Nicolae Cătălina Ioana

RE- 40108; anul II

“Frumoasele adormite”
de

Yasunari Kawabata

Apărut în 1961, “Frumoasele adormite” este singurul roman al lui Yasunari Kawabata
care explorează în mod explicit psihologia atracției sexuale.
Casa frumoaselor adormite este un loc al plăcerilor crepusculare. La lăsarea întunericului,
bărbații aflați la apusul vieții vin să petreacă noaptea alături de tinere nevinovate cufundate într-
un somn adânc, din care nici o sărutare, nici un gest violent nu le poate trezi. Pasivitatea lor e
periculoasă, pentru că reprezintă o permanentă tentație de a depăși limitele impuse, un îndemn
pervers la agresiuni doar aparent fără consecințe. Sunt aceste fete jucării, sau victime? întreabă
Kawabata, iar răspunsul nu e niciodată univoc.
Cartea spune povestea lui Eguchi, un bâtrân de șaizeci și șapte de ani care, într-o seară, la
recomandarea unui prieten, intră într-o casă bizară, întunecoasă, acolo unde este așteptat de către
o femeie la fel de stranie, care după ce îi servește ceai verde îl conduce într-o încăpere
primitoare, acolo unde (Eguchi o știe deja) va înnopta alături de o fată nespus de frumoasă, însă
adormită.
Clienților acestei case (toți înaintați în vârstă) li se impune condiția de a nu întreține
raporturi sexuale cu fetele adormite (condiție importantă, aproape chinuitoare pentru
protagonistul nostru, care, deși bătrân, este încă activ sexual), nici nu au voie să le deranjeze cu
gesturi nepotrivite ori, evident, să le facă vreun rău. Bătrânului aproape că nu îi vine să creadă că
fata nu se poate trezi, de aceea încearcă să o trezească discret, fără a obține însă niciun rezultat.
Stând alături de fata din prima seară, ea fiind complet goală, reminiscențe amoroase îl
încearcă pe Eguchi, își amintește de iubirile trecute, de o femeie sau alta din tinerețe. Însăși
trăsăturile fizice ale fetelor alături de care va dormi în vizitele următoare, culoarea pielii lor,
mirosul, mișcările și, în unele cazuri, vorbele spuse în somn, elemente care par să îl atragă pe
Eguchi în primă fază, îl transportă de fapt din ce în ce mai departe în propria-i fantezie. Astfel,
protagonistul adoarme înghițind somniferele puse la dispoziția sa de către ”hangiță”. Masa îi este
servită atunci când se trezește, iar primul capitol se încheie în acest mod.
Ei bine, acțiunea viitoarelor capitole va fi aproximativ speculară, numai că de fiecare dată
când Eguchi se va întoarce în acea casă (în total vor fi cinci vizite) își va aminti de alte
experiențe amoroase avute în tinerețe și va dormi mereu alături de o altă femeie tânără și
frumoasă.
În carte nimic nu este precizat în mod direct despre viața de zi a protagonistului. Din
amintirile bătrânului mai aflăm doar câte ceva despre propria-i familie, despre cele trei fiice
măritate și despre momentul în care acel prieten i-a recomandat să viziteze casa.

1
Nicolae Cătălina Ioana
RE- 40108; anul II

Existã în roman o semnificativã analogie somn-moarte. În culturile vechi, somnul este

dealtfel vãzut ca o moarte temporarã sau ca o cãlãtorie scurtã în moarte. Fetele adormite stârnesc
astfel gânduri sau replici care îl fac sa ezite pe cititor atunci când ar dori sã vadã somnul ca pe
ceva inocent.
Obsesia lui Eguchi nu este aceea de a poseda o adolescentã, lucru interzis în acea casã, ci
o temã favoritã în literatura popularã, aceea a tinereţii fãrã bãtrâneţe şi a vieţii fãrã de moarte
{“Din vechime se vorbește de bătrâni care au făcut leac pentu viață lungă și tinerețe fără
bătrânețe din aroma trupului fetelor tinere.” (pag. 96)}. Se spune despre erou cã “era hãrţuit de
urâţenia bãtrâneţii”. Fetele îndeplinesc un rol ambivalent: ele sunt delectare, liniştire, dar şi
seducţie primejdioasã: Eguchi simte nevoia de a o viola pe una, apoi de a o sugruma pe alta. Dar
stârnirea instinctelor primare nu dominã.
Înainte de prima noapte, Eguchi are presentimentul a ceea ce se va întâmpla în final. El
îşi aminteşte brusc nişte versuri ale unei femei care murise, tânãrã, de cancer şi care
scrisese:”pentru nopţile când cineva nu poate dormi trebuie sã pregãteşti o broascã râioasã, un
câine negru şi un cadavru de înecat”. Aceastã imagine îl tulburã profund pe Eguchi pentru cã îşi
imagineazã cã fata adormitã care îl aşteaptã ar putea fi şi ea un fel de trup înecat. La final, într-o
noapte pe care o petrece alãturi de douã fete, Eguki se trezeşte cã una dintre ele moare în somn.
Ea e luatã de acolo în mare secret şi dusã aproape, într-o pensiune de ape termale, aşa cum fusese
dus şi bãtrânul care murise brusc în casa fetelor adormite, cu ceva timp înainte. Viaţa fãrã de
moarte se dovedeşte, încã o datã, o iluzie.
Experienţa eroului are însã ca principal efect pornirea unui carusel al amintirilor. Simţul
olfactiv, ca factor declanşator, e privilegiat. Mirosul de prunc al primei fete îl poartã pe erou în
trecut, când tânãr tatã fiind, dupã ce-şi ţine în braţe una dintre fiice, se duce mai apoi la o gheişã
care e dezgustatã de mirosul de prunc pe care Eguchi îl pãstreazã şi îl respinge. Mirosul de flori
al alteia îi proiecteazã scena în care le conduce pe fiicele sale la un templu, înainte ca acestea sã
se mãrite. Copacii înfloriţi de lângã temple au un parfum ameţitor, care se transferã şi asupra
fiicelor eroului. Asemãnarea dintre flori şi femei continuã pentru cã dupã ce fiica sa mezinã naşte
primul copil, Eguchi observã cã trupul acesteia e ca o floare:” Chiar dacã în mod natural trupul
se schimbase de la fatã la femeie, dacã ar fi existat o umbrã în sufletul ei, nu ar fi putut arãta
atât de strãlucitoare ca o floare”.

2
Nicolae Cătălina Ioana
RE- 40108; anul II

“Povestea târfelor mele triste “

(Gabriel Garcia Marquez )
vs “Frumoasele adormite “
(Yasunari Kawabata)

“Povestea târfelor mele triste”de Gabriel Garcia Marquez este o scriitură de excepție
după ideea lui Yasunari Kawabata în “Casa frumoaselor adormite”, romanul lui Gabriel Garcia
Marquez este pe cât de scurt, pe atât de memorabil.
“În anul în care am împlinit nouăzeci de ani am vrut să-mi dăruiesc o noapte de
dragoste nebună cu o adolescentă fecioară.”
Unele scene din Povestea târfelor mele triste au fost inspirate de micro-romanul lui
Yasunari Kawabata, “Frumoasele adormite”.
“ Am intrat în cămăruţă cu inima bătându-mi nebuneşte şi am văzut-o pe copila
adormită, goală şi neajutorată în uriaşul pat închiriat, aşa cum o făcuse maică-sa. Zăcea pe o
parte, cu faţa spre uşă, luminată din tavan de un bec puternic ce scotea în evidenţă toate
amănuntele. M-am aşezat s-o contemplu de pe marginea patului, subjugat de vraja celor cinci
simţuri.”
“ Nu cunoşteam vicleşugurile seducţiei şi veşnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o
noapte, mai curând luându-mă după preţ decât după farmecele lor, şi făcusem dragoste fără
dragoste, pe jumătate îmbrăcaţi, de cele mai multe ori, şi întotdeauna pe întuneric, pentru a ne
închipui că suntem mai buni. În noaptea aceea am descoperit plăcerea de necrezut de a
contempla trupul unei femei adormite fără îmboldirea dorinţei sau opreliştile pudorii.”
Asemanarea între cei doi eroi este izbitoare: ambele personaje sunt trecute de a doua
tinerețe (Eguchi avea 67 de ani , iar protagonistul lui Márquez 90 de ani ); ei vor să își satisfacă
poftele trupești într-un bordel chiar daca sunt bătrani.
Spre deosebire de Eguchi care a cunoscut dragostea pe parcursul vieții ,eroul lui Márquez
își trăiește toată viața in desfrâu (“Niciodată nu m-am culcat cu vreo femeie fără s-o plătesc, şi
pe puţinele care nu erau de meserie le-am convins prin argumente ori cu de-a sila să primească
bani chiar de-ar fi să-i arunce la gunoi”.) .
Ambele personaje pentru a își îndeplini nevoile sexuale apelează la o bătrână matroană,
însă aceștia nu vor dobandii satisfacția trupească, ci pe cea sufletească, deoarece cei doi barbați
admira trupurile tinerelor adormite.
Eroii nostri nu cunosc decât propriul imaginar chiar şi atunci când vine vorba de fetele
care le-au stârnit acestora emoţii puternice. Pe parcursul cărţilor nu avem ocazia să le ascultăm
pe tinerele fete, ci doar să le privim. La fiecare întâlnire ele sunt adormite.

3
Nicolae Cătălina Ioana
RE- 40108; anul II

Marquez preia de la Kawabata ideea frumoasei adormite, dar o transformă radical (o

intertextualitate aproape prin contrapunct), punînd-o în registru sud-american. Deşi are 90 de ani,
nici personajul său nu este neputincios. Această situaţie suprarealistă este, fără îndoială, o ironie
la adresa lui Kawabata. „Frumoasele adormite” e o poveste plină de anxietate; „Povestea tîrfelor
mele triste” este plină de pasiune. Întâlnirea bătrînului jurnalist, niciodată căsătorit („Niciodată
nu m-am culcat cu o femeie fără s-o plătesc, şi pe puţinele care nu erau de meserie le-am
convins cu argumente sau cu de-a sila să primească bani chiar de-ar fi să-i arunce la gunoi.” –
p. 21-22), cu fecioara are loc, de altfel, într-un bordel vechi al matroanei Rosei Cabarcas, într-o
cameră de bordel, acolo unde începe un adevărat ritual al seducţiei, pigmentat cu preludii
sexuale.
Somnul este folosit de către autori ca o şansă dată celui bătrîn de a prelungi relaţia pînă
cînd reuşeşte s-o seducă pe fată.
Există câteva deosebiri faţă de romanul japonez: întâmplările se petrec de-a lungul unui
an, între cele două ajunuri aniversare, la 90 şi 91 de ani; aceeaşi copilă de 14 ani provoacă marea
iubire a bărbatului ca frumoasă adormită spre deosebire de vizitele din Frumoasele adormite care
se desfășoară pe o durată mai lungă de timp(“Eguchi vine să petreacă aici prima noapte în
miezul toamnei, a cincea noapte - după Anul Nou, în toiul iernii.”)

Concluzii:
În concluzie romanul impresionează prin subtilitatea cu care analizează psihologia
senectuţii şi prin atenta dozare a detaliilor. Starea lăuntrică a personajului evoluează într-o
gradaţie ascendentă punctată de nuanţe: în prima noapte, Eguchi trăieşte un sentiment de "imensă
deşertăciune", în a treia noapte l-a cuprins "o deşertăciune îngheţată", iar în ultima noapte -
instinctul de luptă se stinge şi simte că l-a cuprins "o deşertăciune neagră". Dar suprema
virtuozitate a scriitorului transpare în constelaţia de simboluri ce definesc spiritualitatea
orientală: culorii albe îi corespund toamna (anotimp), Vestul (ca spaţiu), nasul şi mirosul (ca
senzorialitate), tristeţea (ca sentiment).
Răsună în cele cinci nopţi valurile şi vuietul muntelui, plasând personajul la mijloc, între
imuabil şi trecător, între viaţă şi moarte. Se adaugă şi balanţa delicată între simbolismul benefic
al arborilor şi al florilor (pinul şi cameliile) şi cel sumbru, întunecat - fluturii albi ca mesageri ai
morţii. Mai presus de toate însă frumoasele adormite stau sub semnul albului, culoare a doliului
în tradiţia japoneză şi chineză, culoare ce domină riturile de trecere care produc mutaţiile fiinţei,
marcând pragul între vizibil şi invizibil, între aici şi dincolo.