UNIVERSITATEA “ PETRU MAIOR ”- TG.

MUREŞ FACULTATEA DE ŞTIINŢE ŞI LITERE

SPECIALIZAREA I.L.S.C.L., anul II

DIRECŢII ACTUALE ÎN TEORIA LITERATURII

ROLAND BARTHES ŞI CRITICA STRUCTURALISTĂ

1
MASTERAND: FĂGĂRAŞ MARIA CĂTĂLINA 18 Octombrie 2011

Structură
• • •

Informaţii generale Roland Barthes Definirea conceptului de structuralism

Structuralismul în concepţia lui Roland Barthes

• Definirea conceptului de structuralism din perspective filozofiei

I.M. Lotman şi poetica structurală • Critica universitară şi obiectivă în opinia

lui Roland Barthes
•

Structuralismul la graniţa dintre conştiinţa simbolică şi conştiinţa paradigmatică

Concluzii

2
Informaţii generale Roland Barthes
Roland Barthes, (n. 12 noiembrie 1915, Cherbourg, Manche, Franța - d. 26 martie
1980, Paris, Franța), a fost un eseist, critic, filosof și teoretician al
literaturii, semiolog francez. A fost unul dintre principalii animatori ai mișcării
structuraliste și ai semioticii franceze. Printre cele mai cunoscute lucrări ale
sale amintim: Le Degré zéro de l'écriture suivi de Nouveaux essais critiques,
Essais critiques, Critique et vérité, Système de la mode, Nouveaux essais
critiques, Le plaisir du texte, Sur la littérature, Mythologies etc.

Definirea conceptului de structuralism

Structuralismul este o orientare teoretică și metodologică interdisciplinară care
studiază structura, funcțiile și sistemele de relații ce caracterizează obiectele
și procesele în științele contemporane, punând în prim plan totalitatea în raport
cu individul și sincronicitatea faptelor în raport cu evoluția. Unele discipline,
sub influența pozitivismului, tind să se emancipeze de tutela filozofiei, adoptând
puncte de
3
vedere specifice. De aceea nu se poate vorbi de un structuralism unitar, ci de
diverse puncte de vedere structuralistice în funcție de obiectele cercetate.
Înțelegerea unui obiect rezultă astfel din compararea cu alte obiecte și din
considerarea poziției sale într-un sistem de relații reciproce. Cunoașterea
structurei clarifică formarea și transformarea obiectului cercetat. Structuralismul
a avut momentul său culminant între anii 1960 și 1970. Metodele structuralistice au
fost adoptate mai ales în lingvistică, semiotică și teoria literaturii. În afară de
lingvistică și antropologie, structuralismul s-a manifestat mai ales în critica
literară, în special prin contribuțiile lui Roland Barthes, Gérard Genette și
Michael Riffaterre. După ce a studiat semnele, simbolurile și miturile existente în
societatea contemporană (Mythologie, 1957; Système de la mode, 1987), Roland
Barthes (19151980) aplică procedeele de analiză structurală la studiul textelor
literare (Essais critiques, 1965, 1970), în special la tragediile lui Racine.1

Structuralismul în concepţia lui Roland Barthes

Roland Barthes este cunoscut ca fiind una dintre cele mai importante figuri a
mişcării critice franceze a structuralismului. Lucrările sale au avut o influenţă
majoră asupra practicii literare şi a criticii sociale din Europa, precum şi din
Statele Unite.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Structuralism

4
La întrebarea “Ce este structuralismul?”, Roland Barthes, promotor entuziast şi
proteic, pendulând între rigoarea ştiinţei limbajului şi plăcerea (erotică) a
textului (Le plaisir du texte, 1973) răspunde evaziv: “Nu este o şcoală, nici măcar
o mişcare (sau nu încă), fiindcă majoritatea autorilor ataşaţi acestui cuvânt nu
par legaţi între ei printr-o solidaritate de doctrină sau de luptă. Structuralismul
este doar un lexic”. Totuşi, ca şi Michel Foucault mai târziu, Barthes consideră
structuralismul o atitudine a spiritului modern iconoclast “o activitate, adică o
succesiune regulată de operaţii mentale… Scopul oricărei activităţi structuraliste
este de a reconstitui obiectul astfel încât să manifeste în această reconstituire
regulile de funcţionare. Structura este deci de fapt un simulacru al obiectului,
dar un simulacru dirijat, interesat, fiindcă obiectul imitat relevă ceva care
rămânea invizibil sau, dacă preferaţi, ininteligibil în obiectul natural. Omul
structural ia realul, îl descompune, apoi îl recompune”. “Structuralismul este
esenţialmente o activitate, adică o succesiune regulată de operaţii mentale” .
Structuralismul este un ansamblu original de reflecţii teoretice asupra
culturalului şi socialului”. Dacă în sens restrâns structuralismul se referă la
acea etapă din istoria lingvisticii care precede gramatica generativ-
transformaţională inaugurată de Noam Chomsky (Synctactic structures, 1957), în sens
larg el priveşte toate teoriile care examinează sistemul limbii în imanenţa sa şi
în genere toate cercetările sistematice subordonate “pertinenţei semantice şi
inspirate de modelul lingvistic” 2

Roland Barthes, Eseuri critice, 1964, pag. 213- 214.

5
Definirea conceptului de structuralism din perspective filozofiei
Structuralismul este denumirea generică, înglobind orientări eterogene în teoria şi
metodologia ştiinţelor contemporane care urmăresc punerea în evidenţă a anumitor
structuri în explicarea caracteristicilor şi comportamentului unor sisteme. În mod
curent, se face o deosebire între teoriile structuraliste (care, reacţionând la
provocarea subiectivismului şi a antropologismului şi urmărind instaurarea unui
regim de rigoare şi obiectivitate stiinţifică, eliminarea ,,empiriei" şi a
,,simtului comun", explică sistemele prin structurile lor si uneori le reduc în mod
exclusivist, la structurile respective) şi metoda analizei structurale (care constă
în punerea în evidenţă a unor structuri decelabile prin anumite procedee formale).
Aceste orientări au apărut în legatură cu cercetarile structurale în matematica,
psihologie, în lingyistică (F. de Saussure şi scoala lui), în fizică, în matematică
(Bourbaki), în chimie, biologie (L. von Bertalanffy şi alţii). Din deceniul al
cincilea al secolului nostru, se afirma şi în teoria şi istoria literară sau de
artă, apoi în studiul sistemelor sociale concrete (etnologie, sociologie, economic
etc.), exprimând tendinţa acestor stiinţe spre formalizare si matematizare, spre
gasirea unui limbaj şi a unor metode cât mat exacte, obiective, analoge celor ale
stiinţelor naturii. 3 Încercarile de a defini structuralismul s-au izbit de modul
atât de divers în care s-a manifestat pâna acum acest curent. Realitatea
stiinţifică prezintă un mare număr de teorii care fie ca se pretind structuraliste,
împrumută şi numele curentului
3

Dicţionar de filozofie, Editura politică, Bucureşti, pag. 670.

6
(lingvistica structurală, an-tropologia structurală), fie că practică efectiv
structuralismul fara a se defini, prin referinta explicita la acest termen
(organicismul in biologie, interpretarea basmelor de catre Propp in folclorul rus),
incât este greu a le integra într-o definitie care să fie altceva decât o sumă de
generalitati. Nici tentativele de a defini structuralismul luând drept criteriu
folosirea conceptului de structura n-au avut succes deplin, studiile asupra
acestuia relevind că termenul vehiculeaza atitea semnificatii cite teorii exista4.
O altă modalitate de interpretare a structuralismului este aceea care porneşte de
la analiza particularităţilor esenţiale ale etapelor sale de evoluţie. Privindu-l
din această perspectivă, unii exegeţi identificând structuralismul cu perioada de
vârf a afirmarii sale din deceniul al şaptelea, cunoscută deseori şi sub denumirea
de structuralism francez. ,,Structuralismul pare sa se fi născut pe cheiurile
Senei. Într-adevar, în această perioadă preocuparile structuraliste s-au manifestat
cu amploarea şi forţa unei ,,mode", apărând ,,chiar un fel de frenezie
structuralistă comparabilă cu cea existenţialistă din primii ani de după război.
FaptuI se explica, printre altele, prin reeditarea sau apariţia unor opere
fundamentale ale adepţilor acestui curent. Lucrarea lui Michel Foucault, Les Mots
et les Choses, enorm succes de librarie, comparat- după cum se spune ca eveniment
filozofic cu aparitia în 1943 a lucrarii lui Jean-Paul Sartre, L'Etre et le
Néant( A fi şi a nu fi ), a declansat o polemică de răsunet, ai cărei protagonişti
principali au fost J. P. Sartre, C. Levi-Strauss, M. Foucault, J. Lacan,
4

Cf. Adam Schaff, Le structuralisme en tant que courant intellectuel,

( Structuralismul ca un curent intelectual ) în „ L' Homme et la societe ”nr. 24-
25, 1972.

7
Barthes si L. Althusser. Reviste de largă rezonanţă ca ,,La Pensee", ,,L'Arc",
,,Esprit", ..L'Homme et la Societe, ,,Les Temps Modernes" au consacrat numere
tematice, interviuri sau spaţii largi dezbaterilor asupra structuralismului, care
s-au extins în toate disciplinele.5

I.M. Lotman şi poetica structurală

I.M.Lotman afirma că “ Cercetarea structural prezintă o trăsătură caracteristică:
ea presupune determinarea corelţiei dintre elemente şi raportarea lor la întregul

structurii, şi nu examinarea diferitelor elemente izolate sau conexate mecanic.

Această cercetare este inseparabil legată de cercetarea caracterului funcţional al
sistemului şi al părţilor sale componente. Studierea structurală a literaturii
trebuie sa duca la elaborarea unor metode precise de analiză, la determinarea
relatiei funcţionale a elementelor textului în cadrul unităţii ideatic artistice a
operei, la abordarea stiintifica a problemei măiestriei artistice si a legăturii
dintre aceasta si continutul de idei al operei. Acesta mai afirmă că
structuralismul sănătos practicat nu aduce un mesaj, nu deţine cheia care să poată
deschide toate broaştele, nu are pretenţia să formulize o nouă

Marin Badea, Pamfil Nichiţelea, Filozofia istoriei- Orientări şi tendinţe

contemporane, Editura Politică, Bucureşti, 1982, pag. 114.

8
concepţie despre lume sau asupra omului, se fereşte să întemeieze o terapeutică sau
o filosofie”. 6 Eseurile critice din 1964, grupând articolele din ultimii zece ani
teoretizează şi pun în valoare o problematic a scriiturii pe care abia cărţile
viitoare o vor dezvolta: instanţa autorului. Cel care scrie o carte şi cel care
scrie despre ea. Scriitorul şi critical. Amândoi, animaţi în actul scrierii de
aceeaşi unică dorinţă. Criticul este un scriitor, dar unul mereu amânat, el ar
prefera să fie mai puţin crezut pentru ceea ce scrie şi mai mult pentru că s- a
hotărât să o facă; dar spre deosebire de scriitor, el nu poate semna această
dorinţă, el rămâne supus eroriiadevărului. Fragmente decisive pentru un portret al
criticului la maturitate. Pentru un autoportret, de fapt. Prin acest text
programmatic, Barthes marchează un moment de tranziţie în istoria romanului, dar şi
a criticii. El sesizează criza prin care trec amândouă, ca tipuri distinct de
limbaj şi îşi propune să redea funcţiei criticii şi criticului sensul primar: acela
de a pune în criză un limbaj. A produce cu alte cuvinte o scriitură. Înarmate cu o
întreagă teorie, elementele de semiologie readuc în discuţie scriitura ca idiolect,
,,entitate in deci, pe spirala înregistrase ,,un termediară între limbă şi vorbire.
O revenire, critice se

,,cuvintelor mari". Dupa ce, în Eseuri

pas înainte. Acum sunt ,,doi înapoi". Şi urmând firesc (dar Critică si adevăr
(1966), când — odată cu noua

de aceasta data previzibil) —

6

I.M. Lotman, Lecţii de poetică structurală, Editura Univers, Bucureşti, 1970, pag.
VII.

9
critica, triumfatoare, revigorata,întărită — e reabilitată Acum totul e
scriitură. ,,Nu mai exista nici

complet şi scriitura.

poeti, nici romancieri; nu mai

există decât o scriitură". Apărarea ,,noii critici" afirma, în ultima instanţă (si
chiar in ultimele rân duri ale cărţi) adevărul suprem al criticii : dorinţa nu

scriiturii. ,,Trecerea de la lectură la critică înseamnă schimbarea dorinţei; mai

doreşti opera, ci propriul tău limbaj. Şi în acelaşi timp trimiterea operei înapoi
la dorinţa scriiturii din care cuvântul se roteşte în jurul cărţii : întreaga
literatură. /.../ Critica nu care intrăm şi care înseamnă a apărut. Astfel,

citesti, scrii; Intre o dorinţă şi alta încape este decât un moment al acestei
istorii în

ne conduce spre unitate — spre adevărul scriiturii".

Barthes spunea că unul dintre proiectele sale este de a aborda analiza textului
intelectual, a scriiturii ştiinţei, apoi îmbucătăţind textul ar fi riscul de a
pierde în această muncă discontinuă posibilitatea de a percepe marile structuri,
aşa cum le descoperi când faci planul inteligent al unei cărţi, totodată el a
realizat cât de admirabil funcţionează structurarea textului chiar şi atunci când
abandonezi modelele de tip rhetoric, oricât de bin ear fi fost ele concepute. Unul
dintre câştigurile acestor analize a fost tocmai faptul că se poate vorbi despre
text fără a I se face vreu plan, iar în acea muncă nu a existat altă structură
decât lectura sa proprie, înaintarea unei lecture ca structurare.

10
La întrebarea dacă Barthes manifestă o structură, sau pe cât posibil o produce, el
răspunde că nu e singurul vare a opus structura structurării. Opoziţia în cauză se
înscrie în jocul istoric al semiologiei literare. Gradul de închidere al unui text
clasic este închis, iar Barthes a încercat să surprindă printr- o metodă adecvată
ipotezei în discuţie, cum acest text intră într- un mod limitat în productivitatea
infinită a limbajului. Referitor la “ Eseurile critice”, Barthes afirma
7

că înainte de toate, la

nivelul cărții înseși, pluralitatea e mereu prezentă: toate aceste texte sunt
polisemice, iar asamblarea lor e rapsodică: chiar de la început, nu e în ea nicio
dorință de a da un sens general, niciun chef de a asuma un «destin» intelectual –
doar cioburi dintr-o lucrare progresivă, obscură adesea sieși. Și apoi, dacă e
vreun lucru pe care «structuralismul» să ni-l fi revelat cu precizie, acela e
faptul că lectura prezentă (și viitoare) face parte din cartea trecută: putem spera
că aceste texte vor fideformate de privirea proaspătă cu care alții le-ar putea
considera.” (Roland Barthes)8 Roland Barthes arată că niciodată criticul nu se
poate substitui cititorului, deoarece primul este mereu supus medierii scriiturii,
care “înseamna într-un anume fel a distruge lumea (cartea) şi a o reface”. Criticul
este doar un comentator: pe de o parte, un transmiţător care recondiţionează un
material vechi; pe de altă parte, un operator care redistribuie elementele operei
pentru a-i da un anume înţeles. Criticul este încă o dată diferit de cititor pentru
că este obligat să adopte un anumit “ton”, care nu poate fi decât
7 8

Roland Barthes, Romanul scriiturii, Editura Univers, Bucureşti, 1987, pag. 305-
306. http://infocarte.ro/eseuri-critice-carte-detalii-2746

11
afirmativ, scriitura lui fiind asertivă – declarativă (susceptibilă aplicării
valorii de adevăr sau de fals). În virtutea conceptului ordonator de “dorinţă”
orientată înspre scriitură, cititorul pur, dupa Barthes, nu poate produce alt
comentariu decat pastişă, deoarece nu iese din cuvantul operei, pe care o doreşte
exclusiv pentru ea însăşi, în vreme ce criticul, ca utilizator al scrierii, ajunge
să nu mai dorească limbajul operei, ci propriul sau limbaj, ceea ce semnifică
trimiterea operei înapoi la dorinţa scriiturii din care a apărut.

Critica universitară şi obiectivă în opinia lui Roland Barthes

Tot Barthes este cel care face distincţia între critica universitară, obiectivă,
funcţionand după metoda pozitivistă şi critica de interpretare, ideologică,
regrupând existenţialismul, marxismul, psihanaliza, fenomenologia… Preferinţele
sale se indreaptă către cel de-al doilea tip de critică, pe prima demascand-o ca
fiind, în fond, tot ideologică, presupunând că autorul scrie “pentru a se exprima”
şi mizând pe analogie (reproducere, copie), critica pozitivistă făcându-se vinovată
şi de refuzul analizei imanente a operei literare. Critica se poate defini ca un
metalimbaj, o activitate “formala” (în sens logic), având ca scop nu descifrarea
sensului unei opere, ci reconstituirea regulilor de elaborare a acestui sens,
admiţându-se că opera literara constituie un sistem semantic care vizează să
introducă “sens” în lume, dar nu “un sens” – Barthes este totdată unul dintre
teoreticienii “operei plurale”, concept prezentat mai pe larg în cadrul discuţiei
bazate pe lucrarea S /

12
Z. Criticul va descoperi structura operei şi relaţiile ei interioare funcţionale pe
baza a doua operaţii: decupajul, apoi aranjamentul unităţilor stabilite prin
decupaj ăntr-o formă.9

Structuralismul la graniţa dintre conştiinţa simbolică şi conştiinţa paradigmatică

Structuralismul ar reprezenta, dupa Barthes, trecerea de la conştiinţa simbolică la
conştiinta paradigmatică. Conştiinta simbolică înseamna ca etajarea semnificatului
şi a semnificantului constituie simbolul. Acest tip de conştiinţă critică instituie
domnia simbolului văzut ca “bogat”. Prin urmare, forma este subsumată conţinutului,
semnificantul fiind doar un determinat. În acest tip de conştiinta s-ar înscrie
critica biografică sau istorică, sociologia “viziunilor”, romanul realist sau
introspectiv, artele şi limbajele “expresive” postulând un semnificat suveran,
extras fie dintr-o interioritate, fie dintr-o poveste. Conştiinţa paradigmatică,în
schimb, se bazează pe comparaţia formelor a doua semne, fiind o imagine profund
formală, deoarece nu mai vede semnul în profunzimea sa ci în perspectivă.
Imaginarul paradigmatic constăîin centrarea atenţiei asupra variaţiei câtorva
elemente recurente: visul, povestirile onirice, operele prin excelentă tematice şi
cele a căror estetica implică jocul unor comutari. Imaginarea funcţionala
(sintagmatică) cuprinde toate operele al caror proces de fabricaţie constituie
spectacolul însusi, subsumand prin urmare poezia, teatrul epic, muzica serală,
compoziţiile structurale.10

10

http://www.felixuca.ro/?p=437 Barthes, Roland, Critica si adevar, in Pentru o

teorie a textului, ed. Univers, 1980.

13
În anii '50 şi '60 ia naştere structuralismul, în calitate de provocare, în egală
măsură, la adresa criticii universitare ca şi a celei impresioniste,
,,publicistice". Sub denumirea de ,,noua critică" şi avîndu-l ca protagonist pe
Roland Barthes, se impune o viziune novatoare, cu un aer revoluţionar, ambiţionînd
a ,,purifica" lectura textului de orice ingerinţe posibile. Textul nu e doar unicul
în măsură a se explica, dar el se produce pe sine, sfidînd contextul. Deşi
pretenţia structuralismului era cea de-a se elibera de orice influenţă
extraliterară, au fost convocate, în mecanismele sale interpretative, semantica,
psihanaliza, teoria comunicării şi, mai presus de toate, lingvistica. În
majoritatea cazurilor, ,,metoda" se înfăţişa ca fiind reductibilă la o ,,grilă" de
lectură, la o ,,schemă" aplicată stereotip. ,,Structuralismul devine, în scurt
timp, arată C. Pricop, noua "dogmă" a profesorilor şi studenţilor facultăţilor de
litere... Consecinţele acestei mode nu puteau fi neglijabile. Structuralismul a
condus critica literară spre un dogmatism absurd, spre "metode" de cercetare
improprii şi o terminologie pretins ştiinţifică, rebarbativă. Dar, ceea ce ni se
pare mai grav, şi afectează practic perspectiva asupra moştenirii literare,
inclusiv asupra perioadei pe care o studiem, e faptul că dimensiunea istorică a
fenomenului literar începea să fie complet ignorată. Grilele se pot aplica la fel
de uşor textului unui autor de azi sau textului autorului de acum un secol, ambele
plasate în perspectiva unui prezent uniformizator". În scurtă vreme, modei
structuraliste îi succede, în critica europeană, o resurecţie a problemelor omului.
11

11

Articol extras din România literară: O analiză a fenomenului critic de Gheorghe

Grigurcu, nr. 40

14
Concluzii
Aşadar în momentul când Barthes este întrebat ce este structuralismul, acesta
răspunde entuziast şi proteic pendulând între rigoarea ştiinţei limbajului şi
plăcerea erotică a textului ( Le plaisir du texte, 1973 ), răspunde evaziv: “ Nu
este o şcoală, nici măcar o mişcare, fiindcă majoritatea autorilor ataşaţi acestui
cuvânt nu par legaţi între ei printr- o solidaritate de doctrină sau de luptă.
Structuralismul este doar un lexic. ”12

Bibliografie

1)

Barthes, Roland, Critica si adevar, in Pentru o teorie a textului, ed. Univers,

1980.

2) 3) 4)

Roland Barthes, Eseuri critice, 1964 Dicţionar de filozofie, Editura politică,

Bucureşti Cf. Adam Schaff, Le structuralisme en tant que courant intellectuel,
( Structuralismul ca un curent intelectual ) în „ L' Homme et la societe ”nr. 24-
25, 1972

12

Prof. Dr. Daniela Frumuşani, Introducere în semiotică, Bucureşti, Facultatea de

Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, pag. 11.

15
5)

Marin Badea, Pamfil Nichiţelea, Filozofia istoriei- Orientări şi tendinţe

contemporane, Editura Politică, Bucureşti, 1982.

6)

I.M. Lotman, Lecţii de poetică structurală, Editura Univers, Bucureşti, 1970

7)

Roland Barthes, Romanul scriiturii, Editura Univers, Bucureşti, 1987

Articol extras din România literară: O analiză a fenomenului critic de Gheorghe

Grigurcu, nr. 40 8) Prof. Dr. Daniela Frumuşani, Introducere în semiotică,
Bucureşti, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării
9)

http://infocarte.ro/eseuri-critice-carte-detalii-2746 http://www.felixuca.ro/?p=437
http://ro.wikipedia.org/wiki/Structuralism

10) 11)

16