DEFINIŢIE:

Farmacognozia este o ştiinţă cu caracter aplicativ care se ocupă de studiul

materiilor prime vegetale şi animale şi a unor constituenţi chimici înzestraţi cu
proprietăţi terapeutice în scopul transformării în medicamente.
Din punct de vedere etimologic cuvântul farmacognozie provine din limba
greacă „Pharmakon” care înseamnă remediu, substanţe medicamentoase şi
„gnosis” care înseamnă cunoaştere.
Termenul de farmacognozie a fost utilizat pentru prima dată de SEYDLER în
1825 în lucrarea „Analecta Pharmacognosticae” considerată ştiinţa cunoaşterii şi
recunoaşterii substanţelor medicamentoase de origine vegetală, animală şi
minerală. Treptat, domeniul farmacognoziei s-a restrâns doar la produse biologice,
în mod deosebit cele de origine vegetală, iar cele de origine animală trecând în
domeniul biochimiei.
Farmacognozia modernă reprezintă sinteza cunoştinţei biologice,
biochimice, şi farmacodinamică, având ca obiect studiul complex al produselor
medicamentoase naturale, preponderent vegetale, dar şi animale.
Farmacognozia, în sensul ei larg, cuprinde istoricul utilizării anumitor remedii
naturale, răspândirea acestora, selectarea şi cultivarea plantelor producătoare,
obţinerea şi conservarea produselor vegetale şi animale, identificarea şi evaluarea
calităţii lor, precum şi desfacerea lor.
În sens restrâns, farmacognozia implică cunoaşterea particularităţilor,
metodelor de identificare şi evaluare a medicamentelor naturale; ea reprezintă
veriga de legătură între farmacologie - biochimie- toxicologie - tehnică
farmaceutică - chimie.
Datorită evoluţiei ştiinţei biologice şi fizico-chimice, farmacognozia a
înregistrat numeroase progrese putându-se vorbi de mai multe ramuri:
1. Farmacognozia descriptivă - farmaco-botanica oferă informaţii despre
sursele producătoare şi produsele vegetale (obţinerea, conservarea produselor);
2. Fitochimia (chimia vegetală) însumează cunoştinţe despre structura
chimică, modul de formare a principiilor active, precum şi a proprietăţilor fizico-

1
chimice în baza cărora se elaborează procedee de extracţie, purificare, identificarea
şi dozare în scopul determinării calităţii produselor vegelate.
3. Fitoterapia (terapia prin plante) - tratarea maladiilor cu ajutorul
preparatelor farmaceutice de origine vegetală.

PLANTA MEDICINALĂ - reprezintă specia vegetală utilizată în întregime sau

parţial datorită conţinutului în anumite principii active în tratarea unor afecţiuni
umane sau animale. Atât plantele medicinale, cât şi cele aromatice fac parte din
categoria plantelor utilitare, înţelegând prin aceasta plante pe care omul le foloseşte
într-un scop anume.

NOMENCLATURA PLANTELOR MEDICINALE

Nomenclatura utilizată astăzi în botanică îşi are originea în nomenclatura
latină, suferind în timp un proces de uniformizare, acesta fiind impus de
necesitatea unei denumiri prescrise şi stabilite, universală pe plan mondial al
plantelor. Fiecare specie este numită prin două cuvinte: primul termen este generic
- un substantiv, iar al doilea este specific - fiind un adjectiv; mai rar poate fi
substantiv sau nume propriu. După denumirea speciilor se trece autorul prescurtat.

CLASIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE

Până în prezent nici un criteriu de clasificare a plantelor mediciale nu poate fi
considerat perfect. În cazul în care se utilizează criteriile botanicii, de sistematică
sau morfologie vegetală constatăm că plantele din încrengături, ordine sau familie,
sau foarte înrudite botanic conţinând substanţe active diferite.
O clasificare după structura fitochimică, a substanţelor active existânte în
plante întâlnim aceleaşi dificultăţi deoarece plantele pot conţine de la 1-2 structuri
bine definite până la un număr mai mare de structuri bine definite.
O clasificare după acţiunea farmacodinamică este din punct de vedere practic
mai accesibilă unui număr mare de beneficiari ai fitoterapiei.

CLASIFICAREA ŞI IDENTIFICAREA PLANTELOR DUPĂ CARACTERISTICILE

BOTANICE
În Cehia, pentru determinarea plantelor medicinale au fost adoptate cele mai
simple criterii de recunoaştere a plantelor medicinale după următoarele caractere:
a) Plante fără flori - arbori, arbuşti;
b) Plante cu flori - plante erbacee - această grupă este subîmpărţită după
caracterele cele mai uşoare de identificat, adică vizual, cum ar fi culoarea.
 plante cu flori fără învelişuri colorate;
 plante cu flori albe;
2
  plante cu flori galbene;
 plante cu flori roşii sau roz;
 plante cu flori violacee;
 plante cu flori albastre.

CLASIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE DUPĂ MEDIUL LOR DE VIAŢĂ

Sunt plante care trăiesc pe stânci sau pajişti alpine. Aici întâlnim:
 plante lemnoase: ienupărul, jneapănul, afinul, merişorul;
 plante erbacee: omagul, creţişoara, pedicuţa, arnica, ciuboţica cucului.
Pe pajişti şi fâneţe umede din zonele de deal şi de munte întâlnim:
 plante lemnoase: mesteacănul, alunul, ienupărul;
 plante erbacee: coada şoricelului, arnica, cicoarea, 3 fraţi pătaţi,
brânduşa de toamnă, sunătoarea.
În pădure întâlnim:
 plante lemnoase: mesteacăn, alun, păducel, iederă, stejar, cruşin, zmeur,
mur;
 plante erbacee: turtiţa mare, rostopasca, mărul lupului, fragul, roiniţa.
În tăieturi de pădure întâlnim:
 plante lemnoase, mesteacăn, alun;
 plante erbacee - mătrăguna, sunătoarea, urzica;
Pe coaste sau rupturi de pante: plante erbacee şi plante lemnoase.
Pe pajiştile uscate înflorite întâlnim plante erbacee - cimbrişor de câmp.
Pe marginile de drumuri, căi ferate, buruienişuri - plante lemnoase, erbacee;
Pe terenurile saraturale se întâlnesc doar plante erbacee cum ar fi: nalba mare,
muşeţelul, iar în locurile cu umiditate excesivă se întâlnesc: plante lemnoase şi
erbacee.

CLASIFICAREA DUPĂ CRITERII FITOCHIMICE

Acest tip de clasificare, ajută la interpretarea relaţiilor structuri chimice-
acţiune, în special când este vorba de substanţe pure, unitare, existente în cantităţi
mari, în diferite organe ale plantei. Principalele grupe de substanţe întâlnite în
regnul vegetal sunt: glucide, heterozide, taninuri, alcaloizi, uleiuri volatile, grase,
hormoni, enzime, flavonozide, alcaloizi, vitamine.

CLASIFICAREA PLANTELOR DUPĂ UTILIZAREA TERAPEUTICĂ

3
 Se utilizează acelaşi sistem anatomic-terapeutic-chimic, ca şi în cazul
medicamentelor, datorită compoziţiei chimice foarte complexe a plantelor
medicinale, aceeaşi plantă putând fi încadrată în mai multe grupe terapeutice.
Exemple:
 plantele utilizate în afecţiuni ale aparatului digestiv - antivomitive-
mentă, roiniţă, chimion;
 hiperaciditate - gălbenele, muşeţel, sunătoare, suc de varză albă, suc de
lemn dulce;
 colici - anasonul, feniculul, mentă, muşeţel, chimion, coriandru;
 constipaţie - cruşin, seminţe de in, tărâţe de grâu;
 diaree - sunătoare (pojarniţă), afin, mentă, stejar.

MORFOLOGIA PLANTELOR MEDICINALE

Morfologia plantelor medicinale se ocupă cu studiul plantelor după
caracterele lor exterioare. Cele mai multe specii cu importanţă terapeutică sunt
întâlnite în încrengătura Spermatophyta, cele mai bogate familii fiind Familia
Asteraceae şi Familia Lamiaceae.
Familia Lamiaceae - cuprinde numeroase specii care cresc în zona
mediterană, foarte rar în regiuni arctice şi în medii montane. În mediul uscat,
secetos se produc adaptări mai ales prin frunze, limb rular, stomate puţine, precum
şi prezenţa unei hipoderme colenchimatizată dezvoltată. Aceste plante sunt:
erbacee, vivacee sunt arbuşti de talie mică.
Frunzele - au stomate de tip diacitic şi peri glandulari tetra şi octocelulari cu
uleiuri volatile, uleiuri volatile.
Florile - sunt grupate în cime bipare numite glomerule, fiind câte două la axila
frunzelor opuse; glomerulele se ating şi stimulează o aşezare verticală,
asemănătoare unui capitul. Floarea este hermafrodită, zigomorfă cu caliciul
gamosepal tubulos cu 5 dinţi sau lobi; corola este gamopetală.
Reprezentanţi: lavanda, unguraşul, maghiranul, şovârful, cimbrul de grădină,
busuiocul, urzica moartă.
Familia Asteraceae. Plantele din această familie sunt erbacee, anuale sau
vivacee, mai rar lemnoase.
Frunzele sunt alterne, simple, nestipelate.
Reprezentanţi: cicoarea, păpădia, brusturele, anghinarea, şofrănelul,
muşeţelul, arnica, iarba mare, pelinul, podbalul, gălbenele, coada şoricelului.

PRODUSUL VEGETAL

4
 Produsul vegetal brut numit şi drog vegetal reprezintă organul sau partea de
plantă recoltată şi uscată, mai rar în stare proaspătă, care se utitizează în scopul
preparării unui medicament industrial sau la nivel de receptură.
Toate produsele vegetale sunt şi anumiţi produşi ai metabolismului care se
obţin prin procedee adecvate naturii fizico-chimice (uleiuri volatile, substanţe
grase, rezine şi gume).
Termenul de drog, se presupune că ar veni de la cuvântul olandez droag care
înseamnă „a usca”. În accepţiune veche, droguri erau toate produsele naturale brute
sau prelucrate de provenienţă vegetală, precum şi animală, dar şi minerală. Astfel,
sub această denumire se încadrau: ulei de peşte, moscul, uleiurile volatile,
mercurul, precum şi derivaţi de arseniu. În prezent sub această denumire se înţeleg
doar produse vegetale.
Acţiunea terapeutică a acestor produse vegetale este determinată de prezenţa
unor substanţe chimice sintetizate în organele vegetale sau animale denumite şi
principii active.
Denumirea de principiu activ a fost introdusă de medicul elveţian Paracelsius,
care în anul 1527 arata că numai o mică parte din plantă este activă pe care o
numeşte „Quindia esentia” sau arcanul. Dintre substanţele care rezultă din urma
procesului de biosinteză, acţiunea terapeutică poate fi determinată de:
a) o singură substanţă;
b) un grup de constituenţi cu aceeaşi structură chimică de bază, dar care se
diferenţiază între ei prin radicali;
c) complexul fitochimic.
De foarte multe ori acţiunea principiilor active dominante este potenţiată de
alte substanţe existente în plante, precum şi anumite principii secundare. Exemplu:
acţiunea analogică a opiului este mult mai puternică decât cea a unei cantităţi de
morfină corespunzătoare dozei de opiu administrată.
Principiile active sunt depozitate în celule sau ţesuturi mai mult sau mai
puţine specializate distribuite în întreaga plantă.

NOMENCLATURA PRODUSELOR VEGETALE

Majoritatea produselor vegetale se denumesc în limba latină prin doi termeni:
a. primul termen arată genul, uneori specia producătoare la cazul genitiv;
b. al doilea termen precizează termenul la cazul nominativ.
Uneori produsul vegetal se denumeşte cu întreg numele speciei producătoare.
Sunt situaţii când în denumirea produsului se include şi modul de prelucrare,
precum şi particularităţi de culoare.

CLASIFICAREA PRODUSELOR VEGETALE:

5
 1. Clasificarea taxonomică: se are în vedere locul pe care îl ocupă planta
producătoare în sistemul vegetal. Avantajele oferite de acest criteriu sunt legate de
faptul că produsele provenite de la plantele aparţinând aceleiaşi unităţi taxonomice
prezintă anumite caractere anatomo-morfologice şi adeseori o compoziţie chimică
asemănătoare.
2. Clasificarea morfologică - grupează plantele după organele care sunt
utilizate. Avantajele oferite de acest criteriu sunt cele legate de caracterele
macroscopice şi microscopice ale produselor vegetale.
3. Clasificarea farmacodinamică - grupează produsele vegetale după
acţiunea lor farmacodinamică deoarece unele produse vegetale au acţiuni şi
întrebuinţări diferite, ele trebuie să figureze în mai multe grupe.
4. Clasificarea chimică - gruparea se face după natura chimică a principiilor
active răspunzătoare de acţiunea farmacodinamică şi utilizarea în terapeutică
(hetetozide, uleiuri volatile, alcaloizi, lipide, vitamine, compuşi glucidici, ş.a.m.d.).

GRUPA CARBOHIDRAŢI - face parte din subgrupa poliglicozide eterogene din

plantele superioare: gume, pectine, mucilagii. Cea mai firească şi mai actuală
clasificare a produselor vegetale este aceea în care se ţine seama de structura
chimică a principiilor active şi de originea lor biosintetică.

OBŢINEREA PRODUSELOR VEGETALE - include un şir de operaţii începând cu

recoltarea şi terminând cu adoptarea măsurilor cu privire la corectitudinea păstrării
lor. Colectarea plantelor medicinale este o producere în serie mică deoarece
plantele sunt strânse de culegătorii individuali în cantităţi mici.
După acumularea lor la punctele de primire sunt depozitate pentru
posibilitatea de a fi ulterior prelucrate în mod mecanizat.

CARACTERELE DE CULTURĂ A PLANTELOR MEDICINALE

1. Geobotanica - este disciplina biologică de sinteză care se ocupă cu studiul
complex al covorului vegetal, sub aspect ecologic, fenologic, geografic şi
cenologic.
6
 Fenologia – este o ramură a biologiei care studiază influenţa factorilor
meteorologici, asupra dezvoltării plantelor, cunoştinţele de geobotanică, contribuie
la zonarea agricolă a teritoriului şi la alegerea judicioasă a sortimentului de plante
pentru diferite zone. Fundamentează teoretic şi practic tehnologia cultivării
plantelor; contribuie la dirijarea eficientă a factorilor ecologici şi la crearea
mediului favorabil pentru obţinerea de producţii maxime şi de calitate superioară.
2. Fitoecologia – este ştiinţa care studiază interrelaţiile plantele-comunităţi
vegetale şi factorilor mediului de viaţă (factori ecologici).
Factorii ecologici se clasifică astfel:
 factori climatici – apa, temperatura, lumina, aerul;
 factori edafici – reacţia chimică a solului, precum şi fertilitatea solului;
 factori orografici – altitudinea, înclinarea terenului;
 factori biotici – plante, animale;
 factori antropici – omul;
 factori universali – timpul, spaţiul, gravitaţia.
Aceşti factori acţionează asupra plantelor simultan, în complex şi
compensator.

FACTORII CLIMATICI – acţionează direct asupra plantelor cu intensităţi

diferite în timp, şi de la o regiune la alta, influenţa lor putând fi puternic
reliefată de zonarea vegetaţiei, de la Ecuator spre poli în paralel cu zonarea
climatică.
APA – substanţele minerale necesare plantelor sunt absorbite şi vehiculate
sub formă de soluţii apoase. Participă la sinteza şi hidroliza substanţelor organice;
germinaţia necesită apă în multiple procese fiziologice care determină trecerea
embrionului de la viaţa latentă la cea activă. Toate reacţiile biochimice se
desfăşoară în prezenţa apei. Abundenţa sau lipsa apei se reliefează puternic în
înfăţişarea şi structura plantelor, implicit al covorului vegetal astfel încât în funcţie
de cantitatea de apă necesară dezvoltarea plantelor şi modificările morfo-anatomice
suferite de acestea în procesul adaptărilor se deosebesc următoarele grupe:
 hidrofite – sunt specii adaptate la mediul acvatic, prezintă modificări morfo-
anatomice profunde. Se dezvoltă ţesut aerifer până la 70% din întregul
volum al organismului. Acesta este de adaptare pentru aprovizionarea
celulelor cu oxigen. Ţesuturile mecanice devin aproape inexistente.
Absorbţia se face pe toată suprafaţa organelor deoarece cuticula lipseşte.
 higrofite – sunt specii care cresc pe soluri cu exces de umiditate, cu apa
freatică aproape de suprafaţă şi care uneori ajung să băltească.
 mezofite – sunt specii cu cerinţe mici de apă comparativ cu cele precedente;
nu prezintă adaptări speciale pentru reducerea transpiraţiei.
7
  xerofite – sunt specii adaptate la un deficit sezonier de umiditate; rădăcinile
pătrund adânc în pământ şi se ramifică, se metamorfozează devenind
suculente şi asimilatoare (Familia Cetaceae). Frunzele se răsucesc şi îşi
micşorează suprafaţa de transpiraţie (Familia Gramineae); sunt tomentoase
sau filiforme, deci au tot o transpiraţie redusă.
TEMPERATURA – procesele vitale se desfăşoară la o temperatură care variază
în general între punctul de îngheţ al apei, care este de 0 0C şi punctul de coagulare
al proteinelor constituente ale celulei – 45-480C.
Variaţia temperaturii duce la intensificarea sau scăderea proceselor
metabolice, pentru fiecare proces existând o temperatură optimă de desfăşurare.
Temperaturile minime la care se declanşează procesele de creştere reprezintă
pragul biologic al fiecărei specii.
Interacţiunea temperaturii vegetaţiei se manifestă şi prin influenţa
moderatoare pe care o au plantele asupra temperaturii. Pe suprafaţa superioară a
frunzelor temperatura este mai ridicată decât pe suprafaţa interioară.
Solurile neacoperite de vegetaţie se încălzesc mult mai repede decât cele
îmburuienate.
Cerinţele diferite ale plantelor, faţă de temperatură au condus la clasificarea
lor, astfel:
a) megaterme – cresc în regiuni calde, cu temperatura medie anuală de 250C;
b) mezoterme – sunt adaptate la un climat temperat cald, cu temperatura
medie anuală cuprinsă între 15-20oC, acesta fiind un climat de tip
mediteran;
c) microterme – sunt adaptate la un climat temperat rece cu temperatura
medie anuală cuprinsă între 0-14oC;
d) hechistoterme – sunt adaptate la condiţii aspre cu temperatura medie
anuală sub 0°C;
e) euriterme – amplitudine heuritermă largă care suportă temperaturi atât
scăzute, cât şi ridicate.
LUMINA – reprezintă o condiţie esenţială pentru existenţa plantelor verzi;
lipsa ei poate fi numai periodic suportată de plantele autotrofe fotosintetizate.
Există o legătură între cantitatea de lumină la care sunt expuse plantele medicinale
şi conţinutul după principii active. (Exemplu: menta – în condiţiile de iluminare
scăzută sintetizează cu precădere şi mentofuranul, ceea ce înseamnă că scade
cantitatea uleiului volatil, conferind un gust amărui). În caz de iluminare prelungită
sintetizează menthol şi esteri de menthol, ceea ce face ca uleiul volatil să aibă o
calitate superioară.
Clasificarea plantelor dependente de intensitatea luminii necesară:

8
 1. Heliofile – sunt răspândite în general în zonele de stepă, cu luminozitate
intensă, în pajişti sau culturi. Ele pot fi şi în păduri, dar se adaptează prin
intermediul tulpinilor care sunt sub formă de liane.
2. Sciafile – se dezvoltă foarte bine în condiţii de lumină difuză asigurată
mai ales de păduri.
AERUL – influenţează plantele prin compoziţia şi dinamica sa. Asigură
polenizarea plantelor anemofile şi răspândirea plantelor anemohore prin fructele,
seminţele şi sporii acestora. Intensifică procesul de transpiraţie la plante prin
îndepărtarea vaporilor de apă existenţi pe organele acestora, ca şi procesul de
evaporare a apei din sol. Are acţiune de xerofitizare asupra plantelor cărora le
deshidratează ţesuturile şi le accelerează maturitatea, grăbind înflorirea şi
fructificarea lor.
Produce tulburări în creşterea organelor tinere, frunzele tinere se usucă,
seminţele se maturizează forţat sau rămân seci cu puţin endosperm. Impurificarea
aerului cu diferite substanţe şi pulberi reziduale afectează adesea foarte profund
vegetaţia mergând până la moartea plantelor.
FACTORII EDAFICI – aceştia sunt factori specifici solului, influenţând
covorul vegetal prin structură, textură, reacţie chimică, grad de umiditate, fertilitate
etc. favorizând interrelaţii profunde între plante şi sol, fenomenul fiind reliefat
de existenţa a numeroase specii şi fitocenoze care preferă un anumit tip de sol,
devenind plante indicatoare.
Reacţia chimică a solului, şi anume aciditatea accentuată este indicată
de Vaccinium myrtillus, iar pe solurile bazice este răspândit trifoiul mărunt. Unele
specii preferă solurile calcaroase (bumbac şi viţa de vie).
FACTORI OROGRAFICI – altitudine şi expoziţie
1) Altitudinea – paralel cu creşterea înălţimii faţă de nivelul mării se
modifică lumina, temperatura şi precipitaţiile, ceea ce duce în mod firesc
la schimbări la răspândirea şi structura florei şi vegetaţiei. S-a constatat că
există o legătură strânsă între cantitatea de principii active şi altitudinea la
care creşte planta (Exemplu: fructele de măceş recoltate din zona de deal şi
de munte au o cantitate net superioară de vitamina C, comparativ cu
fructele recoltate din zona de câmpie);
2) Expoziţia – influenţează gradul de luminozitate, temperatura şi curenţii de
aer.
FACTORII BIOTICI. Între anumite plante superioare şi microorganisme se
desfăşoară raporturi de simbioză. Exemplu: cantitatea de pectine din vâsc depinde
de anotimpul care se recoltează (mai mare primăvara decât toamna sau iarna).
FACTORII ANTROPICI. Datorită activităţii sale constituente şi a mijloacelor
tehnice de care dispune, omul poate provoca în mediul natural schimbări mult mai
mari decât ceilalţi factori biotici, într-un timp cât mai scurt.
9
 COMPOZIŢIA PLANTELOR MEDICINALE
Substanţele care alcătuiesc compoziţia chimică a produselor vegetale se
clasifică în trei grupe:
1. Principii active - substanţe active;
2. Principii secundare - substanţe în stare pură, nu posedă acţiune
farmacodinamică netă, dar care alături de principiile active potenţiază
sau completează activitatea acestora;
3. Substanţele balast, de regulă componente ale scheletului plantei
(celuloza, lignina sau pectina), substanţe de rezervă (amidon, grăsimi,
mucilagii) sau substanţe proteice.
Biosinteza substanţelor dotate cu acţiune terapeutică din componenţa
plantelor şi a produselor vegetale constituie un subiect important pentru cercetători,
încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Descoperirea tuturor transformărilor pe care o substanţă activă le suferă de la
apariţia sa în metabolismul plantei şi până la degradarea catabolică, furnizează
informaţii valoroase pentru latura practică a farmacognoziei. Stabilirea proceselor
chimice care conduc la biosinteza principiilor active, furnizează indicaţii pentru
realizarea celor mai adecvate condiţii de viaţă ale plantelor, pentru ajutorarea
acestora cu substanţe nutritive care favorizează formarea precursorilor.
Identificarea şi determinarea cantitativă a principiilor active de-a lungul
întregii perioade de vegetaţie a plantei conduc la identificarea timpului sau a fazei
de dezvoltare, în care biosinteza lor înregistrează valori maxime, ceea ce conduce
la elaborarea celor mai eficiente măsuri privind recoltarea produselor vegetale.
Exemplu: momentul optim pentru recoltarea florilor de Matricaria chamomilla -
muşeţel, la maturitate, când florile sunt dispuse orizontal de obicei in mai - august,
pe o perioadă însorită, de obicei în timpul amiezii.
Cunoaşterea căilor de formare a principiilor active, precum şi a proceselor
chimice care conduc la degradarea lor în metabolismul general al plantelor
determinând elaborarea unor măsuri eficiente privind conservarea, astfel încât
calitatea produselor vegetale să rămână cât mai înalte. După 6 luni de conservare,
indiferent de umiditatea relativă, uleiul volatil scade în rădăcinile de valeriană la
50% din valoarea iniţială, iar la o umiditate relativă de la 90%-100%, pierderea
este de 100%. Toate acestea, pe lângă studiile biochimice au determinat ca în
prezent să se cunoască cu suficienţă certitudine căile de formare a multor principii
active, sau grupuri de principii active, ca parte integrantă în metabolismul vegetal.
Principiile active au un anumit rol în organismul vegetal, iar acţiunea lor
farmacodinamică se referă la mecanisme biochimice care nu există sau care nu au
corespondent în organismul vegetal. Exemplu: hiperforina - inhibitor nespecific al

10
recaptării serotoninei, noradrenalinei, dopaminei şi glutamatului care se traduce
prin acţiunea antidepresivă.

PLANTELE MEDICINALE ÎN TRADIŢIA STRĂMOŞILOR NOŞTRI

Arta vindecării unor boli cu ajutorul plantelor medicinale are în ţara noastră o
veche şi bogată tradiţie, fapt care este confirmat şi de rezultatele unor cercetări
arheologice care au scos la iveală nu numai unele forme medicamentoase, dar şi
unele vase în care acestea se preparau. Datorită poziţiei sale geografice şi
climatice, teritoriul ţării noastre a fost în permanenţă leagănul unei vegetaţii variate
şi bogate.
Specialiştii au identificat peste 3600 de specii de plante începând cu secolul al
XIX-lea, plante utilizate până atunci mai mult ca bază de tradiţie. Mai mult, încep
în Europa să formeze obiectul unor cercetări în scopul de a stabili dacă au sau nu
activitate terapeutică, atribuită de medicina empirică şi a se preciza care sunt
plantele răspunzătoare de această acţiune.
Din anul 1806, când s-a izolat morfina în opiu, şi se demonstrează că ea este
răspunzătoare de acţiunea somniferă a acestui produs, şi până în zilele noastre
plantele medicinale folosite în medicina empirică au format în permanenţă obiectul
unor studii multiple. Pe baza rezultatelor obţinute, numeroase specii din aceste
plante fiind treptat introduse în arsenalul medicinii ştiinţifice. Mai mult, chiar în
zilele noastre, când chimia de sinteză a atins aceste dezvoltări, s-a ajuns la
concluzia că unele pricipii active elaborate de produsele vegetale nu pot fi înlocuite
cu substanţe sintetizate în laboratoarele marilor fabrici de medicamente.
S-au identificat şi continuă să se identifice nu numai plante spontane
înzestrate cu virtuţi terapeutice, dar şi bazinele cele mai importante, iar prin studii
de laborator s-a precizat conţinutul lor în principii active în funcţie de mediul
biologic în care trăiesc.
Pe bază de cercetări chimice şi de laborator s-a stabilit că în flora ţării noastre
există numeroase specii care pot înlocui o serie de produse vegetale de import. S-a
creeat şi dezvoltat o industrie naţională chimico-farmaceutică în care se
prelucrează o gamă largă de produse vegetale în vederea preparării de tincturi,
extracte şi medicamente tipizate pe bază de aceste forme galenice, singure sau
asociate cu alte substanţe medicamentoase. Deşi numeroşi medici din antichitate
foarte profesionişti nu au avut curajul să se preocupe de cunoaşterea factorilor
răspunzători de acţiunea terapeutică a plantelor medicinale.
Paralel cu izolarea principiilor active din plantă, oamenii de ştiinţă au reuşit să
stabilească şi structura lor chimică şi să demonstreze cât este de diferită şi cum
variază în funcţie de activitatea terapeutică.

PRINCIPII ACTIVE DE NATURĂ FENOLICĂ

11
 Fenolii, din punct de vedere chimic sunt definiţi ca derivaţi hidroxilaţi ai
hidrocarburilor aromatice. Această grupă de principii active are o largă răspândire
în ţesuturile vegetale sub forma mono, di, tri şi polifenolică, atât în stare pură, cât
şi combinată.
Principiile de natură fenolică prezintă activităţi farmacologice foarte multiple
şi importante. Unele sunt antiseptice, carminative, antidiareice.

PRINCIPII ACTIVE DE NATURĂ GLUCIDICĂ

Din această mare grupă de substanţe medicamentoase prezintă importanţă
următoarele subgrupe:
-ozele, având ca reprezentant principal glucoza;
-holozidele sau poliholozidele, produşi cu greutate moleculară mare, rezultaţi
din condensarea mai multor molecule de hexoze, cum ar fi amidonul şi celuloza.
Acestui subgrup de principii activii îi aparţin:
 Pectinele - care sunt constituenţi normali ai membranelor celulare vegetale şi
care sunt importante din punct de vedere terapeutic prin acţiunea lor
coagulantă şi hemostatică (podbal).
 Mucilagiile şi gumele sunt produşi rezultaţi din transformarea membranei
celulare vegetale folosite în medicină, atât pentru proprietăţile lor emoliente,
cât şi eficacitatea lor în tratamentul constipaţiei;
 Heterozidele sau glicozidele rezultate din combaterea unei fracţiuni glucidice
cu o fracţiune neglucidică numită aglicon sau genină, dar şi heterozidele
obţinute în stare pură, cât şi plantele care le conţin ocupă un loc important în
terapeutică deoarece sunt înzestrate cu multiple şi variate proprietăţi
farmacologice datorită structurii chimice a agliconilor lor.
Heterozidele sunt numeroase prin natura agliconilor lor, însă din punct de
vedere terapeutic interesează în special glicozidele cardiotonice a căror
genină este de natură steriodică, purtând o lectonă nesaturată în special cele
din Digitalis lanata şi Digitalis purpurea.
 Flavonozidele şi antocianozidele sunt pigmenţi răspunzători în numeroase
cazuri de culoare galben sau galben-portocalie a petalelor (flavonozide),
precum şi de culoare roşie, albastră şi violetă (antocianozide).
Flavonozidele se bucură de proprietăţi diuretice şi de vitamina P, utilizate în
afecţiunile capilarelor şi venelor, iar antocianozidele, pe lângă proprietatea
lor de vitamina P ameliorează adaptarea vederii la întuneric.
 Taninurile - sunt substanţe tonante, substanţe de natură polifenolică în
majoritatea cazurilor combinate cu fracţiuni glucidice. Taninurile sunt
foarte răspândite, poate cele mai răspândite principii active cu o acţiune
astringentă, antidiareică, antiseptică.
12
 ALCALOIZII - sunt substanţe organice azotate, cu reacţie mai mult sau mai
puţin pronunţat alcalină, mult răspândite în plantele toxice; se bucură de proprietăţi
terapeutice importante, dar multe dintre ele sunt foarte toxice.
Acţiunea fiziologică şi farmacodinamică a alcaloizilor se datorează pe de o
parte nucleului de bază, iar pe de altă parte funcţiunilor şi radicalilor care sunt
grefaţi pe nucleu.

PRINCIPII AMARE - sunt substanţe cu gust amar, unele suficient precizate din
punct de vedere chimic, altele având structură glucozidică datorată gustului lor
amar, aceste principii stimulând terminaţiile nervoase gustative care declanşează
sau intensifică secreţiile digestive şi măresc pofta de mâncare.

VITAMINELE - numeroase plante medicinale îşi datorează utilizarea lor

terapeutică, complexul de vitamine ce-l conţin şi în special a provitaminei A,
precum şi a complexului B şi a vitaminei C, E, K, P, PP.

ULEIURILE VOLATILE (ETERICE) SAU ESENŢIALE

Acestea din punct de vedere chimic nu sunt principii active definite, ci
amestecuri de produşi chimici volatili, mirositori, lor datorându-li-se în marea
majoritate a cazurilor mirosul plăcut al plantelor. Ele se bucură în mod deosebit de
proprietăţi antiseptice, având o acţiune microbicidă care variază de la un ulei
volatil la altul şi care se datorează în special substanţelor de natură fenolică ce intră
în compoziţia lor.
Pe lângă această acţiune, unele dintre acestea sunt înzestrate şi cu activităţi
farmaceutice importante. În majoritatea cazurilor, uleiurile volatile, după un timp
mai îndelungat, în contact cu aerul suferă procese de oxidare, transformându-se în
produşi semilichizi şi chiar solizi, amorfi. Asemenea procese de oxidare şi alte
combinaţii chimice au loc în anumite ţesuturi ale unor specii de plante, iar
rezultatele denumite prin termenul general de rezine sau răşine sunt înzestrate,
uneori, cu activitate terapeutică.
Activitatea terapeutică a unui produs vegetal nu se datorează principiului sau
principiilor active pe care le deţine, precum şi a altor substanţe care există în acel
produs, denumite substanţe adjuviante. Acestea pot amplifica activitatea sau o pot
prelungi, chiar să o modifice, după cum este cazul taninurilor din infuzia de ceai
care moderează şi prelungeşte acţiunea brutală a cafeinei.

13
 RECOLTAREA, USCAREA ŞI CONSERVAREA PLANTELOR
MEDICINALE

Cercetările de laborator au stabilit că:

a) În imensa majoritate a cazurilor, cantitatea de principii active nu este
aceeaşi în toate organele unei plante, într-un organ acumulându-se în concentraţia
cea mai mare, în altul mai mică, iar în altul poate lipsi. De aici, rezultă că trebuie să
se cunoască cu suficientă precizie organul sau organele cele mai bogate în principii
active, deoarece numai astfel se va obţine un produs vegetal cu eficienţă
terapeutică, nu numai certă, dar şi constantă.
b) Cantitatea de principii active din organul de plantă cel mai bogat în ele nu
este acelaşi în tot timpul anului, ci variază în funcţie de etapele sezoniere de
vegetaţie ale plantei, găsindu-se în concentraţii maxime numai într-o anumită
perioadă a anului, aceasta trebuind să coincidă şi cu timpul de recoltare a acestui
organ, alegerea momentului optim fiind deosebit de importantă pentru obţinerea de
produse în calitate superioară.
c) Stabilitatea în timp, calitativă şi cantitativă a principiilor active într-un
organ de plantă recoltat la timpul potrivit depinde pe de o parte de modul de uscare
a lui, iar pe de altă parte de condiţiile în care este păstrat. Făcând o privire de
ansamblu asupra organelor de plante utilizate în scop terapeutic şi sub denumire de
materie primă sau produs vegetal, se constată că, în funcţie de specie, se recoltează
organele specifice, mai des rădăcinile (Radix); tulpinile subterane care pot fi
rizomii (Rhizoma), bulbii (Bulbus) şi tuberculii (Tubera); frunzele (Folium), florile
(Flores), părţile aeriene sau supraterestre denimite în mod curent „iarba” (Herba),
mugurii foliari (Gemmae sau Toriones), seminţele (Semen), fructele (Fructus) şi
scoarţa sau coaja (Cortex).

RECOLTAREA
Această operaţie cere în primul rând ca persoana care colectează o specie
vegetală să o cunoască suficient de bine pentru a evita o eventuală confuzie, care
de multe ori poate avea urmări destul de serioase pentru cel ce o va folosi.

RECOLTAREA ORGANELOR SUBTERANE (RĂDĂCINA, TUBERCULI, BULBI,

RIZOMI)
În general aceste organe se recoltează primăvara timpuriu sau toamna târziu.
Înainte de a se trece la efectuarea acestei operaţii trebuie să se acorde multă atenţie
şi siguranţă că s-a identificat specia dorită, deoarece acum pot surveni cele mai
frecvente confuzii tocmai din cauza absenţei părţilor aeriene şi în special a
florilor- elementele care uşurează simţitor recunoaşterea plantei respective.
14
 RECOLTAREA MUGURILOR FOLIARI
Aceste organe se formează toamna, însă recoltarea lor se face primăvara
timpuriu când planta îşi intensifică activitatea ei de vegetaţie.

RECOLTAREA FRUNZELOR
Recoltarea frunzelor, deşi în general are loc primăvara atunci când acest organ
a ajuns la o dezvoltare normală, ea variază de la specie la specie. În cazul plantelor
erbacee recoltarea cea mai adecvată corespunde epocii de înflorire a lor. Frunzele
care conţin uleiuri volatile trebuie recoltate pe timp noros, iar celelalte pe vreme cu
soare.

RECOLTAREA FLORILOR
Recoltarea florilor se va face cu puţin timp înainte de înflorire, în boboc, cât şi
în timpul înfloririi lor, dar în nici un caz mai târziu, după ce floarea s-a trecut.

RECOLTAREA PĂRŢILOR AERIENE ADICĂ A PLANTEI FĂRĂ RĂDĂCINĂ

(A IERBII)
Sub această formă plantele medicinale sunt destul de frecvent folosite, iar
recoltarea lor se face când ele sunt înflorite, în aşa fel ca produsul să conţină cât
mai multe flori.

RECOLTAREA FRUCTELOR
Recoltarea fructelor variază în funcţie de natura fructului, astfel în cazul
fructelor cărnoase recoltarea lor se recomandă să se facă când ele sunt complet
dezvoltate, iar în cazul fructelor uscate, înainte de deschiderea lor, când seminţele
sunt deplin dezvoltate, maturizarea şi deschiderea lor, având loc în timpul uscării.
Această operaţiune se efectuează toamna până la căderea brumei.

RECOLTAREA SEMINŢELOR
Recoltarea seminţelor în scopuri terapeutice trebuie făcută când seminţele au
ajuns la maturitate, iar în cazul când fructele care le conţin sunt deshidratate înainte
de deschiderea lor spontană.

RECOLTAREA SCOARŢEI (COJII)

De la unele specii de plante se foloseşte în scopuri medicinale numai scoarţa
recoltată fie de pe tulpini, fie de pe ramuri şi chiar de pe rădăcini. Momentul cel
mai corespunzător acestei operaţii este primăvara până în la formărea primelor
15
frunze, deoarece pe de o parte scoarţa conţine o cantitate suficientă de principii
active, iar pe de altă parte se poate desprinde uşor de partea lemnoasă a organului
respectiv. Indiferent de anotimp şi de organul folosit se recomandă ca recoltarea să
se facă pe vreme uscată, fără umiditate şi cu soare, exceptând, organele ce conţin
uleiuri volatile.

USCAREA
Uscarea este un factor important de care depinde calitatea materiei prime
vegetale, deoarece în momentul recoltării ea conţine o cantitate importantă de apă,
care variază de la organ la organ; astfel seminţele conţin 5-10% , frunzele 60-90%,
organele subterane 75-80%, iar florile până la 90%. Această cantitate ridicată de
apă poate determina: fie declanşarea unor procese enzimatice care în final distrug
sau alterează principiile active, fie că favorizează mucegăirea lor care are aceleaşi
efecte asupra factorilor răspunzători de activitatea terapeutică a plantelor
medicinale recoltate.
Trebuie amintit că uscarea produselor vegetale s-a practicat de oameni din
timpurile cele mai îndepărtate, iar procedeele folosite în acest scop au fost şi sunt
în permanenţă perfecţionate.
Această operaţie se poate efectua pe două căi: naturală şi artificială – care se
foloseşte în unităţi specializate. Uscarea pe cale naturală se poate face în funcţie de
organul recoltat, fie în aer liber, la soare sau la umbră.
Uscarea în aer liber şi la soare se foloseşte cu predilecţie în cazul rădăcinilor
şi rizomilor, a unor fructe şi seminţe şi chiar a unor flori. Acest mod de uscare se
poate folosi cu succes în regiunile calde şi mai secetoase ale ţării. În regiunile de
munte şi de deal uscarea la umbră este cea mai recomandabilă, indiferent de modul
de uscare utilizat.
Această operaţie trebuie făcută imediat după recoltare; ea se efectuează în
strat subţire, pe rame de lemn prevăzute cu site de sârmă sau tifon.
Vârfurile florale şi florile trebuie uscate cu mai multă atenţie pentru a-şi
păstra culoarea. În cazul când uscarea se face direct la soare, ele se vor acoperi cu
hârtie. Materialul pus la uscat, exceptând frunzele şi florile, se întoarce zilnic, prin
această operaţie evitându-se încingerea şi înnegrirea lui, ceea ce determină şi o
pierdere a cantităţii de principii active.
Practica a demonstrat că frunzele şi florile pot fi socotite suficient de uscate
când foşnesc la atingere, iar părţile subterane, ramurile şi scoarţele se rup cu
zgomot la îndoire.
Trebuie precizat să nu se usuce în acelaşi timp şi în acelaşi loc, plante sau
organe de plante medicinale puternic mirositoare cu altele lipsite de miros,
deoarece acestea din urmă vor lua mirosul celor dintâi; de asemenea să nu se usuce
plantele netoxice alături de cele toxice.
16
 Experienţa a mai arătat că un produs vegetal poate fi socotit de bună calitate
când îşi păstrează după uscare culoarea, mirosul natural, rămâne întreg, nefărâmiţat
şi neamestecat cu alte specii sau cu impurităţi şi corpuri stăine.

CONSERVAREA
După uscare, plantele şi organele de plante trebuie păstrate în pungi de hârtie
duble, pergaminate, în cutii de lemn sau carton; ele se etichetează şi se depozitează
în încăperi curate, uscate şi la adăpost de alte mirosuri.
În general se recomandă ca plantele medicinale după recoltare şi uscare să fie
reînnoite după 1-3 ani, dându-se prioritate florilor şi frunzelor în special acelora
care conţin uleiuri eterice, scoarţele, rădăcinile şi tulpinile dovedindu-se a avea o
durată de conservare mai îndelungată.

PLANTELE MEDICINALE ŞI MODUL LOR DE FOLOSIRE

După cum am precizat anterior, plantele medicinale îşi datorează activitatea
terapeutică unor substanţe chimice denumite principii active, în majoritatea lor, de
natură organică, toate biosintetizate de celula vegetală. De asemenea, s-a mai
precizat că principiile active au o structură chimică foarte variată ceea ce explică şi
acţiunile lor medicamentoase multiple.
Tot datorită acestor structuri, principiile active prezintă o serie de proprietăţi
fizice şi chimice de care trebuie să ţinem seama atunci când preparăm un
medicament dintr-o plantă medicinală, în sensul că pe de o parte să se asigure
extragerea totală a lor din plantă, iar pe de altă parte să nu aibe loc alterarea lor în
timpul extragerii, fie din cauza lichidului folosit, fie din cauza temperaturii la care
se lucrează, alterare care produce scăderea şi chiar dispariţia activităţii terapeutice.
Am socotit util să facem toate aceste consideraţii de ordin general deoarece
este absolut necesar să se ţină seama de ele, atunci când plantele se folosesc în
scopuri terapeutice.
În general, plantele medicinale, sau mai precis organele de plante medicinale,
se folosesc fie singure, fie în amestec de plante, sau părţi de plante asociate în
diferite proporţii pentru a obţine un efect terapeutic. Amestecurile de plante
medicinale alcătuiesc ceaiurile medicinale numite şi specii (Species).
Medicamentele obţinute din produse vegetale, la fel ca şi cele pe bază de
substanţe chimice pure, de sinteză şi naturale, sunt destinate fie uzului intern, fie
uzului extern.
Cele mai întrebuinţate forme, preparate în casă, din plantele medicinale
destinate uzului intern sunt: infuzia, decoctul, maceratul, vinurile medicinale şi

17
pulberea, iar pentru uzul extern: oţeturile medicinale, cataplasmele, băile
medicinale şi inhalaţiile.
Cu excepţia pulberilor, toate celelalte forme precizate constituie forme de
extracţie, mai mult sau mai puţin selectivă, a pricipiilor active din materia primă
vegetală, cu ajutorul, după caz, al apei, alcoolului, vinului, oţetului şi uneori a
uleiului de floarea soarelui sau al altui tip de ulei vegetal.

INFUZIA
Infuzia este forma cea mai frecventă de folosire în condiţii casnice a unor
organe de plante medicinale. În general se foloseşte această formă ori de câte ori
trebuie obţinute principiile active din produse vegetale mai gingaşe cum sunt
florile, frunzele şi părţile aeriene care conţin principii active termostabile şi greu
solubile la rece.
În acest scop produsul vegetal, adus într-un grad de mărunţire
corespunzătoare, se umectează într-un vas smălţuit sau de porţelan cu 3 părţi de
apă şi se lasă în repaus 5 minute; după acea se adaugă cantitatea de apă indicată,
încălzită la fierbere, apoi se acoperă vasul cu cu un capac şi se lasă să stea astfel
aproximatix 30 de minute, agitând din când în când.
După scurgerea acestui timp, când infuzia are temperatura de 40°C se filtrează
prin pânză sau tifon, cel mai recomandabil, cel mai recomandabil fiind vata care
are cea mai mare putere de reţinere a diverselor ţesuturi vegetale; reziduul se
stoarce şi se spală cu o cantitate suficientă de apă cu care se completează soluţia
extractivă la volumul necesar, putând fi îndulcit cu miere de albine sau se poate
folosi ca atare.

DECOCŢIA
Decocţia este operaţia de extracţie care se realizează prin fierberea produsului
vegetal, în prealabil mărunţit cu solventul necesar, de obicei - apa, lichidul obţinut
fiind denumit decoct, iar popular fiertură.
Decocţia constă în tratarea produsului vegetal într-un vas smălţuit, cu
cantitatea de apă necesară şi fierbere timp de 15-30 minute.
Fierberea timp de 15 minute se aplică în cazul părţilor aeriene şi a organelor
de plante care conţin mucilagii, iar 30 de minute în cazul rădăcinilor, scoarţelor şi
rizomilor.
Soluţia extractivă se filtrează fierbinte, reziduul se stoarce şi se completează
cu apa de spălare la volumul indicat în reţetă.
În mod obişnuit, atât infuzia, cât şi decoctul sunt cunoscute sub denumirea de
ceaiuri.

18
 MACERATUL
Maceratul este soluţia extractivă obţinută prin operaţia denumită maceraţie
sau plămădeală, folosind ca lichid de extracţie apă, vin, alcool, oţet. Această
operaţie se efectuează de la caz la caz, atât la rece, cât şi la cald.
Macerarea constă în tratarea produsului vegetal, care în prealabil a fost
mărunţit cu o cantitate necesară de solvent rece sau cald, menţinerea în contact şi
apoi separarea soluţiilor extractive de reziduul format prin filtrare.
Macerarea la rece cu ajutorul apei este operaţia cea mai frecvent utilizată. Ea
constă în tratarea produsului vegetal cu cantitatea de apă prescrisă, fiind
recomandat să se folosească apă proaspătă fiartă şi răcită, şi menţinerea
amestecului un timp determinat la temperatura camerei (la 15-20°C).
Deşi, de multe ori se recomandă ca timpul de extracţie să fie cuprins între
30-60 minute, totuşi considerându-se că numai folosirea unui timp de extracţie de
3-6 ore asigură o extracţie totală a principiului activ; şi într-un caz şi în celălalt se
agită din când în când. Soluţia extractivă se filtrează, reziduul se spală cu tot cu apă
fiartă şi răcită şi se completează la volumul indicat.
Macerarea la cald, denumită digerare, cât şi digestie se realizează cu
solventul încălzit la 40°C, în general la o temperatură inferioară aceleia la care
solventul fierbe. Solvenţii folosiţi în acest caz sunt: apa, alcoolul, precum şi
amestecul lor, dar şi uleiul.
Macerarea la cald este o operaţie folosită din timpuri străvechi de către
strămoşii noştri, pentru a prepara macerate, mai precis uleiul de muşeţel şi uleiul de
sunătoare.
Deşi aceste forme medicamentoase nu sunt utilizate în terapeutica ştiinţifică,
totuşi oamenii le prepară şi le utilizează.
Tehnica folosită este următoarea: aproximativ 20-30 de grame de produs
vegetal mărunţit se amestecă cu aceeaşi cantitate de alcool concentrat, iar după 12
ore se adaugă 200 g de ulei de floarea soarelui, iar amestecul rezultat se menţine
3-4 ore pe baie de apă fierbinte, agitând din când în când. Se lasă în repaus timp de
2-3 zile, apoi se strecoară printr-o pânză storcându-se reziduul; lichidul obţinut se
va lăsa în repaus 24 de ore şi în final se refiltrează prin tifon, produsul rezultat
putând fi folosit în scop medicinal.
Este bine ca uleiurile medicinale să fie conservate la rece, în sticle colorate şi
de capacitate mică.
Macerarea la rece se utilizează în cazul plantelor medicinale ale căror
principii active se dizolvă în apă la temperatura camerei şi se alterează la
temperaturi mai ridicate. Se aplică cu predilecţie la organele de specii vegetale care
conţin mucilagii, cum sunt frunzele şi rădăcinile de nalbă, dar şi seminţele de in.

19
 Soluţiile extractive obţinute prin macerarea la rece, dar folosind ca solvent
alcoolul de diferite concentraţii sunt denumite tincturi. De regulă acestea se
prepară în farmacie, dar şi de industria chimico-farmaceutică.

VINURILE MEDICINALE
Vinurile medicinale sunt forme medicamentoase care în condiţii casnice se
prepară prin macerare la rece, timp de 7-8 zile a materiei prime vegetale,
mărunţită, cu un vin de calitate superioară, din care se foloseşte aproximativ un
litru de vin pentru 30-50 g de produs vegetal agitând din când în când; soluţia
obţinută se filtrează, se stoarce reziduul, iar lichidul rezultat se lasă să se
sedimenteze timp de 24 de ore, apoi se refiltrează şi se completează cu vin până la
1 litru; când este necesar se îndulceşte cu aproximativ 50 g de zahăr.

PULBERILE
Numeroase produse vegetale, în special frunzele, părţile aeriene, scoarţele şi
uneori părţile subterane se administrează sub formă de pulbere. În cazul frunzelor
şi a părţilor aeriene, operaţiunea de pulverizare este realizabilă şi în casă; este mai
greu de realizat în cazul părţilor subterane, de aceea se recomandă să fie procurate
de la farmacii.

OŢETURILE MEDICALE
Se prepară prin aceaşi metodă ca şi vinurile medicinale, folosind însă ca
solvent de extracţie oţetul de vin. Pentru obţinerea acestor forme se iau 5-10 g de
produs vegetal mărunţit şi 100 ml de oţet de vin, iar tehnica de lucru este aceeaşi ca
şi în cazul vinurilor medicinale.

CATAPLASMELE
Numite popular prişniţe şi „oblojeli”, sunt preparate de consistenţă moale
care se obţin din plante şi organe de plante medicinale pulverizate şi amestecate cu
apă până ce rezultă o pastă. Această pastă se pune între două bucăţi de pânză
pentru a putea fi aplicată şi ridicată uşor de pe partea bolnavă. Cataplasma nu
trebuie să fie nici prea consistentă, nici prea fluidă şi nici să depăşească prin
suprafaţa ei locul bolnav.
Dintre cataplasmele cele mai des folosite amintim: cataplasma de făină de in,
cunoscută şi sub denumirea de cataplasmă emolientă, precum şi cataplasma de
făină de muştar.

BĂILE MEDICINALE

20
 Băile medicinale constituie o altă formă de folosire pentru uz extern a
plantelor şi se obţin prin introducerea în apă fierbinte aproximativ 500 g de produs
vegetal care se pun într-un sac de pânză. De asemenea, se poate folosi direct
infuzia sau decoctul care se toarnă direct în apa de baie adusă la temperatura pe
care omul poate să o suporte.

INHALAŢIILE
Inhalaţiile sunt o formă medicamentoasă foarte des folosită în terapia
tradiţională, cât şi cea ştiinţifică, utilizându-se în acest scop unele specii de plante
care conţin uleiuri volatile.
Inhalaţiile se prepară astfel: produsul vegetal mărunţit groscior se pune
într-un vas smălţuit peste care se toarnă apă fierbinte; vaporii de apă venind în
contact cu planta aromatică antrenează sub formă de picături fine - uleiul volatil-
care sunt inhalat de bolnav, pătrunzând astfel în căile lui respiratorii, unde uleiul
volatil îşi exercită activitatea lui medicamentoasă.

POSIBILITATEA
DE APRECIERE A CANTITĂŢII DE PRODUS
VEGETAL ŞI A VOLUMULUI DE SOLVENT NECESARE EFECTU ĂRII UNEI
FORME MEDICAMENTOASE ÎN CASĂ

Indiferent de forma de administrare şi de modul de folosire, este necesar să se

respecte cantităţile de produs vegetal şi de solvent indicate.
Pentru a veni în ajutorul celor ce prepară în casă diverse forme
medicamentoase pe bază de plante medicinale şi care nu dispun de un cântar şi de
un cilindru gradat vom reda cantităţile aproximative de produs vegetal uscat şi
mărunţit pe care le poate conţine o lingură rasă, o linguriţă şi volumul de solvent
dintr-o cană de apă.
Cantitatea de produs vegetal uscat şi mărunţit dintr-o lingură are:
 5-7 g de rădăcini, pulberi şi rizomi;
 2-3 g de frunze;
 3-4 g de flori;
 4-5 g de iarbă (parte aeriană);
 5-6 g de fructe;
 8-10 g de seminţe.
În general într-o linguriţă încap aproximativ 3 g de produs vegetal adus
într-un grad de mărunţire avansat şi 0,5- 1 g de pulbere de diverse organe luate pe
un vârf de cuţit.

21
 Mijlocul cel mai indicat de apreciere a volumului de solvent îl constituie cana,
paharul sau ceaşca al căror conţinut corespunde la 150-200 ml lichid.

OBŢINEREA PRODUSELOR VEGETALE

În natură colectarea începe cu identificarea plantei, după descrierea ei
botanică. Pentru aceasta este necesar a se compara cu desene din atlase, din cărţi
sau ierbare. Dacă planta corespunde după toate caracterele morfologice, precum şi
descrierea ei botanică, atunci ea poate fi colectată.

COLECTAREA ŞI PRELUCRAREA PRIMARĂ A PRODUSELOR VEGETALE

Creşterea plantelor este în directă legătură cu condiţiile mediului înconjurător.

Condiţiile de climă şi sol imprimă plantei un anumit ritm de dezvoltare care este
diferit la plantele crescute în condiţii neasemănătoare.
Factorii care au o influenţă deosebită asupra creşterii plantelor sunt:
1. Condiţiile atmosferice. Datorită condiţiilor atmosferice diferenţiate de la
an la an, plantele medicinale se dezvoltă şi ajung la maturitate la
termene diferite în decursul anilor şi chiar în acelaşi an. Astfel, în anii favorabili
recoltarea muşeţelului începe, în general, în a 3-a decadă a lunii aprilie. Când însă
se produce o desprimăvărare timpurie, momentul optim de recoltare este mult mai
devreme, iar în anii cu primăveri reci şi ploioase, momentul recoltării este amânat
până la prima decadă a lunii mai. Chiar în cursul aceluiaşi an, momentul optim de
recoltare a muşeţelului diferă de la o regiune la alta şi este legat de data la care are
loc desprimăvărarea pe teritoriul ţării.
Acelaşi fenomen se întâmplă şi cu florile de păducel, în anii cu primăveri
călduroase şi uscate păducelul înfloreşte grăbit şi poate fi recoltat în câteva zile. Un
vânt cald accelerează deschiderea şi scuturarea florilor, iar culegătorul care a
aşteptat o dată fixă pentru a începe culegerea florilor de păducel le va găsi
scuturate.
Unele plante sunt mai puţin influenţate de condiţiile atmosferice, ele înfloresc
toate într-o scurtă perioadă de timp, după care dispar şi nu pot fi recoltate pentru a
se obţine un produs corespunzător.
2. Condiţiile de sol. Momentul optim de recoltare este influenţat de
componenţa solului pe care cresc plantele. Astfel, muşeţelul care creşte pe
terenurile nisipoase sau sărăturoase înfloreşte mult mai repede decât cel care
creşte pe terenurile grase sau terenurile agricole normale.
Solurile nisipoase se încălzesc mai repede, iar cele sărăturoase grăbesc
maturizarea plantei de muşeţel.
22
 Primele recoltări vor fi făcute pe aceste soluri şi numai după aceea se va trece
pe terenurile grase, unde plantele cresc şi se dezvoltă puternic vegetativ, înflorirea
lor producându-se cu întârziere.
3. Expoziţia şi lumina. Pe terenurile cu expoziţie sudică, plantele înfloresc
mai repede decât pe cele cu expoziţie nordică sau estică. Aici ele răsar timpuriu
datorită faptului că zăpada se topeşte mai devreme, iar pământul se încălzeşte mai
uşor. Astfel, în timp ce pe versantele sudice, fructele de măceş au ajuns la
momentul optim de recoltare, pe cele nordice ele sunt încă verzi.
De asemenea, pe terenurile umbrite plantele ajung mai târziu la momentul
optim de recoltare decât cele care cresc pe un teren neumbrit.
4. Altitudinea – influenţează puternic momentul optim de recoltare. La şes,
înflorirea se produce mult mai devreme decât la deal sau munte. Astfel, în timp ce
socul şi salcâmul înfloresc la o anumită dată, pe şes în văile munţilor datorită
luminii şi temperaturii mai scăzute, momentul optim de înflorire întârzâie cu mai
bine de o lună. La fel şi fructele de măceş de la deal ajung mai repede la maturitate
decât cele de pe podişurile înalte sau văile munţilor.
Stabilirea în mod corespunzător a momentului optim va trebui făcută pe
bazine naturale, în mod diferenţiat, ţinând cont de condiţiile de creştere a plantelor.
Acest lucru este de o mare importanţă la plantele care au o perioadă de
recoltare scurtă deoarece o întârzâiere chiar de câteva zile influenţează negativ
calitatea produsului, astfel florile de podbal culese cu 2 zile mai târziu vor mări
procentul de puf din produs.
De asemenea, întârzierea recoltării florilor de muşeţel are drept urmare
fărâmiţarea lor deoarece florile tubuloase fixate pe capitul ajungând şi depăşind
perioada de maturitate se desprind uşor, mai cu seamă în timpul uscării. O recoltare
făcută prea timpuriu are drept rezultat micşorarea producţiei datorită faptului că
prin sitare sau vânturare în vederea răcoririi sau a îndepărtării impurităţilor şi a
corpurilor străine se elimină aproape în totalitate şi inflorescenţele neajunse la
maturitate, acestea fiind mult mai mici decât restul capitulelor. De asemenea, când
la muşeţel se face o recoltare târzie pe lângă obţinerea unui produs
necorespunzător calitativ şi cantitativ, cantitatea este foarte mult micşorată.
Pe dea altă parte, întârzierea recoltării limitează creşterea plantelor de muşeţel
şi formarea de noi boboci florali, în timp ce recoltându-se de îndată ce a intervenit
momentul optim, planta se ramifică puternic, dând naştere la noi capitule care vor
mări producţia obţinută de pe aceeaşi plantă.
Nerespectarea momentului optim provoacă pierderi şi în cantităţile de plante
ce vor fi culese, astfel că dacă s-a depăşit momentul optim la florile de păducel,
culegătorul va trebui să depună o atenţie mai mare la recoltare evitând florile
trecute şi scuturate, alegând doar florile proaspăt desfăcute cu toate elementele încă
prezente.
23
 Nerespectarea momentului optim de recoltare scade în măsură însemnată şi
cantitatea de principii active, prin urmare produsul obţinut va avea o calitate
inferioară. Deoarece principiile active se formează şi se acumulează în anumite
organe ale plantei, momentul recoltării trebuie ales atunci când în organul respectiv
s-au acumulat cantităţi maxime ale substanţei respective. Este ştiut că frunzele de
lăcrămioară adunate cu 10-14 zile înainte de înflorire sunt de 2 ori mai bogate în
substanţe active decât în perioada de înflorire. De asemenea, florile de salcâm
galben se culeg sub formă de boboci nedezvoltaţi cu mult înainte de a se desface
corola, deoarece procentul de rutozidă este mult mai mare în timp ce după
deschiderea completă a florii procentul este foarte scăzut.
În unele cazuri, recoltarea se face numai după ce analiza chimică de laborator
arată că planta are conţinutul optim în principii active. Asemenea analize se fac la
frunzele şi rădăcinile de mătrăgună, precum şi la frunzele de laur.

24