Istoria săpunului.

De unde provine denumirea de „săpun“ şi ce substanţe

se folosesc pentru obţinerea produsului

in secolul I înaintea erei noastre, săpunul era un produs obţinut din sodă şi
grăsimi animale, un produs care nu avea miros plăcut. Centrul Cultural
Labyrinthum arată că, potrivit ȋnsemnărilor lăsate de istoricul roman,
Pliniu cel Bătrân, ȋn secolul I e.n., săpunul era obţinut din sodă şi grăsimi
animale. Produsul nu avea miros plăcut, însă romanii care îşi permiteau îl
utilizau împreună cu arome de flori pentru înmiresmarea corpului.
Potrivit sursei citate, cunoştinţe despre fabricarea săpunului le-au revenit
romanilor prin descoperirile de la Pompei, iar pe de altă parte prin prima
menţionare documentară despre spălarea corpului cu săpun, datorată
doctorului Galenus, în secolul al II-lea înaintea erei noastre. „Papirusul lui
Ebers” Cea mai veche atestare istorică despre fabricarea săpunului datează
din anul 2800 înaintea erei noastre şi provine din vechiul Babilon. Detalii
despre fierberea grăsimii şi a cenuşii au fost găsite inscripţionate pe un
cilindru ceramic, îngropat în pământ.

O altă dovadă istorică, un document egiptean din 1500 înaintea erei

noastre, vorbeşte despre rolul medical atribuit unei substanţe
asemănătoare săpunului, realizată prin combinarea unor uleiuriuri cu
săruri alcaline. Documentul cunoscut cu numele „Papirusul lui Ebers”
subliniază că substanţa rezultată se foloseşte pentru spălat corpul şi pentru
tratarea unor afecţiuni ale pielii. „Muntele Sapo” Centrul Cultural
Labyrinthum arată că denumirea de „săpun” provine de la locul legendar
„Muntele Sapo” din vechea Romă, acolo unde, după ce se sacrificau
animalele, grăsimea acestora se amesteca cu cenuşă. Când ploua, substanţa
curgea spre râu, iar femeile care spălau rufe în râul Tibru observau că
amestecul le curăţa rufele mult mai bine decât apa. Producerea şi
folosirea săpunului în Europa se remarcă abia la începutul primului
mileniu. Printre localităţile renumite în care se fabrică săpunul, sursa
menţionată precizează Marsilia, în Franţa, şi Savona, în Italia. În Franţa,
Italia şi Spania predominau săpunurile pe bază de ulei de măsline,
considerată superioare celor fabricate din seu, în Anglia şi în nordul
Franţei. Produsele pe bază de ulei de măsline se foloseau pentru igiena
personală, iar cele din seu erau utilizate pentru spălarea textilelor

Sapunul, avand rol de agent de curatare corporala, a fost inventat de catre

fenicieni in anul 600 i.Hr.; era obtinut prin amestecarea grasimii de capra cu
cenusa de lemn. Fenicienii, negustori mediteraneeni inveterati, au adus
sapunul grecilor si romanilor si, potrivit scriitorului latin Pliniu cel Batran, l-au

vandut galilor pe post de leac, posibil cu rol de laxativ.

Cuvantul provine de la planta de sapunarita (Saponaria officinalis), a carei

seva constituia un agent primitiv de curatare si a carei cenusa era amestecata
cu grasime animala pentru fabricarea sapunului.

In prezent, sapunul nu mai este considerat un medicament, insa asa era privit
de Galenus, medicul grec din secolul al II-lea. Acesta il folosea pentru
igienizarea ranilor in principal, si a corpului in general, recomandandu-l
calduros tuturor grecilor. Romanii, proprietari ai unor bai superbe, au primit
entuziasmati noul produs. Sapunul nu a fost bine primit in toate tarile. Normal.

Nici acum nu este foarte agreat in toate mediile.

In perioada evului mediu, multi se temeau ca imbaierea corpului prea des –

mai mult decat o data pe luna sau, in unele religii, mai mult decat o data pe an
– ar fi periculoasa pentru sanatate, daca nu chiar fatala! Chiar si dupa ce, in
secolul al XI-lea, producerea sapunului devenise o afacere infloritoare in
Marsilia, Genova si Venetia, iar in secolul al XII-lea in Anglia, locuitorii Europei
Centrale se opuneau cu inversunare folosirii acestui produs. Aceasta teama

nu a disparut pe deplin nici acum.

Cand ducesei de Julich din Germania i s-a oferit in dar o cutie cu sapun in
anul 1549, aceasta s-a simtit profund jignita si, intr-un acces de furie, l-a dat
afara pe cel care-i adusese cadoul. Chiar si in anul 1672, cand un nobil
german ce vizita Italia i-a trimis un colet de sapun venetian doamnei Von
Schleinitz, s-a vazut nevoit sa includa si instructiuni de folosire a produsului
misterios, subliniind ca este vandut ca o noutate.

In secolul al XIX-lea, lucrurile se mai schimbasera. In Franta si Anglia taxele

pentru sapun din perioada imediat urmatoare razboaielor napoleoniene erau
atat de ridicate, incat populatia se vedea nevoita sa-si produca propriul sapun.

Baronul Justus von Liebig, un chimist german, a mers pana acolo incat
a afirmat ca averea unui popor si gradul sau de civilizatie pot fi judecate
in functie de cantitatea de sapun consumata! Baia din vremurile clasice
In vremurile clasice, uleiurile parfumate erau folosite in mod extensiv pentru imbaiere, si erau
combinate cu un instrument de metal, folosit pentru “exfolierea” pielii de ulei si murdarie. Se spune ca,
pentru a se spala, Romanii foloseau un fel de argila descoperita langa Roma, numita “sapo”, de unde
cuvantul “sapun” isi are originea. O sugestie alternative pentru originea cuvantului sapun, este aceea ca
Romanii au invatat arta producerii de sapun, folosind grasimi animale si cenusa de plante, de la Celti,
care ii spuneau: “saipo”.
Se pare ca folosirea sapunului pentru igiena personala, nu a fost adoptata pana in secolul al
doilea, cand doctorul Galen mentioneaza folosirea sa pentru spalarea corpului. Alt doctor, Priscianus, a
comunica folosirea sapunului ca un sampon, si face prima mentiune a unei afaceri cu “saponarius” sau
cazan de sapun.
Cat timp sapunul a fost folosit de-a lungul perioadei Romane, acesta a avut o “adoptie” lenta, in
ciuda popularitatii bailor publice si a bailor private in intreg imperiul. Probabil primele sapunuri, facute din
grasime animala si substante alkaline brute, nu erau chiar attractive ca si aspect sau miros, si erau
considerate mai potrivite pentru curatenie sau spalat rufe. Ramasitele a ceea ce ar putea fi o fabrica de
sapun, au fost descoperite in Pompeii, si au fost distruse de e eruptie a Vezuviului in 79 DC, dar este
posibil ca acela sa fi fost un loc unde se producea o argila minerala pentru fabricile de curatenie.
Locuri timpurii de fabricat sapunuri
Putine lucruri se stiu despre intrebuintarea sapunului in “Vremurile Intunecate”, ce au urmat
caderii Romei. Igiena personala nu era o prioritate in regiunile unde viata era precara.
Producerea sapunului in Europa si regiunea mediteraneana a reaparut la sfarsitul primului
mileniu. Locuri timpurii de productie au fost in Marseilles in Franta si Savona – Italia. Se spune ca,
cuvantul frantuzesc “savon” (sapun), poate sa fi derivate din denumirea centrului din Italia.
In Britania, referinte au inceput sa apara in literatura din 1000 IC, iar in 1192, calugarul Richard of
Devizes, a facut referire la un numar de persoane ce faceau sapun in Bristol, si despre mirosurile
neplacute ale acestei activitati.
Un secol mai tarziu producerea de sapun a aparut in Coventry. Alte centre au fost descoperite in
York si Hull. In Londra secolului 15 o “casa de sapunuri” a aparut in Bishopsgate, cu alte ramuri la
Cheapside.
Chimia sapunului
Glicerina a fost descoperita prima oara de chimistul suedez Scheele, in 1779, care a numit-o
“principiul dulce al grasimii”. Dar a fost dat marelui chemist francez Michel Eugene Chevreul, nascut in
1786, sa studieze chimia producerii sapunului, si sa identifice “dulcele principiu” ca numitorul comun
pentru uleiuri si grasimi, si sa o numeasca “glicerina”. Lucrand la asta in primul sfert al secolului 19, el a
demonstrate ca uleiurile si grasimile sunt gliceride, si ca fierbandu-le cu soda caustica sau potasiu
caustic, formeaza sarurile acizilor grasi, sau sapunuri, eliberand glicerina, pentru care el a obtinut un
patent in 1811. aceasta stiinta a pavat calea catre marea expansiune a productiei de sapun, mai tarziu.
Metode de productie
Metodele traditionale ale fabricarii sapunului presupuneau fierberea uleiurilor si grasimilor cu
solutii caustice, in vase deschise, cu o capacitate intre 10 si 150 tone, urmate de adaugarea sari sau
saramurii, process in care sapunul se separa de lesie. Un muncitor calificat controla procesul, astfel ca el
putea judeca dupa modul cum sapunul curgea, daca mai este nevoie de saramura sau de solutie
caustica suplimentar, sau cand lotul era gata. Prin spalari successive in saramura, lesia era separate de
sapun, iar glicerina recuperate. Sapunul era uscat si taiat in bucati, pentru a putea fi vanduta en detail.
Inainte, distribuitorii taiau bucatile de sapun folosind “ata pentru branza” sau cutite ascutite, si impachetau
fiecare bucata manual, in hartie. Este interesant faptul ca denumirea de “bucata de sapun” inca rezista,
chiar daca produsul se cumpara acum in tablete individuale, si ca o adevarata “bucata de sapun” se
intalneste rar. Sapunul traditional transparent precum “Pears”, este produs prin evaporarea prelungita,
intr-un process ce dureaza pana la trei luni. Forma caracteristica, concave a unei tablete de sapun, a fost
obtinuta nu dintr-o forma, ci prin contractie in procesul de uscare. Productia moderna de sapun, in
contrast se face prin procese continue, cu sisteme automate si instrumentate.
Sapunul si farmaciile
Pe langa vanzarea traditionala a multor tipuri de produse din sapun de catre farmacisti in lanturile
de magazine mari, sapunul in sine si-a gasit multe aplicatii in farmacii.
Folosirea sapunurilor in farmacii dateaza de mult. In 1761, Dispensarul Englez al lui Quincy, a
recomandat ca “acele tipuri de sapun ce sunt potrivite in scopuri medicinale, sunt din Venetia sau
Castilia”. In 1768 “Istoria Experimentala a Materiei Medicale” de William Lewis, sustinea: “Cel mai bun
dintre sapunurile obisnuite e acela numit sapun Spaniol sau Castilian, si este facut cu ulei de masline sis
are alkaline, numita soda sau saricica”.
Desi progresele in chimia agentilor activi de suprafata in secolul 20, au fost remarcabile si au
revolutionat abordarile fabricarii de produse pentru curatat, spalat, sampoane si alte cosmetice, pentru
industrie sau pentru casa, sapunurile traditionale au pastrat din popularitatea pentru spalat si imbaiat, iar
sapunul are in fata inca un secol de productie in scara larga, si de utilizare de zi cu zi.