1 februarie 2012

ACTE NORMATIVE. DEFINIŢIE. CLASIFICARE. ORGANE EMITENTE

Legea

Legea este acel act normativ care este elaborat de către puterea legislativă după
o procedură specială şi care, reglementând cele mai importante relaţii sociale, dispune
de o forţă juridică superioară celorlalte acte normative ce i se subordonează.
În România, competenţa în emiterea legilor revine puterii legislative, respectiv
Parlamentului (format din cele două camere: Senatul şi Camera Deputaţilor), fiind unicul
organ legiuitor.
Parlamentul a adoptat (în 1991) Legea fundamentală a ţării - Constituţia (prin
reunirea celor două camere în Adunarea Constituantă), care a fost modificată şi
completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003.
Deoarece legea reglementează cele mai importante relaţii sociale, ea reprezintă
principalul izvor de drept şi consfinţeşte sistemul politic al unei societăţi, instituţia
proprietăţii, bugetul statului, infracţiunile şi pedepsele. Toate celelalte acte normative se
întemeiază pe lege. Astfel, ordonanţele emise de guvern trebuie supuse ratificării
parlamentului, în caz contrar ele rămân caduce (perimate).
Ca acte emise de organul executiv, ordonanţele nu pot depăşi, sub aspectul forţei
juridice, legea. De asemenea, decretele cu caracter normativ ale Preşedintelui României
se conformează obligatoriu legii, în raport cu care au o forţă juridică inferioară.
În concluzie, legea dispune de o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte
normative ale statului, excepţie făcând numai Constituţia, fiind ea însăşi o lege, dar o
lege fundamentală.
Procedura de adoptare a legii presupune o serie de etape, şi anume: în prima
etapă, prezentarea iniţiativei legislative, avizarea proiectului legii, dezbaterea sa,
votarea, trimiterea actului pentru dezbatere şi votare celeilalte camere (Senatul),
medierea eventualelor divirgenţe.
Cea de-a doua etapă vizează îndeplinirea formelor posterioare adoptării:
semnarea actului legislativ de către preşedinţii celor două camere (Camera Deputaţilor
şi respectiv Senatul), promulgarea de către Preşedintele Republicii şi, în final, publicarea
ei în Monitorul Oficial al României, partea I.

Clasificarea legilor

1.În funcţie de autoritatea lor juridică, distingem 3 tipuri de legi: constituţionale,

organice şi ordinare.
Legile constituţionale sau fundamentale (Constituţia, ca lege fundamentală a
ţării, precum şi legile de modificare a Constituţiei) stabilesc principiile întemeietoare ale
vieţii sociale şi de stat, sistemul organelor şi separaţia puterilor în stat, precum şi
drepturile şi îndatoririle cetăţenilor.

1
 Legile organice ocupă o poziţie distinctă în ierarhia legislativă, atât faţă de
Constituţie, cât şi faţă de legile ordinare. Din această categorie fac parte legile care
reglementează sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor politice,
organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) ş.a.
Legile ordinare reglementează acele domenii ale relaţiilor sociale care nu fac
obiectul reglementării primelor două categorii de legi.
2.După criteriul conţinutului lor, legile se clasifică în legi materiale şi procedurale.
Primele normează activitatea subiectelor de drept, persoane fizice şi juridice, precum şi
relaţiile dintre ele.
Cele procedurale stabilesc forma de desfăşurare a unei activităţi publice sau
private, forma de emitere sau întocmire a actelor juridice, precum şi modul cum trebuie
să fie sancţionaţi cei care au încălcat legea materială.
3.În funcţie de obiectul reglementării juridice, există legi cu caracter civil, penal,
administrativ, fiscal, etc. Mai există şi un al patrulea criteriu după care se
diferenţiază legile, şi anume acela al clasificării legilor în generale, speciale şi
excepţionale.
În categoria legilor generale, care reprezintă dreptul comun, intră Codul civil,
Codul penal, Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală, ş.a.
Legea specială constituie o reglementare aparte, particulară, în raport cu
exigenţele legii generale. În situaţia de concurs între legea generală şi legea specială, se
aplică aceasta din urmă, după principiul „lex speciali derogat generali”. Însă atunci când
legea specială, care este prin natura ei de strictă interpretare, nu dispune totuşi altfel
faţă de cea generală, se va aplica legea generală.
Legile excepţionale sunt acele legi care instituie dispoziţii ce vizează starea de
necesitate (de exemplu calamităţi naturale). Decretul – lege este actul cu putere de lege
ce poate fi emis în anumite situaţii de tranziţie politică. Într-o astfel de situaţie se afla şi
România după 22 decembrie 1989, când Parlamentul nu era constituit, iar singurul
organ era executivul, care putea emite acte cu putere de lege, până la primele alegeri
din 20 mai 1990.

Acte normative subordonate legii. Organe emitente

În România, există o serie de acte normative subordonate legii, dintre care
menţionăm: decretele (acte emise de către şeful statului); acte ale organelor centrale
executive – hotărâri, ordonanţe, instrucţiuni, elaborate de guvern, ministere sau alte
organe centrale de stat; acte ale organelor locale (prefectură, primărie, diverse agenţii,
inspectorate, ş.a.).
Decretele prezidenţiale cu caracter normativ sunt emise de către preşedintele ţării
cu ocazia declarării mobilizării, a instituirii stării de urgenţă ş.a. Însă, preşedintele poate
emite şi decrete fără caracter normativ (cele care privesc acordări sau avansări în grade
militare, numiri sau rechemări în şi din funcţii).
Hotărârile cu caracter normativ ale guvernului. Având fundamente în Constituţie şi
legi, hotărârile prevăd măsuri de aplicare a legilor în mai toate domeniile.
2
 Însă, pentru o durată limitată şi în baza unei împuterniciri exprese (de regulă, în
perioada vacanţei parlamentare), guvernul poate emite ordonanţe, care însă ulterior
trebuie supuse aprobării Parlamentului, prin lege. În acest sens, Constituţia României
stipulează în Titlul III, Capitolul III, art. 108 – Actele Guvernului – următoarele:
Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în
condiţiile prevăzute de aceasta.
Ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale altor conducători ai
organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat (de ex. Banca Naţională a
României, Direcţia Naţională de Statistică etc.) se adoptă în baza prevederilor legii,
decretelor, hotărârilor şi regulamentelor guvernului.
Legea administraţiei publice locale prevede ca izvoare de drept hotărârile
normative ale consiliilor locale, hotărârile consiliului judeţean, ordinele prefectului
(numai dacă acestea cuprind norme juridice), deciziile delegaţiei permanente şi
dispoziţiile (normative) ale primarului.
Important de reţinut este faptul că un act normativ poate fi modificat numai printr-
un alt act normativ de aceeaşi valoare şi cu aceeaşi forţă juridică.

Raportul juridic. Definiţie. Structură. Elementele raportului juridic

Raportul juridic este acea relaţie socială reglementată de norma juridică în

cadrul căreia participanţii apar ca titulari de drepturi şi obligaţii reciproce, prin
exercitarea cărora se realizează scopul normei juridice.
Raportul juridic este un raport social, deoarece se poate forma numai între
oameni, fie în mod individual, ca persoane fizice, fie organizaţi în diverse grupuri,
colective, denumite persoane juridice, fie în persoana statului reprezentat prin organele
sale.
Raportul juridic civil este acea relaţie socială patrimonială sau nepatrimonială,
legată strict de existenţa şi individualitatea persoanei, în care părţile au o poziţie de
egalitate juridică, reglementată de o normă de drept civil. Sunt considerate activităţi
patrimoniale vânzarea-cumpărarea, schimbul de bunuri, prestarea de servicii,
executarea de lucrări (în cazul nostru, de construcţii), mai concret acele activităţi care au
un conţinut economic, evaluabile în bani.
Din sfera raporturilor civile nepatrimoniale fac parte acele raporturi din care
izvorăsc dreptul la nume, la domiciliu, la starea civilă, drepturile cu privire la creaţia
intelectuală, etc.
Pentru existenţa unui raport juridic civil sunt necesare două premise:
1.Existenţa unei norme de drept civil care să stabilească anumite reguli de
conduită în cadrul unei anumite categorii de raporturi sociale.
Legea nu stabileşte raporturi juridice civile, ci reglementează numai condiţiile în
care acestea (raporturile) pot lua naştere, îşi pot produce efectele şi se pot stinge.

3
 2.Existenţa unei anumite împrejurări, prevăzută în norma de drept, care are drept
efect naşterea raportului juridic civil. De exemplu, o persoană dobândeşte dreptul la
nume prin faptul naşterii, un contract ia naştere ca urmare a manifestării voinţei părţilor
care încheie acel contract. Asemenea împrejurări se numesc fapte juridice civile.
Din momentul realizării premiselor raportului juridic civil, acesta poate lua naştere
numai dacă există toate elementele necesare existenţei sale. Aceste elemente sunt:
subiectele, conţinutul şi obiectul raportului juridic civil.
În condiţiile în care unul din cele trei elemente lipseşte, raportul juridic nu poate exista.
Pentru o mai bună înţelegere, vom defini fiecare element al raportului juridic civil:
Subiectele sunt persoanele între care se stabileşte raportul juridic civil, ca
titulare de drepturi şi obligaţii. Aceste subiecte pot fi persoanele fizice – luate individual
– sau colective de oameni, care în anumite condiţii formează persoanele juridice.
Pentru formarea unui raport juridic sunt necesare cel puţin două persoane, numite
subiecte ale raportului juridic, cărora le revin drepturile şi obligaţiile apărute la naşterea
raportului de drept. În cadrul aceluiaşi raport juridic, unele subiecte sunt titulare de
drepturi, altele titulare de obligaţii sau fiecare şi de drepturi şi de obligaţii.
Persoana fizică – subiect de drept – este omul privit în individualitatea sa, căruia
legea îi recunoaşte calitatea de subiect de drepturi şi obligaţii în raporturile juridice.
Persoana juridică, ca subiect de drept, este orice organizaţie, întreprindere,
instituţie, asociaţie sau organ de stat care dispune de un patrimoniu distinct, poate
dobândi în nume propriu drepturi şi să-şi asume obligaţii, să apară în justiţie în calitate
de reclamant sau de pârât.
2. Conţinutul raportului juridic îl constituie totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
pe care şi le asumă subiectele participante la acest raport.
3.Obiectul raportului juridic civil cuprinde acţiunile sau inacţiunile (conduita)
pe care o parte o poate pretinde de la cealaltă parte, apelând la nevoie la forţa de
constrângere a statului.

Acte juridice civile. Definiţie

Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a

produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil
concret.

Condiț iile actului juridic

Prin condiț iile actului juridic civil înț elegem acele componente care pot să intre în
structura actului juridic civil, mai concret elementele din care este alcătuit actul juridic
civil.
În funcție de aspectul la care se referă, condițiile actului juridic civil sunt de două
feluri: condiții de fond și condiții de formă. Condițiile de fond sunt cele care privesc
conținutul actului juridic civil, iar condițiile de formă sunt cele care se referă la
manifestarea voinței.
4
 Capacitatea de a încheia actul juridic civil
Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înțelege aptitudinea subiectului
de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea actelor
juridice civile. Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiție de fond,
esențială, de validitate și generală a actului juridic civil.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile este numai o parte a capacității
civile, ea reunind, în structura sa, o parte din capacitatea de folosință a persoanei fizice
sau juridice, precum și capacitatea de exercițiu a acesteia.
Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații
civile (art. 34 C.civ.). Ea începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea
acesteia.
Potrivit art. 37 C.civ., capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a
încheia singură acte juridice civile. Capacitatea de exercițiu deplină începe la data la
care persoana devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani (art.38 C.civ.).
Capacitatea de exercițiu restrânsă începe de la împlinirea vârstei de 14 ani a
minorului (art.41 C.civ.). Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se
încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile
prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi
dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului. Cu toate acestea, minorul cu capacitate de
exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl
prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută
la data încheierii lor.
În materia capacității de a încheia acte juridice civile, regula este capacitatea de
a încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepția.
Cât privește lipsa capacităţii de exerciţiu , art. 43 C.civ. dispune că în afara altor cazuri
prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) interzisul judecătoresc.
Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele
acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege.

Consimță mântul

Așa cum rezultă din definiția actului juridic civil, voinț a juridică constituie un
element esențial al acestuia.
Voința este un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic, cât și din
punct de vedere juridic. Sub aspect juridic, voința este complexă deoarece reunește în
structura sa două elemente : consimțământul și cauza (scopul). Altfel spus, între voința
juridică și consimțământ există o legătură de tipul întreg-parte.
Prin consimțământ se înțelege manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic
civil. Consimțământul este o condiție de fond, esențială de validitate și generală a
actului juridic civil.

5
 Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiții:
a. să provină de la o persoană cu discernământ;
b. să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;
c. să fie exteriorizat;
d. să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
Viciile de consimțământ sunt: eroarea, dolul, violența și leziunea.
Prin eroare se înțelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act
juridic. Legat de acest aspect, art. 1207 prevede că ”partea care, la momentul încheierii
contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte
ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru
încheierea contractului”.
În accepț iunea art.1207alin.(2) C.civ. ,eroarea este esenţială atunci când poartă asupra:
1.naturii sau obiectului contractului;
2.identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte
împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat;
3.identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu
s-ar fi încheiat.
Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă,
potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.
Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după
împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile. O astfel de situație este prevăzută de art. 1208
C.civ. sub denumirea de eroarea nescuzabilă.
De asemenea, contractul nu poate fi anulat dacă eroarea care poartă asupra unui
element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după
împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta. Acest tip de eroare, eroarea asumată este
prevăzută de art. 1209 C.civ.
Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar
cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese
înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat
aşa cum l-a înţeles această din urmă parte (art. 1213 C.civ.).
Dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace viclene ori dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit
act juridic. Altfel spus, dolul este eroarea provocată.
Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de
manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos,
să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie
[art.1214 alin. (1)].
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar
dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială. De asemenea, contractul este anulabil şi
atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi.
Pentru a fi considerat viciu de consimțământ, dolul trebuie să îndeplinească, cumulativ,
două condiții:
a.să fie determinant pentru încheierea actului juridic;

6
 b.să provină de la cealaltă parte.
Deoarece conform art.1214 alin. (4) C.civ., dolul nu se prezumă, persoana care solicită
anularea actului juridic invocând vicierea consimțământului prin dol trebuie să facă dovada
dolului. Spre deosebire de proba erorii, dovada dolului este mult mai ușor de făcut datorită
elementului său material.
Violența - ca viciu de consimțământ - constă în amenințarea unei persoane cu un
rău de natură să-i producă o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel
nu l-ar fi încheiat.
Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea ameninţată putea
să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau
[art. 1216 alin. (2)]
Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei
persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei
consimţământ a fost viciat.
Existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi
caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut
influenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului.
Pentru ca violența să constituie viciu de consimțământ, trebuie să întrunească,
cumulativ, două cerințe:
a. temerea insuflată să fie determinată pentru încheierea actului juridic civil;
b. amenințarea să fie injustă (nelegitimă).
Potrivit art. 1217 C. civ., constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu
exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste.
Ca și în cazul dolului, existența unui element obiectiv în structura violenței
justifică , de asemenea, exercitarea unei acțiuni în răspunderea civilă delictuală, în baza
art. 1349 C.civ., amenințarea (nelegitimă) cu un rău constituind delict civil.
Leziunea constă în prejudiciul material suferit de una din părți din cauza disproporției
vădite de valoare în contraprestații, ce există în momentul încheierii convenției.
Legislația română consacră concepția obiectivă despre leziune în art. 1221 alin.(1) C.civ.
în conformitate cu care ,,există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de
nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea
sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii
contractului, decât valoarea propriei prestaţii”.
Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare
la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul
circumstanţelor.
Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.
Dacă însă una dintre părți a profitat de starea de nevoie în care se afla cealaltă parte
( era bolnavă), în momentul încheierii actului juridic, într-o astfel de situație sancțiunea pentru
respectivul act nu mai este nulitatea relativă, ci intervine nulitatea absolută.
Anularea unui act juridic civil pe motiv de leziune, impune întrunirea următoarelor
condiții:
a. prejudiciul material să fie o consecință directă a încheierii actului juridic
respectiv;

7
 b. prejudiciul material să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;
c. disproporția de valoare între contraprestații să fie vădită (evidentă).
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, fie anularea contractului,
fie reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită [art. 1222
alin. (1)].

Obiectul actului juridic civil

Deoarece în doctrina nu există un punct de vedere unitar asupra noțiunii
obiectului actului juridic, ne-am oprit asupra definiției dată de Gabriel Boroi (2001,
p.173), și anume ,,Prin obiectul actului juridic civil se înțelege conduita părților
stabilită prin acel act juridic, adică acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndreptățite ori
de care sunt ținute părțile”.
Pentru ca obiectul oricărui act juridic civil să fie valabil, acesta trebuie să
îndeplinească următoarele condiții:
1. să existe;
2. să fie în circuitul civil;
3. să fie determinat sau determinabil;
4. să fie posibil;
5. să fie licit și moral;
Pe lângă aceste cerințe generale, există și unele cerințe speciale , și anume:
a. obiectul să fie un fapt personal al celui care se obligă;
b. cel care se obligă să fie titularul dreptului subiectiv civil;
c. să existe autorizație administrativă sau judiciară prevăzută de lege (spre
exemplu, în cazul împrumutului sau vânzării unei arme, unde legea prevede ca numai
persoanele autorizate au voie să dețină astfel de obiecte).

Cauza (scopul) actului juridic civil

Prin cauza (scopul) actului juridic civil se înțelege obiectivul urmărit la încheierea
acestuia. Cauza este potrivit art.1235 C.civ. motivul care determină ca fiecare parte să
încheie contractul. Ca și celelalte, cauza este o condiție de fond, esențială de validitate
actului juridic civil.
Cauza răspunde la întrebarea „pentru ce s-a încheiat actul juridic civil?”
Pentru a fi valabilă cauza actului juridic civil, ea trebuie să îndeplinească,
cumulativ, următoarele condiții:
a. să existe;
b. să fie licită și morală.

Referitor la existența cauzei, Codul civil la art. 1235 și următoarele prevede în

mod expres că ,,obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită nu
poate avea nici un efect”.
Conform art. 1236 C.civ. “Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice, și
este imorală când este contrară bunelor moravuri’’.

8
 Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost
greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice.
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în
caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.
Potrivit art.1239 C. civ. ,,Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres
prevăzută”. Același articol, la alin.(2), prevede: ,, Existenţa unei cauze valabile se prezumă până
la proba contrară’’.

Clasificarea actelor juridice civile.

Deoarece în literatura juridică de specialitate nu există un punct de vedere unitar
în ce priveşte clasificarea actelor juridice, vom prezenta o clasificare pe care am
considerat-o ca fiind cea mai elocventă.

Acte civile unilaterale şi acte bilaterale sau multilaterale

Această clasificare are drept criteriu numărul voinţelor care se manifestă la
încheierea actului juridic. În această categorie se încadrează actul juridic unilateral și
actul juridic bilateral sau multilateral.
Actul juridic unilateral este acel act pentru a cărui naştere este necesară
manifestarea de voinţă a unei singure părţi. Sunt acte juridice unilaterale: testamentul,
acceptarea unei moşteniri, oferta, promisiunea publică de recompensă, etc.
Actul juridic bilateral sau multilateral este acel act pentru a cărui naştere este
necesară manifestarea de voinţă a două sau mai multe părţi. Sunt acte juridice
bilaterale toate contractele sau convenţiile. De asemenea, sunt acte juridice
multilaterale toate contractele la care participă mai mult de două părţi (de exemplu
contractul de societate civilă sau comercială).

Acte juridice între vii şi acte juridice pentru cauză de moarte

Din această categorie fac parte: actele juridice intre vii și actele juridice pentru
cauza de moarte.
Actele juridice intre vii sunt acele acte încheiate cu intenţia de a-şi produce
efectele în timpul vieţii celor care le-au încheiat, sau în orice caz, independent de
moartea părţilor. Acest gen de acte constituie marea majoritatea a actelor juridice civile.
Actele juridice pentru cauza de moarte sunt acele acte care prin natura lor şi
voinţa părţilor sunt destinate să-şi producă efectele numai după moarte. Acest gen de
acte sunt unilaterale (de exemplu testamentul) şi bilaterale (este cazul asigurărilor de
viaţă).

Acte juridice cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit

Actele cu titlu oneros sunt acele acte prin care părţile participante la încheierea
actului urmăresc fiecare de la cealaltă un contraechivalent sau o contraprestaţie.
Actul cu titlu gratuit este acel act prin care o parte gratifică pe alta / alte,
conferindu-i anumite drepturi fără însă a o obliga la o contraprestaţie sau

9
contraechivalent. Din această categorie de acte fac parte testamentul, depozitul gratuit,
mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă etc.
După criteriul momentului în care se produc efectele actelor, acestea se mai
clasifică în acte constitutive, acte translative şi acte declarative.
Actele constitutive sunt acele acte din care se nasc drepturi şi obligaţii care nu
au existat în trecut. De exemplu, un contract de antrepriză pentru construirea unei case,
un contract de împrumut ş.a.
Actele translative sunt actele care transmit un drept de la o persoană la alta.
Sunt acte translative vânzarea-cumpărarea, donaţia, testamentul sau cesiunea de
creanţă.
Actele declarative sunt actele care precizează drepturi care au existat în trecut,
dar nu au fost definitivate, fie sub aspectul cuantumului, fie sub aspectul determinării
ori individualizării lor. Sunt acte declarative tranzacţia privind drepturile litigioase sau
partajul.

După importanţa şi efectul produs asupra unui bun sau asupra unui patrimoniu,
actele se mai clasifică în acte de conservare, acte de administrare şi acte de dispoziţie.
Actul de conservare este acel act care are drept scop păstrarea sau prevenirea
pierderii unui bun, a unui drept sau a întregului patrimoniu.
Actul de administrare este actul prin care se urmăreşte valorificarea,
exploatarea, culegerea fructelor unui patrimoniu. Sunt considerate acte de administrare:
culegerea fructelor şi veniturilor, reparaţiile, paza şi asigurarea bunurilor.
Actul de dispoziţie are ca rezultat înstrăinarea unui bun sau a unui drept din
patrimoniul unei persoane, sau grevarea acestuia cu sarcini reale. Constituie acte de
dispoziţie vânzarea, donaţia, gajarea, ipotecarea, introducerea sau retragerea unei
acţiuni sau a unei căi de atac, iertarea de datorie.
Din punct de vedere al formei în care urmează a lua naştere un act juridic civil,
actele se mai clasifică în acte consensuale, solemne şi reale.
Actele consensuale sunt acele acte care pot lua naştere prin simpla manifestare
de voinţă a părţilor participante la încheierea actului juridic civil. Acest mod de formare
a actelor juridice civile constituie regula, celelalte constituie excepţia în cazurile expres
prevăzute de lege.
Actele solemne sunt acelea pentru a căror valabilitate legea cere pe
lângă manifestarea de voinţă a părţilor şi o anumită formă, lipsa acesteia având drept
consecinţă lipsirea actului juridic de efecte. Din această categorie fac parte testamentul,
donaţia, vânzarea-cumpărarea imobiliară, căsătoria.
Actele reale sunt cele pentru a căror formare, pe lângă manifestarea de voinţă a
părţilor este necesară şi predarea lucrului. Din această categorie fac parte depozitul,
contractul de transport de mărfuri.

După criteriul modului de executare, actele juridice civile se mai clasifică în acte
cu executare imediată şi acte cu executare succesivă.

10
 Actele cu executare imediată sunt acele acte juridice civile a căror executare
se produce în mod instantaneu, concomitent cu încheierea actului, sau în momentul
stabilit de lege. Din această categorie fac parte vânzarea -cumpărarea (cu excepţia
vânzării în rate), iertarea de datorie, donaţia etc.
Acte cu executare succesivă sunt acele acte care prin natura lor se execută şi
produc efectele în timp. Din această categorie fac parte contractul de închiriere de
locuinţă, contractul de împrumut cu dobândă, vânzarea în rate etc.

11