Independenţa şi dependenţa în satisfacerea nevoilor fundamentale

Independenţa reprezintă satisfacerea uneia sau mai multor nevoi prin acţiuni
proprii, îndeplinite de persoana însuşi. Pentru copii, independenţa se consideră şi atunci
când nevoile sunt îndeplinite cu ajutorul altora (de către alţii) în funcţie de faza de
creştere şi de dezvoltare a copilului. De exemplu o persoană este independentă dacă
foloseşte în mod adecvat, fără ajutorul altei persoane, un aparat, un dispozitiv, o proteză
auditivă, oculară, dentară, cărjă, sac de stomie, membru artificial, etc.
Dependenţa este incapacitatea persoanei de a îndeplini singur, fără ajutorul altei
persoane, acţiuni care să-i permită un nivel acceptabil în satisfacerea nevoilor astfel
încât să fie independent. Astfel, incapacitatea unei persoane de a-şi proteja
tegumentele, ce duce la leziuni sau incapacitatea de a comunica poate produce izolare
socială.
Dependenţa este moderată sau totală, temporară sau permanentă.
Evaluarea gradului de dependenţă a pacientului foloseşte în vederea acordării
îngrijirilor şi se face pentru una sau mai multe nevoi nesatisfăcute, acordând un punctaj
de la 1 la 4.
Tipuri de dependenţă - potenţială, actuală, descrescândă, permanentă.
Dependenţa potenţială (Ex: la un pacient subalimentat, imobilizat la pat, pot
aparea răni prin presiune = escare) – prin prevenire se poate evita această dependenţă.
Dependenţa actuală (prezentă) – caz în care măsurile sunt corective.
Dependenţa descrescândă – atunci când dependenţa pacientului se reduce, este
în descreştere, astfel rolul asistentei este de a susţine progresul şi a ajuta pacientul să-şi
regăsească gradul de autonomie.
Dependenţa permanentă, sau cronică (Ex: paraplegie) – când asistenta trebuie
să suplinească ceea ce pacientul nu poate face independent şi să-l ajute să se
adapteze în limitele existente (1).

Sursele de dificultate – sunt obstacole în calea satisfacerii uneia sau mai multor
nevoi fundamentale. Ele pot fi cauzate de:
  factori de ordin fizic, fie intrinseci, de la individ (paralizie, dureri articulare,
infecţii, etc) sau factori extrinseci (sonda nazo-gastrică, sonda vezicală,
pansamentul compresiv, imobilizarea).
 factori de ordin psihologic – ce cuprind sentimente şi emoţii şi care pot influenţa
satisfacerea unor nevoi fundamentale (tulburări de gândire, anxietate, stres) şi
care pot afecta nevoile (anxietatea poate cauza hiperventilaţie, anorexie,
diaree, perturbarea capacităţii de comunicare).
 factori de ordin social (şomaj, schimbarea locului de muncă) care pot influenţa
calitatea vieţii şi pot fi surse de stres, depresie, malnutriţie, etc.
 factori de ordin spiritual ce au repercursiuni asupra persoanelor vârstnice sau
asupra muribunzilor (elemente filozofice, religioase, etc).
 factori legaţi de lipsa de cunoştiinţe – asistenta poate ajuta pacientul în
acumularea unor cunoştiinţe legate de starea de sănătate şi boală, cunoaşterea
mediului social etc) (1).

Procesul de îngrijire comportă cinci etape:

1 - culegerea de date;
2 - analiza şi interpretarea datelor;
3 - planificarea îngrijirilor;
4 - realizarea intervenţiilor;
5 - evaluarea.

Culegerea de date este prima etapă a procesului de îngrijire, este un proces

continuu, astfel că pe tot parcursul muncii sale, asistenta nu încetează să observe, să
întrebe şi să noteze datele privind pacientul. Culegerea de date permite asistentei să să
stabilească acţiunile de îngrijire.
Tipuri de date culese:
 date obiective – observate de asistentă despre pacient;
 date subiective – expuse de pacient;
 date conţinând trecutul medical al pacientului;
 date conţinând informaţii actuale;
  date legate de viaţa pacientului, de obiceiurile sale, de anturajul său sau de
mediul înconjurător.

Informaţiile culese referitoare la pacient sunt de două feluri:

 date relativ stabile - generale: vârstă, sex, stare civilă, etc;
 individuale: rasă, religie, limbă, cultură, ocupaţie;
 obiceiuri: alimentaţie, ritm de viaţă;
 evenimente legate de sănătate: boli anterioare, sarcini, intervenţii chirurgicale,
accidente;
 elemente fizice: grup sangvin, deficiente senzoriale, proteze, alergii;
 reţeaua de susţinere a pacientului: familie, prieteni.
 date variabile - legate de starea fizică a pacientului (temperatura, tensiunea
arterială, funcţia respiratorie, apetit sau anorexie, diureză, scaun, mişcarea,
oboseală, durere, reacţii alergice, etc). De asemenea se obţin date legate de
condiţiile psihologice: anxietate, stres, confort, stare depresivă, stare de
conştienţă, grad de autonomie, capacitatea de comunicare.
Surse de informaţie: directă - pacientul, indirectă – familia, anturajul, echipa
medicală, dosarul medical.
Mijloacele de a obţine informaţii: observarea pacientului, interviul pacientului,
consultarea surselor secundare (1).
 observarea este elementul principal pe care îl foloseşte asistenta pe parcursul
activităţii utilizând organele de simţ: vederea, auzul, atingerea, mirosul.
Asistenta trebuie să se ferească de subiectivism, judecăţi preconcepute, rutină
şi superficialitate, lipsa de concentrare şi continuitate.
 interviul este dialogul cu pacientul, se desfăşoară în intimitate, permite
depistarea nevoilor nesatisfăcute ale persoanei. Interviul trebuie efectuat în
momentul oportun pentru bolnav, să respecte ora de masă, momentele de
oboseală sau de repaus. În timpul interviului asistenta trebuie să menţină
contactul vizual cu pacientul, să aibă o expresie mimică senină, chiar
surâzătoare uneori, limbaj care să dovedească pacientului dorinţa de a-l
asculta. Asistenta trebuie să posede abilităţi în a pune întrebări adecvate,
 abilităţi în a face o sinteză din spusele pacientului, capacitatea de a face o
ascultare activă prin reformularea conţinutului a ceea ce afirmă pacientul.

Interviul se desfăşoară în etape şi anume:

 începerea interviului: asistenta îşi prezintă numele, funcţia, explicând scopul
interviului şi asigurarea că acesta este confidenţial;
 desfăşurarea interviului: asistenta pune întrebări deschise („spuneţi-mi despre
problema care v-a adus la spital”), sau întrebări închise la care pacientul
răspunde prin da sau nu;
 concluzia interviului: „vă mulţumesc că mi-aţi răspuns la la aceste întrebări”,
„am înţeles care sunt problemele dvs.” (1).

Analiza şi interpretarea datelor

Analiza datelor se face prin: examinarea datelor, clasificarea datelor, stabilirea
problemelor de îngrijire. Interpretarea datelor înseamnă a explica originea sau cauza
problemei de dependenţă.
Analiza şi interpretarea datelor vor conduce asistenta la stabilirea diagnosticului
de îngrijire. Dificultati în analiza şi interpretarea datelor provin din numărul mare de date
culese, din varietatea surselor de informaţii (pacient, familie, echipa de îngrijire, etc) sau
din caracterul adesea urgent şi grav al situaţiei.

Diagnosticul de îngrijire este o formă simplă şi precisă care descrie răspunsul

persoanei sau grupului la o problemă de sănătate. În 1990 a fost adoptată oficial
definiţia diagnosticului de îngrijire (de nursing) de către Adunarea Generală (ANADI):
„Enunţul unei judecăţi clinice asupra reacţiilor la problemele de sănătate prezente sau
potenţiale, la evenimentele de viaţă ale unei persoane, ale unei familii sau ale unei
colectivităţi”.
Componentele diagnosticului de îngrijire:
 prima parte a diagnosticului constă în enunţul problemei, care exprimă o
dificultate trăită de persoană, un comportament sau o atitudine nefavorabilă
sănătăţii sau satisfacerii nevoilor sale. După culegerea datelor, asistenta poate
să tragă o concluzie, explicînd situaţia şi definind problemele. De exemplu
 alterarea stării de conştienţă, atingerea integrităţii pielii, alterarea integrităţii
fizice, alterarea mobilităţii fizice, alterarea eliminării intestinale – ocluzie.
 a doua parte a diagnosticului este constituită din enunţul cauzei – etiologia
problemei, adică a sursei de dificultate – o piedică (obstacol) în satisfacerea
unora sau mai multor nevoi fundamentale.

Există trei tipuri de diagnostice de îngrijire:

 diagnostic actual – când manifestările de dependenţă sunt prezente, obser-
vabile;
 diagnostic potenţial – când o problemă poate surveni, dacă nu se previne;
 diagnostic posibil – descrie o problemă a cărei prezenţă nu este sigură.