Capitolul 5

TEHNICI DE EXTRACŢIE
Plantele reprezintă un rezervor imens pentru noi descoperiri ale unor
principii active care pot fi folosite în medicină, cosmetică sau în alimentaţie
(alimente nutraceutice, de exemplu).
Înainte de a fi izolate şi purificate substanţele utile trebuie extrase
din matricea vegetală, obţinându-se ceea ce se numeşte un extract primar.
Odată ce metaboliţii au fost identificaţi în extractul primar se poate continua
cu extracţia primară la scară mai mare folosind o cantitate mare de material
vegetal. Prima problemă care trebuie rezolvată este alegerea celei mai
eficiente metode de extragere primară a metaboliţilor din materialul vegetal.
Metodele folosite pot fi metode de laborator şi metode industriale. Unele
metode de laborator au devenit în timp metode industriale, altele au rămas
doar la scară de laborator. În acest capitol se va insista, mai ales, pe
metodele de laborator, şi numai tangenţial şi pe unele procedee industriale.

5.1. Operaţii preliminare pentru pregătirea

materialului vegetal
Metaboliţii secundari ai plantelor se pot acumula în diferite părţi ale
plantei, părţi care trebuie colectate separat. Uneori, pentru a obţine o
caracterizare a metaboliţilor reprezentativi trebuie colectată întrega plantă.
De asemenea, metaboliţii secundari variază atât calitativ, cât şi cantitativ
între speciile de plante înrudite, ca şi între membrii aceleiaşi populaţii.
Există suficiente referinţe în domeniu care descriu toate etapele de la
identificarea regiunii în care se face recoltarea şi până la etichetarea
materialului vegetal cules. Din punct de vedere ingineresc interesează, mai
ales, etapele în care intervin operaţii unitare cum ar fi: uscarea şi măcinarea.

5.1.1. Uscarea şi măcinarea materialului vegetal

Se recomandă uscarea materialului vegetal la temperaturi mai mici

decât 30 0C pentru a evita descompunerea compuşilor termolabili. Uneori
materialul trebuie protejat de lumina solară, deoarece există riscul iniţierii
unor reacţii chimice sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete. Pentru îndepărtarea
2 OPERAŢII TERMICE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

umidităţii şi pentru a preveni supraîncălzirea materialului, se recomandă

asigurarea unei bune circulaţii a aerului. Din acest motiv materialul vegetal
nu trebuie uscat în strat compact. Când se foloseşte material vegetal
proaspăt este de preferat o extracţie rapidă cu solvenţi organici, cum ar fi
etanol sau metanol, care dezactivează enzimele prezente în plantă. Extractul
va conţine şi o anumită cantitate de apă. Dacă se doreşte separarea părţii
apoase se poate utiliza un solvent organic nemiscibil cu apa, produşii
existenţi în extractul primar hidroalcoolic repartizându-se între cele două
faze nemiscibile.
În ceea ce priveşte măcinarea, este deja cunoscut că un grad mare de
mărunţire a oricărui material măreşte suprafaţa de transfer şi conduce la
micşorarea cantităţii de solvent necesar. Cu toate acestea, la materialele
vegetale trebuie considerate şi alte aspecte, cum ar fi necesitatea măcinării
materialului într-o soluţie tampon sau solvent tamponat, pentru a preveni
reacţiile de hidroliză din cauza schimbărilor de pH care apar atunci când
acizii organici prezenţi în celulă vegetală sunt eliberaţi. Ca alternativă se
recomandă congelarea materialului sau păstrarea sa în alcool. De asemenea,
pentru materialele vegetale nu se recomandă măcinarea chiar până la
pulbere, deoarece dacă particulele sunt prea fine pot pluti în solvent fără a
mai fi în contact foarte bun cu acesta, în plus, în timpul măcinării se mai pot
pierde din substanţele volatile, iar compuşii mai sensibili se pot degrada
termic (din cauza căldurii care se degajă prin frecare), sau se pot oxida.
Pentru extracţia compuşilor volatili din plante se recomandă antrenarea cu
abur şi mărunţirea materialului prin tăiere (Jones şi Douglas Kinghorn,
2005).

5.2. Metode de extracţie primară

Plantele sunt matrici complexe conţinând o mare diversitate de
metaboliţi secundari, care şi ei la rândul lor au structuri şi proprietăţi dintre
cele mai variate. Aceşti compuşi au diferite polarităţi şi solubilităţi mai mari
sau mai mici în diverşi solvenţi. De aceea, extracţia cu solvenţi trebuie să
exploateze aceste caracteristici.
Ca o primă clasificare, în funcţie de modul de operare, există
procedee continue şi discontinue. În procedeele continue solventul curge
continuu prin materialul vegetal. Pe măsură ce compuşii activi difuzează în
solvent acesta devine saturat, dar datorită curgerii solventului chiar dacă
acesta se satureză, o nouă cantitate de solvent proaspăt îi va lua locul.
În cazul metodelor discontinue solventul este alimentat în şarje.
Când solventul s-a saturat atunci extracţia trebuie oprită şi solventul
Tehnici de extractie 3

recuperat prin decantare. În cazul extracţiilor repetate se va alimenta peste

acelaşi material vegetal o nouă cantitate de solvent.
Extractul obţinut trebuie filtrat pentru a se îndepărta particulele
vegetale foarte fine. Nu se recomandă păstrarea extractelor vegetale la
temperatura camerei şi nici la lumina soarelui, deoarece creşte riscul unor
reacţii nedorite de descompunere a unor compuşi sau de izomerizare a
altora.
Dacă se doreşte concentrarea extractului primar, acest lucru se poate
realiza prin evaporare sau distilare. Ambele operaţii se pot efectua la
presiune obişnuită, sau la depresiune, dacă extractul conţine mulţi compuşi
valoroşi termolabili. Pentru concentrările din laborator se recomandă
evaporatorul rotativ, deoarece are loc o evaporare în film, mult mai
avantajoasă decât evaporarea din întreaga masă a unei soluţii. La folosirea
unui evaporator rotativ se recomandă temperaturi de maxim 400C pentru a
proteja compuşii termolabili. Solventul recuperat prin condensare, atât la
evaporare, cât şi la distilare poate fi refolosit, dar pentru acelaşi material
vegetal, pentru a se evita contaminările nedorite (Dobre şi Floarea, 1997;
Jones şi Douglas Kinghorn, 2005).
Ca tehnici de extragere primară a metaboliţilor secundari se pot
enumera:
 Macerarea;
 Percolaţia;
 Extracţia cu Soxhlet;
 Extracţia cu solvent presurizat (extracţie accelerată cu solvent);
 Extracţia cu reflux;
 Distilarea cu abur şi hidrodistilarea;
 Extracţia cu fluide supercitice.

La aceste categorii principale se adaugă diverse tehnici de intensificare

a extracţiei cum ar fi extracţia în câmp ultrasonor, extracţia asistată cu
microunde. Există şi tendinţa, justificată, de reducerea costurilor, de a
realiza extracţia şi separarea compuşilor în aceeaşi etapă combinând operaţii
unitare cunoscute deja.

5.2.1. Alegerea solventului şi a metodei de extracţie

O problemă importantă, indiferent de metoda de extracţie, este
alegerea solventului sau a antrenantului. Ideal ar fi ca prin metoda şi
solventul ales să se obţină numai metabolitul sau amestecul de metaboliţi de
interes, iar operaţia să fie simplă, rapidă, reproductibilă şi să se desfăşoare
cu costuri cât mai mici. Pentru atingerea acestui ideal, primul pas este
alegerea solventului. Metodele tradiţionale folosesc apă caldă sau rece,
4 OPERAŢII TERMICE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

alcool sau amestecuri hidro-alcoolice pentru a obţine preparate care se pot

administra intern (ceaiuri, infuzii, decocturi). Infuzia se referă la fierberea
solventului şi picurarea acestuia peste materialul vegetal; dacă planta se
introduce în solvent la fierbere atunci se obţine un decoct. Selectarea
solventului şi a metodei vor fi determinate de natura şi cantitatea
materialului care trebuie extras. Ca solvenţi se pot folosi atât solvenţi apoşi,
cât şi solvenţi organici. Solventul trebuie să asigure o bună solubilitate a
solutului de interes, şi dacă se poate să fie şi selectiv. În plus, trebuie să fie
netoxic, neinflamabil, uşor de recuperat prin distilare şi să aibă preţ de cost
scăzut. Dintre solvenţii organici care se utilizează deja se pot aminti:
hidrocarburi alifatice sau clorurate, esteri, alcooli cu masa moleculară mică.
În ordinea creşterii polarităţii, cei mai cunoscuţi solvenţi pentru extracţia
primară sunt: n-hexan, diclormetan, n-butanol, iso-propanol, cloroform,
acetat de etil, acetonă, metanol, etanol şi apă (Seidal, 2005). În continuare
vor fi prezentate pe scurt principalele tehnici de obţinere a extractelor
primare din material vegetal.

5.2.2. Macerarea
Macerarea este o tehnică foarte simplă şi încă destul de utilizată pentru
eliberarea metaboliţulor secundari din matricea vegetală. Materialul vegetal
mărunţit se lasă într-un solvent în recipiente închise la temperatura camerei.
Metoda se aplică pentru o extragere iniţială în sistem discontinuu. Ocazional
se mai poate folosi agitarea pentru a avea un amestec omogen şi pentru a
creşte viteza de extracţie. Extracţia se opreşte la atingerea echilibrului
metabolitului între extract şi materialul vegetal. O primă separare grosieră se
poate face prin decantare, urmată de cele mai multe ori de filtrare.
Centrifugarea este necesară numai dacă materialul vegetal este format din
particule foarte fine. Peste materialul vegetal rămas (numit marc) se mai
poate adăuga o cantitate proaspătă de solvent. Noul filtrat obţinut se poate
amesteca cu cel obţinut prima dată. Dezavantajul maceraţiei este consumul
mare de solvent şi a duratei mari de timp în care are loc, de la câteva ore la
câteva săptămâni. De asemenea, pot avea loc pierderi de metabolit şi de
material vegetal. Metaboliţii care au solubilitate scăzută la temeperatura
camerei nu pot fi extraşi prin această metodă (Seidal, 2005).

5.2.3. Percolarea
Percolarea, care se mai numeşte şi spălare extractivă, este frecvent
utilizată pentru obţinerea extractelor primare. Materialul solid vegetal şi
solventul de extracţie se contactează discontinuu în vase (tancuri) de
percolare închise sau deschise şi care pot fi în strat fix, sau chiar vase cu
agitare. În figura 2.1. sunt prezentate două tancuri de percolare în strat fix.
Tehnici de extractie 5

Percolarea este recomandată pentru extracţia la scară mare. Ca şi la

macerare se pot face mai multe treceri ale solventului peste materialul
vegetal, operaţia desfăsurându-se în regim nestaţionar. Gradul de mărunţire,
temperatura şi timpul de staţionare influenţează randamentul operaţiei. De
exemplu, materialele prea fin divizate, cele răşinoase sau alte materiale
vegetale care se gonflează excesiv (cele care conţin mucilagii) pot înfunda
percolatorul. Dacă materialul nu este distribuit uniform în tanc (de exemplu,
dacă este prea dens) atunci solventul nu poate intra în contact cu o suprafaţă
mare a materialului şi extracţia va fi incompletă. Temperatura mai mare
favorizează procesul de extracţie, dar în acelaşi timp poate distruge
metaboliţii termolabili. Alte dezavantaje ale percolării sunt consumul mare
de solvent şi durata mare de timp a operării (Dobre şi Floarea, 1997).

Fig. 5.1. Tancuri de percolare deschise; a.–prezentare generală; b.–operare

cu alimentare continuă de solvent
1.- corpul tancului; 2.- placa perforată; 3.- pânza filtrantă;
4.- pompă recirculare; 5.- gură încărcare solid; 6.- gură descărcare solid; 7.- strat
solid

5.2.4. Extracţia cu Soxhlet

Extractorul Soxhlet, a fost utilizat de către chimişti pentru extracţia
compuşilor chimici dintr-o probă solidă încă de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Figura 5.2 prezintă schema unui extractor Soxhlet. În extractor se
introduce solidul care conţine substanţele de interes. Proba solidă este
introdusă mai întâi într-un cartuş de hârtie de filtru. Dispozitivul este
prevăzut cu un vas pentru solvent şi două tuburi laterale de sticlă care fac
6 OPERAŢII TERMICE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

legătura între extractor şi vasul cu solvent. Tubul pentru circulaţia vaporilor

este cuprins între partea superioară a vasului cu solvent şi partea superioară
a extractorului în care se introduce cartuşul cu proba. Tubul pentru
recircularea solventului leagă şi el cele două părţi componente; începe de la
baza extractorului, se continuă până la jumătatea corpului extractorului şi
apoi coboară brusc şi intră în vasul cu solvent.
Extractorul Soxhlet lucrează în cicluri. Solventul fierbe în vas şi se
formează vapori care ajung la condensator unde condensează, iar condensul
curge peste şi prin probă şi se colectează la partea inferioară. În acest
moment solventul va conţine o concentraţie mică de substanţe extrase din
probă. Nivelul lichidului creşte simultan în “camera” de extracţie şi în tubul
lateral de recirculare. Când tubul se umple, sub acţiunea gravitaţiei, lichidul
se scurge rapid înapoi în vasul cu solvent, acesta fiind sfârşitul unui ciclu.
Acestui tip de aparat i s-au adus de-a lungul timpului modificări care vor fi
prezentate în continuare. Unele dintre ele au condus la denumiri noi ale
aparatelor proiectate.

Fig. 5.2. Extractorul

Soxhlet

5.2.5. Extracţia cu solvent presurizat

Extracţia accelerată cu solvent este o tehnică de extracţie din probe
solide sau semisolide cu solvenţi lichizi obişnuiţi, care utilizează
temperaturi şi presiuni ridicate pentru a creşte eficienţa procesului de
extracţie (Seidal, 2005). Această tehnică poate înlocui extracţia cu Soxhlet,
Tehnici de extractie 7

extracţia cu lichide la fierbere, extracţia cu agitare, extracţia asistată de

ultrasunete sau alte tehnici de extracţie.
Utilizarea temperaturilor ridicate conduce la creşterea solubilităţii
soluţilor, la depăşirea efectelor de matrice, scăderea vâscozităţii solvenţilor,
creşterea vitezelor de desorbţie, creşterea coeficientului de difuziune prin
matricea solidă. Presiunea ridicată ajută la menţinerea solvenţilor în stare
lichidă la temperaturi ridicate şi grăbeşte umplerea celulelor. Se măreşte
astfel viteza de extracţie şi creşte randamentul extracţiei. Etapele de lucru
sunt, în general, următoarele:
- se introduce proba în celula de extracţie;
- se umple celula cu solvent;
- se aduce celula la presiunea şi temperatura corespunzătoare;
- se menţine proba la temperatura şi presiunea prestabilite;
- se pompează solvent în celula cu probă;
- se purjează solventul din celulă cu gaz inert;
În urma acestor etape rezultă extractul pentru analiză. Avantajele extracţiei
accelerate cu solvent sunt următoarele:
- este o tehnică de extracţie mai rapidă decât alte tehnici convenţionale
de extracţie;
- necesită cantităţi mai mici de solvent;
- nu permite manifestarea efectelor de matrice;
- utilizează solvenţi de extracţie convenţionali, ceea ce conferă simplitate
acestei tehnici;
- poate fi programată, ceea ce creşte reproductibilitatea datelor;
- deoarece materialul după extracţie este uscat, se poate repeta extracţia cu
acelaşi solvent sau cu alţi solvenţi de polaritate crescătoare.
În figura 2.6 este prezentată schematic o astfel de instalaţie de extracţie.

Fig. 5.3.
Instalaţie pentru
extracţie accelerată
cu solvent.
8 OPERAŢII TERMICE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

Ca exemplu de aplicare a acestei tehnici se poate menţiona extracţia

manitolului din frunze de măslin la 3-11 MPa, la 60-1500C şi la viteze de
curgere foarte mici ale solventului (Ghoreishi şi Gholami Shahrestani,
2009). Instalaţia de laborator folosită în acest scop este prezentată în figura
5.4.
Alte exemple sunt: extracţia unor derivaţi de terpene din frunze de
Ginko biloba (Lang şi Wai, 2003), extracţia uleiurilor esenţiale din seminţe
de coriandru (Eikani şi colab., 2007), ca şi extracţia glicirizinei din Radix
glycyrrhizae (rădăcină de cicoare) şi a efedrinei din Ephedra sinica (Eng şi
colab., 2007).

Fig. 5.4. Instalaţie de laborator pentru extracţia sub presiune a

manitolului din frunze de măslin: 1-rezervor de solvent,2-filtru de teflon, 3-
pompă de presiune înaltă, 4-manometru, 5-valvă, 6-serpentină de
preîncălzire, 7-coloană de extracţie, 8- filtru din fibre de bumbac, 9-cuptor,
10-indicator-regulator de temperatură,12-conatiner de extract (după
Ghoreishi şi Gholami Shahrestani, 2009).

5.2.6. Distilarea cu abur şi extracţia la reflux

În extracţia la reflux, materialul vegetal este imersat în solvent într-un
balon cu fund rotund, conectat la un condensator. Solventul este încălzit
până la temperatura de fierbere. Pe măsură ce vaporii condensează,
solventul se reîntoarce în balonul de extracţie. Distilarea cu abur este un
proces similar şi care se aplică, mai ales, pentru uleiurile esenţiale
(amestecuri complexe de constituienţi volatili). Materialul vegetal, proaspăt
sau uscat, este acoperit cu apă într-un balon şi este conectat la un
condensator. Pe măsură ce balonul este încălzit vaporii (un amestec de
uleiuri esenţiale şi apă) condensează, distilatul, care se separă în două
straturi nemiscibile, este colectat într-un cilindru gradat conectat la
condensator. Faza apoasă se recirculă în balonul de extracţie, în timp ce
Tehnici de extractie 9

uleiul volatil se colecteză separat. Principalul dezavantaj al acestor moduri

de operare este că se pot degrada compuşii termolabili.

5.2.7. Extracţia cu solvenţi în stare supercritică

Preocupările privind protecţia mediului au determinat o nouă
perspectivă şi asupra chimiei, învinuită de producerea unui număr mare de
deşeuri toxice. Aşa a apărut ceea ce se numeşte la ora actuală "chimie
verde". În domeniul extracţiei, unde se folosesc cantităţi mari de solvenţi
organici, ar trebui redusă cantitatea acestora şi unii chiar ar trebui înlocuiţi.
O alternativă nepoluantă este considerată aplicarea extracţiei cu fluide
supercritice.
Punctul critic al unei substanţe pure este definit ca cea mai înaltă
temperatură şi presiune la care substanţa există în echilibru lichid-vapori. La
temperaturi şi presiuni mai mari decât acest punct se formează un fluid
omogen numit fluid supercitic. Aceste aspecte se pot observa pe diagrama
de fază a unei substanţe oarecare, diagramă prezentată în figura 5.5. În
punctul triplu coexistă trei faze. Curba de coexistenţă a fazelor gaz-lichid
este curba de fierbere. Deplasându-ne în sus pe curba de fierbere prin
creşterea atât a presiunii cât şi a temperaturii, lichidul devine mai puţin dens
datorită expansiunii termice, iar gazele mai dense datorită creşterii presiunii.
În cele din urmă, densităţile celor două faze converg către aceeaşi valoare,
devenind identice, diferenţa dintre gaz şi lichid dispare iar curba de fierbere
se sfârşeşte în punctul critic.
Capacitatea de solvatare a gazelor supercritice creşte proporţional cu
creşterea presiunii şi a densităţii. Ceea ce face ca fluidele supercritice să fie
considerate solvenţi atractivi, este faptul că densitatea gazelor devine mult
mai mare la presiuni ridicate, în timp ce vâscozitatea şi difuzivitatea au
valori apropiate de cele la presiune atmosferică. Aceste proprietăţi fac ca
mobilitatea şi puterea de solvatare a fluidelor supercritice să fie unice. De
aceea, fluidele supercritice sunt candidaţi foarte buni pentru extracţia unor
substanţe active de orgine vegetală, şi nu numai. În plus, fluidele
supercritice pot avea proprietăţi chiar surprinzătoare faţă de fluidele din care
provin şi pe care le cunoaştem în condiţii normale de presiune şi
temperatură.
10 OPERAŢII TERMICE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

Figura 5.5. Diagrama de fază

Apa supercritică este un exemplu interesant de proprietăţi
neaşteptate ale fluidelor supercritice. În mod normal, sărurile sunt uşor
solubile în apă, în timp ce uleiul şi apa nu se amestecă. În condiţii
supercritice, sărurile sunt insolubile în apă, pe când uleiurile şi substanţele
organice sunt complet miscibile cu apa. Această proprietate a dus la
dezvoltarea unui proces de purificare a apelor reziduale prin amestecarea
acestora cu apă şi aer aflate în condiţii supercritice. Substanţele organice
sunt oxidate, formează gaze şi apă, în timp ce sărurile precipită.
Astfel de schimbări drastice apar şi în cazul amestecurilor de lichide,
pe măsura apropierii de punctul critic al amestecului.
Alte proprietăţi care se modifică drastic în apropierea punctului critic
sunt conductivitatea termică, tensiunea superficială, capacitatea calorică şi
vâscozitatea. Densitatea, conductivitatea termică şi difuzivitatea unei
substanţe aflate în stare supercritică sunt mai mari decât cele ale aceleaşi
substanţe în stare lichidă, vâscozitatea este mult mai mică, în timp ce
tensiunea superficială şi căldura de vaporizare dispar complet.
Proprietăţile termice şi fizice ale fluidelor supercritice sunt
intermediare între cele ale gazelor şi ale lichidelor. Densitatea fluidelor
supercritice depinde puternic de presiune şi temperatură. Coeficientul de
difuziune este mult mai mare decât cel al lichidelor, şi din acest motiv,
fluidele supercritice penetrează mult mai uşor solidele poroase şi fibroase.
Tehnici de extractie 11

În tabelul 5.1 sunt prezentate câteva fluide şi punctele lor

supercritice. Cel mai utilizat fluid în stare supercritică este CO2. Punctul
critic al dioxidului de carbon este caracterizat de presiunea de 73.8 bar şi
temperatura de 31.10C. Se mai pot utiliza etan, butan, pentan, oxid de azot,
amoniac, triflormetan şi apă. Unele dintre aceste fluide prezintă unele
dezavantaje evidente care vor fi amintite în continuare.
De exemplu, solvenţii organici sunt explozivi şi instalaţiile în care
aceştia ar putea fi utilizaţi trebuie asigurate împotriva acestui pericol.
Hidrocarburile cloro-fluorurate sunt restricţionate ca utilizări din cauza
efectului lor negativ asupra stratului de ozon atmosferic.
Fluid Presiune critică Temperatură
(atm) critică (0C)
Dioxid de 73.8 31.1
carbon
Etan 48.8 32.4
Etilenă 50.4 9.4
Propan 42.5 96.8
Propilenă 46.9 91.9
Triflormetan 48.6 26.3
Clorotrifluormetan 38.7 29.0
Triclofluorometan 44.1 18.2
Amoniac 113.5 132.5
Apă 212.2 374.3
Ciclohexan 40.7 280.5
n-Pentan 33.7 196.7
Toluen 41 318.8

Cu toate acestea există o serie de avantaje ale extracţiei cu fluide

supercritice care decurg din proprietăţile acestora:
 deoarece puterea de solvatare poate fi modificată prin modificarea
presiunii sau temperaturii, separarea solutului de solvent este mai
rapidă şi mai uşoară.
 adăugând modificatori fluidelor supercritice (ex: metanol în CO2),
polaritatea acestora se poate modifica, făcându-le mai selective.
 în procesele industriale din industria alimentară sau farmaceutică nu
apar probleme legate de solvenţi reziduali, ca în cazul utilizării
solvenţilor organici clasici.
12 OPERAŢII TERMICE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

 în general, fluidele supercritice sunt mai ieftine, mai simple şi mult

mai sigure. Costurile de depozitare sunt mult mai mici, deoarece pot
fi uşor recirculate şi regenerate.
Unul din principalele avantaje ale extracţiei cu fluide supercritice
este eliminarea solvenţilor organici, în acest mod reducându-se problemele
legate de depozitare. Mai mult, câteva protocoale legislative (ex: EPA
Pollution Prevention Act în SUA) impun reducerea utilizării solvenţilor
organici care ar putea fi dăunători mediului înconjurător.
Principalul dezavantaj al acestei tehnici este necesitatea folosirii de
utilaje care lucrează sub presiune (pentru a menţine fluidul în stare critică).
Un alt dezavantaj este faptul că randamentul de extracţie depinde mult de
mărimea particulelor de material vegetal şi de cantitatea de apă conţinută în
acesta (Nahar şi Sarker, 2005; Dobre şi Floarea, 1997).
Cel mai utilizat solvent supercritic este dioxidul de carbon, deoarece
este ieftin, netoxic, iar punctul supercritic poate fi atins uşor.
Un proces de extracţie cu CO 2 supercritic conţine două etape
principale:
- extracţia cu fluid supercritic (ex: extracţia cafeinei din boabele verzi de
cafea);
- recuperarea CO2-ului şi, recircularea acestuia, atunci când este avantajos.
Cea de a doua etapă se poate realiza în mai multe moduri:
1. decomprimarea gazului, permiţând materialului extras să părăsească
amestecul aflat sub presiune; este o operaţie simplă şi utilă atunci când sunt
implicate volume mari de extract, dar scumpă, deoarece este necesară
recomprimarea gazului pentru recirculare.
2. adsorbţia pe materiale cum este cărbunele activ. Este uşor de realizat şi
este utilizată pentru separarea cafeinei de CO2 supercritic. Ca şi în cazul
cafeinei, recuperarea materialului extras de pe suprafaţa adsorbantului poate
fi dificilă.
3. absorbţia materialului extras într-un solvent adecvat.
În figura 5.6 este prezentată o instalaţie pilot pentru extracţia cu
fluide supercritice. Chiar dacă este de capacitate foarte mică (<10 Kg), ea
conţine toate elementele care apar şi în instalaţiile industriale de acest tip.
Componentele sale esenţiale sunt: vasul de extracţie şi cel de separare,
condensatorul şi pompa de presiune înaltă. Dioxidul de carbon este
depozitat la presiunea sa de vapori în condensator ca lichid aproape în stare
critică.
Tehnici de extractie 13

Figura 5.6. Instalaţie pilot de extracţie cu fluide supercritice(adptată după

Steytler, 1997).

Starea fizică a dioxidului de carbon în etapele de extracţie-separare (fluid

supercritic, lichid aproape supercritic sau gaz) este determinată de presiunea
şi temperatura din cele două vase. Temperatura este controlată cu ajutorul
unui lichid de termostatare care circulă prin mantaua fiecărui vas, iar
presiunea este menţinută de valvele de presiune. Parametrii ca temepartura,
presiunea şi debitul de curgere sunt tot timpul măsuraţi în punctele
strategice ale instalaţiei. Când are loc un proces de extracţie, materialul
vegetal este alimentat în vasul de extracţie, care este întâi purjat cu CO 2
pentru a scoate aerul din sistem. Extracţia începe prin pomparea dioxidului
de carbon lichid printr-un schimbător de căldură în vasul de extracţie.
Debitul de curgere, care este reglat de pompă, se menţine la o valoare mică,
astfel încât timpul de staţionare în vasul de extracţie să fie suficient pentru a
se atinge echilibrul. Soluţia rezultată trece apoi în vasul de separare unde se
realizează condiţiile eliberării componenţilor extraşi prin varierea condiţiilor
de presiune şi temperatură. Dioxidul de carbon gazos trece apoi în
condensatorul care este răcit şi unde este condensat şi menţinut în stare
lichidă (Steytler, 1997). O asemenea instalaţie care operează între 2-10 L
este utilă atunci când e necesar să se extragă cantităţi mici de material.
Totuşi, pentru a face experienţe preliminare se recomandă să se folosească
14 OPERAŢII TERMICE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

instalaţii mici de laborator. Unul dintre tipurile posibile este prezent în

figura 5.7.

Figura 5.7. Reprezentarea schematică a unei instalaţii mici de laborator

pentru extracţia cu fluide supercritice: 1-vas de amestecare şi de pre-
extracţie; 2-vasul de extracţie; 3-vasul de colectare a extractului; 4-valvă
de reglare a presiunii; 5a şi b-termocuple; 6-debitmetru.

Instalaţia din figura 5.7 are o capacitate de 10-100 mL şi nu mai

recuperează dioxidul de carbon pentru recirculare, ceea ce reprezintă o
simplificare considerabilă a configuraţiei acesteia. Fiind vorba de folosirea
unor cantităţi mici de gaz, acesta poate fi purjat in atmosferă la sfârşitul
ciclului de extracţie-separare. O pompă mică de aer poate fi utilizată pentru
presurizarea sistemului şi pentru a transporta dioxidul de carbon direct din
butelia de gaze în vasul de extracţie. Cu ajutorul valvei 4 se poate regla
presiunea dioxidului de carbon până la valoarea presiunii atmosferice.
Separarea extractului de dioxidul de carbon se face într-un vas de sticlă răcit
de tip Buchner (3). Gazul care se separă trece printr-un debitmetru şi iese
apoi în atmosferă. Operarea unei astfel de instalaţii este simplă. Există doar
o complicaţie dată de răcirea care acompaniază destinderea dioxidului de
carbon şi care trebuie compenstă de încălzirea valvei de destindere. Dacă
această încălzire nu este suficientă, se pot depune depozite de gheaţă
carbonică care vor stânjeni curgerea. Dacă această încălzire este prea
puternică atunci se pot produce degradari ale extractului (Steytler, 1997).
Tehnici de extractie 15

5.2.7.1. Aplicaţii ale extracţiei cu fluide supercritice

Dintre marii beneficiari ai extracţiei supercritice se pot aminti industria

alimentară, cea a produselor cosmetice şi industria farmaceutică. De
exemplu, extracţia cu fluide supercritice a fost utilizată în industria
alimentară din anii 1970. Două exemple semnificative vor fi prezentate în
continuare: decofeinizarea cafelei şi extracţia taxolului, medicament
anticancerigen.

1) Decofeinizarea cafelei

Pentru extracţia cofeinei din cafea cel mai utilizat procedeu este cel
de extracţie cu solvenţi din boabele verzi umezite. Autorul unui studiu în
acest sens afirma la nivelul anilor 2001 că peste 50% din cafeaua
decofeinizată se bazează pe acest procedeu, ca argumente aducându-se
costurile scăzute şi standardele înalte de calitate care sunt îndeplinite de
produsul final. Dintre solvenţi se remarcă diclormetanul şi acetatul de etil cu
peste 98% pondere din totalul de peste 30 de solvenţi care pot fi utilizaţi
(Heilmann, 2001). Era greu de presupus ca alte procedeee să poată concura
din punct de vedere economic cu extracţia cu solvenţi. Dar, prin directivele
de reducere a emisiilor de compuşi volatili în atmosferă, procedeele de
decofeinizare au primit un nou impuls pentru a se perfecţiona şi în sensul
reducerii poluării.
Fără a trece în revistă toate încercările făcute de firme mari în
domeniu, amintim totuşi folosirea polimerilor imprentaţi pentru
decofeinizare. Aceşti polimeri se obţin prin polimerizarea monomerilor în
prezenţa agenţilor de reticulare şi a moleculei de interes, în acest caz
cofeina. Astfel de polimeri pot recupera peste 99% din cofeină fără pierderi
ale aromei (Theodoridis şi Manesiotis, 2002; Lin şi colab., 2003; Farrington
şi colab., 2006).
În 1974 Kurt Zosel (Zosel, 1979) a descoperit că se poate extrage
cafeina din boabele verzi de cafea utilizând ca solvent CO 2 la temperatură şi
presiune supercritice. El a demonstrat că, în aceste condiţii, CO 2 este un
solvent foarte specific pentru cafeină şi că extracţia poate fi realizată în timp
rezonabil şi la temperaturi moderate. Aroma cafelei obţinută din boabele
decofeinizate diferea semnificativ de cea a cafelei obţinute din boabele
originale de cafea. Pe lângă acest avantaj, cafeaua decofeinizată în acest
mod putea fi considerată “naturală”, deoarece nu erau implicaţi solvenţi
chimici. În acea perioadă, acest aspect era foarte important din două motive:
calitatea cafelei decofeinizate era considerată slabă, iar companii ca
Maxwell House căutau modalităţi pentru îmbunătăţirea calităţii acesteia. Pe
16 OPERAŢII TERMICE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

de altă parte, consumatorii erau foarte îngrijoraţi în legătură cu utilizarea

solvenţilor cloruraţi, care erau solvenţii uzuali pentru îndepărtarea cofeinei
din boabele de cafea.
Pentru extracţia cofeinei din boabele verzi de cafea cu CO 2 în
condiţii supercritice sau aproape critice au fost sugerate următoarele
metode:
 Boabele de cafea verde umezite se amestecă cu un curent de CO 2
într-un vas sub presiune. Cofeina difuzează din boabele de cafea în
dioxidul de carbon care trece apoi într-un turn de spălare, unde are
loc absorbţia cofeinei în apă. După 10 ore de recirculare aproape
toată cofeina trece în apă, de unde se separă ulterior prin diverse
metode.
 Folosind aceleşi condiţii pentru extracţie ca în prima metodă se
modifică doar procedeul de recuperare a cofeinei din CO2, trecând
amestecul peste un strat de cărbune activ pe care se adsoarbe
cofeina.
 Al treilea procedeu foloseşte un amestec de boabe de cafea verde şi
particule de cărbune activ care se introduc într-un vas împreună cu
CO2. În acest vas se realizează presiuni de 220 bari şi temperaturi de
900C. În aproximativ 5 ore cafeina difuzează din boabe în dioxidul
de carbon supercritic şi de acolo direct pe particulele de cărbune
activ. După extracţie boabele de cafea se separă de particulele de
cărbune prin sitare.
În figura 5.8 este prezentat procedeul propus de General Foods (Katz
şi colab., 1991) în care se foloseşte o coloană de absorbţie cu apă pentru
recuperarea cofeinei. Dioxidul de carbon care mai poate conţine urme de
cofeină (fiind recirculat) este alimentat continuu în vasul de extracţie (1)
unde se introduc şi boabele de cafea verde. Extractul de cofeină în CO2 este
evacuat pe la partea inferioară a coloanei de extracţie. Cafeua este re-extrasă
în apă într-o coloană numită de absorbţie (2) în care curentul de dioxid de
carbon şi cofeină circulă în contracurent cu apa pură. Soluţia de cofeină în
apă este apoi concentrată prin osmoză inversă pentru a obţine cofeina de
puritate 97% sau chiar mai mare.
Cele mai multe procedee se referă la utilizarea dioxidului de carbon
în stare supercritică ca mediu de extracţie a cofeinei. Există şi procedee care
propun utilizarea aceluiaşi CO2 dar în condiţii aproape critice, procedee care
se justifică prin costurile energetice mai mici datorate presiunii şi
temperaturilor mai scăzute care sunt necesare în instalaţiile respective.
Tehnici de extractie 17

Figura 5.8. Procedeul Katz de extracţie a cofeinei din cafea cu CO2

supercritic; 1-coloană de extracţie; 2-coloană de absorbţie cu apă. (Katz şi
colab., 1991).

În 1989 Compania Hermsen din Germania a patentat decofeinizarea

cafelei cu dioxid de carbon lichid (Heilmann, 2001). Boabele de cafea cu o
umiditate de 45-55% şi dioxidul de carbon lichid saturat cu apă au fost
contactate la temperaturi de 20-250C şi la presiuni de 65-70 de atm.
Separarea cofeinei se face prin depresurizare sub 60 de atmosfere într-un
separator. Se obţine un amestec foarte pur de cofeină în apă. Extracţia
durează cam 60 de ore, ceea ce este mult, din cauza temperaturilor mici de
operare. Ca avantaj se menţioneză faptul că boabele decofeinizate astfel
păstrează aproape toate calităţile cafelei netratate. Instalaţia propusă de
Compania Hermsen este prezentată în figura 5.9.
18 OPERAŢII TERMICE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

Figura 5.9. Proces de decofeinizare al cafelei folosind CO2 lichid: 1-vas de

extracţie; 2-separator; 3-condensator; 4-vas de colectare; 5-pompă;6-
schimbător de căldură; 7-rezervor de stocare CO 2; 8-vas de saturare cu
apă; 9-valvă de destindere (Heilmann, 2001).

2) Extracţia taxolului cu CO2 supercritic

Taxolul a fost descoperit în 1960 în urma programului de cercetare a
plantelor organizat de Institutul National de Luptă împotriva Cancerului din
SUA (National Cancer Institute). Componentul activ al extractului de Taxus
Brevifolia a fost izolat în 1966 şi a primit ca denumire comercială numele de
Taxol™, molecula activă fiind paclixatel, un diterpen înalt funcţionalizat
(figura 5.10). Taxolul se mai găseşte şi în alte specii de Taxus, fiind folosit
inclusiv de medicina indiană (Ayurveda) pentru tratarea cancerului, ca şi de
nativii Americani pentru tratarea cancerului pulmonar. Este utilizat la ora
actuală pentru tratarea cancerelor pulmonare care nu mai răspund la alte
terapii şi reprezintă unul dintre cele mai bine comercializate medicamente
anticancer (Gurib-Fakim, 2006; Kintzios, 2008; Cragg, 2008).
Tehnici de extractie 19

Figura 5.10. Formula structurală a Paclixatel-ului (Taxol™)

Metoda convenţională de purificare a taxolului cuprinde 4 etape. În

prima etapă, extractul rezultat în urma procesului de extracţie cu un amestec
acetonă-hexan este fracţionat cromatografic. Fracţiunile care conţin taxol
sunt concentrate până la uscare. Concentratele de taxol sunt cristalizate din
amestecul metanol-apă şi apoi recristalizate dintr-un amestec acetonă-hexan,
obţinându-se taxol de puritate 85-95%. În a treia etapă taxolul este supus
iarăşi cromatografiei pe silicagel cu 2.5% izopropanol sau n-butanol în
clorură de metilen rezultând taxol de puritate 98%. În a patra etapă, taxolul
este dizolvat în acetonă, soluţia este filtrată şi taxolul este recristalizat dintr-
un amestec acetonă-hexan. În urma etapelor de extracţie în fază organică şi
cromatografie se obţine taxol de puritate 99%, care reprezintă aproximativ
0.0145% din scoarţa iniţială utilizată ca materie primă.
Producerea taxolului prin această metodă se confruntă cu
următoarele dezavantaje:
- timpul îndelungat necesar procedurilor de extracţie şi purificare;
- timpi lungi de staţionare în condiţii dure;
- randamente globale scăzute.
De asemenea, scoarţa de T brevifolia este obţinută, de obicei, din
natură – copaci de 100 – 200 ani, deci sursa este limitată.
20 OPERAŢII TERMICE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

De-a lungul timpului au fost realizate multe studii pentru depăşirea

acestor probleme şi pentru găsirea altor metode de obţinere a taxolului din
alte surse naturale, prin culturi de ţesuturi vegetale sau alte metode
biotehnologice, prin sinteză chimică sau prin semisinteză (Kintzios, 2008).
Deşi speciile de arbore de tisa sunt numeroase, iar unele au un
conţinut ridicat de taxol, acestea prezintă inconvenientul unui conţinut
ridicat de ceruri şi alţi compuşi nepolari, care fac separarea taxolului
dificilă. De aceea, era necesar să se dezvolte tehnici selective pentru
îndepărtarea acestor impurităţi.
Pentru îmbunătăţirea procedeului de extracţie a taxolului a fost
propusă şi extracţia cu fluide supercritice.
Taxolul este legat de pereţii celulari din plante printr-o legătură
chimică slabă. Funcţie de proprietăţile solvenţilor utilizaţi acesta poate fi
extras parţial din materialul vegetal. Dioxidul de carbon supercritic
determină gonflarea materiei prime, ceea ce permite extracţia mai uşoară a
soluţilor vizaţi, în timp ce polaritatea sa favorizează extracţia substanţelor cu
polaritate mare, ceea ce face extracţia taxolului dificilă. De aceea, Jennings
şi colaboratorii (1992) au propus extracţia supercritică în care dioxidul de
carbon are drept cosolvent etanolul, cunoscut ca un foarte bun solvent
pentru taxol. Ei au propus un amestec de CO 2 supercritic şi 3.6% (procente
molare) etanol la o presiune de 210 atm şi 45 0C. În aceste condiţii se poate
extrage o cantitate de dublă de taxol, decât utilizând CO 2 în condiţii
supercritice singur.
Într-un brevet american (Kim şi colab., 2003) se prezintă un
procedeu de extracţie a taxolului utilizând fluide supercritice şi un cosolvent
(modificator).
Brevetul mai sus menţionat oferă o metodă de preparare a taxolului
şi a derivaţilor săi care cuprinde o etapă de extracţie cu CO 2 supercritic şi un
cosolvent, o etapă de extracţie lichid-lichid cu solvenţi organici pentru a
obţine un strat organic şi o etapă cromatografică pentru izolarea taxolului şi
a derivaţilor săi din stratul de solvent organic. Etapele pot fi realizate
continuu sau discontinuu.
Cosolvenţii servesc pentru eliberarea taxolului şi a derivaţilor săi din
matricea solidă. Sunt preferaţi cei care au în structura lor grupări –OH (ex:
apă în amestec cu un alcool, acid acetic, trietil amină).
Condiţiile de realizare a primei etape – extracţia supercritică sunt:
temperatura între 60 –1000C, presiunea 300 – 400 bari, preferabil 800C şi
350 bari.
Pentru etapa a doua este preferat, ca solvent organic, n-hexanul, care
poate fi utilizat în combinaţie cu cosolventul utilizat în prima etapă.
Ultima etapă se realizează pe mai multe coloane cromatografice.
Tehnici de extractie 21

Instalaţia de separare a taxolului şi a derivaţilor săi din surse

vegetale (figura 2.14) cuprinde un rezervor pentru fluidul supercritic, un
extractor în care se alimentează materia primă, un vas de separare în care se
separă fluidul supercritic de componenţii extraşi, un separator lichid-lichid
şi cel puţin o coloană cromatografică.

Figura 2.14. Instalaţie industrială pentru obţinerea taxolului prin extracţie

supercritică: 1- rezervor CO2, 2-pompă CO2, 3- răcitor; 4- încălzitor, 5- schimbător
de căldură pentru lichefiere, 6- rezervor cosolvent prevăzut cu agitare; 7-
pompă alimentare cosolvent, 8- schimbător de căldură pentru cosolvent; 9-
extractor, 10- regulator de presiune; 11- primul vas de separare, 12- valvă pentru
controlul fazei lichide; 13. schimbător de căldură pentr încălzire/răcire, 14-al
doilea vas de separare, 15- valvă de control al fazei lichide, 16- regulator de
presiune; 17- compresor CO2, 18- rezervor cu alcool; 19-evaporator alcool, 20-
pompă pentru vehicularea alcoolului, 21- răcitor; 22- rezervor hexan; 23-
evaporator hexan, 24- pompă vehiculare hexan; 25- răcitor; 26- vas pentru
amestecarea alcoolului cu hexan, 27- separator lichid lichid; 28. concentrator; 29-
ansamblu de coloane cromatografice.
22 OPERAŢII TERMICE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

Instalaţia prezentată în figura 2.14 este utilizată pentru procedee

industriale, când se utilizează cantităţi mari de materie primă.
Alte exemple de utilizare a extracţiei supercritice pentru obţinerea unor
metaboliţi secundari din plante sunt prezentate în tabelul 5.2.
Tabelul 5.2. Aplicaţii ale extracţiei cu fluide supercritice în diverse
domenii

INDUSTRIA ALIMENTARĂ
COLORANŢI Condiţii de operare Referinţe
ALIMENTARI bibliografice
Extracţie caroteni Capacitate extractor- 150mL Barth şi
din morcov Pmax-345 bar colab., 1995
Extracţie-207, 276 şi 345
bar,
Temp.-40, 55 şi 70 0C
Co-solvent: Etanol (5 and
10%)
Volum CO2- 250 L
Debit CO2-1.5 L/min
Morcovi liofilizaţi -Extracţie 342, 456 şi 570 Vega şi
bar, colab., 1996
30, 40 and 50 0C
-Co-solvent ethanol (5 and
10%)
- Debit CO2 +etanol-500
mL/min
Cartofi dulci P-138, 276 şi 414 bar Spanos şi
0 0
(Extracţie β-caroten) T-38 C (and 48 C at 414 colab., 1993
bar)
Debit CO2 -14–18 L/min
Vol. CO2- 1000 L
Extracţie caroten din ulei de P- 14, 22 şi 30 MPa Wei şi colab.,
palmier Temp- 40, 60 şi 80 0C 2005
Debit CO2= 5, 10 şi 15
mL/min
Extracţie β-caroten ulei de P- 75, 125 şi 175 bar Davarnejad
0
palmier Temp- 80, 100 şi 120 C şi colab.,
Timp extracţie-1,3 şi 5 h 2008
Extracţie β-caroten şi Extracţie: 3 h la 10 Mpa, Lau şi colab.,
vitamina E creştere la 20 Mpa -1h şi 6h 2008
din fibre de palmier (Elaeis la 30 Mpa
Tehnici de extractie 23

guineensis) Temp.-400C
Reziduri de la fabricarea P- 200, 250 şi 300 bar Baysal şi
pastei de tomate Temp- 35, 45, 55 şi 65 0C colab., 2000
(extracţie β-caroten şi Debit CO2-2, 4 şi 8 kg/h
licopen)
P-405.2 bar Ollanketo şi
Temp.-60, 85 şi 110 0C colab., 2001
Timp extracţie: 5, 12, 19,
26, 38, 50, 62, 79 minute
Solvenţi: acetonă, metanol,
Coajă de tomate etanol, hexan, diclorometan
(extracţie licopen-carotenoid) şi apă
Debit CO2 -1.5 mL/min
P-25–45 MPa Kassama şi
Temp.-40–70 colab., 2008
P-25,30, 35 MPa Shi şi colab.,
Temp.- 45, 60 şi 75 0C 2009
Subproduse de la prelucrarea P-300, 380, 460 bar Vági şi
roşiilor, extracţie: Temp.-40, 60 şi 80 0C colab., 2007
carotenoide-
(β-caroten şi licopen),
tocoferol, acizi graşi şi
sistosteroli
Licopen din tomate zdrobite Poptimă- 40 MPa Huang şi
Temp. optimă- 57 0C colab., 2008
Durata operaţiei 1.8 h

Extracţie β-caroten şi luteină P-de la 86–259 bar Gómez-

din Mentha spicata L. Temp.-40, 50 şi 60 0C Prieto şi
Debit CO2 -4 mL/min colab., 2007
Coajă de struguri negri P-70–150 bar, Blasco şi
(Extracţia antocianilor) Temp.- 80 0C colab., 1999

ULEIURI ESENŢIALE ŞI Condiţii de operare Referinţe

AROME
Ulei esenţial de lămâie P-8.7, 9.5 şi 10.3 MPa Gironi şi
Temp.-50, 60 şi 70 0C colab.,
Timp extracţie: 7-9 ore 2008
Debit CO2 -8–10 L/min )0.1
MPa şi 250C)
Limonen din ulei de lămâie P-8.8 şi 9.8 MPa Kondo şi
24 OPERAŢII TERMICE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ

obţinut prin presare la rece Temp.- 40 şi 60 0C colab., 2002

Debit CO2 -8-9.3 L/min
Extracţie carvonă şi limonen P- 75, 125, 150 şi 300 bar Baysal şi
din seminţe de chimen Temp.- 32, 45, 60 şi 75 0C Starmans,
Debit CO2- 4kg/h 1999
Uleiuri esenţiale din coaja de Poptimă- 12.5 bar Mira şi
portocale Temp. optimă- 35 0C colab., 1999
Debit CO2- 0.5–3.5 kg/h
Extract din boabe de piper P-16–26 MPa Zhiyi şi
0
negru (Piper nigrum L.) Temp.-35–50 C colab., 2006
Debit CO2- 0.2–0.3 m3/h
INDUSTRIA FARMACEUTICĂ ŞI MEDICINĂ TRADIŢIONALĂ
P-20,30 şi 40 MPa Geng şi
0
Temp.-30, 40 şi 60 C colab., 2007
Timp extracţie: 10 minute-
extracţie statică
Eugenol din Eugenia
caryophyllata P-10, 20 şi 30 MPa Wenqiang
0
Temp.-30, 40 şi 50 C şi colab.,
Debit CO2 -2 L/min 2007
0
Extract din frunze de mentă P-10 MPa şi temp. 40 C-1h Zizovic şi
(Mentha piperita) familia Aceleaşi condiţii, dar debit colab., 2005
Lamiaceae CO2- 0.28 kg/h în sistem
continuu
Extract din seminte de P-10, 15 şi 20 MPa Machmudah
Myristica fragrans (extract Temp.-40, 45 şi 50 0C şi colab.,
-5
numit nutmeg oil)- Debit CO2-2.78x10 , 2006
utilizări incluv alimentare şi 8.33x10-5,
cosmetice 1.39x10-5 m3/s (măsurat la
temp. camerei şi 0.1 MPa)
P-100–300 MPa Carvalho Jr.
0
Temp.-30–40 C şi colab.,
2005
P-100,200 şi 350 bar Ibáñez şi
Extract din rozmarin Temp.-49, 60 şi 80 0C colab., 2001
(Rosmarinus officinalis)- Timp extracţie: 30 minute
poate avea şi aplicaţii în Modificatori: etanol, apă,
alimentaţie acid acetic,
Debit CO2 -3–4 mL/min
Ulei din seminţe de P-29–30 MPa Yin şi colab.,
0
Hippophae rhamnoides L, Temp.-35–40 C 2005
Tehnici de extractie 25

aplicaţii tratarea cancerului şi Debit CO2- 0.15–0.3 m3/h

a rănilor provocate de radiaţii Durată-4–5 ore
X
Extracţia artemisinei din P-75–400 MPa Quispe-
frunze de Artemisia annua L Temp.-30–50 0C Condori şi
Debit CO2-5.5x10-5, 11x10-5 colab., 2005
kg/s

Extract de fenicul P-100–300 bar Moura şi

(Foeniculum vulgare) –poate Temp.-30–40 0C colab., 2005
avea şi aplicaţii alimentare Debit CO2-8.33x10-5 kg/s

Extract de Ginger (Zingiber P-160 bar Balachandran

Officinale Roscoe)-poate Temp.-40 0C şi colab.,
avea şi aplicaţii alimentare 2006
INDUSTRIA COOSMETICĂ
Extracţie ulei de jojoba P-125,35 şi 45 MPa Salgin, 2007
Temp.-70–90 0C
Debit CO2-3.33x10-8,
6.67x10-8,
13.33x10-8 m3/s
26 OPERAŢII TERMICE ÎN INDUSTRIA ALIMENTARĂ