Suport de curs

3. Relaţia dintre educaţia pentru sănătate si promovarea sănătăţii

Educaţia pentru sănătate este cea mai eficientă modalitate de prevenire a îmbolnăvirilor, de îmbunătăţire
şi de menţinere a stării de sănătate

3.1. Trecerea de la educaţia pentru sănătate la promovarea sănătăţii

Educaţia pentru sănătate implică mai multe etape :

1. Conştientizare ( a f a p t u l u i c ă a n u m i t e c o m p o r t a m e n t e r e p r e z i n t ă u n r i s c
p e n t r u sănătate)
2. Cunoştinţe (oferirea de informaţii despre comportamentele de risc)
3. Atitudine (schimbarea atitudini de acceptare a comportamentelor de risc)
4. Persuasiune (informaţii şi mesaje pe diferite canale şi în momente diferite pentru a
menţine atitudinea de respingere a comportamentelor de risc şi de adoptare a măsurilor de
schimbare de comportament)
5. Comportament  (practicarea comportamentelor sanogene)
6. Menţinere (a comportamentelor sanogene)
7. Prozelitism (zel in convingerea altor persoane de beneficiile adoptării
comportamentelor sanogene)

3.1. Promovarea sănătăţii si prevenirea imbolnăvirilor:

Promovarea sănătăţii este procesul care oferă individului şi colectivităţilor posibilitatea de a-şi creşte
controlul asupra determinanţilor sănătăţii şi, prin aceasta, de a-şi îmbunătăţi starea de sănătate. Reprezintă
un concept unificator pentru cei care recunosc nevoia fundamentală de schimbare atât a stilului de viaţă,
cât şi a condiţiilor de trai.
Promovarea sănătăţii reprezintă o strategie de mediere între individ şi mediu, combinând
alegerea personală cu responsabilitatea socială şi având drept scop asigurarea în viitor a unei mai
bune stări de sănătate (WHO-EURO, Health Promotion Glossary, 1989).
Promovarea sănătăţii este un termen care presupune o abordare multidimensională de îmbunătăţire a stării
de sănătate, care include activităţi de educaţie, activităţi de promovare a unor schimbări
comportamentale şi de stil de viaţă, politici şi măsuri legislative.

1
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) subliniază (1986) că sănătatea este mult prea importantă pentru a
fi lăsată numai practicienilor din domeniul sanitar; educaţia şi elaborarea de politici trebuie să fie centrale
pentru dezvoltarea sănătăţii la nivel individual, comunitar şi naţional.
La Conferinţa de promovare a sănătăţii care a avut loc la Ottawa în anul 1986, principiile
enunţate anterior au fost dezvoltate, elaborându-se “Charta de la Ottawa de promovare a sănătăţii”. Acest
document subliniază, în special, necesitatea ca promovarea sănătăţii să realizeze următoarele:
I. Elaborarea unor politici publice care favorizează sănătatea.
II. Crearea unor medii favorabile.
III. Întărirea acţiunii comunitare
IV. Dezvoltarea (îmbunătăţirea) abilităţilor individuale
V. Reorientarea serviciilor medicale

În cadrul celei de-a 4 a Conferinţe Internaţionale de Promovare a Sănătăţii de la Jakarta s-au identificat
priorităţile în acest domeniu pentru secolul XXI (OMS, 1997):

1. Promovarea responsabilităţii sociale pentru sănătate

2. Creşterea investiţiilor pentru îmbunătăţirea stării de sănătate
3. Consolidarea şi extinderea parteneriatelor pentru sănătate
4. Creşterea capacităţii comunitare şi împuternicirea individului
5. Asigurarea unei infrastructuri de promovare a sănătăţii

Există mai multe modalităţi de abordare practică a priorităţilor din promovarea sănătăţii:
 cea axată pe probleme/subiecte/boli,
 cea axată pe factori de risc şi
 cea axată pe grupuri ţintă.

Abordarea clasică este cea a realizării unor programe specifice fiecărei probleme/subiect de promovare a
sănătăţii; în fapt, acestea se referă la abordarea unor boli sau obiceiuri dăunătoare sănătăţii. Astfel, se
elaborează programe antifumat, anticancer, antialcool etc. (Naidoo, 1998).
Fiecare din aceste programe încearcă să influenţeze populaţia prin mass-media şi printr-o varietate de
medii şi sectoare – şcoala, locul de muncă, mediul sanitar, mediul comunitar şi sectorul voluntar.

“Promovarea sănatăţii este ştiinta şi arta de a ajuta oamenii sa-şi schimbe stilul de viaţă în vederea
atingerii unei stări optime de sănătate. Starea optimă de sănătate este un echilibru al organismului
din punct de vedere fizic, emoţional, social, spiritual şi intelectual.” (American Journal of Health
Promotion)

Promovarea Sănătăţii este Ştiinţa şi Arta de a-i ajuta pe Oameni să-şi schimbe Stilul de Viaţă pentru a
obţine o Sănătate Optimă restabilind Armonia la fiecare din Nivelele Existenţei Umane

Fizic (Planul Fizic sau Corpul Uman) Prin Exerciţii Fizice, Nutriţie Echilibrată, Autoîngrijire Medicală,
Evitarea Consumului în Exces şi a Dependenţelor de Substanţe Dăunătoare Organismului;

2
Emoţional (Planul Emoţional): Prin Managementul Stresului şi Asistenţă pe timpul Crizelor Emoţionale;
Social (Planul Emoţional): Prin realizarea şi Întreţinerea permanentă a Reţelei de Suport din Familie,
Prieteni, Colegi de Serviciu şi Comunitate;
Intelectual (Planul Mental Concret): Prin Educaţie Generală, Pregătire şi Evoluţie Profesională Continuă
împreună cu Definirea, Realizarea şi Dezvoltarea continuă a Carierei Profesionale;
Intuitiv şi Creativ (Planul Mental Intuitiv) propus de R-OM-SERV srl: Prin Restabilirea şi Dezvoltarea
continuă a Intuiţiei, Creativităţii şi Capacităţii de Anticipare a Evenimentelor;
Sufletesc (Planul Realităţii Interioare): Prin Recâştigarea şi Dezvoltarea continuă a Încrederii în Propria
Persoană şi prin care avem capacitatea de a Visa şi Transpune în Practică Visele, Proiectele sau dorinţele
noastre întru Binele Universal (pentru noi şi pentru ceilalţi);
Spiritual ( Planurile Trezire Spirituală şi Conştiinţă Transcendentă Expandată): Prin Sentimentele de
Dragoste, Apreciere şi Speranţă alături de Acţiunile Caritabile destinate Ajutorării celor din Jurul nostru.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că la temelia promovării sănătăţii stau cinci principii
care au în vedere următoarele:

1.  implicarea populaţiei ca un întreg, în contextul vieţii ei de zi cu zi, concen-trându-se mai puţin
asupra populaţiei cu risc crescut de apariţie a unei anumite boli, de unde necesitatea informării adecvate
în vederea luării deciziei;
2. orientarea asupra determinanţilor sănătăţii: factori de mediu, comportamente, servicii de sănătate,
biologie umană, promovarea sănătăţii fiind îndreptată spre acţiune;
3. utilizarea de metode, abordări diferite, complementare, incluzând comunicarea, educaţia, legislaţia,
măsurile fiscale, schimbarea organizaţională, dezvoltarea comunităţii şi activităţile locale spontane
împotriva riscurilor asupra sănătăţii, sectorul sanitar, singur, neputând  realiza menţinerea şi promovarea
sănătăţii;
4. urmăreşte asigurarea participării publice şi transformarea conoştinţelor dobândite în
comportamente, prin participarea concretă şi eficientă a publicului;
5. promovarea sănătăţii reprezintă o activitate comună în domeniul social şi medical, implicarea
personalului medico-sanitar în creşterea nivelului de educaţie pentru sănătate a întregii populaţii având un
rol important în răspândirea şi susţinerea promovării sănătăţii.
Valorile care sunt componente esenţiale ale sănătăţii trebuie inoculate populaţiei pentru creşterea
autonomiei individuale. Activităţile de promovare a sănătăţii au un caracter neutru, nefiind supuse
influenţelor politice sau de altă natură.
În orice comunitate există o serie de valori care trebuie clarificate iar rolul promovării sănătăţii
3
este tocmai de a ajuta persoanele sau grupurile de persoane să descopere care le sunt, cu adevărat, aceste
valori.

Există trei principii care stau la baza clarificării valorilor, ca element esenţial în promovarea sănătăţii:
1.    importanţa ajutorului care trebuie acordat indivizilor în clarificarea propriilor valori, adică
ajutorul acordat pentru analiza critică a valorilor, prin educaţie, şi abordarea unei atitudini care nu-şi
propune să judece un comportament sau o atitudine;
2.    utilizarea de metode multiple, flexibile şi creative în ajutorul acordat;
3.    promovarea sănătăţii îşi desfăşoară acţiunile în cadrul unor culturi specifice, cu propriile
păreri despre modul în care viaţa trebuie trăită şi de aceea trebuie înlăturată tendinţa ce se reflectă în
activitatea promotorilor de sănătate de a fi înclinaţi să creadă că atitudinile referitoare la viaţă şi la
valorile ei sunt fie corecte, fie greşite

MODELE DE ABORDARE A PROMOVARII SANATATII SI PREVENIRII BOLILOR

Exista 3 modele posibile de abordare a promovarii sanatatii si prevenirii bolilor:

1.Modelul bazat pe intelegerea etiologiei bolilor.
2.Modelul epidemiologic.
3.Modelul etapelor vietii.
       
1. Modelul bazat pe intelegerea etiologiei bolilor.

Trebuie precizat ca acest demers al controlului bolilor include in factorii etiologici si factorii de risc.

McKeown a grupat bolile in 4 grupe mari:

a.Bolile prenatale care sunt determinate la fecundare. Sunt incluse aici defecte si afectiuni ale unei
singure gene, ce produc aberatii cromozomiale, independente de mediul ambiental si comportament.
Aceste boli nu pot fi in mod practic influentate. Desi numarul entitatilor acestor afectiuni nu este mic,
frecventa lor este insa rara, de unde faptul ca nu prezinta o preocupare majora din punct de vedere al
sanatatii publice; ele nu pot fi prevenite ci doar interceptate.

b.Bolile determinate prenatal, dar dupa fecundare, de factori ce apar in perioada intranatala (nidarea
oului si primele faze de multiplicare) prin interferarea acestor faze cu unii factori infectiosi, toxici, fizici
(rubeola, talidomida, iradiere, fumat, unele droguri despre care nu se stie prea mult, carenta de iod care
este tot mai frecvent citata in literatura, etc.); rezulta ca unele afectiuni din aceasta grupa pot fi controlate.

c.Bolile determinate postnatal ca urmare a unor carente sau agresiuni a factorilor de risc din mediu.
Aici se regasesc cele mai multe afectiuni ce domina modelul de morbiditate din tarile in curs de

4
 dezvoltare si in tarile in care nivelul de dezvoltare socio-economic si cel al serviciilor sanitare tinde sa
ajunga la modelul tarilor dezvoltate.
       Aici intra:
-bolile nutritionale-malnutritia;
-bolile infecto-parazitare;
-bolile legate de carente igienice.
       Controlul se poate realiza prin:
-masuri cu caracter socio-economic;
-masuri de sanitatie.
       Cele 2 categorii de masuri necesita interventia statului.

d.Boli postnatale determinate de defecte de adaptare a organismului, a populatiei la modelul de viata

nou, caracteristic tarilor dezvoltate, model de viata determinat de tehnologia noua, cerinte sociale noi,
incapacitatea adaptarii organismului la viteza cu care societatea absoarbe tehnologii noi. Apar modificari
de comportament si bolile legate de stilul de viata.
In modelul actual al morbiditatii din tara noastra se reintilnesc toate cele 4 grupe de boli.

2. Modelul epidemiologic

       Modelul traditional este modelul epidemiologic al bolilor transmisibile (agent cauzal-efect).

       Masurile de interventie se vor adresa fie receptorului prin cresterea rezistentei specifice si/sau
nespecifice, fie vectorului, prin intreruperea cailor de transmitere.
       Acest model este valabil pentru un numar limitat de boli.
       Modelul valabil pentru cea mai mare parte a bolilor care domina tabloul morbiditatii actuale este
modelul epidemiologic multifactorial.
       Acesta abordare are in vedere frecventa bolilor si factorii care conditioneaza fiecare clasa de boli
(factori biologici, de mediu, stil de viata, servicii de sanatate).
       Masurile de interventie vor fi luate in functie de acesti factori. Se poate admite ipoteza unor actiuni
orientate asupra mai multor factori de risc comuni mai multor boli.
      
3. Modelul etapelor vietii

       Este modelul la care se face tot mai mult apel, fiind adaptat problematicii actuale a starii de sanatate
si nu celei traditionale.
       Ideea de la care s-a pornit a fost urmatoarea: elementele nefavorabile apar aleator, dar cu o
probabilitate diferita in diferitele momente ale vietii, in functie de conditiile biologice, ocupationale,
medicale, etc. Aceasta abordare permite elaborarea unor pachete de servicii preventive specifice
diferitelor grupe de virsta.

4. Factorii care pot altera stilul de viaţă sănătos

Sănătatea unei persoane este influenţată, alături de aspectele biologice si de factori cum ar fi:
• statutul socio-economic al persoanei - persoanele sărace dezvoltă în special anumite tipuri de boli, iar
persoanele bogate alte tipuri de boli. De exemplu, cancerul de esofag, cel de stomac şi de
pancreas sunt mai frecvente la persoanele sărace, ele fiind denumite şi cancerele sărăciei, în
timp ce cancerul de piele şi cel de colon sunt mai frecvente la persoanele bogate, fiind
denumite cancere ale bogăţiei (Nicholas, 2000).
5
• cultura şi rasa cărora le aparţine persoana - există diferenţe semnificative între culturi diferite
privind incidenţa unor boli. De exemplu, rata mortalităţii datorată bolilor cardiovasculare este
în Franţa de aproximativ 80 de decese din 100.000 pe an la bărbaţi şi 20 de decese din 100.000
pe an la femei, în timp ce în Rusia rata mortalităţii este de 500 de decese din 100.000 pe an la
bărbaţi şi 80 de decese din 100.000 pe an la femei (Weidner, 2000). Mortalitatea datorată
bolilor cardiovasculare în Rusia este de 4 ori mai mare decât în Statele Unite ale Americii.
• nivelul de educaţie al persoanei - există diferenţe în incidenţa unor boli în funcţie de nivelul
educaţional.
• genul persoanei - există diferenţe semnificative între fete/femei şi băieţi/bărbaţi în incidenţa unor boli.

4.1. Sănătatea ca si concept pozitiv

Copiii învaţă comportamentele sănătoase (de exemplu, înotul) şi comportamentele de risc, nesănătoase
(de exemplu, fumatul) de la membri ai familiei, prieteni, persoane semnificative din jurul lor şi din mass-
media (reclame TV, articole din reviste, panouri publicitare, emisiuni radio). Atitudinea faţă de alcool se
formează încă de la vârsta de 6-7 ani. De la vârsta de 6 ani copiii înţeleg normele sociale legate de
consumul de alcool şi fumat (a consuma alcool sau a fuma sunt "comportamente de adult"). O bună
prevenire a comportamentelor de risc trebuie să înceapă de timpuriu.
Multe programe educaţionale de prevenire a comportamentelor de risc au rezultate scăzute pentru că
pornesc de la convingerea că informarea copiilor despre comportamente nesănătoase sau de risc şi-i
determină pe aceştia să le respingă. Unele comportamente de risc cum ar fi
fumatul sau consumul de alcool sunt prezentate de companiile producătoare ca fiind "numai pentru
adulţi", lucru care determină creşterea atractivităţii lor pentru copii şi adolescenţi.

4.2. Schimbarea comportamentului

Modelul stadiilor schimbării (Prochaska şi Di Clemente, 1984) descrie etapele în care se pot situa
persoanele in procesul schimbarii comportamentelor: în faza de precontemplare, nu se ia in considerare
schimbarea, deci este necesară conştientizarea comportamentului de risc; în cea de contemplare, este
necesară transmiterea de informaţii; pregătirea pentru schimbare şi schimbarea propriu+zisă, precum şi
recăderile trebuie asistate prin metode specifice.

menţinere

acţiune

pregătire

contemplare

6
precontemplare

Rolul factorilor comportamentali în etiologia, evoluţia şi recuperarea din boală este

astăzi tot mai clar precizat şi înţeles. Peste 50% din cauzele de mortalitate din ţările
dezvoltate (inclusivEuropa centrală şi de est) se datorează factorilor comportamentali (vezi tabelul 1.)

Tabel 1. Cauzele de mortalitate din ţările dezvoltate

Cauză Procent din total
Stil de viaţă 50
Factori biologici 25
Factori de mediu 15
Sistem medical 10

In educatia copiilor se recomandă ca programele de educaţie pentru sănătate să integreze perspectiva

copilului asupra sănătăţii şi să prezinte atât efectele comportamentelor de risc pe termen scurt şi pe
termen lung, cât şi consecinţele sociale relevante pentru copil.
Studiile de psihologie a sănătăţiiii arată că este semnificativ mai eficient ca prevenţia să se
focalizeze pe consecinţele pe termen scurt ale unui comportament de risc şi mai puţin pe
consecinţele pe termen lung. Copiii şi adolescenţii sunt interesaţi în special de consecinţele unui
comportament de risc asupra aspectului fizic (de exemplu, fumatul produce un miros urât al gurii şi
mâinilor şi îngălbenirea pielii) şi de relaţiile sociale care interferează cu fumatul, şi sunt mai puţin
preocupaţi de faptul că pot dezvolta peste câţiva ani cancer pulmonar.
Ex. O campanie de prevenire a consumului de alcool care a avut un mare succes în Statele Unite
în rândul adolescentelor a fost una în care o actriţă cunoscută şi admirată de adolescente a participat în
campanie şi a promovat mesajul "Alcoolul îngraşă!".

Comportamentele sănătoase sunt învăţate de către copii în cadrul procesului de socializare prin
observarea şi imitarea adulţilor. Alimentaţia este unul dintre comportamentele care se învaţă în cadrul
familiei. Obiceiurile alimentare sunt de cele mai multe ori asemănătoare în cadrul aceleiaşi familii.
Obişnuim să consumăm tipurile de alimente şi să preferăm tipurile de preparare a alimentelor (prăjire,
fierbere) care sunt frecvent utilizate în familie.
COMPORTAMENTE SANATOASE COMPORTAMENTE DE RISC
exerciţiu fizic (practicat de minim 3 ori pe sedentarism;
săptămână); - alimentaţie e nesănătoasă;
- alimentaţie sănătoasă; - fumat, consum de alcool, droguri;
- echilibru somn-veghe; - comportament sexual neprotejat;
- comportament sexual protejat; - neutilizarea centurii de siguranţă, a
- comportamente preventive (vizite medicale echipamentelor de protecţie, a cremelor de protecţie
regulate, utilizarea centurii de siguranţă, utilizarea solară;

7
cremelor de protecţie solară, utilizarea - nerespectarea unui program de controale
echipamentelor de protecţie). medicale periodice.

Consumul alimentar:

 bazele pentru promovarea unei alimentaţii sănătoase

 modele de consum alimentar,
 atitudini si cunostințe individuale,
 factori care influiențează alegerea in alimentație,
 schimbările dietei - motive si bariere,
 rolul educaţiei în nutriţie,
 acţiuni de promovare a unei alimentaţii mai sănătoase: educația publică directă, munca in
asezăminte si comunități, grupuri țintă.

Principalii factorii care determină nivelul şi structura consumul alimentar constituie variabile
economice care reflectă nivelul de bunăstare al populaţiei unei ţări, fiind condiţionate atât de politicile
agroalimentare cît şi de cadrul macroeconomic general, ca şi de o largă paletă de alţi factori

Modelul de consum alimentar al populaţiei depinde de diverse alte variabile dintre care foarte
importante sunt:

 variabilele demografice (nivelul de instruire, structura pe vârste a populaţiei şi gradul de

îmbătrânire, rata de ocupare a populaţiei feminine, fluxurile migratorii, etc.),
 variabilele sociale (gradul de urbanizare, dotarea cu infrastructură a zonei rurale, diversificarea
ocupaţională, accesul la informaţie, accesul la servicii medicale şi de asistenţă socială, etc.),
 alte variabile (localizare geografică, apartenenţa religioasă, obiceiuri alimentare, factori
psihologici legaţi de gusturi şi preferinţe individuale).

Principalii factorii care determină nivelul consumului alimentar pot fi grupaţi în patru categorii :

a) economici

- venitul nominale pe medii de rezidenţă

- preţurile produselor alimentare

- preţurile produselor nealimentare

- preţurile serviciilor

b) demografici

- rata de crestere a populatiei per total şi pe medii de rezidenţă;

8
- structura pe grupe de varsta, per total şi pe medii de rezidenţă;

- rata de imbatranire per total şi pe medii de rezidenţă;

- nivelul educational per total şi pe medii de rezidenţă;

- structura populatiei pe sexe, per total şi pe medii de rezidenţă;

c) sociali

- starea de sănătate a populaţiei, pe medii de rezidenţă şi regiuni geografice

- infrastructura (din mediul rural în special);

- accesul la servicii de asistenţă socială;

- accesul la servicii de asistenţă medicală şi informare în domeniu;

- accesul la informaţie (televiziune, presă, internet, etc.);

- diversificare ocupatională;

- accesul la servicii pentru instruire profesională.

d) alti factori

- localizare geografică;

- apartenenţa religioasă;

- obiceiuri alimentare personale, ale gospodariei, ale comunităţii;

- gusturi şi preferinţe individuale;

- dorinţa de a avea o alimentaţie sanatoasă.

Modele de consum

Un model de consum exprimă “un set integrat de comportamente specifice unei categorii de populaţie
sau de agenţi economici, în legătură cu achiziţia sau producerea prin mijloace proprii, în scopul utilizării
directe, a bunurilor şi serviciilor necesare satisfacerii trebuinţelor de consum.”

Comportamentele de consum constau în desfăşurarea unor (seturi de) activităţi concrete, ce atestă
conştientizarea de către consumatori a anumitor trebuinţe şi oportunităţi de consum.

Multe dintre comportamentele de consum sunt repetate la diverse intervale de timp, în funcţie de ritmul
percepţiei trebuinţelor şi de specificul oportunităţilor de satisfacere a acestora.

Între două sau mai multe modele de consum pot să existe zone de relativă suprapunere sau de
coincidenţă.

9
Clasa socială şi, în general, capitalul social, nivelul de educaţie, etapa de viaţă sau vârsta
persoanei/familiei, caracteristicile psiho-sociale şi, nu în ultimul rând, capitalul economic, constituie
factorii esenţiali ce influenţează adoptarea de către consumatori a unuia sau altuia dintre modelele de
consum ce pot coexista în cadrul aceleiaşi culturi.

Modelul de consum alimentar din mediul urban versus cel din mediul rural

Modelul de consum alimentar din urban se bazează, în special, pe consumul de alimente cumpărate şi
este mai puternic conectat la modelele de consum relativ uniformizate din Vestul Europei, prin contribuţia
marilor reţele transnaţionale care acţionează în sfera retailului alimentar. Pentru consumatorii din mediul
urban alimental îmbracă forma de marfă iar comportamentul alimentar depinde în mare măsură de
venituri şi de preţuri. În acelaşi timp, există o tendinţă de omogenizare a comportamentelor alimentare,
datorită incidenţei reclamei agresive a marilor firme din sfera agribussinesu-lui ( un sistem modern,
functional si integrat al agriculturii cu industriile din amonte si aval este, integreaza productia-
prelucrarea-desfacerea produselor prin unitati specializate) şi a fast-foodului(mâncarea preparată rapid și
care este servită în restaurantele de specialitate), a implicării tot mai active a femeilor în activităţi
profesionale în afara gospodăriei şi a altor factori care conduc practic spre o internaţionalizare a
modelelor de consum alimentar.

Modelul de consum din rural, bazat în mare parte pe consumul de alimente produse în gospodăria
proprie, are un caracter tradiţionalist şi chiar autarhic. În mediul rural, nivelul consumului alimentar al
membrilor unei gospodării depinde mai mult de mărimea suprafeţelor agricole şi a producţiilor obţinute
decât de nivelul veniturilor în numerar. Şi aceasta, deoarece numai anumite produse se pot obţine în
propria gospodărie şi sunt cumpărate (zahărul, uleiul, berea, etc.).

Nici unul dintre aceste modele de consum alimentar (urban şi rural) nu există în stare pură.

Efectul creşterii preţului alimentelor asupra consumului alimentar a creat trei categorii omogene de
consumatori:

 consumatori urbani trăind în economia de piaţă,

 producători agricoli trăind în economie mixtă şi
 ţărani fără pământ
Efectul diferenţiat al Politicii Agricole Comune (PAC) asupra consumului alimentar în profil regional
porneşte de la diferenţele socio-economice prezente la nivelul gospodăriilor din cele opt regiuni de
dezvoltare ale ţării noastre, dintre care cele mai importante sunt diferenţele de venit. La acestea se adaugă
diferenţieri ale obiceiurilor de consum alimentar care pornesc de la factori climatici, cutume cu origine
istorică sau etnică, diverse alte influenţe

Consumul de substanţe potenţial nocive pentru organism

Substanţă chimică potenţial toxică - un element chimic şi compuşii săi, în stare naturală sau obţinuţi
prin orice proces de producţie, inclusiv orice aditiv necesar pentru păstrarea stabilităţii şi orice impuritate

10
care derivă din procesul utilizat, cu excepţia oricărui solvent care poate fi separat fără a influenţa
stabilitatea substanţei sau fără a-i schimba compoziţia;
Registrului naţional al substanţelor/ amestecurilor chimice potenţial toxice prezintă un sistem
informaţional automatizat a bazei de date de importanţă naţională, incluzând informaţia despre
proprietăţile toxice, fizico-chimice, activitatea biologică, transformarea în mediu, normative igienice şi
ecologice la etapa producerii, importului, exportului, transportării, şi utilizării substanţelor/amestecurilor
chimice potenţial toxice

5. Program de educaţie pentru sănătate

Tipuri de educaţie pentru sănătate

Există trei tipuri de educaţie pentru sănătate: formală, nonformală şi comportamentală:

1. educaţie pentru sănătate formală care este rezultatul unui proces planificat de transmitere de
experienţe, cunoştinţe, ce vizează toată populaţia (socializare secundară a individului), necesită efort
de predare-învăţare şi educatori;
2. educaţia pentru sănătate nonformală vizează componentele din conduita individului care se
formează prin experienţă sau imitaţie (socializarea primară a individului); nu necesită efort cu
caracter de educaţie, de transmitere a cunoştinţelor; este realizată de familie şi comunitate;
3. educaţie pentru sănătate comportamentală cuprinde educaţia pentru sănătate conform normelor
sociale şi educaţia pentru dezvoltarea sănătăţii publice şi promovarea comportamentelor favorabile
sănătăţii, principalele obiective educaţionale vizând dezvoltarea cunoştinţelor, aptitudinilor,
atitudinilor şi a convingerilor ce vizează sănătatea.
Scopurile realizării educaţiei pentru sănătate

Acţiunile de educaţie pentru sănătate se realizează în scopul:

1. creşterii nivelului de cunoştinţe medicale a populaţiei în domeniul prevenţiei bolilor, al

sanogenezei, al protecţiei mediului ;
2. formării şi dezvoltării unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea;
3. antrenării maselor pentru a participa activ la consolidarea sănătăţii prin crearea unei poziţii active
faţă de sănătatea individuală şi faţă de problemele sănătăţii publice.

Principiile educaţiei pentru sănătate sunt:

1. al priorităţii: cu cât începuturile educaţiei pentru sănătate sunt mai timpurii cu atât rezultatele în
starea de sănătate a populaţiei sunt mai bune;
2. al specificităţii şi autorităţii: se consideră că educaţia făcută de persoane specializate are impact
mai mare asupra comportamentului sanogenetic;
3. al integrării educaţiei pentru sănătate în obiectivele politicii social-sanitare a statului.

Mijloacele de educaţie pentru sănătate – se referă la modalităţile de transmitere a mesajului de la

comunicator la receptor.

Ele pot fi clasificate astfel:

11
 1. După calea de transmitere:

a) mijloace auditive:
- convorbirea educativ-sanitară (individuală, în grup, în grup cu decizii), lecţia, conferinţa,
radioemisiunea.

Convorbirea constă dintr-o scurtă expunere a educatorului urmată de întrebări şi răspunsuri asupra
temei propuse, prin aceasta urmărindu-se lămurirea unor probleme puţin cunoscute sau neclare. Ea poate
fi:

 individuală – la iniţiativa educatorului sau a persoanei interesate, având ca loc de desfăşurare

cabinetul medical, cabinete cu activitate specifică de consiliere sau la domiciliu, în cadrul vizitelor
efectuate periodic sau la solicitarea pacientului;
 în cadrul grupului – educatorul dialoghează cu participanţii sau aceştia dialoghează între ei;
grupurile pot fi dintre cele mai variate: bolnavi cu aceeaşi afecţiune, persoane cu aceleaşi preocupări
la locul de muncă, tineri, vârstnici, femei, bărbaţi, etc.

Lecţia constă în transmiterea după un plan bine stabilit a unor cunoştinţe igienico-sanitare. Se foloseşte
de preferinţă în unităţi de învăţământ (dar poate fi folosită şi pentru alte grupuri) şi se desfăşoară după
următoarea structură:

 recapitularea cunoştinţelor din lecţia precedentă (5-10 minute);

 expunerea noilor cunoştinţe (30-40 minute);
 recapitularea şi fixarea cunoştinţelor (5-10 minute).

Conferinţa – se cunosc mai multe varietăţi:

 conferinţe educativ-sanitare propriu-zise, organizate în săli publice şi axate pe diverse teme

medicale;
 cicluri de conferinţe – constau în expuneri “în serial” cu abordarea aceleaşi probleme medicale în
mai multe etape succesive;
 simpozionul educativ-sanitar în care expunerea este făcută de mai mulţi medici;
 seara cultural-sanitară – axată pe o temă de sănătate publică, la care pot conferenţia şi alţi specialişti
(nu numai medici), finalizarea acţiunii făcându-se printr-un program artistic sau alte manifestări
culturale.

b) mijloace vizuale:
 cu rol dominant textul: lozinca, articolul, broşura, manualul, fluturaşul, pliantul, formele beletristice;
 cu rol dominant imaginea: afişul, pliantul, planşa, diapozitivul, machete, expoziţia.

c) mijloace audio-vizuale: filmul, emisiunea televizată, teatrul.

12
 2. În funcţie de adresabilitate se disting:

a) mijloace individuale: sfatul medical;

b) mijloace de grup: convorbirea de grup, lecţia, instructajul (cu grupuri omogene sau heterogene);
c) mijloace de largă informare: conferinţa, emisiunea televizată sau radiofonică, filmul, tipăriturile.

3. După modul de transmitere:

a) mijloace directe în care mesajul educativ sanitar este transmis ca o informaţie nemediată
(convorbire, conferinţă);
b) mijloace indirecte care utilizează o cale de transmitere ce presupune o formă artistică.

Alte mijloace sau forme de educaţie pentru sănătate:

 instructajul sanitar la angajare cu scopul de a avertiza persoanele nou angajate asupra

eventualelor riscuri de la locul de muncă; cunoştinţele se reîmprospătează cu ocazia
instructajelor periodice;
 cursurile de sanminim, organizate pe profiluri de activităţi (pentru personalul unităţilor de
găzduire publică, piscinelor, băilor publice, unităţilor de înfrumuseţare, unităţilor alimentare
etc.) având ca scop pregătirea cursanţilor pentru păstrarea şi promovarea sănătăţii lor şi a celor
cu care intră în contact sau îi deservesc în decursul acţiunilor pe care le desfăşoară;
 cursurile “şcoala mamei”, care se adresează atât viitoarelor mame cât şi tinerelor mame având
drept scop acumularea unui bagaj de cunoştinţe privind regimul de viaţă, igiena femeii în
perioada gravidităţii şi lăuziei, alimentaţia sugarului şi a copilului mic, baia şi înfăşarea
sugarului, tulburările de digestie ale sugarului, afecţiuni ale nou-născutului şi ale copilului mic,
importanţa controlului medical atât al gravidei cât şi al copilului sănătos, sau la apariţia primelor
semne de boală, importanţa vaccinării etc.;
 concursurile cu scopul de informare şi educare a populaţiei prin participarea activă a
acesteia;
 cursurile diferenţiate pe categorii de bolnavi: sfatul medicului diferenţiat şi individualizat
(indicaţii privind regimul igieno-dietetic, tratamentul medicamentos, îngrijirea corectă a
bolnavului); convorbirile pe teme de dietetică; consultaţia profilactică pe grupuri omogene de
bolnavi.

Etapele planificării şi evaluării educaţiei pentru sănătate:

1. identificarea şi caracterizarea consumatorilor;

2. identificarea nevoilor şi ierarhizarea lor;
3. formularea de scopuri şi obiective strategice teoretice;
4. identificarea resurselor pentru formarea comportamentului favorabil sănătăţii;
5. elaborarea conţinutului şi alegerea metodelor de folosit;
6. acţiunea propriu-zisă de influenţare, de formare de atitudini, comportamente;
7. evaluarea rezultatelor procesului – continuă, imediată, de etapă, terminală

13
 Programele de promovare a sănătăţii vor viza reducerea comportamentelor de risc, respectiv a
fumatului, consumului de alcool şi droguri, a comportamentului alimentar şi sexual deficitar şi vor
încuraja practicarea comportamentelor protective (exerciţiul fizic, relaxare, etc…). Programele de
prevenţie trebuie să respecte anumite principii care, totodată vor fi adaptate în funcţie de nivelul şi tipul
programului de prevenţie.

Principiile programelor de prevenţie

1. Tulburările clinice sunt determinate de relaţii complexe cu factorii de risc

2. Expunerea la mai mulţi factori are efecte cumulative şi interactive
3. Boli/disfuncţii diferite au factori de risc similari
4. Importanţa factorilor de risc diferă în funcţie de stadiul de dezvoltare a persoanei
5. Promovarea factorilor de protecţie diminuează efectul factorilor de risc
6. Prevenţia eficientă solicită intervenţii coordonate în domenii diferite
7. Acţiunile de combatere a factorilor de risc trebuie să fie iniţiate înaintea instalării disfuncţiilor/bolii
8. Programele de prevenţie trebuie să încorporeze datele cercetărilor din domeniu
9. Programele de prevenţie trebuie să vizeze în aceeaşi măsura efectele de scurtă durată cât şi cele de
lungă durată
10. Programele de prevenţie trebuie adaptate la tipul şi nivelul de intervenţie.

Nivele de realizare a programelor de prevenţie:

 Guvernamental (măsuri legislative şi politici sanitare)

 Comunitar (măsuri la nivelul unui judeţ, oraş, cartier)
 Organizaţional (măsuri la nivelul instituţiilor, şcolilor, organizaţiilor profesionale)
 Grup (adolescenţi, soldaţi, prizonieri, abuzatori)
 Individual
Tipuri de programe de prevenţie:

 Primară (vizează intervenţii la nivel populaţional, înainte ca orice disfuncţie sau tulburare să se
manifeste).
 Secundară (urmăreşte identificarea grupurilor, situaţiilor de risc şi acţionarea asupra lor în
scopul reducerii riscului de apariţiei a bolii).

14
  Terţiară (se realizează de obicei în mediul clinic, prin abordarea factorilor de risc la persoanele
bolnav, în scopul preveni recăderilor şi cronicizării bolii şi a unei recuperări mai rapide.

Indicatori utilizaţi pentru evaluarea stării de sănătate a populaţiei (speranţa de viaţă, mortalitatea,
morbiditatea) si calităţii vieţii (DALY).

Indicatori propuşi de Uniunea Europeană pentru a fi utilizaţi în monitorizarea stării de sănătate a

comunităţii, 1997
A. INDICATORI AI STĂRII DE SĂNĂTATE
1. Speranţa de viaţă
- speranţa de viaţă la diferite vârste
- speranţa de viaţa în condiţii de sănătate
2. Mortalitate
- mortalitate generală
- mortalitate pe cauze de deces
- rate de supravieţuire
- mortalitate infantilă
- anii potenţiali de viaţă pierduţi (APVP sau termenul din engleză PYLL)
3. Morbiditate
- morbiditate specifică; prevalenta, incidenţa pentru unele boli
- morbiditate profesională
4. Calitatea vieţii
- DALY – ani de viaţă corectaţi după incapacitate (Disability Adjusted Life Years)
- alţi indici – QALY – evaluare economică

B. INDICATORI AI STILULUI DE VIAŢĂ

1. Consumul de tutun
2. Consumul de alcool
3. Consumul de droguri
4. Dieta

C. INDICATORI DE CARACTERIZARE A CONDIŢIILOR DE VIAŢĂ ŞI MUNCĂ

1. Rata de angajare/şomaj
2. Condiţii ale mediului de muncă
- proporţia persoanelor cu expunere, la substanţe cancerigene şi alte substanţe periculoase
- frecvenţa accidentelor şi bolilor profesionale
3. Indicatori de caracterizare a condiţiilor de locuit (habitat)
4. Indicatori de caracterizare a condiţiilor de mediu înconjurător
- poluare aer
- poluare apă
- alte tipuri de poluare
- radiaţii
- expunere la substanţe cancerigene sau alte substanţe dăunătoare în afara locului de muncă

D. PROTECŢIA SĂNĂTĂŢII
1. Surse de finanţare
2. Resurse umane
3. Cost/bolnav internat

15
4. Cost medicamente/bolnav internat

E. CARACTERISTICI DEMOGRAFICE ŞI SOCIALE

1.Sex
2. Vârstă
3. Starea civilă
4. Loc de rezidenţă
5. Educaţie
6. Venit
7. Subgrupuri populaţionale defavorizate

Setul de indicatori propuşi pentru evaluarea „profilului stării de sănătate al unei comunităţi”

Caracteristici socio-demografice
1. Distribuţia populaţiei după vârstă şi grup etnic
2. Numărul şi protecţia persoanelor de peste 25 ani cu nivel educaţional mai mic decât liceul
3. Distribuţia în funcţie de venitul mediu al gospodăriei
4. Proporţia copiilor sub 15 ani cate trăiesc în familii aflate sub pragul sărăciei
5. Rata şomajului
6. Numărul şi proporţia familiilor monoparentale

Starea de sănătate
7. Rata mortalităţii infantile
8. Rata specifică şi rata standardizată a mortalităţii pentru toate cauzele de deces şi separat prin
boli cardio-vasculare, cancer pulmonar, cancer de sân, accidente de trafic, accidente de muncă,
sinucideri după vârstă, sex şi grup etnic
9. Incidenţa SIDA, rujeolă, tuberculoză, sifilis după vârstă, sex şi grup etnic
10. Proporţia naşterilor la adolescente (10-17 ani) din totalul naşterilor
11. Numărul şi rata abuzurilor confirmate în rândul copiilor
Factori de risc asociaţi sănătăţii
12. Proporţia copiilor în vârstă de 2 ani care au făcut toate vaccinurile recomandate
13. Proporţia populaţiei fumătoare după vârstă, sex şi grup etnic
14. Proporţia populaţiei de peste 18 ani care suferă de obezitate
15. Numărul episoadelor în care s-a constatat depăşiri ale limitelor admise pentru poluarea aerului
şi tipul poluării

În România primele cauze care determină povara bolii sunt:

• bolile aparatului cardiovascular
• tumori maligne
• tulburări mentale şi de comportament
• accidente, traumatisme, otrăviri
• bolile SNC
• bolile aparatului digestiv
• bolile aparatului respirator
• bolile infecţioase
malformaţii congenitale

16