Timoşca, Prof. Dr.
Mircea Rusu (Iaşi), Prof. Dr. Emanoil Popa (Cluj-Napoca), Prof. Dr. Victor Severineanu
(Timişoara), Prof. Dr. Ştefan Bocsai, Prof. Dr. Lucian Ieremia (Târgu Mureş), etc.

Nu putem încheia acest referat fără să recunoştem valoarea şcolii româneşti de

stomatologie, atât cea prezentă, cât şi cea din perioada trecută, comunistă şi precomunistă.
Personalităţile stomatologiei româneşti au fost de obicei cadre didactice, prin intermeniul lor
făcându-se cunoscută în lume valoarea şcolii româneşti de stomatologie.

UN SECOL DE STOMATOLOGIE ÎN ROMÂNIA (1850-1950)

Afecţiunile stomatologice, caria dentară, periodontita, traumatismele şi anomaliile dento-

maxilare au cunoscut o largă răspândire pe teritoriul actual al României, cu etape explozive, în
epocile neolitic-bronz-fier, când se generalizează alimentaţia cu cereale fierte sau sub formă de
pâine nedospită. În aceste perioade, indicele de carie (frecvenţa) ajunge la 20-25%. Totodată, în
această etapă apar şi primele anomalii dento-maxilare, sub formă de incongruenţă dento-
alveolară, ca o consecinţă a exogamiei, a încuscririi populaţiilor alpine agricole, sedentare, cu
cele din arealul mediteranean, migratoare sezonier, ca negustori sau crescători de oi.

Un salt important al exploziei cariei dentare şi periodontitei se remarcă în feudalism,

atunci când indicele de frecvenţă al cariei dentare ajunge la 50%. Acest indice a fost determinat
foarte probabil de pâinea dospită, care cu acest prilej devine “pâinea cea de toate zilele” şi când
mierea de albine se folosea frecvent la “îndulcirea vieţii”.

Un ultim salt al frecvenţei cariei (aproximativ 80-90%) se petrece în secolul al XIX-lea,

atunci când în România este introdus zahărul rafinat din sfecla de zahăr. În ţara noastră
(România) procentul cariei dentare a ajuns astăzi la 95-98%, al periodontitei la 60-80%, iar
indicele anomaliilor dento-maxilare variază de la 18% (la copiii preşcolari), până la 70-80% la
copiii şcolari, la adolescenţi şi la adulţi.

În secolul al XIX-lea, în Europa se dezvoltă stomatologia, creându-se chiar şcoli dentare

superioare la Paris, Viena, Berlin, Bruxelles, etc., ca o consecinţă a creşterii îngrijorătoare a
frecvenţei cariei dentare şi a periodontitei, precum şi a plăgilor de război cranio-maxilo-faciale.
O parte din aceşti dentişti cu diplomă se instalează şi în România, ţară care progresase foarte
mult economic şi stabilise numeroase legături comerciale cu Occidentul.

Primul dentist al statului român a fost Iosif Lefter. El a fost angajat în anul 1830, în oraşul
Iaşi, pe atunci capitală a Moldovei, la Epitropia Casei Doftorilor. În aceeaşi perioadă au mai
primit avize de liberă practică peste 15 dentişti, care s-au instalat în oraşele celor două principate
române, Moldova şi Muntenia, înainte şi după unirea acestora, în anul 1859. Se remarcă aici
instalarea dentistului I.D. Young din SUA, care a introdus maşina de trepanat dinţii a lui Barung
(turul de picior) şi totodată a efectuat primele obturaţii dentare cu aur.

În anul 1842, se înfiinţează la Spitalul Colţea din Bucureşti “Şcoala de Mică Chirurgie”
condusă de Dr. Nicolae Kretzulescu, un mare patriot român, care a studiat medicina şi a susţinut
Doctoratul la Paris, prezentând în anul 1839 teza cu titlul “Despre Structura Ţesutului Dinţilor
Văzută la Microscop”. În anul 1843, publică şi un manual de anatomie, în care un capitol
important îl reprezintă regiunea buco-dentară, introducând cu această ocazie şi termenii
internaţionali din epocă. Ca ministru al învăţământului, N. Kretzulescu a dat o orientare
superioară şi diversificată “Şcolii de Mică Chirurgie” de la Spitalul Colţea, obligând patronii şi
calfele bărbierilor chirurgi să participe la cursurile de perfecţionare ale dentistului Mihalovski, o
mare autoritate în domeniu din acea vreme.

În anul 1855, Generalul Carol Davila, considerat ca fiind întemeietorul Facultăţii de

Medicină din Bucureşti, înfiinţează Şcoala de Chirurgie, devenită ulterior Şcoala Naţională de
Medicină şi Farmacie. Aici, în anul şcolar 1863-1864 figurează şi cursul “Arta Dentistică”,
predat de Profesor Strauss clasei a doua şi a patra, câte patru ore pe săptămână. În anul 1866,
odată cu instalarea la putere a regelui Carol I, în România funcţionau nouă dentişti ai acestei
şcoli.
 În secolul XX, apar primii absolvenţi ai Facultăţii de Medicină din Bucureşti, care
continuă studiile de specialitate la Paris, Berlin sau Bruxelles, medici care înfiinţează şcoli
superioare dentare după modelul occidental şi acordă titlul de “dentist-chirurg-diplomat”. În
această perioadă se face remarcat Profesorul P. Macarovici (este specializat în arta dentară la
Geneva), care practică liber stomatologia în oraşele Galaţi şi Iaşi. Aici înfiinţează în anul 1890
“Şcoala Superioară Dentară” şi creează totodată “Societatea Ştiinţifică de Chirurgie Dentistică”

La Cluj-Napoca, oraş situat în acea perioadă în Imperiul Austro-Ungar, la Facultatea de

Medicină, docentul Vilmoş Vayna prezintă în anul 1890 un curs facultativ de stomatologie. La
Budapesta, în anul 1844, un alt român din oraşul Lugoj, Profesor Nedelcu predă un curs
facultativ de dentistică, foarte apreciat la acea vreme în Imperiul Austro-Ungar.

Conturarea stomatologiei moderne în România

După Primul Război Mondial, se remarcă două fenomene importante, şi anume:

- marii chirurgi ai vremii (N. Turnescu, E. Juvara, M. Botez) abordează în România primele
intervenţii de chirurgie maxilo-facială;

- începe lupta de îngrădire a practicii stomatologice ilicite a chirurgilor-bărbieri, luptă ce s-a

încheiat după anul 1948, după Reforma Învăţământului Medical.

Legea Sanitară din anul 1893 prevedea ca stomatologia să nu poată fi practicată, decât de
medici, iar Legea Învăţamântului din anul 1898 arăta că, învăţământul stomatologic va fi ataşat
Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Erau indicate totodată disciplinele care urmau a fi studiate,
precum şi examenele obligatorii.

Până atunci, pentru practicarea dentisticii nu au existat nici un fel de reglementări legale.
Era suficientă o dovadă dată de un dentist cu cabinet, cum că respectivul solicitant a practicat
dentistica şi a efectuat un stagiu de ucenicie în laboratorul său de tehnică dentară şi în cabinet,
pentru a se obţine autorizaţia de liberă practică. În alte cazuri, erau prezentate diplome de
absolvire ale diferitelor şcoli dentare din străinătate, a căror autenticitate era îndoielnică, dar
suficientă ca solicitantul să-şi poată deschide un cabinet dentar.
 Uneori, se organizau chiar şi examene de liberă practică, patronate de profesori de la
Facultatea de Medicină din Bucureşti, dar care aveau un caracter formal.

În aceste condiţii, în anul 1923 existau în ţară peste 2000 de dentişti, dintre care doar 75
aveau studii corespunzătoare. În anul 1903, la Facultatea de Medicină din Bucureşti Docentul D.
Niculescu a ţinut primul curs liber de boală de dinţi şi gură, cu subtitlul “ Importanţa
cunoaşterii boalelor de dinţi şi gură de către medici şi societate. Necesitatea ca dentistul să fie
doctor în medicină”. Interesant este faptul că, Docentul D. Niculescu a întâmpinat multe
dificultăţi, înainte de a i se accepta susţinerea examenului de docenţă pe o temă dentistică, fiind
nevoie de intervenţia lui Spiru Haret, ministrul învăţământului în acea perioadă. Deşi cursul de
dentistică era liber, studenţii s-au dovedit intersaţi, frecventând în număr mare cursurile libere
ţinute de docentul D. Niculescu.

Din păcate, din motive politice, acest curs a fost suspendat în anul 1907. Docentul D.
Niculescu, chiar dacă nu a mai ţinut cursuri la Facultatea de Medicină din Bucureşti, a continuat
să desfăşoare o vastă activitate ştiinţifică, lucrările sale adresându-se medicilor generalişti şi
chirurgilor. A fost în continuare preocupat de pregătirea stomatologică a absolvenţilor Facultăţii
de Medicină .

Înainte, în timpul şi după Primul Război Mondial, mai mulţi dentişti chirurgi, formaţi la
şcolile superioare din Paris, Berlin, Bruxelles au emigrat în Occident sau în SUA, astfel încât
asistenţa stomatologică, devenită foarte importantă a fost asigurată de către tehnicieni dentari,
deveniţi peste noapte dentişti, care practicau ilegal, mai ales stomatologia protetică. Astfel, s-a
redeschis lupta dintre dentiştii diplomaţi sau medicii stomatologi specializaţi şi dentiştii
improvizaţi, fără pregătire de specialitate. Prin urmare, s-a înfiinţat în anul 1916, fără a avea însă
nici o eficienţă, Sindicatul Dentiştilor din România, care au tipărit şi un “Buletin” al acestei
specialităţi. Trebuie specificat, că au existat consultaţii gratuite acordate de 2-3 ori pe săptămână
la Spitalul Colţea (David Lampard), la Azilul Doamna Elena şi la Spitalul Militar (Dr. Ev.
Staicovici), precum şi la Spitalul Brâncovenesc (Dr. Eremia), dar ele nu satisfăceau nevoile
foarte mari de îngrijiri stomatologice.
 Totuşi, Primul Război Mondial a scos în evidenţă lipsa unui corp medical stomatologic,
care să facă faţă patologiei de război buco-dentare, ca să nu mai vorbim de faptul că, şi în
condiţii normale lipsa stomatologilor a fost mult resimţită.
În anul 1923 a avut loc la Bucureşti Congresul Asociaţiei Doctorilor în Medicină, la care
a luat parte şi o delegaţie a studenţilor bucureşteni, care au cerut cu insistenţă să se înfiinţeze şi
în capitala ţării învăţământul stomatologic.
Un rol important în dezvoltarea stomatologiei în România l-a avut şi Legea Ministerului
Sănătăţii, Muncii şi Ocrotirii Sociale din anul 1923, în care se prevedea ca pe lângă toate
facultăţile de medicină să fiinţeze câte o catedră de odontologie, pentru învăţământul medical
general şi câte un institut de stomatologie, pentru specializarea medicilor în arta dentară.

Remarcăm în această perioadă faptul că, o serie de chirurgi de seamă s-au ocupat
de îmbunătăţirea tehnicilor chirurgicale în domeniul stomatologiei. Se pot astfel
menţiona contribuţiile aduse în domeniul stomatologiei de către C. Dimitrescu,
privind procedeele originale de sutură intradermică şi de sutură în zigzag, precum
şi metoda de rezecţie a maxilarului superior. S-a remarcat de asemenea
I.Iacobovici, care a realizat sialografia, recunoscută ca metodă românească de
explorare radiologică a arborelui salivar, după injectarea intracanaliculară a unei
substanţe de contrast. Nu trebuie uitaţi nici Dr. Th. Ionescu prin tratamentul
anchilozei temporo-mandibulare, nici Dr. V. Gomoiu, în ceea ce priveşte
anaplastiile feţei şi capului, precum şi implantarea dinţilor, sau Dr. E. Juvara cu
anestezia regiunii pterigo-maxilare, lucrare premiată de Facultatea de Medicină
din Paris.

În cadrul acestei susţinute preocupări ale celor mai de seamă chirurgi, se va crea şcoala
stomatologică românească.

În această perioadă se înfiinţează la Cluj-Napoca prima disciplină de

stomatologie, în cadrul Facultăţii de Medicină şi Farmacie în anul 1919, condusă
de Prof. Dr. Gh. Bilaşcu şi la Bucureşti, în anul 1924, sub conducerea Prof. Dr. C.
Dimitrescu. Tot acum apar mai multe publicaţii cu un pronunţat caracter de
apărare al intereselor profesionale ale dentiştilor, cum ar fi: Buletinul Doctorilor
 Dentişti din România (1916); Revista Ştiinţifică Dentară (1921) şi Presa
Dentară (1921 ).
Cât priveşte pregătirea medicilor stomatologi printre absolvenţii Facultăţilor de Medicină
Generală, aceasta a început abia în anul 1919 la Cluj-Napoca şi în anul 1929 la Bucureşti, când s-
au înfiinţat institute de specializare în stomatologie.

În anul 1929, la Spitalul Colţea din Bucureşti se înfiinţează primul Institut de Specializare
în Stomatologie prezidat de prof. Dr. Mina Minovici. Acest institut era împărţit în trei secţii,
după cum urmează:

- o secţie de patologie şi terapeutică dentară, condusă de Conferenţiar Dr. D. Dimitrescu, care

făcea şi cursuri de stomatologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti;
- o secţie de chirurgie maxilo-facială, sub conducerea Conf. Dr. N. Sebastian;
- o secţie de protetică restauratoare buco-dentară şi ortopedie maxilo-facială, condusă de Conf.
Dr. Ev. Staicovici.
Este interesant faptul că, primul Institut de Specializare Stomatologică din România era
încadrat cu cadre didactice de la Spitalul Militar Central, un centru medical foarte valoros, cu
mare experienţă chirurgicală, ca urmare a plăgilor maxilo-faciale din Primul Război Mondial.

Gheorghe Bilaşcu
Născut la Padova, în Maramureş, Prof. Dr. Gh. Bilaşcu (1864-1926) îşi face studiile
liceale la Sighetul Marmaţiei, iar Facultatea de Medicină o termină la Budapesta. Datorită
interesului manifestat, lucrează ca preparator universitar la Anatomie, Fiziologie şi Oftalmologie
şi mai apoi ca asistent universitar la Catedra de Chirurgie Generală şi Ortopedie. Este remarcat
de Prof. Dr. Avkovy, şeful Catedrei de Stomatologie de la Facultatea de Medicină din Budapesta,
care îl primeşte ca asistent universitar. După 2 ani Gh. Bilaşcu este promovat şef de lucrări. În
acest fel, devine unul din cei mai solicitaţi practicieni din Budapesta.

În anul 1919, renunţă la o situaţie materială strălucită şi acceptă solicitarea Consiliului

Dirigent al tinerei Facultăţi de Medicină din Cluj-Napoca, preluând conducerea disciplinei de
stomatologie. Această disciplină devine obligatorie în anul IV de studiu şi durează două
semestre.
 Împreună cu D.D. Niculescu, cei doi au înfiinţat în anul 1923 Asociaţia Medicilor
Stomatologi din România, al cărei preşedinte va fi până la moartea sa, în anul 1926.
Preocupat de problemele organizatorice ale învăţământului stomatologic, el a acordat
multă atenţie fundamentării ştiinţifice a practicii stomatologice. Astfel, în anul 1922, Prof. Dr.
Gh. Bilaşcu a publicat studiul intitulat “Hemoragii Banale şi Hemofilice şi Tratamentul Lor”, în
care a adus o contribuţie originală, prin introducerea oleumului de terebentină rectificat, ca
hemostatic local. Acestui studiu i-a urmat lucrarea intitulată “Erupţiile Dificile ale Molarului de
Minte”, care se referă la realizarea şi la aplicarea elevatorului Bilaşcu la aceste extracţii.
În anul 1923, înfiinţează Revista Stomatologică, unde publică numeroase articole cu
caracter teoretic şi practic. În acest fel, România se pare că devine prima ţară sud-est europeană,
care a realizat o astfel de publicaţie medicală de specialitate.

Constantin Dimitrescu
Constantin Dimitrescu s-a născut în anul 1888, în comuna Romani-Hurez, din Judeţul
Vâlcea. A studiat medicina ca elev al Institutului Medico-Militar din Bucureşti şi a susţinut teza
de doctorat cu subiectul “Sinuzitele Maxilare de Origine Dentară”, în anul 1916. În timpul
Primului Război Mondial a fost medic de regiment, precum şi medic secundar al Serviciului de
Stomatologie din Spitalul Militar din Iaşi şi din Bucureşti.
În anul 1926 este numit conferenţiar la Facultatea de Medicină din Bucureşti, iar după
înfiinţarea “Institutului Stomatologic” de la Spitalul Colţea, i se încredinţează conducerea secţiei
de “Patologie şi Terapeutică Buco-Dentară”. Este pensionat în anul 1948.
Nicolae Sebastian
Nicolae Sebastian (1886-1933), s-a născut la Bucureşti. Termină Facultatea de Medicină
din Bucureşti, în anul 1915. Funcţionează ca asistent universitar începând cu anul 1920 la Clinica
I Chirurgicală a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, iar din anul 1929 la Clinica III
Chirurgicală a aceleiaşi facultăţi.
În iunie 1927, în urma examenului dat este numit docent în specialitatea de chirurgie
buco-maxilo-facială şi dentară. În anul 1929 este numit conferenţiar de chirurgie maxilo-facială
şi conduce secţia aceasta a Institutului Stomatologic, până în anul 1933, când a decedat .

Evloghie Staicovici
 Evloghie Staicovici s-a născut la Bucureşti, în anul 1881. Urmează cursurile Facultăţii de
Medicină din Bucureşti, pe care o absolvă în anul 1905. Funcţionează ca medic militar, iar din
anul 1912 este trimis la Paris, pentru a fi specializat în stomatologie.
Din anul 1918, funcţionează ca şef al serviciului de stomatologie, din cadrul Spitalului
Militar din Bucureşti, unde a funcţionat până în anul 1937.
După înfiinţarea Institutului Stomatologic, în anul 1929, este numit conferenţiar, şi
conduce secţia de proteză restauratoare buco-dentară şi ortopedie maxilo-facială, în paralel cu
postul din Spitalul Militar, până în anul 1937, când se pensionează. S-a stins din viaţă în anul
1960.