Particularitati ale basmului cult: Povestea lui Harap-Alb de Ion Creanga

Basmul cult îşi are originea în cel popular de la care autorul preia tiparul narativ, dar
reorganizează elementele stereotipe conform viziunii sale artistice şi propriului său
stil.Basmul cult imită relaţia de comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce
conferă oralitate stilului.
Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale
unor valori simbolice, cu acţiune implicând fabulosul, supranaturalul, care înfăţişează
parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine şi rău se încheie
prin victoria forţelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de
funcţii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt
individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele temporale şi
spaţiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clişeele compoziţionale, numerele şi
obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină naraţiunea cu dialogul
şi descrierea.
În literatura universală sunt cunoscute basmele lui Perrault şi Anderson, iar la noi ale
lui Eminescu, Caragiale, Slavici, Creangă, Delavrancea, etc.
O capodoperă a genului, la noi, rămâne „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă,
basm publicat în 1877, în revista „Convorbiri literare”.
Naraţiunea la persoana a III-a este realizată de un autor omniscient, dar nu şi
obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii. Spre deosebire de basmul
popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiuniii cu
dialogul şi descrierea.
Tema basmului este triumful binelui asupra răului. Motivele narative sunt:
superioritatea mezinului, călătoria, supunearea prin vicleşug, muncile, demascarea
răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria.
În basm sunt prezente clişeele compoziţionale, formule tipice. Formula iniţială: „Amu
cică era odată” şi formula finală „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă;
cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară
cine nu, se uită şi rabdă” sunt convenţii care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos.
Formulele mediane: „şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, „şi mai
merge el cât mai merge”, „Dumnezeu să ne ţie, că cuvântul din poveste, înainte mult
mai este”, realizează trecerea de la o secvenţă la alta şi menţin cititorul atent,
antrenându-i curiozitatea.
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presuspune un lanţ de acţiuni: o
situaţie iniţială de echilibru (existenţa celor doi fraţi, Craiul şi Împăratul Verde, care
trăiesc departe unul de celălalt), o parte pregătitoare, un eveniment duce la
dezechilibru, apariţia donatorilor şi a ajutoarelor, trecerea cu bine a probelor ce duce la
refacerea echilibrului, apoi răsplata eroului (finalul fericit).
Personajele, deşi individualizate, sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele şi
răul în diverse ipostaze. Conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria forţelor
binelui.
Personajul principal al basmului cult este mezinul craiului, Harap-Alb, dar el nu mai
reprezintă modelul de frumuseţe fizică, morală şi psihică din basmele populare anunţat
de la începutul acestora prin expresii de tipul „creştea într-un an cât alţii în zece”, astfel
încât călătoria întreprinsă de el nu are valoarea de a confirma calităţile excepţionale, ci
este un traseu de iniţiere, parcurs de un tânăr naiv şi timid şi care la sfârşit devine
capabil sa conducă o împărăţie. Astfel, se vorbeşte despre un caracter de
bildungsroman al basmului. Cea mai mare parte a basmului este reprezentată de
călătoria mezinului către împărăţia lui Verde Împărat şi probele la care este supus de
către Spân.
În procesul său de formare se disting trei etape: etapa iniţială, de pregătire pentru
drum; apoi parcurgerea drumului iniţiatic şi răsplata. Acesta este presărat cu diferite
spaţii cu valoare simbolică: podul (simbolizează trecerea la altă etapă a vieţii, atâţ
atunci când are loc confruntarea cu tatăl deghizat în urs, cât şi la întâlnirea cu furnicile),
fântâna (spaţiu al renaşterii şi al regenerării; scena în care are loc schimbarea numelui,
a identităţii şi reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân),
pădurea (loc al morţii şi al regenerării).
Dacă eroul basmului popular era supus în general la trei probe, Harap-Alb trece prin
mai multe încercări: aducerea salăţilor din grădina Ursului şi a pielii Cerbului, noaptea
petrecută în casa de aramă, separarea macului de nisip, păzirea fetei Împăratului Roş,
găsirea şi identificarea acesteia. După ce îşi dovedeşte bunătatea ajutând albinele să-
şi facă stup şi ocolind nunta furnicilor, trecând pe un pod, Harap-Alb întâlneşte cele
cinci personaje himerice întruchipând focul, apa, pământul şi aerul: Gerilă, Flămânzilă,
Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ultimile trei probe sunt legate de cucerirea fetei
împăratului. Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii. Nunta şi
schimbarea statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului.
Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci el ajută la iniţierea eroului, de aceea
calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea feciorului de împărat să se fi încheiat.
Eroul este sprijinit de ajutoare şi donatori: fiinţe cu însuşiri supranaturale (Sfânta
Duminică), animale fabuloase (calul năzdrăvan, craiasa furnicilor şi cea a albinelor),
făpturi himerice (cei cinci tovarăşi) sau obiecte miraculoase (aripile crăieselor,
smicelele de măr, apa vie, apa moartă). Personajul căutat este fata de împărat.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele. Prin
portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului se ironizează defecte umane, dar
aspectul lor ascunde şi calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia. Împăratul Roş
şi Spânul sunt răi şi vicleni. Sfânta Duminică este înţeleaptă.
Registrele stilistice popular, oral, reginional conferă originalitate stilului. Limbajul
cuprinde termeni şi expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, frecvenţa
proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba aceea”.
Umorul este realizat cu ajutorul exprimării muscalte („să traiască trei zile ca cea de-
alalteieri”), ironiei, poreclelor (Păsărilă, Buzilă), diminutivelor cu valoare augmentativă
(„buzişoare”, „băuturică”, ect.), caracterizărilor pitoreşti (portretul lui Gerilă, Ochilă,
etc.), expresii populare („Da-i cu cinstea, să peară ruşinea”).
Oralitatea stilului (impresia de zicere a textului scris) se realizează prin expresii
narative tipice („şi atunci”, „şi apoi”, „în sfârşit”), „şi” narativ; implicarea subiectivă a
naratorului („Ce alta, pot să zic?”), dativul epic („Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de
cap”) şi versuri populare („De-ar şti omul ce-ar păţi, /Dinainte s-ar păzi!”).
„Poveste lui Harap-Alb” este un basm cult ce are ca sursă de inspiraţie basmul
popular, de la care autorul păstrează motivele (căsătoria, încercarea puterii, peţitul,
probele), personaje fabuloase, ajutoarele venite în sprijinul binelui, formule tipice şi
inovează pentru basmul cult umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica,
psihologia şi limbajul personajelor.