Test nr.

1.1. Definiţi noţiuni de criminologie. (3 puncte)criminologia poate fi

definită ca fiind ştiinţa socială,extrajuridica, ce studiază fenomenul
criminalităţii înansamblul său sub aspectul stării, structurii şi dinamicii
sale,al cauzelor şi condiţiilor care-l determină si/sau favorizează,precum şi
modalităţile de profilaxie şi combatere a acestui fenomen.Criminologia este
o disciplină ce analizează cauzele infracţiunilor şi factorii care influenţează
apariţia fenomenului infracţional”, propunând totodată şi “realizarea unei
strategii globale pentru obţinerea unui mecanism de protecţie şi intervenţie
preventivă, corespunzător realităţilor şi nevoilor sociale

1.2. Argumentaţi premisele obiective ale apariţiei criminologiei. (5

puncte)

Secolele XVIII-XIX au fost dominate de legile mersului firesc al omenirii

pe calea progresului civilizator. Apărute în secolele anterioare, preocupările
cunoaşterii domeniului criminalităţii în scopuri profilactice de apărare
socială se amplifică continuu, în condiţiile în care cercetările marilor
universităţi din Bologna, Padova, Paris şi Oxford pun bazele ştiinţelor
experimentale; sistem în care omul şi lumea înconjurătoare se află în
centru. Apare postulatul,1 potrivit căruia “omul este o fiinţă socială, iar
acţiunile lui bune sau rele sunt determinate cauzal”.Pe de altă parte se
observă o creştere a forţelor de producţie şi dezvoltarea proprietăţii, iar ca
rezultat are loc, obiectiv, o creştere accentuată a fenomenului criminal. Ca
urmare a acestor împrejurări, s-a simţit nevoia organizării pe baze
ştiinţifice a luptei împotriva criminalităţii.

1.3. Proiectaţi I-a etapă de constituire (evoluţie) a criminologiei ca

ştiinţă: C.Lombroso. (7

puncte) criminologia ar fi ştiinţa care studiază fenomenul criminal

(definiţia criminologiei rezultând din sensul etimologic al cuvintelor). Ca şi
în cazul altor discipline sociale, data apariţiei criminologiei ca ştiinţă nu
poate fi stabilită cu exactitate.Pentru prima dată acest termen a fost utilizat
1
în anul 1879 de către antropologul francez Paul Topinard. Majoritatea
autorilor sunt însă de părerea că utilizarea corespunzătoare a acestui termen
nu putea avea loc decât o dată cu constituirea criminologiei ca ştiinţă, iar
acest lucru s-a produs în trei etape decisive:- Prima etapă e marcată de
activitatea celebrului medic militar italian Cesare Lombroso (1835-1909),
care în baza unei sinteze creatoare, îmbogăţită de propriile sale cercetări, a
publicat în anul 1876 lucrarea intitulată “Omul delincvent” (“L’Uomo
delinquente”), în care susţine că ar fi găsit imaginea – model a
infractorului, descriindu-l ca pe o fiinţă predestinată să comită crime
datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute. C.Lombroso a mai fost
supranumit şi creatorul antropologiei criminale (unii autori î-l definesc şi
ca părinte al criminologiei antropologice).

Subiectul II: Personalitatea infractorului

2.1. Identificaţi noţiunea şi conceptul de personalitate a infractorului. (3
puncte) Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex,
ce cuprinde noţiunea psiho-socială şi noţiunea juridico-penală a
infractorului. În literatura de specialitate opiniile asupra personalităţii sunt
foarte diferite. prin noţiunea de personalitate a infractorului înţelegem
ansamblul trăsăturilor individuale bio-psiho-socio-culturale, precum şi
totalitatea calităţilor sociale ale omului, care în corelaţie cu alte condiţii
impersonale determină comiterea unei fapte, prevăzută de legea penală 2.2.
Stabiliţi particularităţile psihice ale infractorului: temperamentul. (5
puncte) Structura psihologică a individului nu poate fi înţeleasă fără
infrastructura biologică pe

care ea se clădeşte şi în afara suprastructurii sociale în care ea se

integrează.Pentru caracterizarea personalităţii se utilizează particularităţile
psihice centrale, şi anume:- temperamentul;-caracterul;- aptitudinile;-
inteligenţa. Temperamentul. Din cele mai vechi timpuri s-au făcut încercări
de a face o distincţie întreindivizii umani şi de a găsi unele însuşiri
comune, care i-ar întruni în tipuri, facilitînd

cunoaşterea fiecărui om în parte. În calitate de criteriu de tipologizare a fost

aleasă latura dinamico-energetică a personalităţii, manifestată în
2
comportament. Temperamentul constituie ansamblul de

particularităţi ale psihicului, determinate şicondiţionate de tipul de

activitate nervoasă superioară a individului.Deci, temperamentul este o
dimensiune energetico-dinamică a personalităţii umane
manifestată în acţiuni şi comportamente. Dacă vom încerca o grupare a
calităţilorcomportamentale determinate de specificul activităţii psihice şi
manifestate în temperament, am defini:

- activitatea senzorial-perceptivă (reacţia la acţiunea stimulului);- activitatea

cognitiv-logică (calităţi ale gîndirii, memoriei, imaginaţiei);-
particularităţile afectivităţii şi ale voinţei (creativitate, activism, forţă etc.);

- capacitate de exercitare a activităţilor psihice.De aici putem să creăm nişte

portrete ale tipului de sistem nervos, acestea nefiind, însă,stricte>- colericul
- energic, impulsiv, agitat, plin de

iniţiativă, avînt, nestăpînit, predispus spre agresivitate, exagerare, crize

nervoase, iritare;-sangvinul - activ, echilibrat în sentimente, expresiv,
plastic, comunicativ, adaptiv,rezistent, echilibrat psihic în situaţii dificile,
dar are dificultăţi în fixarea scopurilor, menţinerea intereselor şi persistenţa
în acţiuni şi sentimente;- flegmaticul – calm, cu un echilibru afectiv,
sentimente durabile, răbdător, capacităţi demuncă cu migală, atenţie,
prudenţă, înclinat spre rutină, indiferent la cele ce se întîmplă în jur,are o
voinţă slabă, predispus spre lenevie;- melancolicul – capacitate redusă de
muncă, lipsit de rezistenţă, emotiv, foarte prudent,dependent de grup,
ordonat, capabil de a realiza activităţi migăloase, profund şi temeinic în
sentimente, în anumite circumstanţe nefavorabile poate deveni retras şi
tensionat.Unii cercetător au ajuns chiar să
remarce o concordanţă între tipul de temperament şi desenele papilare. Într-
o formă pură temperamentul poate fi găsit la copiii în vîrstă de 10-12 ani,
adică atunci cînd încă nu s-a format capacitatea de reglare conştientă a
comportamentului.

Desigur, ştiinţa contemporană pe lîngă aceste patru temperamente de bază

3
a mai stabilit prezenţa a încă circa 72 de temperamente,dar acestea prezintă
un alt obiect de studiu.

2.3. Estimaţi factorii ce contribuie la formarea personalităţii

infractorului. (7 puncte)

Paradoxul constă în faptul că factorii care stau la baza dezvoltării

personalităţii nu pot fi uşor identificaţi.Personalitatea, precum şi individul
este un produs integral al proceselor ce stau la baza raporturilor sociale ale
subiectului. Dar există o trăsătură distinctă a personalităţii. Ea
estedeterminată de natura relaţiilor ce au format-o: a relaţiilor sociale în
care se implică doar omul înscopul unei realizări obiective. Datorită
interacţiunilor permanente ce au loc între factorii endogeni şi exogeni,
personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică. Ea se formează
pînă în jurul vîrstei de22-25 de ani şi continuă să evolueze în timp.De aici
şi controversele teoretice care acordă prioritate fie factorilor endogeni
(individuali),

fie factorilor exogeni (mediul social). Este logic şi preferenţiabil să se

acorde atenţie şi valoareegală celor două categorii, fiecare avînd importanţa
sa în formarea orientării antisociale a personalităţii infractorului.
.În această secţiune a lucrării nu ne vom opri la unele dintre componentele
mediului
psihosocial care exercită influenţă asupra formării personalităţii şi anume –
familia, şcoala, locul de muncă (profesia), starea civilă, organizarea
timpului liber, influenţa negativă a mijloacelor de informare în masă,
specificul naţional, religia şi toxicomania - subiecte analizate minuţios în
capitolul anterior (vezi, secţiunea III, p. 4.3.7.), ci vom face o trecere în
revistă a altor modalităţi, cum sunt:- înstrăinarea (alienarea);- frustrarea;-
inadaptarea;- învăţarea;- micromediul;-macromediul.

4
Test nr. 2

1.1.Definiţi noţiuni şi concepte ale obiectului criminologiei. (3 puncte)

Criminologia este oştiinţă, alcătuită dintr-o totalitate de idei,concepţii,
reguli şi procedee despre cunoaşterea criminalităţii şi a consecinţelor sale.
Criminologia generală abordează probleme fundamentale,cum sunt:1)
premisele criminologiei moderne;2) criminologia şi domeniul său de
cercetare;3) criminalitatea şi consecinţele sale;
4) victimologia;5) metodologia cercetării criminalităţii; 6) reacţia socială
faţă de criminalitate

Criminologie – partea specialăAici obiectul principal de studiu îl reprezintă

criminalitatea în particular, aşa încât în partea specială nu-şi găseşte loc
nimic din ceea ce formează domeniul părţii generale

1.2.Argumentaţi fenomenul criminalităţii în lucrările socialiştilor

utopiei primitive. (5 puncte)

Premisele subiective sunt date de ideile unor savanţi, jurişti, oameni de

ştiinţă etc. în perioada revoluţiilor burghezodemocratice.Printre aceştea se
înscriu socialiştii utopiei primitive, iluminiştii, democraţii revoluţionari şi
socialiştii utopiei târzii.1) Socialiştii utopiei primitive sunt reprezentaţi de
Thomas Morus şi Thomaso Campanella. Thomas Morus (1478-1535),
gânditor umanist şi om de stat
englez, închis şi executat de Henric VIII pentru reformele saleprogresiste,
în renumita sa lucrare despre insula imaginară“Utopia” (loc care nu există),
pune în lumină cauzele criminalităţii orânduirii feudale şi protestează
contra pedepsei cu moartea şi pedepselor corporale prevăzute de legile
medievale ca remedii
necesare apărării ordinii sociale. Referindu-se la criminalitate Thomas
Morus arată că acest fenomen îşi are originea în proprietatea privată. El şi-a
imaginat o societate bazată pe proprietatea comună; a preconizat o serie de
măsuri cu caracter social-economic pentru prevenirea criminalităţii, dar şi-a
pus speranţa în crearea unei societăţi fără criminalitate, relevând caracterul
5
trecător al acesteia. Morus a arătat că la originea criminalităţii medievale se
află contradicţiile acestei epoci istorice şi a condamnat represiunea folosită
de autorităţi în temeiul legilor celor puternici în perioada acumulării
primitive a capitalului. Condamnând represiunea,Th.Morus a evidenţiat
importanţa măsurilor educative aplicate condamnaţilor, în scopul
reintegrării lor sociale. La rândul său, Thomaso Campanella în lucrarea
“Civitassolis” – “Cetatea soarelui” – şi-a imaginat o societate care să aibă
la bază proprietatea comună, munca şi repartizarea veniturilor după nevoie.
1.3.Proiectaţi ce-a dea II-a etapă de constituire (evoluţie) a
criminologiei ca ştiinţă: E.Ferri. (7 puncte) criminologia ar fi ştiinţa care
studiază fenomenul criminal (definiţia criminologiei rezultând din sensul
etimologic al cuvintelor).Ca şi în cazul altor discipline sociale, data
apariţieicriminologiei ca ştiinţă nu poate fi stabilită cu exactitate.

Majoritatea autorilor sunt însă de părerea că utilizarea corespunzătoare a

acestui termen nu putea avea loc decât o dată cu constituirea criminologiei
ca ştiinţă, iar acest lucru s-a produs în trei etape decisive:A doua etapă este
legată de activitatea profesorului de drept şi sociologie Enrico Ferri (1856-

1929), care în lucrarea sa“Sociologia criminală”, apărută în a.1881,

analizează rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii, motiv pentru care
a fost considerat întemeietorul criminologiei sociologice. În decursul
dezvoltării criminologia a avut mai multe definiţii, deseori determinate de
concepţia şi viziunea autorilor, sau în funcţie de momentul istoric şi de
gradul de dezvoltare al ştiinţelor sociale şi umane. Având în vedere aceste
consideraţii, criminologia poate fi definită ca fiind ştiinţa socială,
extrajuridica, ce studiază fenomenul criminalităţii înansamblul său sub
aspectul stării, structurii şi dinamicii sale, al cauzelor şi condiţiilor care-l
determină si/sau favorizează, precum şi modalităţile de profilaxie şi
combatere a acestui fenomen..

Subiectul II: Importanţa studierii personalităţii infractorului

2.1.Identificaţi importanţa studierii personalităţii infractorului. (3 puncte)

noţiunea de personalitate a infractorului înţelegem ansamblul trăsăturilor

6
individuale bio-psiho-socio-culturale, precum şi totalitatea calităţilor
sociale ale omului, care în corelaţie cu alte condiţii impersonale determină
comiterea unei fapte, prevăzută de legea penală. personalitatea infractorului
poartă în sine cauzele săvîrşirii infracţiunii, fiind veriga principală a
întregului mecanism al comportamentului criminal, iar acele particularităţi
ale ei care generează un astfel de comportament trebuie să formeze obiectul
nemijlocit al profilaxiei.

2.2. Stabiliţi particularităţile psihice ale infractorului: aptitudinile şi

caracterul. (5 puncte)

. Caracterul, în sensul caracterologiei criminale, este un concept complex,

alcătuit din mai multe părţi constitutive, şi anume: emotivitate, activitatea
psihicului, reconstituirea sau puterea de refacere a energiei psihice cheltuite
în timpul activităţii. Omul trăieşte emoţii pozitive şi negative. Emoţiile fac
parte din caracter, care se exprimă prin activitatea desfăşurată de individ.
Aceste părţi se unesc şi alcătuiesc caracterul, care stă la baza oricărui
comportament. După Resten deosebim următoarele tipuri de caractere:-
nervos; - sentimental;- coleric;- pasional; - sanguin;- flegmatic;
- amorf;- apatic.Marea majoritate a infracţiunilor, reieşind din datele
statistice, se comit de: tipul nervos

(31%), tipul coleric (16%), tipul sanguin (12%), tipul amorf (16%), tipul
apatic (22%). Celelalte tipuri, fiind mai emotivi, mai retraşi, cu puţine
relaţii sociale, comit mult mai puţine infracţiuni sau chiar deloc. Concepţia
caracterologică este o modalitate de investigare a unor noi aspecte
profunde cu privire la personalitatea infractorului. Prin aceasta ea face să
progreseze cunoaşterea criminalului. Aptitudinile reprezintă categoria
însuşirilor psihice care determină capacitatea omului de a realiza anumite
performanţe în activitatea profesională. Aptitudinile pot fi:

- înnăscute; - dobîndite pe parcursul vieţii. Chiar de la naştere omul posedă

un anumit capital ereditar, care, însă, se află în germene şi nu determină
complet profilul personalităţii. Pentru dezvoltarea acestor aptitudini este
nevoie de învăţarea şi dobîndirea deprinderilor de realizare a activităţilor
7
psihice, lucru ce poate fi obţinut pe parcursul maturizării organismului şi a
sistemului psihic.O altă clasificare a aptitudinilor ar fi cea în:- aptitudini
elementare, ce ţin de formarea reprezentărilor, ale gîndirii, imaginaţiei,
voinţei,atenţiei etc.

- aptitudini complexe – reuniuni ale celor elementare: capacitatea de

acumulare a cunoştinţelor, inteligenţa, spiritul de observaţie. Aşa,
aptitudinile muzicale întrunesc capacitatea auditivă, inclusiv auzul muzical,
armonic, intern, simţul ritmului, memoria şi imaginaţia muzicală.

2.3. Estimaţi rolul alienării şi frustrării în formarea personalităţii

infractorului. Cea mai tipică formă de manifestare negativă în planul
comportamentului este considerat fenomenul de înstrăinare (alienare).

Înstrăinarea (alienarea) are loc atunci cînd individul se îndepărtează de

modelul normativ recunoscut şi acceptat ca normal, datorită dificultăţilor
de integrare în sfera relaţiilor sociale. Această formă de manifestare este o
consecinţă a influenţelor sociale negative care intervin pe parcursul
procesului de socializare, prin convertirea persoanei spre criminalitate şi se
manifestă ca un factor general de perturbare a factorului uman. Înstrăinarea
este principala condiţie şi componentă a conduitei antisociale. Ea este, în
acelaşi timp, etapa de tranziţie de la comportamentul social normal la
comportamentul antisocial. Starea de înstrăinare se poate exprima pe trepte
şi etape: de la simple abateri şi contestări nepermise de normele generale
de convieţuire socială, pîna la diverse infracţiuni cu diferite grade de
periculozitate socială. Această stare de antisociabilitate se caracterizează
prin aceea că îl fac pe individ să se întoarcă prin convingeri, deprinderi şi
opţiuni împotriva societăţii însăşi şi a valorilor ocrotite de sistemele sale
normative. Înstrăinarea sau alienarea nu duc însă întotdeauna la comiterea
faptelor infracţionale,deoarece, în unele cazuri, poate să se manifeste chiar
în mod creator în diferite domenii:literatură, artă, pictură etc. Frustrarea
este o reacţie generală de
nemulţumire a unor categorii de persoane. Starea de frustrare apare şi se
intensifică în condiţiile schimbărilor sociale, avînd un efect destabilizator şi
traumatizant şi pot conduce la modificarea personalităţii indivizilor. Cele
8
mai frecvente cauze ale frustrării sunt: eşecul, dezamăgirea, izolarea etc.,
toate ca urmare a fenomenelor de respingere, de marginalizare socială,
profesională şi individuală. Toate acestea reprezintă o reacţie generală de
nemulţumire.Deşi frustrarea nu este identică cu înstrăinarea (alienarea), ea
este strîns legată de aceasta şi poate exprima una din cauzele şi
componentele psihice ale înstrăinării. Dacă, însă, înstrăinarea (alienarea) se
poate constitui şi în lipsa unor procese de frustrare, atunci frustrarea nu se
poate exprima decît printr-un fenomen de înstrăinare, ca un proces în lanţ
de transformări succesive,debutînd cu un eşec şi finalizînd printr-o ripostă
de tip conflictual. Spre deosebire de înstrăinare, frustrarea are ca sursă
importantă de provenienţă, distribuirea inegală a şanselor de realizare
individuală în cadrul ofertei sociale. Toţi analiştii sunt de acord în această
privinţă, că nu se poate pune semnul egalităţii între poziţia socială şi
structura operaţională existînd şi alţi factori în afară de ocupaţie, care
determină locuri diferite pentru indivizi în cadrul grupului social din care
fac parte: vîrsta, sexul, condiţiile de viaţă şi trai, gradul de educaţie şi de
instruire şcolară, profesională etc. Din aceste considerente, şansa
indivizilor ce aparţin unor poziţii diferite în structura socială de a obţine
prin mijloace egale ofertele sociale nu este identică. Studiile efectuate în
majoritatea ţărilor relevă că infractorii recidivişti fac parte întro proporţie
majoritară păturilor sociale defavorizate. În acest context, trebuie să
acordăm o atenţie sporită teoriilor moderne de orientare sociologică care
pun în evidenţă rolul progresului tehnico- ştiinţific al stărilor de
dezorganizare sau anomie socială, pe de o parte, şi a celor de orientare
psihologică care consideră eşecul şi frustrarea drept cauze ale
comportamentului criminal, tocmai în raport de stările de disconfort social
evidenţiate de primele.

9
Test nr. 3

1.1.Definiţi noţiuni de criminologie. autorii moderni pleacă de la

definiţia dată de J.Pinatel, după care “criminologia este studiul ştiinţific
al omului delincvent şi al delictului”,astfel autorul,preluind definitia lui
Garofalo, consideră criminologia ca o “ştiinţă completă despre om”, ce
studiază “cauzele şi remediile comportării sale antisociale”. definiţie dată
în documentele celui de-al 8-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru
prevenirea infracţiunii şi tratamentul delincvenţilor (Havana, 27 august – 7
septembrie a.1990):
“Criminologia este o disciplină ce analizează cauzele infracţiunilor şi
factorii care influenţează apariţia fenomenului infracţional”, propunând
totodată şi “realizarea unei strategii globale pentru obţinerea unui
mecanism de protecţie şi intervenţie preventivă, corespunzător realităţilor
şi nevoilor sociale”. criminologia poate fi definită ca fiind ştiinţa
socială,extrajuridica, ce studiază fenomenul criminalităţii în ansamblul său
sub aspectul stării, structurii şi dinamicii sale,al cauzelor şi condiţiilor care-
l determină si/sau favorizează, precum şi modalităţile de profilaxie şi
combatere a acestui fenomen.

1.2.Argumentaţi fenomenul criminalităţii în operele iluminiştilor. Sub

influenţa iluminiştilor criminologia a început să se constituie ca o
preocupare distinctă a spiritului uman. Evenimentul s-a petrecut în cea de a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea cunoscut sub denumirea de“secolul
luminilor”, iar criminologia îşi datorează acest impuls unor gânditori
celebri ca: Hugo Grotius, Spinoza, F.Bacon, J.Looke, Voltaire,
Rousseau,Montesquieu, Diderot, Lamartine, Helvetius, Cesare Beccaria
ş.a. Majoritatea acestor gânditori au promovat în diverse sectoare ale
culturii teza potrivit căreia infracţionalitatea îşi are originea în mizerie,
ignoranţă şi nedreptate socială.Aşa, F.Bacon (1561-1626), în lucrarea sa
“Novumorganonum” arată că, “ştiinţa este putere”; “oamenii nu pot stăpâni
natura decât supunându-se legilor ei”; “a cunoaşte cu adevărat înseamnă a
cunoaşte prin cauze”.

Olandezul Baruch Spinoza (1632-1677), în lucrarea sa fundamentală

10
intitulată “Etica”, demonstra contemporanilor săi că universul are un număr
infinit de atribute, de însuşiri esenţiale, dintre care omul cunoaşte numai
două: întinderea şi gândirea. Potrivit acestui postulat lucrurile singulare,
categoria în care se află şi oamenii cu faptele lor “bune sau rele”, sunt
moduri sau manifestări ale lumii înconjurătoare. Cu alte cuvinte,
criminalitatea ca ansamblu al “faptelor rele”, neconvenabile societăţii face
parte din acele “moduri” de manifestare a lumii universale şi are un număr
infinit de însuşiri principale. Unul din genialii jurişti ai acelor vremuri a
fost CharlesLouis de Secondat-Montesquieu, născut în anul 1689 în
localitatea La Brede, lângă Bordeaux. A ocupat înalte posturi în stat fiind
consilier al Parlamentului din Bordeaux şi apoi, preşedinte al acestuia,
devenind, totodată, o personalitate de seamă a ştiinţei universale; publicând
scrieri valoroase în domeniul istoriei, fizicii, moralei, politicii şi dreptului.
Cea mai fundamentală este opera intitulată “De l’Esprit des Lois” (Geneva,
1748 în 2 volume) şi este consacrată criticii feudale în condiţiile afirmării
orânduirii capitaliste. În viziunea lui Montesquieu sarcina principală a
omului de ştiinţă este să determine principiile generale obiective pe care se
situează pentru a studia raţional evenimentele, oamenii şi lucrurile. Acest
studiu raţional presupune că realitatea înconjurătoare este
supusă unor legi şi în acest sens, conchide Montesquieu, tot ce există are
legile sale: “Divinitatea are legile sale, lumea materială are legile sale,
animalele au legile lor, omul e dominat de legile sale”. Sarcina pe care şi-o
ia Montesquieu în opera sa fundamentală este de a cunoaşte spiritul legilor
şi a răspunde la întrebarea extrem de dificilă: “ce sunt şi cum sunt legile
după legea lor”. Un prim principiu definitoriu “nullum crimen nulla poena
sine lege”,se găseşte în doctrina lui Montesquieu în prelungirea teoriei
separaţiunii puterilor în stat, puterea judecătorească fiind chemată să aplice
legea, nu s-o creeze. Un al doilea principiu constă în aceea că legile penale
speciale nu sunt eterne sau absolute, ci relative, acestea fiindlimitate în
acţiunea lor asupra criminalităţii în timp şi spaţiu geografic.“Fiecărei
categorii de crime trebuie să-i corespundă penalităţi pe măsura gradului de
pericol social” – spunea Montesquieu, de unde derivă al treilea principiu, şi
anume diversitatea măsurilor profilactice corespunzătoare criminogenezei
societăţii. Al patrulea principiu formulat de Montesquieu ar trebui să
domine securitatea societăţii contra criminalităţii şi anume: “legea statului
nu trebuie să provoace înfricoşarea oamenilor, ba chiar să admită din partea

11
cetăţenilor o iertare faţă de infractori”.Montesquieu afirma că un legislator
bun este acela care nu urmăreşte să pedepsească infracţiunea, ci s-o
prevină. E nevoie a îmbunătăţi moravurile şi nu a aplica pedepsele. Prin
aceasta autorul a anticipat o idee avansată în criminologie, care constituie
unul dintre principiile fundamentale ale luptei împotriva criminalităţii.
Înlăturând explicaţiile de ordin mistic şi fatalist, iluminismul a adus
raţiunea la cârma tuturor lucrurilor şi fenomenelor.

1.3.Proiectaţi ce-a dea III-a etapă de constituire (evoluţie) a criminologiei

ca ştiinţă: R.Garofalo. criminologia ar fi ştiinţa care studiază fenomenul
criminal (definiţia criminologiei rezultând din
sensul etimologic al cuvintelor). Ca şi în cazul altor discipline sociale, data
apariţiei criminologiei ca ştiinţă nu poate fi stabilită cu exactitate. Pentru
prima dată acest termen a fost utilizat în anul 1879 de către antropologul
francez Paul Topinard. Majoritatea autorilor sunt însă de părerea că
utilizarea corespunzătoare a acestui termen nu putea avea loc decât o dată
cu constituirea criminologiei ca ştiinţă, iar acest lucru s-a produs în trei
etape decisive. - A treia etapă, care aduce de fapt şi consacrarea termenului
în cercetarea fenomenului criminalităţii este marcată de activitatea
magistratului Raffaelo Garofalo (1851-1934), a cărui celebră lucrare
intitulată “Criminologia”, apare la Napoli 2
în anul 1885. Autorul încearcă să depăşească graniţele cu care se confruntă
criminologia în secolul al XIX-lea. Anume anul 1885 a fost considerat de
către marea majoritate a criminologilor ca reprezentând momentul naşterii
criminologiei ca ştiinţă. În decursul dezvoltării criminologia a avut mai
multe definiţii, deseori determinate de concepţia şi viziunea autorilor, sau
în funcţie de momentul istoric şi de gradul de dezvoltare al ştiinţelor
sociale şi umane.

Subiectul II: Personalitatea infractorului

2.1.Identificaţi coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii

infractorului. Dintre coordonatele biologice ale personalităţii infractorului
evidenţiem vîrsta şi sexul infractorului. Vîrsta infractorului reprezintă o
trăsătură individuală a personalităţii care ne indică nivelul de dezvoltare
bio-psiho-socială a acestuia. Astfel, vîrsta caracterizează gradul de

12
dezvoltare a aptitudinilor fizice ale persoanei (forţa fizică, dezvoltarea
instinctelor, inclusiv a celor sexualeetc.), nivelul dezvoltării psihice
(intelectul, voinţa sau afectivitatea), nivelul dezvoltării sociale(gradul de
şcolarizare, profesia, starea civilă, experienţa de viaţă etc.) Sexul reprezintă
ansamblul trăsăturilor morfologice şi sociale prin care indivizii umani se
împart în bărbaţi si femei. Diferenţele dintre sexe se explică prin factori de
natură biologică, psihică, socială şi culturală. Din acest punct de vedere,
bărbaţii se deosebesc de femei în plan anatomo-morfologic,fiziologic,
psihic şi social, precum şi prin manifestările comportamentale.

2.2. Stabiliţi particularităţile psihice ale infractorului: bolile psihice. În

cercetarea crimei, un rol important revine şi cercetărilor de psihiatrie
criminală, ramură a ştiinţei care se ocupă de bolile psihice grave –
paranoia, mania, demenţa. Este vorba de persoane bolnave psihic, unele cu
stări de criză (epilepsie) care
înlătură responsabilitatea penală a persoanei; în asemenea stări, unele
persoane comit crime. Această ramură ştiinţifică cercetează stările
generatoare de crimă şi mijloacele de apărare
împotriva acestor criminali de fapt. Psihicul uman este coordonatorul
întregii vieţi a individului şi purtătorul principal al capacităţii sale de
adaptare la viaţa socială, iar sănătatea psihică a individului reprezintă
elementul definitoriu al personalităţii.
În aşa fel, orice deficienţă, tulburare şi boală psihică influenţează în mod
direct asupra comportamentului individului, generînd devieri de la normele
de convieţuire socială. Cu toate că fac parte din domeniul special al
psihiatriei, în studierea lor sunt interesate criminologia şi dreptul penal,
fiindcă acestea gravitează în jurul licitului sau ilicitului penal. La rîndul lor,
bolile psihice ale infractorului se pot clasifica în:

1) nevroze;2) psihopatii; 3) psihoze.1) Nevrozele sunt tulburări sau reacţii

variate, cu caracter funcţional, relativ uşoare şi reversibile, manifestate prin
suferinţe şi conflicte intrapsihice despre care bolnavul este conştient.

Deosebim nevroze: - astenică;- obsesivo fobică;- isterică;- mixtă sau

motorie.În general, nevrozele nu constituie un factor criminogen, dar fiind
însoţite de stări deanxietate pot conduce la unele conduite sociale agresive.

13
Spre exemplu, hiperemotivitatea prin prisma nevrozei fricii, poate duce la
fuga de la locul accidentului, vătămări a integrităţii corporale sau chiar
omoruri fără necesitate în cazul jafurilor şi tîlhăriilor, legitima apărare
imaginară etc. Cu toate că nevrozele pot da naştere la conduite agresive,
nevroticii sunt consideraţi, în majoritatea cazurilor, responsabili.
2.3. Estimaţi componentele mediului psiho-social care exercită
influenţă asupra formării personalităţii infractorului. componentele
mediului psihosocial care exercită influenţă asupra formării personalităţii şi
anume – familia, şcoala, locul de muncă (profesia), starea civilă,
organizarea timpului liber, influenţa negativă a mijloacelor de informare în
masă, specificul naţional, religia şi toxicomania - subiecte analizate
minuţios în capitolul anterior (vezi, secţiunea III, p. 4.3.7.), ci vom face o
trecere în revistă a altor modalităţi,cum sunt:- înstrăinarea (alienarea);-
frustrarea;- inadaptarea;- învăţarea;- micromediul;-macromediul. Rolul
înstrăinării (alienării) în procesul formării personalităţii infractoruluiCea
mai tipică formă de manifestare negativă în planul comportamentului este
considerat fenomenul de înstrăinare (alienare).Înstrăinarea (alienarea) are
loc atunci cînd individul se îndepărtează de modelul normativ recunoscut şi
acceptat ca normal, datorită dificultăţilor de integrare în sfera relaţiilor
sociale. Această formă de manifestare este o consecinţă a influenţelor
sociale negative care intervin pe parcursul procesului de socializare, prin
convertirea persoanei spre criminalitateb şi se manifestă ca un factor
general de perturbare a factorului uman. Înstrăinarea este principala
condiţie şi componentă a conduitei antisociale. Ea este, în acelaşi timp,
etapa de tranziţie de la comportamentul social normal la comportamentul
antisocial. Frustrarea este o reacţie generală de nemulţumire a unor
categorii de persoane. Starea de frustrare apare şi se intensifică în condiţiile
schimbărilor sociale, avînd un efect destabilizator şi traumatizant şi pot
conduce la modificarea personalităţii indivizilor.Cele mai frecvente cauze
ale frustrării sunt: eşecul, dezamăgirea, izolarea etc., toate ca urmare a
fenomenelor de respingere, de marginalizare socială, profesională şi
individuală. Toate acestea reprezintă o reacţie generală de nemulţumire.
Personalitatea infractorului este produsul unei socializări defectuoase sau
insuficiente şi constituie doar o verigă în lanţul cauzal. Această
personalitate, formată în condiţii defavorabile, nu conduce în mod
inevitabil la comiterea crimelor, ci numai asociată cu anumite împrejurări

14
concrete de viaţă ar favoriza trecerea la act, în urma unui proces psihic de
alegere conştientă a individului. Potrivit acestor concepţii, ceea ce
deosebeşte infractorul de noninfractor nu sunt nici particularităţile
biopsihice, nici acţiunile întîmplătoare de scurtă durată, ci întregul drum pe
care îl parcurge individul. În raport de natura cauzelor care converteşte
individul spre conduita antisocială se înscrie şi inadaptarea la cerinţele
sociale impuse de formarea unei personalităţi normale. Aşa, în atitudinea
faţă de propria persoană pe locurile de frunte se află: demnitatea, dorinţa de
perfecţionare şi autodepăşire, curajul, spiritul autocritic etc. Formarea
acestor trăsături în structurile de personalitate ale individului, crearea
modelului de personalitate multilateral dezvoltată nu se poate realiza decît
treptat, în cadrul unui lung şi anevoios proces de devenire şi transformare a
individului. Cercetările criminologice au relevat numeroase căi şi forme de
învăţare a comportamentului infracţional , accentuîndu-se calitatea negativă
a vieţii de familie, a mediului şcolar şi stradal, a grupului de anturaj, pe
calitatea slabă a locului de muncă, pe influenţa negativă a unor factori din
mediul socio-cultural. În criminologie s-au făcut multiple cercetări vizînd
relaţiile sociale, viaţa socială şi grupul social în care se găseşte criminalul.
Din aceste concepte rezultă că socializarea este unul din principalele
mecanisme de formare a personalităţii. Socializarea este un proces de
însuşire şi interiorizare a normelor şi valorilor sociale, a modelelor de
comportament de către individul uman, care devine membru al unei
comunităţi sau al unui grup social. Deci, socializarea este condiţia
primordială în formarea şi afirmarea personalităţii. Mecanismele
socializării sunt:-modelarea;- învăţarea;- controlul social. Macromediul sau
mediul social la nivel global , în ansamblul său, poate avea un
rolsemnificativ în apariţia conduitei antisociale, în formarea personalităţii
infractorului. Astfel,procesul de socializare desfăşurat pe fondul unor
contradicţii aspre între individ şi societate, între aspiraţiile legitime şi
mijloacele pe care societatea le oferă pentru îndeplinirea lor, duce uneori la
apariţia unor forme de inadaptare, de formare a unor personalităţi
antisociale. Apariţia conduitei antisociale decurge din însăşi esenţa
societăţii, din crizele economice care bîntuie în aceste societăţi. În acest
context, anomia reprezintă o stare caracteristică societăţilor dezorganizate
din punct de vedere social, zguduite de schimbări sociale, economice,
politice şi culturale sau crize socio-economice profunde, în urma cărora se

15
amplifică tendinţele de devianţă socială. Influenţa mediului social la nivel
global se amplifică şi datorită integrării internaţionale, ce a luat amploare
în ultimele decenii. Orice stat cu frontierele deschise este expus nu numai
efectelor favorabile ale culturii şi civilizaţiei mondiale, ci şi creşterii
criminalităţii organizate pe plan internaţional. Acestea sunt influenţe
criminogene internaţionale.

Test nr. 4

1.1.Definiţi noţiuni clasice şi contemporane de criminologie. la ora

actuală, criminologia ar putea fi definită ca o ştiinţă socială, relativ
autonomă, auxiliară ştiinţelor penale, cu caracter pluridisciplinar, care
studiază starea,structura, dinamica, legităţile cauzale şi condiţiile socio-
umane ale criminalităţii, inclusiv de tratament al delincvenţilor, elaborând
şi fundamentând modele cauzale şi soluţii de intervenţie preventivă şi de
apărare socială contra crimei şi criminalităţii, conform realităţii existente,
în interesul dezvoltării societăţii, al progresului şi civilizaţiei. J. Léauté
susţine că “ştiinţa criminologiei este ştiinţa care se ocupă cu studiul
ansamblului fenomenului criminal”.2 Părintele criminologiei americane
Edwin H.Sutherland afirmă că criminologia este ştiinţa care studiază
“procesele elaborării legilor, ale încălcării acestora şi ale reacţiei sociale
împotriva acelora care încalcă legile”. criminologia poate fi definită ca
fiind ştiinţa socială, extrajuridica, ce studiază fenomenul criminalităţii în
ansamblul său sub aspectul stării, structurii şi dinamicii sale, al cauzelor şi
condiţiilor care-l determină si/sau favorizează, precum şi modalităţile de
profilaxie şi combatere a acestui fenomen..

1.2.Argumentaţi fenomenul criminalităţii în operele socialiştilor utopiei

tîrzii. (5 puncte) Premisele subiective sunt date de ideile unor savanţi,
jurişti, oameni de ştiinţă etc. în perioada revoluţiilor
burghezodemocratice.Printre aceştea se înscriu socialiştii utopiei primitive,
iluminiştii, democraţii revoluţionari şi socialiştii utopiei târzii.1) Socialiştii
utopiei primitive sunt reprezentaţi de Thomas Morus şi Thomaso
Campanella. Thomas Morus (1478-1535), gânditor umanist şi om de stat
englez, închis şi executat de Henric VIII pentru reformele saleprogresiste,
în renumita sa lucrare despre insula imaginară“Utopia” (loc care nu există),

16
 pune în lumină cauzele criminalităţii orânduirii feudale şi protestează
contra pedepsei cu moartea şi pedepselor corporale prevăzute de legile
medievale ca remedii
necesare apărării ordinii sociale. Referindu-se la criminalitate Thomas
Morus arată că acest fenomen îşi are originea în proprietatea privată. El şi-a
imaginat o societate bazată pe proprietatea comună; a preconizat o serie de
măsuri cu caracter social-economic pentru prevenirea criminalităţii, dar şi-a
pus speranţa în crearea unei societăţi fără criminalitate, relevând caracterul
trecător al acesteia. Morus a arătat că la originea criminalităţii medievale se
află contradicţiile acestei epoci istorice şi a condamnat represiunea folosită
de autorităţi în temeiul legilor celor puternici în perioada acumulării
primitive a capitalului. Condamnând represiunea,Th.Morus a evidenţiat
importanţa măsurilor educative aplicate condamnaţilor, în scopul
reintegrării lor sociale. La rândul său, Thomaso Campanella în lucrarea
“Civitassolis” – “Cetatea soarelui” – şi-a imaginat o societate care să aibă
la bază proprietatea comună, munca şi repartizarea veniturilor după nevoie.

1.3.Proiectaţi evoluţia criminologiei ştiinţifice. criminologia ar fi ştiinţa

care studiază fenomenul criminal (definiţia criminologiei rezultând din
sensul etimologic al cuvintelor).Ca şi în cazul altor discipline sociale, data
apariţiei criminologiei ca ştiinţă nu poate fi stabilită cu exactitate.Pentru
prima dată acest termen a fost utilizat în anul 187 de către antropologul
francez Paul Topinard. Majoritatea autorilor sunt însă de părerea că
utilizarea corespunzătoare a acestui termen nu putea avea loc decât o dată
cu constituirea criminologiei ca ştiinţă, iar acest lucru s-a produs în trei
etape decisive: - Prima etapă e marcată de activitatea celebrului medic
militar italian Cesare Lombroso (1835-1909), care în baza unei sinteze
creatoare, îmbogăţită de propriile sale cercetări, a publicat în anul 1876
lucrarea intitulată “Omul delincvent” (“L’Uomo delinquente”), în care
susţine că ar fi găsit imaginea – model a infractorului, descriindu-l ca pe o
fiinţă predestinată să comită crime datorită unor stigmate fizice şi psihice
înnăscute. C.Lombroso a mai fost supranumit şi creatorul antropologiei
criminale (unii autori î-l definesc şi ca părinte al criminologiei
antropologice).

- A doua etapă este legată de activitatea profesorului de drept şi sociologie

17
Enrico Ferri (1856-1929), care în lucrarea sa “Sociologia criminală”,
apărută în a.1881, analizează rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii,
motiv pentru care a fost considerat întemeietorul criminologiei
sociologice.- A treia etapă, care aduce de fapt şi consacrarea termenului în
cercetarea fenomenului criminalităţii este marcată de activitatea
magistratului Raffaelo Garofalo (1851-1934), a cărui celebră lucrare
intitulată “Criminologia”, apare la Napoli 2 în anul 1885. Autorul încearcă
să depăşească graniţele cu care se confruntă criminologia în secolul al
XIX-lea. Anume anul 1885 a fost considerat de către marea majoritate a
criminologilor ca reprezentând momentul naşterii criminologiei ca ştiinţă.
În decursul dezvoltării criminologia a avut mai multe definiţii, deseori
determinate de concepţia şi viziunea autorilor, sau în funcţie de momentul
istoric şi de gradul de dezvoltare al ştiinţelor sociale şi umane.

Subiectul II: Personalitatea infractorului

2.1.Identificaţi vîrsta infractorului în sens juridico-penal şi criminologic.

Vîrsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalităţii care
ne indică nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială a acestuia. Astfel, vîrsta
caracterizează gradul de dezvoltare a aptitudinilor fizice ale persoanei
(forţa fizică, dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale etc.), nivelul
dezvoltării
psihice (intelectul, voinţa sau afectivitatea), nivelul dezvoltării sociale
(gradul de şcolarizare, profesia, starea civilă, experienţa de viaţă etc.).
Toate aceste caracteristici ne pot da indicaţii referitoare la explicarea
comportamentului deviant în general.

2.2. Stabiliţi corelaţia dintre criminalitate şi nivelul de instruire şi educaţie.

Inițial putem speciffica cu referința la minori, care daca Luînd în
consideraţie particularităţile fiziologice şi psihice ale minorilor, cît şi faptul
că aceste etape ale dezvoltării fiinţei umane reprezintă totodată trepte
incipiente în procesul de formare şi educaţie, o importanţă deosebită capătă
activitatea de educare şi instruire a viitorilor oameni maturi, care vor fi
sprijinul societăţii, în consecinţă statul va trebui să-şi îndrepte activitatea sa
înspre asigurarea unui sistem educaţional apt să constituie cadrul necesar
de instruire şi formare a copiilor pentru o viaţă social-economică activă,

18
utilă şi demnă. După J.Pinatel, aspectul psihologic al criminalului
trebuiecompletat şi cu alte elemente. Aşa, nivelul de cunoştinţe, nivelul de
instruire al criminalului este, în general, scăzut. Aceasta se exprimă prin
numărul mare de analfabeţi în rândurile criminalilor, de cei care au
întrerupt sau abandonat şcoala. În consecinţă, nivelul scăzut de cunoştinţe
referitor la normele de conduită socială, nivelul de pregătire profesională
etc Toate acestea duc la inexistenţa frânelor care în mod obişnuit inhibă la
indivizii normali starea de agresivitate. Prezenţa anomaliei morale
reprezintă o predispoziţie careduce la săvârşirea unui act criminal numai în
prezenţa unor circumstanţe exterioare. Și R.Garofalo a recunoscut influenţa
pozitivă pe care o pot avea asupra comportamentului uman civilizaţia,
instruirea, educaţia, religia, legile şi starea materială a indivizilor

2.3. Estimaţi influenţa familiei şi a micromediului social în formarea

personalităţii infractorului.

În criminologie s-au făcut multiple cercetări vizînd relaţiile sociale, viaţa

socială şi grupul social în care se găseşte criminalul. Din aceste concepte
rezultă că socializarea este unul din principalele mecanisme de formare a
personalităţii. Socializarea este un proces de însuşire şi interiorizare a
normelor şi valorilor sociale, a modelelor de comportament de către
individul uman, care devine membru al unei comunităţi saual unui grup
social. Deci, socializarea este condiţia primordială în formarea şi
afirmareapersonalităţii. Mecanismele socializării sunt:-modelarea;-
învăţarea;- controlul social.Modelarea socială se axează pe necesitatea
istorică de afiliere, manifestată în dorinţaindividului de a face parte dintr-
un grup, realizînd în cadrul lui aspiraţia deautoidentificare şi autoafirmare,
asigurînd o stare de protejare. Necesitatea de afiliere semenilor apare doar
în condiţiile menţinerii raporturilor cu comunitatea umană. În cazul lipsei
acestor raporturi ia naştere fenomenul numit privare socială, adică lipsirea
de posibilitatea de comunicare cu semenii. De-a lungul istoriei civilizaţiei
umane sunt cunoscute numeroase exemple de privare socială a oamenilor.
Fiind integrată într-un anumit grup, persoana suportă consecinţele
apartenenţei sociale, realizate în forma unor relaţii socioafective. Acest
proces de integrare se desfăşoară în cîteva
etape succesive. Pentru început are loc autodeterminarea individului,

19
fenomen care necesită o comparare cu alţi indivizi umani. Raportîndu-se la
grupul social, individul acceptă şi încorporează norme, valori, etaloane, pe
care le transformă în reguli de comportament şi care înlesnesc nu numai
cunoaşterea şi înţelegerea de sine, ci şi cunoaşterea de alţii şi comunicarea
cu ei. Identificarea este un fenomen psihosocial care contribuie la
conştientizarea individului uman ca membru al societăţii, şi mai concret, al
unui grup social, ca element al unui sistem de interacţiuni şi relaţii sociale.
Dacă pentru început are loc o identificare în cadrul grupului de apartenenţă,
mai apoi, prin intermediul contactelor directe şi indirecte cu alte
comunităţi, persoana nu numai că se autocunoaşte, ci se separă pe sine şi pe
grupul său de alte entităţi sociale. În concluzie, socializarea individului se
construieşte pe fundalul cunoştinţelor, deprinderilor şi motivaţiilor
dobîndite în cursul socializării primare, ulterior intervenind multipli factori
caracterizaţi pin structuri educaţionale şi mecanisme de influenţă din ce în
ce mai puternice. Familia Celula de bază a oricărei societăţi contemporane
o reprezintă familia. Studiile criminologice mai vechi au încercat să
acrediteze ideea că cei mai mulţi infractori provin din familiile
dezorganizate, cu o proastă educaţie. Anume educaţia ar fi elemental
principal al mediului social. Ereditatea precede influenţa mediului, omul
primind anumite dispoziţii prin naştere, apoi urmează influenţa exercitată
de mediu, în special educaţia din familie. Printre primii recunoaşte
influenţa educaţiei asupra copilului C. Lombroso2 , arătînd că aceasta îl
nobilitează, corijează pe individ, astfel ea are un efect distructiv asupra
criminalităţii. Cea mai mare rată a criminalităţii revine orfanilor şi
descendenţilor părinţilor vicioşi, aceştia avînd posibilitatea cea mai mică de
a beneficia de educaţie. De aici rezultă că educaţia are un important efect
asupra criminalităţii. La fel şi copiii abandonaţi dau un mare contingent de
criminali. În aceste cazuri, la lipsa de educaţie se mai adaogă influenţa
ereditară, căci copiii nelegitimi, găsiţi, de regulă, sunt fructul unei greşeli,
unui păcat. Ei nu au un nume, care să le facă onoare; n-au frîu, care să-i
oprească pe povărnişul pasiunilor; n-au o mamă, care prin grija, iubirea şi
sacrificiul său să dezvolte în ei instincte nobile, înnăbuşindu-le pe cele rele;
ei găsesc mai greu mijloacele de a trăi onest şi astfel sunt împinşi în mod
inevitabil la rău. Lombroso relatează predominarea sexului femenin în
rîndurile orfanilor şi abandonaţilor condamnaţi. În acest fapt el vede ceva
natural, arătînd că femeia, fiind mai slabă şi mai pasionată, decît bărbatul,

20
are mai multă nevoie de scutul şi frîul familiei pentru a putea rămîne pe
calea cea dreaptă. Femeia, graţie drumului alunecos şi totdeauna deschis al
prostituţiei, se abate mai uşor, decît bărbatul, din calea cea normală;
influenţa eredităţii aici este atotputernică, căci fetele născute dintr-o abatere
sexuală sunt mai înclinate la fapte criminale, decît altele.1 Tot aşa şi
descendenţii părinţilor vicioşi sunt împinşi la criminalitate căci, "cum s-ar
putea apăra de rău un copil nefericit, cînd răul îi este prezent în culorile
cele mai seducătoare şi în deosebi atunci, cînd acela îi este impus prin
autoritatea şi exemplul părinţilor"..De influenţa educaţiei în familie asupra
pornirilor criminale s-a ocupat şi R. Garofalo, confirmînd că, problema
educaţiei ar avea cea mai mare importanţă pentru ştiinţa penală, dacă ar fi
posibilă transformarea, modificarea caracterului individului prin educaţie.
Dar, dacă educaţia ar avea vreo influenţă, aceasta ar putea exista numai în
epoca copilăriei, adică în epoca formării caracterului şi nu după formarea
acestuia. Educaţia poate avea un efect modificator al instinctelor primare,
înnăbuşind şi slăbind, dar nicidecum distrugînd instinctele perverse,
acestea rămînînd pentru totdeauna în psihicul omului.

21
Test nr. 5

1.1. Relataţi formele de limitare ale răzbunării. sitatea limitării într-un fel a
acestei răzbunări.Formele cele mai răspândite de limitare a răzbunării
private au fost: 1) Abandonul noxal. Gruparea socială (familia, clanul,
tribul) îl preda pe criminal grupării adverse. 2) Talionul reprezenta dozarea
pedepsei în raport cu gravitatea faptei1 şi este exprimată în “legea
talionului” care răzbate prin negura timpului până în Babilonul civilizat al
regelui Hammurabi (1728-1686 î.e.n.).2 3) Învoirea pecuniară. Răzbunarea
privată era tarifată în valori materiale. Această formă de limitare a
răzbunării private o întâlnim, mai târziu, în Grecia antică şi Roma antică. În
acest sens îl amintim pe Homer care a arătat că pe scutul lui Achile era
gravată o figură desemnând modul de rezolvare a conflictului dintre doi
tineri prin darea unei sume de bani.3 Totuşi, munca în comun a făcut să se
nască între oameni relaţii de convieţuire bazate pe încredere, cinste,
dreptate şi echitate socială. De aici rezultă că nu se poate pune problema
întâilor origini ale criminologiei în societatea primitivă.

1.2. Argumentaţi problema fenomenului criminalităţii în concepţiile lui

Socrate. Socrate (sec.5 î.e.n.) pune omul în centrul dialogurilor
sale,considerând că crima este rezultatul ignoranţei; ignoranţa este
sursa crimei, iar criminalul ignoră, că este ignorat. Socrate face legătura
între moralitate şi raţiune, considerând că rădăcinile criminalităţii se află în
proasta educaţie a tineretului şi în imperfecţiunea societăţii.3 În unul din
izvoarele acelei epoci – Sparta – s-a format un sistem original de
influenţare asupra relaţiilor obşteşti. Căsătoria era considerată o instituţie
ce avea un unic scop: “producerea” cetăţenilor sănătoşi din punct de vedere
fizic şi moral. Statul controla foarte activ procesul de educaţie al generaţiei
în creştere; alegea perechile ce urmau a se căsători; anula căsătoriile în care
timp de câţiva ani nu se năşteau copii; numărul copiilor în familie era strict
reglementat; copiii născuţi cu defecte fizice erau lipsiţi de viaţă şi aceasta
nu se considera infracţiune.4 Sparta a demonstrat întregii lumi că, relaţiile
familiale şi procesul educativ al copiilor poate fi controlat destul de efectiv
de către stat în diferite scopuri, inclusiv şi cel al preîntâmpinării
22
criminalităţii. Investigaţiile criminologice ale cercetătorilor
americani au confirmat că familia are rezerve puternice de influenţă asupra
criminalităţii. Desigur, astăzi statul nu poate impune pe nimeni să se
căsătorească, dar să asigure cetăţenilor săi un învăţământ profesionist şi să-
i asigure cu locuri de muncă – este o problemă de competenţa statului.

1.3. Estimaţi influenţa creştinismului în lupta împotriva criminalităţii. Evul

mediu. Perioada ce a urmat după căderea Imperiului Roman în istorie a
primit denumirea de “evul mediu”. În această perioadă gândirea era
predominată de cruzimea fără margini în aplicarea pedepselor şi de
dogmatismul religios. Un număr mare de temple adăposteau gânditori,
aplecaţi asupra scrierilor creştine, în care se acceptă pedeapsa cu moartea.

De exemplu, “Exodul” arată că, dacă un om, acţionând cu premeditate,

comitea un omor, aveai dreptul să-l scoţi din altarul său pentru a-l omorî.
Unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai gândirii criminologice creştine
din acea perioadă a fost Sfântul Augustin (Avreliu Augustin –354–430
e.n.). El s-a preocupat în primul rând de ideea ordinii şi a totalităţii,
sesizând că oamenii se împart în oameni buni şi oameni răi. Având în
vedere aceste premise, el ajunge la concluzia că oamenii răi nu pot să
afecteze şi nu vor afecta perfecţiunea ordinii, întrucât, la fel ca oamenii
buni, şi ei nu sunt altceva decât creaturi ale lui
Dumnezeu, care coexistă cu ceilalţi pentru că aşa vrea Dumnezeu. Sfântul
Augustin a încercat să pătrundă în esenţa “răului”: “De unde provine răul,
dacă tot ce a creat Dumnezeu este bazat pe binefacere”.Sfântului Augustin
îi aparţin idei criminologice de o importanţă deosebită, ca rolul
coparticipanţilor în geneza criminalităţii, motivaţia infracţiunilor etc. Un
rol deosebit este atribuit caracterului educativ al pedepselor. În concepţia sa
o pedeapsă nu poate urmări distrugerea vinovatului ci îndreptarea lui.
Critica sa asupra luptelor de gladiatori, când mii de oameni se bucură de
durerea şi suferinţele luptătorilor, este şi astăzi actuală, în special în
cinematografie. Un rol deosebit îi revine inchiziţiei, care pentru
confirmarea activităţii sale a întreprins un şir de cercetări privind natura
crimelor. Teoreticienii inchiziţiei au dat noţiunea de criminal, definindu-l
ca slujitor al diavolului, arătând că fiecare criminal este marcat cu anumite
23
semne: piele albă şi fină, diferite semne pe corp etc. În anul 1486 călugării-
inchizitori Ia.Sprengher şi G.Institoris au publicat o directivă, un îndreptar
de luptă împotriva criminalităţii – “Ciocanul vrăjitoarelor”1 , în care au
fost analizate aspectele teoretice ale comportamentului diavolicesc în
acţiunile oamenilor, elaborate diferite aspecte ale procesului
inchizitoriu, inclusiv torturile, măsurile de pedeapsă etc.
Subiectul II: Fenomenologia criminalităţii
2.1. Reproduceţi noţiuni de criminalitate. Prin criminalitate ca obiect de
studiu al criminologiei se înţelege fenomenul social de masă care cuprinde
totalitatea infracţiunilor săvîrşite în decursul întregii evoluţii umane sau
numai în raport cu anumite civilizaţii, epoci, intervale de timp ori
spaţii geografice determinate. criminalitatea desemnează ansamblul
comportamentelor umane considerate infracţiuni, incriminate şi sancţionate
ca atare, în anumite condiţii, în cadrul unui sistem (subsistem de drept)
determinat, cunoscut istoric. Criminalitatea este un fenomen social şi, la fel
cu alte fenomene sociale (fenomenul demografic, fenomenul economic), ea
este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în
societate. În fiecare stat modern se ţine o evidenţă strictă a criminalităţii, pe
perioade de timp, pe localităţi, pe ţară, încît în felul acesta criminalitatea
devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate şi vizibil în
manifestările şi în consecinţele sociale şi individuale pe care le produce.
Pentru toate aceste motive, criminalitatea trebuie cunoscută 1şi studiată.
2.2. Determinaţi trăsăturile criminalităţii. Din conceptul de criminalitate
rezultă că acestui fenomen îi sunt specifice un şir de trăsături
definitorii,care îi dezvăluie etiologia lui complexă şi îi conferă un loc
aparte în cadrul manifestărilor antisociale. În cele ce urmează, vom reda
cîteva caractere sau trăsături specifice: 1) Caracterul social de masă prin
care se înţelege un fenomen social, de o anumită frecvenţă, cu anumite
forme de exprimare. Această frecvenţă poate fi exprimată prin cifre şi date,
cercetate şi studiate cu ajutorul metodelor statistice şi matematice, pentru
elaborarea concluziilor referitoare la starea, structura şi dinamica
criminalităţii, la prognoze şi măsuri pentru prevenirea şi combaterea
criminalităţii la scară generală.12) Caracterul de fenomen uman complex
(biologic, psihologic şi social). Necătînd la existenţa unei vaste palete de
teorii, curente, şcoli şi concepţii asupra criminalităţii, majoritatea autorilor
24
recunosc că nici una, separat, nu poate explica comportamentul criminal şi
diversitatea modalităţilor de manifestare prin reducerea analizei doar la
unul (sau la unii) dintre factorii de influenţare, fiind în asemenea mod
necesară recunoaşterea rolului cauzal complex (de la factori generali
sociali, biologici, psihologici şi pînă la particularităţi individuale).
Criminologia contemporană demonstrează că, prin însăşi originile sale
complexe, criminalitatea fiecărei orînduiri sociale a fost un fenomen
complex atît prin origine, cît şi prin consecinţele sale. Acest caracter
complex desemnează natura obiectivă a factorilor criminogeni – exogeni –
endogeni; factori specifici criminalităţii reale, descoperite şi judecate. Un
asemenea caracter reprezintă trăsătura definitorie a criminalităţii
societăţilor anterioare, cît şi a criminalităţii societăţii contemporane. Unii
autori încearcă a explica fenomenul criminalităţii prin explicaţii cu caracter
biologizant sau psihologizant, ceea ce nu înseamnă subestimarea
caracterului complex al criminalităţii şi al influenţelor unor factori exteriori
sau interiori. 3) Caracterul istorico-evolutiv este un caracter al criminalităţii
strîns legat de procesul întemeierii statului şi dreptului societăţii clasice
antice. Apărut în acele condiţii social-istorice, fenomenul criminalităţii a
existat în societatea antică, a însoţit civilizaţiile societăţilor feudale,
capitaliste şi socialiste, şi persistă în societatea contemporană, cunoscînd
amplificări continue. Fenomenul criminalităţii este determinat de factori
criminogeni proprii, contradictorii, avînd pe lîngă caracterul său istoric şi
un pronunţat caracter evolutiv. În mersul său istoric, continuu şi
neîntrerupt, criminalitatea cunoaşte oscilaţii şi schimbări puternice. Unele
forme infracţionale dispar, fiind consecinţe ale schimbărilor social-
economice. Deci, criminalitatea fiind un fenomen condiţionat
istoric,reflectă condiţiile social-umane în care s-au comis diverse fapte
interzise prin normele unui sistem de drept penal determinat. Cunoaşterea
ştiinţifică a criminalităţii implică trecerea de la analiza stării şi dinamicii
acestui fenomen, la examinarea forţelor motrice care determină o anumită
stare şi direcţie în evoluţia criminalităţii, a raporturilor infinit de complexe
ale acesteia cu relaţiile sociale, economice, umane etc. Starea şi dinamica
criminalităţii, într-adevăr, sunt expresia unor anumite legi obiective, care
acţionează în mod diferit, în condiţii diferite ale relaţiilor naţionale din
fiecare stat. Ea a însoţit întreaga istorie a societăţii omeneşti şi nu există
25
premize pentru a considera că vor dispare, indiferent de orînduirile sociale
care s-ar succeda. Caracterul evolutiv al criminalităţii nu înseamnă doar o
repetare istorică constantă, ascendentă sau descendentă, a fenomenului
infracţional, ci producerea unor schimbări în structura şi dinamica
fenomenului, în formele de exprimare în raport cu care trebuie căutate
cauzele şi remediile. 1 În concluzii am relata că, apărută în societatea
antică, criminalitatea are un character evolutiv, modificabil şi variabil de la
o orînduire socială la alta, 2 cît şi în cadrul aceleiaşi orînduiri sociale, atît
ca specific calitativ, cît şi cantitativ-intensiv, în funcţie de evoluţia
factorilor criminogeni care o determină, o menţin şi o amplifică continuu.
În asemenea împrejurări se observă tendinţa de falsificare a acestei teze din
partea ideologiei comuniste, care pledează pentru aşa-zisul caracter istoric
de clasă al criminalităţii, în sensul apariţiei acesteia odată cu proprietatea
privată, cu clasele antagoniste şi cu exploatarea omului de către om şi a
dispariţiei ei în comunism, cînd vor dispare condiţiile care au generat-o.
Este evident că prin prisma timpului, această teză nu rezistă criticilor, toate
clasele sociale, fără excepţie, alimentînd criminalitatea cu tributul lor,
indiferent de orînduirea socială şi de organizarea politică.4) Caracterul
dăunător, nociv, antisocial şi periculos se exprimă prin periculozitatea
socială, infracţiunile şi infractorii prejudiciind principalele valori sociale şi
individuale, ocrotite de lege. Criminalitatea este dăunătoare şi periculoasă
prin consecinţele sale, prin tulburarea şi perturbarea liniştii publice, prin
încălcarea simţului general de dreptate al oamenilor, care tind spre linişte şi
securitate socială. Ea atentează la valorile materiale şi spirituale ale
indivizilor, valori ce stau la baza existenţei societăţii. Acest caracter
profund nociv al criminalităţii rezultă din pericolul deosebit al acestui
fenomen, ce constă nu numai din suma aritmetică (mecanică) a pericolului
social, al fiecărei infracţiuni în parte, ci din această sumă plus gradul de
pericol social (periculozitate) pe care îl constituie criminalitatea în
ansamblu.5) Caracterul variat al criminalităţii ce constă în diversitatea
crimelor, în varietatea acestora în legea penală. După cum nu există două
amprente digitale identice, la fel nu există două infracţiuni identice, chiar
de acelaşi tip. Aşa, conceptul de criminalitate în sens juridicopenal faţă de
cel de criminalitate în sens criminologic cunoaşte deosebiri principiale în
planul unităţii şi omogenităţii. Clasificarea şi reunirea diverselor forme de
26
infracţionalitate, sub acelaşi acoperămînt nu s-ar fi putut realiza decît prin
raportare la legea penală.Diversitatea manifestărilor criminale creează
necesitatea diversificării mijloacelor, tehnicilor şi metodelor de combatere
a acestui fenomen. Nu sunt şi nici nu pot fi aceleaşi cauzele şi condiţiile
care au determinat sau favorizat persoana (persoanele) la comiterea actului
infracţional. Într-adevăr, pe cît de unitară şi omogenă este infracţiunea
concretă, pe atît de neunitară şi diversă este criminalitatea. 6) Caracterul
condiţionat (cauzal) al criminalităţii constă în aceea că, criminalitatea, fiind
un fenomen cu manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara oricărui
proces cauzal; nu poate fi de natură necondiţionată. Cu excepţia noii
criminologii (teza liberului arbitru), toate celelalte curente, teorii şi şcoli
existente în criminologie au acceptat caracterul cauzal, condiţionat al
criminalităţii, indiferent dacă au optat pentru etiologii din cele mai
diverse.1 Desigur, examinarea fenomenului prin prisma orizontului
etiologic ar permite cercetarea şi explicarea crimei şi
criminalităţii,contribuind la cunoaşterea reală, veridică, esenţială a
fenomenului criminalităţii, ar asigura, între altele, elaborarea metodelor şi
mijloacelor de intervenţie preventivă şi de apărare socială contra
criminalităţii.
2.3. Evaluaţi starea criminalităţii. Starea criminalităţii reprezintă numărul
infracţiunilor săvîrşite şi al persoanelor ce le-au comis, pe un anumit
teritoriu într-o perioadă de timp stabilită. Starea criminalităţii este
determinată de indicele absolut, adică de numărul general al infracţiunilor,
înregistrate într-o perioadă de timp determinată şi pe un teritoriu stabilit,
sau de numărul total al infractorilor care au comis aceste infracţiuni. Spre
exemplu, pe teritoriul Republicii Moldova, pe parcursul anului 1998 au fost
înregistrate 36.195 infracţiuni, săvîrşite de 17.153 de infractori.3 Starea
criminalităţii pe un teritoriu concret, în perioada indicată, va fi caracterizată
de aceşti indici absoluţi. Dacă prima cifră, într-o oarecare măsură, este mai
relevantă (excluzînd, bineînţeles, valoarea cifrei negre a criminalităţii) şi
mai aproape de realitate , atunci numărul infracţiunilor trebuie determinat
reieşind din crimele descoperite, atunci cînd infractorii au fost demascaţi.
În Republica Moldova, anual se descoperă doar circa 64% din numărul
total de crime înregistrate şi numai, aproximativ, 10-15% din crimele
săvîrşite în anii precedenţi. Toate acestea generează anumite deficienţe la
27
 stabilirea numărului real al infractorilor, ce au comis crime într-o anumită
perioadă de timp.Indicii absoluţi, care reflectă valoarea generală a
criminalităţii, nu permit efectuarea comparaţiilor, ca metodă de bază în
analiza nivelului infracţional. Compararea în spaţiu permite compararea
criminalităţii din două teritorii diferite, evaluată într-un interval de timp
stabilit. Compararea în timp constă în compararea criminalităţii, evaluată
pe un teritoriu stabilit în diferite perioade de timp.

Test nr. 6

1.1. Relatați evoluția răzbunării private nelimitată în răzbunarea

limitată. (3 puncte)
Răzbunarea privată nelimitată este cunoscuta din cele mai vechi timpuri,
fiind denumita si legea junglei sau legea celui mai tare. Ea actiona in
interesul grupului social (familie, clan, trib), unde exista o autoritate care-si
impunea prin forta normele de conduita. Conform celor mai vechi cutume
ale justiţiei private, ofensa adusă unui individ se repercutează în mod
automat asupra clanului din care face parte. Responsabilitatea ripostei
aparţine, astfel, întregului grup. În mod similar, responsabilitatea
individuală pentru fapta comisă devine colectivă, răsfrângându-se asupra
clanului din care face parte făptuitorul. Reacţia primitivă este nelimitată,
nefiind proporţională cu gravitatea faptei.
Întrucât excesele ripostei aveau un efect negativ concret, ducând la slăbirea
forţei ofensive şi defensive a întregii comunităţi, a fost necesară limitarea
răzbunării. Astfel, talionul şi, mai târziu, compoziţia, au constituit un
progres juridic real . Răzbunarea privată limitată restrânge riposta de la
nivelul grupului, concentrând-o asupra făptuitorului. Ea este astfel
individualizată, echivalentă cu răul provocat şi controlată de autoritatea
centrală a comunităţii. Așa apare răzbunarea privată limitată.

1.1. Argumentaţi problema fenomenului criminalităţii în concepţiile lui

Platon. Platon (427-347 î.e.n.) este primul gânditor al antichităţii care
sesizează faptul că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ca reacţie
la răul provocat prin fapta antisocială, ci trebuie orientată către un scop
28
care să constituie temeiul juridic şi filosofic al aplicării acesteia. Scopul
identificat de marele filosof antic este şi astăzi modern – prevenirea
săvârşirii altor crime în viitor.În dialogul consacrat lui Protagoras, Platon
arată “… căci nimeni nu pedepseşte pe cei care săvârşesc nedreptatea
numai şi numai pentru acest lucru, anume pentru că au greşit, cel puţin în
cazul că cineva nu se răzbună ca un animal fără judecată; cel care însă
încearcă să pedepsească cu judecată nu pedepseşte pentru greşeala comisă
– căci lucrul săvârşit nu se poate îndrepta – ci pentru viitor ca să nu mai
repete greşeala nici el, nici altul, văzând că acesta este pedepsit”.3 Această
idee a fost reluată şi dezvoltată de filosoful şi scriitorul latin Seneca (sec.4
î.e.n. – 65 e.n.): “Căci, după cum spunea Platon, nici un om înţelept nu
pedepseşte pentru că s-a săvârşit o faptă rea, ci pentru că ea să nu fie
repetată”.4 În opera sa asupra legilor Platon consideră că “oricine va face
rău altuia prin furt sau violenţă, va plăti persoanei lezate, în orice caz o
amendă întotdeauna egală cu prejudiciul până la indemnizarea completă. El
va plăti de asemenea, pentru acest delict, o penalitate suplimentară în
scopul îndreptării sale”.Aceste idei constituie esenţa prevenirii generale şi
prevenirii speciale. În lucrarea “Statul”, Platon are preocupări privind
organizarea instituţiilor statale, sistemele juridice, valorile morale, arătând
că acestea urmează să fie organizate în asemenea mod, încât dreptul penal
să nu mai existe. Platon a fost printre primii care a efectuat investigaţii
sociologice asupra fenomenului criminal, arătând că legile statului se
încalcă atunci când ultimul este bolnav. Principala cauză a bolii statului
este prăpastia dintre bogaţi şi săraci. În scopul evitării conflictelor sociale
şi stopării fenomenului criminalităţii, Platon a propus ca legislatorul să
stabilească limitele sărăciei şi bogăţiei. Aşa, averea celor mai bogaţi şi
înstăriţi trebuie să depăşească doar de patru ori averea celor mai săraci.
După trecerea a două milenii cercetările economice ale profesorului
L.Abalkin au confirmat justeţea presupunerilor lui Platon.

1.3 Estimați influența iudaismului în lupta contra criminalității. (7

puncte)
Iudeii sunt aceeași evrei. Termenul iudeu = cel care aduce slavă lui
Dumnezeu cel unic. Iudaismul este religia care a stat la baza apariției
creștinismului și islamului. Istoria evreilor ăși are începutul în viața și
29
activitatea lui Avraam. Întreaga isorie a evreilor este marcată de durere,
suferințe și pătimiri. Dumnezeu în iudaism se manifestă prin atributele sale
de dreptate și de iubire. În scrisele biblice deducem mai multe fraze care
demostrează o superioritate a poporului evreu față de alte popoare. Așa pe
muntele Sinai poporul evreu se angajează în legământ cu Dumnezeu și
primește misiunea sa specifică: De veți asculta întocmai de glasul meu și
de veți păzi descoperirile legământului meu, dintre toate neamurile voi veți
fi norodul meu. Totuși, alegerea nu înseamnă superioritate dar
responsabilitate comentează Talmudul. Așadar, a fi evreu înseamnă a fi un
om exemplar și, prin aceasta, a fi receptive la orice suferință omenească.
Torah repetă mereu: Nu-l veți împila pe străin, îl veți iubi pe străin ca pe
tine însuți, voi cunoașteți sufletul străinului, căci străini ați fost și voi în
țara Egiptului. Potrivit Iudaismului, omului îi revine rolul de a colabora cu
Dumnezeu, pentru ca într-o bună zi binele să triumfe asupra răului. În
Talmud întâlnim și șapte porunci (față de cele zece în creștinism):
interdicția idolatriei, a blasfemiei, a incestului, a omorului, a furtului, a
cruzimii față de animale. Înființarea de tribunale pentru îmărțirea dreptății.
Intenția fundamentală a Talmudului și a Torahului este de a orienta omul
spre o conduită etică, și deci, noncriminală. De asemenea, în iudaism este
interzisă întreruperea învățăturii, familia a fost și va rămâne pe primul loc,
acolo unde părinții transmit rădăcinile credinței copiilor. Poruncile
religioase au un profund caracter etic și legislativ: Să nu ucizi, Să-ți iubești
aproapele ca pe tine însuți, Să-l iubești pe străin ca pe tine însuți. În
concluzie, iudaismul este o religie cu speranța în îndeplinirea viitoare a
fraternității umane, a instaurării păcii, dreptății și dragostei.

Subiectul II: Fenomenologia criminalităţii

2.1. Reproduceţi conceptele operaţionale în criminologie. Principalele

concepte operaţionale de ordin descriptiv, pe care criminologia le utilizează
sunt: mediul, terenul, personalitatea şi actul. Mediul este un concept
operaţional care are mai multe sensuri: - mediul fizic (geografic) ce
reprezintă mediul natural, înconjurător, în care locuiesc oamenii; - mediul
social (la nivel macrosocial sau microsocial) ce poate lua formele de mediu
ecologic, economic, cultural etc. La rândul său mediul social se divizează
30
în mediu social global şi mediu personal: - mediul social global cuprinde
totalitatea factorilor de natură istorică, culturală etc., care determină
influenţele comune asupra tuturor membrilor societăţii; - mediul personal
(numit şi psihosocial) cuprinde scopurile şi acţiunile colective ale
oamenilor

2.2. Argumentaţi caracterul evolutiv al criminalităţii. Fenomenul

criminalităţii este determinat de factori criminogeni proprii,
contradictorii,avînd pe lîngă caracterul său istoric şi un pronunţat caracter
evolutiv. În mersul său istoric, continuu şi neîntrerupt, criminalitatea
cunoaşte oscilaţii şi schimbări puternice. Unele forme infracţionale dispar,
fiind consecinţe ale schimbărilor social-economice. Deci, criminalitatea
fiind un fenomen condiţionat istoric,3 reflectă condiţiile social-umane în
care s-au comis diverse fapte interzise prin normele unui sistem de drept
penal determinat. Cunoaşterea ştiinţifică a criminalităţii implică trecerea de
la analiza stării şi dinamicii acestui fenomen, la examinarea forţelor
motrice care determină o anumită stare şi direcţie în evoluţia criminalităţii,
a raporturilor infinit de complexe ale acesteia cu relaţiile sociale,
economice, umane etc. Caracterul evolutiv al criminalităţii nu înseamnă
doar o repetare istorică constantă, ascendentă sau descendentă, a
fenomenului infracţional, ci producerea unor schimbări în structura şi
dinamica fenomenului, în formele de exprimare în raport cu care trebuie
căutate cauzele şi remediile. 1 În concluzii am relata că, apărută în
societatea antică, criminalitatea are un caracter evolutiv, modificabil şi
variabil de la o orînduire socială la alta, cît şi în cadrul aceleiaşi orînduiri
sociale, atît ca specific calitativ, cît şi cantitativ-intensiv, în funcţie de
evoluţia factorilor criminogeni care o determină, o menţin şi o amplifică
continuu. În asemenea împrejurări se observă tendinţa de falsificare a
acestei teze din partea ideologiei comuniste, care pledează pentru aşa-zisul
caracter istoric de clasă al criminalităţii, în sensul apariţiei acesteia odată cu
proprietatea privată, cu clasele antagoniste şi cu exploatarea omului de
către om şi a dispariţiei ei în comunism, cînd vor dispare condiţiile care au
generat-o. Este evident că prinâ prisma timpului, această teză nu rezistă
criticilor, toate clasele sociale, fără excepţie, alimentînd criminalitatea cu
tributul lor, indiferent de orînduirea socială şi de organizarea politică.
31
2.3. Evaluaţi structura criminalităţii. “Structura”1desemnează modul de
organizare internă, de alcătuire a realităţii materiale, obiective, precum şi
organizarea fiecărui element component unul faţă de altul. Alături de starea
criminalităţii, care desemnează situaţia dimensională (spaţial-temporală) a
criminalităţii în societate, se utilizează şi conceptul de structură a
criminalităţii. Criminologia foloseşte termenul de structură în sensul cel
mai larg, înţelegînd felul de alcătuire, configuraţia şi aşezarea înăuntrul
fenomenului criminalităţii a diferitelor sale părţi componente, precum şi
relaţiile dintre ele. Prin structura criminalităţii înţelegem cunoaşterea
compoziţiei şi a configuraţiei fenomenului într-o anumită unitate de timp şi
spaţiu. Dacă starea criminalităţii reprezintă caracteristicile cantitative,
atunci structura - pe cele calitative. Criminalitatea este suma
caracteristicilor cantitative şi calitative.Structura este constituţia şi forma
interioară de organizare, care reclamă o unitate a concludenţei între
elementele constitutive. Cunoaşterea criminalităţii ca fenomen social
trebuie să cuprindă cunoaşterea structurii ei, a părţilor componente, a
categoriilor de crime. La prima vedere, criminalitatea este formată dintr-o
mare diversitate de fapte săvîrşite, deosebite între ele prin natura şi
gravitatea lor, cum sunt: omoruri, delapidări, violuri etc. La o cercetare mai
atentă,însă, se poate observa că această diversitate de fapte se repartizează
în anumite grupe, categorii, după anumite criterii obiective şi subiective,
ajungîndu-se la un anumit sistem de crime unitar şi coerent. Deci, acest
indicator reflectă conţinutul interior, calitativ, al criminalităţii; coraportul
dintre grupuri sau categorii particulare de infracţiuni evaluate totalmente
într-o perioadă de timp pe un anumit teritoriu, evidenţiate prin anumite
calităţi de grup.

Descrierea structurii criminalităţi înseamnă: 1) Relevarea elementelor

constitutive ale acesteia în baza unor particularităţi; 2) stabilirea greutăţii
specifice a fiecărui element în criminalitate; 3) stabilirea legăturii între
elemente;4) stabilirea legăturii între fiecare element particular cu sistemul
criminalităţii în general. În analiza sistemului infracţional este necesar să se
evidenţieze indicatorii ce o caracterizează: a) Structura generală a
criminalităţii; b) structura unor grupuri de infracţiuni (violente etc.); c)
32
structura unor tipuri de infracţiuni (omoruri, jafuri etc.).Destul de des
structura criminalităţii este determinată cu ajutorul grupărilor tipologice şi
variaţionale. Gruparea tipologică împarte totalitatea analizată în grupuri
similare conform particularităţilor calitative esenţiale. Gruparea
variaţională împarte totalitatea analizată în grupuri similare conform
particularităţilor cantitative esenţiale.1 Aspectele juridice ale crimelor şi
manifestărilor antisociale nu se limitează numai la definirea, identificarea
şi explicare noţiunii şi structurii acestora, extinzîndu-se şi asupra găsirii
unor criterii certe prin care totalitatea crimelor pot fi grupate şi clasificate,
în scopul stabilirii caracteristicilor lor generale şi specifice.

33
Test nr. 7

1.1. Relataţi caracterul teocratic al justiţiei penale („Răzbunarea divină”) în

statele antice. Răzbunarea religioasă, ca concepţie teoretică, atribuie
dreptului de a pedepsi o origine divină. Astfel, statul în persoana
autorităţilor (rege, împărat, faraon etc.) este delegat al divinităţii,
reprezentanţi vizibili ai acesteia, iar dreptul şi legile apără ordinea divină.
Dreptul de a pedepsi capătă un caracter mistic ce emanează din ceruri. Prin
infracţiune se lezează divinitatea şi ordinea instaurată de aceasta, iar
infractorul trebuie să-şi ispăşească păcatul (crima) pentru a da satisfacţie
divinităţii. Acest principiu al justiţiei absolute a fost propovăduit de şcolile
catolice. În ele punctul de plecare este suveranitatea dreptului divin:
reprezentantul puterii sociale deţine puterea prin voinţa lui Dumnezeu,
fiind delegatul acestuia pe pămînt; ceilalţi reprezentanţi ai puterii divine
sunt miniştri ai acesteia, exercitînd justiţia pe pămînt şi pedepsindu-i pe cei
ce fac rău, obligîndui astfel să-şi ispăşească păcatele pentru greşelile
comise.

1.2. Argumentaţi fenomenul criminalităţii în concepţiile lui Aristotel. Unul

din discipolii lui Platon, Aristotel (384-322 î.e.n.) a reflectat asupra
problemei criminalităţii, arătând că una din cauzele principale este sărăcia
şi mizeria socială. “După cum omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă
dintre fiinţe, în aceeaşi măsură, lipsit de lege şi dreptate, este cea mai rea
dintre toate”, spunea Aristotel.3 El condamnă cultul îmbogăţirii, arătând că
cele mai mari crime se săvârşesc din tendinţa spre lux şi bogăţie, şi nu din
lipsa obiectelor de prima necesitate.Printre măsurile de influenţă asupra
criminalităţii Aristotel menţiona, în mod deosebit, următorii factori
sociali:- organizarea corectă a instituţiilor statale; - stabilirea legilor; -
supremaţia legilor asupra persoanelor cu funcţii derăspundere; - lupta cu
34
 corupţia (o măsură foarte efectivă şi astăzi, propusă de el, ar fi interzicerea
de a ocupa mai multe funcţii de către o singură persoană); - dezvoltarea
economiei, ce ar asigura un nivel înalt de viaţă şi trai al membrilor
societăţii. Sărăcia individului poate influenţa comportamentul deviant al
acestuia. Sărăcia îngrozitoare a individului poate duce la distrugerea
societăţii. Aristotel evaluează importanţa rolului preventiv al pedepsei,
formulând o adevărată teorie explicativă a crimei, considerând că aceasta
se va comite atunci când făptuitorul nu va risca să fie pedepsit sau
pedeapsa va fi inferioară avantajelor pe care crima le aduce; totodată, cele
mai bune legi vor fi fără de folos, dacă cetăţenii nu vor fi educaţi în spiritul
respectului faţă de lege.

1.3, Estimați influența religiilor politeiste în lupta împotriva

criminalității. (7 puncte)
Politeism este un termen care provine din limba greacă însemnând "mulți
zei" sau "mulți dumnezei". Sunt considerate politeiste acele religii care nu
sunt monoteiste. Unii politeisti sustin ca zeii sau dumnezeii sunt fiinte
distincte si separate, dar se poate crede intr-un principiu unficator, aici fiind
inclus acel principiu „unul” al platonistilor. Alti politeisti considera
multitudinea divinitatilor lor ca fiind o reprezentare a unei mai mari unitati
divine; nu un dumnezeu personal, ca in religiile monoteiste, ci o realitate
pluralista a divinului.
Cele mai cunoscute religii politeiste sunt:
1. Budismul
În budism sunt patru adevăruri: suferința, setae sau dorința, adevărul ce ține
de afirmarea Nirvanei și Nobila Cărare Octuplă. Conduita etică în budism
se bazează pe noțiunea fundamentală de dragoste și compasiune față de
ființe. Ea implică abținerea de la minciună, de la cuvinte sau fapte urâte, de
la pălăvrăgeală sau acțiuni inutile, de la câștigarea existenței de la o
activitate dăunătoare altora. În budism, conduita este propusă și nu impusă,
și drumul este lung și solitar.
2. Hinduismul
Această religie nu are nevoie de temple pentru a fi oficiată, practicându-se
în special în familie. Hinduismul are convingerea că mai multe divinități
conduc universal, împărțindu-l în zone de influență: fiecare parte a
35
universului este guvernată de un zeu care o conduce și contolează. Etica
hindusă este legată de castă și situația concretă de viață în care a nimerit
omul. Hinduismul este legat de Cartea Legii lui Manu. Legea lui Manu
cuprinde norme civile, penale, comerciale, principii de teologi, norme de
etică și morale etc. Hinduismul este înainte de toate un om care aparține
unei caste și care primește de la ea lista obligațiilor sale morale, sociale și
religioase. Modul de viață imoral agravează situația: dacă pedeapsa nu cade
pe infractor, atunci cade pe feciorii lui, dacă nici pe feciori, atunci pe
nepoți. Principalul rol în etică îl deține karma sau legea răsplății, care
determină soarta omului în strictă corespundere cu comportamentul lui. În
legea lui Manu sunt trei tipuri de pedepse: amenda, pedeapsa corporală și
pedeapsa capitală.
Alte religii politeiste: Taoismul (religie originară n China) și Sintoismul
(religia tradițională a Japoniei).

Subiectul II: Fenomenologia criminalităţii

2.1. Reproduceţi concepte de criminalitate. Criminalitatea este un fenomen
social şi, la fel cu alte fenomene sociale(fenomenul demografic, fenomenul
economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele, fapte
care au loc în societate. Criminalitatea este înţeleasă, mai ales în sfera
statistică, operativă şi operaţională(profilaxie) în structuri şi mai restrînse,
care pot coborî prin subdivizarea dimensiunilor de timp, spaţiu geografic,
infracţiune sau infractor, pînă la evaluări privind aspecte din cele mai
concrete,cum sunt: criminalitatea unui trimestru, sau chiar criminalitatea
unei localităţi, criminalitateaunei infracţiuni (furt), criminalitatea unei
vîrste.4Conceptul de criminalitate este un concept multidimensional, astfel
el cunoscînd abordări diferite în literatura de specialitate. Unii
autori5pornesc în definirea conceptului de la ideea că,sub aspect juridico-
penal, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor
umaneconsiderate infracţiuni, incriminate şi sancţionate ca atare, în
anumite condiţii, în cadrul unuisistem (subsistem de drept) determinat,
cunoscut istoric.

2.2. Argumentaţi caracterul social de masă al criminalităţii. Caracterul

social de masă prin care se înţelege un fenomen social, de o
36
 anumităfrecvenţă, cu anumite forme de exprimare. Această frecvenţă poate
fi exprimată prin cifre şi date,cercetate şi studiate cu ajutorul metodelor
statistice şi matematice, pentru elaborarea concluziilor nreferitoare la
starea, structura şi dinamica criminalităţii, la prognoze şi măsuri pentru
prevenirea şi combaterea criminalităţii la scară generală.

2.3. Evaluaţi dinamica criminalităţii. (7 puncte) Starea, structura şi

dinamica unui fenomen sunt marcate de necesitate şi întîmplare.Necesitatea
constituie o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări,
proprietăţi,raporturi sau tendinţe ale sistemelor, decurgînd din natura
internă a acestora, ceea ce, în condiţiiconstante, le determină o orientare
inevitabilă într-un anumit sens.Întîmplarea constituie şi ea o modalitate de
existenţă sau de manifestare a unor stări,proprietăţi, raporturi sau tendinţe
ale sistemelor, decurgînd însă din factorii exteriori sau periferici, ceea ce le
imprimă variabilitate şi inconsistenţă.Criminalitatea nu are pauze decît de
scurtă durată. Ea se produce zi de zi, săptămînă de săptămînă, lună de lună,
an de an etc. În afară de aceste unităţi de timp, în criminologie se fac
cercetări asupra diferitelor forme în timp ale ei: criminalitatea săptămînală,
lunară, sezonieră, în timp de revoluţii sau război etc. Dinamica
criminalităţii poate fi cercetată, la fel, pe termene scurte şi pe termene lungi
(chiar la nivel de secole). Astfel, se urmăreşte mersul istoric al
fenomenului.Dinamica criminalităţii reprezintă modificările cantitative şi
calitative intervenite în structura acestui fenomen, prin comparaţie cu
intervale de timp şi spaţiu succesive, reflectînd cursul general al
criminalităţii şi tendinţele sale.
În asemenea mod, dinamica criminalităţii permite a elabora atît ipotezele
realiste privind cauzele care generează criminalitatea, cît şi prognoze
pentru desfăşurarea ei probabilă, preconizîndu-se, totodată, mijloace de
profilaxie mai eficiente.1Bineînţeles, este necesar să se cunoască cursul
criminalităţii, pe ţară, pe regiuni, pe oraşe şi comune; este necesar să se
cunoască mersul criminalităţii generale dacă creşte sau dacă descreşte şi în
ce ritm. Dar, pe lîngă cursul general al criminalităţii, mai trebuie urmărit
cursul criminalităţii pe grupe de infracţiuni şi categorii de infractori.
Cunoaşterea criminalităţii în dimensiunea
timp arată gradul sau ritmul de mişcare sau intensitate al fenomenului, ceea ce
37
prezintă importanţă. Una este să se constate o criminalitate care creşte de la
an la an, şi alta este să se constate o criminalitate staţionară sau care scade
de la un an la altul. Pe baza observării evoluţiei fenomenului infracţional,
în decursul timpului, au fost elaborate diverse teze, legi, teorii şi curente
după care s-ar conduce dinamica criminalităţii,dintre care:
- “legea termică a criminalităţii” (A. Quetelet şi A.M. Guerry);- “legea
saturaţiei” (Enrico Ferri)-
“teza caracterului condiţionat şi specific al criminalităţii” (în teoria
marxistă) etc.Evident, dinamica criminalităţii – indiferent de natura
cauzelor care o generează - trebuiesă se întemeieze pe o cunoaştere
veridică a tendinţelor fenomenului, urmînd să se folosească de statistici
reale şi de utilizarea unor mijloace de investigaţie ştiinţifice.

Test nr. 8

1.1. Definiţi noţiuni şi concepţii privind obiectul criminologiei.

obiectul de cercetare a fost infractorul (Lombroso, Ferri etc.), formulându-
set ezele privind tipurile de criminali, rolul eredităţii şi al maladiilor etc.
Criminologia este o ştiinţă, alcătuită dintr-o totalitate de idei,concepţii,
reguli şi procedee despre cunoaşterea criminalităţii şi a consecinţelor
sale.Criminologia generală abordează probleme fundamentale,cum sunt: 1)
premisele criminologiei moderne; 2) criminologia şi domeniul său de
cercetare; 3) criminalitatea şi consecinţele sale; 4) victimologia; 5)
metodologia cercetării criminalităţii;6) reacţia socială faţă de criminalitate.
Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea
ştiinţifică încercând, prin metode şi tehnici din ce în ce mai perfecţionate,
să surprindă dimensiunile reale ale fenomenului. obiectul de studiu al
criminologiei include:criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea,
infractorul, victima şi reacţia socială împotriva criminalităţii.

1.2. Determinaţi legăturile criminologiei cu alte discipline juridice.

Criminologia - dreptul penal

1) Filiaţia istorică. Cele două ştiinţe – criminologia şi dreptul penal – au

apărut în aceleaşi împrejurări, criminologia dezvoltându-se în cadrul
38
disciplinei dreptului penal.2) Obiectul de studiu al celor două ştiinţe este
comun –criminalitatea (cu specificul că dreptul penal are un obiect de
studiu mult mai restrâns ca al criminologiei). 3) Scopul urmărit. Atât
criminologia cât şi dreptul penal au ca scop prevenirea şi combaterea
infracţiunilor1, adică slujesc acelaşi scop practic şi anume cel al înţelegerii
şi înfăptuirii politicii penale de prevenire a manifestărilor infracţionale.
Distincţia: Criminologia a luat naştere din
ştiinţa dreptului penal, ultimul, manifestându-se ca o disciplină de
intersecţie.2 Criminologia –dreptul procesual penal Există o corelaţie
directă între dreptul procesual penal, ca ştiinţă, şi criminologie.
Criminologia aduce contribuţii reale la înfăptuirea justiţiei penale, prin
aceea că datele şi concluziile despre criminalitate, crimă, criminal etc. sunt
într-o strânsă legătură cu procesul penal în faza aplicării legii penale. Şi
invers, procesul penal are un aport important la progresul criminologiei.
Dreptul procesual penal studiază principiile, categoriile, instituţiile şi
normele care reglementează procesul penal în întreaga sa
complexitate.Întregul proces penal, în cele două faze de bază ale sale:
ancheta şi judecata, este interesat în cunoaşterea modului de acţionare a
diferitelor grupe de infractori, a
împrejurărilor care determină ori favorizează săvârşirea faptelor penale. La
rândul ei,
criminologia este interesată direct în dobândirea şi prelucrarea statisticilor
deţinute de organele judiciare, de culegerea celor mai variate date de
interes criminologic obţinute din activitatea de anchetă şi judecată.

Criminologia – dreptul penitenciar Ştiinţa criminologiei şi ştiinţa dreptului

penitenciar (în România denumită ştiinţa dreptului execuţional penal) se
află în raporturi directe, având un domeniu vast de cercetare, cum e cel al
criminalităţii. Desigur că între criminologie şi ştiinţa penitenciară există
evidente deosebiri, în special, din amploarea obiectului de studiu al
criminologiei. Cele două ştiinţe se întâlnesc doar pe terenul preocupărilor
comune cu privire la infractor, la tratamentul şi resocializarea acestuia. Dar
această zonă de contact este foarte profitabilă pentru ambele discipline.
Importante studii au fost efectuate de criminologi la locurile de detenţie a
infractorilor, iar rezultatele obţinute au constituit un important rezervor de
39
date utile aprofundării cunoaşterii criminologice.

1.3. Formulaţi metoda şi tehnica observării în cercetarea criminologică. (7

puncte

Metoda este ordinea ce se pune în învăţarea unei ştiinţe, urmând condiţiile

şi particularităţile acelei ştiinţe. Deci, metoda este o modalitate prin care
cunoaşterea spontană se transformă în cunoaştere critică, iar gândirea
devine un instrument de cercetare. Metoda observaţiei sau observarea
reprezintă una din principalele căi de cunoaştere a fenomenului
infracţional. Nici una dintre metodele particulare nu se poate delimita de
observare, aceasta reprezentând momentul contactului iniţial între
cercetător şi obiectul său de studiu.
Trebuie făcută o distincţie între observarea empirică şi observarea
ştiinţifică. O observare empirică este la îndemâna oricărei persoane; ea
apare spontan în contactul zilnic dintre individ şi realitatea înconjurătoare,
fiind limitat la sfera de interese ale individului, la grupul social din care
face parte. Cel mai adesea persoana reţine aspectele spectaculoase ale
evenimentului sau situaţiei observate.Ea are un caracter subiectiv,
observatorul fiind influenţat de propriile sale opinii. Observarea empirică
este incapabilă să ofere o imagine completă a obiectului sau fenomenului
observat, fiind redusă la fragmente, aspecte, laturi ale acestuia. Cu toate
acestea, nu negăm aportul pe care observarea empirică îl poate aduce în
cercetarea ştiinţifică, o mare parte din bagajul de cunoştinţe de care dispune
în prezent criminologia datorându-se acumulărilor realizate pe baza
observărilor de acest tip. Observarea ştiinţifică are un şir de reguli generale.
Cunoaşterea şi respectarea lor constituie premisa fundamentală a trecerii la
etapa investigării fenomenelor prin tehnicile particulare ale observaţiei şi
de aici la obţinerea unor rezultate semnificative pe plan ştiinţific.1
Observarea ştiinţifică este orientată către un scop bine determinat. Ea
presupune o contemplare intenţionată şi metodică a realităţii, iar calitatea
sa va depinde de nivelul cunoştinţelor teoretice ale criminologului.2
Observarea, în criminologie, va avea ca obiect domeniulâ
comportamentului delincvent, individual şi de grup; acţiunile în care şi prin
care acesta se manifestă; reacţiile pe care faptele antisociale le provoacă în
40
rândul societăţii

Subiectul II: Victima infracţiunii

2.1. Definiţi noţiuni de victimologie criminologică. (3 puncte) Cercetarea

victimologică este o preocupare relativ nouă şi studiază caracteristicile
persoanei sau grupului care a suferit un prejudiciu sau i s-a adus o vătămare
a intereselor ori a integrităţii corporale. Deci, este clar că nu pot fi
considerate drept victime obiectele distruse de infractori sau instituţiile
(persoanele juridice) prejudiciate de activităţile acestora. Victima se
diferenţiază de alte persoane, care, de asemenea, pot fi lezate în urma unor
acţiuni infracţionale. Deci, prin victimă înţelegem persoana care suportă
consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei infracţiuni. Dacă nu
există daună ca rezultat al unei fapte ilicite, nu există nici victimă. Nu am fi
de acord cu opinia că fără victimă nu poate exista infracţiune, fiindcă există
şi infracţiuni fără victime.
2.2. Comparați victima infracțiunii în sens criminologic, sociologic și
juridico-penal. (5 pct)
Victimă a infracțiunii (in sens juridico-penal): acea persoană fizică sau
juridică căreia, prin infracțiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau
materiale.
Opere importante: Criminalul și victima sa de Hans von Hentig,
Contribution de la victimologie aux science ciminologiques de P. Cornel și
Victimology The victim and his Criminal de S. Schafer.
Criminologia studiază vinovăția victimei ca una din verigile sistemului
causal al infracțiunii, care se manifestă prin comportamentul ei provocator
– circumstanță ce influențează asupra inovației și răspunderii subiectului
infracțiunii, cât și prin comportamentul ușuratic, neatent, riscant sau
neprevăzător al persoanei vătămate. Cercetarea victimologică a vinovăției
reprezintă cheia soluționării cauzalității criminalității și clarificării
mecanismului, comportamentului infracțional.

2.3 Propuneţi măsuri de profilaxie victimologică. Măsurile ce se pot lua în

vederea evitării riscurilor victimale pot fi supuse clasificării. În opinia
victimologilor români măsurile pot fi divizate în măsuri de protecţie socială
41
şi de autoprotecţie. Măsurile de protecţie socială revin, în special organelor
judiciare responsabile socialmente cu prevenirea, sancţionarea şi
pedepsirea infractorilor. Acţiunile de pază, de anticipare şi prevenire a
infracţiunilor, ale organelor de poliţie, promptitudinea şi eficienţa lor în
descoperirea infractorilor, aplicarea corectă a normelor de drept penal în
raport cu situaţia specifică diferitelor infracţiuni, sunt, direct sau indirect,
măsuri sociale de protecţie împotriva victimizării [Aşa cum afirma S.
Wrightsman, deţinerea infractorilor deosebit de periculoşi în instituţiile
specializate asigură un nivel mai înalt de securizare psihologică a
cetăţenilor [223]. Protecţia socială împotriva victimizării este şi
responsabilitatea legiuitorului şi executivului. Activitatea organelor
judiciare depinde de actele normative al Parlamentului, în ceea ce priveşte
buna funcţionare a lor, cât şi eficienţa legii. Executivul are rolul de a pune
în mişcare acele mecanisme administrative care să o transpună în realitate.
Măsurile de autoprotecţie sunt cele ce revin în sarcina persoanelor
particulare care, de fapt, sunt şi trebuie să fie rodul unor influenţe
organizate în vederea evitării riscului victimal şi al victimizării Ca măsuri
probabile amintim: asigurarea intrărilor în locuinţe, evitarea locurilor
periculoase şi a persoanelor dubioase, în general măsurile de autoprotecţie
privind viaţa prin sisteme
educaţionale promovate de familie, şcoală sau alte instituţii care trebuie să-
l determine pe minor să manifeste un spirit de prevedere care să aibă în
vedere propria-i securitate. El trebuie 122 să-şi formeze anumite deprinderi
de securitate personală, graţie cărora poate reduce foarte mult riscul de
victimizare la care e expus [126, p.89]. Clasificări găsim şi în documente
internaţionale. Conform Recomandării CE R (91) 11 măsurile de prevenire
fac parte din măsurile generale, divizate în: a) măsuri de sensibililizare,
educaţie şi informare; b) culegere şi schimb de informaţii; c) prevenire,
depistare şi asistenţă; d) măsuri în dreptul penal şi procedură penală [50].
Consiliul European şi ONU la 11.12.1983 au recomandat ţărilor lumii să-şi
propună să execute programe de apărare a victimelor, inclusiv cele ale
criminalităţii, care să includă măsuri de prevenire, divizate în: a) măsuri
educative; b) de asigurări sociale faţă de minorii abandonaţi; c) efectuate de
ONG-uri, de ex. cele de asistenţă juridică şi medicală pentru victimele
abuzurilor sexuale; d) activităţi de pregătire şi educaţie antiinfracţională
42
desfăşurată de organele de ordine publică şi justiţie [98, p.165]. Exemple
de clasificări sunt diverse, esenţial este ca aceste măsuri indiferent de
clasificare să fie cu succes implementate. În opinia noastră, pentru o mai
bună înţelegere, măsurile de prevenire victimologică a infracţiunilor contra
inviolabilităţii sexuale a minorilor, săvârşite prin violenţă trebuie să fie
divizate în măsuri generale şi individuale, care la rândul lor pot fi aplicate
în practică diferenţiat, în funcţie de etapele pre-infracţională, infracţională
şi post-infracţională.
Metodele de prevenire pre-infracţională sunt orientate spre prevenirea şi
avertizarea minorilor cu privire la situaţiile de risc, în care există pericolul
să fie victimizate. Modalităţile date au scopul de a înlătura sau neutraliza
împrejurările, care favorizează săvârşirea infracţiunii sexuale, comisă cu
violenţă, în lipsa cărora este imposibilă realizarea cauzei.

43
Test nr. 9

1.1. Definiţi aspectele fenomenologice ale criminalităţii. viziunea sistemică

asupra fenomenului infracţional presupune utilizarea conceptelor de
sistem,structură şi funcţii, precum şi a noţiunilor de cauză şi condiţie care
stau la baza relaţiilordinamice subsistemice şi intersistemice. Sistemul
reprezintă un ansamblu superior organizat de elemente (subsisteme)
integrate structural şi dinamic, ansamblu care are drept scop realizarea unor
anumite valori (efecte) în condiţiile unui mediu variabil şi posibil
perturbant.

1.2. Determinaţi legăturile criminologiei cu alte discipline nejuridice. (5

puncte) Criminologia şi sociologia Sociologia este o ştiinţă a ansamblului
fenomenelor şi realităţii lor sociale, care a devenit astăzi o ştiinţă
complexă, diversificată în numeroase specialităţi –sociologii de ramură:
economică, politică, juridică etc. Sociologia juridică (numită de unii autori
şi sociologie penală) studiază condiţionarea şi implicaţiile sociale ale
criminalităţii, câmpul şi structura relaţiilor sociale în care dreptul penal
intervine, problemele cunoştinţei populaţiei cu privire l fenomenul
criminalităţii şi la reacţia socială de apărare împotriva acestuia etc.
Sociologia juridică, se poate spune, cercetează procesul de elaborare şi
aplicare a dreptului, eficacitatea reglementărilor juridice, corelaţia dintre
conţinut şi forma dreptului3 , problematica conflictelor interumane4 etc. Pe
arena vieţii ştiinţifice cercetarea sociologică şi cea criminologică răspund
unui ţel comun, şi anume sporirea eficacităţii activităţilor de prevenire a
faptelor antisociale şi de apărare socială a valorilor ocrotite de legea penală,
inclusiv resocializarea pe calea reeducării delincvenţilor.5 Sociologia oferă
principii, metode şi tehnici care contribuie într-un mod hotărâtor la
abordarea şi analiza ştiinţifică a criminalităţii şi a activităţilor de prevenire
şi combatere a fenomenului infracţional, şi aceasta reprezintă o trăsătură
comună cu criminologia.

Criminologia şi psihologia Termenul “psihologie” este format din cuvintele

44
“psiche” care înseamnă “suflet” şi “logos” cu sens de idee, cuvânt, ştiinţă.
Psihologia oferă criminologiei date şi informaţii necesare studiului
psihicului, legităţilor proceselor psihice etc. Studiul obiectiv al vieţii
psihice umane, în ansamblul ei, pe care-l întreprinde psihologia conduitei1
, oferă largi posibilităţi de aplicare în domeniul criminologiei.2D eşi
psihicul delincvenţilor nu este, în esenţă, deosebit de cel al non-
delincvenţilor, totuşi, cercetarea comportamentelor infracţionale este de
natură să ofere informaţii asupra motivaţiilor comportamentelor
infracţionale.

Este o perspectivă prin care cercetările comune psihologice şi

criminologice confirmă că psihicul uman este susceptibil a se dezvolta şi a
se maturiza; structurile psihice negative, pot fi, prin urmare, transformate şi
reciclate spre bine. Prin urmare, psihologia este una dintre ştiinţele de bază
ale viitorului, care studiază nemijlocit nu numai procesele psihice, ci şi este
intim legată de problemele devianţei.

Criminologia – statistica Statistica generală este ştiinţa care studiază

fenomenele de masă, legile care guvernează starea, structura şi dinamica
fenomenelor de masă, influenţându-le şi elaborând posibilitatea prevederii
evoluţiei viitoare a acestora. Pentru criminologie o importanţă deosebită o
are statistica judiciară (numită la fel – penală sau criminală), denumită de
I.Tanoviceanu “făclia legiuitorului penal modern”.1 Primii oameni de
ştiinţă care s-au preocupat de fenomenul infracţional au fost
matematicienii, care au utilizat noţiunea de “Statistici criminale”.2
Cunoaşterea laturii cantitative – fără a neglija nici specificul calitativ – are
o importanţă deosebită în cunoaşterea fenomenologiei sociale. Statistica, ca
ştiinţă socială, studiază latura globală, cantitativă a fenomenelor de masă,
legităţile evoluţiei sociale în condiţii concrete de loc, timp, spaţiu
geografic, expresia lor numerică, matematică.

1.3. Formulaţi metoda şi tehnica experimentală în cercetarea criminologică.

(7 puncte) Metoda experimentală sau experimentul este o metodă aplicată
în cele mai felurite domenii ale ştiinţei. Anume pe cale experimentală
cercetătorul sesizează legăturile între diferite fenomene dar mai ales –
45
raportul de cauzalitate dintre acestea. Experimentul reprezintă o observaţie
provocată în condiţii determinate sau alese de însuşi experimentatorul.4
După cum arăta Eduard Claperede: “Această metodă este succeptibilă de a
ne ajuta să constatăm fenomene care după cursul natural al lucrurilor ar
urma să se manifeste şi care sunt, totuşi, importante pentru soluţionarea
problemei puse”.1 Deci, experimentul, ca metodă criminologică, reprezintă
o observare provocată în condiţii alese de experimentator. Principalele
particularităţi ale metodei experimentale sunt: - provocarea; - varierea şi -
repetarea fenomenului studiat. Există mai multe tipuri de experiment.
Specialiştii în domeniu folosesc drept criterii de clasificare: locul de
desfăşurare a experimentului, natura variabilei independente \şi procedeele
de manipulare şi verificare utilizate.Potrivit cu locul de desfăşurare se face
distincţie între experimentul de laborator şi de teren. Experimentul de
laborator presupune provocarea în mod artificial, în laborator, a unei
situaţii asemănătoare celei reale. Experimentul de teren se realizează prin
considerarea unei situaţii naturale ca experimentale. El are avantajul de a
permite studierea fenomenului în condiţii naturale. În raport cu natura
variabilei independente, experimentul poate fi provocat sau invocat.
Experimentul provocat presupune ca experimentatorul să acţioneze
variabila independentă. În experimentul invocat, variabila independentă nu
este influenţată de experimentator, ci face parte din condiţiile preexistente,
experimentatorul limitându-se numai la a nota influenţa acesteia asupra
fenomenului studiat.3 În funcţie de modalităţile concrete de manipulare a
variabilelor există tipul de experiment “înainte” şi “după”. Spre exemplu,
pentru a cunoaşte influenţa unor filme de violenţă asupra unui grup de
elevi, grupul este examinat atât înainte de vizionare cât şi ulterior. Unii
specialişti1 consideră astfel, că sistemul penal în totalitatea sa, constituie
un adevărat experiment. Prevederile legale cu privire la suspendarea
executării pedepsei, la probaţiune, la eliberarea condiţionată pot fi
considerate variabile experimente. La dispoziţia experimentului rămâne
acea zonă a cercetării criminologice destinată examinării acţiunii factorului
care
contribuie la prevenirea fenomenului criminalităţii. Aplicarea acestei
metode îndeosebi la domeniul profilaxiei crimei şi la examinarea influenţei
factorilor pozitivi nu-i micşorează importanţa, întrucât răspunsul la
46
întrebările de ce unii oameni săvârşesc infracţiuni, iar alţii se abţin de la
săvârşire reprezintă două laturi ale aceleiaşi probleme.

Subiectul II: Victimologia criminologică

2.1. Definiţi istoricul apariţiei şi constituirii victimologiei ca ştiinţă.

De-abia lasfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, s-a înţeles că studiul
fenomenului criminal ar fi incomplet dacă s-ar neglija conceptul de
"victimă". Anume acest fapt a constituit punctul de plecare pentru o nouă
disciplină ştiinţifică: victimologia. Primul eseu de victimologie ştiinţifică a
fost publicat în 1948 de către Hans von Hentig sub titlul de "Criminalul şi
victima sa", unde se arată că, studiind provenienţa situaţiei infracţionale
poate fi identificată victima care ori cedează, ori contribuie, ori provoacă
etc., devenind unul dintre factorii determinanţi ai săvîrşirii infracţiunii.
Anume anul 1948 şi se consideră ca an al naşterii victimologiei. De la
apariţia lucrării lui von Hentig, această nouă ramură a ştiinţeicriminologice
a captat interesul criminologilor, psihologilor şi psihiatrilor, care nu au
încetat de atunci să sublinieze necesitatea de a include victima în orice
model şi schemă explicativă a criminalităţii. Însăşi Hans von Hentig, cel
care a contribuit la schimbarea fundamentală asupra felului în care era
văzută victima, a fost impulsionat în studierea aprofundată a victimei de
impresiile din beletristica interbelică.1 Pentru prima dată, noţiunea de
victimologie a fost utilizată de B. Mendelsohn la Conferinţa psihiatrilor
care avut loc în 1947 la Bucureşti. El a prezentat un raport "Orizonturi
biopsihosociale noi: victimologia", în care menţionează necesitatea
afirmării unei ştiinţe noi despre victima infracţiunii. Totuşi, lucrarea lui
von Hentig a fost cea care a deschis drumul către tratarea din mai multe
unghiuri de vedere a aceluiaşi subiect - victimologia. Doi ani mai tîrziu, în
1949, psihiatrul american W. Werthau, în lucrarea sa „The show of
violence” („Imaginea violenţei”), în care evidenţiază necesitatea studierii
victimologiei, scria că nu se poate înţelege psihologia criminalului fără să
se cunoască sociologia victimei, de aceea este nevoie de ştiinţa
victimologiei.

2.2. Determinaţi criteriile şi sistemele de clasificare ale victimelor. Rolul

47
 victimei în mecanismul actului infracţional poate fi extrem de divers şi din
acest punct de vedere, comportamentul victimei poate fi:- pozitiv, adică
victima opune rezistenţă activă agresorului;- neutru - nu contribuie nici la
comiterea infracţiunii şi nici la contracararea ei;- negativ - unde victima
însăşi încalcă într-un oarecare mod normele morale sau juridice. Luînd
drept criteriu gradul de participare şi de răspundere a victimei în comiterea
infracţiunii, cercetătorul Stephen Schafer3 stabileşte şapte categorii
victimale:
1) victime care anterior crimei nu au avut nici o legătură cu făptaşul;
întîlnirea dintre victimă şi infractor este complet întîmplătoare, iar victima
nu are nici o parte din vină;
2) victime provocatoare, care anterior faptei infracţionale au comis,
conştient sau inconştient, ceva ce a declanşat "trecerea la act";

3) victime care precipită declanşarea "trecerii la act" prin comportamente

neglijente şiincită
infractorul la comiterea de acte ilegale, deci o parte de vină le aparţine
victime slabe fiziologic, biologic, care nu pot opune rezistenţă criminalilor
(bătrîni, victime slabe sub aspect social; acestea sunt persoanele ce aparţin
unor grupuri minoritare etnice sau religioase neagreate şi cad victime
agresiunilor fără să aibă vreo vinăpersonală; victime autovictimizante,) ce
orientează victimizarea asupra lor însele (prostituate,
7) victime politice, care au avut de suferit din cauza convingerilor lor.

În sfîrşit, Lamborn (1968) arată că "întîlnirea" victimă - infractor poate

apărea sub forme de:
- iniţiere;- facilitare;- provocare;- comitere sau săvîrşire;- cooperare; 224-
instigare.1
Tot din punct de vedere al vinovăţiei victimei, Mendelsohn (1956) distinge
următoarele categorii de victime:
- absolut nevinovate;- avînd o vinovăţie minoră;- la fel de vinovate ca şi
infractorul;- mai vinovată decît infractorul;
- absolut vinovată, avînd responsabilitatea totală în comiterea infracţiunii (-
victimă - simulant (confabulator).
În funcţie de aceleaşi criterii, în 1967 Fattah propune cazurile de:-
48
nonparticipare;- latent, predispus;- provocator;- participant;- fals.

2.3. Elaborați măsuri de profilaxie victimologică. (7 puncte)

Măsurile profilaxiei victimologice sunt diferite şi pot divizate în 2 grupe
principale. Către prima grupă se referă măsurile generale îndreptate spre
înlăturarea situaţiilor datorită cărora pot surveni anumite prejudicii. Din ele
fac parte următoarele:
Informarea cetăţenilor prin intermediul mass-mediei, despre comiterea
anterioară, pe un anumit teritoriu, a unor fapte infracţionale, despre
acţiunile tipice ale infractorilor, şi cum de procedat în cazul aflării
cetăţenilor într-o sitaţie criminogenă respectivă.
Verificarea şi luarea măsurilor pentru iluminarea străzilor, scărilor
caselor de locuit, instalarea posturilor de poliţie lîngă locurile favorabile de
comitere a infracţiunilor.
Iniţierea unor convorbiri cu părinţii.
Pregătirea şi răspîndirea notiţelor speciale de avertizare despre
necesitatea şi posibilitatea evitării infractorilor, pentru a nu deveni victima
lor.
Către a II-a grupă, se referă măsurile speciale, care permit asigurarea
securităţii personale a probabilei victime. Aceste măsuri se referă de obicei
la persoanele a căror activitate profesională sau stare socială predetermină
victimitatea lor. Însăşi măsurile se realizează prin informarea şi instructarea
unor asemenea persoane, stabilirea pazei de corp, punerea la dispoziţie a
mijloacelor de auto-protecţie.

49
 Test nr. 10

Subiectul I: Teorii contemporane asupra criminalităţii

1.1. Descrieți orientările contemporane bioantropologice asupra

criminalității. (3 puncte)
- Teoria constituției predispozant delincvențiale: la baza comiterii crimelor
se află constituția anatomică a omului, ca o unitate morfologică și
funcțională care, în anumite condiții de mediu, contribuie într-o mare
măsură la inadaptarea socială. Pornind de la constituția corporală, E.
Kretschmer stabilește următoarele tipuri constituționale distincte: tipul
picnic (scund, plin, vessel, predispus la infracțiuni de escrocherie); tipul
astenic, tipul ateletic și tipul dysplastic. Se susține că există legături între
particularitățile fizice ale minorilor și înclinațiile lor spre un anumit tip de
comportament criminal.
- Teoria inadaptării sociale: promotor – Olof Kinberg, infracțiunea este
considerată ca un produs natural al unor trăsături biologice individuale,
anormale, criminalul reacționând sub influența obiectivă a acestor factori,
fără a dispune de posibilitatea alegerii altui comportament.
- Teoria constituției delincvente: promotor – Benigno di Tullio, constituția
cuprinde pe de o parte elemente ereditare și congenitale, iar, pe de altă
parte, elemente dobândite în timpul vieții, în special în prima ei parte.
Tullio introduce noțiunea de limită specifică pentru individ predispus
biologic la comiterea unor infracțiuni.
- Teoria endocrinologică a criminalității: promotor – M. G. Schlapp,
glandele de secreție internă au un rol important în dezvoltarea
somatopsihică a organismului și în capacitatea de adaptare și integrare a
individului în viața socială.
- Teoria stării de pericol: promotor – Rafaele Garofalo, noțiunea de
temibilitate care presupune periculozitatea potențial criminală a
individului. Adepții propun alegerea măsurilor de siguranță potrivite în
funcție de infracțiunile posibile.
Teoria criminologiei clinice și Teoria cromozomului crimei
50
1.2. Demonstraţi teoria constituţiei predispozant delincvenţiale.
Continuatorii lombrozianismului menţin şi continue să dezvolte teza că la
baza comiterii crimelor se află constituţia anatomică a omului, ca o unitate
morfologică şi funcţională care, în anumite condiţii de mediu, contribuie
într-o mare măsură la inadaptarea socială. Această concepţie are la bază
lucrările tipologice realizate de Ernst Kretschmer în Germania, N.Pende în
Italia şi Wiliam Sheldon în S.U.A. În anul 1921 medicul psihiatru
Kretschmer a publicat lucrarea “Structura corpului şi caracterul” în care a
formulat teoria existenţei unei corelaţii între structura corpului uman şi
trăsăturile sale fizice, pe de o parte, şi caracterul omului, pe de altă parte.
Astfel doctrina lui Kretschmer încearcă să distingă principalele “tipuri
caracteriale”, începând edificarea unei veritabile antropologii. Ca elemente
principale, autorul distinge: 1) constituţia – totalitatea caracteristicilor
individuale, derivate din ereditate; 2) caracterul – totalitatea posibilităţilor
reacţionale ale unui individ; 3) temperamental – partea psihicului ce se află
în corelaţie cu structura corporală.Pornind de la constituţia corporală,
E.Kretschmer stabileşte următoarele tipuri constituţionale distincte:

a) tipul picnic – scund, plin, vesel, şi fiind predispus la săvârşirea

infracţiunilor ce necesită o doză sporită de viclenie – falsuri, escrocherii,
fraude ş.a. b) tipul astenic – caracterizat prin trăsături longiline, umeri
înguşti şi musculatură subdezvoltată, fiind firavi, calmi şi energici, având o
predispoziţie delincvenţială mare la săvârşirea unor infracţiuni din cele mai
variate; c) tipul atletic – cu musculatura puternică şi o bună stabilitate
psihologică, înclinaţi la comiterea infracţiunilor contra persoanelor şi a
bunurilor; d) tipul displastic – cu disproporţionalităţi şi dezarmonii în
dezvoltarea corporală, înclinat spre comiterea unor infracţiuni grave şi spre
recidivă. Deci, există o corelaţie între tipul biologic şi trăsăturile psihice,
felul de a fi şi felul de manifestare, precum şi felul de adaptare socială al
fiecărui tip. Astfel, tipul picnic este mai deschis şi sociabil, caută relaţii
sociale etc.; tipul atletic este tipul omului sănătos, adaptabil, echilibrat;
tipul astenic este retras, timid, puţin sociabil. Din statisticile existente:a)
Picnicii săvârşesc cele mai multe crime contra bunurilor; b) astenicii şi
atleticii comit cele mai multe crime contra persoanelor şi proprietăţii; c)
51
 recidiviştii se recrutează mai mult din picnici, dar şi ceilalţi contribuie.
Investigaţii analogice a întreprins profesorul W.Scheldon care în a.1949 a
publicat lucrarea “Varietatea criminalităţii minore: introducere în psihiatria
constituţională”.3 El a aplicat propria tipologie, constituită în raport cu
gradul de dezvoltare a celor trei foiţe embrionare, fiecare tip
caracterizându-se printr-un temperament diferit: -endomorf-viscerotonic,
având o dezvoltare mai pronunţată a organelor interne; -mezomorf-
stomatotonic cu o dezvoltare puternică a musculaturii; -ectomorf-
cerebrotonic cu o mai mare dezvoltare a scoarţei cerebrale şi a inteligenţei.
Scheldon a stabilit pe cale experimentală – în baza unui eşantion de 200 de
delincvenţi internaţi
într-un institut de reeducare – că cele mai multe cazuri de delincvenţă apar
în cazul tipului mezomorf.1 Preocupări asemănătoare au avut soţii Gluek
din S.U.A., care ocupându-se de minoritatea penală au susţinut existenţa
unei legături între particularităţile fizice ale minorilor şi înclinaţiile lor spre
un anumit

tip de comportament criminal.

Deşi aceste concepţii au fost aspru criticate de Sutherland şi Cressey, care
au încercat să arăte lipsa de suport ştiinţific a concluziilor respective, totuşi
această direcţie de cercetare nu a fost abandonată.

1.3. Selectaţi şi autoevaluaţi cea mai importantă teorie contemporană de

orientare sociologică. Teria putrefacţiei morale (am mai numit-o noi şi
teoria consecinţelor dezastruoase ale nănăşismului, cumetrismului,
protecţionismului şi corupţionismului) este, posibil, cea mai viabilă teorie
pentru Republica Moldova. Până la 1989/1991 populaţia Moldovei a trăit
într-un sistem de valori, comunismul asigurând un minimum de siguranţă
cu preţul acceptării fără condiţii a servituţilor. Aveam o imagine simplă a
duşmanului şi o egalitate în sărăcie. Peste noapte însă ne-am trezit şi fără
aceasta, fiindcă sfârşitul comunismului a produs o viaţă plină de riscuri şi
ameninţări. După o afirmaţie a lui Confucius – „Nu dea Domnul să trăieşti
în epoca marilor schimbări sociale”, - ne-am trezit liberi,dar când
momentul libertăţii, atât de mult aşteptat a sosit, nu mai ştii nici ce vei
mânca, nici unde vei dormi, nici ce te aşteaptă în ziua de mâine. Cu atât
52
mai mult că în tînărul stat suveran – Republica Moldova – începe perioada
trecerii la economia de piaţă, am spune noi perioada capitalismului
sălbatic, când după o afirmaţie a scriitorului J.London domină colţii ascuţiţi
şi muşchii puternici.În decursul a câţiva ani are loc prăbuşirea sistemului
politic, dezintegrarea structurilor economice cu un şir de consecinţe
negative: inflaţia, şomajul, creşterea preţurilor, pauperizarea societăţii, dar
mai ales criza morală au lovit din plin. Insensibilitatea morală manifestată
prin lipsa milei şi a căinţei, indiferenţa, cruzimea, violenţa, agresivitatea,
perfidia,răzbunarea,traiul desfrânat, sunt însuşiri care le constatăm prezente
în ziua de astăzi. Trecerea de la un sistem în care interdicţia era regula iar
dreptul excepţia, la un sistem în care dreptul ar trebui să fie regula iar
interdicţia ar trebui să reprezinte excepţia sa dovedit a fi mult mai
anevoioasă decât în euforia adunărilor de pe Piaţa Marii Adunări
Naţionale.În asemenea condiţii când sărăcia a atins culmile iar „cuţitul a
ajuns la os”, populaţia Republicii Moldova încearcă găsirea d noi soluţii,
mijloace şi metode de întreţinere a familiilor, cea mai reuşită fiind plecarea
la muncă peste hotare.Aşa, din aproximativ patru milioane/populaţie, circa
1,2 mln./populaţie sunt minori, peste 1 mln./populaţie – persoane de vârsta
a treia, iar mai bine de 1,3 mln. se află la muncă peste hotarele ţării. Acest
lucru devine şi mai dureros când amintim că ultima categorie reprezintă
genofondul naţiunii, cele mai apte persoane (având o vârstă cuprinsă între
20-60 ani) pentru realizări în toate domeniile vieţii
Practic, a apărut situaţia când ce-i de sus nu mai pot face nimic sau aproape
nimic pentru marea majoritate, iar ce-i de jos nu mai vor să aştepte mila
celor de sus. Dar dacă în anul 1917 această situaţie a dus la o revoluţie
sângeroasă cu consecinţe nefaste pe o durată de şapte decenii, apoi astăzi
populaţia
Republicii Moldova a ales o altă cale – migraţiile în masă – fenomen care
deja se resimte negativ în toate sectoarele vieţii. În sfârşit apare un moment
foarte interesant şi specific doar pentru Republica Moldova: ce-i circa
aproape un milion/populaţie activă, antrenată nemijlocit în viaţa socială,
economică şi politică,sunt, printr-o mulţime de ramuri (legături), nănaşi,
fini, cumetri, 204 rude sau prieteni. Practic, orice problemă sau afacere se
rezolvă prin noul curent apărut în Moldova: nănăşismul şi cumetrismul,
care la rândul lor se bazează pe protecţionism şi corupţionism. Astăzi,
53
 dreptul „telefonic”, legăturile de rudenie şi apartenenţa politică înseamnă
mai mult decât asemenea calităţi ca: dreptatea, legea, ordinea, cinstea,
onoarea, demnitatea etc. Societatea este infectată cu microbul putrefacţiei
morale şi dacă la generaţia în creştere (la nivel de învăţămînt preşcolar) mai
poate fi aplicat un tratament eficace prin educaţie civică, morală etc., atunci
la generaţia în vârstă, în special dacă aceasta a deţinut sau deţine anumite
funcţii sau posturi, unicul remediu rămâne a fi„amputarea”. Cineva ar
putea să ne învinuiască pentru duritatea unor asemenea afirmaţii, dar
societatea nu este, cum se crede adeseori,un element străin moralei.
Societatea este condiţia necesară moralei, iar omul nu este o fiinţă morală
doar dacă nu trăieşte în ea. În întreaga lume civilizată cele trei puteri –
legislativă, executivă şi judecătorească, - sunt separate atât „de iure” cât şi
„de facto”, lucru care categoric nu poate fi afirmat în cazul Republicii
Moldova.
Concentrarea tuturor acestor puteri cu funcţii şi scopuri diferite în mâinile
unui singur partid de guvernământ este o ameninţare la adresa democraţiei,
este un pas înapoi spre întunericşi totalitarism, spre frică şi neîncredere în
siguranţa zilei de mâine.Din aceste cauze, precum şi în rezultatul crizei
economice,
fenomenul nănăşismului şi cumetrismului s-a agravat la maximum.Oamenii
încearcă să se autoprotejeze, creându-şi clanuri,caracteristice epocii
barbariei şi sălbătăciei.Protecţionismul a atins culmile. În majoritatea
angajărilor în servicii, studii, afaceri, efectuarea justiţiei etc., cineva a
„telefonat”, l-a susţinut sau la protejat pe un altul, împrăştiind în său
corupţia sau făcând textele legilor mai elastice. În sfârşit, ca cea mai gravă
consecinţă a nănăşismului, cumetrismului şi protecţionismului ne apare
corupţionismul. Spre 205 regret acesta a atins culmile, infectând întreaga
naţiune. Aproape nu există domeniu în care corupţia să nu înflorească.
Astăzi, pe „gratis” nimeni nu face nimic: pedagogul nu instruieşte elevul,
medicul nu tratează bolnavul, judecătorul nu soluţionează cazul, vameşul
nu permite intrarea/ieşirea mărfii etc. şi doar ţăranul lucrează din zori şi
până-n noapte, pentru că nu are cine-i da mită şi nici nu are de la cine
cere.Nu putem să afirmăm cu certitudine care sector al vieţii:social,
economic sau politic; care putere: legislativă, executivă sau judecătorească,
- este mai corupt(ă). Acest microb al putrefacţiei, generat de nănăşism,
54
cumetrism, protecţionism şi corupţionism, - a pătruns peste tot,generând o
criză morală a naţiunii. Desigur că, aceste fenomenenegative vor putea fi
înlăturate, însă doar cu o puternică intervenţie economică din exteriorul
ţării şi după câteva generaţii.

Subiectul II: Cauzalitatea criminalităţi:

2.1. Descrieţi problematica clasificării factorilor criminogeni. Cauzalitatea

este o formă a interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul principal
de determinare şi reprezintă prin sine legătura obiectivă dintre două
fenomene: cauză şi efect. Un fapt poate să nu implice, însă, un singur
antecedent (consecinţă), ci o pluralitate de antecedente. Fiind o realitate
deosebit de complexă, fenomenul criminalităţii cuprinde o multitudine de
asemenea antecedente, ceea ce impune ca analiza criminologică să încerce
identificarea acelor fapte şi situaţii care au relaţia cea mai strînsă şi cea mai
generală cu actul criminal. Stabilind o combinaţie complexă a tipurilor de
legături de dependenţă, care unesc crima cu situaţiile concrete de viaţă care
o preced, trebuie să se acorde o atenţie primordială acelor factori uniţi
printr-o relaţie cît mai strînsă şi cît mai generală cu fapta comisă, fără a
ignora însă, dependenţele indirecte, parţiale sau intermediare. În acest sens,
în perimetrul antecedentelor crimei pot exista o serie de factori
intermediari, cu caracter mai puţin general, care, fără a avea o relaţie
directă cu fapta comisă, acţionează ca un gen de „cauze ale cauzei
principale”,2 reprezentînd condiţii favorizante ale actului criminal. Unii
autori,utilizează şi termenul de criminogeneză, înţelegînd întregul
ansamblu al
etiologiilor (izvoarelor) societăţii contemporane care se află la originile
criminalităţii şi amplificării ei continue. Abordarea criminogenezei trebuie
să urmeze o sistematizare necesară cunoaşterii întregii etiologii a
criminalităţii.Majoritatea şcolilor, curentelor şi teoriilor criminologice
clasice şi contemporane, care au dominat şi domină ştiinţa criminologică,
au la bază ideea că infracţiunea este determinată de anumite cauze şi
condiţii, ceea ce implică recunoaşterea caracterului cauzal al criminalităţii.
Unele teorii tind să explice criminalitatea printr-o singură cauză de ordin
general, altele au o tendinţă de a pune criminalitatea pe seama unei
55
determinări complexe.

2.2. Demonstraţi factorii criminogeni demografici. În literatura

criminologică se utilizează şi termenul de factor, prin care se înţelege tot o
cauză, adică factorul ar fi similar cu o cauză. Factorii criminalităţii sau
cauzele criminalităţii ar avea acelaşi sens. Totuşi, considerăm că prin factor
se înţelege ceva mai mult decît prin cauză,termenul avînd un sens mai larg,
care ar include atît o cauză, cît şi o condiţie, ba chiar şi alte elemente
contributive la apariţia unui fenomen. În acest sens, clasifică factorii
criminalităţii în factori interni sau endogeni şi externi sau exogeni, precum
şi în factori organici sau antropologici, şi fizici sau naturali (cosmici).
Astfel, individul şi mediul sunt factorii esenţiali în geneza criminalităţii.
Uneori, sub o impulsivitate exterioară neînsemnată, explodează o
perversitate profundă, nebănuită, care creată şi nutrită de condiţiile
anormale fizico-psihice ale individului, mocnind în interiorul intim al
acestuia, s-a descărcat furios, la atingerea ei de către o cauză externă într-
un moment oportun.

Alteori, influenţe exterioare grave, în momente fatale, dezlănţuie pasiuni,

sentimente, sub imperiul cărora, oameni cu un trecut lung foarte onorabil,
se coboară la crime, pe care le găsim în cea mai vădită contradicţie cu
natura lor. În cele ce urmează, vom încerca şi noi să estimăm factorii care
generează criminalitatea, utilizînd acolo unde este posibil unele curente,
teorii, şcoli atît clasice cît şi contemporane. Am ales această cale fiindcă,
caracteristica esenţială a unei teorii ştiinţifice este aceea că ea face afirmaţii
care ulterior pot fi contestate. Pentru a contesta o teorie ştiinţifică, trebuie
să prezinţi date empirice, care derivă din această teorie, apoi să compari
aceste date cu observaţii făcute în lumea reală. Dacă observaţiile coincid cu
datele teoriei, atunci aceasta devine şi mai credibilă, dar nu şi probată.
Dacă observaţiile nu coincid cu ideile teoriei, atunci aceasta este falsă. Din
considerentele exprimate mai sus preferăm următoarea analiză a factorilor
care determină sau generează criminalitatea, clasificîndu-i în: - factori
ereditari (antropologici); - factori geografici;
- factori economici; - factori demografici; - factori psihologici; - factori
socio-culturali; - factori politici.
56
2.3. Estimaţi influenţa factorilor economici asupra criminalităţii. (7
puncte) Printre factorii care determină sau generează criminalitatea se
numără şi factorii economici. Aprecierile şi concluziile cu privire la
influenţa condiţiilor economice asupra genezei şi dezvoltării criminalităţii
sunt extrem de variate, discuţia existînd asupra cantităţii şi calităţii rolului
acestor factori. Printre primii s-a preocupat de această problemă C.
Lombroso, care a fost nevoit să recunoască influenţa condiţiilor economice
asupra criminalităţii. El relevă că, această problemă este atît de complexă şi
examinarea ei atît de dificilă, încît nu i se poate da o apreciere unică.
Lombroso nu împărtăşeşte ideea că, criminalitatea este întotdeauna efectul
mizeriei, susţinînd că ea poate fi şi efectul bogăţiei. Criminalul înnăscut
găseşte mai multă ocazie de a comite crime în bogăţie, decît în mizerie, iar
criminalul de ocazie şi mai mult. Sărăcia şi bogăţia îşi au criminalitatea lor
specifică, întrucît săracii comit mai ales crime contra proprietăţii, iar
bogaţii – contra bunelor moravuri şi a personalităţii. În final, Lombroso
conchide că, factorul economic are o mare influenţă asupra criminalităţii,
iar mizeria şi sărăcia nu sunt cauze principale ale fenomenului, căci şi
bogăţia, mai ales cea obţinută rapid, dă o largă contribuţie criminalităţii. 1
Cu privire la influenţa economică asupra criminalităţii s-a expus şi R.
Garofalo, care începe studiul raportului dintre criminalitate şi condiţiile
economice prin expunerea tezei socialiste. Anume regimul capitalist, care
produce proletariatul şi inegalitatea economică, este cauza principală a
criminalităţii. Garofalo examinează inegalitatea economică, încercînd să
afle dacă aceasta este cauza principală sau, cel puţin, una din cauzele cele
mai importante ale criminalităţii. Prin proletar el înţelege un individ lipsit
de bunuri imobiliare, care nu are alt mijloc de existenţă decît munca sa
manuală, retribuită cu un salariu, ce ar asigura strictul necesar. Calitatea de
proletar însă nu înseamnă mizerie. Cauza mizeriei, în condiţii normale, este
în majoritatea cazurilor lenevia, trîndăvia, apatia şi lipsa de curaj. La marea
majoritate a clasei muncitoare nu există mizerie, aceasta suferind doar de
imposibilitatea de a-şi procura atîtea plăceri, de cîte vede că se bucură cei
bogaţi. Desigur, cel care lucrează pentru salariu se simte sărac în raport cu
patronul său; micul proprietar se simte sărac în raport cu marele proprietar
etc. Sentimentul cupidităţii există, într-un grad mai mare sau mai mic, la
toţi oamenii. Dar ca acest sentiment să conducă la crimă, trebuie ca
57
individul să se găsească nu într-o condiţie economic specială, ci într-o
condiţie psihică specială.Proletariatul este caracterizat prin lipsa capitalului
– condiţie economică permanentă, care nu prezintă nimic anormal pentru
cei obişnuiţi cu această situaţie. Ea constituie o stare de nemulţumire şi
jenă numai pentru acei, care au dorinţe sau lipsuri ce nu pot fi satisfăcute
prin veniturile cotidiene. Dar tot o asemenea stare de nemulţumire şi jenă
poate exista, din motive analogice, chiar în clasa avuţilor. Nimic nu ne
spune că disproporţia între dorinţe şi posibilităţile de a le satisface, ar fi
mai mare într-o clasă sau alta.În concluzie Garofalo susţine că, ordinea
economică nu este o cauză a criminalităţii în general; fluctuaţiile
economice pot duce la argumentarea unei forme de criminalitate, care este
compensată prin diminuarea unei alte forme, adică sunt cauze posibile ale
criminalităţii specifice.În acelaşi context remarcăm şi poziţia lui Ioseph van
Kan,2 care susţine că criminalitatea trebuie privită ca un produs istoric
strîns legat de un anumit loc. Criminalitatea unei regiuni sau a unei ţări
determinate este efectul cauzelor proprii şi particulare ale acesteia. Deci, nu
se poate vorbi de criminalitate în general. Criminalitatea franceză este
deosebită de criminalitatea italiană sau germană, compunîndu-se din alte
elemente constitutive. Analiza criminalităţii prin prisma factorilor
economici nu poate, prin urmare, furniza decît rezultate locale. Aşa, analiza
criminalităţii în cantonul Zurich, de exemplu, duce la concluzii numai
pentru Zurich şi nicidecum pentru toată Elveţia (iar pentru criminalitate în
general şi mai puţin).
Interesantă ni se pare şi viziunea părintelui criminologiei române T.
Pop,3care susţine că printre multiplii factori ai criminalităţii se înscriu şi
factorii economici. Precum nu se poate vorbi de o prevalare sau
predominare permanentă a unui sau alt factor, tot astfel nu se poate vorbi
de aceasta nici în privinţa factorului economic. Pot fi situaţii cînd acesta să
aibă un rol redus, secundar, iar în altele, dimpotrivă, să fie principal,
dominant. Variaţia rolului factorului economic, influenţează mai ales
criminalitatea specifică. prin importanţa influenţei factorilor asupra
criminalităţii pe primul loc se află ereditatea, urmînd apoi educaţia, iar
după acestea condiţiile economice. Condiţiile economice influenţează
criminalitatea în mod direct şi în mod indirect. Influenţa indirectă se
produce prin intermediul celorlalţi factori, care în mod diferit sunt
58
 influenţaţi de condiţiile economice. Diferiţi factori criminogeni
(antropologici, sociali, economici, fizici etc.) se influenţează reciproc,
rotindu-se într-un singur cerc. Între
aceştia există o relaţie de interdependenţă. La rîndul lor, condiţiile
economice sunt clasificate în:
- condiţii economice bune, favorabile;
- condiţii economice rele, nefavorabile.Condiţiile economice bune vor putea
slăbi, calma, micşora influenţa nefastă a condiţiilororganice nefavorabile.
Defectele fizice, anomaliile organice, dispoziţiile ereditare rele vor putea fi
înlăturate sau ameliorate, sau vor putea fi făcute inofensive în cazul
condiţiilor favorabile. Şi invers, condiţiile economice rele, în tendinţa
manifestării lor nefavorabile, vor fi împiedicate, reţinute sau micşorate de
influenţa bună a unor condiţii organice favorabile. Individul sănătos fizic şi
psihic, înarmat cu o disciplină morală şi oarecare cultură, va rezista mai
uşor tentaţiilor rele provocate de condiţiile economice nefaste. Acest
individ va înfrunta mai uşor lipsurile, mizeria, decît individul cu condiţii
organice nefavorabile sau cu o educaţie rea. Un individ sănătos va putea
învinge sărăcia prin muncă, pe cînd un individ bolnav, degenerat etc. nu
dispune sau dispune prea puţin de acest mijloc. Desigur, condiţiile
economice rele, lipsurile, mizeria, proasta alimentaţie, lipsa de locuinţă
etc., produc degenerare fizică şi psihică, care este favorabilă criminalităţii.
Ele (condiţiile economice rele) slăbesc psihicul şi fizicul individului, îl
epuizează, demoralizează, descurajează, corupe, slăbind astfel rezistenţa şi
rupînd zăgazurile viciilor, pasiunilor, dispoziţiilor rele. Condiţiile
economice, totuşi, sunt mai mult cauze posibile ale criminalităţii specifice.
Criminalitatea specifică sărăciei este criminalitatea contra patrimoniului,
pentru că cel sărac duce lipsuri materiale (alimentaţie, locuinţă,
îmbrăcăminte etc.). Fiindcă sărăcia şi bogăţia sunt noţiuni foarte relative,
este evident că mai mult decît sărăcia, o cauză care explică o mare parte a
criminalităţii cu substrat economic, este contrastul între dorinţe (şi nu nevoi
de primă necesitate) şi posibilitatea satisfacerii lor prin posibilităţi
legitime.Crizele economice, conchide T. Pop,1 sporesc criminalitatea,
existînd un paralelism între curba criminalităţii şi curba condiţiilor
economice, iar pe de altă parte între curbele criminalităţii contra
patrimoniului şi contra persoanei. În măsura în care se înrăutăţesc condiţiile
59
 economice, în acea măsură creşte curba criminalităţii contra patrimoniului
şi invers.
Printre criminologii secolului XX se înscrie un cercetător şi teoretician de
frunte – E.Seelig,2care constată că există un raport de dependenţă strînsă
între criminalitate şi factorii de mediu (în special cei de mediu social),
dintre care se evidenţiază factorii economici. Datele statistice, privind
mişcarea criminalităţii şi mişcarea fenomenelor economice (prosperitate,
crize economice, şomaj etc.), mai cu seamă în cazul crimelor contra
patrimoniului, confirmă o asemenea legătură şi dependenţă. Pe de altă
parte, există o dependenţă şi o influenţă a criminalităţii dictate de factorii
psihici, precum şi de dispoziţiile personale determinate de vîrstă, sex, etnie,
religie etc. Cu alte cuvinte, factorii de bază ai criminalităţii sunt de două
feluri, cauze (factori) personale sau interne şi cauze (factori) de mediu.J.
Pinatel3clasifică factorii criminogeni în factori economici, geografici,
culturali şipolitici. Factorii economici, la rîndul lor se formează dintr-o
serie de factori cu legături interdependente, precum: şomajul, angajarea pe
timp limitat, angajarea sezonieră, inflaţia care înrăutăţesc echilibrul
economic familial, cheltuind rapid economiile făcute în timp, cu multă
greutate.
Şomajul Influenţa şomajului este evidentă, constînd în scăderea bruscă şi
excesivă a nivelului de trai şi producînd grave efecte asupra psihicului
uman. Şomajul provoacă o instabilitate emoţională, atacînd echilibrul
interior al individului, punîndu-l în imposibilitatea de a-şi mai putea
realiza, prin mijloace legale, aspiraţiile sale. El prejudiciază baza structurii
familiale. Autoritatea părintelui – şomer se diminuează considerabil.
Inversarea rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de
dezechilibru interior, alcoolism, dorinţa de revanşă împotriva societăţii.3
De acest fenomen a fost puternic lovită şi Republica Moldova, unde peste
350 mii de muncitori calificaţi, funcţionari, specialişti, pedagogi, ingineri
au fost înlăturaţi de la locurile de muncă şi transformaţi în şomeri,4 luînd
drumul pribejiilor în căutarea unei surse de existenţă.Crizele economice şi
nivelul de trai Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se
accentuează în timpul crizelor economice care afectează populaţia,
producţia, nivelul salariilor şi rata şomajului. Studiile efectuate5 au
constatat o corelaţie evidentă între crizele economice şi criminalitate. Aşa,
60
în Republica Moldova la ora actuală, preţurile mărfurilor alimentare au
crescut în comparaţie cu anul 1990 de 12 ori, al mărfurilor industriale de 25
ori, al serviciilor sociale de 45 ori, iar puterea de cumpărare a salariului
mediu a scăzut de 20 de ori, a pensiilor de 30 ori. Toate depunerile băneşti
ale populaţiei din cîteva generaţii în băncile de economii, au fost confiscate
nelegitim de către structurile puterii, iar privatizarea cu bonurile nefaste au
adus la iluzionarea celor peste 3 milioane de acţionari. În aceste condiţii de
strangulare, de frustraţie a oamenilor s-a ajuns la diferenţierea îngrozitoare
a populaţiei: 80 la sută săraci, 10 la sută specialişti şi funcţionari puţin
asiguraţi şi doar 10 la sută bogaţi. Aceasta este actuala structură socială a
Republicii Moldova.

61
Testul 11

1.1 Legea termica-criminalitatea este un fenomen natural ce serepta cu

regularitate de la an la an Legea saturatii-criminalitatea este un fenomen
complex carenu se repta mecanic de la an la an, ci este supusa
saturatiei(adica a legii), care face ca criminalitatea dintr-o perioada detimp
si spatiul sa nu depaseasca anumite limite minime simaxime

1.2 Scoala pozitiva italiana este acea care a contribuit colosal la

constituirea criminologiei ca disciplina autonoma, de sine statatoare,
cuprinzind idei foarte impornate pentru criminologie, la care s-a ajuns prin
intermediul unor ginditori care au avut valoroase idei,dar nu s-au ridicat
nivelul unei scoli.Acesti ginditori se inscriu in curentele criminologice ce
tine de fizionimie,frenologie,antropologie generala si alienism.
1)Fiziognomia studiaza caracterele omului dupa trasaturile fetei
considerind ca exista o strinsa legatura intre trasaturile fetei , pe de o parte
si calitatile psihice pe de alta parte.
La constituirea fiziognomiei ca stiinta o contributie estentiala si-a adus-o
scriitorul,filosoful elvetian Johann Gaspar Lavater,aratind ca in
fiziognomie se reflecta sufletul omului dar acesta poate fi vazut doar prin
vointa lui Dumnezeu si doar de “oameni alesi”.
2)Frenologia este stiinta care considera ca facultatile psihice ale indivizilor
sunt localizate pe anumite suprafete ale creierului uman. Efectuind studii
ecranoscopice F.J.Gall a descoperit existenta unor protuberante ,
umflaturi,cucuie pe suprafata cutiei craniene si a presupus ca functiile
psihice ale indivizilor sunt localizate anume in aceste locuri de
denivelari,pe care el le numeste bose craniene.F.J.Gall a identificat 85 de
asemenea bose craniene , sustinind ca este suficient sa pipai craniul unei
perrsoane pentru a-ti da seama de nivelul intelectual al acesteia
3)Antropologia Generala – este stiinta care studiaza omul ca fiinta
biologica precum si evolutia acestuia prin studierea raselor si etniilor, a
formelor si dimensiunilor omului,precum si a capactitatii de adaptare a
acestuia la mediu.
4)Curentul alienistilor – a adus o noua orientare in
62
 criminologie,considerind ca fenomenul 3-c(crima criminal criminalitate) isi
are izvorul din bolile psihice ale indivizlor.Denumirea curentului provine
de la medicii psihiatri care considera ca criminalul este un bolnav
psihic.Cesare Lombroso a elaborat teoria degenerescentei cu privire la
explicarea comportamentului criminal.In conceptia sa izvoruk fenomenului
3-c consta in degenerarea fizica si intelectuala a individului,ca rezultat al
conditillor corespunzatoare de viata si trai.

1.3 Emile Durkheim (1858-1907) – mare sociolog, unul dintre fondatorii

sociologiei, profesor la
Universitatea Sorbona şi fondator al publicaţiilor periodice “L’Annee
sociologique”. Principalele sale lucrări sunt: “Diviziunea socială a muncii”
(1863), “Regulile metodei sociologice” (1895), “Suicidul” (1897),
“Prohibirea incestului şi originile sale” (1897) etc. Pornind de la premisa
caracterului social al criminalităţii, E.Durkheim a formulat în lucrările sale
o serie de idei originale privind geneza, natura şi perspectivele acesteia.
Astfel, analizând în unele din lucrările sale criminalitatea, autorul o
consideră ca făcând parte din orice societate normală – crima este o parte
integrantă a tuturor societăţilor. Întrucât “nu poate exista o societate în care
indivizii să nu se abată, mai mult sau mai puţin, de la tipul colectiv, este
inevitabil ca şi printre aceste abateri să fie unele care să prezinte caracter
criminal. Ceea ce le dă acest caracter nu este importanţa lor intrinsecă, ci
aceea pe care le-o împrumută conştiinţa comună”.1 Întrucât crima este un
act care trebuie pedepsit, o societate scutită de crimă este absolut
imposibilă. Crima este, după opinia lui Durkheim necesară. Prin urmare,
criminalitatea trebuie analizată şi explicată nu prin ea însăşi ci în legătură
cu o cultură determinată în timp şi spaţiu.
Faptele sociale se împart în “normale” şi “anormale” şi din acest punct de
vedere criminalitatea este un fenomen normal, care însoţeşte în permanenţă
orice colectivitate sănătoasă. La rândul său, societatea este un fenomen
autonom, care se autodetermină, astfel încât se poate afirma că numai
socialulexplică socialul, iar fenomenele sociale sunt “lucruri” ale căror
caracteristici esenţiale sunt exteriorizate în raport cu individul uman şi
asupra acestuia. După Durkheim însuşi dreptul este un “lucru social”.
Mulţimea criticilor ce i s-au adus au vizat în majoritate anume concepţia cu
63
privire la caracterul normal, necesar şi util al criminalităţii, reproşându-i-se
chiar faptul că a confundat noţiunile de constantă şi normalitate.
Ocupându-se de fenomenul de suicid, Durkheim îl consideră ca “pe oricare
caz de moarte ce rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ
comis de către victimă însăşi care ştie că trebuie să-şi producă acest
rezultat”2 respingând ideea unei predispoziţii psihologice la sinucidere.
Durkheim arată că individul, cu cât are mai mult, cu atât doreşte mai mult,
întrucât primirea unor bunuri şi avantaje nu face decât să stimuleze şi nu să
satisfacă sau să reducă nevoile sau dorinţele acestuia.1 Meritul acestor
concepţii constă în special în replica pe care a dat-o concepţiilor
bioantropologice, deschizând noi perspective în faţa cercetării ştiinţifice a
cauzelor criminalităţii. Concluzie: Prin ideile desfăşurate de şcoala
sociologică franceză s-a instalat o nouă platformă conceptuală în evoluţia
institutului criminologiei, care a oferit posibilitatea parvenirii novaţiei la
studierea şi dezvoltarea criminalului ca individ, şi crimei ca fenomen
social. Este important să se stabilească gradul de influenţă a societăţii
mediului social înconjurător asupra fenomenului în cauză.

2.1Crima organizataeste definita prin existenta unor grupuride infractori,

structurate pe ideea infaptuirii unor activitatiilegale, conspirative, avand ca
principal scop obtinerea deprofituri ilicite la cote deosebit de ridicate.
Activitatile ce compun Crima Organizata au un caractersecret si bine
organizat, din care cauza realizeaza un impact social deosebit de negativ, in
multe state el constituind"cancerul perfid" care vlaguieste puterea societatii
amenintaintegritatea guvernelor, determina cresterea taxelor care seadauga
la pretul marfurilor, pericliteaza siguranta si locurilede munca ale
cetatenilor, aduce daune agentilor economiciaflati in competitie,
controleaza prin forta banilor sindicatele,in final realizand o puternica
influenta in sfera economicului,socialului si mai ales politicului.-
Stabilitate in cadrul asociatiei infractionale;-O anumita structura interna si
diviziune aroiurilor intre membrii asociatiei;-Continuitatea si
sistematizarea activitatii infractionale;-Scopul principal al asocierii
infractionale sa fie obtinereaunor câstiguri importante;-Activitatea
infractionala sa fie profesionalizata.

64
2.2 Familiile Mafiei, constituite pe structuri ierarhice stricte,norme interne
de disciplina, un cod de conduita si o marediversitate de activitati ilicite
(familiile italiene, americane,cartelurile columbiene ale drogurilor
etc.);2.Organizatiile profesionaleale caror membrii, spredeosebire de
familiile Mafiei, se specializeaza in una saudoua tipuri de activitati
criminale (laboratoare clandestinepentru fabricarea drogurilor, imprimerii
clandestine pentrucontrafacerea sau falsificarea monedelor, furtul si traficul
cumasini furate, rapiri de persoane pentru rascumparare etc.)3.Organizatii
criminaleconstituite pe criterii etnice, caresunt, de regula, rezultatul unor
imprejurari specifice precum inchiderea granitelor ori circulatia dificila
peste frontiere,severitatea excesiva a procedurilor de emigrare,
expansiuneageografica, in asemenea situatii se afla societatile
criminalechineze (triade), grupurile criminale japoneze,
grupurile jamaicane si altele;4.Organizatiile teroriste internationale, care
practicaasasinatul, deturnarea de avioane, rapirea de persoane etc,sub
diferite motivatii, de regula politice, militare, religioase sirasiale.

2.3. Recomandați soluții de luptă împotriva organizațiilor criminale. (7

puncte)
Atribuţiile în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii organizate
sînt exercitate de subdiviziunile specializate ale Departamentului poliţie,
ale Departamentului urmărire penală şi ale Departamentului Poliției de
Frontieră din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, ale Departamentului
instituțiilor penitenciare din cadrul Ministerului Justiției, ale Serviciului de
Informaţii şi Securitate, ale Centrului pentru Combaterea Crimelor
Economice şi Corupţiei, ale Serviciului Vamal.
Politicile pentru combaterea acestui fenomen trebuie să se bazeze pe
cunoaşterea lui şi să vizeze eradicarea cauzelor care-l generează. Un
algoritm raţional de cunoaştere şi recunoaştere a acestui fenomen ar trebui
să cuprindă:
• politici de investigare;
• politici de evaluare;
• politici de contracarare a efectelor;
• politici de eradicare a cauzelor;
• politici de prevenire;
65
 • politici de finanţare a structurilor şi acţiunilor îndreptate împotriva
organizatiilor criminale;
Decizia politică de luptă împotriva crimelor organizate aparţine civilizaţiei
şi vizează protecţia prin lege şi printr-un sistem coerent de constrângeri şi
de acţiuni a cetăţeanului, comunităţii, proprietăţii, instituţiilor, statului şi
sistemelor de valori împotriva organizatiilor criminale.
- Statul asigură pregătirea profesională şi instruirea personalului antrenat
direct în prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.
- a) efectuarea analizei cauzelor şi condiţiilor ce favorizează crearea şi
activitatea grupurilor şi organizaţiilor criminale;
- b) planificarea măsurilor de prevenire a formării noilor grupuri sau
organizaţii criminale;
- c) planificarea măsurilor de prevenire a activității criminale pe fiecare grup
sau organizaţie criminală existentă;
- d) organizarea campaniilor de informare privind fenomenul de crimă
organizată;
- e) notificarea persoanelor care pot fi atrase în activitatea criminală
organizată;
- f) monitorizarea preventivă a persoanelor care pot fi atrase în activitatea
criminală organizată.
- Măsurile specifice de combatere a criminalității organizate sînt:
- a) încadrarea controlată în grupul sau organizația criminală; (introducerea,
în condiţiile prevăzute de prezenta lege, a colaboratorilor din subdiviziunile
specializate în prevenirea şi combaterea crimei organizate sau, după caz, a
altor persoane în grupul sau organizația criminală cu scopul de a influenţa
membrii grupului sau organizaţiei criminale să renunțe la activitatea
criminală organizată sau la comiterea anumitor infracţiuni, de a racola
informatori din cadrul grupului sau organizaţiei criminale, de a deteriora
structura grupului sau organizaţiei criminale, de a redirecţiona activitatea
criminală a grupului sau organizaţiei criminale, de a dezinforma membrii
grupului sau organizaţiei criminale, precum şi de a acumula informaţii
despre componenţa şi structura grupului sau organizaţiei criminale, despre
intenţiile criminale şi crimele comise anterior de grupul sau organizaţia
criminală. )

66
- b) infracțiunea controlată. (comiterea de către persoana încadrată controlat
în grupul sau organizaţia criminală a unei fapte ce prezintă doar semne
obiective ale unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, în mod controlat
şi dirijat de autoritatea competentă în scopul curmării sau descoperirii
infracţiunilor grave, deosebit de grave şi excepţional de grave.)

67
Testul 12

1.1 Roma, sub aspectul gândirii, era dominata de o intelepciunepractica,

concreta, având foarte putine inclinatii spreabstract. In acest sens, un
exemplu viu il reprezinta educatiareligioasa a cetatenilor, educatie foarte
pragmatica. Cel maimare filosof al Romei antice – Cicero arata ca, credinta
indumnezei aduce cumintenie, ceea ce este de folos statului.Cicero (sec. V
i.e.n.) a creat o opera filosofica de mariproportii, ajungând la concluzia ca
intelepciunea imobilizeazaactivitatile omenesti datorita atasamentului fata
de ea,conducând la filosofie.In perioada guvernarii lui Pompei in Roma
antica a fostefectuat unul din primele experimente criminologice,
cândpiratii prinsi in Marea Mediterana nu au fost omorâti,
ci imprastiati prin intreaga tara si improprietariti cu pamânt.
Cu timpul ei au devenit slujitori fideli ai statului. Despreaceasta experienta
Plutarh scria:
“Pompei a reiesit din aceeaca, omul, dupa natura sa, nu este salbatic. Chiar
si cele maicrude fiare, vazând ca cu ele se comporta bine, isi
pierdcruzimea…”Gândirea Romei antice a fost puternic influentata
deplatonism si aristotelism. Acest lucru se observa in esenta lui
Lucretiu(anii 50 i.e.n.), Horatiu(ultimii ani i.e.n.),Ovidiu, Seneca(sec. I. e.
n.),Vitruviu, Marc Aureliu s.a. Spreexemplu, Seneca, care era considerat
cel mai mare moralist alRomei antice, puternic influentat de Platon, a fost
printre ceice s-au preocupat de dreptul de a pedepsi si a fundamentatacest
drept, sustinând posibilitatea disparitiei totale afenomenului criminal

1.2 Un rol determinant in aparitia acestei scoli l-a avut iluminismul

reprezentat de Voltaire, Montesquieu, Rousseau,Diderot, Kant, Ferguson
s.a. Anume sub influentailuministilor au aparut in a doua jumatate a sec.
XVIII, lucrarice vor juca un rol hotarâtor in evolutia stiintelor penale.
Laloc de frunte se situeaza lucrarile lui Cesare BonesanaBeccaria si Jeremy
Bentham.Cesare Bonesana Beccaria (1738-1794) s-a nascut la
Milano,Italia. A absolvit colegiul din Parma, apoi Universitatea dinPavia,
devenind la vârsta de 20 de ani doctor in drept canonicsi drept roman. A
scris o serie de poeme, eseuri, articole,studii. C.Beccaria a fost un om de
68
 cultura, un cititor pasionat si cunoscator a mai multor limbi straine.Desi
scoala este denumita numai a dreptului penal iarBeccaria s-a conturat ca
unul din cei mai mari penalisti aituturor timpurilor, conceptiile sale
intemeiate pe ideeacentrala a liberului arbitru de vointa si actiune a
individului,contin teze importante referitoare la fenomenulcriminalitatii,
fiind astfel justificata extinderea scolii ladomeniul criminologiei.Totodata,
C.Beccaria sugereaza ca unele din infractiuni pun inevidenta factori
criminogeni proprii. El a impus in constiintaepocii principii fundamentale
pentru dreptul penal modern,cum ar fi:-legalitatea incriminarii si a
pedepsei;-necesitatea individualizarii pedepsei;-caracterul personal al
pedepsei.Referindu-se la pedeapsa cu moartea, Beccaria
evidentiazacaracterul de clasa al criminalitatii, precum si deosebirile
detratament juridic dintre bogati si saraci. Referitor la altetipuri de pedepse,
autorul sustine ca pedeapsa trebuie sa fiecorespunzatoare nu numai faptei
comisedar si personalitati iinfractorului, acceptând ca acesta din urma
poate fi influentatde anumiti factori externi, factori de mediu fizic si social.

1.3 Criminalitatea acelei societati poarta amprentacontradictiilor interne si

externe agravate de expansiuneaImperiului Otoman in Tara Româneasca si
Moldova si dedominatia Ungariei si Imperiului Habsburgic
asupraTransilvaniei. Problematica criminalitatii epocii si a remediilor
eipreocupa constiinta individuala si colectiva a populatieiistatelor feudale
(Tara Româneasca (Muntenia),Tara Româneasca Moldova si Voievodatul
Român Transilvania.)Spre exemplu, tradarea domnului (hiclenia) in
TaraRomâneasca si Moldova, in cadrul criminalitatii societatiifeudale era
osluhul si consta in neascultarea si nerespectareaporuncilor domului.
Potrivit legii tarii, fiind savârsita de boieri si nobili era pedepsita cu
moartea. Osluh se considerasi neascultarea de catre taranii aserviti a
poruncilor boierilorfeudali, fapta care era pedepsita in Tara Româneasca
siMoldova cu amenda sau bataie.La fel,omuciderile care cunosc o
frecventa ridicata in cadrulcriminalitatii societatii feudale, erau pedepsite
cu moartea (deregula executata prin tragerea in teapa). Furturile si tâlhariile
cunosc, de asemenea, o frecventa mare,aducând prejudicii insemnate
proprietatii publice si private.Prins asupra “furtului pe fata”, hotul era
pedepsit la moarteprin spânzurare. In cazuri de tâlharie (“vina mare”),
69
vinovatiise pedepseau cu moartea prin spânzurare la locul faptei.Foarte
aspru erau pedepsiti, mai târziu, in perioada Regulamentelor organice (anul
1831 in Tara Româneasca sianul 1832 in Moldova), magistratii care
judecau strâmb inschimbul banilor primiti. “Nu trebuie sa primesti daruri –
spunea A.D.Xenopol – nici pentru lucrurile bune, nici pentrucele rele”.

1.3. Evaluați criminalitatea în Moldova și Țara Românească. (7

puncte)
În Țara Românească și în Moldova societatea recurge la incriminarea
faptelor care constituie infracțiuni, astfel apar legile numite belagines.
Aceste legi au fost instituite în baza poruncilor regilor și marilor preoți
geto-daci și reprezentau cadrul necesar apărării societății contra
criminalității. În acea epocă guvernatorul Daciei era investit cu dreptul de a
pronunța condamnări la moarte pentru crime. În acea perioadă obștea
teritorială constituia un organism social, a cărei conducere funcționa pe
baze elective, iar obștea se autoadministra: adunarea magieșilor, oameni
buni, bătrânii și juzii. Sistemul de drept al Țării Românești și a Moldovei se
întemeia pe obiceiul pământului purtând numele de Legea Țării.
Criminalitatea acelei societăți poartă amprenta contradicțiilor interne și
externe agrevate de expansiunea Imperiului Otoman în Țara Românească și
Moldova și de dominația Ungariei și Imperiului Habsburgic asupra
Transilvaniei.
În acea perioadă, trădarea domnului consta în neascultarea și nerespectare
poruncilor domnului. Potrivit legii țării, fiind săvârșită de boieri și nobili
era pedepsită cu moartea. Dacă țăranii nu-și ascultau boierii li se aplica
amendă sau bătaie. Omuciderile erau pedepsite cu moarte prin tragere în
țeapă. Furturile și tâlhăriile erau pedepsite la moarte prin spânzurare. Era
texte de legi, astfel precum: Cartea Românească de învățătură,
Pravilniceasca Condică Alexandru Ipsilante etc. Ulterior apar
Regulamentele Organice, magistrații care judecau strâmb în schimbul
banilor erau pedepsiți foarte aspru.

2.1 Criminologia este unica stiinta sociala,extrajudiciara,careoglindeste

societatea,ofera o imagine globala,esentiala simultilaterala realitatilor
socioumane.Ea este preocupata sastudieze cu precadere cauzalitatea
70
criminalitatii ca fenomensocial.E greu de marcat astazi pe curba istoriei
acel punct deunde isi ia inceputul acest fenomen social-
criminalitatea.Asadar,constatam ca criminalitatea ca fenomen social
aaparut odata cu structurarea primelor comunitati umanearhaice.Anterior
acestui fapt istoric essential nu se poate de vorbit despre existenta
criminalitatii,deoarece “acolo unde nu exista morala si norme,nu exista
crime”Este foarte probabil,ca primele preocupari pentrupedepsirea unor
comportamente individuale consideratepericuloase au fost determinate de
necesitatea autoaparariicomunitatilor umane,constituie in conditii naturale
vitrege,care le amenintau permanent supravietuirea.In etapa
salbaticiei,starea in care apare omul,laorigine,fiinta umana este
caracterizata prin trasaturile sale biologice.Comportamentul omului este
dictat de instincteleprimare,salbatice,cu care natura l-a inzestrat.Prin
urmare sicomportamentul era orientat spre satisfacerea unor
anumitenecesitati cum ar fi:instinctele defoame,sete,autoaparare,sexual s.a.
In scopul satisfaceriinecesitatilor, se recurge la forta brutala,se ajunge la
ciocniricare se finalizeaza cu exterminarea fizica sau cu presiuneapsihica.In
peroada presociala,etapa pur naturala, nu atestamcrime,ele nu existau,la fel
cum nu exista binele sau raul.Omul a fost, este si va fi o fiinta
sociabila,fiindca existentaindividului in societate este nu numai o conditie
naturalanecesara vietii ,dar si o cerinta de convietuire.Astfel omul segaseste
in societate in mediul sau natural,iar pentru acoexista,este absolute necesr
ca membrii societatii,fiecare inparte,sa faca si anumite sacrificii in interesul
colectivitatii.Societea se dezvolta, se transforma, evolueaza.Pe
caleaevolutiei s-a ajuns la hoarda,ginta,clan,trib la societateaorganizata in
stat.Indivizii trebuie sa urmeze si sa respectenormele de coexistenta si
cooperare pentru pastrarea echilibrului social. In asemenia situatii din
partea societatii se va produce o reactie, un fenomen absolute
natural,pentru areproba agresiunea si a se apara de agresori.Conform
opiniei lui Hugo Grotius(1583-1645),o trasaturacaracteristica a naturii
omenesti este frica.Juristul englez Jeremy Bentham dezvolta aceasta teorie
ainteresului, in a carei exceptie interesul este considerat ca fundamental
societatii,ca principiu generator al tuturoractelor umane.Dreptul este o
creatie a ratiunii umane,fiind pusa,in fiecaretara,in dependent de vointa
legiuitorului.In scopul de aameliora conditiile vietii sociale,fiecare popor
71
si-a impuscoduri complete,concepute si formulate dupa
principiileratiunii.In diferite perioade de timp statele lumii diagnosticau
sauetichetau comportamentele umane ca fiind “normale” ori“anormale”,in
functie de natura normelor sociale,de gradulde tolerant a societatii
respective,ca si de pericolul potentialpe care il reprezinta pentru stabilitatea
vietii sociale.

2.2 Tendinta neoclasicaSchimbarile aparute in ultimile decenii pe plan

mondial,in,general,ne face sa conchidem ca suntem la etapa unei
noiimpartiri a lumii,a sferelor de influienta, a noilor piete dedesfacere, in
care sunt cointeresati si implicate cei care conducsi dicteaza noua ordine
economica si politica mondiala.Aciasta duce in mod firesc la criminalizare
globala, unde chiar si tarilecu economie dezvoltata cu greu pot opune
rezistenta acestuifenomen, iar tarile cu economie slaba si resurse natural
sarace ,cum este R.M, se transforma in zone criminogene avansate.Unii
autori considera ca exista o elita mondiala aputerii,numita “Ordinea”, care
are drept principal obiectiv instaurarea unei noi ordini mondiale,iar in final-
crearea unuigovern mondial. Unul din scopuri este de-a
dreptulsocant:stabilirea unei religii mondiale, care va coordona
toatereligiile pamintului si care va avea un pontic mondial, ce arconduce
alaturi de conducatorul politic mondial.O alta dovada in acest sens este
tendinta de armonizareinternational in plan legislative a combaterii
criminalitatii.In acest process extreme de complex o importanta
deosebitarevine congreselor specializate ale ONU,cu privire la
prevenireacriminalitatii si tratamentul delincventilor.Directiile prioritare
ale ONU in material politicii penale audevenit:-problematica executarii
pedepselor;-prevenirea criminalitatii;-ameliorarea legislatiei statelor
member;-descriminalizarea unor infractiuni mai putin grave,usoare
sineinsemnate;-simplificarea justitiei penale;Aceasta tendinta , ca orientare
teoretica sa constituit ca oreactive fata de modelul curative de politica
penala, asprucriticat din cauza ineficacitatii modelelor si
tehnicilordetratament, abuzului de pwsihiatrie s.a.Tendinta neoclasica
reduce rolul intimidant al pedepsei inprim- plan , pledind pentru renuntarea
la masurile alternativeinchisorii, limitarea liberarii conditionate. Gratie
acesteitendinte ,dominante acum in Europa, sa largit cimpul deincriminare
72
si de sporire generala a severitatii pedepselor.Nu suntem de acord cu
bsolutizarea rolului tendinteineoclasice,repressive fiind partasiiunei
imbinari creative intremodelele preventive/curative,pe de o parte , si a
tendinteineoclasice,repressive, pe de alta parte. Sporirea pedepselor ,fara
adoptarea unor masuri complexe care ar permiteeradicarea saraciei in R.M
si imbunatatirea conditiilor de viata,nicidecum nu va duce la stoparea
fenomenuluiinfractional. Trebuie inlaturate cauzele si conditiile
caregenereaza si/sau favorizeaza criminalitatea in tara, dar nu deagravat
pedepsele.. “Daca va deranjeaza tintarii , nu puteti lainfinit sa alergati dupa
fiecare-in cele din urma trebuie sa vaginditi cum sa influientati asupra
mlastinii din care acestia senasc”. Prin aplicarea a numai pedepsei cu
inchisoarea nu vomobtine nimic bun.O dovada in acest sens reprezinta
lucrarile Seminarului European asupra alternativelor la pedeapsa cu
inchisoarea, 1987 la Helsinki.In concluziile sale Seminarul lanseaza idea
capedeapsa cu inchisoarea poate fi necesara doar in functie dedoua
criteria:1 ) I n c a z u l s a v i r s i r i i i n f r a c t i u n i l o r d e o s e b i t d
e g r a v e s i exceptional de graveIn c a z u l i n f r a c t o r i l o r i n c o r i
g i b i l i , f a t a d e c a r e a n t e r i o r a u fost aplicate pedepse
nonprimative de libertate, dar care n-auavut nici un effect.Totusi, tendinta
neoclasica ,represiva este inca foarteputernica . De exemplu , G. Bush, ex-
presedintele SUA,remarca: “ Avem nevoie de legi dure contra
criminalilor…” Iarpentru cele mai grave crime avem nevoie de o pedeapsa
capitaloperand, adica reala”.Tendinta moderataAceasta este ultima tendinta
aparuta in cadrul modelelor dereactive sociala impotriva criminalitatii ,
unde se incearcaimbinarea si tendinta neoclasica,represiva. Tendinta
moderataeste politica penala a natiunilor secolului XXI,
reprezentindpolitica bunului simt. Ea se anexeaza pe idea ca tit o
presiunefoarte dura cit si o renuntare complete la acesta vor duce
lacresterea continua a fenomenului 3k.Unele idei si propuneri ale tendintei
moderate se intilnesc incadrul modelelor preventive si curative de reactive
socialaantiinfractionala, insa drept an al aparitiei de sine
statatoareconsideram a fi anul 1985, cind aceasta tendinta a fost dominantin
cadrul Congresului al VII-lea de la Milano, cu tema“ Prevenirea
criminalitatii pentru libertate ,justitie, pace sidezvoltare”.Lucrarile
Congresului s-au finalizat cu importante rezolutiicare s-au transformat in
73
Planul de actiune de la Milano.Punctele-cheie ale acestiu plan tin de
exploatarea si incurajareadiverselor forme de participare a comunitatii la
prevenirea sicontracararea fenomenului criminal prin creareaalternativelor
la detentiune,printer care:-diversificarea sistemului de sanctiuni alternative
inchisorii siadoptarea sanctiunilor noi,ca avertismentul penal,
aminareanelimitata a prountarii sentintei, masuri de compensare a
victimei;-acordarea prioritatii pedepselor pecuniare ;-pastrarea masurilor
recomandate de modelul curative ce tinde suspendarea executarii
pedepsei,probatiune, s.a-aplicarea cit mai fregventa a pedepsei cu
muncaneremunerata in serviciul comunitatii s.a.Suntem de parere ca
tendinta moderata in politica penala aR.M are un mare viitor nu in ultimul
rind datorita faptului casunt oferite multiple alternative viabile pedepsei cu
inchisoarea.

2.3 Modelul represiv.Originile reactiei sociale impotriva criminalitatii

coincide cuoriginea societatii.Forma cea mai rudimentara a dreptului a
fostrazbunareaprivata nelimitata ,cind victim sau rudele acesteia se
razbunaupe aggresor.Oamenii se bazau pe principil raul trebuie sa
fierasplatit cu rau.Cu trecerea timpului, ca forma mai
avansata,aparerazbunarea sociala si ce-a religioasa.In decursul istoriei sale
omenirea a cunoscut etape sicodificari interesante in ceea ce priveste
evolutia criminalitatii,precum si a masurilor de protective social ape care
le-a adoptatpentru a diminua si preveni acest fenomen.Cele mai vechi
codificari descoperite pina in present suntLegile din Esnunna si legislatia
lui Lipit-Istar din Isin.Ele erauconsiderate a fi alcatuita de regale statului
Esnunna,avind uncontinut foarte variat,cuprinzind norme de drept civil,
dreptpenal, precum si reactii de alta natura. Una din pedepselepenale era
amenda. Pentru prima oara era este reglementatconceptual de circumstanta
agrvanta .Ce-a mai cunoscuta codificarea antica ramine a fi Codul lui
Hammurabi ,in care se distinge citeva tipuri de pedeapsa:-talionul;-
pedepse corporale;-pedepse pecuniare;-pedepse capital.Printre cele mai
cunoscute codificari antice se inscribe si Legea celor XII Table. Se face o
delimitare a circumstantelor agravante siatenuante;are loc o prima incercare
de delimitare a etapeloractivitatii infractionale.Modelul represiv de reacti
sociala a existat inca multtimp.,cruzimea pedepselor si executiilor salbatice
74
intilnindu-se chiar si in a doua jumatate a sec . XVIII.Totusi incepind
cumijlocul sec.al XVII-lea au loc initiative de reformare adreptului penal si
a criminologiei.

75
 Testul 13

1.1 Psihanaliza inglobeaza o serie de concepții dezvoltate de Sigmund

Freudprivind explicarea fenomenelor psihice, bazate in primul rând pe
cercetarea proceselor desfașurate in inconștientși a relațiilor sale cu
conștientul, din care rezultaprocedee terapeutice aplicate in cazul
tulburarilor psihopatologice.Psihanaliza este in același timp-un procedeu de
cercetare a proceselor psihice cu scopul de ainvestiga semnificația
faptelorși reprezentarilor ce au loc ininconș tient;- o metoda de terapie a
tulburarilor psihice, in cadrul careia setinde la rezolvarea acestora prin
aducerea la suprafațaș iclarificarea semnificației rezistențelor, transferurilor
și dorințelor ascunse ale pacienților;- un sistem complex de teorii cu privire
la efectele proceselorpsihice inconștiente asupra trairilor, gândirii și
activitaț ai oamenilor. Elementele acestor teorii deriva din
cercetareaproceselor psihice și terapia starilor psihopatologice.Psihanaliza
desemneaza concomitent trei lucruri.1.O metoda de investigarea a mintii.
Si in special a mintiiinconstiente;2. O terapie a nevrozelor inspirata din
metoda de mai sus;3. O noua disciplina de sine statatoare care se bazeaza
pecunostintele dobindite in urma aplicarii metodei deinvestigare si
experimentelor clinice.Prin urmare nu este nimic confuz in definitia
psihanalizei.Psihanaliza este o tehnica specifica de investigare a mintii si
oterapia inspirata de aceasta tehnica. Eu as pune terapia peprimul plan
pentru a sublinia si mai clar ca psihanaliza nueste nimic speculativ, ca ea se
invecineaza mai degraba cupsihoterapia si mai putin cu filozofia.
1.2 Aceasta teorie e conceputa ca un model explicativ, capabil saaduca
lamuriri atit in ce priveste geneza, cit si dinamicaactului criminal.Notiunea
de „personalitate criminala” nu trebuie inteleasa caun tip antropologic, o
varianta a speciei umane. Ea este un„instrument clinic, un concept
operational”. Pinatel neagaexistenta diferentei de natura intre oameni cu
privire la actulcriminal: „Psihanaliza ne-a invatat in acest sens unele
lucruripe care le stiam inca de la Decalog. Orice om, in
circumstanteexceptionale, poate deveni delincvent”.Inexistenta diferentei
de natura intre oameni nu exclude insaexistenta unor diferente graduale in
privinta „pragului lordelincvential”.Indivizii necesita instigari exterioare de
76
diferita intensitatepentru a prezenta reactii delictuale, pentru a realiza
trecereala act. Aceasta diferenta graduala este data de anumitetrasaturi
psihologice care, in conceptia lui Pinatel, alcatuiesc„nucleul central al
personalitatii criminale”.Reluând elementele pozitive ale teoriilor existente,
J.Pinatelconstruieste o teorie explicativa centrata in jurul conceptuluide
personalitate criminala.
In una din lucrarile sale, autorulformuleaza posibilitatea conturarii unei
astfel de“personalitati criminale”, un fel de portret robot al
acesteipersonalitati. Pinatel respinge teza existentei unor diferente de
natura umana intre infractori si noninfractori, acceptând,mai degraba, o
diferenta de grad , unde gradul este nivelul dela care impulsurile endogene
si excitatiile exogene ildetermina pe individ sa comita fapta antisociala.
Sub aspectcomparativ, teoria lui J.Pinatel este ceva mai moderata decâtcele
ale predecesorilor sai.In conceptia autorului, personalitatea criminala este
alcatuitadintr-un nucleu central , care include un sir de trasaturi de
baza:1)egocentrismul,dupa care criminalul se dovedesteextrem de
individualist si de egoist;2)labilitatea,dupa care criminalul are o
constructiepsihica si morala slaba, firava, schimbatoare;3)indiferenta
afectiva, dupa care criminalul este rece,lipsit de mila, de simpatie fata de
semenul sau;4)agresivitatea,tendinta spre violenta si duritate etc.Fiecare
dintre aceste trasaturi, luate izolat, nu sunt specificedoar acestei categorii
de persoane si numai reuniunea lor intr-o constelatie confera personalitatii
vocatia crimei. Aceste patru componente ale nucleului personalitatii
auurmatoarea distributie:-agresivitatea joaca un rol de incitare, fiind
ocomponenta activa, iar-o egocentrismul, labilitatea si indiferenta afectiva
aurolul de a neutraliza inhibitia trecerii la act prin impiedicareasubiectilor
de a lua corect in considerare aprecierea socialaori sentimentul de
compasiune si simpatie pentru altul. Zisaltfel, rolul lor este de a da „culoare
verde” agresivitatii.O trasatura de baza, caracteristica criminalului, este si
nivelulscazut de inteligenta. Conform datelor statistice dintre cei cecomit
furturi, 34% sunt debili si 26% sunt inapoiati mintal; ceice comit omoruri
47% sunt debili mintali si 26% suntmarginiti; cei ce comit violuri, 50%
sunt debili mintali si 50%sunt inapoiati mintali.Dupa J.Pinatel, aspectul
psihologic al criminalului trebuiecompletat si cu alte elemente. Asa, nivelul
de cunostinte,nivelul de instruire al criminalului este, in general, scazut.
77
Aceasta se exprima prin numarul mare de analfabeti inrândurile
criminalilor, de cei care au intrerupt sau abandonat scoala. In consecinta,
nivelul scazut de cunostinte referitor lanormele de conduita sociala, nivelul
de pregatire profesionalaetc. Toate acestea duc la inexistenta frânelor care
in modobisnuit inhiba la indivizii normali starea de agresivitate.In sfârsit,
conform conceptului de personalitate criminala,infractiunea este o fapta
omeneasca, iar criminalii suntoameni obisnuiti, ca toti ceilalti; ceea ce ii
deosebeste este“trecerea la act”, care constituie expresia “diferentei de
grad”si astfel, intre personalitatea infractorului si cea anoninfractorului
exista doar o diferenta cantitativa si nu unacalitativa.In acest context
criminologia insasi apare ca o stiinta cestudiaza trecerea la actul delictual,
evaluând reactiapersonalitatii fata de o situatie specifica care creeaza
“ocaziainfractionala”.Este cert faptul ca, pentru Pinatel, teoria
personalitatiicriminale, cu toate ca este construita pe datele
criminologieigenerale, reprezinta o ipoteza de lucru in
domeniulcriminologiei clinice.Initial, teoria personalitatii criminale a fost
conceputa pentrua explica fenomenul criminal individual. Ulterior,
aceastateorie a fost extinsa cu privire la criminalitate.Totodata, ea a
constituit o baza de lansare pentruteoriile „trecerii la act”, care apartin
criminologiei dinamice,„succesoarea” etiologiei criminale.
1.3 In cadrul orientarii psihologice sunt grupate principaleleteorii si
conceptii criminologice, a caror trasatura comunarezida in centrarea
explicatiei cauzale pe factori psihologici,iar deosebirea in caracterul mai
mult sau mai putinexclusivist al determinismului psihologic.In comparatie
cu teoriile de tip antropologic, psihopatologic,sociologic, care nu au
urmarit rolul deciziei libere aindividului in geneza crimei, orientandu-se
spre odeterminare de tip mecanicist intern sau extern, teoriile deorientare
psihologica pledeaza pentru concilierea factorilorde personalitate libera a
individului cu cei de determinare exosau endogena, recunoscandu-se pana
la urma idei uneideterminari relative a comportamentului criminal.Trecere
in revista a celor mai valoroase teze formulate dereprezentantii teoriei:
1. A. Adler: Complexul de inferioritate al individuluideclanseaza dorinta
acestuia de a-si depasi conditia proprie,care se poate manifesta prin actiuni
antisociale, menite sacompenseze complexul prin faptul situarii sale in
centrulatentiei publice.
78
2. Etienne de Greef (teoria psihomorala) stabileste cele treifaze de
evolutie ale psihicului catre savirsirea crimei:asentiment temperat,
asentiment formulat, criza. Individulcare a parcurs aceste faze capata un
“Eu” care consimte sitolereaza ideea crmei, prin aceasta deosebindu-se de
un non-infractor. Primul va trece mai usor la comiterea crimeiaflindu-se
intr-o situatie favorabila.
2.1 Pentru a caracteriza actiunile victimei, care au contribuit lacauzarea de
prejudicii acesteia atit nemijlocit inainte deinfractiune, citsi in timpul
incidentului, cercetatorii auelaborat un sir de conceptii. Potrivit acestor
conceptii, victimele pot crea conditii pentru savirsirea infractiunilor saupot
avea un comportament neatent ori provocator. Anume presupunerea
precum ca cuvintele sau actiunile victimei ar contribui intr-un anumit mod
la cauzarea dedaune acesteia, a determinat orientarea prioritara
acercetarilor stiintifice desfasurate de catre victimologii dinOccident de
lainceputul anilor 1940si pina la sfirsitul anilor1960.Doar vinovatia
victimei reprezinta prin sine atitudineapsihica a acesteia fata de
comportamentul sau in situatiapreinfractionala, in momentul incidentului si
dupa comitereainfractiunii, manifestindu-se in exterior prin
actiunilesauinactiunile persoanei vatamate. Individul poate sa
prevadasipoate sa nu prevada consecintele comportamentului sau saupoate
sa conteze pe un alt rezultatIn cazul vinovatiei victimei, actiunile acesteia
„trebuiesa fie intentionate sau imprudente.Victimele, intr-unsir de cazuri,
pot crea deci conditiifavorabile pentru savirsirea infractiunii, demonstrind
uncomportament neatent (neprevazator) sau provocator . Vinovatia
victimei se manifesta atit prin comportamentulprovocator sau neatent, cit si
prin starea de neputinta aacesteia.Comportamentul provocator al victimei
este caracteristic, indeosebi, infractiunilor violente contra persoanei. Un
astfelde comportament al victimei frecvent este constatat si lacomiterea
infractiunii de viol. Provocarea violului se intimpla atunci cind persoana
vatamata, prin comportamentul ei imoral, creeaza o situatiesexuala
tensionata (prinactiuni, limbaj, priviri etc.).Prin provocare din partea
victimei se intelegeforma extrema de contribuire a persoanei vatamate
lacomiterea infractiunii.Comportamentul provocator al victimei poate fi
pasiv sauactiv, continuu sau intimplator.Mentionam ca, atit o forma,citsi
alta a comportamentului necorespunzator al victimeip o a t e f i c o n s t i e
79
 ntasiinconstienta,adica
p e r s o a n a vatamata nu-si da seama de caracterul provocator
alcomportamentului sau si despre reactia posibila fata deacesta.
2.2 Dupa comportament:-pozitiv-victima opune rezistenta activa-negativ-
insasi victima incalca normele morale sau juridice-neutruDupa Schafer:-
anterior nu au avut nici o legatura cu faptasul-victima nu arenici o vina,ea
este o persoana intimplatoare-victima provocatoare-care a comis ceva ce a
declansattrecerea la act-victima neglijenta care incita infractorul la trecerea
la act.Deex. Nu incuie usa la masina-victima slaba fiziologic,biologic-nu
opune rezistenta-victime slabe social-minotitati etnice,religioase fara
vinaproprie-victime autovictimizante-prostituate,suicigasi-victime
politiceDupa Mendelson: _absolut nevinovate-vinovatie minora-la fel de
vinovate ca infractorul-mai vinovata ca infractorul-absolut vinovata(ea
savirseste atacul)-victima-simulant.Dupa Lamborn-initiere-facilitare-
provocare-cooperare-instigareDeci dupa comportamentul adoptat de
victime,acesta pot fiacuzate cand insele prin comportamentul lor
provoacasituatia criminogena respectiva si pot fi aparate cind sunt victime
absolut intimplatoare si inocente.
2.3 Proiectai raportul infractor – victima.
Pentru activitatea practica de combatere a criminalitatii oimportanta
deosebita o are analiza si cunoasterea relatiilordintre infractor si victima
pina la infractiune, din momentulincidentului,precum si dupa comiterea
faptei penale. Aceastapermite stabilirea unei imagini reale asupra
fenomenului,loculu isi rolului victimei in mecanismul
actului,fundamentarea unor recomandari de prevenire, autoprotectiesi
resocializare a persoanelor vatamate, precum si la o r a p i d a s i c o r e c t
a a p l i c a r e a l e g i i i n c a z u l c o m i t e r i i infractiunii. Astfel, in
victimologia criminologica, raportul “infractor - victima” este un concept
de baza,bine elaborat la nivelurileteoretic si empiric, care are valoare
deosebita, mai ales dinpunct de vedere al genezei comportamentului
infractional.Deci relatiile reciproce dintre potentialul victimizator siposibila
victima, care genereaza infractiunea, sunt nistelegaturi specifice si apar in
baza multiplelor raporturi sociale. Aceste legaturi pot fi de serviciu si de
vecinatate, de rudenie sifamiliale. Ele iau nastere in baza concubinajului,
convietuiriiconjugale, cunostintelor intimplatoare etc. In procesulacestor
80
legatur iintre oameni se formeaza relatii de afaceresicolegiale; de prietenie
si dragoste; de dusmanie,tensionate sineutrale. Toate se bazeaza pe anumite
procese psihice aleindivizilor: simpatie si antipatie, impuls emoziona sip a
sivitate,fricasiindiferentaetc.Trebuiedemention
a t insa ca continutul,caracterul sau intensitatea relatiilor dintresubiecti nu
duc inevitabil la un conflict caregenereaza infractiunea. Numai calitatile
subiectiveindividuale ale infractorului si victimeireflectate in relatiile lor,
pot duce intr-o anumita situatieconcreta de viata la comiterea
infractiunii,deoarece oricesituatie de conflict il obliga pe subiect sa
primeasca oanumita decizie si sa-si aleaga varianta comportarii.Prin
urmare, mentionam ca in victimologiacriminala aspectul obiectiv al
relatiilor
sociale ilreprezinta situatia in care oamenii sunt uniti in mod obiectiv de
locul, timpul, situatia concreta.Asemenea relatii obiectiveapar intre oameni
la serviciu, la locul de trai, intre pasageriiunui mijlocde transport public
etc. In astfel de conditii,raportul obiectiv dintre diferite persoane
necunoscute poatesa-i transforme in victime comune, reale sau potentiale,
iar inaltele, sa determine comportamentul lor, reactia si actiunilecomune.
Aspectul subiectiv al raportului „infractor - victima”presupune cazuri in
care infractorul si victima se cunoscreciproc.Raporturile reciproce existente
determina sicaracterul reactiei fata de comportamentul participantilorunei
sau altei situatii.. In functie de gradul interactiunii,
mecanismul ei si altifactori, in literatura de specialitate se deosebesc trei
categoriide relatii intre infractor si victima lui: intimplatoare,nedeterminate
si predeterminate.Raporturile intimplatoare apar indiferent de vointa
sauinitiativa unuia dintre participantii dramei criminale. Incadrul acestor
relatii, comportamentul victimei are un rolabsolut neutral ingeneza
infractiunii, iar in actiunile victimizatorului lipseste intentia directa de
obtinere arezultatuluiilegal.Raporturile nedeterminate sunt acele relatii
dintre infractorsi victima care se formeaza la initiativa victimizatorului,
rolulpersoanei vatamate fiind pasiv in geneza crimei.Daca in cadrul
raporturilor nedeterminate, potentialulinfractor in functie de orientarile sale
antisociale, deregula isi alege cea mai potrivita victima in viziunea lui,
atunci in cadrul relatiilor predeterminate, personalitatea sicomportamentul
victimei determina, in mare parte, savirsireainfractiunii. Criminalul n-are o
81
astfel de necesitate, reactia luiagresiva fiind orientata impotriva unui
individ concret. Insituatia cu relatii reciproce predeterminate, deseori
victima este stabilita cu mult inaintea comiterii actuluicriminal. Asa se
intimpla in cazurile in care pretextulinfractiunii este cearta, dusmania,
gelozia, dragostea etc.Relatiile reciproce predeterminate se caracterizeaza
printr-odesfasurare relativ indelungata din momentul aparitieiintentiei
infractiunii pina la realizarea ei.Ele apar, de obicei, in baza unor raporturi
stabile dintre potentialul infranto si viitoarea victima:familiale, de rudenie,
amoroase etc.Investigatiile victimologice realizatedemonstreaza ca
majoritatea infractiunilor gravecontrapersoanei se savirsesc in cadrul unor
relatiipredeterminate intre infractorsi victima.

82
Testul 14
1.1 Anume lui Lacassagne isi datoreaza denumirea scoala lioneza(dupa
denumirea localitatii in care a trait si a activat). Fiind intemeietor si
fondator al ideii, el sustinea ca individulcriminal nu se naste criminal, dupa
cum afirmaureprezentantii scolii pozitiviste italiene sub conducerea
luiLombroso. Afirmatia scolii sociologice franceze se baza peideea ca
criminalul este un produs al mediului social in caretraieste, produs al
conditiilor necorespunzatoare ale vietiisale economice.Scoala a intocmit un
“calendar al crimelor”, bazându-se peteoria ca asupra criminalitatii
influenteaza factorul fizic,mediul climateric si natural. Se sustinea ca
numarul crimelor impotriva proprietatii creste iarna si scade vara, in timp
cenumarul crimelor impotriva persoanelor creste o data cucresterea
temperaturii, atingând cel mai inalt nivel in timpul verii. Acest calendar
ilustra grafic nu numai situatiacriminogena si a criminalitatii, ci si modul
exprimarii lorcoraportat la lunile anului.Insa in opinia lui Leonse
Manouvrier , crima este materiesociologica, iar criminalul un produs
sociologic. Prin altecuvinte, Manouvrier confirma prin ideile sale
conceptiaexprimata de Lacassagne.Conceptia sa privitoare la
continutulcategoriei de mediu social el ii atribuie un rol mai importantdecât
Lacassagne ce nu este intru totul exacta si suficientadeoarece, se considera
ca prin mediul social se intelege “totaceea ce omul vede, aude si invata”;In
ceea ce priveste scoala interpsihologica, Gabriel Tarde este adeptul
psihologismului sociologic si respectiv al ideii ca“socialul” este un
fenomen de interrelatii de nivel psihologic intre indivizi, coordonate de
legile imitatiei, ale opozitiei siadaptarii, in cadrul unui sistem de echilibru
dinamic, al unuisistem aflat in continua schimbare si transformare. In
final,postulatele lui G.Tarde invoca criminalitatea ca un fenomensocial,
dispunând de cauze preponderent sociale ca: mizeria,incultura, influenta
negativa a mediului social inconjurator sialtele.
1.2 Principalele lucrari a lui Emil Durkheim sunt: “Diviziuneasociala a
muncii” (1863), “Regulile metodei sociologice”(1895), “Suicidul” (1897),
“Prohibirea incestului si originilesale”(1897).Pornind de la premisa
caracterului social al criminalitatii,E.Durkheim a formulat in lucrarile sale
o serie de teoriioriginale privind geneza, natura si perspectivele acesteia.
83
Astfel, analizând in unele din lucrarile sale criminalitatea,autorul o
considera ca facând parte din orice societatenormala – crima este o parte
integranta a tuturor societatilor.Intrucât “nu poate exista o societate in care
indivizii sa nu seabata, mai mult sau mai putin, de la tipul colectiv,
esteinevitabil ca si printre aceste abateri sa fie unele care saprezinte
caracter criminal. Ceea ce le da acest caracter nu esteimportanta lor
intrinseca, ci aceea pe care le-o imprumutaconstiinta comuna”. Intrucât
crima este un act care trebuiepedepsit, o societate scutita de crima este
absolut imposibila.Crima este, dupa opinia lui Durkheim necesara. Prin
urmare, criminalitatea trebuie analizata si explicata nu prin ea insasici in
legatura cu o cultura determinata in timp si spatiu.Faptele sociale se impart
in “normale” si “anormale” si dinacest punct de vedere criminalitatea este
un fenomen normal ,care insoteste in permanenta orice colectivitate
sanatoasa. Astfel,anomia reprezinta, in conceptia lui Durkheim, o
stareobiectiva a mediului special caracterizata printr-o dereglare anormelor
sociale, datorita unor schimbari bruste – crizeeconomice etc., - ceea ce
duce la o neconcordanta intre nevoileindividului si mijloacele disponibile
pentru a le satisface.Durkheim arata ca individul, cu cât are mai mult, cu
atâtdoreste mai mult, intrucât primirea unor bunuri si avantajenu face decât
sa stimuleze si nu sa satisfaca sau sa reducanevoile sau dorintele
acestuia.Meritul acestor conceptii consta in special in replica pe care adat-o
conceptiilor bioantropologice, deschizând noiperspective in fata cercetarii
stiintifice a cauzelorcriminalitatii.
1.3Meritele lui Lombroso sunt enorme. Concepţiile sale au însemnat un
progres pentru vremea sa. El a introdus cercetarea ştiinţifică a fenomenului
3-C (crimă, criminal, criminalitate); a pus bazele etiologiei, care a revenit,
actualmente, sub forme noi; a întreprins primele cercetări în domeniul
morfologiei, patogeniei şi pedagogiei crimei. Scoala pozitivista italiana
este ceea care a contribuit colossalla constituirea criminologiei ca
disciplinaautonoma,cuprinzind idei foarte importante pt criminology lacare
sa ajuns prin intermediul unor ginditori care au avut valoroase idei darn u
sau ridicat la nivelul unei scoli.Comunpt ei este tenta pozitivista bazata pe
metoda experimentalarenuntind la studierea infractiuni ca entitate juridical
infavoarea studiului infractorului ,adica a omului viu ce a comis
infractiunea.Acesti ginditori se inscriu in curentelecriminologice ce tin de
84
fiziognomie,frenologie,antropologiegenerala si alienism.In cadrul orientarii
anthropologic-biologice sunt reuniteteorii care confera factorilor biologici
o importantahotaritoare in geneza crimei.Specific pt aceasta orientare
estelimitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului prinincercarea
de a demonstra prin incercarea de a demonstraexistenta unor trasaturi
specifice de ordin bioantropologic.Oimportanta deosebita pt aprecierea
corecta a continutului silimitelor acestei orinetari este intelegerea corecta
aconceptelor fundamentale cu care stiintele biomedicaleopereaza cum sunt
acelea de ereditar,innascut,constitutional.
2.1 Exista mai multe criterii de clasificare a victimilor:1.Dupa categoria
infractionala se pot diferentia numeroasecategorii de victime:-victime ale
infractiunii de vatamare corporala-victime ale infractiunii de viol-victime
alr infractiunii de tilharie etc.Practic victime exista la orice componenta
deinfractiune dinpartea speciala a CP. 2.Dupa gradul de implicare si de
responsabilitate in comitereainfractiunii a victimilor am analizat
clasificarile luiMendelson,Fattah si Lamborn,axindu-ne in final
peclasificarea lui Sheley din 1979:-infractor activ-victima pasiva-infractor
activ-victima semiactiva-infractor activ-victima activa-infractor pasiv-
victima activa-infractor semipasiv-victima activa3.Dupa criteriul
biologic,psihologic si social se inscrieclasificarea „parintelui”victimologiei
Henting in:-consumatori de alcool si droguri-persoanele cu o intelegenta
redusa,in conceptia lui Hentingacestea sunt nascuti pt a fi victime datorita
naivitatii sicredulitatii lor-persoanele temporar deprimate,singuratici sau cu
inimazdrobita pot cadea prada hotilor ,escrocilor..-persoanele
achizitive,adica cele care in orice imprejurarecauta sa-si mareasca
bunurile.Aceasta tendinta poate duce atitla crima cit si la victimizare.
2.2 Fapta infractionla in realitate reprezinta un cuplupsihologic,adica
criminalul ce a savirsit crima pe de o parte si victima crimei pe de alta
parte.Victimele deseori colaboreazacu criminaliilor.Aceasta colaborare
poate fi :-constienta-inconstienta-subconstienta.Rolul victimei ni acest
cuplu este extrem de divers si dinaceasta cauza comportamentul
vicgtimelor poate fi:-pozitiv-adica victima opune rezistenta activa
agresorului-neutru-nu contribuie nici la comiterea infractiunii nici
lacontarcararea ei-negativ-unde victima insesi incalca intr-un oarecare
modnormele morale sau juridice.Reiesind din faptl ca un rol mai putin
85
important in acest cupluil are victima,apare problema vinovatiei victimei
prin care seintelege comportamentul integral al victimei si nu doar
laturasubiectiva a conduitei,adica atit aspectul obiectiv cit si celsubiectiv
privite in strinsa corelatie.Deci reiesind din gradul de responsabilitate al
victimilor incomiterea infractiunilor precum si in functie de reactiesociala
fata de acesta, victimele pot fi acuzate sau aparate. Victimele pot fi acuzate
pentru erorilecomise,comportamentele indecente care au dus la aparitiaunor
consecinte negative.Fiacare trebuie sa.si ia masuri deprecautie pt a reduce
la minim riscul victimizarii. Aparatorii victimei considera ca cei care acuza
victimaexagereaza masura in care provocarea contribuie la
comitereainfractiunii si sustin ca majoritatea victimilor sunt
completinocente,nevinovate.Vinovati sunt criminalul sau sistemul.
2.3 Investigatia victimologico-psihologica isi pune scopuri oarecum
tangentiale cu celeale criminologiei,determinate deinteresul pentru
personalitatea victimei infractiunii.Unul dinscopuri consta in reabilitatea
victimilor,deoarece acesteasuporta daune psihice profunde,pierderea
increderii in lumeaincojuratoare si ni fortele proprii.Scopul principl al
victimologiei este preintimpinarea savirsirii infractiunilor.Sarcinile
victimologiei sunt:-studierea procesului de victimizare si a rolului victimei
inmecanismul actului infractional-stabilirea pronosticului
victimologic,deoarec cunoscindmecanismul de victimizare ,metodele si
tipurile de victimizare,caracteristicile victimelor,locul si perioada detimp ce
coreleaza cu procesul de victimizare este posibil de apreciza nivelul
victimizarii in plan statistic.-victimoterapia,ar include elaborari
metodologice decomportare cu victima,de audiere a acesteia precum si
decreare a unui sistem de reabilitare a victimei.Subiectii prevenirii
victimologice mai sunt reprezentate deorganele de stat care au atributii in
sfera prevenirii sicombaterii actelor infractionale.Victima poate fi aparat
prinurmatoarele forme de cater autoritatea de stat:1.accesul la justitie si
tratamentul echitabil.Victimele tre sa fietratate cu compasiune si sa le fie
respactatdemnitatea.Trebuie sa fie informate dsp drepturile lor pt apute
obtine compensarea cuvenita.Este dreptul victimei sa-ifie satisfacute
nevoile juridice,cum ar fi posibilitatea curecurs,asistenta juridica pe tot
parcursulprocedurii,asigurarea securitatii los si familiei lor. 2.obligatia de
restituire si compensare.Sa se repare echitabilprejudiciile cauzate victimilor
86
si familiilor lor.3.Indemnizatie-tre sa fie asigurata o indimnizatie
financiaracare este in obligatia infractorului,in caz ca acesta nu
aresurse,obligatia revine statului.O posibilitate de imbunatatire aacestor
cerinte ar fi cresterea si intarirea fondurilor nationalede indemnizare a
victimilor.Importanta activitatii subiectilor prevenirii victimologiceconsta
in studierea victimei si conditiile care au inlesnittransformrea persoanei in
victima,propune solutii ptinlaturareaacestor consecinte si masuri de
protectie sociala.

Testul 15

1.1 Afirmatia scolii sociologice franceze se baza peideea ca criminalul

este un produs al mediului social in caretraieste, produs al conditiilor
necorespunzatoare ale vietiisale economice.Scoala a intocmit un “calendar
al crimelor”, bazându-se peteoria ca asupra criminalitatii influenteaza
factorul fizic,mediul climateric si natural. Se sustinea ca numarul crimelor
impotriva proprietatii creste iarna si scade vara, in timp cenumarul crimelor
impotriva persoanelor creste o data cucresterea temperaturii, atingând cel
mai inalt nivel in timpul verii. Acest calendar ilustra grafic nu numai
situatiacriminogena si a criminalitatii, ci si modul exprimarii lorcoraportat
la lunile anului.Insa in opinia lui Leonse Manouvrier , crima este
materiesociologica, iar criminalul un produs sociologic. Prin altecuvinte,
Manouvrier confirma prin ideile sale conceptiaexprimata de
Lacassagne.Conceptia sa privitoare la continutulcategoriei de mediu social
el ii atribuie un rol mai importantdecât Lacassagne ce nu este intru totul
exacta si suficientadeoarece, se considera ca prin mediul social se intelege
“totaceea ce omul vede, aude si invata”;In ceea ce priveste scoala
interpsihologica, Gabriel Tarde este adeptul psihologismului sociologic si
respectiv al ideii ca“socialul” este un fenomen de interrelatii de nivel
psihologic intre indivizi, coordonate de legile imitatiei, ale opozitiei
siadaptarii, in cadrul unui sistem de echilibru dinamic, al unuisistem aflat
in continua schimbare si transformare. In final,postulatele lui G.Tarde
invoca criminalitatea ca un fenomensocial, dispunând de cauze
preponderent sociale ca: mizeria,incultura, influenta negativa a mediului
social inconjurator sialtele.
87
 1.2 Un rol determinant in aparitia acestei scoli l-a avut iluminismul
reprezentat de Voltaire, Montesquieu, Rousseau,Diderot, Kant, Ferguson
s.a. Anume sub influentailuministilor au aparut in a doua jumatate a sec.
XVIII, lucrarice vor juca un rol hotarâtor in evolutia stiintelor penale.
Laloc de frunte se situeaza lucrarile lui Cesare BonesanaBeccaria si Jeremy
Bentham.Cesare Bonesana Beccaria (1738-1794) s-a nascut la
Milano,Italia. A absolvit colegiul din Parma, apoi Universitatea dinPavia,
devenind la vârsta de 20 de ani doctor in drept canonicsi drept roman. A
scris o serie de poeme, eseuri, articole,studii. C.Beccaria a fost un om de
cultura, un cititor pasionat si cunoscator a mai multor limbi straine.Desi
scoala este denumita numai a dreptului penal iarBeccaria s-a conturat ca
unul din cei mai mari penalisti aituturor timpurilor, conceptiile sale
intemeiate pe ideeacentrala a liberului arbitru de vointa si actiune a
individului,contin teze importante referitoare la fenomenulcriminalitatii,
fiind astfel justificata extinderea scolii ladomeniul criminologiei.Totodata,
C.Beccaria sugereaza ca unele din infractiuni pun inevidenta factori
criminogeni proprii. El a impus in constiintaepocii principii fundamentale
pentru dreptul penal modern,cum ar fi:-legalitatea incriminarii si a
pedepsei;-necesitatea individualizarii pedepsei;-caracterul personal al
pedepsei.Referindu-se la pedeapsa cu moartea, Beccaria
evidentiazacaracterul de clasa al criminalitatii, precum si deosebirile
detratament juridic dintre bogati si saraci. Referitor la altetipuri de pedepse,
autorul sustine ca pedeapsa trebuie sa fiecorespunzatoare nu numai faptei
comisedar si personalitati iinfractorului, acceptând ca acesta din urma
poate fi influentatde anumiti factori externi, factori de mediu fizic si social.

1.3 Ca fondator al sociologiei criminale, E.Ferri nu admite oseparare între

sociologia criminală pe deoparte şi antropologia criminală, statistică,
penalogie şi ştiinţa penitenciară, pe de altă parte. Toate acestea ar
reprezenta mai multe capitole ale uneiştiinţe unice. Astfel, după Ferri şi
dreptul penal aparţine sociologiei criminale. Opera de bază a lui E.Ferri
este “Sociologia criminală”, apărută în anul 1892, nefiind altceva decât o
lucrare îmbunătăţită şi perfecţionată a primei ediţii ce a apărut cu titlul “I
novi orrizonti del dirito e della prodedure penale” (Torino, a.1881). Prin
88
însăşi denumirea nouă a lucrării este scoasă în evidenţă concepţia nouă a
lui E.Ferri cu privire la crimă, criminal şi criminalitate (fenomenul 3-C),
care opune noţiunea de sociologie aceleia de antropologie. Dar aceasta nu
este însă argumentul decisiv. Decisive sunt ideile pe care le-a susţinut. Nu
degeaba E.Ferri a fost considerat de marii criminologi ca fiind cel mai
important reprezentant al şcolii pozitiviste italiene, un adevăra maestru al
dreptului penal şi al criminologiei, cel mai mare penalist din toate
timpurile.
Meritul lui E.Ferri în progresul ştiinţei este enorm. El a observat că lupta
împotriva criminalităţii nu se poate duce numai prin aplicarea pedepselor,
fiind necesare şi măsuri economice: libertatea comerţului şi a migraţiei,
retribuirea corespunzătoare amuncii, condiţii de viaţă şi de trai demne;
măsuri politice: descentralizarea administrativă, libertăţi cetăţeneşti,
parlament democratic etc.; măsuri sociale: libertatea căsătoriei şi
obligativitatea căsătoriei civile, admiterea divorţului, perfecţionarea
măsurilor de educare a copiilor.

2.1 putem trata noţiunea de "victimă" în sensul de orice persoană

umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, morale sau
materiale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale.3 Victima, astfel, este
persoana lezată fără vreo asumare conştientă a calităţii sale şi a riscului.
Totuşi, în ultimii ani s-a introdus noţiunea de "victimă activantă", prin care
s-a ajuns la concluzia că, direct sau indirect, victima poartă o parte de vină
în desfăşurarea acţiunilor infracţionale. Victima se diferenţiază de alte
persoane, care, de asemenea, pot fi lezate în urma unor acţiuni
infracţionale.Deci, prin victimă înţelegem persoana care suportă
consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei infracţiuni. Dacă nu
există daună ca rezultat al unei fapte ilicite, nu există nici victimă.

2.2 Fapta infractionla in realitate reprezinta un cuplupsihologic,adica

criminalul ce a savirsit crima pe de o parte si victima crimei pe de alta
parte.Victimele deseori colaboreazacu criminaliilor.Aceasta colaborare
poate fi :-constienta-inconstienta-subconstienta.Rolul victimei ni acest
cuplu este extrem de divers si dinaceasta cauza comportamentul
vicgtimelor poate fi:-pozitiv-adica victima opune rezistenta activa
89
agresorului-neutru-nu contribuie nici la comiterea infractiunii nici
lacontarcararea ei-negativ-unde victima insesi incalca intr-un oarecare
modnormele morale sau juridice.Reiesind din faptl ca un rol mai putin
important in acest cupluil are victima,apare problema vinovatiei victimei
prin care seintelege comportamentul integral al victimei si nu doar
laturasubiectiva a conduitei,adica atit aspectul obiectiv cit si celsubiectiv
privite in strinsa corelatie.Deci reiesind din gradul de responsabilitate al
victimilor incomiterea infractiunilor precum si in functie de reactiesociala
fata de acesta, victimele pot fi acuzate sau aparate. Victimele pot fi acuzate
pentru erorilecomise,comportamentele indecente care au dus la aparitiaunor
consecinte negative.Fiacare trebuie sa.si ia masuri deprecautie pt a reduce
la minim riscul victimizarii. Aparatorii victimei considera ca cei care acuza
victimaexagereaza masura in care provocarea contribuie la
comitereainfractiunii si sustin ca majoritatea victimilor sunt
completinocente,nevinovate.Vinovati sunt criminalul sau sistemul.

2.3 Investigatia victimologico-psihologica isi pune scopuri oarecum

tangentiale cu celeale criminologiei,determinate deinteresul pentru
personalitatea victimei infractiunii.Unul dinscopuri consta in reabilitatea
victimilor,deoarece acesteasuporta daune psihice profunde,pierderea
increderii in lumeaincojuratoare si ni fortele proprii.Scopul principl al
victimologiei este preintimpinarea savirsirii infractiunilor.Sarcinile
victimologiei sunt:-studierea procesului de victimizare si a rolului victimei
inmecanismul actului infractional-stabilirea pronosticului
victimologic,deoarec cunoscindmecanismul de victimizare ,metodele si
tipurile de victimizare,caracteristicile victimelor,locul si perioada detimp ce
coreleaza cu procesul de victimizare este posibil de apreciza nivelul
victimizarii in plan statistic.-victimoterapia,ar include elaborari
metodologice decomportare cu victima,de audiere a acesteia precum si
decreare a unui sistem de reabilitare a victimei.Subiectii prevenirii
victimologice mai sunt reprezentate deorganele de stat care au atributii in
sfera prevenirii sicombaterii actelor infractionale.Victima poate fi aparat
prinurmatoarele forme de cater autoritatea de stat:1.accesul la justitie si
tratamentul echitabil.Victimele tre sa fietratate cu compasiune si sa le fie
respactatdemnitatea.Trebuie sa fie informate dsp drepturile lor pt apute
90
 obtine compensarea cuvenita.Este dreptul victimei sa-ifie satisfacute
nevoile juridice,cum ar fi posibilitatea curecurs,asistenta juridica pe tot
parcursulprocedurii,asigurarea securitatii los si familiei lor. 2.obligatia de
restituire si compensare.Sa se repare echitabilprejudiciile cauzate victimilor
si familiilor lor.3.Indemnizatie-tre sa fie asigurata o indimnizatie
financiaracare este in obligatia infractorului,in caz ca acesta nu
aresurse,obligatia revine statului.O posibilitate de imbunatatire aacestor
cerinte ar fi cresterea si intarirea fondurilor nationalede indemnizare a
victimilor.Importanta activitatii subiectilor prevenirii victimologiceconsta
in studierea victimei si conditiile care au inlesnittransformrea persoanei in
victima,propune solutii ptinlaturareaacestor consecinte si masuri de
protectie sociala.

Testul 16

1.1 Dati notiunea de metoda si tehnica de investigare criminologica.

Metoda este "acea ordine care se pune in studierea si invatarea unei

stiinte".
Este un produs ideatic, o creatie a mintii, ce se diversifica in activitatea de
cercetare stiintifica intr-o pluralitate de metode particulare. Tehnica sau
procedeul poate fi definit ca felul practic in care se utilizeaza o metoda sau
alta. Metodologia, rezultat al reflectiilor filosofice legate de explicatia
cauzala oferita de determinism si de rolul pe care il ocupa cauzalitatea in
procesul de cunoastere, este stiinta care se ocupa cu studiul metodelor
stiintifice.

1.2 Determinati metodologiei cercetarii criminologice

Majoritatea criminologilor ultimelor decenii au fostpreocupati de

necesitatea conturarii unei metodologii acercetarii criminologice, pentru
stabilirea locului acesteia incadrul metodologiilor de ramura si a raportului
ei cumetodologia generala.Definitia metodologiei cercetarii criminologice
rezulta dincomplexitatea fenomenului infractional, din
necesitateainvestigatiilor cu caracter sociologic, psihologic,
91
 biologic,psihiatric, juridic etc., datele obtinute fiind integrate sicorelate
teoretic intr-o maniera metodologica propriecriminologiei

1.3 . Metode particulareClasificare

a) metode de maxima generalitate (metoda observatiei, metoda
experimentala);b) metode cu grad mai redus de generalitate (metoda clinica
etc.).
Unele metode particulare utilizate in domeniul criminologiei
a) Metoda observatiei Observatia este de doua feluri:
- empirica - la indemâna oricui, are caracter spontan, subiectiv, nu ofera o
imagine completa a fenomenului studiat etc. ;
- stiintifica - o contemplare intentionata a realitatii, presupune existenta
unor abstractii stiintifice
b) Metoda experimentala
Este o observatie provocata in conditii determinate sau alese de
experimentator. Tipuri de experiment:
- dupa locul de desfasurare: experiment de laborator si experiment de teren
(fiecare prezinta avantaje si dezavantaje);
- dupa natura variabilei independente: experiment provocat si experiment
invocat;
- dupa modalitatile concrete de manipulare a variabilelor: expe-riment
"inainte" si "dupa", experiment
"dupa", experiment ex post facto.
Procedee pentru alcatuirea grupurilor de control:- controlul de precizie;-
controlul statistic;-controlul la intâmplare.
c) Metoda clinica
Cerceteaza cazul individual pentru formularea unuidiagnostic si prescrierea
unei terapeutici. Foloseste studii de follow-up, studii descriptive ale unor
cariere criminale si studii de caz propriu-zis.
d) Metoda tipologica
Este folosita pentru a descrie un anumit tip de criminal in opozitie cu tipul
noncriminal, pentru a descrie tipuri particulare de criminali (de ocazie,
profesionist, pasional etc.), precum si pentru a stabili o tipologie
criminologica a actului criminal. Intrebuinteaza notiunile de tip si tipologie.
In criminologie, tipologiile se clasifica in: specifice (cea creata de
92
Lombroso privind existenta unui tip unic de criminal innascut etc.) si de
imprumut (realizate de E. Kretschmer, W. Sheldon etc.). O alta clasificare
are in vedere orientarile teoretice din criminologie: tipologii
constitutionale, psihologice, sociologice.
e) Metoda comparativa
Metoda comparativa este intâlnita in toate fazele cercetarii criminologice,
de la descrierea si explicarea pâna la prognozarea fenomenului infractional,
la toate nivelurile de interpretare - fenomen, fapta penala, faptuitor, victima
- atât in cercetarea de natura cantitativa, cât si in cea de natura calitativa.
Criminologia foloseste, cel mai adesea, urmatoarele trei procedee:
procedeul concordantei, procedeul diferentelor si procedeul variatiilor
concomitente.

f) Metodele de predictie Acestea au ca scop:

- formularea unor previziuni privind evolutia fenomenului crimina-litatii pe
o anumita perioada de timp (de obicei 5 ani);
- evaluarea probabilitatilor de delincventa (care se poate realiza prin
prevederea semnelor unei delincvente viitoare la o vârsta foarte frageda sau
prin prevederea comportamentului delincvent al persoanelor care au deja o
conduita delincventa, cum ar fi, de exemplu, recidivistii). Criminologia
foloseste doua metode de predictie: metoda schemei de pronostic (scoala
Germana) si metoda tabelelor de predictie (SUA).
tehnicile de investigare criminologice -pot fi umratoarele: Ancheta sociala
Cauzele care implica criminalitatea , causeeconomice, sociale, politice,
exista in orice perioada sociala siapar ca factori constanti in ancheta sociala
cu caracterparticular sau general. Chestionarul – este utilizat in cercetarea
criminologicapentru efectuarea unor evaluari de ansamblu ale
fenomenuluicriminalitatii, in afara datelor statistice oficiale.
Estereprezentat de intrebari de logica si psihologie, de imaginigrafice, care
determina pe cel anchetat sa explice un anumitcomportament social.
Interviul
– este o tehnica de investigare si aprofundare multmai flexibila. Realizarea
interviului trebuie facuta decercetatori bine pregatiti professional, cu tact,
interes pentrucercetare si confidentialitate. Tehnica documentara
– are in vedere lecturareadocumentelor care pot fi statisticile oficiale,
93
dosare penale,dosare personale, etc.

2.1 Definiti trasaturile biologice individuale ale infractorului: virsta si

sexul.

Virsta infractorului- reprezinta o trasatura individuala apersonalitatii care

ne indica nivelul de dezvoltare bio-psiho-sociala a acestuia. Astfel, virsta
caracterizeaza gradul dedezvoltare a aptitudinilor fizice ale persoanei(forta
fizica,dezvoltarea instinctilor, inclusiv a celor sexualeetc.),
niveluldezvoltarii psihice(intelectul, vointa sau afectivitatea),
niveluldezvoltarii sociale(gradul de scolarizare, profesia, stareacivila,
experienta de viata etc.). Toate aceste caracteristici nepot da indicatii
referitoare la explicarea comportamentuluideviant in general.Stabilirea
virstei infractorului este necesara pentru a seputea cunoaste nivelul
dezvoltarii bio-psiho-sociale a acestuiasi pentru a se stabili daca acesta
raspunde penal pentrufaptele sale, in raport de virsta pe care o avea la data
savirsiriifaptei.Criminologia distinge Cinci categorii de virsta:- copilaria
(de la 0-12 ani);- adoliscenta(12-22ani, unde preadolescenta cuprinde
virstaintre 12-15ani; adolescenta propriu-zisa-15-15ani;postadolescenta-18-
22ani);-tineretea(de la 22-35ani);- virsta adulta(de la 35-60/65ani);- virsta a
treia sau batrinetea(de la 60/65ani). Virsta prezinta interes in criminologie
deoarece in raport cuea se constata atit o curba specifica de evolutie,
numerica, citsi tipologica a infractorului. Sexul infractorului- reprezinta
ansamblul trasaturilormorfologice si sociale prin care indivizii umani se
impart in barbati si femei. Diferentele dintre sexe se explica prin factoride
natura biologica, psihica, socialasi culturala. Din acestpunct de vedere,
barbatii se deosebesc de femei in plananatomo-morfologic, fiziologic,
psihic si social, precum siprin manifestarile comportamentaleEste
indiscutabil faptul ca intre barbat si femeie suntdeosebiri esentiale, dar este
discutabila originea, natura,proportiile si efectele acestor deosebiri, si prin
urmare aleinegalitatilor dintre sexe.Deosebirile anatomice, fiziologice,
psihologice si intelectualedintre sexe s-a preocupat cercetatorul francez H.
Marion, careconsidera ca deosebirile anatomice si fiziologice dintre
barbatsi femeie ar fi: constitutia anatomica, fizica mai puternica a
barbatului, decit a femeii; scheletul si constitutia femeii maimica, mai slaba
94
ca a barbatului; talia, statura si greutateacorpului femeii mai mica;
musculatura femeii este mai slabdezvoltata decit cea a barbatului, de unde
urmeaza ca barbatul este mai puternic, viguros din punct de vedere
fizic;inima femeii in general este mai mica si mai usoara decit a
barbatului.Deosebirile psihice intre barbat si femeie ar fi mai esentiale,decit
cele fizice. La femeie prevaleaza capacitatile, insusirile,calitatile sufletesti,
iar la barbat capacitatile, facultatile intelectuale.La femeie
predominasentimentul,la barbat ratiunea.Femeia este mai sensibila, mai
impresionabila, maisentimentala, mai capricioasa, mai pasionata decit
barbatul. Barbatul este volitiv, femeia este afectiva.Deci, femeia are mai
putina dispozitie si capacitate pentrusavirsirea infractiunilor.

2.2 Argumentați caracteristicile, scopul, funcțiileși influenț apedepsei

asupra personalitații infractorului.
Fundamentul dreptului de a pedepsi a evoluat de la o societatela alta. Prin
urmare, au evoluat si notiunea, scopul, functiile sisistemul pedepselor. Una
din cele mai reusite notiuni ni separe a fi cea a criminologului Bujor V.,
dupa care pedeapsa este o categorie stiintifica utilizata pentru a releva
unfenomen social distinct ce consta intr-o negare si dezaprobarea
samovolniciei individului si care se manifesta prinaplicarea, in numele legii
a masurilor de constringere apersoanelor vinovate de savirsirea unei fapte
interzise delegea penala si care are drept scop apararea societatii deatentate
infractionale, prevenirea de noi infractiuni,restabilirea ordinii de drept si a
echitatii in societate. Scopul pedepsei este diferit in legislatiile penale
nationale. Asa, in sistemul de drept continental scopul pedepsei tine
de:intimidare, rasplata, preintimpinare si corectare a vinovatului. In
sistemul dreptului anglo-saxon accentul sepune pe elementul represiv,
restabilirea echitatii sociale,intimidarea si apararea societatii de atentate
criminale., distingem urmatoarelefunctii ale personalitati-functia de
constringere- este o masura statala, aplicata deinstantele de judecata, in
numele legii, persoanelor care ausavirsit infractiuni, cauzindu-le anumite
lipsuri si restrictiidrepturilor lor.- functia de corectare si de reeducare-
consta in influentareaasupra mentalitatii si deprinderilor condamnatului, in
sensul inlaturarii pozitiilor antisociale si formarii altoracorespunzatoare
95
exigentelor societatii.- functia de restabilire a echitatii sociale- imbraca
haina unuirau cu care se raspunde raului produs prin savirsireainfractiunii.
Raul, suferinta pe care o implica pedeapsa,decurg din lipsurile si
restrictiile, precum si constringerileprevazute de lege: restrictia de libertate,
restrictia drepturilorcivile-functia de preventie generala- are un scop
mediat, indepartat, atentionind toti cetatenii despre posibilitateapedepsei
penale, in cazul cind ar fi tentati sa comitainfractiuni. Este o dispozitie de
preintimpinare, ce implicateama sau frica de pedeapsa, ultima avind un rol
preventiv general antiinfractional.- functia de preventie speciala.- ca scop
al pedepsei estedefinita prin faptul ca pedeapsa are un scop imediat, de
apreveni savirsirea de noi infractiuni din parteacondamnatilor, adica a
persoanelor care deja au savirsitinfractiuni.In ceea ce priveste influenta
pedepsei asupra personalitatiiinfractorului este anume acea institutie a
pedepsei care aevidentiat principiile fundamentale ale
egalitatii,umanismului, democratismului, legalitatii, reprezentindlimitele de
aplicare ale pedepsei. Prin lege sunt stabilitecuantumul si modalitatile,
categoriile pedepselor, acesteafiind conditii obligatorii ce necesita a fi
indeplinite pentru ca pedeapsa sa poata fi aplicata legal. 2.3 Elaborați
clasificari și tipologii ale infratorului.Criteriul clasificarii variaza dupa
conceptia despre genezacriminalitatii.
Astfel poate fi utilizat criteriul antropologic,psihologic, sociologic etc.
Printre primele clasificari oenumeram pe cea a lui Lombroso care spune ca
criminaliisunt:1) criminali nascuti;2) nebuni morali;3) criminali epileptici
(epileptoizi);4) criminali pasionali;5) criminali nebuni (la aceasta categorie
se mai axeazacriminalii alcoolici, criminalii isterici si criminaliiseminebuni
sau matoizi);6) criminali de ocazie;7) criminali de obicei;8) criminali
latenti.Ferri ii clasifica pe criminali in cinci categorii:1) criminalii nebuni
sau alienati2) criminalii nascuti sau instinctivi (sunt salbatici, brutali,
vicleni si lenesi, care nu fac nici o deosebire intre crima ingeneral si o
meserie);3) criminalii de obicei (se recruteaza din indivizi, care comit in
copilarie primul delict);4) criminalii din pasiune (sunt rari si comit
aproapetotdeauna crime contra persoanelor; sunt de un temperament
sanguin, de o sensibilitate exagerata, comitind crime mai ales in tinerete);5)
criminalii de ocazie.La rindul sau, A. Lacassagne distinge:1) criminali de
sentiment sau de instinct (sunt incorigibili,fiind determinati la crima de
96
tendintele ereditare, obisnuintasau viciu);2) criminali de actiune sau de
ocazie (numiti si pasionali);3) criminali de gindire sau frontali (printre
acestia se inscriusi criminalii alienati).In psihologia si criminologia
moderna, tipologia personalitatiiinfractionale tine cont de un cerc mai larg
de criterii. Primadivizare tine de:1.gradul de constientizare si dirijare
psihica acomportamentului, unde se disting infractoriinormali siinfractorii
anormali.Infractoriinormali nu sunt afectati de patologii psihice, crimafiind
constientizata. Astfel, fiind constienti de caracterulantisocial al
comportamentului lor, acesti infractori au la baza motive egoiste, de regula
cupidante, comitind furturi,delapidari, infractiuni economice.Infractorii
anormali poseda dereglari psihice de diversanatura, patologii care nu le
permit o constientizare deplina siadecvata a actiunilor,
comportamentelor.2. A doua divizare se face in functie de tendinta de
repetare ainfractiunilor , unde distingem infractori recidivisti siinfractori
nerecidivisti . Infractorii nerecidivisti mai pot fi numiti si infractori
primari,care nu repeta comportamentul criminal.3. A treia divizare se face
in functie de gradul de pregatireinfractionala. Aici evidentiem doua tipuri:-
infractori ocazionali sau situationali;-infractori de cariera.Infractorii
ocazionali sau situationali sunt indivizii careau comis infractiuni in virtutea
unor circumstante deosebite(de ordin material, afectiv, etc). Pentru ei crima
este unfenomen contradictoriu modului obisnuit de comportament.
2.3. Elaborați clasificări și tipologii ale infractorului. (7 puncte)
Criteriul clasificării variază după geneza criminalităţii. Astfel, poate fi
utilizat criteriul antropologic, criteriul psihologic, criteriul sociologic.
Gabriel Tard susţinea că criminalii trebuie clasificaţi după criteriul
sociologic, şi anume:
a) Criminalii urbani; b) Criminalii rurali.
Enrico Ferry clasifică pe criminali în 5 categorii:
a) Criminalii nebuni, care se caracterizează după acesta, ca fiind persoanele
care comit fără motiv, crime foarte groaznice, ca de exemplu: criminalul
dezgroapă cadavrele cu care-şi satisface poftele sexuale şi apoi le taie cu
toporul.
b) Criminalii născuţi, care se caracterizează ca persoane sălbatice, brutali,
care nu fac nici o deosebire între crimă în general şi meserie. Pentru

97
aceştia, pedeapsa nu are efect, ei consideră închisoarea ca un risc normal al
profesiei lor.
c) Criminali de obicei, care se recrutează din indivizi, care comit în
copilărie primul delict, în majoritatea cazurilor, contra proprietăţii şi pe
care închisoarea îii corupe moral şi fizic. La formarea criminalilor de
obicei, contribuie şi societatea, care nu-i întinde o mînă de ajutor.
d) Criminalii din pasiune, comit aproape întotdeauna crimele contra
persoanelor, comit crimele fără premeditare, pe faţă şi din pasiune.
e) Criminalii de ocazie. Aceştia, la determinarea crimei, sunt influenţaţi de
ocazie, întîmplare.
În spectrul tipologiilor infracţionale, se înscriu şi clasificările efectute în
legislaţiile penale naţionale. Aşadar, conform Codului Penal al Republicii
Moldova, distingem următoarele:
1. Infractorii periculoşi, care au comis crime grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave, săvîrşite cu intenţie şi fiind conştienţi de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, precum şi de urmările ei
prejudiciabile.
2. Infractorii ocazionali, care au comis o infracţiune din imprudenţă, îşi
dădeau seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii/inacţiunii sale, dar
considerau în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate.
3. Infractorii responsabili, adică persoanele care au capacitatea de a
înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi
manifesta voinţa şi dirija acţiunile.
4. Infractorii iresponsabili, sunt persoanele care nu puteau să-şi dea seama
de acţiunile ori inacţiunile lor şi nu puteau să le dirijeze din cauza unei boli
psihice cronice, a unei tulburări psihice sau alte stări patologice.
În criminologia română, una dintre cele mai interesante clasificări, îi
aparţine criminologului I. Oancea:
a) Criminalul violent, care este persoana ce este lipsită de sentimente de
milă, compasiune faţă de alţi oameni, care manifestă doar duşmănie;
b) Criminalul achizitiv, care se caracterizează prin tendinţa de luarea
bunurilor şi valorilor materiale în scop personal;
c) Criminalul caracterial. Posedă nişte tulburări caracteriale, care-l plasează
în seria de trecere de la omul normal, sănătos psihic, la omul anormal, dar
nu bolnav psihic.
98
d) Criminalul lipsit de frîne sexuale – persoanele care comit infracţiuni
legate de viaţa sexuală.
e) Criminalul profesional – este persoana care săvîrşteşte infracţiuni, în
mod sistematic, în scopul cîştigării resurselor de viaţă şi trai.
f) Criminalul ocazional – comite o crimă fiind împins de factorii exteriori,
ocazionali. Exemplu: minorul, care, lăsîndu-se antrenat de alte persoane,
comite un furt. De regulă, pînă la comiterea unei crime, au o conduită bună
şi nu se caracterizează negativ.
g) Criminaliii debili mintali; h) Criminalul recidivist;
i) Criminalul ideologic sau politic – este persoana care, avînd anumite idei
şi convingeri politice, comite, datorită acestor idei, fapte penale;
j) Criminalul alienat – este persoana iresponsabilă, anormală, şi care este
bolnavă psihic.
În sens juridico-penal, se consideră recidivă, comiterea cu intenţie, a uneia
sau mai multor infracţiuni de o persoană cu antecedente penale, pentru o
infracţiune săvîrşită cu intenţie. În acelaşi sens, cunoaştem 3 feluri de
recidivă:
a) Recidiva propriu-zisă, adică persoana a comis cu intenţie, una sau mai
multe infracţiuni, avînd deja antecedente penale, pentru o infracţiune
săvîrşită cu intenţie.
b) Recidiva periculoasă, adică persoana anterior condamnată de 2 ori la
închisoare pentru infracţiuni intenţionate, a săvîrşit din nou, cu intenţie, o
infracţiune sau persoana anterior condamnată pentru o infracţiune
intenţionată gravă sau deosebit de gravă, a săvîrşit din nou, cu intenţie,o
infacţiune gravă sau deosebit de gravă.
c) Recidiva deosebit de periculoasă. Persoana, anterior, a fost condamnată
de 3 sau mai multe ori la închisoare, pentru infracţiuni intenţionate şi a
săvîrşit din nou, cu intenţie, o infracţiune sau persoana care, anterior,
condamnată pentru infracţiune excepţional de gravă, a săvîrşit din nou, o
infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
În sens criminologic, recidiviştii sunt persoanele anterior condamnate,
indiferent de ridicarea sau stingerea antecedentelor penale, precum şi
persoanele care au săvîrşit infracţiuni, dar pentru care pedeapsa penală, din
diferite considerente, nu le-a fost aplicată.

99
Totalitatea crimelor săvîrşite în cadrul unui teritoriu, într-o perioadă de
timp determinată şi în a căror săvîrşire sunt prezente semnele criminalităţii
repetate, se numeşte criminalitatea recidivă. Conform datelor statistice, mai
bine de ¾ din numărul total al infracţiunilor săvîrşite de către recidivişti,
sunt infacţiunile contra patrimoniului.
La fel, putem evidenţia şi săvîrşirea infracţiunii de huliganism.
Divizarea criminalităţii recidive pe categorii de infracţiuni, ne permite să
distingem următoarele:
– Recidiviştii speciali; – Recidiviştii generali.
Recidivistul special prezintă de regulă, un pericol social mai sporit decît cel
general, deoarece are loc procesul cînd persoana devine profesionist în
aceea ce face. Pentru recidiviştii speciali, este caracteristic săvîrşirea
infracţiunilor contra patrimoniului. Pentru aceşti criminali este caracteristic
orientarea anti-socială foarte stabilă, iar comportamentul lor deviant este
regula pe care o urmează în viaţă.
La rîndul lor, recidiviştii generali, sunt recidiviştii care comit infracţiuni de
huliganism. Aceştia sunt persoanele care nu sunt antrenate în cîmpul
muncii, au o pregătire şcolară şi profesională foarte joasă, care consumă
abuziv droguri şi alcool. Personalitatea acestor recidivişti este deformată de
obiceiurile şi deprinderile lor de a rezolva orice conflict, pe calea violentă,
în majoritatea cazurilor ei fiind provocatori de conflicte.
O altă clasificare care o putem întîlni în criminologia rusă, divizează
recidiviştii, în trei mari categorii:
I. Recidiviştii anti-sociali, ei fiind cei mai activi la săvîrşirea crimelor,
avînd un comportament stabil. Anume din această categorie fac parte
recidiviştii speciali (profesionali);
II. Recidiviştii situativi. Se caracterizează prin lipsa unor principii morale,
supremaţia calităţilor individuale, negative asupra celor pozitive.
Caracterul crimelor săvîrşite de aceste persoane depinde în mare măsură de
situaţia concretă în care a nimerit recidivistul.
III. Recidiviştii asociali. Se caracterizează prin degradarea completă a
personalităţii. Aceşti recidivişti au un intelect limitat, sunt alcoolici,
narcomani, avînd chiar şi unele înclinări psihopatice.
Infractorul recidivist îi sunt caracteristice unele particularităţi specifice, şi
anume:
100
a) Poziţia socială a criminalilor recidivişti, care se caracterizează prin aceea
că pentru aceştia este caracteristic faptul că ei şi-au început foarte din timp
activitatea lor de „muncă”;
b) La criminalii recidivişti, motivaţia infracţională este cu mult mai limitată
în comparaţie cu alţi infractori;
c) Rezistenţa la procesul de re-educare.
Printre alte trăsături, caracteristice personalităţii recidivistului, sunt
următoarele:
1. Eşecul şcolar;
2. Provenienţa din familii cu tendinţe conflictuale;
3. Consum abuziv de alcool şi droguri;
4. Absenţa sentimentului dragostei;
5. Orientare spre sub-cultura criminală.

101
Testul 17

1.1 crimele, în acest context, depind de: climă temperatură, altitudine,

latitudine, erupţii solare etc. Cu această denumire – şcoala cartografică sau
geografică, nu sunt de acord unii criminologi, considerând că denumirea
este prea restrânsă, adepţii şcolii studiind nu numai dependenţa geografică
a criminalităţii.1 Totuşi, ei au fost acei care au acreditat termenii utilizaţi
destul de frecvent în epoca contemporană ca “factor geografic”, “geografia
crimei”, “zona criminogenă” şi “hartă a criminalităţii”.
Şcoala cartografică, cu toate că s-a angajat într-o abordare unilaterală a
criminalităţii, a pus în evidenţă factori cu caracter social sau de mediu ce
nu mai fuseseră valorificaţi până atunci, cu atât mai mult că autorii ei nu au
avut la dispoziţie nici mijloacele ştiinţifice adecvate de cercetare şi nici un
aparat documentar suficient de vast. Această şcoală are un merit colosal,
fiindcă este prima care a sesizat legăturile ce există între criminalitate şi
fenomenele din mediul social şi natural. Adepţii şcolii au observat şi
argumentat caracterul repetabil al criminalităţii, subliniind necesitatea
luării unor măsuri cu caracter penal şi social de combatere a criminalităţii.

1.2 Asociaţionismul este un curent psihologic de orientare materialist-

mecanicistă răspândit în Europa între sec. XVIII-XIX. Conform acestei
teorii mecanismul fundamental al formării însuşirilor şi proceselor psihice
umane îl reprezintă procesul de asociere, susţinând că fiecare proces psihic,
fiecare însuşire este rezultatul unui lanţ sau compoziţii asociative, formate
în conştiinţa individului normal sau criminal, independent de voinţa
acestuia. De exemplu, din asocierea senzaţiilor, percepţiilor, din asocierea
reprezentărilor rezultă prejudecăţile. Această teorie este în mare parte
neştiinţifică, fiindcă reduce explicaţia comportamentului criminal doar la
asociaţiile de idei, ceea ce este normal, dar absolut incomplet. În fine,
asociaţionismul anume din această privinţă şi este cunoscut şi sub
denumirea de “atomism psihologic”.
Eliminând din cauzalitatea comportamentului criminal exact elementele de
profunzime şi esenţă ale profesionalismului infractorului, concepţia
asociaţionistă nu a fost în măsură să servească la cunoaşterea criminalităţii
102
 şi să ofere tehnici şi metode de luptă împotriva acesteia. Dar ea a furnizat
un procedeu de descoperire şi identificare prin tehnica lansării de idei
asociative. Cu toate că acest procedeu are o valoare relativă, el este, practic,
unicul destinat purtării unor discuţii cu folosirea cuvintelor sa expresiilor
asociate cu săvârşirea delictului.
Behaviorismul este un curent psihologic american apărut la începutul sec.
XX. Denumirea curentului provine de la cuvântul englez “behaviour”, care
înseamnă comportament. De aici, behaviorismul mai poartă denumirea de
teoria comportamentelor. Behaviorismul consideră că pentru cunoaşterea,
înţelegerea şi prevederea comportamentului uman este suficientă studierea
relaţiei dintre stimul şi răspuns, fără a mai fi nevoie pentru aplicările la
conştiinţa individului. Dar adepţii acestei teorii nu ţin seama de faptul că în
realitate acelaşi stimul exterior poate produce efecte diferite sau că stimuli
diferiţi pot produce acelaşi efect. În consecinţă, această orientare este
considerată de marea majoritate a autorilor ca fiind neştiinţifică şi
unilaterală, întrucât nu sesizează cauzele reale ale fenomenului
criminalităţii, încercând fără succes să readucă şi să explice aspectele de
comportament. Anume din aceste consideraţii această orientare mai este
cunoscută şi sub denumirea de “psihologie fără conştiinţă” sau “psihologia
obiectivă”.

1.3 Freudismul sau doctrina psihanalitică este o orientare psihologică

care a dominat între cele două războaie mondiale. Se consideră că
psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologia criminală la
criminologia psihologică.
Importanţa cunoaşterii lui Freud şi a doctrinei sale este absolut necesară
întrucât datorită universalităţii lui aceasta reprezintă un moment important
atât pentru cultura generală a fiecărui intelectual cât şi, mai ales, pentru
cultura de specialitate a unui jurist sau medic.Freud are meritul
incontestabil de a introduce o manieră cu totul originală în explicarea
mecanismelor psihicului uman prin metoda psihanalitică. Prin studiile sale,
el a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine
de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul de formare a
acesteia.1 Teoria lui Freud a rezultat din două etape decisive. Prima etapă
conţine ideea referitoare la inconştient – “partea invizibilă a aisbergului,
103
 care formează cel mai larg şi cel mai puternic sector alminţii noastre”.2
Inconştientul, în concepţia lui Freud, de preconştient care, deşi în mod
normal este asemănător inconştientului, poate fi stimulat prin diverse
procese de gândire şi deveni conştient.

În concepţia lui Freud există două căi de rezolvare a conflictului din id:
1) redirecţionarea instinctelor primare sau sublimarea de la scopurile
propuse spre altele, cum ar fi cele de creaţie ştiinţifică, artistică, literară,
muzicală etc.
2) refularea ce constă în scoaterea tendinţelor şi instinctelor primare
din sfera conştientului şi includerea lor în id. Deci, Sinele este o realitate
psihică adecvată care nu are însă conştiinţa realităţii obiective. Eul (Ego)
este cea de a doua instanţă psihică şi se mai numeşte şi conştient. Eul
reprezintă nivelul central al personalităţii, nucleul acesteia şi este constituit
din cunoştinţele despre sine. Eul asigură “constanta individuală”2 ,
garantând echilibrul necesar între instinctele şi tendinţele profunde ale
individului, pe de o parte, şi normele primite prin educaţie, pe de altă parte.
Astfel, sinele este pus treptat, pe măsura dezvoltării personalităţii sub
controlul Eului şi Supraeului. Supraeul (Super-Ego) sau conştiinţa morală
reflectă nivelu de dezvoltare a personalităţii, influenţa pe care mediul social
şi cultural o exercită asupra psihicului. Supraeul contribuie şi el, ca şi Eul,
la refularea instinctelor, nivelul său de cenzură fiind cu atât ma puternic, cu
cât persoana este mai matură, sănătoasă psihic, mai instruită, mai educată şi
mai experimentată în viaţă. Astfel, psihanaliza cuprinde un ansamblu de
procedee destinate urmăririi şi descoperirii cauzelor devierilor
comportamentale şi vindecării unor boli psihice. Psihanaliza se efectuează
în cabinetul medicului psihanalist, care poartă discuţii libere asociative,
prin sugestii, teste sau experimente, toate având drept scop descoperirea
cauzelor nevrozelor sau a altor tulburări psihice. În consecinţă, prin metoda
psihanalizei, sunt scoase la iveală tendinţele ascunse printre care şi cele de
agresivitate şi trecute cu ajutorul medicului prin cenzura Eului şi
Supraeului. Este o metodă de sondare şi de descărcare a inconştientului, de
natură a preîntâmpina izbucnirile negative şi criminale.
2.1 Definiti conceptul de criminalitate in sens restrins si in sens larg.
Sensul larg (lato sensu), unde prin criminalitate in sens larg intelegem
104
 totalitatea crimelor comise de-a lungul intregii evolutii umane pe intreaga
suprafata a globului terestru.

b) Sensul restrins (stricto sensu), unde prin criminalitate in sens restrins

intelegem totalitatea crimelor savirsite in limitele unei perioade de timp
determinate, intr-o arie geografica determinata.
2.2 Clasificati factorii criminogeni.
Factorii criminogeni ce determina criminalitatea ca fenomen social se
clasifica in : - factori economici,- factori demografici,- factori culturali,-
factori politici.
1) Factori economici ce pot fi considerati cu continut criminogen.
a) Industrializarea - ofera locuri de munca , posibilitat de instruire ,
specializare si cresterea nivelului de trai ,
- mobilitatea populatiei spre zonele industriale din mediul rural,
individul devenind un necunoscut,
- navetismul prelungit, - dezechilibrul psihologic cu efecte in starea de stres
a muncitorilor
b) Somajul - scaderea nivelului de trai , - instabilitate emotionala,
- scade autoritatea tatalui ca si "cap al familiei".
c) Nivelul de trai - saracia si dorinta de inavutire imping spre delicventa
d) Crizele economice - scad salariile, creste rata somajului, - apare
specula, - proprietatea este in pericol atât a statului cât si cea particulara.
2) Factorii demografici
a) moblitatea sociala si urbanizarea, - scade controlul social ,
- structurile urbane nou formate sunt necuprinzatoare la inceput sub aspectul
emotional.
b) emigrarea spre tari cu potential economic.
- tel neatins, frustrarea,- necunoasterea legislatiei ,- acceptarea sclaviei si a
muncii fortate,
- export de delicventa si criminalitate autohtona ,- import de criminalitate
straina.
c) imigrarea din tari foarte sarace, asiatice , africane spre spatii
favorizante economic. - dezechilibru social pe zonele unde se instaleaza,-
ermetizarea etniilor,
- lipsa factorilor educationali in mediul etniilor,
105
 - lipsa comunicarii cu autoritatile datorata necunoasterii limbii.
d) traficul cu fiinte umane
- prostitutie ,- cersetorie,- sclavie,- dezvoltarea retelelor de trafic.,- spalarea
banilor,
- violenta maxima.
3)Factori socio-culturali
a) familia
- familia contemporana si-a micsort dimensiunile si rolul,

- apar sintagme noi precum: "disparitia familiei"," familia in bucati",

"familia asistata" , "familia destramata",
- s-a dezvoltat concubinajul,
- vârsta casatoriei a crescut inspre 40 de ani,
- procentajul divorturilor este in crestere,
- preocuparea pentru parinti ori rudele in neputiinta a scazut.
b) esecuri privind integrarea scolara
- copiii inadaptati social constituie o problema ,- insubordonare ,- lipsa
de interes,
- absenteismul,- repetentia,- conduita agresiva in raport cu cadrele
didactice.
c) impactul activitatilor din timpul liber
- lipsa de interes pentru sport , cultura , arte,- consumul de alcool si tutun,
- fuga de acasa.
d) impactul mijloacelor de informare in masa ( radio , TV,presa scrisa).
e) alcoolismul- consum de alcool,- consum si trafic de droguri. 4)Factori
politici
a) razboiul- instaureza haosul, anarhia economica si sociala, violenta.
b) revolutia reprezinta acea stare de criza politica de mare amploare care
se finalizeaza pe cale conflictuala urmarindu-se inlaturarea de la putere a
unui grup/ conducator , cucerirea puterii politice si schimbarea orânduirii
sociale.

2.3 Aceşti factori în generarea criminalităţii au o deosebit de puternică

influenţă în trei situaţii specifice:1) războiul;2) revoluţia; 3) criza politică.

106
Războiul poate fi convenţional (împotriva unui alt stat) şi civil (pe
teritoriul unui stat). Războiul civil este cel mai periculos în criminogeneză,
fiindcă produce efecte puternice criminogene. Acest tip de război este
periculos prin faptul că în timpul lui se creează centre antagoniste de
putere, indivizii se polarizează, legislaţia se ignorează complet, se
instaurează haosul şi anarhia socială, politică şi economică, se escaladează
agresivitatea şi violenţa. În aceste situaţii, infractorii de profesie au un cîmp
de acţiune enorm şi ideal. De asemenea, starea de haos şi anarhie
încurajează la comiterea de infracţiuni şi persoanele care anterior n-au
comis crime.1 Războiul civil este, în consecinţă, cea mai înaltă expresie a
unei crize politice pe teritoriul unui stat. Revoluţia este o stare de criză
politică de mare amploare, ce are drept scop înlăturarea de la putere a unui
grup conducător, cucerirea puterii politice şi schimbarea orînduirii sociale.
Cea ma răsunătoare revoluţie (şi cu cele mai distructive consecinţe) a fost
revoluţia din octombrie 1917 în Rusia Deci, revoluţia este o formă a luptei
pentru cîştigarea puterii politice. Ea nu-şi alege mijloacele pentru atingerea
scopurilor sale. După efectele produse am deosebi
revoluţii: distructive şi "de catifea" (în urma revoluţiei "de catifea" a fost
înlăturat de la puter preşedintele Georgiei, E. Şevarnadze în 2003). Criza
politică. Deşi războiul şi revoluţia apar în rezultatul crizei politice, am
prefera evidenţierea acesteia din considerentul că ea (criza politică) poate fi
generată şi de alţi factori. Aşa, în Republica Moldova începînd cu anul
1991 criza economică a generat o puternică criză politică. Ca rezultat,
marea majoritate a populaţiei nu participă la conducerea statului, nu
votează, sunt indiferenţi faţă de alegeri. Aceasta se datorează şi
instabilităţii regimului politic, prezenţei numeroaselor partide şi mişcări
politice care afectează grav conştiinţa poporului. Campaniile electorale se
transformă în adevărate lupte, bătălii, cu insinuări şi înjosiri reciproce. În
rezultat, o parte considerabilă a populaţiei îşi pierde încrederea, idealurile
umane fiind cele care au de suferit.

107
 Testul 18
Subiectul I Formarea criminologiei ca stiinta
1.1 Relatati fenomenul criminalitatii in opera lui Montesquieu
Unul din genialii jurişti ai acelor vremuri a fost CharlesLouis de Secondat-
Montesquieu, născut în anul 1689 în localitatea La Brede, lângă Bordeaux.
A ocupat înalte posturi în stat fiind consilier al Parlamentului din Bordeaux
şi apoi, preşedinte al acestuia, devenind, totodată, o personalitate de seamă
a ştiinţei universale; publicând scrieri valoroase în domeniul istoriei, fizicii,
moralei, politicii şi dreptului. Cea mai fundamentală este opera intitulată
“De l’Esprit des Lois” (Geneva, 1748 în 2 volume) şi este consacrată
criticii feudale în condiţiile afirmării orânduirii capitaliste. În viziunea lui
Montesquieu sarcina principală a omului de ştiinţă este să determine
principiile generale obiective pe care se situează pentru a studia raţional
evenimentele, oamenii şi lucrurile. Acest studiu raţional presupune că
realitatea înconjurătoare este supusă unor legi şi în acest sens, conchide
Montesquieu, tot ce există are legile sale: “Divinitatea are legile sale,
lumea materială are legile sale, animalele au legile lor, omul e dominat de
legile sale”. Sarcina pe care şi-o ia Montesquieu în opera sa fundamentală
este de a cunoaşte spiritul legilor şi a răspunde la întrebarea extrem de
dificilă: “ce sunt şi cum sunt legile după legea lor”.1 Un prim principiu
definitoriu “nullum crimen nulla poena sine lege”,2 se găseşte în doctrina
lui Montesquieu în prelungirea teoriei separaţiunii puterilor în stat, puterea
judecătorească fiind chemată să aplice legea, nu s-o creeze. Un al doilea
principiu constă în aceea că legile penale speciale nu sunt eterne sau
absolute, ci relative, acestea fiind limitate în acţiunea lor asupra
criminalităţii în timp şi spaţiu geografic. “Fiecărei categorii de crime
trebuie să-i corespundă penalităţi pe măsura gradului de pericol social” –
spunea Montesquieu, de unde derivă al treilea principiu, şi anume
diversitatea măsurilor profilactice corespunzătoare criminogenezei
societăţii. Al patrulea principiu formulat de Montesquieu ar trebui să
domine securitatea societăţii contra criminalităţii şi anume: “legea statului
nu trebuie să provoace înfricoşarea oamenilor, ba chiar să admită din partea
cetăţenilor o iertare faţă de infractori”.3 Montesquieu afirma că un
legislator bun este acela care nu urmăreşte să pedepsească infracţiunea, ci
108
 s-o prevină. E nevoie a îmbunătăţi moravurile şi nu a aplica pedepsele.4
Prin aceasta autorul a anticipat o idee avansată în criminologie, care
constituie unul dintre principiile fundamentale ale luptei împotriva
criminalităţii. Înlăturând explicaţiile de ordin mistic şi fatalist, iluminismul
a adus raţiunea la cârma tuturor lucrurilor şi fenomenelor.

1.2 Argumentati rolul codificarilor lui Hammurabi si Bilalama in

constituirea criminologiei
De rând cu formele menţionate de luptă împotriva criminalităţii, un rol
deosebit revine religiei, care în scopul valorizării superioare a
sentimentului religios considera crima fie ca o manifestare diabolică, fie ca
o expresie a păcatului. Astfel justiţia a căpătat aspectul unui dar divin. În
acest sens am evidenţia “Codul” lui Hammurabi. Pe stela de diorit negru
(ce se află în prezent la muzeul Louvre), unde sunt gravate articolele
“Codului” său, Hammurabi este înfăţişat închinându-se zeului Samaş, de la
care primeşte textul legii. Aşa s-a conferit esenţa divină activităţii
legislative, iar regele urma să le transmită oamenilor, care trebuiau să
respecte legile întocmai sub frica unor sancţiuni severe.1 Pedepsele
aplicate erau considerate ca o plată pentru răul provocat, ori ca o ispăşire a
păcatului săvârşit. La baza “Codului” lui Hammurabi se află “legea
talionului” – “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mănă pentru mănă,
picior pentru picior, arsură pentru arsură, vânătaie pentru vânătaie”.2 Cu
toate că, la prima vedere, este declarată egalitatea tuturor membrilor
societăţii, totuşi, pedepsele aplicate se diferenţiau în funcţie de poziţia
socială a vinovatului sau a părţii lezate. Aşa, preoţii şi demnitarii se
bucurau de privilegii când era vorba de delicte minore şi erau aspru
pedepsiţi în cazul săvârşirii unor crime grave. Sclavii erau consideraţi ca
fiind nişte fiinţe de mâna a doua: “Dacă sclavul cuiva a dat o palmă unui
om liber, să i se taie o ureche”.1 “Codul” lui Hammurabi a fost principalul
izvor al reglementării penale la popoarele învecinate cu Babilonul. Multe
norme din “Cod” se aplică în Egipt, în timpul Regatului Nou (1650-1085
î.H.). Printre ele pedeapsa cu moartea pentru rebeliune şi conspiraţie contra
statului, pentru omor premeditat, viol şi furt din mormintele regale. Se fac
primele încercări de combatere a corupţiei. Judecătorii corupţi primeau
pedeapsa capitală, care se executa prin sinuciderea impusă. În majoritatea
109
 cazurilor, executarea pedepsei capitale era, însă, înfăptuită prin uciderea cu
pietre – lapidare, – care era încredinţată familiei pătimaşului sau întregii
comunităţi. Îmbinând normele barbare ale cutumelor arhaice cu elemente
inerente evoluţiei sociale, între care subtilităţile religioase au jucat un rol
aparte, popoarele antice au reuşit să dezvolte sisteme legislative şi
instituţionale care răspundeau în bună măsură, mai ales prin asprimea lor,
scopurilor pentru care fuseseră create. In ceea ce priveste codificarea lui
Bilalama, se observa reglementari privind - Aplicarea amenzii in calitate de
pedeapsa penala - Reglementarea pentru prima data a conceptului de
circumstanta agravanta - Reglementari universale (incepind cu raporturi
civile si finisand cu cele penale)

1.3 Evaluati aspectele fonomenologice ale criminalitatii :

criminalitatea ca fenomen social si victima infractiunii
Structura- aparitia a diferitor categorii de victime ca si semn al obiectului
infractiunui Starea- cresterea intensa numerica a victimelor din categoria
femeiloc, minorilor Factori economici (somaj, preturi inalte pe piata
produselor) Factori sociali (tendinta spre autoafirmare, prezenta
sentimentului de inferioritate uneori, vulnerabilitatea categoriilor de
victime mentionate mai sus) Factori politici (instabilitatea politica in cadrul
statului)etc.

1.2 Argumentati rolul codificarii antice in constituireacriminologiei.-

Aceasta codificare antica (Codul lui Hamurabi impreuna cuCodul lui
Bilalama) a creat cadrul institutional necesar,initiind eliminarea razbunarii
private si intarind rolul statului in materie penala. Anume cu aceasta
codificare s-a trecut de lasclavagismul timpuriu incomplet la orinduirea
sclavagistadezvoltata, care a pus baza formatiunilor statale din
Orientulantic.

1.3. Evaluati aspectele fenomenologice ale criminologiei-

Aspectele fenomenologiceale criminalitatii pot fi:-generale si-individuale.

Aspectele generale se refera la fenomenul criminalitatii inansamblul sau,
incluzând toate manifestarile antisociale,indiferent de genurile sau tipurile
110
de infractiuni.Aspectele individuale cuprind diverse genuri, tipuri,
categoriisi specii de infractiuni (de ex.: furt, jaf, tâlharie sauinfractiuni de
sustragere).Tot sub acest aspect se studiaza structura cantitativa
ainfractiunii, numarul si felul infractiunilor, cauzele siconditiile care
genereaza sau favorizeaza savârsireainfractiunilor, dinamica acestora,
aspectul calitativ etc. Tot inacest context se studiaza si faptele care nu sunt
infractiuni,dar preced, determina sau insotesc fenomenul
criminalitatii,având o vocatie criminogena recunoscuta:
somajul,alcoolismul, prostitutia, saracia, incultura etc.1)Un alt aspect
fenomenologic il reprezinta personalitatea infractorului,si anume
particularitatile bio-psiho-sociale ale individului, aptitudinile, caracterul
sitemperamentul sau, care pot influenta comportamentuldeviant.2) Unul
din cele mai importante aspecte fenomenologice ilreprezinta
elaborareametodelor de profilaxie si combatereafenomenului criminalitatii.
Scopul acestor metode consta indiminuarea fenomenului criminalitatii, in
prevenirea prindiferite mijloace a savârsirii de noi crime.
Subiectul 2 Teorii criminologice contemporane de orientare
bioantropologica
2.1 Relatati formele de inadaptare sociala a infractorului.
Cel mai de vaza reprezentant al acestei orientari estecriminologul suedez
Olof Kinberg, care sustine teoriainadaptarii sociale cu privire la criminal.
El si-a prezentatprincipalele idei in lucrarea sa “Basic problems of
Criminology”, aparuta la Copenhaga in a. 1935.Potrivit acestei conceptii,
infractiunea este considerata ca unprodus natural al unor trasaturi biologice
individuale,anormale, criminalul reactionând sub influenta obiectiva
aacestor factori, fara a dispune de posibilitatea alegerii
altuicomportament.Inadaptarea sociala declanseaza comportamentul
criminal, inspecial când acest lucru este favorizat de concurenta unorfactori
sociali.Teoria inadaptarii sociale afirma teza ca predispozitiile biologice ori
psihice prin ele insele nu sunt suficiente pentrudeclansarea
comportamentului criminal, ultimul depinzând side interactiunea unor
factori sociali si individuali. Printrefactorii criminogeni individuali am
evidentia surmenajul,afectiunile cerebrale, anumite dificultati legate de
viatasexuala, deficitul mintal s.a.Daca adaptarea inseamna intotdeauna
atasarea fata de unobiect, valoare, atunci dezadaptarea se inscrie in
111
sensuldivergentei tendintelor individului cu cerintele normelor
deconvietuire sociala.Pentru a desemna personalitatea ca atare, Kinberg
propunetermenul de structura biologica actuala, având in
vederemodalitatile prin care partile unui intreg sunt imbinatepentru a
realiza functia.In conceptia unor autori, Kinberg releva citeva
modalitatiprincipale de dezadaptare:1) Dezadaptarea fizica ce este legata de
tulburarilefunctionale ca defectele de auz, vedere, tulburari endocrineale
dezvoltarii având ca consecinta gigantismul oriinfantilismul etc. Prin
urmare, toate aceste stari diminueazasansele individului in viata, punându-l
in stari de izolaredureroasa ce se soldeaza cu recurgerea la
comportamenteilicite;2)dezadaptarea psihica este si mai
importanta,afectând echilibrul mintal. Persoana sufera de un
dezacordemotional, fiind supusa unei presiuni interioare nefasteasupra
proceselor intelectuale, favorizând tendinta sprecrima. Acest dezechilibru
impiedica persoana de a maiexamina calm si critic lucrurile;3)dezadaptarea
psihologicase produce, de regula, laindivizi
normali, reprezentând un ansamblu de reactiineadecvate, generate de catre
un conflict intre schemele decomportament.Cu toata apartenenta teoriei la
teorii de orientare bioantropologica, Kinberg evidentiaza un sir de factori
sociali,care favorizeaza comportamentul criminal: saracia,alcoolismul si
stupefiantele, atmosfera sociala, presa si opinia publica etc.In plan
profilactic O.Kinberg propune o profilaxie mixta:-medico-higienica si-
morala. Autorul recomanda combaterea factorilor negativi ca:prostitutia,
alcoolismul, parazitismul social, vagabondajul,cenzura subiectelor de
scandal si violenta din presa. In caz desavârsire a unei crime de catre un
bolnav – aplicarea terapieimedicale cu izolarea speciala, chiar de lunga
durata aindividului.Meritul lui O.Kinberg in dezvoltarea criminologiei ca
stiintaeste destul de mare. El a situat omul ca fiinta biologica incentrul
preocuparilor criminologice, a analizat profundproblemele legate de fiinta
umana, aratându-iindividualitatea. A aratat ca ar fi o grava greseala de a
crede caindivizii care comit sporadic sau chiar frecvent acte criminalear fi
in mod necesar diferiti de cei care nu le comit.

2.2. Comparati teoria constitutiei predispozant delincventialesi teoria

constitutiei delincvente. Promotorii t. constitutiei predispozant
112
delincventiale(Kretschmer, Scheldon, Hooton), continuatori
ailombrozianismului, considera ca la baza comiterii crimei seafla
constitutia anatomica a omului in calitate de unitatemorfologica si
functionala. In conceptia reprezentantilor t.constitutiei delincvente
(Benigno di Tullio), constitutiacuprinde, pe de o parte, elemente ereditare
si congenitale, iarpe de alta parte, elemente dobindite in timpul vietii, in
special in prima ei parte. Astfel, tendintele ereditare nu suntconsiderate a
conduce automat la savirsirea crimei, ci doar cafiind favorizante, conferind
“vocatia crimei”.Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv
biologicori exclusiv sociologic, ci intotdeauna biosociologic. In acelasitimp
biologicul nu poate fi desprins de psihic, deoarece “inrealitatea organica a
corpului uman nu exista nici o functie,afara de cele pur vegetative, care sa
se poata detasa deactivitatea psihica”. “Predispozitia pentru crima este
expresiaunui ansamblu de conditii organice si psihice, ereditare
saudobindite care, diminuind rezistenta individului la instigaricriminogene,
permite individului, cu mai multa probabilitate,sa devina criminal”
(Benigno di Tullio “ Manuel

danthropologie criminelle”). Reprezentantii t. consitutieipredispozant

delincventiale, insa, s-au axat pe cercetariexperimentale care sa
demonstreze corelatia intre activitateacriminala si biotip (tipul biologic);
corelatia stabilindu-se fie in raport cu structura corpului (morfo-
caracterologice), fie inraport cu somatotipul (tipul corpului avut in vedere,
plecindde la embrion), fie in raport cu tipul endocrinian. Astfel,Kretschmer
in “Structura corpului si caracterul” a distinspatru categorii de indivizi cu o
constitutie corporala sistructura psihica distincta si, corespunzator,
inclinatie maiputernica spre comiterea unor infractiuni specifice (de
ex.tipul atletic – infractiuni contra persoanelor si bunurilor,tipul picnic –
fraude, escrocherii). Scheldon a stabilitexperimental – in baza unui
esantion de 200 delincventi – cacele mai multe cazuri de delincventa apar
in cazul tipului mezomorf (cu o dezvoltare puternica a musculaturii).
Hooton,efectuind cercetari antropologice ale criminalilor, masurind
volumul cutiei toracice, dimensiunile craniului si ale altororgane la mai
mult de 13 mii condamnati, a ajuns la concluziaexistentei tipului criminal
cu o constitutie predispozantcriminala.Observam ca di Tullio face o analiza
113
minutioasa afactorilor sociali ori fizici, exteriori individului, considerindca
au o influenta reala in masura in care intilnesc o constitutiecriminala
preexistenta ori contribuie la formarea unei astfelde personalitati:

“De unde convingerea noastra ca mediul nudevine un factor criminogen

decit daca, prin grava sapersistenta, poate exersa asupra individului o
influentaperiorativa, degenerativa sau patologica, si sa provoace astfelun
“supra-eu” imoral, un dezechilibru psihic acompaniat deinstigari
criminogene, sau daca opereaza asupra unor indivizi in mod particular
receptivi, ca urmare a constitutiilor biopsihice”. Desi, reprezentantii t.
constitutiei predispozantcriminale, din aceeasi perspectiva, nu o considera
drept odeterminare absoluta, ci ca o probabilitate sporita - inclinatie,totusi
acestia nu pun in valoare interconexiunea cu factoriisociali si psihici,
precum o face di Tullio. Meritul celui dinurma consta si in stabilirea
notiunii de “prag”, adica de
limitaspecifica pentru individ predispus biologic la comiterea
unorinfractiuni (declansarea reactiei antisociale depinzind de odiferita
intensitate a stimulului in functie

2.3.Evaluati importanta criminologiei clinice in tratamentulinfractorului.

Dupa cum precizeaza J.Pinatel in lucrarea sa “Lacriminologie”, din care
doua treimi sunt consacratecriminologiei clinice, aceasta este o stiinta
organizatametodologic dupa modelul clinicii medicale, care are in
finalscopul pregatirii unui aviz cu privire la individul criminal. Acest aviz
include un:1)diagnostic;2) prognostic si 3)tratamentul eventual.
Deci, potrivit acestei teorii, infractorul este unbolnav, iarcriminalitatea isi
are sursa principala in patologie.J.Pinatel aacceptat si caracterul social al
criminalitatii clinice.Rezultatele observatiilor si constatarilor de ordin
clinic sunt in final comparate cu indicii sociali si numai pe aceasta bazase
recurge la diagnosticul criminologic. Anume de aceea,sustinatorii acestei
scoli pretind ca criminologia clinica nueste un simplu capitol al clinicii
medicale, ci are un accentuatcaracter social.Criminologia clinica utilizeaza
o gama variata de investigatii,inclusiv cele de ordin medical, psihiatric si
psihologic.Sunt foarte interesante recomandarile criminologiei clinice
indomeniul profilaxiei criminale, cum ar fi:-extragerea chirurgicala a
114
zonelor presupuse a fizone de agresivitate;-utilizarea tranchilizantelor si
antidepresivelor incazul delincventilor psihopati;-castrarea in scopuri
terapeutice a delincventilorsexuali;-
practicarea psihanalizei pentru inlaturarearabufnirilor criminale;-utilizarea
narcodiagnosticului s.a.Deci, criminologia clinica include un program de
masuriclinice in scopul preintâmpinarii savârsirii de catre individ aunor noi
infractiuni.De o popularitate enorma s-a bucurat criminologia clinica
incepând cu anul 1970. Pe primul loc se afla Franta si Italia,unde
promotorii acestui curent se bucurau de o mareautoritate si si-au adus vaste
contributii in procesul dereabilitare a condamnatilor. Spre exemplu in
Franta, in urmareformei penitenciare din august a.1985 s-au
imbunatatitconsiderabil conditiile de executare a pedepselor.
Inpenitenciarele franceze a fost creat un vast serviciu social –educativ.
Condamnatii au obtinut dreptul de a primi studiiprofesionale, de a invata in
diferite institutii de invatamânt,precum si posibilitatea asistentei medicale
in afarainstitutiilor penitenciare fara un control permanent dinpartea
administratiei.Criminologia clinica este o stiinta aplicata, care se
concretizeaza in examinarea multidisciplinara a cazului
individual,formularea unui diagnostic, a unei ipoteze asupra
conduiteiulterioare (prognostic) si luarea unei decizii asupratratamentului
ce se va aplica infractorului, in scopulresocializarii acestuia si prevenirii
recidivei. Examenul medico-psiho-social a fost instituit, pe plan legislativ,
in Franta, inanul 1959, in cadrul art. 81 alin.4 C.proc.pen. Acesta are
uncontinut complex, care cuprinde:
- un examen cu privire la personalitatea inculpatului si oancheta referitoare
la situatia sociala materiala si familiala aacestuia;- un examen medical;- un
examen medico-psihologic;- o r i c e a l t e m a s u r i u t i l e . Examenul
de personalitate si ancheta sociala sunt obligatorii in materie criminala si
facultative in materie corectionala.Examenul medico- psihologic este
facultativ in ambelesituatii.Dosarul de personalitate al infractorului
serveste laindividualizarea sanctiunii. Dupa ramânerea definitiva ahotarârii
judecatoresti, dosarul se transmite administratieipenitenciare, iar ulterior,
comitetului de reinsertie post-penala.Fiind o stiinta aplicata, organizata
metodic in maniera uneiclinici medicale, criminologia clinica isi orienteaza
eforturileasupra infractorului concret, formulând un diagnostic,
115
unprognostic si, eventual, un tratament.Totodata, criminologia clinica nu
este un capitol alcriminologiei medicale, intrucât nu ia in considerare
doarelementele bio-psihologice;ea are un caracter socialaccentuat.
Elementele sociale si bio-psihologice sunt unite decriminologia clinica intr-
o perspectiva sintetizatoare,dominata de conceptul de stare periculoasa.
Starea periculoasa Aprecierea criminologica a "starii periculoase"
presupuneevaluarea capacitatii infractionale si a posibilitatii dede individ).

116
 Test nr. 19

Subiectul I: Formarea criminologiei ca ştiinţă

1.1. Relataţi fenomenul criminalităţii în opera lui Enrico Ferri.

E. Ferri este considerat fondator al sociologiei criminale.Cea mai

importanta lucrare a sa –
„Sociologia criminala”. E.Ferri, vorbind de originea şi natura criminalităţii,
susţine că este vorba de un fenomen cu o natură complexă – crima este un
fenomen complex biologic, fizic şi social. O a doua teză a lui E.Ferri ar
consta în aceea că, criminalitatea nu se repetă în timp cu constanţă şi
regularitate, printr-o repetiţie mecanică, de la an la an, ci printr-o oscilaţie
permanentă, prin creşteri sau descreşteri determinate de cauze naturale,
precum şi a factorilor de mediu fizic şi social, astfel dinamica criminalităţii
fiind supusă unei legi a saturaţiei. Un alt mare merit al lui E.Ferri constă în
faptul că a dovedit şi a impus teza necesităţii clasificării infractorilor. În
concepţia sa infractorii pot fi clasificaţi în cinci categorii:

1) Infractorii nebuni (alienaţi) care se disting de criminalii înnăscuţi şi de

nebunii morali. Acestei categorii îi aparţin infractorii, care comit, de
regulă, crime odioase.
2) Infractorii din obişnuinţă care sunt determinaţi la săvârşirea
infracţiunilor de imposibilitatea unei reintegrări după o condamnare
privativă de libertate.
3) Infractorii înnăscuţi (instinctivi), fără simţ moral, cinici, cruzi.Pentru
această categorie de infractori pedeapsa, practic, nu are efect.
4) Infractorii de pasiune (pasionali) , ce posedă un simţ moral slăbit,
comiţând fapte penale fără a reflecta, sub influenţa pasiunilor. Ei comit,
practic, întotdeauna crime contra personalităţii.
5) Infractorii de ocazie - relativ cinstiţi, înzestraţi cu simţ moral, dar
împinşi la săvârşirea crimei de tentaţiile condiţiilor fizice si sociale.

1.2. Argumentaţi rolul Legilor lui Manu şi Legii celor XII Table în
117
 constituirea criminologiei.

De rând cu formele menţionate de luptă împotriva criminalităţii, un rol

deosebit revine religiei, care în scopul valorizării superioare a
sentimentului religios considera crima fie ca o manifestare diabolică, fie ca
o expresie a păcatului. Astfel justiţia a căpătat aspectul unui dar divin. În
acest sens am evidenţia “Codul” lui Hammurabi. Pe stela de diorit negru,
unde sunt gravate articolele “Codului” său, Hammurabi este înfăţişat
închinându-se zeului Samaş, de la care primeşte textul legii. Aşa s-a
conferit esenţa divină activităţii legislative, iar regele urma să le transmită
oamenilor, care trebuiau să respecte legile întocmai sub frica unor sancţiuni
severe.Pedepsele aplicate erau considerate ca o plată pentru răul provocat,
ori ca o ispăşire a păcatului săvârşit. La baza “Codului” lui Hammurabi se
află “legea talionului” – “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mănă pentru
mănă, picior pentru picior, arsură pentru arsură, vânătaie pentru
vânătaie”.Legea talionului a însemnat un important procedeu în evoluţia
dreptului de a pedepsi. Desigur că dreptatea impusă de legea talionului este
barbară şi primitivă, dar în epoca respectivă a fost singura care s-a putut
impune minţilor oamenilor. Drept exemplu, dreptul talionului se regăseşte
în: Codul lui Hammurabi, legile lui Manu (Manama-Dharma-Sastra).
1.3.Evaluaţi aspectele fenomenologice ale criminalităţii: personalitatea
infractorului.
Un aspect fenomenologic îl reprezintă personalitatea infractorului, şi anume
particularităţile bio-psiho-sociale ale individului, aptitudinile, caracterul şi
temperamentul său, care pot influenţa comportamentul deviant.
Personalitatea infractorului poate fi studiată atât la general cât şi pe
categorii de infractori;
Prin noţiunea de personalitate a infractorului înţelegem ansamblul trăsăturilor
individuale bio-psiho-socio-culturale, precum şi totalitatea calităţilor
sociale ale omului, care în corelaţie cu alte condiţii impersonale determină
comiterea unei fapte, prevăzută de legea penală. Personalitatea infractorului
nu reprezintă un nou tip al personalităţii umane, ci este o personalitate
obişnuită care se caracterizează prin unele trsăsături comportamentale
specifice. Specificul constă în prezenţa pericolului social la infractor.
Trăsătura principală care caracterizează personalitatea infractorului este
118
 aceea că a săvîrşit o crimă; nu este criminal cel care are numai intenţia de a
săvîrşi o crimă. Personalitatea infractorului este un concept criminologic
complex care include două noţiuni:

1) noţiunea psiho-socială de personalitate;

2) noţiunea juridico-penală de infractor.

Personalitatea este un sistem biopsihosociocultural, constituit

fundamental în condiţiile existenţei şi activităţii sale, unde subiectul uman
este privit în trei ipostaze ale sale:
a) Homo Faber, subiect pragmatic al acţiunii;
b) Homo Sapiens, subiect epistemic al cunoaşterii;
c) Homo Valens, subiect axiologic, purtător şi creator al valorilor.
"personalitatea este posibilitatea omului de a-şi organiza şi controla
conştient comportamentele, de a-şi dirija atitudinile şi conduitele, de a-şi
formula scopurile, de a-şi planifica activităţile". În această accepţiune
modelul personalităţii include:
- apartenenţa la specia umană;
- psihicul uman este singurul exponent al lumii vii dotat cu raţiune şi
voinţă;
- adaptarea şi interdependenţa socială, ce se manifestă în tendinţa de
identificare cu un anumit grup social;
- creativitatea şi achiziţia, adică învăţarea, dezvoltarea şi influenţarea
schimbărilor pe parcursul vieţii.
În concepţia lui S. Rădulescu şi D. Banciu , “subiectul delictului” este fie
persoana care comite acţiunea ilicită (subiect activ), fie persoana care
suferă consecinţele negative ale acestei acţiuni (subiect pasiv). Subiect
activ al infracţiunii poate fi atît o persoană fizică (un individ), cît şi o
persoană juridică (o organizaţie, societate comercială, bancară etc.)"
 noţiunea de personalitate a infractorului înţelegem ansamblul
trăsăturilor individuale bio-psiho-socio-culturale, precum şi totalitatea
calităţilor sociale ale omului, care în corelaţie cu alte condiţii impersonale
determină comiterea unei fapte, prevăzută de legea penală.
Principalele orientari criminologice
- orientarea biologică;
119
 - orientarea psihologică şi
- orientarea sociologică.
În cadrul orientării biologice (sau bioantropologice), personalitatea
infractorului este sinonimă cu individualitatea fizică şi patologică, adică cu
o sumă de stigmate care configurează portretul-tip distinct al
comportamentului uman. Printre reprezentanţii acestei orientări -C.
Lombroso, E. Kretschmer (teoria constituţiei predispozant delincvenţiale),
B. di Tulio (teoria constituţiei delincvente), P. Iakobs (teoria cromozomului
crimei), O. Kinberg (Krimberg) (teoria inadaptării sociale).
În cadrul orientării psihologice, accentul în formarea personalităţii se
pune pe factorii individuali, subiectivi. În această ordine de idei aici se
înscriu teoriile de orientare psihologică atît clasice, cît şi contemporane, şi
anume: S. Freud, -teorii de înţelegere a personalităţii umane (freudismul,
bazat pe importanţa gîndirii inconştientului (id), a conştientului (ego) şi
supraconştientului (superego); A. Adler (teoria inferiorităţii, bazată pe
complexul de inferioritate), D. Abrahamsen (teoria privind rolul familiei în
formarea personalităţii); E. de Greef (teoria asentimentului, bazată pe criză
şi starea psihică periculoasă); J. Pinatel (teoria personalităţii criminale);
M.B. Clinard(teoria frustrarii)
în orientarea sociologică, conceptul de personalitate a infractorului este
bazat pe ideea că persoana este rezultatul influenţelor determinate de
factorii socio-culturali. Printre teoriile contemporane de orientare
sociologică se înscriu şi: H. Mckay, C.R. Shaw, F. Thrasher (teoria
ecologică); E. Sutherland (teoria "asociaţiilor diferenţiate"); Th. Sellin
(teoria "conflictului de cultură"); R. Merton (teoria anomiei sociale); R.
Cloward, L. Ohlin (teoria "oportunităţii diferenţiate"); T. Hirschi (teoria
apartenenţei sociale); F. von Liszt, A. Prins (teoria "apărării sociale"); K.
Marx, F. Engels, W. Bonger (teoria marxistă). Aceste teorii acordă o mare
importanţă influenţei factorilor sociali în apariţia, formarea şi modelarea
personalităţii umane. Spre exemplu, teoria marxistă defineşte
personalitatea ca o expresie a ansamblului relaţiilor sociale, individul uman
aflîndu-se într-o dependenţă determinantă faţă de condiţiile vieţii materiale.
Astfel se recunoaşte influenţa decisivă a factorului economic.
Importanta studierii personalitatii infractorului

120
Problemele de bază la acest capitol s-au concentrat în jurul chestiunii de a
şti care este natura reală a personalităţii criminalului. Dacă infractorul a
comis o infracţiune înseamnă că aceasta a fost alegerea lui, el a hotărît aşa
şi deci, el este cauza faptei, fiind supus, mai tîrziu, răspunderii penale
Concepţia personalităţii criminale
În baza acestor argumente s-a născut teoria personalităţii criminale, avîndu-
l ca cel mai de vază reprezentant pe J. Pinatel.1 Conform acestei concepţii
criminalul are un şir de trăsături de bază: - egocentrismul, prin care
criminalul se dovedeşte a fi egoist şi foarte individualist; - labilitatea, după
care criminalul are o construcţie psihică şi morală firavă, schimbătoare; -
lipsa de afectivitate, prin care criminalul se manifestă lipsit de milă, de
căinţă, de simpatie; - agresivitatea, unde criminalul are tendinţe spre
violenţă, cruzime, duritate.
Concepţia biotipologică
După Kretschmer, principalele tipuri biotipologice sunt: 1) tipul picnic; 2)
tipul atletic; 3) tipul astenic; 4) tipul displastic.
Concepţia personalităţii psihopatice
În concepţia lui Mannheim această categorie poate fi divizată în două
subgrupe: - psihopaţii; - psihonevroticii.
criminalii psihopatici pot fi clasificaţi în: a) criminalul paranoid, cu o
tendinţă psihică puternică de afirmare proprie. Ajunsă în stare de
dezvoltare exagerată, conduce la tensiuni, conflicte, orgoliu nelimitat,
megalomanie, atitudini egoiste etc.;
b) criminalul pervers, ce se caracterizează prin indisciplină, lipsa de
afecţiune pentru oameni, lipsa de milă, prezenţa urii şi a cruzimii;
c) criminalul hiperemotiv, care în stare de dezvoltare exagerată ajunge la o
sensibilitate exesivă, conflictînd cu alţi oameni.
Criminalii psihonevrotici sunt şi ei de mai multe feluri: a) criminalul
neurastenic, caracterizat prin aceea că suferă cronic de oboseală, insomnie,
surmenaj, dureri de cap etc. Aceste stări nu-i permit să facă faţă exigenţelor
vieţii, împingîndu-l la comiterea infracţiunilor; b) criminalul psihastenic, ce
suferă de obsesii, tensiune nervoasă, îndoieli etc.; c) criminalul isteroid,
caracterizat prin stări de criză nervoasă, care pot ajunge pînă la leşin,
convulsii, explozii emoţionale etc.
Concepţia caracterologică
121
 Scot în evidenţă rolul caracterului psihic în acţiunile criminale. Anume în
structura psihică a omului, este cuprins caracterul, "soarta" omului sau
"destinul".
După Resten deosebim următoarele tipuri de caractere: - nervos; -
sentimental; - coleric; - pasional; - sanguin; - flegmatic; - amorf; - apatic.
Marea majoritate a infracţiunilor, reieşind din datele statistice, se comit de:
tipul nervos (31%), tipul coleric (16%), tipul sanguin (12%), tipul amorf
(16%), tipul apatic (22%).

Subiectul II: Teorii criminologice contemporane

2.1. Relataţi teoria marxistă. (3 puncte)

Marxismul consideră că toate acţiunile umane sunt rezultatul condiţiilor de
existenţă socială şi în primul rând a factorului economic, care este
considerat factor hotărâtor în istorie, în viaţa socială sau în comportamentul
individual.Toate teoriile criminologice marxiste au la bază principiile
materislismului istoric ai cărui întemeietori sunt Karl Marx şi Frideric
Engels. Având studii matematice, Marx a scris foarte multe lucrări despre
schimbările sociale din acea perioadă (anii 1760-1840). Teoria sa este
strâns legată de schimbările sociale, politice şi istorice, precum şi de
dezvoltarea economică. La baza concepţiilor marxiste se află conflictul
dintre forţele materiale de producţie şi relaţiile sociale de producţie.
Marxismul consideră că numai condiţiile vieţii materiale a oamenilor,
generate de sursa relelor - proprietatea privată, de expluatare, determină şi
explică comportamentul criminal. Prin urmare criminalitatea este
determinată de factori obiectivi –economici şi are un caracter istoric.

2.2.Comparaţi teoria anomiei sociale şi teoria apartenenţei sociale. (5

puncte)

Ambele – teorii de orientare sociologica.

Teoria anomiei sociale. Una din cele mai cunoscute teorii de orientare
sociologică este cea a sociologului american Robert K.Merton, care şi-a
formulat principiile bazându-se pe conceptul de anomie. Anomia se naşte
ca rezultat al tensiunii dintre scopuri şi mijloace. Ordinea socială este
122
 stabilă atunci când există un echilibru între scopurile ce urmează a fi atinse
şi mijloacele disponibile pentru a le atinge. Când echilibrul se rupe, îşi face
apariţia dezorganizarea socială. Merton arată că în societatea americană, în
majoritatea cazurilor, se ignoră problema dacă obiectivele propuse pot fi
atinse, în ce măsură şi dacă atingerea lor va avea loc pe cale legitimă. Visul
american nu cunoaşte limite în calea succesului, banii jucând rolul
predominant.

Teoria apartenentei sociale. În lucrarea sa –„Cauzele delincvenţei” –

T.Hirschi susţine că există patru elemente importante ale legăturii sociale:
a) ataşamentul sau afecţiunea pentru semenii săi;
b) angajamentul care asigură încrederea pe care individul o are în societatea în
care trăieşte, dar şi riscul pe care şi-l asumă dacă se angajează într-un
comportament criminal; c) implicarea în activităţile stabilite convenţional
în societate, adică în rezolvarea unor probleme cotidiene legale (observând
că „mâinile fără ocupaţie sunt magazinul diavolului”);d) credinţa în
valorile general-umane, morale, sociale etc.
Pentru a verifica aceste ipoteze, Hirschi a efectuat un test pe 4.000 de tineri,
folosind în chestionar întrebări referitoare la familie, şcoală, cerc de
prieteni, comportamente delictuoase etc. A conchis ca nu este legatura intre
comiterea infractiunii si apartenenta la clasa sociala. În sfârşit, o ultimă
sesizare interesantă este aceea că indiferent de clasa socială sau rasă şi
indiferent de antecedentele penale ale prietenilor lor, băeţii care erau mai
ataşaţi de părinţii lor erau mai puţin înclinaţi spre delincvenţă decât cei care
erau mai puţin ataşaţi.

2.3. Autoevaluaţi rolul teoriei „apărării sociale”. (7 puncte)

Sensul apărării sociale ar putea fi dedus la câteva teze principale:

1) teama – apărarea socială fiind născută din nelinişte şi construită pe

teamă. Plecând de la teamă, apărarea socială a dezvoltat ca noţiune centrală
noţiunea de pericol social;
2) faţă de pericolul social, apărarea socială s-a organizat pe un sistem de
măsuri vizând respectarea ordinii sociale prin menţinerea valorilor
123
 fundamentale ale societăţii;
3) legea penală trebuie să reprezinte reflexul apărării sociale, care se
manifestă ca un instrument de luptă împotriva criminalităţii;
4) apărarea socială în cazul stării de pericol intervine prin ideea de
selectare a indivizilor prin clasare, repartizare, urmărind în final scoaterea
individului periculos din starea de periculozitate, fie prin eliminare
(detenţie), fie prin adaptare;
5) statul social urmează să apară ca un regulator şi arbitru al tensiunilor
sociale.
Din teoria apărării sociale s-au conturat tendinţele “Noii apărări sociale”,
care dezvoltă tezele apărării sociale şi propune un sistem nou şi complex,
având teze originale:
1) Statul este obligat de a-l resocializa pe infractor şi nu doar simplul drept
de al pedepsi;
2) sancţiunea (măsura apărării sociale) are funcţia preventivă, curativă,
educativă şi nu de pedeapsă, osândă sau retribuţie;
3) dreptul penal include numai pedepse şi sancţiuni, iar apărarea socială
reclamă o programare socială complexă;
4) apărarea socială va fi utilă şi eficientă când vor fi aplicate atât normele
speciale ale dreptului penal, cât şi o serie de măsuri extrapenale, ce ar duce
la neutralizarea infractorului, cât şi la tratarea sau educarea lui;
5) alcătuirea dosarelor de personalitate a infractorului din partea
diverşilor specialişti, care ar duce la cunoaşterea indicilor concreţi de
antisociabilitate;
6) dreptul penal nu urmează a fi exclus, pentru umanizarea infractorului
aplicându-se fie o pedeapsă din sistemul clasic, fie o măsură de siguranţă,
ori chiar ambele cumulate.

124
Test nr. 20

Subiectul I: Teorii contemporane de orientare psihologică

1.1. Definiţi testele de personalitate. (3 puncte)
Teste psihologice de personalitate - criminalii au fost testaţi pentru a stabili
dacă trăsăturile lor de personalitate diferă de cele ale noncriminalilor.
1.2. Argumentaţi teoria lui Etienne de Greef. (5 puncte)
Etienne de Greef – reprezentatnul teoriei psihomorale. El consideră că
structurile afective ale individului sunt determinate de două grupuri
fundamentale de instincte: - de apărare şi - de simpatie. În aşa fel, autorul
transpune în criminologie o schemă valabilă pentru evoluţia psihică a
criminalului, distingând trei faze:
1) Individul normal, suferă o degradare progresivă a personalităţii, ca
urmare a unor experienţe eşuate. Viitorul infractor se dezgustă faţă de
nedreptăţile cu care este confruntat. Fiind convins de injusteţea mediului
social în care trăieşte, experienţa sa în viaţă suferind eşec, el nu mai găseşte
nici o motivaţie pentru respectarea normelor existente în societate. Autorul
numeşte această fază “asentimentul temperat”. Anume în timpul ei se
naşte ideea de crimă. Tendinţa de a comite infracţiunea se instalează pe
terenul unui resentiment şi al unei accepţiuni.
2) Această fază este denumită de autor faza “asentimentului formulat”,
individul acceptând comiterea crimei. Viitorul infractor îşi va căuta chiar
tovarăşi, va alege mediul de acţiune, fiind gata de a trece la crimă.
3) Ultima fază – “criza” constă în căutarea ocaziei favorabile pentru
trecerea la act. În această fază individul trece printr-o stare psihică
periculoasă, acceptând eliminarea victimei.
În consecinţă, individul care a parcurs aceste trei faze capătă un “Eu” care
consimte şi tolerează ideea crimei, prin aceasta deosebindu-se de un
noninfractor.

1.3. Evaluaţi teoria lui David Abrahamsen. (7 puncte)

Această teorie este bazată pe concepţia freudiană a conduitei umane. Însă,
dacă Freud a redus instinctele umane, concentrate în „id”, doar la instinctul
sexual, atunci profesorul David Abrahamsen, de la Universitatea
125
 dinColumbia, nu consideră „libido”-ul unicul instinct, care determină
conduita umană. Printre principalele teze se înscrie afirmaţia lui
Abrahamsen,că explicaţia conduitei umane trebuie căutată în conflictele
biosexuale, cu care individul se loveşte de timpuriu, în copilărie. Astfel,
orice conduită criminală este o manifestare directă sauindirectă a
agresiunii, iar această agresiune, la rândul său, poate fi expresia instinctelor
sexuale sau a altor instincte. Teza principală a lui Abrahamsen este aceea
că condiţiile familiale sunt cele mai importante în generarea criminalităţii.
Factorii economici şi sociali care pot influenţa familia sunt lăsaţi pe ultimul
plan, iar pe prim plan se ridică caracteristicile afective ale familiei. Aşa, un
copil devine delincvent fie că în familie nu i s-a acordat atenţie şi el,
devenind matur, caută să atragă atenţia asupra sa prin crime, fie că în
familie a fost prea tutelat şi protestele sale împotriva acestei tutele se
manifestă mai târziu prin crime.În asemenea mod, Abrahamsen tratează
criminalitatea ca pe un fenomen psihologic, generat doar de cauze
psihologice, care oferă individului vocaţia crimei, transformându-l într-un
delincvent potenţial.

Subiectul II: Personalitatea infractorului

2.1. Relataţi semnificaţiile şi gradul de orientare antisocială a

personalităţii infractorului.
Orientarea antisociala are două semnificaţii:
1) defineşte incapacitatea individului de a răspunde adecvat sistemului de
norme şi valori promovat de societate. Individul orientat antisosial
recunoaşte sistemul legal de valori, dar personalitatea sa prezintă o
inadaptare, neputînd să reacţioneze întotdeauna în conformitate cu aceste
valori şi norme;
2) individul elimină sistemul de norme şi valori generale ale societăţii,
însuşindu-şi norme şi valori proprii, care sunt contrare, opuse celor
eliminate. Aici personalitatea infractorului este pe deplin adaptată, dar la
norme şi valori ilicite, criminale. Acest tip de orientare antisocială este
caracteristic recidiviştilor.
Gradul de intensitate a orientării antisociale a personalităţii infractorului ne
vorbeşte
126
 despre pericolul social potenţial pe care îl prezintă acesta. Orientarea
antisocială a personalităţii poate avea grade diferite de intensitate. Criteriul
de evaluare a intensităţii orientării antisociale poate fi determinat de
atitudinea individului faţă de valorile sociale, existente într-o societate.

2.2. Determinaţi personalitatea şi situaţia concretă de viaţă (situaţia

preinfracţională).

Actul infracţional în esenţă, constituie răspunsul pe care personalitatea

orientată antisocial îl oferă unei situaţii determinate. Situaţia concretă de
viaţă, zisă şi situaţie preinfracţională reprezintă un
ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii infractorului, care
precedă actul infracţional. La rîndul său, situaţia preinfracţională este
compusă din două elemente:
- evenimentul (evenimentele);
- circumstanţele.

Evenimentul este elementul care determină apariţia ideii infracţionale în

mintea personalităţii infractorului şi poate avea o largă variabilitate în timp.
El poate fi un răspuns imediat la o provocare, spre exemplu, omorul în
cazul flagrantului de adulter. Aici ideea omorului apare în momentul
constatării evenimentului. Pe de altă parte, acelaşi eveniment poate dura în
timp, subiectul pregătindu-se, în mod premeditat, de comiterea aceleiaşi
infracţiuni.Evenimentul poate fi decisiv, ca în cazul adulterului ori
nesemnificativ, cum ar fi în cazul omorului comis de un alcoolic.
Circumstanţele reprezintă elementele în care fapta infracţională se
pregăteşte şi se execută. Ele nu au legătură cu motivaţia infracţională dar
sunt decisive în cazul trecerii la act. Aşa, în cazul hoţului de buzunare,
prezenta unei poşete deschise va favoriza realizarea infracţiunii.

2.3. Evaluaţi personalitatea infractorului recidivist.

În opinia autorului Ciobanu Igor, infractorului recidivist îi sunt

caracteristice unele particularităţi specifice:
a) Sfera motivaţională a infracţiunii.
127
 Recidiviştii au o motivaţie infracţională mult mai limitată şi săracă
comparativ cu cea a infractorilor primare.La majoritatea recidiviştilor
lipseşte necesitatea psihologică de a munci sistematic. Ei nu au, de regulă,
un loc stabil de muncă, preferă câştigurile ocazionale, când nu recurg la
infracţiuni, care nu necesită o pregătire specială.
b) Conştiinţa juridico-socială.
Defectele conştiinţei sociale ale recidiviștilor se exprimă prin
individualismul şi egocentrismul său. Acestor criminali le este caracteristic
egoismul, ura, răzbunarea, cruzimea, invidia, lăcomia etc.
În ce priveşte conştiinţa juridică a criminalilor recidivişti, în mare
parte nu cunosc normele de convieţuire socială, iar dacă şi le cunosc - nu le
respectă; nu se tem de pedeapsă şi neglijează legile. Cu cît mai multe
condamnări au, cu atît mai încrezuţi sunt de caracterul inechitabil şi injust
al pedepselor ce le sunt aplicate pentru infracţiunile comise.
c) Poziţia socială a criminalilor recidivişti.
Pentru recidiviști este caracteristic faptul că ei şi-au început foarte de
timpuriu activitatea de muncă.
De regulă, recidiviştii au un stagiu de muncă general foarte mic.
Stagiul de muncă este compus din cîteva perioade dintre condamnări.
Astfel, 1/3 din recidivişti aveau un stagiu de muncă ce nu depăşea 5 ani.Cu
cît mai mari erau termenele de detenţie, respectiv, cu atît mai mic era
stagiul de muncă al recidiviştilor.
Distracțiile, petrecerile în lanț sunt în corelație directă cu obișnuița de
a se deda beției. Ca rezultat al consumului de alcool, ei devin predispuşi
spre violenţă şi agresivitate.
Pentru ei le este caractristic concubinajul, deoarece cu cît mai multe
condamnări au recidiviştii, cu atît mai des se rup relaţiile de familie. La fel,
în sfera familială recidiviştilor le este caracteristic că ignorează
obligaţiunile părinteşti, fac abuz de alcool, sistematic îşi bat copiii, soţia şi
chiar îşi atrag copiii minori la consum de alcool şi în activitatea
infracţională.
d) Rezistenţa la procesul de reeducare.
Pornind de la eșecul penitenciar și de la gradul ridicat de
antisociabilitate pe care îl presupune acest eșec, criminologul Ordrich
Sucky a apreciat că personalitatea recidivistului se caracterizează printr-o
128
complexitate de trăsături negative psihosociale, care caracterizează și pe
ceilalţi infractori, dar şi printr-o interacţiune mai intensă a acestora,
determinînd o mai mare promptitudine în trecerea la actul criminal.
Comparativ cu infractorii primare, la infractorii recidivişti au fost
identificaţi o serie de factori tipici: extravertirea, promptitudinea în
agresiune, abuzul de alcool care sunt în proporţii reduse şi la infractorii
primari. Totodată, se mai semnalează şi alţi factori negativi preponderenţi
la recidivişti, precum: decompensarea agresivă, funcţia orgiastică a
alcoolului, instabilitatea vegetativă, viclenia, egocentrism, tensiune
energetică mare, instabilitate emoţională, nivel intelectual mai scăzut.
Dintre factorii socio-psihologici incitanţi, sunt amintiţi: climatul emoţional
al educaţiei cu variabile de ostilitate a părinţilor - în special, a mamei
infractorului faţă de acesta şi familii cu tendinţe conflictuale; eşecul
procesului de şcolarizare, frustrare, tendinţe spre variate forme de
toxicomanie etc.
În opinia lui Narcis Giurgiu, pentru recidivişti sunt proprii trăsăturile:
1) tendinţa de dezintegrare pronunţată a structurii şi funcţiilor familiei; 2)
proces intens dereglat de socializare – familia lipsită de caracterul de
refugiu, părinţi evaluaţi negativ, fără putere de exemple pozitive, eşec
şcolar; 3) efect de şcolarizare redus; 4) absenţa unor idealuri pozitive, risc
crescut la dereglări psihosomatice, abuzul de alcool şi dependenţa de
diverse droguri; 5) agresiunea flagrantă promptă, comportament bazat pe
forţa fizică sau mecanică etc.; 6) puternica orientare spre subcultura
criminală, dezvoltarea în regim de libertate a subculturii dobândite în
centrele de reeducare sau în penitenciare; 7) absenţa unor legături sau
contacte pozitive cu cei din afara locurilor de detenţie; 8) existenţa unui
anumit mod de a gândi, bine fixat, cu tendinţe de justificare a propriului
comportament.

129
Test nr. 21

Subiectul I: Formarea criminologiei ca ştiinţă

1.1. Descrieţi istoricul şi originile criminologiei. (3 puncte)

Criminologia pare să aibă origini la fel de îndepărtate ca şi celelalte ştiinţe

sociale, deoarece criminalitatea, ca fenomen social, apare odată cu primele
comunităţi umane: “Acolo unde nu există norme şi morală, nu există nici
crime”. Dezvoltarea mecanismelor de reacţie împotriva încălcării normelor
sociale stabilite a fost determinată de:
- apariţia “răzbunării sângelui”;
- întărirea şi centralizarea puterii conducătorului (clanului, hoardei, tribului
etc.).
La etapa primară a dezvoltării comunităţilor umane aceste două forme ale
reacţiei sociale interacţionau şi se îmbinau reciproc. Răzbunarea era
îndreptată, în special, împotriva membrilor altor grupări umane, iar
conducătorul acţiona în interiorul grupului. Pe parcursul dezvoltării
civilizaţiei umane s-a constatat că, acolo unde există o puternică autoritate
centrală, capabilă să rezolve orice conflict, „răzbunarea sângelui” trece
treptat în nefiinţă şi viceversa. Pe măsura dezvoltării mijloacelor de
prevenţie contra criminalităţii apare veşnica invenţie a omenirii –
închisoarea. Printre cauzele apariţiei închisorilor am putea evidenţia, în
primul rând, faptul că pedeapsa capătă un caracter cu mult mai îndelungat,
mai chinuitor şi, în consecinţă, are un efect educativ cu mult mai mare
asupra celorlalţi membri ai grupării sociale. Pe de altă parte, deţinuţii
puteau fi folosiţi la executarea muncilor grele şi periculoase. În asemenea
mod, conducătorul tribului, clanului, hoardei a pus începutul dezvoltării
diverselor mijloace şi mecanisme ale reacţiei sociale împotriva
criminalităţii, accentul fiind pus pe modelul represiv.Un rol aparte – religia.

1.2. Demonstraţi unitatea şi deosebirea între gîndirea criminologică

din Roma Antică şi Grecia Antică.
Unitatea:
130
- Roma antică a preluat experienţa Spartei, unde arta militară şi pregătirea
permanentă de război au devenit o normă a vieţii sociale. Ca rezultat, toate
sferele vieţii serveau unui scop unic – întărirea statului.
- Gândirea Romei antice a fost puternic influenţată de platonism şi
aristotelism. Spre exemplu, Seneca, puternic influenţat de Platon, a fost
printre cei ce s-au preocupat de dreptul de a pedepsi şi a fundamentat acest
drept, susţinând posibilitatea dispariţiei totale a fenomenului criminal.

- Ambele gîndiri au constatat faptul că scopul aplicării pedepsei este

prevenirea săvârşirii altor crime în viitor;
Deosebirea:
-gandirea Romei Antice era puternic influentata de religie. Cel mai mare
filosof al Romei antice – Cicero arată că, credinţa în dumnezei aduce
cuminţenie, ceea ce este de folos statului.
-In Roma antica inegalitatea socială avea privilegiile ei în viaţa statului. Cu
cât cetăţeanul era mai bogat, cu atât el exercita funcţii mai complicate. In
Grecia Antica, unul din marii filosofi – Platon, considera diferenta de avere
– una din cauzele criminalitatii,asa incat in scopul evitării conflictelor
sociale şi stopării fenomenului criminalităţii, a propus ca legislatorul să
stabilească limitele sărăciei şi bogăţiei. Aşa, averea celor mai bogaţi şi
înstăriţi trebuie să depăşească doar de patru ori averea celor mai săraci.

1.3. Proiectaţi funcţia descriptivă. (7 puncte)

Funcţia descriptivă constă în studierea şi consemnarea datelor privind
volumul criminalităţii într-o unitate dimensional-temporală. Tot prin
funcţia descriptivă se realizează cunoaşterea structurii criminalităţii. De
asemenea, prin cercetarea descriptivă se obţin cunoştinţe privind felurile
criminalităţii după vârsta autorilor (criminalitate minoră – majoră), după
loculsăvârşirii (criminalitate urbană – rurală). În sfârşit, obţinem date
necesare privind corelaţia criminalităţii cu alte fenomene sociale (crize
economice etc.). Principalele concepte operaţionale de ordin descriptiv, pe
care criminologia le utilizează sunt: mediul, terenul, personalitatea şi actul.

Mediul este un concept operaţional care are mai multe sensuri:

- mediul fizic (geografic) ce reprezintă mediul natural, înconjurător, în care
131
locuiesc oamenii;
- mediul social (la nivel macrosocial sau microsocial) ce poate lua
formele de mediu ecologic, economic, cultural etc Terenul se foloseşte
pentru desemnarea trăsăturilor de ordin bioconstituţional ale individului.
Personalitatea ca un concept criminologic cuprinde noţiunea psihosocială şi
noţiunea juridico-penală a infractorului. Situaţia – ansamblul de împrejurări
obiective şi subiective ce precede actul criminal în care se implică
personalitatea.
Actul infracţional constituie răspunsul pe care personalitatea îl dă unei
situaţii anumite.
In acelaşi timp, funcţia descriptivă implică explicarea caracterelor
definitorii ale fenomenului criminalităţii, precum şi corelaţia dintre
criminalitate şi factorii politici, economici, culturali, demografici etc.

Subiectul II: Teorii contemporane de orientare sociologică 2.1. Definiţi

teoria ecologică. (3 puncte)

Teoria ecologica - cunoscută şi sub denumirea de teorie a arealurilor

infracţionale, reprezinta un sistem de teze ce au la baza ideea ca anumite
zone geografice (parti din teritoriul unui oras/localitate), numite “arealuri”,
constituie factorii hotărâtori ai genezei criminalităţii.

2.2. Comparaţi teoria „asociaţiilor diferenţiate” şi teoria „conflictului

de culturi”. (5 puncte)

Teoria asociatiilor diferentiate. Sutherland.Ideea de bază a acestei teorii

constă în aceea că, comportamentul criminal nu este înnăscut, ci este
învăţat, printr-un sistem de comunicare cu alte persoane în cadrul unor
grupuri.
Teoria asociaţiilor diferenţiate a avut ca punct de plecare teza că
delincvenţa se învaţă ca şi orice altă meserie în societate. Invatarea sociala
a comportamentului criminal cuprinde 2 elemente:
1) Învăţarea comportamentului criminal se produce în cadrul grupurilor
neformale. Atârnarea formală a profesorilor în şcoală, precum şi a
părinţilor, ce nu au contact psihologic cu copiii, nu dă rezultatele dorite,
132
 educarea având un efect nul. Adevăraţii educatori şi învăţători devin
membri ai grupurilor neformale. Şi dacă în aceste grupuri vor predomina
valori negative, atunci şi comportamentul viitor al minorului va fi negativ.
2) individul va deveni criminal ca rezultat al supremaţiei viziunilor spre
desconsiderarea legilor.

Teoria conflictului de culturi.Sellin. Teoria “conflictului de culturi” pleacă

de la teza că criminalitatea îşi are principalul punct de plecare într-o
“subcultură delincvenţială” care se constituie în jurul unor norme de
conduită şi valori de factură antisocială, distincte şi opuse culturii sociale
dominante. Prin termenul de cultură autorul desemnează o totalitate de idei,
concepte, tehnici şi scheme de comportament pe care un număr de indivizi
îl au în comun şi prin care aceştia îşi ajustează existenţa lor în mediu.
Subcultura reprezintă faptul când un grup trăieşte în astfel de condiţii încât
membrii săi elaborează valori şi scheme de comportament specifice, ce nu
sunt de acord cu cultura societăţii.
În aşa mod apare “conflictul cultural”, prin care înţelegem lupta între valori
morale, ori norme de conduită opuse, sau aflate în dezacord. Fiecare grup
are propriile norme de conduită care se impun a fi respectate.
Este semnificativ că între comportamentul “învăţat” al lui Sutherland şi cel
“dobândit” al lui Sellin nu există o deosebire calitativă, ambele teorii, aşa
cum s-a remarcat în doctrina criminologică, ocolesc cu grijă orice aluzie la
existenţa legăturilor între criminalitate şi problemele sociale existente.

2.3. Autoevaluaţi rolul teoriei rezistenţei la frustrare. (7 puncte)

Teoria rezistenţei la frustrare a mai fost numită şi teoria înfrînării,

aparţinând criminologului american Walter C.Reckless, care a avut intenţia
de a crea o teorie generală a criminalităţii.
Teza principală a lui Reckless constă în faptul că toţi indivizii sunt afectaţi
de forţe care-i împing spre crimă şi forţe care-i reţin de la comiterea crimei.
Varietatea forţelor care-l împing pe individ la comiterea crimei au fost
divizate în:

a) presiuni sociale care includ condiţii grele de viaţă şi trai, conflicte

133
familiale, sărăcia, şomajul, nesiguranţa în ziua de mîine etc. În cadrul
presiunilor sociale pot apărea şi atracţiile sociale
axate pe influenţe deviante, companii cu substrat delincvent, tendinţa spre
bani „uşori” etc.;
b) impulsuri sociale care au ca efect tragerea persoanelor în subcultura
criminală, grupurile deviante, mass media etc.;
c) impulsuri psihologice,ce vin din interiorul fiecărui individ:
agresivitatea,ostilitatea, nemulţumirea, revolta, sentimente de inferioritate
sau superioritate etc.
Ca răspuns împotriva celor trei categorii de forţe care-l împing pe individ
spre crimă apar forţele care-l reţin de la comiterea faptelor delincvente.
Aceste forţe pot fi cu conţinut:
a) extern, anume mediul apropiat al individului reprezintă o barieră
puternică, moralitatea, disciplina şi ordinea din societate, respectul faţă de
lege etc.;
b) intern, unde rolul decisiv îl are autocontrolul, eul şi supraeul,
responsabilitatea etc. Frânele interne reprezintă ultima linie de apărare
împotriva forţelor care împing individul spre actul delictuos.

134
Test nr. 22

Subiectul I: Scopul şi funcţiile cercetării criminologice

1.1. Definiţi scopul general al criminologiei.

Scopul general al criminologiei îl constituie fundamentarea unei politici

eficiente, în măsură să determine prevenirea şi combaterea fenomenului
infracţional.
Pentru precizarea scopului criminologiei e necesar sa se ia in consideratie
pe de o parte raporturile criminologiei cu alte stiinte dar mai cu seama cu
cele penale , iar e de alta parte stadiul de cunostinte teretice si
metodologice pe care criminologia le-a acumulat. criminologia are drept
scop general, stabilirea unei politici eficiente de luptă împotriva
criminalităţii, care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să prevină
fenomenul infracţional, iar atunci când s-a comis o infracţiune, cei vinovaţi
să fie traşi la răspundere penală. Acest scop general este valabil şi pentru
alte discipline, derivate din dreptul penal, şi, în consecinţă, el se realizează
prin modalităţi specifice fiecăreia. Aşadar, scopul general al criminologiei
este acela al fundamentării unei politici penale eficiente, care să fie
capabilă a descifra măsurile cele mai adecvate de prevenire şi combatere a
criminalităţii. Aşa cum menţionam mai sus, dacă disciplinele derivate din
dreptul penal îşi realizează scopul prin modalităţi specifice, rezultă implicit
că şi criminologia are şi un scop particular imediat, pe care criminologul
francez J. Leaute îl defineşte ca fiind reconstituirea interacţiunilor
particulare, cu specific criminologic şi care l-au determinat pe individ să
comită infracţiunea. La aceasta, alţi criminologi au mai adăugat drept scop
particular şi stabilirea măsurilor de combatere şi prevenire a criminalităţii.
R. M. Stănoiu apreciază că, în prezent, „ştiinţa criminologică are drept scop
verificarea ipotezelor privind cauzele criminalităţii şi reacţia socială faţă de
aceasta, urmărind în plan practic prevenirea criminalităţii, umanizarea
formelor de reacţie socială şi tratamentul delincvenţilor“

1.2. Argumentaţi investigarea fenomenului criminalităţii. (5 puncte)

135
Conţinutul conceptului de criminalitate cuprinde ansamblul infracţiunilor
săvârşite într-o perioadă determinată, în cadrul unui teritoriu naţional-
statal.
Investigarea fenomenului criminalitatii poate fi efectuata sub aspect
general sau individual.
Aspectele generale se referă la fenomenul criminalităţii în ansamblul său,
incluzând toate manifestările antisociale, indiferent de genurile sau tipurile
de infracţiuni.
Aspectele individuale cuprind diverse genuri, tipuri, categorii şi specii de
infracţiuni (de ex.: furt, jaf, tâlhărie sau infracţiuni de sustragere etc.).Tot
sub acest aspect se studiază structura cantitativă a
infracţiunii, numărul şi felul infracţiunilor, cauzele şi condiţiile care
generează sau favorizează săvârşirea infracţiunilor, dinamica acestora,
aspectul calitativ etc. Tot în acest context se studiază şi
faptele care nu sunt infracţiuni, dar preced, determină sau însoţesc
fenomenul criminalităţii, având o vocaţie criminogenă recunoscută:
şomajul, alcoolismul, prostituţia, sărăcia, incultura etc.

1.3. Proiectaţi funcţia explicativă. (7 puncte)

Cunoaşterea reală a fenomenului criminalităţii, în special cunoaşterea
cauzelor, se realizează prin funcţia explicativă a criminologiei, care
conduce la o analiză mai adâncă a crimei, la o explicare mai largă a naturii,
esenţei, cauzelor care determină sau favorizează fenomenul infracţional.
Cercetarea etiologică a preocupat majoritatea criminologilor, deoarece
omul şi mediul sunt cei doi factori ai unei crime. Funcţia explicativă este
bazată pe următoarele concepte operaţionale: cauză, condiţie, efect, factor,
mobil şi indice. Acestea sunt nişte categorii filosofice:
- cauza este un element care determină producerea fenomenului; - condiţia
este elementul favorizator; - factorul este elementul care, într-o măsură mai
mare sau mai mică, are legătură cu crima. În timp ce factorul criminogen
poate fi orice element obiectiv care intervine în producerea infracţiunii,
indicele este un simptom care permite un diagnostic criminologic pus
societăţii sau grupului studiat. În cazul funcţiei explicative au apărut
concepte noi ale fenomenului criminal, care se exprimă în anumite idei sau
concepte ştiinţifice necesare. Astfel sunt: - conceptul de persoană care
136
comite infracţiunea (conceptul de personalitate); - conceptul de
criminogeneză (cauzele producerii crimei); - conceptul de criminodinamică

(cursul, mişcarea, dezvoltarea criminalităţii); - factor criminogen (cauză

criminogenă)

Subiectul II: Fenomenologia criminalităţii

2.1. Relataţi viziunea sistemică în criminologie şi conceptele

operaţionale. (3 puncte)

Viziunea sistemică asupra fenomenului infracţional presupune utilizarea

conceptelor de sistem, structură şi funcţii, precum şi a noţiunilor de cauză
şi condiţie care stau la baza relaţiilor dinamice subsistemice şi
intersistemice. Sistemul reprezintă un ansamblu superior organizat de
elemente (subsisteme) integrate structural şi dinamic, ansamblu care are
drept scop realizarea unor anumite valori (efecte) în condiţiile unui mediu
variabil şi posibil perturbant.
Cauza este fenomenul care precede şi determină sau generează un alt
fenomen – efectul,acţionînd în circumstanţe care favorizează sau frînează
producerea efectului. La rîndul lor, circumstanţele ce reprezintă
împrejurările care influenţează prin prezenţa lor cauza (o favorizează ori
frînează) se numesc condiţii.
Starea, structura şi dinamica unui fenomen sunt marcate de necesitate şi
întîmplare. Necesitatea constituie o modalitate de existenţă sau de
manifestare a unor stări, proprietăţi, raporturi sau tendinţe ale sistemelor,
decurgînd din natura internă a acestora, ceea ce, în condiţii constante, le
determină o orientare inevitabilă într-un anumit sens. Întîmplarea constituie
şi ea o modalitate de existenţă sau de manifestare a unor stări, proprietăţi,
raporturi sau tendinţe ale sistemelor, decurgînd însă din factorii exteriori
sau periferici, ceea ce le imprimă variabilitate şi inconsistenţă.

2.2. Stabiliţi evaluarea criminalităţii. (5 puncte)

În literatura de specialitate, criminalitatea este caracterizată de trei indici de

137
bază: nivelul, structura şi dinamica. Nivelul criminalităţii este o
caracteristică cantitativă exprimată prin suma crimelor săvîrşite şi a
persoanelor ce le-au comis, precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai
criminalităţii.
Menţionăm la fel că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a
criminalităţii se utilizează combinarea a două noţiuni: starea şi nivelul
criminalităţii.
Starea criminalităţii este determinată de indicele absolut, adică de numărul
general al infracţiunilor, înregistrate într-o perioadă de timp determinată şi
pe un teritoriu stabilit, sau de numărul total al infractorilor care au comis
aceste infracţiuni.Nivelul criminalităţii reprezintă valoarea determinată din
numărul total de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu determinat într-o
perioadă de timp stabilită, raportat la numărul exact de populaţie.
Prin structura criminalităţii înţelegem cunoaşterea compoziţiei şi a
configuraţiei fenomenului într-o anumită unitate de timp şi spaţiu. Dacă
starea criminalităţii reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura -
pe cele calitative. Criminalitatea este suma caracteristicilor cantitative şi
calitative.
Dinamica criminalităţii reprezintă modificările cantitative şi calitative
intervenite în structura acestui fenomen, prin comparaţie cu intervale de
timp şi spaţiu succesive, reflectînd cursul general al criminalităţii şi
tendinţele sale.

2.3. Evaluaţi criminalitatea din alte ţări şi tendinţele acesteia. (7

puncte)

Ceea ce caracterizează societatea actuală, indiferent de gradul de dezvoltare

şi de forma organizării politice, este creşterea continuă a criminalităţii.
Aceasta ar fi o primă tendinţă a criminalităţii în statele lumii.O a două
tendinţă ar fi creşterea crimelor cu utilizarea armelor de foc.
A treia tendinţă, cu caracter general o constituie creşterea ponderii
criminalităţii organizate.
A patra tendinţă, strîns legată de cele precedente şi favorizată aproximativ
de aceleaşi condiţii oferite infractorilor o constituie specializarea şi
profesionalizarea infractorilor, indiferent dacă sunt sau nu incluşi în
138
formaţii criminale organizate.
Tendinţa specializării se referă, cu precădere, la orientarea elementelor
criminale la săvîrşirea unor anumite infracţiuni, care presupun experienţă,
pregătire profesională, diverse calităţi, cum sunt: omuciderile (ucigaş de
profesie), proxenetism, fals de acte ori valută etc.

Tendinţa profesionalizării, se exprimă prin folosirea din ce în ce mai largă

a diverselor cunoştinţe profesionale în comiterea unor fapte, unde prezenţa
profesionalismului este necesară: conducătorii auto de excepţie, trăgători
de elită (lunetişti), spărgători, falsificatori,etc.
A cincea tendinţă o constituie discriminarea criminalităţii pe scara tuturor
straturilor sociale a criminalităţii contemporane. Statisticile ne confirmă,
într-adevăr, că pe lîngă o criminalitate de stradă, simplă, practicată de
indivizi izolaţi în special din straturile sociale mai puţin favorizate pentru
realizări personale, există şi se amplifică în sectorul economic şi politic o
criminalitate a „gulerelor albe”, corupţia, traficul de droguri şi de arme,
traficul de fiinţe umane,etc.
A şasea tendinţă pe curbă crescătoare a criminalităţii este
internaţionalizarea crimei. Această tendinţă s-a remarcat mai ales începînd
cu deceniile 8 şi 9 a secolului trecut în cazul organizaţiilor criminale,
multinaţionale, cum sunt cele care practică terorismul, traficul de arme şi
de droguri, deturnări de nave, spionajul economic şi tehnico-ştiinţific,
traficul de fiinţe umane etc.
A şaptea tendinţă este creşterea însemnată a criminalităţii juvenile şi a
tinerilor.
A opta tendinţă marchează, în întreaga lume, creşterea criminalităţii
femeilor, manifestată atît prin mutaţii cantitative cît şi calitative. Prezenţa
femeilor este din ce în ce mai des semnalată în domenii care anterior
aparţineau doar bărbaţilor: participarea la activitatea unor grupuri criminale
organizate, atacuri armate, trafic de fiinţe umane şi de droguri etc
A noua tendinţă sesizată de majoritatea analiştilor constă în creşterea
criminalităţii recidive, rata acesteia fiind extrem de înaltă.
În sfîrşit, cea de-a zecea tendinţă a criminalităţii din statele lumii
occidentale constă în creşterea criminalităţii de violenţă, proces ce are loc
odată cu sporirea periculozităţii mijloacelor folosite pentru comiterea
139
actelor infracţionale. Acest gen de crime, în ultimele decenii, cunoaşte o
orientare nu atît asupra individului, cît împotriva unor anumite categorii de
persoane, organizaţii sau grupuri politice şi etnice.

140
Test nr. 23

Subiectul I: Scopul şi funcţiile cercetării criminologice 1.1. Definiţi

scopul imediat al criminologiei. (3 puncte)

Scopul imediat al criminologiei - criminologia urmăreşte stabilirea

cauzelor care determină producerea criminalităţii.

1.2. Stabiliţi legătura criminologiei cu dreptul penal şi politica penală.

(5 puncte)

Dintre ştiinţele juridice criminologia interacţionează mai intens cu dreptul

penal. Raportul de dependenţă reciprocă între cele două discipline este
determinat de obiectul generic comun – fenomenul infracţional, şi
finalitatea comună – sporirea eficienţei luptei cu criminalitatea. Raportul
dintre criminologie şi dreptul penal este un raport de complementaritate şi
nu de concurenţă sau de subordonare.
Criminologia - dreptul penal Unitatea: 1) Filiaţia istorică. Cele două ştiinţe
– criminologia şi dreptul penal – au apărut în aceleaşi împrejurări,
criminologia dezvoltându-se în cadrul disciplinei dreptului penal. 2)
Obiectul de studiu al celor două ştiinţe este comun – criminalitatea (cu
specificul că dreptul penal are un obiect de studiu mult mai restrâns ca al
criminologiei). 3) Scopul urmărit. Atât criminologia cât şi dreptul penal au
ca scop prevenirea şi combaterea infracţiunilor1 , adică slujesc acelaşi scop
practic şi anume cel al înţelegerii şi înfăptuirii politicii penale de prevenire
a manifestărilor infracţionale. Distincţia: Criminologia a luat naştere din
ştiinţa dreptului penal, ultimul, manifestându-se ca o disciplină de
intersecţie.2 Distincţia dintre criminologie şi dreptul penal este atât de
evidentă, încât a apărut necesitatea creării a două mari societăţi ştiinţifice
internaţionale: Asociaţia Internaţională de Drept Penal şi Societatea
Internaţională de Criminologie. Dreptul penal ca disciplină normativă
(criminologia nu este o disciplină normativă) studiază conţinutul abstract al
normei penale, spre deosebire de criminologie care studiază infracţiunea ca
fenomen natural şi social. Criminologia vede în crimă nu entitatea juridică
141
elaborată de dreptul penal, ci fenomenul uman şi social pe care îl exprimă
În timp ce dreptul penal studiază conţinutul abstract al normei penale3
pentru a-i asigura concordanţa faţă de relaţiile sociale care trebuie apărate,
criminologia abordează criminalitatea în complexitatea sa, precum şi
modalităţile prin care acest fenomen poate fi prevenit.
O importanţă deosebită o prezintă determinarea raportului dintre
criminologie şi politică penală. Precizarea unui atare raport impune
exprimarea unei opţiuni teoretice cu privire la statutul epistemologic al
politicii penale.3 Ştiinţa politicii penale evaluează concluziile privind
mecanismul socio-juridic al luptei împotriva criminalităţii, integrează
întreaga activitate de prevenire şi combatere a criminalităţii şi de
resocializare a infractorilor; elaborează principii, metode, măsuri şi
orientări noi în vederea înfăptuirii eficace a strategiei prevenirii
criminalităţii şi resocializării infractorilor. La nivelul la care se realizează
politica penală, datele şi concluziile criminologiei, se vor regăsi în măsuri
politice şi legislativ-penale. Nu există încă un consens cu privire la însuşi
conceptul de politică penală. Cel mai desăvârşit, la părerea noastră, este
punctul de vedere care consideră, că politica penală are ca obiect de studiu
organizarea ştiinţifică a activităţii de prevenire şi combatere a criminalităţii,
prin elaborarea unor strategii globale de luptă împotriva acesteia.1
Alegerea acestor obiective implică o cunoaştere profundă a fenomenului
infracţional, în măsură să permită o evaluare a posibilităţilor de acţiune, în
vederea alegerii soluţiei optime de intervenţie, atât în planul reglementării
juridice, cât şi acela al aplicării practice.2 În concluzie, politica penală,
alături de dreptul penal, definesc axa în jurul căreia criminologia îşi
desfăşoară cercetările.
1.3. Proiectaţi funcţia predictivă. (7 puncte)

Apariţia noilor forme de criminalitate preocupă tot mai mult forurile statale
şi suprastatale. În lucrarea “Societatea criminogenă”, J.Pinatel afirmă:
“Dacă până în ultima vreme criminalitatea se afla sub dependenţa
variabilelor geografice, economice, culturale şi politice naturale sau
regionale, vedem că ea este guvernată în prezent de un factor comun care
este factorul ştiinţific şi tehnic. Acest factor tinde să unifice eforturile şi
evoluţia generală a criminalităţii şi să reducă influenţa variabilelor
142
naţionale sau regionale” Pentru alcătuirea modelelor predictive,
criminologia apelează la modele ştiinţifice din alte domenii ale cunoaşterii,
de la modele matematice, până la cele informatice şi euristice.1 Funcţia
predictivă a criminologiei recunoaşte că evoluţia unui fenomen cu o
determinare atât de complexă cum este criminalitatea poate fi anticipată.
Conceptele operaţionale de ordin predictiv sunt şi ele foarte variate. Printre
acestea sunt şi: prezentul, viitorul, probabilitatea, similitudinea,
extrapolarea, hazardul, riscul, prognosticul (sau prognoza). Predicţia
urmăreşte cel puţin două obiective: 1) anticiparea unor schimbări ale
fenomenului criminalităţii (volum, intensitate, structură, frecvenţă,
consecinţe etc.), în perioade determinate de timp (ore, zile, săptămâni, luni,
ani); 2) evaluarea probabilităţii producerii infracţiunilor (aici se încearcă să
se evalueze posibilitatea producerii evenimentului la o vârstă timpurie
precum şi posibilitatea repetării evenimentului (posibilitatea recidivei).

Subiectul II: Fenomenologia criminalităţii

2.1. Definiţi sensurile noţiunii de criminalitate. (3 puncte)

Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înţelege

fenomenul social de masă care cuprinde totalitatea infracţiunilor săvîrşite
în decursul întregii evoluţii umane sau numai în raport cu anumite
civilizaţii, epoci, intervale de timp ori spaţii geografice determinate.Din
acest punct de vedere concepem noţiunea de criminalitate în două sensuri:
a) Sensul larg (lato sensu), unde prin criminalitate în sens larg înţelegem
totalitatea crimelor comise de-a lungul întregii evoluţii umane pe întreaga
suprafaţă a globului terestru.
b) Sensul restrîns (stricto sensu), unde prin criminalitate în sens restrîns
înţelegem totalitatea crimelor săvîrşite în limitele unei perioade de timp
determinate, într-o arie geografică determinată.

2.2. Stabiliţi structura criminalităţii. (5 puncte)

Prin structura criminalităţii înţelegem cunoaşterea compoziţiei şi a
configuraţiei fenomenului într-o anumită unitate de timp şi spaţiu. Dacă
starea criminalităţii reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura -
143
 pe cele calitative. Criminalitatea este suma caracteristicilor cantitative şi
calitative.
În analiza sistemului infracţional este necesar să se evidenţieze indicatorii
ce o caracterizează:
a) Structura generală a criminalităţii;
b) structura unor grupuri de infracţiuni (violente etc.);
c) structura unor tipuri de infracţiuni (omoruri, jafuri etc.).
O primă clasificare a crimelor se face în funcţie de obiectul acestora (unii
autori utilizează conceptul unghiurilor de vedere),1 mai exact după relaţiile
(valorile) sociale care sunt lezate sau violate printr-o acţiune ilicită. Sub
acest aspect, structura criminalităţii este compusă din:
1) Unităţi de spaţiu (spre exemplu, sectoare, localităţi, raioane);
2) unităţi de timp (spre exemplu, luni sau ani);
3) tipuri de infracţiuni (spre exemplu, infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii
persoanei, infracţiuni privind viaţa sexuală etc.);
4) feluri de infracţiuni (spre exemplu, furt, jaf, omor, viol etc.).
A doua clasificare a crimelor se face în funcţie de elementele constitutive
ale infracţiunii:
1) După latura obiectivă (infracţiuni comise prin acţiune sau inacţiune;
consecinţele şi pericolul social etc.);
2) după latura subiectivă (infracţiuni comise cu intenţie sau imprudenţă,
cu motiv sau fără motiv, cu scop sau fără scop etc.).
A treia clasificare a crimelor se face în funcţie de subiectul care a comis
crima (infractorul), cu toate problemele pe care le implică examinarea
faptelor penale săvîrşite de aceştia:
1) Infractori minori, femei, recidivişti etc.;
2) infracţiuni comise de unul sau mai mulţi participanţi;
3) infracţiuni comise în grup organizat, organizaţii sau asociaţii criminale
etc.
A patra clasificare a crimelor se face în funcţie de intensitatea delictelor, de
gradul prejudiciabil, de modalităţile şi mijloacele de săvîrşire:
1) Delicte simple (uşoare), fără urmări sociale deosebite (furtul necalificat
etc.);
2) crime calificate (grave), cu urmări sociale mult mai grave;
3) crime deosebit (excepţional) de grave, ce pun în pericol viaţa şi
144
 sănătatea indivizilor, securitatea internaţională etc.
2.3. Autoevaluaţi starea, structura şi dinamica criminalităţii din alte
ţări. (7 puncte)
În literatura de specialitate, criminalitatea este caracterizată de trei indici de
bază: nivelul, structura şi dinamica.
 Nivelul criminalităţii este o caracteristică cantitativă exprimată prin suma
crimelor săvîrşite şi a persoanelor ce le-au comis, precum şi prin coeficienţi
sau indici relativi ai criminalităţii.
Menţionăm la fel că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a
criminalităţii se utilizează combinarea a două noţiuni: starea şi nivelul
criminalităţii.
 Starea criminalităţii reprezintă numărul infracţiunilor săvîrşite şi al
persoanelor ce le-au comis, pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp
stabilită. Nivelul criminalităţii reprezintă valoarea determinată din numărul
total de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de
timp stabilită, raportat la numărul exact de populaţie, spre exemplu la
1.000, 10.000 sau 100.000.
Alături de starea criminalităţii, o altă metodă este
compararea. Compararea în spaţiu permite compararea criminalităţii din
două teritorii diferite, evaluată într-un interval de timp
stabilit. Compararea în timp constă în compararea criminalităţii, evaluată
pe un teritoriu stabilit în diferite perioade de timp.
 Dinamica criminalităţii reprezintă modificările cantitative şi calitative
intervenite în structura acestui fenomen, prin comparaţie cu intervale de
timp şi spaţiu succesive, reflectînd cursul general al criminalităţii şi
tendinţele sale.
În asemenea mod, dinamica criminalităţii permite a elabora atît ipotezele
realiste privind cauzele care generează criminalitatea, cît şi prognoze
pentru desfăşurarea ei probabilă, preconizîndu-se, totodată, mijloace de
profilaxie mai eficiente.
 Starea criminalităţii, desemnează situaţia dimensională (spaţial-
temporală) a criminalităţii în societate, se utilizează şi conceptul de
structură a criminalităţii. Structura desemnează modul de organizare
internă, de alcătuire a realităţii materiale, obiective, precum şi organizarea

145
fiecărui element component unul faţă de altul. Dacă starea criminalităţii
reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura – pe cele calitative.

146
Test nr. 24

Subiectul I: Formarea criminologiei ca ştiinţă

1.1. Relataţi fenomenul criminalităţii în opera lui G. Tard. (3 puncte)

Privitor la evoluţia şi geneza fenomenului criminal, a formulat unele idei ce

îl evidenţiază şi în rândurile criminologilor de orientare sociologică la
general, ca:
- nu există un tip criminal anatomic, înnăscut, conform susţinerilor lui
Lombroso, ci un tip criminal profesional sau social; cu alte cuvinte, crima
se învaţă în societate, ca orice altă profesie;
- mecanismul psihologic principal care contribuie la evoluţia şi însuşirea
comportamentului criminal este imitaţia (ori conform lui Tarde –
contaminarea). El susţine ideea existenţei unei adevărate legi universale a
imitaţiei (toată activitatea, comportarea este doar o imitaţie). Se pronunţă
că influenţa comportamentului unor indivizi asupra comportamentului altor
indivizi este ca şi exprimarea modei.

1.2. Argumentaţi rolul codificării lui Moise în lupta împotriva

criminalităţii. (5 puncte)
Să nu ucizi!
Să nu fii desfrânat!
Să nu furi!
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!
Să nu doreşti casa aproapelui tău; să nu doreşti femeia aproapelui tău,
niciogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui şi
niciunul din dobitoacele lui şi nimic din câte are aproapele tău!"
Cel ce va bate pe tată sau pe mamă să fie omorât.
Cel ce va fura un om din fiii lui Israel şi, făcându-l rob, îl va vinde, sau se
va găsi în mâinile lui, acela să fie omorât.
Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorât.
Datorita faptului ca Moise era considerat “trimis al D-zeului”, prin
147
intermediul credintei s-a incercat stoparea fenomenului criminalitatii.

1.3.Evaluaţi aspectele fenomenologice ale criminalităţii: reacţia socială

antiinfracţională.
Razbunarea avea un caracter colectiv ce inseman ca grupul social din care
facea parte agresorul raspundea pentru faptele sale in masura totala,
razbunarea avea si un character nelimitat rasfringindu-se asupra intregului
grup social.Acest fenomen a generat agravarea conflictelor iscate intre
grupurile sciale ducind la slabirea fortelor implicate in conflict. Din aceasta
cauza in vederea conservarii specie umane aceste grupuri au fost
preocupate de necesitatea limitarii razbunarii .
„Razbunarea sangelui” – sporea puterea unui individ aparte deoarece toti
membrii grupului social asigurau si efectuau controlul asupra confratilor
mai slabi. Pe de alta parte razbunarea singelui capata un character evolutiv,
astfel conflictul durind de-a lungul anilor. Acest mechanism al reactiei
sociale a creat posibilitatea unor actiuni mai eficiente asupra fenomenului
criminalitatii , are loc largirea dimensional-temporala a conflictului,
implicarea unui nr de persoane considerabil . Paralel cu razbunarea singelui
are loc consolidarea si centralizarea puterii conducatorului
Consolidarea si centralizarea puterii conducatorului. – initial in
rezolvarea conflictelor el se baza pe propria forta fizica aceasta mai tirziu
fiind inlocuita de detasamentul militar , asa interdictiile conducatorului
deveneau mult mai eficiente crescind verosimilitatea aplicarii pedepsei. Cu
trecerea timpului puterea conducatorului devinemai diversa comparative cu
razbunarea singelui care se baza numai pe omor. Paralel cu pedeapsa
capital apar pedeppsele repressive si patrimoniale. Puterea capeteniei
tribului se transforma ulterior in puterea stapinului,regelui ceea ce
reprezinta inceputul dezvoltarii unuiarsenal diverisficat de actiuni de
influenta asupra criminalitatii. , accentual fiind pus pe masurile repressive.
ANume razbunarea singelui si represiunea din partea conducatorului
grupului social au permis scoaterea omenirii din barbarie si haos
Aparitia inchisorilor. – Initial erau folosite gropile adinci , printre
cauzele aparitiei inchisorilor am putea evidential pe de o parte faptul ca
pedeapsa capata un character cu mult mai indelungat ,mai chinuitor , dar in
consecinta are un effect educativ cu mult mai mare asupra celorlalti
148
 membri ai gruparii sociale . Pe de alta parte detinutii uteau fi folositi la
executarea muncilor grelesi periculoase.

Subiectul II: Cauzalitatea criminalităţii

2.1. Descrieţi dificultatea clasificării factorilor criminogeni. (3 puncte)
Cauzalitatea si principiile acesteia constată dependenţa dintre diferite
fenomene şi stabileşte caracterul acestei dependenţe, care constă în aceea
că un fenomen (cauza) în anumite condiţii generează alt fenomen
(efectul).Prin cauză înţelegem fenomenul care în mod obiectiv şi necesar,
precede şi generează alt fenomen. Cauza se deosebeşte de condiţie, care
este un fenomenajutător, ce favorizează producerea unui alt fenomen. În
literatura criminologică se utilizează şi termenul de factor, prin care se
înţelege tot o cauză, adică factorul ar fi similar cu o cauză.
Unii autori clasifică cauzele crimei după următoarea schemă:
- cauze fizice (anatomice-morfologice);
- cauze fiziologice (precum şi endocrinologice);
- cauze psihice;
- cauze sociale.
T. Pop clasifică factorii criminalităţii în factori interni şi externi, precum şi
în factori organici sau antropologici, şi fizici sau naturali.
Printre criminologii de vază care s-au interesat de problemele clasificării
factorilor criminogeni se numără şi J. Pinatel, unde întîlnim o clasificare în
factori geografici, economici, culturali şi politici.

2.2. Demonstraţi factorii criminogeni geografici. (5 puncte)

Este incontestabilă influenţa mediului fizic asupra formării şi dezvoltării

organismelor. Climatul, natura solului, aerul, lumina, căldura, frigul,
umezeala, anotimpurile, condiţiile atmosferice sunt elemente cu influenţă
esenţială asupra plantelor, lumii animale şi omului.
Aproape toate funcţiile omului sunt supuse şi influenţei temperaturii zonei
geografice în care trăieşte.În ţările foarte calde, puterea de rezistenţă a
omului în lupta pentru existenţă este mai mică,fiindcă se ajunge mai uşor la
împlinirea exigenţelor sale mai principale, avînd mai puţină nevoie de
combustibil, îmbrăcăminte şi hrană. Astfel, căldura provoacă inerţie şi
149
moleşeală, care duc la stagnare în dezvoltare.
În ţările reci, rezistenţa omului este mai mare, pentru că lupta pentru
existenţă este mai aspră şi dură. Obţinerea hranei, îmbrăcămintei şi
combustibilului îl silesc pe om să dezvolte o activitate mai furtunoasă şi
prin aceasta fortifică puterea de rezistenţă. Omul dintr-o ţară rece este mai
constant şi mai puţin idealist, decît cel dintr-o ţară caldă.
Abordînd domeniul mediului fizic s-a ajuns la constatarea că există o
interacţiune între temperatură şi criminalitatea specifică diferitelor zone
geografice. În sezonul cald şi în regiunile geografice din sud predomină
criminalitatea împotriva personalităţii, iar în sezonul rece şi în regiunile
geografice din nord, predomină criminalitatea împotriva patrimoniului.
În realitate, factorul fizic este numai în aparenţă determinant, în realitate el
fiind numai
punctul de pornire, de oferire a ocaziilor în comiterea infracţiunilor. Vara
au loc ieşiri la natură, plimbări etc., oferindu-se ocazii unor mai multe
contacte între oameni, care şi favorizează infracţiunile contra persoanei.
Iarna, dimpotrivă, în condiţiile frigului, cînd lipsurile sunt mai mari,
posibilităţile de cîştig mai reduse, se crează situaţii care favorizează
comiterea
infracţiunilor contra patrimoniului. De asemenea, accidentele de circulaţie
rutieră, catastrofele aeriene şi navale au loc în special, pe terenul unor
factori fizici, naturali, climaterici etc.

2.3. Estimaţi influenţa factorilor socio-culturali asupra criminalităţii.

(7 puncte)

În criminologie factorii socio-culturali au un rol predominant în

socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor. Numeroase teorii cu privire
la cauzele şi condiţiile apariţiei comportamentului criminal, se încadrează
în marea grupă a teoriilor sociologice. Familia Un rol deosebit în
dezvoltarea armonioasă a copilului, în formarea însuşirilor sale psihice îl
are stabilitatea căminului. Cercetările arată că riscul apariţiei unei conduite
antisociale este mult mai ridicat în acele familii în care, din anumite motive
- divorţ, separare, abandon, absenţe îndelungate -, stabilitatea căminului
este zdruncinată. În astfel de situaţii, absenţa unui părinte, cu atît mai mult
150
a ambilor părinţi, lipsesc copilul de posibilitatea de a se identifica afectiv şi
intelectual cu părinţii, reduc considerabil sentimentul de securitate al
copilului, creează pericolul lipsei de supraveghere a acestuia şi exercitării
unor influenţe negative din afara familiei.

Scoala
După familie, şcoala este instituţia care joacă un rol deosebit în formarea şi
perfecţionarea continuă a personalităţii umane. Menită să dezvolte
aptitudinile individului, să transmită cunoştinţe profesionale, să formeze, să
dezvolte şi să consolideze aptitudinile, şcoala pregăteşte tînăra generaţie
pentru viaţă. Şcoala poate influenţa atît pozitiv, cît şi negativ asupra
evoluţiei personalităţii elevului. Din statisticile penale rezultă că
majoritatea delincvenţilor minori au avut o activitate şcolară slabă. Studiile
de criminologie realizate în ţările occidentale dezvăluie, în majoritatea
cazurilor, o corelaţie semnificativă între şcoală şi criminalitate, cel puţin
sub două aspecte, şi anume: al procentului deosebit de ridicat pe care
infractorii cu o pregătire şcolară redusă îl reprezintă în ansamblul
populaţiei criminale, precum şi a faptului că o serie din însuşirile negative
ale personalităţii acestuia s-au format şi s-au accentuat în timpul perioadei
şcolare, fiind consecinţa unor grave erori ce caracterizează sistemul de
învăţămînt.
Locul de muncă (Profesia)
Locul de muncă exercită o puternică influenţă asupra individului prin
ansamblul de elemente materiale şi socio-umane pe care le presupune,
respectiv prin comportamentul întregului colectiv de muncă, care îşi
desfăşoară activitatea în acelaşi spaţiu, prin modul în care este organizată
munca etc.
Religia
Astfel, există mulţi oameni, în special din păturile sociale inferioare, pe
care numai frica de Dumnezeu, de păcat şi de pedeapsa veşnică îi reţine de
la infracţiuni. Explicaţia constă în aceea că, religia face educaţie morală, ea
este cel mai puternic şi unic zăgaz, cel mai tare frîu al criminalităţii.

151
Test nr. 25
Subiectul I: Formarea criminologiei ca ştiinţă:

1.1. Descrieţi ordonanţele regale egiptene. (3 puncte)

Erau cunoscute diferite forme ale ordonantelor regale: unele aveau un

caracter normativ general, altele erau adresate unor persoane concrete cu
misiuni sau imputerniciri speciale.
In relatiile de drept penal se pedepseau toate abaterile de la ordinea sociala
existenta, fiind sanctionat nu doar vinovatul, ci si intreaga lui familie. Erau
o diversitate de sanctiuni: falsificatorului – se taia limba, violatorului –
organul genital, spionului – limba, etc.

1.2. Argumentaţi importanţa criminologiei ca ştiinţă. (5 puncte)

- starea structura dinamica criminalitatii intr-o anumita perioada/stat

- metode de prevenire si combatere a criminalitatii;
-cauza fenomenului criminalitatii;

Ca ştiinţă criminologia examinează: - Reacţia socială contra criminalităţii; -

cercetarea problematicii profilaxiei şi terapeuticii sociale a criminalităţii; -
investigarea metodelor şi procedeelor de prevenire şi combatere a crimei şi
criminalităţii; - apărarea socială împotriva crimei. Criminologia este unica
ştiinţă socială, extrajuridică, care oglindeşte societatea, oferă o imagine
globală, esenţială şi multilaterală a realităţilor socio-umane. Deci,
criminologia este ştiinţa fenomenului infracţionalităţii în ansamblul său şi
nu doar a unei părţi a acestuia. Dorim să relevăm şi o definiţie dată în
documentele celui de-al 8-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru
prevenirea infracţiunii şi tratamentul delincvenţilor (Havana, 27 august – 7
septembrie a.1990): “Criminologia este o disciplină ce analizează cauzele
infracţiunilor şi factorii care influenţează apariţia fenomenului
infracţional”, propunând totodată şi “realizarea unei strategii globale pentru
obţinerea unui mecanism de protecţie şi intervenţie preventivă,
152
corespunzător realităţilor şi nevoilor sociale”.1 Cu toate diferenţele de
formulare astăzi există un consens deplin asupra faptului că disciplina
criminologiei studiază criminalitatea – în primul rând ca etiologie,
fenomenologie şi mijloace de combatere. Din acest punct de vedere,
formularea cea mai largă a definiţiei criminologiei este aceea de a fi
disciplina care se ocupă cu “studiul ştiinţific al criminalităţii şi al
profilaxiei acesteia”, iar cea mai exigentă ar fi aceea de a o considera ca
“un sistem ştiinţific de cunoştinţe, idei, teorii, metode şi tehnici cu privire
la cercetarea criminalităţii şi delincventului şi la elaborarea mijloacelor de
prevenire şi combatere a comportamentelor criminale”.2 Criminologia nu
este singura ştiinţă care se ocupă de acest fenomen. Şi alte ştiinţe au drept
obiect de studiu fenomenul infracţionalităţii, dar nu în ansamblu, ci doar o
parte a acestuia cum ar fi: dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul
execuţional etc. În studiul infracţionalităţii, criminologia utilizează
cunoştinţe şi metode de cercetare din domeniile altor ştiinţe, care studiază
aspecte separate ale acestui fenomen. Din acest punct de vedere, putem
afirma că criminologia are un caracter multi- şi interdisciplinar. Având în
vedere aceste consideraţii, criminologia poate fi definită ca fiind ştiinţa
socială, extrajuridica, ce studiază fenomenul criminalităţii în ansamblul său
sub aspectul stării, structurii şi dinamicii sale, al cauzelor şi condiţiilor
care-l determină si/sau favorizează, precum şi modalităţile de profilaxie şi
combatere a acestui fenomen.

1.3. Proiectaţi funcţia profilactică. (7 puncte)

Funcţia profilactică (mai este numită şi preventivă). Asemănător medicinii,
criminologia clinică are meritul de a fi adus în prim plan cerinţa studierii
problematicii profilaxiei criminalităţii, a problemelor studierii unor
mijloace de tratament menite a contribui la prevenirea criminalităţii.
Funcţia profilactică a criminologiei se materializează în sintetizarea
rezultatelor privind etiologia criminalităţii, în îmbinarea lor logică şi
transpunerea acestora într-un sistem de măsuri de prevenire şi combatere a
fenomenului infracţional. Valoarea profilactică şi, mai ales, eficienţa
profilactică a criminologiei generale şi speciale depind de măsura în care
sunt realizate şi celelalte funcţii ale criminologiei moderne. Conceptele
operaţionale pe care criminologia le utilizează în domeniul preventiv –
153
 profilaxie generală, reacţie socială generală, tratament criminogen general
etc., sunt corespunzătoare obiectului criminologiei generale, iar conceptele:
profilaxie specială, reintegrare socială a infractorului, tratamentul victimei
etc., se află în perimetrul criminologie – partea specială. În concluzie
putem afirma că funcţia profilactică a criminologiei se materializează în
sintetizarea rezultatelor privind etiologia criminalităţii, iar conceptele de
ordin profilactic, pe care criminologia le utilizează sunt: tratament,
reintegrare, resocializare etc.

Subiectul II: Criminologie preventivă

2.1. Definiţi modele de prevenire a criminalităţii. (3 puncte)

Modele de prevenire a criminalitatii – anumite categorii de teze/principii

asemanatoare unificate intr-un sistem, care redau o serie de masuri
specifice prin care are loc prevenirea aparitiei infractiunilor sau cel putin,
diminuarea riscurilor criminalitatii.

Avem urmatoarele modele:

1. modelul clasic – e strins legat de modelul represiv de reactive sociala

impotriva criminalitatii, ii sunt caracetristice severitatea pedepselor,
promptitudinea pedepselor, neutralizarea infractorilor
2. modelul social – e relative nou generat de multiplele schimbari economice
,sociale, politice si cultural ca urmare a efectelor globalizarii, vizeaza
masuri sociale complexe , e characteristic implicarea comunitatii in fazele
de prevenire si profilaxie. Modelul social poate servi la diminuarea
criminalitatii reducind necesitatile comiterii faptelor prejudiciabile.
3. modelul situational/tehnologic –presupune o diminuare a riscurilor
criminalitatii printr-o serie de masuri realiste, simple, altele din cauza
costurilor. Acest model e orientat catre victimele potentiale. S-au format 2
categorii principale de masuri de prevenire situationala : a)masuri
desecuritate care ingreuneaza comiterea infractiunilor si b)masuri de
securitate care influenteaza costurile si beneficiile criminalilor.
4. modelul mixt. – e celmai realizabil pru tara noastra datorita posibilitatilor
154
 enorme pe care le ofera, modelul mixt e o imbianre a modelelor classic,
social si situational

2.2. Comparaţi prevenirea primară şi secundară a criminalităţii. (5

puncte)
Prevenirea generala – proces complex format din elemente
interdependente. Are un caracter de lunga durata, cuprinde toate sferele
vietii umane, de ex: in sfera economica – redresarea economiei nationale;
consolidarea valutei nationale; ridicarea nivelului salariului,etc. Masurile
de prevenire generala cuprind un spectru larg care actioneaza fata de toate
categoriile si grupele de cauze generatoare de crima.
Prevenirea speciala – are caracter mult mai concret – cform CP al RM>
prevenirea savarsirii de noi infractiuni din partea condamnatilor.
Prevenirea speciala contine masuri cu mult mai concrete si au limite in
timp, spatiu si asupra persoanelor. Actiunile sunt indreptate direct fata de
un cerc de persoane care prezinta un grad de pericol social sporit. Daca la
prevenirea generala avem mai multe sfere: economica, sociala, politica,
juridica(de drept), etc. , la prevenirea speciala este vorba doar de masuri
juridice(de drept). Avem masuri preventive speciale:
- primara/preinfractionala;
- infractionala propriu-zisa
- Prevenirea recidivismului.
- PREVENIREA GENERALĂ
Este un proces multi-fazic-complex, format din elemente interdependente.
Astfel, dezvoltarea pozitivă a societăţii, perfecţionarea instituţiilor
economice, politice, sociale, ar contribui activ la prevenirea generală a
criminalităţii. În acelaşi timp, scopul prevenirii criminalităţii nu este
îndreptat direct spre schimbarea situaţiei economice, dar acestea
influenţează un şir de manifestări negative, ca:
– Sărăcia;
– Şomajul, etc.,
Totodată, lupta împotriva criminalităţii nu urmăreşte în mod direct
ridicarea culturii populaţiei, dar acestea, evident, influenţează
comportamentul, interesele şi motivaţia faptelor umane, iar în consecinţă,
alegerea dintre bine şi rău, între un comportament legal şi unul ilegal.
155
Această formă de prevenire, adică prevenirea generală a criminalităţii,
cuprinde principalele domenii ale vieţii sociale, ca de exemplu: domeniul
economic, administrativ, cultural, etc. Datorită existenţei aspectelor
specifice acestor domenii de activitate, acestea pot genera cauzele săvîrşirii
infracţiunilor.
Această complexitate a situaţiilor criminogene, l-a determinat pe Enrico
Ferri să susţină că folosirea numai a pedepselor nu este suficientă în lupta
împotriva criminalităţii. Asta deoarece, după Enrico Ferri, este necesară şi
lupta cu motivele sociale care o generează, creşterea rolului educaţiei,
perfecţionarea administraţiei, perfecţionarea condiţiilor economice, etc.
Prevenirea generală în perspectivă, trebuie să aibă un caracter de lungă
durată, trebuie să cuprindă toate sferele vieţii umane. De exemplu: în sfera
economică, dezvoltarea producerii şi utilizarea tehnologiilor performante,
micşorarea inflaţiei, crearea unor noi locuri de muncă, ridicarea nivelului
salariului la nivel european, în sfera socială crearea clasei sociale de mijloc,
întărirea relaţiilor de familie, etc.
PREVENIREA SPECIALĂ
Prevenirea specială este acea formă de prevenire care vizează împiedicarea
directă a comiterii infracţiunii. În cazul prevenirii speciale a infracţiunilor,
este vorba despre fapte concrete, de infracţiuni pe cale de a se comite şi
care pot fi împiedicate şi prevenite. În acest context, poliţia are un rol
important în prevenirea specială prin atribuţiile speciale care-i revin.
Măsurile care împiedică comiterea anumitor infracţiuni, în cazul prevenirii
speciale, pot fi următoarele:
1. Avertizarea cetăţenilor despre locurile în care se pot săvîrşi infracţiuni;
2. Protejarea automobilelor cu instalaţii de alarmă, etc.
Prevenirea specială a criminalităţii are un caracter cu mult mai concret
decît prevenirea generală. Astfel, potrivit art. 2, Cod Penal al R. M., prin
prevenirea specială, putem înţelege prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni.
Prevenirea specială a criminalităţii în cel mai direct mod, are strînse
legături cu prevenirea generală, doar că, măsurile prevenirii speciale sunt
cu mult mai concrete şi au limite în timp, spaţiu şi asupra persoanelor.
Totodată, prevenirea generală acţionează în cadrul întregii societăţi,
cuprinde multiple sfere, şi anume: economică, socială, politică, culturală,
educativă, etc.
156
Măsurile juridice de drept pot fi parte componentă atît a prevenirii
generale, cît şi a celei speciale.
Măsurile de prevenire specială a criminalităţii, sunt şi ele extrem de
diverse, şi pot fi clasificate după mai multe criterii, şi anume:
– Juridice;
– Economice;
– Educative, etc.
1. După tipul realizării, deosebim următoarele etape de prevenire
specială:
a) Etapa pre-infracţională;
b) Etapa infracţională propriu-zisă;
c) Prevenirea recidivismului.
2. După caracteristica juridică, deosebim:
a) Măsuri preventive speciale, şi anume:
 Măsurile bazate pe normele de drept, dar nereglementate de acestea, ca
de exemplu: popularizarea studiilor şi cunoştinţelor juridice, în scop
educativ-preventiv;
 Măsurile care sunt reglementate direct de normele juridice.
3. După mecanismele de aplicare a măsurilor speciale, putem evidenţia:
a) Sesizări ale organului de urmărire penală în cauza penală.

2.3. Elaboraţi programe de prevenire a criminalităţii. (7 puncte)

- inasprirea pedepselor;
- eliminarea fenomenului coruptiei din sistemul de drept
Lupta împotriva criminalităţii se desfăşoară în toate statele prin măsuri
concrete, deopotrivă de prevenire cît şi de constrîngere, cu aplicare
sancţiunilor penale. Problema criminalităţii persistă în toate statele, iar
lupta împotriva acesteia este inspirată de politica penală, comportînd soluţii
la nivel naţional.
Prin conceptul de prevenire, se înţelege luarea unor măsuri care să conducă
la împiedicarea comiterii crimelor.
Conceptul de prevenire şi combatere a criminalităţii comportă 2
determinări:
1. Prevenirea post-delictuală;
157
2. Prevenirea pre-delictuală.
Prevenirea post-delictuală desemnează ansamblul de măsuri de
resocializare a celor care au suferit o condamnare, luate în temeiul legii, fie
de organele de stat competente să pună în executare pedeapsa penală (cînd
pedeapsa se execută în detenţie), de organele penitenciare, fie de colective
de oameni (cînd pedeapsa se execută prin muncă), în vederea evitării
recidivei.
Prevenirea pre-delictuală, care desemnează un proces social neîntrerupt,
care implică un ansamblu de măsuri sociale, luate în temeiul legii de
organele de stat, în primul rînd de organele M.A.I. şi Ministrului Justiţiei,
în strînsă conlucrare cu diferite asociaţii, organizaţii, în vederea
preîntîmpinării şi eliminării riscurilor eventuale de comitere de infracţiuni,
prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea surselor socio-umane,
subiective şi obiective, care pot să determine ori să favorizeze comiterea de
fapte anti-sociale, măsuri destinate să contribuie în mod esenţial la
educarea permanentă a tuturor membrilor societăţii, în spiritul respectării
legii penale şi a ordinii de drept.
Prin activitatea de combatere a criminalităţii înţelegem un ansamblu de
măsuri juridico-penale, luate de organele de stat specializate, în temeiul
legii, pentru realizarea scopului procesului penal şi anume constatarea la
timp şi în mod complet, a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice
persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie sancţionată penal, potrivit
vinovăţiei sale, şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală.
Prevenirea criminalităţii înseamnă preîntîmpinarea săvîrşirii primare a
acelor acţiuni ori inacţiuni umane, pe care societatea le consideră
dăunătoare pentru valorile sale, din care motiv aceste comportamente au
fost sancţionate de legea penală.
Obiectivul primordial al prevenirii îl constituie ansamblul de factori care
determină sau favorizează comiterea faptei infracţionale.
Prevenirea criminalităţii reprezintă un sistem multilateral de măsuri
orientate asupra următoarelor:
a) Relevării şi înlăturării sau reducerii ori neutralizării cauzelor
criminalităţii, a unor tipuri separate ale ei, precum şi a condiţiilor care o
favorizează.
158
b) Relevării grupurilor de persoane cu un grad sporit de risc criminal şi
reducerea acestuia.
c) Relevării şi înlăturării situaţiilor din anumite spaţii geografice sau
dintr-un anumit mediu, care motivează sau provoacă nemijlocit comiterea
infracţiunilor.
d) Relevării persoanelor, comportamentul cărora indică asupra
posibilităţii reale de a săvîrşi infracţiuni precum şi influenţa corectivă
asupra lor.

159
 Test nr. 26

Subiectul I: Personalitatea infractorului

1.1. Relataţi clasificări a criminalităţii recidive. (3 puncte)

În sens juridico-penal distingem trei feluri de recidivă (şi, respectiv de

recidivişti):
a) recidiva propriu-zisă (persoana a comis cu intenţie una sau mai multe
infracţiuni, avînd deja antecedente penale pentru o infracţiune săvîrşită cu
intenţie);
b) recidiva periculoasă (persoana anterior condamnată de două ori la
închisoare pentru infracţiuni intenţionate a săvîrşit din nou cu intenţie o
infracţiune sau persoana anterior condamnată pentru o infracţiune
intenţionată gravă sau deosebit de gravă a săvîrşit din nou cu intenţie o
infracţiune gravă sau deosebit de gravă);
c) recidiva deosebit de periculoasă (persoana anterior a fost condamnată de
trei sau mai multe ori la
închisoare pentru infracţiuni intenţionate şi a săvîrşit din nou cu intenţie o
infracţiune sau persoana anterior condamnată pentru o infracţiune
excepţional de gravă a săvîrşit din nou o infracţiune deosebit de gravă sau
excepţional de gravă).
În literatura criminologică unii autori definesc recidiva în:
- penitenciară care presupune o perioadă anterioară de detenţie;
-persistentă (multirecidivism) - presupune săvîrşirea a trei şi mai multe
infracţiuni. După I. Oancea, recidiviştii sunt de două feluri:
1) recidivişti postcondamnatorii (persoanele, care după ce au fost
condamnaţi pentru prime infracţiuni, săvîrşesc din nou alte infracţiuni);
2) recidivişti postexecutorii (după ce au executat pedepse pentru prime
infracţiuni, persoanele comit din nou alte infracţiuni).

1.2. Argumentaţi tipurile recidivei. (5 puncte)

160
 Distingem următoarele tipuri de criminalitate recidivă:
1) persoanele la care starea de recidivă a fost stabilită conform art. 34 CP al
RM;
2) persoanele anterior condamnate, dar la care condamnarea a fost stinsă sau
reabilitată (art. 111 CP al
RM – „Stingerea antecedentelor penale”; art.112 CP al RM – „Reabilitarea
judecătorească”); 3) 3)persoanele liberate de răspunderea penală şi de
pedeapsa penală cu aplicarea altor măsuri, ca: „Liberarea de răspundere
penală cu tragerea la răspundere contraventionala”(art.55 CP al RM);
„Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunţarea de bună voie la
săvîrşirea infracţiunii” (art.56
CP al RM) etc.;
4) persoanele care au comis o infracţiune, dar faţă de care nu s-a aplicat,
din diferite considerente, legea penală şi pedeapsa penală. De exemplu, au
expirat termenele de prescripţie –„Prescripţia tragerii la răspundere penală”
(art. 60 CP al RM).
1.3. Proiectaţi structura criminalităţii recidive. (7 puncte)
Structura criminalităţii recidive poate fi caracterizată după diferite criterii:
1) pe categorii de infracţiuni (în dependenţă de obiectele atentării şi
caracterul motivaţiei crimelor săvîrşite);
2) după caracterul ultimelor infracţiuni şi al celor anterioare (în dependenţă
de săvîrşirea crimelor unitare
(similare) sau variate);
3) după numărul antecedentelor penale (sau măsurilor care le-au înlocuit);
4) după gradul pericolului social al infracţiunilor săvîrşite;
5) după intensitatea recidivei (în dependenţă de durata timpului dintre
eliberare şi săvîrşirea unei noi infracţiuni);
6) după tipul categoriilor de pedeapsă.
Conform datelor statistice, mai bine de trei pătrimi din numărul total al
infracţiunilor, săvîrşite de către recidivişti, sunt infracţiuni împotriva
proprietăţii. La efectuarea investigaţiilor criminologice ce vizează
compartimentul infracţiunilor contra proprietăţii accentul se pune, în
primul rînd, pe furturi, jafuri, tîlhării şi escrocherii. Aceste patru tipuri de
infracţiuni constituie circa 90 % din totalul infracţiunilor analizate.1
Predomină în special furturile din magazii, depozite, apartamente, precum
161
şi furturile de buzunare (pungăşiile). După furturi predomină infracţiunile
de sustragere cu aplicarea violenţei, îndreptate în special asupra averii
personale – jafurile, tîlhăriile. Pe ultimul loc se află răpirea mijloacelor de
transport. Din categoria generală a crimelor săvîrşite de recidivişti un loc
deosebit revine huliganismului (art. 287 CP al RM). Acestui tip de
infracţiune îi revine mai bine de jumătate din numărul total al infracţiunilor
în structura criminalităţii recidive. Spre deosebire de infractorii primari,
recidiviştii sunt predispuşi la săvîrşirea actelor de huliganism agravat
(alin.(3) art. 287 CP al RM). La fel, pentru recidivişti sunt caracteristice şi
diverse manifestari contravenţionale. 2 Răspîndite şi tradiţionale pentru
criminalitatea recidivă sunt astfel de infracţiuni ca: - atragerea minorilor la
activitatea criminală sau determinarea lor la săvîrşirea unor fapte imorale
(art.208 CP al RM); - acţiuni violente cu caracter sexual (art. 172 CP al
RM) etc. Cele mai rar întîlnite crime în structura criminalităţii recidive sunt
crimele săvîrşite de persoane cu funcţie de răspundere (Capitolul XV al CP
al RM); crimele economice (Capitolul X al CP al RM); crimele contra
justiţiei (Capitolul XIV al CP al RM) şi crimele săvîrşite din imprudenţă.
Divizarea criminalităţii recidive pe categorii de infracţiuni ne permite să
distingem: - recidivişti speciali; - recidivişti generali (ocazionali).
Recidivistul special prezintă, de regulă, un pericol social, mai sporit decît
cel general, deoarece are loc procesul de „profesionalizare” a recidivistului.
Conform cercetărilor3 la fiecare al zecelea recidivist se formează
particularităţile unui „profesionalist”, căruia îi sunt caracteristice
deprinderile şi procedeele de săvîrşire a unui tip concret de infracţiuni.
Două treimi din recidiviştii speciali săvîrşesc infracţiuni contra proprietăţii.
Conform aprecierilor specialiştilor1 , în Republica Moldova există două
tipuri (forme) de proprietate: privată şi publică. Pentru recidivişti nu este
importantă forma de proprietate (cu atît mai mult că, formele de proprietate
nu sunt noţiuni juridice, ci economice, sinonime ale apropriaţiunii private
şi publice, şi anume în această calitate se vorbeşte despre ele în Constituţia
RM2 ) , ci accesul la acele bunuri sustrase. Pericolul social sporit al
acestora constă în faptul că, pentru ei, săvîrşirea sistematică a infracţiunilor
de sustragere devine un mod parazitar, constant de existenţă. Pentru aceşti
criminali este caracteristică orientarea antisocială foarte stabilă, iar
comportamentul lor deviant este regula pe care o urmează în viaţă. Acest
162
lucru se observă evident la „hoţii de buzunare”. Majoritatea dintre ei sunt
recidivişti deosebit de periculoşi cu lungi biografii criminale şi cu lungi
termene de detenţie. Fiind foarte „calificaţi” şi posedînd o adevărată
măiestrie în acest domeniu, mulţi dintre ei o perioadă lungă de timp se află
în libertate, fiind reţinuţi după săvîrşirea unui număr impunător de
pungăşii. Anume „hoţii de buzunare” reprezintă circa 37% din numărul
total al recidiviştilor. Mai bine de 50% din recidivişti se specializează în
alte forme de sustragere (furturi din încăperi, apartamente, depozite etc.)
În sfîrşit, ultimul criteriu de abordare a structurii criminalităţii recidive
constă în tipul şi durata măsurilor de pedeapsă. În dependenţă de aceşti
factori s-a constatat că nivelul recidivei este cu mult mai mare la
persoanele condamnate pe termene scurte (pînă la un an) sau pe termene de
detenţie lungi (de la 10 ani). Mult mai rar vor săvîrşi crime cei condamnaţi
la: amendă (art. 64 CP al RM); munca neremunerată în folosul comunităţii
(art. 67 CP al RM); pedepse cu suspendarea condiţionată a executării (art.
90 CP al RM)

Subiectul II: Resocializarea infractorului

2.1. Descrieţi noţiuni şi concepte de resocializare a infractorului. (3

puncte)
Resocializarea – proces educativ,reeducativ si de tratament aplicat
persoanelor condamnate penal, prin care se urmareste readaptarea
infractorilor la sistemul de norme si valori general acceptate de societate, in
scopul reintegrarii sociale a acestora si prevenirii recidivei.
Procesul de resocializare are urmatoarele caracteristici :
-vizeaza persoanele care au savirsit déjà o infractiune
-are drept scop imediat prevenirea recidivei, fiindo component a
preveniriispeciale
-constituie un demers social realizat in mod stiintific de personalul special
calificat in acest scop
2.2. Clasificaţi metodele resocializării. (5 puncte)
Metodele sunt: educarea reeducarea si tratamentul.

Educarea – vizeaza infractorii a caror personalitate a suferit o „socializare

163
 negativa”, asimiland norme si valori contrare celor general acceptate de
societate.
Reeducarea – vizeaza infractorii a caror personalitate a suferit o inadpatare
la sistemul de norme mentionat. Educarea si reeducarea se realizeaza prin
diverse modalitati atit teoretice cit si practice prin care se doreste ca
infractorii sa dobindeasca respectful pru oameni si lege ,pru munca , pentru
calificarea ori recalificarea lor profesionala
Tratamentul – se efectueaza prin metode terapeutice apreciate a fi adecvate,
urmarindu-se remodelarea personalitatii infractorului, ameliorarea
tendintelor sale reactionale, reinnoirea motivatiilor care ii anima interesele
si modificare atitudinilor acestuia.in scopul reintegrarii sociale prin
adaptarea la mediul sociocultural

2.3. Evaluaţi factorii şi etapele resocializării. (7 puncte)

Factorii resocializarii:

a) Factorii care defineasc caracteristicile si elementele specifice ale institutiei

in care se deruleaza procesul de resocializare (centru de
reeducare,penitenciar, institutie medicala,etc)
b) Factorii care definesc individualizarea sanctiunii si durata acesteia,
In functie de acesti factori resocializarea infractorului se face in 2 etape:
1. In timpul executarii pedepsei penale
In timpulexecutariipedepsei penale se urmareste schimbarea si
transformarea vechiului sitem de norme valori si convingeri ale
delicventului prin dirijarea comportaentului sau pe baza metodelor de
tratament.
Indiferent de diversele acceptiuni acordate notiunii de tratament acesta
trebuie subordonat unor finalitati ce urmaresc :
a)cultivarea deprinderii de a munci , ce include pregatirea scolara si
profesionala adecvata a detinutilor in scopul prevenirii degradarii lor
b)dobindirea unei vieti adecvate si a unor indeletniciri sociale prin
educarea sociala si pregatirea in vederea readaptarii lor potrivit vietii
penitenciarului
c)asistenta de specialitate si indrumarea expert in scopul solutionarii
necesitatilor si problemelor personale ale detinutilor
164
 LA baza procesului dereintegrare sociala a persoanelor condamnate trebuie
sa afle urmatoarele principia : pr. Reabilitarii immediate , individualizarii
masurilor, pr continuitatii procesului de corectare si reeducare, pr
umanimului trebuie sa trateze persoana supusa corectarii si reeducarii prin
prisma respectarii drepturio si liobertatilor fundamentale ale acesteia. . Pru
a obtien rezultate pozitive in procesul resocializarii e necesara reintegrarea
personala psihosociala , reintegrarea economica, reintegrarea socioculturala
1)Reintegrarea personala psihosociala presupune echilibrarea eului, a
tendintelor inclinatiilor, psihice ale delicventului , prin restructurarea
personalitatii sale, acesta e un tip de lunga durata sie necesara cunoasterea
profunda a particularitatilor individuale ale acestora, trecutului personal
fiecaruia, ce va permite aplicarea anumitormetode si masuri ,procedee strict
individualizate.
2)reintegrarea economica consta in crearea posibilitatilor de calificare
profesionala a acelor persoane care savirsind infractiuni nu au reusit sa-si
termine studiile sau sa obtina o profesie. Se presupune posibilitatea ridicarii
nivelului professional al celor ce déjà au o profesie.
3)reintegrarea socioculturala vizeaza acordarea posibilitatilor fostului
condamnat de a avea acces la o viata socioculturala, de a-si dezvolta
inteligenta si aptitudinele. De a practica schimburi informational-culturale
cu ceilalti membri
Nivelul educational al condamnatilor adeseori e redus persistind o lipsa de
educatie sau educatie negativa cu deprinderi antisocial.

2. Dupa executarea sanctiunii penale.

persoana se poate adapta atât într-un mediu cu orientare pozitivă, cât şi

negativă, ţinem să menţionăm că in acest caz este vorba despre o adaptare
socială a persoanei liberate, care constă într-un mod de viaţă social-
acceptabil şi cinstit. în acest context, persoana liberată din detenţie, trebuie
să fie pregătită de a depune eforturi volitivemoţionale pentru soluţionarea
problemelor ce-i stau în faţa. HI trebuie să-şi revizuiască sistemul de valori,
să fie gata pentru a-şi restabili familia, relaţiile cu rudele şi alte relaţii
social-utile; să se orienteze în căile de soluţionare a situaţiilor de conflict în
anturajul apropiat, la serviciu, să aibă închipuire la ce organ de stat trebuie
165
să se adreseze într-un caz sau altul, să-şi cunoască drepturile, obligaţiile şi
să le respecte4 . Aşadar, resocializarea condamnaţilor, care au executat
pedeapsa cu închisoare, este destul de dificilă, deoarece pierderea multor
relaţii sociale şi calităţi social-utile poartă un caracter profund, uneori
ireversibil 5 . În acest caz, după cum remarcă Rîbak M.S., resocializarea
include trei aspecte de bază: socializare “secundară” (debarasarea de
obişnuinţele negative din închisoare şi obţinerea unor deprinderi social-
utile); adaptarea socială (acomodarea la noile condiţii de viaţă): reabilitarea
socială (restabilirea statutului social pierdut)6 . Cele trei aspecte ale
resocializării foştilor condamnaţi sunt în legătură reciprocă şi trebuie
examinate într-o unitate dialectică. Însă şi procesul adaptării sociale
necesită, în mare măsură, o reglementare juridică, deoarece participanţii săi
sunt nu doar foştii condamnaţi, dar şi un complex întreg de instituţii
sociale. Activitatea instituţiilor şi organelor abilitate cu realizarea măsurilor
de adaptare.

socială urmăreşte atingerea următoarelor obiective specifice: - susţinerea

persoanelor liberate din detenţie în vederea asigurării respectării drepturilor
lor; - diminuarea pericolului de comitere a unor noi infracţiuni,
concomitent cu însuşirea normelor şi valorilor prosociale; - crearea
oportunităţilor privind adaptarea ex-deţinuţilor la mediul familiar,
continuarea studiilor şi angajarea profesională; - reducerea efectelor
negative ale detenţiei şi acordarea de asistenţă psihosocială postpenală7 .
Autorul rus Trubnikov V.M. evidenţiază următoarele particularităţi
caracteristice adaptării sociale a persoanelor liberate din detenţie: - are loc
după liberarea de pedepse privative de libertate; - reprezintă un proces
social-psihologic care începe din momentul liberării condamnaţilor de
pedeapsă şi durează până când comportamentul persoanei anterior
condamnate corespunde cerinţelor societăţii (a unor grupuri sociale aparte);
- sarcina reintegrării sociale şi adaptării postpenitenciare a persoanelor
liberate de pedeapsă constă in familiarizarea acestora cu modul de viaţă în
mediul social nou, modificat sau precedat, ce presupune acceptarea
benevolă a cerinţelor normative ale acestui mediu, a normelor juridico-
penale şi a regulilor de convieţuire; - adaptarea socială depinde, de
asemenea, de capacităţile şi deprinderile adaptaţionale inerente individului
166
care au fost cultivate în condiţiile executării pedepsei; - reuşita adaptării
sociale depinde, în mare măsură, de coraportul dintre sistemul orientărilor
individuale ale persoanelor liberate şi cerinţele înaintate de mediu
(colectivul de muncă, anturajul apropiat, familia); - adaptarea socială a
persoanelor liberate din detenţie poate fi asigurată doar de orientarea
socială pozitivă dintre micromediu şi personalitatea fostului condamnat,
compatibilitatea aşteptărilor sociale ale mediului cu poziţiile morale şi
sistemul de valori al personalităţii8 . Analiza esenţei şi conţinutului
procesului de adaptare socială al persoanelor liberate din detenţie, precum
şi analiza legităţilor sale social-psihologice demonstrează că acest proces,
este însoţit de multiple probleme. Fostul condamnat este nevoit să înfrunte
anumite obstacole atât interne, subiective, cât şi externe, care nu depind de
el. Acestea pot fi divizate convenţional în două categorii. Prima categorie
cuprinde probleme ce ţin de soluţionarea necesităţilor vitale privind hrana,
îmbrăcămintea, locul de trai şi de muncă, adică crearea condiţiilor externe
de viaţă ale subiectului. A doua categorie ţine de înscrierea persoanei
liberate în noul micromediu – familia, colectivul de muncă, anturajul
apropiat.

167
Test nr. 27

Subiectul I: Teorii clasice asupra criminalităţii

1.1. Relataţi structura psihicului uman în concepţia lui S. Freud. (3

puncte)

Structură a psihicului uman: viaţa psihică a oricărui individ cuprinde trei

nivele diferite, aflate într-o strânsă interdependenţă: Sinele, Eul şi
Supraeul.
Sinele (Id) reprezintă un complex de tendinţe şi reflexe din gândirea
inconştientă, care nu sunt trăite în mod conştient. Zis altfel, sinele sau
inconştientul reprezintă partea cea mai ascunsă şi tainică, precum şi cea
mai adâncă a sufletului. Sinele este considerat ca o componentă biologică a
personalităţii, reprezentant al influenţelor ereditare, iar răbufnirile
inconştientului se pot produce în anumite manifestări, străbătând cenzura
pe care o instituie Eul şi Supraeul.
Eul (Ego) este cea de a doua instanţă psihică şi se mai numeşte şi conştient.
Eul reprezintă nivelul central al personalităţii, nucleul acesteia şi este
constituit din cunoştinţele despre sine.

Supraeul (Super-Ego) sau conştiinţa morală reflectă nivelul de dezvoltare a

personalităţii, influenţa pe care mediul social şi cultural o exercită asupra
psihicului. Supraeul contribuie şi el, ca şi Eul, la refularea instinctelor,
nivelul său de cenzură fiind cu atât mai puternic, cu cât persoana este mai
matură, sănătoasă psihic, mai instruită, mai educată şi mai experimentată în
viaţă.

1.2. Clasificaţi căile de rezolvare a conflictelor în psihanaliză. (5

puncte)

Astfel, psihanaliza cuprinde un ansamblu de procedee destinate urmăririi şi

descoperirii cauzelor devierilor comportamentale şi vindecării unor boli
168
 psihice.Psihanaliza se efectuează în cabinetul medicului psihanalist,care
poartă discuţii libere asociative, prin sugestii, teste sau experimente, toate
având drept scop descoperirea cauzelor nevrozelor sau a altor tulburări
psihice. În consecinţă, prin metoda psihanalizei, sunt scoase la iveală
tendinţele ascunse printre care şi cele de agresivitate şi trecute cu ajutorul
medicului prin cenzura Eului şi Supraeului. Este o metodă de sondare şi de
descărcare a inconştientului, de natură a preîntâmpina izbucnirile negative
şi criminale. Acest model a fost expus de Freud în 1923: "das Es", "das
Ich", "das Über-Ich". "Eul" și "Supra-Eul" sunt instanțe cu conținut
conștient sau inconștient, "Sinele" este totdeauna inconștient. În felul
acesta se rezolvă în mod elegant problema localizării instanței de cenzură a
proceselor psihice.
 "Sinele" este un rezervor primitiv și neorganizat de impulsuri, izvorul
emoțional al impulsurilor și al dorințelor impulsive, locul reprezentărilor și
comportărilor arhaice și al refulărilor.
 "Eul" se găsește la limita între conștient și inconștient, este instanța trecerii
la acțiune, a funcției de adaptare la realitate și de investigare a realității.
"Eul" derivă din "Sine" și reprezintă "Sinele" în viața reală conștientă, cu
alte cuvinte, modulează necesitățile impulsive într-o formă adaptată la
realitate.
 "Supra-Eul" este instanța superioară, domeniul conștiinței, al valorilor, al
idealurilor, al preceptelor și interdicțiilor, al reprezentărilor morale.
Pentru a se apăra de impulsuri inacceptabile, "Eul" dezvoltă strategii sub
forma unor mecanisme de protecție, cum ar fi refulările (excluderea
impulsurilor din percepția conștientă), proiecțiile (atribuirea propriilor
dorinți inconștiente altor persoane), adoptarea unui comportament în totală
contradicție cu puternicul impuls inconștient. Categorisirea unui impuls ca
inacceptabil rezultă de regulă în urma unor interziceri, a unor norme morale
sau a unei cenzuri exercitate de "Supra-Eu". Când exigențele "Supra-Eului"
nu se îndeplinesc, persoana respectivă poate dezvolta un sentiment de
rușine sau culpabilitate.

1.3. Estimaţi rolul psihanalizei în societăţile occidentale. (7 puncte)

Meritele lui S.Freud sunt enorme, iar realizările lui au fost utilizate cu
169
succes în medicină, reuşindu-se vindecarea unor tulburări psihice. Cu
ajutorul metodei psihanaliste, el a introdus o manieră originală de
explicaţie a mecanismelor şi proceselor psihice; a elaborat concepţii noi cu
privire la aparatul psihic, iar psihanaliza este tot mai des folosită, virtuţile
ei nefiind însă pe deplin elucidate.
Pe vremea cînd psihanaliza era la începuturile ei, o sintagmă de genul
"psihanaliză şi societate" ar fi fost de neînţeles. Psihanaliza nu era altceva
decît o metodă, ca multe altele, de tratament a afecţiunilor nevrotice. Or, o
asemenea metodă se reclama din domeniul practicii medicale asumînd,
aşadar, un rol bine determinat şi circumscris intereselor privind sănătatea
mintală a colectivităţii. Era perioada cînd domnea ideea că nevrozele sînt
maladii ereditare, care ţin de o anumită degenerescenţă a creierului, şi nu
priveau, prin urmare, societatea în ansamblul ei. A pretinde să aplici
practica analitică la viaţa sănătoasă, normală, a societăţii ar fi fost o
atitudine, deopotrivă, absurdă şi condamnabilă. De altfel, este simptomatic
în acest sens faptul că şi azi, încă, există voci care impută psihanalizei
imixtiunea ei în domenii altele decît cele medicale, ca şi cum prin această
poziţie şi-ar depăşi competenţele. Pînă la apariţia şi impunerea psihanalizei
în mentalitatea occidentului, viaţa socială în ansamblul ei era controlată de
valorile eticii şi moralei creştine. Acestea din urmă decurgeau în chip logic
dintr-o psihologie rudimentară, o psihologie (sau, dacă vrem, o
antropologie) care se limita la analiza conţinuturilor vieţii conştiente. O
psihologie care ignora absolut totul în privinţa inconştientului psihic şi
care, sub influenţa misticismului creştin (sau păgîn), proiecta în afară
evenimentele psihicului inconştient, creind o adevărată armată de duhuri,
demoni, satani etc., de entitaţi astrale negative, care asumau toate tarele
spiritului uman.
Aceste entităţi puteau fi controlate prin operaţii magice (exorcizări, slujbe
de dezlegare etc.), care ofereau Bisericii dominante, pe lîngă statutul ei de
îndrumătoare în cele ale Cerului, şi puterea de "a lega şi dezlega" în cele
"lumeşti". Desigur că Biserica nu a şovăit să profite cu vîrf şi îndesat de pe
urma poziţiei ei de invidiat în ierarhia instituţiilor sociale, speculînd
credulitatea, naivitatea, superficialitatea şi prostia omenească.
Cîtă vreme psihologia umană era limitată, aşa cum am arătat, la studiul
porţiunii
170
 conştiente a minţii noastre, problema relaţiei individului cu sine, cu ceilalţi,
cu lumea în ansamblul ei, se rezuma la cultivarea atentă a virtuţilor
creştine, iar atunci cînd această conduită se abătea de la regula normală
existau metode şi mijloace de a atenua "păcatul", de a-l purja, sau de a-l
anatemiza. Să nu mai pomenim de faptele Inchiziţiei, care nu ar fi putut să
apară într-un climat social şi mintal care să fi respins definirea sufletului
nostru numai la palierul vieţii conştiente. Inchiziţia era, în fond, o insituţie
impusă de împrejurările istoriei evoluţiei minţii umane la care, aşa cum am
spus deja, se adăugau interesele meschine ale indivizilor care au ştiut să
profite, dintotdeauna, de împrejurări şi oameni.

Subiectul II: Resocializarea infractorului

2.1. Definiţi diagnosticul criminologic. (3 puncte)

Diagnosticul criminologic – latura a criminologiei clinice, care constata si
stabileste diagnoza
„bolnavului” social cu scopul de a efectua un pronostic si tratament al
infractorului.
2.2. Argumentaţi problemele legate de resocializarea infractorului în
timpul executării pedepsei
penale. (5 puncte)
Tratamentul prin privarea de libertate presupune ca in functie de
diferite grade legate de regimul sanctionator, delincventii sunt internati sau
inchisi intr-un mediu special, care difera de starea lor normala de libertate
si care nu le asigura statutul si rolurile avute inainte de condamnare. Pentru
a obtine rezultate pozitive in procesul de resocializare este necesara
imbinarea a 3 aspecte:
1. reintegrarea personala psihosociala – aplicarea unor masuri individuale
prin cunoasterea particularitatilor persoanei, a trecutului,etc.
2. reintegrarea economica – posibilitati de calificare profesionala a
persoanelor condamnate care nu au reusit sa obtina o profesie;
3. reintegrarea socioculturala – acordarea posibilitatilor fostului condamnat de
a avea acces la viata
socioculturala Un obiectiv al procesului de resocializare desfasurat in
171
 institutiile de profil este normalizarea, care presupune apropierea pe cat
posibil a conditiilor vietii din inchisori de cele ale lumii exterioare.
Detinutii trebuie sa-si pastreze majoritatea drepturilor civile, exceptii fiind
doar libertatea de deplasare.

2.3. Evaluaţi etapele diagnosticului criminologic. (7 puncte)

Pentru a realiza si formula un diagnostic cat mai real, este necesar sa se

parcurga 3 etape succesive:

1. aprecierea capacitatii infractionale – stabilirea trasaturilor psihologice din

care este formata personalitatea orientat antisocial. Acest grup de
caracteristici pot fi stabilite prin compararea indicilor bio-psihologici cu cei
sociali.
2. Evaluarea inadaptarii sociale – se evalueaza nivelul de dezvoltare a
persoanelor astfel ca in urma acestui fapt se va determina persoana care va
avea un comportament inadecvat.
3. Aprecierea starii de periculozitate – sinteza a primelor 2 etape: a capacitatii
infractionale si a inadaptarii sociale, prin aprecierea gradului de intensitate
a fiecare laturi. De ex: cand capacitatea infractionala e foarte puternica, iar
adaptibilitatea este foarte buna, putem obtine cea mai grava forma a
pericolului social in persoana infractorului cu „gulere albe”.
Formularea diagnosticului criminologic se realizeaza în trei etape
succesive:
 aprecierea capacităţii infracţionale;
 evaluarea inadaptării sociale;
 aprecierea stării periculoase prin sinteza celor două elemente obţinute
anterior.
Diagnosticul capacităţii infracţionale presupune aprecierea trăsăturilor
psihologice care compun personalitatea orientată antisocial. Ele rezultă din
compararea indicilor bio-psihologici evidentiaţi cu ocazia examenului
medico-psihologic şi a indicilor sociali rezultaţi din ancheta socială. Pe de
o parte, sunt puse în evidenţa trăsături specifice, cum ar fi agresivitatea,
egocentrismul, labilitatea şi indiferenţa afectivă, iar pe de altă parte, sunt
relevaţi factorii şi împrejurările concrete care au marcat evoluţia socială a
172
individului.
Aprecierea adaptabilităţii persoanei studiate ia în considerare nivelul
aptitudinilor fizice, psihice şi profesionale pe de o parte, iar pe de altă
parte, pulsiunile instinctive ale acesteia, aspiraţiile sale la un anumit status
social. Astfel, un individ valoros şi cu aspiratii înalte va ridica serioase
probleme de adaptare într-un microclimat social mediocru. În mod
asemănător, o persoană mediocră, dar cu aspiraţii care îi depăşesc
posibilităţile reale, se va comporta inadecvat şi va fi respinsă de un mediu
social elevat.
Diagnosticul stării periculoase presupune, în final, sinteza capacităţii
infracţionale şi a inadaptării sociale prin aprecierea gradului de intensitate
al fiecărei laturi. S-a constatat că atunci cînd capacitatea infracţională este
foarte puternică, iar adaptabilitatea este foarte bună, rezultă o formă mai
gravă a starii periculoase. În mod similar, combinarea unei capacităţi
infracţionale ridicate cu o adaptabilitate redusă a individului determină un
diagnostic criminologic diferit, deoarece inadaptarea socială a persoanei în
cauză, atrage atenţia celor din jur.

173
 Test nr. 28

Subiectul I: Formarea criminologiei ca ştiinţă

1.1. Relataţi criminologia generală şi specială. (3 puncte)

Criminologia generală este ştiinţa genezei şi profilaxiei criminalităţii, în

scopul apărării societăţii contra acestui fenomen social şi consecinţelor sale
victimizatoare.
Criminologia generală abordează probleme fundamentale, cum sunt:
1) premisele criminologiei moderne;
2) criminologia şi domeniul său de cercetare;
3) criminalitatea şi consecinţele sale;
4) victimologia;
5) metodologia cercetării criminalităţii;
6) reacţia socială faţă de criminalitate.

Obiectul principal de studiu al părţii speciale îl reprezintă criminalitatea

în particular. Prin structurarea părţii speciale a criminologiei ajungem la
studiul infracţiunii concrete şi, apoi, la cercetarea infracţionalităţii existente
în domenii restrânse sau largi de activitate.
1.2. Argumentaţi rolul criminologiei clinice. (5 puncte)
Criminologia Clinica este o ramura aplicativa a criminologiei ,cercetarile
ei au la baza o anumita
conceptie despre criminal:daca este un inadaptat social sau o personalitate
criminala. Ramura
data examineaza fenomenul criminal ca fenomen individual,izolat.Are
misiune de a efectua
studii complexe ale criminalului,in urma caruia se pune un diagnostic
privind cauzele comiterii
infractiunii si apoi se face un prognostic asupra conditiei viitoare a
criminalului respectiv.
Contributia criminologiei clinice– se manifesta prin faptul ca explica
conduita delincventiala a
174
omului , precum si conduita viitoare a acestuia.
Criminologia clinică este o ştiinţă aplicată, care se concretizează în
examinarea multidisciplinară acazului individual, formularea unui
diagnostic, a unei ipoteze asupra conduitei ulterioare (prognostic) şi luarea
unei decizii asupra tratamentului ce se va aplica infractorului, în scopul
resocializării acestuia şi prevenirii recidivei.Istoria dezvoltării ulterioare a
criminologiei clinice se confundă cu cea a integrării examenuluiindividual
în instituţiile penale şi penitenciare. Fundamentarea şi evoluţia teoretică a
acestei cr iminologiispecializate a influenţat în mod direct politica penală,
determinând apariţia modelului curativ.
Necesitatea examenului medico-psihologic al infractorului a fost
subliniată de Cesare Lombroso înraportul prezentat la Congresul
Internaţional asupra penitenciarelor, care a avut loc la Sankt-Petersburg,în
1890. Această idee a fost completată de Raffaele Garofalo, care insistă
asupra caracteruluiindispensabil al anchetei sociale în vederea unei
aprecieri corecte a infractorului.La cel de-al VII-lea Congres de
Antropologie Penală, care s-a ţinut la Köln în anul 1911,criminologul
suedez Olof Kinberg a reluat această idee, susţinând necesitatea unui
examen medico-
psihologic şi social obligatoriu pentru anumite categorii de acuzaţi (cei car
e comit
infracţiuni grave,recidivişti, infractori juvenili, incapabili social)
Fiind o ştiinţă aplicată, organizată metodic în maniera unei clinici
medicale, criminologia clinică îşiorientează eforturile asupra infractorului
concret, formulând un diagnostic, un prognostic şi, eventual, un
tratament.Totodată, criminologia clinică nu este un capitol al criminologiei
medicale, întrucât nu ia înconsiderare doar elementele bio-psihologice;ea
are un caracter social accentuat. Elementele sociale şi bio- psihologice
sunt unite de criminologia clinică într-o perspectivă sintetizatoare,
dominată de conceptulde stare periculoasă.

1.3.Proiectaţi ramurile criminologiei. (7 puncte)

1)Criminologia Generala:ramura ce imbratiseaza studiul intregului
fenomen a criminalitatii: cuprinde si date generale despre criminali.Este o
ramura de sinteza a criminologiei. Deasemenea tine seama de studiile altor
175
stiinte referitor la criminalitatea ca de ex: statistica penala,sociologia
criminala,psihologia criminala,antropologia criminala.
2)Criminologia speciala:ramura aceasta se ocupa cu studiul unor parti din
criminalitate: criminalitatea contra persoanei – infr de omor,vatamare
corporala;criminalit contra proprietatii.Tot aici se include studiile despre
unele categorii de criminali:criminalitatea
minorilor,femeilor,recedivistilor,criminalit de violenta,etc.Cercetarile din
criminologia speciala sunt importante caci privesc parti mai restrinse din
criminalitate.
3)Criminologia Teoretica:studiaza teoretic si mai putin aplicativ
problemele de baza a criminologiei.Aici se studiaza anumite teorii
criminologice,carora se acorda analiza profunda. 4) Criminologia
Clinica:e o ramura aplicativa,cercetarile ei au la baza o anumita conceptie
despre criminal,daca este un inadaptat social sau o personalitate criminala.
Ramura data examineaza fenomenul criminal ca fenomen individual,izolat.
Alte ramuri care fac parte de criminologie: antropologia
criminala,biologia criminala , sociologia criminala,psihologia
criminal,psihiatria criminala,nou-caracterologia criminala.

Subiectul II: Resocializarea infractorului

2.1. Definiţi prognosticul social. (3 puncte)
Prognostic social-faza a criminologiei clinice in care starea de
periculozitate de moment a unui infractor trebuie combinata cu situatiile
probabile in care subiectul va evolua in viitor.
Prognosticul social reprezintă o ipoteză de lucru în care judecata de valoare
asuprastării periculoase de moment a unui infractor trebuie combinată cu
aprecierea situaţiilor probabile în care subiectul va evolua în viitor. De
regulă, elaborarea unei scheme de prognosticse bazează pe principii
matematice, statistice şi, mai recent, informatice. Valoarea reală a
prognosticului nu poate fi deosebit de înalta întrucât, cel mai frecvent,
datele necesare cu privirela infractor lipsesc ori sunt eronate
2.2. Argumentaţi problemele legate de resocializarea infractorului în
perioada post-
privativă de libertate. (5 puncte)
Reusita adaptarii condamnatului dupa eliberarea lui depinde de cel putin 3
176
 grupe de factori:

1. Factorii ce se refera la personalitatea lui – conceptiile sale despre lume,

cultura generala si juridica, moralitatea,etc.
2. Factorii ce se refera la mediul unde va nimeri persoana eliberata: prezenta
locuintei, a locului de munca si relatiile cu colecticul, prezenta familiei,etc.
3. Factorii ce privesc conditiile in care s-a aflat condamnatul in locul de
detentie: structura
colectivului, instruirea, influenta educativa a administratiei,etc.
Probleme:
- Oamenii din societate ii trateaza suspicios si neincrezator;
- Nu au loc de munca/de trai dupa eliberare;

Psihologii afirma ca cea mai dificila perioada de adaptare sunt primele 3-6
luni.
Ispăşirea pedepsei duce nu doar la schimbarea statutului social al
persoanei, ci şi la pierderea multor roluri şi legături sociale pe care Ie-a
avut. De aceea, după cum am menţionat, unul din scopurile principale ale
aşezămintelor de corecţie este de a pregăti condamnatul, care execută
pedeapsa privativă de libertate, pentru viaţa la libertate. Viaţa deţinuţilor
este strict reglementată, fapt ce nu le permite să rezolve de sine stătător
multe probleme cotidiene. După eliberare fiecare va trebui să-şi rezolve
singur . Aşadar, resocializarea condamnaţilor, care au executat pedeapsa cu
închisoare, este destul de dificilă, deoarece pierderea multor relaţii sociale
şi calităţi social-utile poartă un caracter profund, uneori ireversibil 5 . În
acest caz, după cum remarcă Rîbak M.S., resocializarea include trei aspecte
de bază: socializare “secundară” (debarasarea de obişnuinţele negative din
închisoare şi obţinerea unor deprinderi social-utile); adaptarea socială
(acomodarea la noile condiţii de viaţă): reabilitarea socială (restabilirea
statutului social pierdut)6 . Cele trei aspecte ale resocializării foştilor
condamnaţi sunt în legătură reciprocă şi trebuie examinate într-o unitate
dialectică. Însă şi procesul adaptării sociale necesită, în mare măsură, o
reglementare juridică, deoarece participanţii săi sunt nu doar foştii
condamnaţi, dar şi un complex întreg de instituţii sociale. Activitatea
instituţiilor şi organelor abilitate cu realizarea măsurilor de adaptare socială
177
urmăreşte atingerea următoarelor obiective specifice: - susţinerea
persoanelor liberate din detenţie în vederea asigurării respectării drepturilor
lor; - diminuarea pericolului de comitere a unor noi infracţiuni,
concomitent cu însuşirea normelor şi valorilor prosociale; - crearea
oportunităţilor privind adaptarea ex-deţinuţilor la mediul familiar,
continuarea studiilor şi angajarea profesională; - reducerea efectelor
negative ale detenţiei şi acordarea de asistenţă psihosocială postpenală.
Psihologul rus Vasiliev afirmă că reuşita adaptării condamnatului depinde
de cel puţin, trei grupe de factori: 1. Factorii care se referă la personalitatea
infractorului: concepţiile sale despre lume, inteligenţa, cultura generală şi
juridică, moralitatea, cunoştinţe profesionale, etc.; 2. Factorii ce se referă la
mediul unde va nimeri persoana eliberată: Prezenţa locuinţei, locului de
muncă şi relaţiile cu colectivul, prezenţa vizei de reşedinţă, familia şi
relaţia cu aceasta, etc.; 3. Factorii ce privesc condiţiile în care s-a aflat
condamnatul în instituţia de detenţie - structura colectivului, organizarea
procesului de muncă, instruirea, influenţa educativă a administraţiei,
structura grupurilor mici din care facea parte condamnatul10. 4. În opinia
altor autori reuşita adaptării sociale depinde de: a) încadrarea persoanei
liberate în munca social-utilă şi instruirea sa; b) stabilirea unor relaţii
familiale sănătoase, inclusiv cu părinţii; c) restabilirea relaţiilor sociale
comunicative; d) consolidarea valorilor morale ca factori ai comportării
sociale. În opinia noastră adaptarea socială a persoanelor liberate din
detenţie şi Axarea rezultatelor corijării depind de un complex de factori
obiectivi şi subiectivi, cum ar 11: 1) Influenţa pe care a avut-o executarea
pedepsei şi aplicarea faţă de el a măsurilor educative; 2) Gradul de
pregătire juridico-morală şi psihologică pentru a trăi în condiţii sociale noi;
3) Eficacitatea organelor de stat, a colectivelor de muncă şi a organizaţiilor
obşteşti cu care vor contribui la organizarea condiţiilor de muncă şi de trai
precum şi la efectuarea controlului asupra comportamentului şi activităţii
fostului condamnat. Integrarea profesionala constă dintr-o multitudine de
componente (căutarea unui loc de muncă, alegerea profesiei, adaptarea la
condiţiile de muncă, gradul de satisfacţie de munca sa ca factor de
statornicire la locul de muncă etc.) 19. Similar cu alte forme (reintegrare
normativă, culturală, comunicativă etc.). reintegrarea profesională
constituie un fapt cu rezonanţe şi amplitudini sociale. Dat fiind că
178
raportarea individului la universul social se face in special pe dimensiunea
profesiei, exercitarea acesteia îi conferă lui nu numai identitate şi
legitimitate în sistemul social, dar şi îl circumscrie în spaţiul relaţiilor
sociale, delimitate de statuturile aferente fiecărei profesiuni. În prezent, cu
implementarea politicilor stalului în domeniul ocupării forţei de muncă se
ocupă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă care este
organul central al serviciului public desconcentrat de specialitate, in
subordinea Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei cu statut de
persoană juridică, abilitat în conformitate cu Legea nr. 102-XV din
13.03.2003 privind ocuparea forţei de munca si protecţia sociala a
persoanelor aflate în căutarea unui loc de munca să promoveze politicile,
strategiile şi programele de stat în domeniul dezvoltării pieţei forţei de
muncă, protecţiei sociale a persoanelor aflate în căutarea unui loc de
muncă, prevenirii şomajului şi combaterii efectelor lui sociale.

2.3. Evaluaţi tratamentul de resocializare a infractorului. (7 puncte)

Tratamentul de resocializare a infractorului urmareste modelarea

personalitatii acestuia,ameliorarea tendintelor sale negative, reinnoirea
sferei motivationale, schimbarea compartamentului in scopul prevenirii
recidivei si facilitarii reintegrarii sociale postcondamnatorii.
Cea mai raspindita metoda – psihoterapia, care poate fi
individuala/colectiva. Psihoterapia individuala: psihanaliza si psihoterapia
rationala;
Psihoterapia colectiva: psihoterapia de grup/psihodrama si metoda relatiilor
de grup.
Pentru resocializarea infractorului un rol deosebit are studierea
personalitatii acestuia. In acest scop criminologia a elaborat un spectru larg
de tehnici de investigare, printre care: ancheta sociala, testele psihologice si
de sinceritate, observarea directa, examenul medico-psihosocial, interviul
clinic aprofundat,etc. Doar o analiza in ansamblu, multidimensionala ar
permite identificarea complexului de factori care au contribuit la formarea
personalitatii infractorului si la tratamentul de resocializarea a acestuia.
Tratamentul de resocializare a infractorului urmăreşte modelarea
personalităţii acestuia, ameliorareatendinţelor sale reacţionale, reînnoirea
179
motivaţiilor şi modificarea atitudinilor, în scopul preveniriirecidivei şi
facilitării reinserţiei sociale prin readaptarea individului la mediul social.
Condiţia esenţială atratamentului de resocializare este necesitatea colaboră
rii delincventului la transformarea propriei personalităţi.

Indiferent dacă se desfăşoară în mediul liber (când delincventul satisface o

pedeapsă neprivativă de libertate), semi-liber ori închis (în penitenciar),
tratamentul este individualizat în funcţie de diagnosticul pus
fiecărui subiect şi utilizează metodele terapeutice, psiho
-pedagogice, psiho-terapeutice, psihanaliticeetc.În criminologia clinică,
principala metodă de tratament estepsihoterapia. Psihoterapia se bazează
peteorii ale psihologiei
normale, patologice şi sociale, care pot fi utilizate în scopul de a trata
tulburări înetiologia cărora apar, cu preponderenţă, factori psihosociali.
Această metodă constă în stabilirea uneirelaţii speciale de comunicare
verbală între terapeut şi delincvenţi, luaţi individual ori în grup.
Psihoterapii individuale
a)Psihanaliza -vizează identificarea motivelor inconştiente ale diverselor
tulburări, dezechilibre saucomportamente specifice infractorilor, în scopul
înlăturării lor, ori a dezvoltării şi anihilării acestora princonştientizare.
Aplicarea psihanalizei în criminologie întâmpină dificultăţi determinate de
condiţiile speciale de timp(durata tratamentului este de 3-4 ani cu o
frecvenţă de 4-5 ori pe săptămână), de loc şi de înalta calificarea
psihanalistului. La aceste dificultăţi se adaugă cele determinate de
personalitatea dificilă specificăinfractorilor, precum şi de discrepanţa ce
există între ideile propagate de analist şi atmosfera bazată pecoerciţie,
specifică mediului închis. Aceste considerente determină ca psihanaliza să
poată fi aplicatănumai unui grup restrâns de infractori, aflaţi în penitenciar
sau în mediu liber, care se supun acestui gende tratament, acceptând regula
colaborării la transformarea propriei personalităţi. Odată acceptată această
colaborare, analistul va încerca să -l influenţeze pe infractor, să-i schimbe
concepţiile, să-i formeze o nouăoptică de viaţă care să-l ajute să se
integreze în societate.-
Psihoterapia raţionalăse bazează pe represiunea psihologică, vizând
conştientizarea pacientuluiîn legătură cu trăsăturile pozitive şi negative ale
180
caracterului său şi determinarea acestuia să seautoconcentreze şi să-şi
cenzureze comportamentul, să nu se lase influenţat şi intimidat de
partenerii săi,să ia decizii proprii etc.
Utilizând persuasiunea psihologică, această terapie are avantajul de a putea
fi aplicată încriminologie, atât în libertate şi semi-libertate, precum şi
în penitenciar.
15.2.5.2. Psihoterapii colective
Au la bază interacţiunile care apar la nivelul grupului în scopul depăşirii
dificultăţilor relaţionale şiemoţionale ale membrilor grupului. În cadrul
psihoterapiei de grup
, analizatul foloseşte inter -relaţiile care apar în grup pentru aexamina
problemele de ordin personal pe car e le ridică participanţii. Terapia se
bazează pe discuţia liberăîntre membrii grupului, în cadrul căruia
subiecţii îşi expun propriile probleme şi încearcă să se "elibereze"de
tendinţele negative. Terapeutul îi ajută să conştientizeze etiologia
acestor tendinţe reacţionale şicomportamentale, demonstrându-le că în
situaţii identice sau similare se pot lua decizii care să nuafecteze
societatea.O altă metodă de resocializare estemetoda relaţiilor de grup,
care se bazează pe teoriaasociaţiilor diferenţiale şi constă în punerea
infractorului în contact cu grupuri sociale care respectă legea.Această
metodă se aplică în general în perioada de probaţiune sau de eliberare
condiţională şi succesul eidepinde de respectarea unor reguli, între care
menţionăm: -grupul va fi constituit în aşa fel încât infractorul să se bucure
de o anumită consideraţie;-cu cât infractorul va fi atras mai mult de către
grup, cu atât mai mare va fi influenţa pe care
grupul o va exercita asupra acestuia;-atracţia exercitată de grup trebuie să
se bazeze pe interesele majore ale delincventului şi nu pecele marginale;
-grupul constituit trebuie să fie predominant anticriminal, astfel încât orice
abatere de lanormele grupului să fie considerată o apropiere de calea
infracţională;
-grupul este acela care trebuie să-şi exercite presiunea asupra infractorului
şi să nu aştepte caschimbările comportamentale să se ivească de la sine.

181
Test nr. 29

Subiectul I: Personalitatea infractorului

1.1. Definiţi noţiunea de recidivă în sens juridico-penal şi criminologic.

(3 puncte)
In sens juridico-penal – recidiva = comiterea cu intentie a uneia sau mai
multe infractiuni de o persoana cu antecedente penale pentru o infractiune
savirsita cu intentie. In sens criminologic, – recidiva = savirsirea unei
infractiuni de catre o persoana anterior condamnata, sau de catre o persoana
pentru care nu i-a fost aplicata pedeapsa penala.
1.2. Determinaţi portretul psihologic şi criminologic al recidivistului. (5
puncte)

Nenumăratele studii ale recidiviştilor au demonstrat existenţa în structura

personalităţii acestora a unei conjugări a deficienţelor individuale şi
sociale. Astfel, infractorii recidivişti dau dovadă de inadaptare socială,
imaturitate, egocentrism, infantilism social, dorinţe de a exista pe spatele
altora, necesităţi sporite în raport cu posibilităţile, impulsivitate şi
indiferenţă afectivă, agresivitate, scepticism, stări interne de tensionare şi
conflict, percepere deformată a realităţii, dificultăţi în autoevaluare etc.
Nu rareori recidiviştii săvîrşesc infracţiuni în grup şi atunci personalitatea
lor îşi pierde capacităţile individuale, primind în schimb "recunoaşterea" şi
susţinerea "tovarăşilor". Sub influenţa grupului recidivistul poate participa
la săvîrşirea infracţiunilor care nu-i sunt caracteristice: de la furt la jaf,
tîlhărie, huliganism. În activitatea acestor grupuri se observă influenţa unor
participanţi asupra celorlalţi membri ai grupului. Aceasta, în consecinţă,
duce la posibilitatea săvîrşirii infracţiunilor diferenţiate: de la jafuri şi
tîlhării, pînă la infracţiuni economice.
Un deosebit interes prezintă analiza gradului de pericol social al
infracţiunilor primare şi al celor următoare. În literatura juridică există
opinia potrivit căreia cu fiecare condamnare recidivistul săvîrşeşte crime
tot mai grave şi mai grave. Dar, cercetările nu au confirmat această ipoteză.
Dimpotrivă, o dată cu creşterea numărului de condamnări gradul
182
pericolului social al ultimelor crime se reduce. Creşte verosimilitatea
săvîrşirii unor astfel de crime ca: eschivarea de la plata pensiei alimentare
sau de întreţinere a copiilor ş. a. Această stare de lucruri este determinată în
mare parte de procesul continuu de degradare a criminalului recidivist.

1.3. Estimaţi particularităţile specifice ale infractorului recidivist. (7

puncte)
Infractorului recidivist îi sunt caracteristice unele particularităţi specifice:
1) Sfera motivaţională a infracţiunii. La criminalii recidivişti motivaţia
infracţională este cu mult mai limitată şi săracă comparativ cu motivaţia
socială a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni primare.La majoritatea
recidiviştilor lipseşte necesitatea psihologică de a munci sistematic.
2) Conştiinţa juridico-socială . Defectele conştiinţei sociale ale acestora
se exprimă, în primul rînd, prin individualismul şi egocentrismul său,
calităţile morale joase. Acestor criminali le este caracteristic egoismul, ura,
răzbunarea, cruzimea, invidia, lăcomia etc. Recidivistul nu cunoaşte
autocritica, avînd o motivaţie individuală, proprie, a crimei săvîrşite; el
crede în superioritatea sa faţă de lege şi faţă de societate.
3) Poziţia socială a criminalilor recidivişti este o altă particularitate
specifică şi anume, pentru aceştia este caracteristic faptul că ei şi-au
început foarte de timpuriu activitatea de muncă.
La început are loc schimbul des al ocupaţiei, iar mai tîrziu - abandonarea
completă a
muncii. Relaţiile familiale ale recidiviştilor sunt deformate şi anormale.
Pentru ei este caracteristic
că: legăturile familiale lipsesc sau au fost rupte; concubinajul cu persoane
ce au înclinaţii analogice şi comportamente deviante de la normele de
conduită unanim acceptate în societate.
4) O altă particularitate specifică a personalităţii recidivistului o
constituie rezistenţa la procesul de reeducare.
Printre alte trăsături caracteristici personalităţii recidivistului ar fi: - eşecul
şcolar;
- degradarea intensă a procesului de socializare, unde familia este lipsită de
momente pozitive, iar părinţii evaluaţi negativ, fără putere de exemplu
pozitiv;
183
 - consum abuziv de alcool şi droguri; etc.

Subiectul II: Resocializarea infractorului

2.1. Definiţi categoriile de infractori care-şi execută pedeapsa privativă

de libertate. (3puncte)

Infractori care-si executa pedeapsa privativa de libertate – acea categorie de

infractori condamnati printr-o hotarare jucatoreasca la pedeapsa cu
inchisoarea sau detentiune pe viata, prin care acestia sint privati de
libertate.
2.2. Argumentaţi psihologia privării de libertate şi a resocializării
infractorului. (5 puncte)
Psihologia pentineciara are ca scop der a stabili unele programe individuale
de resocializare a detinutilor. Aceste programe urmeaza sa se bazeze pe
profunde cunostinte psihologice cu referinta la socializarea personalitatii
prin modelare, invatare si control social.
C-form ONU, exista 5 categorii dew infractori care-si executa pedeapsa
privativa de libertate:
1. infractori inveterati – agresivi, indiferenti, au comis, de regula infractiuni
deoseb de grave
2. infractori primejdiosi – inclinati spre recidivism,impulsivi, fara sentimente
de culpa;
3. infractori pe termen lung – prezinta pericol social sporit din cauza
confruntarii cu situatia lor – prezinta pericol si pentru cei din jur, cat si
pentru sine;
4. infractori dificili – prezinta dificultati in respectarea regulilor de executare
a pedepsei, intrand de multe ori in conflict cu administratia;
5. infractori inadaptati social – sufera de deficiente mintale,psihopatii,
alcoolism cronic,etc. Aceasta clasificare urmareste scopul diferentierii
metodelor,procedeelor si tehnicilor aplicate in procesul resocializarii.
Principalele directii in cadrul activitatii de resocializare in pentenciar
trebuie indreptate spre:
184
- instruirea profesionala si speciala a condamnatului, cu scopul de a-i forma
o profesie;
- diversificarea ocupatiilor de agrement si culturale;
- regenerarea valorilor unei vieti particulare si familiale;
- limitarea senzatiei de izolare de problemele sociale;

2.3. Formulaţi metode şi tehnici de resocializare a infractorului. (7

puncte)
-formarea dosarului de personalitate a infractorului
- organizarea de institutii de stat ce sa asigure reintegrarea
postcondamnatorie;
- facilitarea obtinerii unei locuinte;
- facilitarea obtinerii a unui loc de munca,etc.
Resocializarea infractorului constituie domeniul de cercetare al
criminologiei clinice
. Necesitatea examenului medico-psihologic al infractorului a fost
subliniată de Cesare Lombroso înraportul prezentat la Congresul
Internaţional asupra penitenciarelor, care a avut loc la Sankt-Petersburg,în
1890. Această idee a fost completată de Raffaele Garofalo, care insistă
asupra caracterului indispensabil al anchetei sociale în vederea unei
aprecieri corecte a infractorului. Totodată, criminologia clinică nu este un
capitol al criminologiei medicale, întrucât nu ia în considerare doar
elementele bio-psihologice;ea are un caracter social accentuat.
Elementele sociale şi bio- psihologice sunt unite de criminologia clinică
într -o perspectivă sintetizatoare, dominată de conceptual de stare
periculoasă.
Programe de tratament Tratamentul de resocializare a infractorului
urmăreşte modelarea personalităţii acestuia, ameliorareatendinţelor sale
reacţionale, reînnoirea motivaţiilor şi modificarea atitudinilor, în scopul
preveniriirecidivei şi facilitării reinserţiei sociale prin readaptarea
individului la mediul social. Condiţia esenţială atratamentului de
resocializare este necesitatea colaboră
rii delincventului la transformarea propriei personalităţi.In criminologia
clinică, principala metodă de tratament este Psihoterapia . Psihoterapia se
bazează pe teorii ale psihologiei
185
normale, patologice şi sociale, care pot fi utilizate în scopul de a trata
tulburări înetiologia cărora apar, cu preponderenţă, factori psihosociali.
Această metodă constă în stabilirea uneirelaţii speciale de comunicare
verbală între terapeut şi delincvenţi, luaţi individual ori în grup.
Psihoterapii individuale a)Psihanaliza-vizează identificarea motivelor
inconştiente ale diverselor tulburări, dezechilibre saucomportamente
specifice infractorilor, în scopul înlăturării lor, ori a dezvoltării şi anihilării
acestora princonştientizare.
Psihoterapia raţională se bazează pe represiunea psihologică, vizând
conştientizarea pacientuluiîn legătură cu trăsăturile pozitive şi negative ale
caracterului său şi determinarea acestuia să seautoconcentreze şi să-şi
cenzureze comportamentul, să nu se lase influenţat şi intimidat de
partenerii săi,să ia decizii proprii etc. Utilizând persuasiunea psihologică,
această terapie are avantajul de a putea fi aplicată încriminologie, atât în
libertate şi semi-libertate, precum şi în penitenciar.
În cadrul psihoterapiei de grup, analizatul foloseşte inter -relaţiile care
apar în grup pentru a examina problemele de ordin personal pe car e le
ridică participanţii. Terapia se bazează pe discuţia liberăîntre membrii
grupului O altă metodă de resocializare este metoda relaţiilor de grup
, care se bazează pe teoriaasociaţiilor diferenţiale şi constă în punerea
infractorului în contact cu grupuri sociale care respectă legea.Această
metodă se aplică în general în perioada de probaţiune sau de eliberare
condiţională şi succesul eidepinde de respectarea unor reguli, între care
menţionăm:
-grupul va fi constituit în aşa fel încât infractorul să se bucure de o anumită
consideraţie;
-cu cât infractorul va fi atras mai mult de către grup, cu atât mai mare va fi
influenţa pe care
grupul o va exercita asupra acestuia;-atracţia exercitată de grup trebuie să
se bazeze pe interesele majore ale delincventului şi nu pecele marginale;-
grupul constituit trebuie să fie predominant anticriminal, astfel încât orice
abatere de lanormele grupului să fie considerată o apropiere de calea
infracţională;
-grupul este acela care trebuie să -şi exercite presiunea asupra infractorului
şi să nu aştepte caschimbările comportamentale să se ivească de la sine.
186
Astfel de metode au avut şi au mare audienţă în ţările dezvoltate, mai ales
în S.U.A

187
Test nr. 30

Subiectul I: Reacţia socială faţă de infracţionism

1.1. Definiţi concepte şi teorii ale originii dreptului. (3 puncte)

Conform opinei lui Grotius, pentru a obtine pacea oamenii primitivi au

ajuns la un pact general, in virtutea caruia au delegat puterea de+a obtine
ordinea unei autoritati suverane,care a creat legea.
Bentham considera ca dreptul este o creatie a ratiunii umane , fiind pus ,
in dependenta de tara, in dependenta de vointa legiuitorului. Zis altfel,
legea este izvorul dreptului.
Hugo ajunge la concluzia ca originea dreptului este identica cu cea a
limbii. Dreptul s+a format ca si limba vorbita,printr+o serie de transformari
,dezvoltindu-se progresiv.In conceptia lui Savigny,dreptul rezulta din
necesitatile vietii popoarelor şi este un rezultat al vietii sociale.

1.2. Argumentaţi evoluţia modelelor de reacţie socială împotriva

criminalităţii. (5 puncte)

*modelul represiv
O lungă perioadă de timp, reacţia socială antiinfracţională a avut o esenţă
eminamente represivă. Informaţiile de care dispunem provin din cele mai
vechi texte juridice cunoscute, care confirmă evoluţia societăţii umane în
anumite zone geografice şi care constituie o formă superioară a unor
cutume străvechi7 . Se apreciază8 că plăcuţele de ceramică de la Esnunna,
aparţinând civilizaţiei sumeriene, ar avea o vechime de 7 milenii.
Reglementările juridice inscripţionate relevă atât existenţa răzbunării
private nelimitate, cât şi a unor forme embrionare ale răzbunării private
limitate şi ale compoziţiei. Conform celor mai vechi cutume ale justiţiei
private, ofensa adusă unui individ se repercutează în mod automat asupra
clanului din care face parte. Responsabilitatea ripostei aparţine, astfel,
întregului grup. În mod similar, responsabilitatea individuală pentru fapta
comisă devine colectivă, răsfrângându-se asupra clanului din care face
188
parte făptuitorul. Reacţia primitivă este nelimitată, nefiind proporţională cu
gravitatea faptei. talionul şi, mai târziu, compoziţia, au constituit un
progres juridic real9 . Răzbunarea privată limitată restrânge riposta de la
nivelul grupului, concentrând-o asupra făptuitorului. Ea este astfel
individualizată, echivalentă cu răul provocat10 şi controlată de autoritatea
centrală a comunităţii. Importanţa autorităţii care impune legea devine şi
mai evidentă în cazul aplicării compoziţiei care, în fond, este o compensare
în bani sau alte valori, a victimei.
Represiunea etatizată, care constituie ultima formă a reacţiei represive, s-a
bazat la început pe ideea retributivă, ca o consecinţă logică a evoluţiei
istorice în planul ideii de justiţie. Această concepţie a fost pusă la îndoială
de filosoful grec Platon13 care considera că pedeapsa nu poate fi justificată
prin ea însăşi, ca reacţie la încălcarea legii, ci trebuie orientată către un
scop viitor, care să prezinte utilitate socială şi care să constituie temeiul
juridic şi filosofic al aplicării acesteia. Ideea de utilitate socială a pedepsei
a fost reluată atât de filosofii antici (Aristotel, Seneca), precum şi de cei
moderni (iluminiştii francezi). În opinia lui Enrico Ferri16, şcoala clasică
de drept penal a fundamentat raţiunea şi a stabilit limitele dreptului statului
de a pedepsi, a obţinut o îmblânzire generală a pedepselor eliminândule pe
cele infamante şi a determinat legiferarea garanţiilor procesuale, în sensul
respectării drepturilor acuzatului. Limitele acestei doctrine penale constau
în concentrarea exclusivă "asupra delictului şi asupra pedepsei ca entitate
juridică abstractă, izolată de omul care săvârşeşte un delict şi este
condamnat, cât şi de mediul din care provine şi în care se întoarce după
pedeapsă
*modelul preventive – mai jos
*modelul mixt – eimbinarea celui represiv si preventive . Rezultatele luptei
de idei dintre scoala clasica si ceapozitivista e un model eclectic sau
character represiv preventive. Modelul mixt imbina represiunea penala cu
preventia generala si speciala a pedepselor orientind reactia sociala contra
criminalitatii in planul combaterii criminalitatii reale . Modelul mixt isi
datoreaza existent Uniunii international de dr penal in Asociatia
international de dr penal, aceasta asociatie ii adduce modelului un sir de
imbunatatiri bazate pe echilibrul intre represiune si preventie. Suportul
stiiintifico- theoretic al modelului mixt a fost adus de doctrina apararii
189
sociale, iar mai tirziu de noua aparare sociala. Sistemul reactiei sociale
postinfractionale format din mijloace penale promoveaza idea
individualizarii tratamentului in scopul resocializarii infractorilor in raport
cu personalitatea acestora.Modelul mixt a avut o importanta ft mare iar o
serie de idei si-au gasit reflective in legislatia penala a unor state precumin
codul penal norvegian

*modelul curativ-cel mai nou – care a cistigat multi adepti , impunindu-se

in maimulte planuri legislative,politic si social
Principalele idei erau :
1)politicile penale nationale trebuiau sa fie indreptate spre resocializarea
infraactorului, precum sis pre reintegrarea postcondamnatorie imediata a
acestuia.
2)pedepsele stabilite urmau sa aiba la baza metode de tratament, ce urmau
a fi stabilite in urma examinarii bio-psiho-sociale a infractorului
3)pru fiecare infractor urma sa fie formulat un diagnostic si un prognostic
care ar servi la o conectare si reeducare mult mai eficienta.
4)pru fiecare infractor trebuie sa fie elaborate un tratament individual de
resociakizare pee tape
5)elaborarea siadoptarea unui ansamblu de masuri si programe sociale
,economice,politice,cultural,profesionale capabiel sa asigure reintegrarea
sociala cit mai adecvata infractorului dupa executarea pedepsei privative de
libertate.
Modelul curative se deosebeste essential de celellalte modele prin faptulca
un roliportant ar aspect ca prognoza criminological, strategia luptei reiesind
din cauzalitatea determinate si starea reala a luptei , programarea luptei
antiinfractionale.
Modululcurativ si-a gasit oampla consacrare insistemul legislatiei penale
nationale , cum ar fi in cap 9 CP a; RM ce prevede un sir de categorii
depedepse fata de care se aplica liberarea de pedeapsa penala .
Tot in SUA e raspindita supravegherea electronic sau monitorizarea
electronic ce presupune obligatia condamnatului de a nu parasi domiciliul

1.3. Formulaţi modelul preventiv. (7 puncte)

190
 MODELUL Preventiv-cel mai mare rol in aparitia acestuia a jucat Tratat
despre delicte si pedepse a lui Cessare Beccaria.Aceasta idee este bazata
pefaptul ca este mai bine sa previi decit sa pedepsesti iar pt aceasta este
necesara existenta unei legi simple dar bune si clare iar intreaga societate
trebie sa fie in interesul apararii acestor legi dar nu distrugerea lor.Nici o
lege nu treb sa favorizeze oricare categorie de oameni.Acestea au fost
ideele lui Beccaria care au stat la baza aparitiei acestiu model iar ulterior
acestea au fost preluate de Ferri care sustine ca pedeapsa nu constituie o
ispasire ci un mijloc de aparare sociala prin care se urmareste tratamentul si
recuperarea criminalului.Ferri propune citeva masuri pt recuperarea
criminalului ca imbunatatirea conditiilor de trai, reducerea timpului de
munca salarizare decent.
Ideile lui Beccaria ar putea fi sistematizate :
1)Principiul legalitatii – codificare riguroasa a infractiunilor si pedepselor
2)Caracterul retributiv al pedepsei – existent unei proportionalitati intre
infr comisa si pedeapsa aplicata anterior
3)caracterul echitabil al pedepsei –
4)principiul umanismului – pedeapsa nu tebuie sa urmareasca provocarea
de chinuri si suferinte vinovatului
5)caracterul preventiv al pedepsei – scopulpedepsei trebuie sa fie
impiedicarea persoanelor care au comis o crima de a mai dauna societatii
precum si deturnarea celorlalti cetateni din calea crimei
6)promptitudinea pedepsei – cu cit crima va fi mai propmpt si mai rapid
pedepsita, cu atit mai drept util si folositor va fi daca persoanei care a
comis delict I se va aplica o pedeapsa intr-un timp foarte scurt , atunci
pedeapsa va fi de invatatura pru toti ceilalti
7)desfiintarea torturii – in timpurile lui Beccariaera aplicatasi ca mijloc de
obtinere a probelor, in cadrul anchetei si ca mijloc de pedeapsa, astfel
individual rezistent fizic, chiar si fiind vinovat poate evita pedeapsa , legea
insasi ordona tortura.
8)inlaturarea ierarhiei probelor- critica aspru de Beccaria care propune
introducerea sistemului de acuzare oficiala si legala in procedura penala,
precum si necesitatea ca judecatata si probele sa fie publice, la baza
aprecierii judecatorului trebuie sa stea propria convingere, iar procedurile
secrete sa fie anulate
191
 9)desfiintarea pedepsei cu moartea – Beccaria considera ca nu este nici
necesara nici utila, totusi el admite necesitatea pedepsei capital cu exceptie
10)necesitatea prevenirii crimelor – e o idée care razbate din intreaga
lucrare, iar finalul sunt si anumite mijloace de prevenire a crimelor astfel
opera lui Beccaria intruneste in finalul sau o paleta vasta de idei
criminologice avansate cum ar fi ca legile trebuie sa fie publicate pru ca
toti oamenii sa le poata cunoaste , legea nu trebuie sa faca distinctive intre
bogati si saraci, nobili si oameni de rind, inchisorile trebuie sa fie mai
umane. .
Modelul preventiv de politică penală a fost fundamentat de doctrina
pozitivistă, apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea, sub impactul teoriilor
evoluţioniste şi deterministe. Fondatorul şi purtătorul de cuvânt al acestei
doctrine a fost Enrico Ferri, jurist şi sociolog care, în teza sa de doctorat
intitulată "La teoria dell'imputabilita e la negazione del libero arbitrio",
publicată la Florenţa în anul 1878, contestă virtuţile sistemului represiv aşa
cum era conceput de şcoala clasică. Autorul arată că diferenţa dintre cele
două doctrine nu rezultă din concluziile lor particulare care, uneori, pot fi
asemănătoare, ci din metoda de analiză: deductivă - de logică abstractă, în
cazul şcolii clasice, şi inductivă - specifică ştiinţelor experimentale, în
cazul şcolii pozitiviste18 . Tezele principale ale şcolii pozitiviste sunt: - în
faţa instanţei trebuie să primeze comportamentul infracţional şi nu actul
incriminat; - pentru a înţelege comportamentul infractorului trebuie
relevată influenţa factorilor ereditari şi de mediu care i-au marcat evoluţia;
- trebuie înlăturată imaginea clasică a omului rezonabil, stăpân pe actele
sale şi liber întotdeauna să aleagă între bine şi rău; - infractorul trăieşte sub
imperiul legilor naturale pe care le poate descoperi numai ştiinţa, este
determinat de aceste legi şi nu este întotdeauna liber să aleagă; - justiţia
trebuie să individualizeze pedeapsa în funcţie de personalitatea
infractorului şi de condiţiile concrete care au determinat producerea faptei
antisociale. În aceste condiţii, pedeapsa constituie un mijloc de apărare
socială cu caracter curativ, prin care se urmăreşte vindecarea infractorului.
În opinia autorului, infracţiunea, înainte de a fi o entitate juridică, este un
fenomen natural şi social care trebuie prevenit. Pentru realizarea prevenirii
generale este suficientă certitudinea represiunii şi nu severitatea acesteia.
Considerând că sistemul sancţionator are o importanţă limitată în
192
prevenirea criminalităţii, Ferri afirmă necesitatea luării unor măsuri de
ordin social şi economic care să elimine sau să limiteze rolul factorilor care
generează acest fenomen. Între aceste măsuri, pe care le-a numit
substitutive penale, autorul include iluminatul străzilor, descentralizarea
administrativă, reducerea timpului de lucru, reducerea consumului de
alcool etc. Modelul propus de doctrina pozitivistă constituie prima
încercare de a preveni criminalitatea prin metode care iau în considerare
cunoaşterea ştiinţifică a cauzelor acestui fenomen şi nu exclusiv prin
metode punitive

Subiectul II: Criminalitatea de violenţă

2.1. Definiţi caracteristicile psihice esenţiale ale criminalului violent. (3

puncte)

In Primul rind virsta infractorului cel mai des in cazul acestor crime e intre
18 -25 ani pt viol, mai mult de 30an la infr contra vietii si sanatatii. Viol cel
mai des se savirseste in stadiie de ebrietate. In toate cazurile infractorul e
mai puternic decit victima. Nivelul de intellectual e mediu. In cazul
actiunilor perverse infractorul se deosebeste prin un nivel intellectual mai
inalt, virsta mai matura si pozitia sociala mai inalta. Viol e savirsit mai des
de un grup de personae. Actiuni perverse de o singura persoana, este
premeditat, si planificat din timp. Subiectul acestor infractiuni se straduie
sa se angajeze in institutii de
invatamint, medicina, cultura, sport, legat cu copii. Au caracteristici bune
in leg cu indeplinirea atributiilo de serviciu.

2.2. Stabiliţi trăsăturile şi consecinţele criminalităţii de violenţă. (5

puncte)
In cazul acestor infractiuni violenta este un element de motivare, ci nu pur
metoda de atingere a scopului. Sun infract contra viata: omorul
premeditate, pruncuciderea, in stare de affect, omor in cazul depasiri
limitelor legitimei aparari, omor di imprudenta, determinarea la sinucidere.
Infr impotriva sanatatii: vatamarea integritatii corporale premeditate,
amenintarea cu omor sau vatamare, constringerea persoanei la prelevarea
193
 organelor sau teuturilor pt transplantare. Infr contra libertatii, demnitatii si
cinstei: rapirea persoanei, traffic de finite umane, privatiune ilegala de
libertate. Infr priv viata sexuala:violul, actiuni violente cu character sexual,
constringerea la act cu character sexual. Tr de mentionat ca se evidentiaza
o legatura strinsa intre dinamica infr violente si alcoholism. Tr de
asemenea de mentionat ca cel mai des sunt descoperite infr de violenta ca
omoruri sav de soti sau rude. Dar omoruri sav cu deosebita cruzime dupa
sunt cel mai putin descoperite. De asemenea a crescut % traficului de finite
umane. Tot mai des participanti la crime de violenta sun minori. Si tot asa a
crescut imbinarea crimelorde violenta cu scopul material.
Majoritatea acestor crime se comite in orase mari, fiind ales locul unde nu
sunt oameni, (parcuri, lifturi). Personalitatea victimei are un aspect
specific. In cazul violului in mai mult de jumatate de cazuri victima era
cunoscuta infractorului. La actiuni perverse victimein majorit cazurilor sunt
minore.

2.3. Evaluaţi starea, structura, dinamica şi cauzalitatea criminalităţii

de violenţă. (7 puncte)

Starea, adica nivelul criminalitatii de violenta a crescut in comparative cu

anii ’70. Adica au aparut noi infractiuni in acest domeniu, mijloace noi si
motive noi. Structura e urmatoare: 1) privind unitati de sapatiu – infr
violenta se savirsesc preponderant in orase mari in locuri neaglomerate. 2)
priv unitate de timp cele mai multe infr de violenta n Rusia au fost comise
in anul 1998. 3) Tipuri de infractiuni – cele mai raspindite sun impotrive
sanatatii persoanei. 4) feluri de infractiuni – din infr privind viata sexuala
cele mai raspindite snt actiuni perverse.
Aceste infractiuni de regula sunt comise premeditat si cu motiv. Infractori
in cazul dat tot mai mult devin oameni tineri. Insa omoruri la comanda e
comis de acei dupa 30 de ani, ca si actiuni perverse. Violuri sunt comise
mai des de ai multi participanti, insa actiuni perverse se comit de un
infractor de regula. Aceste infractiuni sun grave sau deosebit de grave de
regula. Dinamica criminalitatii de violenta e urm: pina formarea statului
independent RM nivelul crinalitatii de violenta era mai sacazut. Dupa
independenta a crescut in anii 1996-1998 numarul maxim, dupa 1999 se
194
reduce din nou. Cauzalitatea criminalitatii de violenta e urmatoare:
Reformele care au avut loc in viata economica si politica a statului, puterea
banilor e tot mai mare, limitele moralitatii populatiei scad, increderea in
justitia scade, somajul indeosebi in cercurile tineretului, formarea
gruparilor criminale, neputinta legii, un fel de “deprindere” cu
criminalitate, formarea unui anumit climat socio-psihologic, si desigur
predispozitia ereditara delincventiala a unor personae.

195
Test nr. 31

Subiectul I: Teorii criminologice contemporane

1.1. Descrieţi teoria endocrinologică a criminalităţii. (3 puncte)

Cel mai de vază reprezentant al acestei teorii este americanul

\M.G.Schlapp, care a implicat lombrozianismul în explicaţia
endocrinologică a genezei fenomenului infracţional.Teoria în cauză a avut
ca premisă rolul deosebit de important pe care glandele cu secreţie internă
îl au în dezvoltarea somatopsihică a organismului, şi în capacitatea de
adaptare şi integrare a individului în viaţă socială.De funcţionarea normală
a glandelor tiroidă, paratiroidă, epifiză, hipofiză, timusului, pancreasului,
glandelor suprarenale, glandelor sexuale depinde exteriorul omului,
comportamentul acestuia în diferite situaţii.
Pornind de la teza că glandele endocrine reprezintă unul din factorii
determinanţi ai criminalităţii, un alt reprezentant al acestui domeniu –
N.Pende- admite chiar că hoţii şi asasinii acţionează exclusiv datorită
particularităţilor funcţionării glandelor cu secreţie internă.
Potrivit acestei teorii criminalitatea minorilor şi a tineretului s-ar explica
prin faptul că la indivizii din aceste categorii de vârstă acţiunea glandelor
endocrine este mai intensă, iar tulburările de funcţionare mai frecvente.

1.2. Comparaţi teoria stării de pericol şi teoria cromozomului crimei.

(5 puncte)

Ambele – teorii de orientare bioantropologica;

Starea de pericol – concept care se aprecia initial numai din punct de
vedere obiectiv, biologic, fara luarea in consideratie a laturii subiective.
Deci, persoana considerată periculoasă putea fi supusă unor măsuri de
siguranţă, chiar pe timp nedeterminat, nu pentru că ar fi avut vreo vină,
care contează doar la aplicarea pedepselor, ci pentru că era considerată
periculoasă pentru societate.
O teză fundamentală a teoriei ar consta în faptul că gravitatea pericolului
unui individ este determinată de două elemente: de gravitatea posibilităţii

196
lezării unui interes social şi, respectiv, de gravitatea lezării posibile. Teoria
stării de pericol şi-a găsit reflectare, practic, în toate legislaţiile penale
moderne, care prevăd măsuri de siguranţă ce se pot aplica ca urmare a unor
condamnări, cât şi măsuri de siguranţă cu caracter preventiv. De exemplu,
în cazul bolnavilor psihopaţi ca măsură de siguranţă ar servi administrarea
forţată a unor medicamente (“Măsurile de siguranţă”, Capitolul X din CP al
RM), izolarea pe un termen nedeterminat de familie sau de societate,
privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate, urmărindu-se prin aceasta prevenirea de noi infracţiuni omogene.
Teoria cromozomului crimei În anii 60-70, orientarea genetică cunoaşte o
realizare surprinzătoare, aceasta bazându-se pe studiile efectuate în
închisori, pe bărbaţi deţinuţi,descoperindu-se că o posibilă cauză a
comportamentului criminal ar putea-o constitui o anumită anomalie
cromozomială.
La normal, cariotipul omului este reprezentat de formula genetică 46 XY în
cazul sexului
masculin şi de 46 XX, în cazul celui feminin.Cercetătoarea scoţiană Patriţia
Jacobs a examinat
din punct de vedere genetic 197 de deţinuţi de la închisoarea din Edinburg
şi a constatat că şapte dintre ei
erau purtătorii unei anomalii: în loc să dispună de un singur cromozom al
sexului masculin Y, ei dispuneau de un cromozom Y suplimentar. În aşa
fel, P.Jacobs a tras concluzia că frecvenţa
anomaliei în închisori se datorează faptului că indivizii purtători de XYY
sunt predispuşi genetic,
crimei.Cromozomul “Y” a fost de altfel şi denumit cromozomul crimei.

1.3. Selectaţi şi autoevaluaţi fenomenul criminalităţii în una din

operele clasicilor literaturii
universale. (7 puncte)
Crimă și pedeapsă este un roman scris de autorul rus Fiodor Dostoevski.
Romanul prezintă în prim plan drama lui Raskolnikov, un student care
pune la cale uciderea și jefuirea unei bătrâne cămătare, pentru a-și rezolva
problemele financiare, dar și din dorința de a-și demonstra lui însuși că este
îndreptățit să o facă.Etalând unele simptome de grandomanie, Raskolnikov
se considera o persoană înzestrată cu calități deosebite, asemenea lui

197
 Napoleon. Ca om exatraordinar, își simte justificată decizia de a ucide,
încât nu se mai include în barierele morale ale oamenilor de rând. Cu toate
acestea însă, imediat după săvârșirea crimei, protagonistul se îmbolnăvește
și are remușcări cu privire la acțiunile lui. Romanul portretizează realizarea
treptată a infracțiunii lui Raskolnikov și dorința lui crescândă de a se
confesa.

Subiectul II: Instituţii şi strategii actuale de luptă împotriva

criminalităţii

2.1. Descrieţi institute regionale şi interregionale de criminologie. (3

puncte)
In cartea albastra sutn toate , pag 14-15
2.2. Argumentaţi direcţiile prioritare de acţiune a organismelor ONU. (5
puncte)
Directiile prioritare ONU:
a) respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentake expuse in
DeclUnivDrOmului
b) prevenirea crimei si imbunatatirea activitatii tuturor organelor cu atributii
in realizarea politicelor penale nationale
c) situarea prevenirii criminalitatii in centrul politicii penale a statelor-
membre;
d) respectarea drepturilor omului in timpul executarii pedepsei
e) combaterea criminalitatii juvenile
f) protectia victimelor infractiunii prin intermediul cadrului legal
g) introducerea regulilor de conduita organelor de drept
h) imbinarea rationala a masurilor privative cu cele neprivative de libertate.

2.3. Evaluaţi rolul ONU prin prisma rezoluţiilor sale în domeniul

prevenirii şi combaterii criminalităţii. (7 puncte)
Cel mai important rol in lupta impotriva criminalitatii apartine ONU , prin
Rezolutiile nr 155 din 1948 si nr 415 din 1950 si-a asumat o sarcian
prioritara : prevenirea criminalitatii si tratamentul delicventilor. Prin aceste
rezolutii s-a format sectia administrativa numita Serviciul prevenirii crimei
si a justitiei penale. Acesta conlucreaza cu guvrnele statelor-membre
pentru acordarea de asistenta in materia prevenirii si combaterii

198
criminalitatii: se furnizeaza date privind evaluarea tendintelor
criminalitatii; identificarea domeniilor prioritare ale criminalitatii si luptei
impotriva acesteia; asistenta in realizarea unor programe nationale de
resocializare a infractorilor,etc.
Din anul 1976 ONU trimite statelor – membre anchete speciale in care
urmeaza a fi descrise 10 tipuri de fapte infractionale precum si nr total de
crime inregistrate ,descoperite si judecate.
Toate preocuparile ONU in domeniul prevenirii si combaterii criminalitatii
si-au gasit realizarea in directii prioritare precum :
1)respectarea dr omului si a libertatilor fundamentale expuse in Declaratia
Universala a Dr omului ,adoptata de Adunarea Generala a ONU
2)prevenirea crimei si imbunatatirea activitatii tuturor organelor care
asigura realizarea politicilor penale nationale
3)situarea prevenirii criminalitatii in central politicii penale a statelor –
membre
4)respectarea drepturilor omului in timpul executarii pedepsei
5)acordarea de ajutor ethnic tarilor in curs de dezvoltare
6)crearea mecanismelor nationale de implicare cit mai larga a populatiei in
lupta impotriva criminalitatii
7)criminalitatea juvenila si justitia penala pru minori
8)protectia victimelor infr prin introducerea unor principia adecvate in
justitia penala
9)introducerea unor reguli de conduita a reprezentantilor organelo de drept
10)stabilirea unei strinse legaturi intre preventia crimei si infaptuirea
justitiei penale , in contextual globalizarii si noii ordini economice
mondiale
11) imbinarea rationala a masurilor privative cu cele neprivative de
libertate si largirea spectrului masurilor neprivative de libertate pru
prevenirea si combaterea criminalitatii adoptate prin Rezolutia nr 45/ 100 a
Adunarii Generale a ONU
Pru o mai buna implementare a acestor programe si masuri au fost create
serviciile consultative interregional, al caror consilieri realizeaza , la
solicitarea guvernelor unor tari-membre , diverse actiuni: furnizarea datelor
privind evaluarea tendintelor criminalitatii , identificarea domeniilor
prioritare ale criminalitatii si luptei impotriva acesteia , acordarea asistentei
tehnice pru realizarea unor programe nationale sau integrarea acestora in

199
programele generale ,sociale,economice

Test nr. 32

Subiectul I: Criminologia preventivă

1.1. Definiţi prevenirea generală a criminalităţii. (3 puncte)

Prevenirea generala- e format din elem interdependente.Dezvolt pozitiva a
societ, perfection institutiilor econom, pol, soc ar contribui la preven gener
a crimin. Preven gener influent un sir de manifestari negative, ca saracia,
somaj, cersetoria, in consecinta- alegerea intre bine sir au, intre un
comportam legal si ileg.preven gener treb sa aibaun cracter de lunga durata,
sa cuprinda toate sferele vietii umane.revenim la import efectuarii expertise
criminologice, a mas soc, econom, pl de combatere a crimin.

1.2. Demonstraţi prevenirea specială, primară şi secundară a

criminalităţii. (5 puncte)
Preven speciala – ansamblul de mas, mijl, met ce au drept scop impiedic
unor infr de catre pers care anterior au comis o infr.Mas preven speciale
sunt mult mai concrete si au limite in timp, spatiu si asupra pers.
Prevenirea individuala- vizeaza cerc de pers care inca nu au comis crime,
dar in viitor apropiat le pot comite.E indreptat asupra unei pers concrete si
a micromediul sau soc, intrucit mod de viata pe care il duce individ poate
sa semnaleze faptul ca in viitor apropiat el va comite , posibil, o infr.
Preven primara- care prin mas specifice in domeniul soc incearca sa
inlature situatiile criminogene si cause care le-au generat
Preven secundara- are ca obiect adoptarea unei politici penale eficiente
adecvate si transpun acesteia in practica. E desfas de org de dr in scop
aplicarii legii.

1.3. Evaluaţi măsuri de resocializare a delincvenţilor. (7 puncte)

Măsuri, mijloace şi propuneri pentru reducerea criminalităţii în rîndul

minorilor şi tinerilor adulţi, dintre care menţionăm:

200
1) dezvoltarea serviciilor sociale de sprijinire sau consiliere a familiilor
cu mulţi copii şi cu o situaţie economică grea;
2) reorganizarea serviciilor de autoritate tutelară şi organizarea unei
reţele autentice de asistenţă socială, mai accesibilă şi mai puţin
birocratizată;
3) perfecţionarea legislaţiei în domeniul protecţiei sociale;
4) adoptarea unor legi care ar prevedea soluţii rapide de integrare şcolară
prin oferirea posibilităţilor de absolvire intensivă a unor ani şcolari, în
scopul corelării vîrstei cu clasele de şcolarizare;
5) responsabilitatea cadrelor didactice de a semnala autorităţilor tutelare
cazurile de absenţe sau de abandon şcolar, după o prealabilă contactare a
familiei;
6) măsuri legislative de sancţionare a părinţilor care se fac vinovaţi de
proasta educaţie şi întreţinere, îngrijire a copiilor;
7) instituirea unor pedepse penale celor care se fac vinovaţi de utilizarea
silită a forţei de muncă a minorilor;
8) organizarea unor cursuri de pregătire specializată pentru lucrătorii
sociali şi alte persoane implicate în munca de asistenţă socială: medici,
psihologi, pedagogi, sociologi, jurişti etc.;
9) depistarea şi identificarea copiilor „străzii”, ce-şi petrec zilele
vagabondînd sau cerşind;
10) întocmirea unor rapoarte reale de anchetă socială şi predarea lor, cu
recomandări, serviciilor responsabile în luarea măsurilor de protecţie
socială;
11) realizarea în teritorii, pe plan local, a unor servicii de asistenţă în
stradă cu un personal pregătit, disponibil ziua şi noaptea, care să acţioneze
în zonele frecventate de copiii străzii – pieţe, parcuri, gări, case părăsite sau
aflate în construcţie etc.;
12) îmbunătăţirea organizării şi funcţionării centrelor existente de primire
a minorilor şi extinderea lor pe întreg teritoriul ţării. Spre exemplu, avem
un singur Centru de Triere a Minorilor care este o subdiviziune a MAI; în
acest Centru minorii sunt internaţi pentru o perioadă de pînă la 30 de zile,
iar în cazuri speciale, pînă la 60 de zile.
13) înfiinţarea unor centre sociale de zi, cu regim deschis, destinate
copiilor şi în care aceştia s-ar putea alimenta gratuit precum şi ar fi atraşi în
diferite activităţi cultural-sportive, social-utile etc.;

201
14) crearea unor centre specializate, cu profil psihiatric şi psihoterapeutic,
pentru internarea şi tratarea copiilor bolnavi psihici;
15) înfiinţarea unor cluburi sportive noi sau susţinerea celor existente;
atracţia pe care o exercită sportul asupra copiilor ar putea constitui pentru
unii dintre ei soluţia scoaterii lor din anturajul negativ al străzii;
16) în fiecare an, după terminarea studiilor în şcoli să se întocmească o
situaţie a tuturor minorilor şi tinerilor care nu se mai află într-o formă de
învăţămînt pentru a fi ajutaţi să se încadreze într-o activitate legală;
17) autorităţile locale să fie obligate de a asigura încadrarea în activităţi
legale a celor care s liberează din centrele de reeducare şi din penitenciare;
18) Ministerul Educaţiei, cu sprijinul sociologilor, psihologilor,
pedagogilor, juriştilor etc., să întocmească tabele de predicţie care să ajute
pe diriginţi în activitatea de descoperire a cazurilor de elevi predispuşi la
comportament deviant; pentru astfel de minori să se adopte măsuri strict
individualizate pentru eliminarea factorilor criminogeni;
19) constituirea la nivel naţional şi la nivelul fiecărei localităţi, a unui
organism care să coordoneze activitatea tuturor structurilor ce au misiunea
educării şi supravegherii minorilor;
20) evidenţa strictă asupra grupurilor neformale de minori din partea
forţelor de ordine etc.
*observatia
*studiul documentar
*interviul clinic aprofundat
*testele psihologice
*examene medico-psihologic etc.

Subiectul II: Criminalitatea în Republica Moldova

2.1. Definiţi particularităţile criminalităţii în RM la momentul actual.

(3 puncte)

1) Caracterul social de masă prin care se înţelege un fenomen social, de o

anumită frecvenţă, cu anumite forme de exprimare
2) Caracterul de fenomen uman complex (biologic, psihologic şi social).
3, Caracterul dăunător, nociv, antisocial şi periculos se exprimă prin
periculozitatea socială, infracţiunile şi infractorii prejudiciind principalele

202
valori sociale şi individuale, ocrotite de lege. Criminalitatea este
dăunătoare şi periculoasă prin consecinţele sale, prin tulburarea şi
perturbarea liniştii publice, prin încălcarea simţului general de dreptate al
oamenilor, care tind spre linişte şi securitate socială. Ea atentează la
valorile materiale şi spirituale ale indivizilor, valori ce stau la baza
existenţei societăţii
4)Caracterul condiţionat (cauzal) al criminalităţii constă în aceea că,
criminalitatea, fiind un
fenomen cu manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara oricărui
proces cauzal; nu poate fi
de natură necondiţionată.
5) Caracterul variat al criminalităţii ce constă în diversitatea crimelor, în
varietatea acestora în
legea penală

2.2. Clasificaţi cauzele criminalităţii în Republica Moldova. (5 puncte)

Separarea puterilor in stat ramine deocamdata un principiu teroretic ara

aplicare eficienta.Noile autoritati ale statului de drept sunt uneori lipsite de
personalitate uneori chiar insuficient dotate si instruite.In aceste conditii
respectul pentru lege si ordinea de drept este scazut iar statu de drept
devine pentru unii echivalentul anarhiei violentei si buunului plac.De aici si
pina la comiterea faptelor ramine o distanta mica pe care foarte multi
indivizi o parcurg.

Conditiile social-economice favorizeaza adaptarea unor comportamente

antisociale.Cresterea somajului incertitudinea mijloacelor de existenta,
degradarea nivelului de trai a unor categrii de persoane se recruteaza
viitorii infractori.
Au loc tot mai mult savirsirea unor infractiuni contra patrimoniului atit in
domeniul privat cit si cel public iar acesta se datoreaza faptului unei stari
de indisciplina si dezordine in gestionarea bunurilor unitatilor economice
neglijenta agentilor economice referitoare la protejarea bunurilor din
patrimoniul public.
Actualmente suntem intr-o societate unde orientarile la criminalitate si fara
de legi au devenit dominante

203
2.3. Estimaţi tendinţele criminalităţii în Republica Moldova .(7 puncte)

La fel şi datele statistice ale altor state occidentale confirmă creşterea

acestui fenomen. Deci, ceea ce caracterizează societatea actuală, indiferent
de gradul de dezvoltare şi de forma organizării politice, este creşterea
continuă a criminalităţii. Aceasta ar fi o primă tendinţă a criminalităţii în
statele lumii. O a două tendinţă ar fi creşterea crimelor cu utilizarea
armelor de foc. Statisticile din SUA, spre exemplu, arată că între anii 1986-
1991. A treia tendinţă, cu caracter general o constituie creşterea ponderii
criminalităţii organizate.
A patra tendinţă, strîns legată de cele precedente şi favorizată aproximativ
de aceleaşi condiţii oferite infractorilor o constituie specializarea şi
profesionalizarea infractorilor, indiferent dacă sunt sau nu incluşi în
formaţii criminale organizate . A cincia tendinţă o constituie discriminarea
criminalităţii pe scara tuturor straturilor sociale a criminalităţii
contemporane.
În Republica Moldova, pe parcursul anului 1998, în activitatea
infracţională s-au încadrat 5.419 tineri în limitele vîrstei de 18-24 ani
(31,6%). Pentru un cadru de vîrstă atît de restrîns este un indice foarte
sporit, faţă de tot spectrul de vîrstă infracţională cuprinsă între 30 ani şi mai
mult (în care s-au încadrat 6.613 infractori sau 38,5% din suma totală de
infractori). Cu alte cuvinte, numărul infractorilor în vîrstă de 18-24 ani
este, aproximativ, egal cu numărul infractorilor în vîrstă de la 30 ani în sus.
Numărul criminalilor este în progresie de la vîrsta de 14 ani pînă la 24 ani,
apoi se înregistrează o scădere neînsemnată pînă la 30 ani, nivelul,
rămînînd, totuşi, ridicat. Descreşterea numărului de infractori se observă
după 30 ani şi 45 ani, procesul descreşterii continuînd
În cercetările criminologice, ca şi în evidenţele statisticii penale,
criminalitatea minorilor nu este examinată în general, ci pe subgrupe de
vîrstă, adică criminalitatea de la 18 la 21 ani, de la 21 la 25 ani, de la 25 la
30 ani etc. O atare cercetare este justificată în sensul că, fiecare subgrupă a
atins un anumit nivel de dezvoltare biologică-psihologică şi este
confruntată cu exigenţe sociale similare (încadrarea în muncă, căsătorie-
familie etc.)

204
Criminalitatea în Moldova a crescut semnificativ de la declararea
independenței în 1991. În societate au apărut grupări criminale organizate
conduse de autorități criminale - „hoți în lege”, care, parțial, începând cu
anul 2001 au fost arestate și condamnate la perioade mari de detenție.
Un aspect îngrijorător îl reprezintă creșterea mare a criminalității
organizate care colaborează strîns cu rețele internaționale de criminali și
care a dus la creșterea traficului de ființe umane, contrabandă, trafic și
prelevarea ilegală a organelor umane.
În 2015, cea mai mare rată a infracționalității rămîne a fi înregistrată în
localitățile urbane și mai cu seamă în mun. Chișinău – 173 de infracțiuni la
10 mii de locuitori, ceea ce depășește nivelul mediu pe țară de 1,6 ori. În
dependență de distribuția geografică a infracționalității, se constată o
concentrare mai mare în regiunea centrală și de sud, inclusiv UTA
Găgăuzia (87, și respectiv 92 de infracțiuni la 10 mii locuitori). Un nivel
mai scăzut al infracționalității a fost înregistrat în zona de nord.[1]
La nivel de raion, cea mai mare rată a infracționalității s-a înregistrat
în Ialoveni (106 infracțiuni la 10 mii locuitori), Cantemir (105 infracțiuni la
10 mii locuitori) și Căușeni (99 infracțiuni la 10 mii locuitori). La polul
opus se află raioanele: Rîșcani (66 infracțiuni la 10 mii
locuitori), Nisporeni (63 infracțiuni la 10 mii locuitori) și Fălești] (54
infracțiuni la 10 mii locuitori)
Conform informaţiei Ministerului Afacerilor Interne în anul 2015, pe
teritoriul republicii au fost înregistrate 39,8 mii infracţiuni, înregistrînd o
scădere de 4,8% faţă anul precedent, iar comparativ cu anul 2011 nivelul
infracţionalităţii a crescut cu 13%. Rata infracţionalităţii constituie 111
infracţiuni la 10 mii locuitori, faţă de 99 infracţiuni în anul 2011.

Pe parcursul anului 2015, aproape fiecare a şasea infracţiune a fost săvîrşită

în locuri publice, iar cu aplicarea armelor de foc, explozivelor şi grenadelor
au fost săvîrşite 75 infracţiuni, inclusiv 30 cazuri de huliganism, 15 cazuri
de vătămări intenţionate, 5 cazuri de tîlhării şi 4 cazuri de omor.
Din numărul total de infracţiuni înregistrate, 16,0% sunt săvîrşite de
persoane în vîrstă aptă de muncă, dar fără ocupaţie. Totodată, de către
minori sau cu participarea acestora au fost comise în jur de o mie
infracţiuni sau 2,5% din total infracţiuni înregistrate. Comparativ cu anul

205
precedent se remarcă o reducere cu 14% a infracţiunilor săvârşite de minori
şi în special a infracţiunilor privind viaţa sexuală şi contra patrimoniului.

Minorii cel mai frecvent sunt implicaţi în săvîrşirea furturilor, cu o pondere

de 69,0%, după care urmează jafurile – 6,9% şi huliganismul – 4,0%. În
anul 2015, la 100 mii copii în vîrstă de pînă la 18 ani revin circa 144
infracţiuni comise de minori, comparativ cu 174 în anul 2011. Cel mai
mare nivel al ratei infracţionalităţii juvenile în ultimii 5 ani, fiind înregistrat
în anul 2012.
În anul 2015 au fost înregistrate mai multe infracţiuni economice
comparativ cu anul precedent, în special s-a majorat numărul cazurilor de
contrabandă (+ 6,0%), falsificarea banilor (de 1,5 ori). De asemenea, a
crescut numărul infracţiunilor militare (de 1,5 ori) şi în grupuri organizate
(de 1,3 ori). În acelaşi timp, au fost înregistrate mai puţine cazuri de
infracţiuni contra familiei şi minorilor (cu 15,1%), contra patrimoniului (cu
5,9%), şi sănătăţii publice (cu 5,4%).
În structura infracţiunilor înregistrate, fiecare a doua infracţiune este
comisă contra patrimoniului (51,7%), după care urmează infracţiunile în
domeniul transporturilor (14,7%), infracţiunile contra familiei şi minorilor
(5,2%) şi infracţiunile contra securităţii şi a ordinii publice (4,4%).

Femeile comparativ cu bărbaţii încalcă legea la o vîrstă mai înaintată.

Astfel, cel mai frecvent comit infracţiuni femeile în vîrstă de 30 şi mai
mulţi ani (52,5%) şi cele în vîrstă de 18-24 ani (18,8%), iar în cazul
bărbaţilor acest indicator constituie 43,8% şi 23,5%. Circa 9 la sută din
bărbaţi şi 2 la sută din femei în vîrstă de 30 ani şi peste au fost în stare de
ebrietate la săvîrşirea infracţiunii, cel mai frecvent aceştia au comis
infracţiuni în domeniul transportului.
Pe parcursul anului 2015 se constată o scădere esenţială a infractorilor în
vîrstă aptă de muncă, dar fără ocupaţie cu circa 17,1%, precum şi a
persoanelor care au comis infracţiuni în stare de ebrietate şi a celor care
anterior au comis infracţiuni, respectiv cu 7,5% şi 5,5%.

Persoane deţinute în instituţii penitenciare. În anul 2015 numărul

persoanelor care îşi ispăşesc pedeapsa în instituţiile penitenciare s-a
majorat cu aproximativ 10% comparativ cu anul precedent. Totodată, din

206
total persoane deţinute circa 7,8% sunt femei. La 100 mii locuitori revin în
medie 178 persoane deţinute. Cazurile de omor au determinat pedeapsa cu
închisoare pentru 1501 persoane, acestea fiind urmate de persoanele care
au comis furturi - 643 persoane. Ceilalţi au fost condamnaţi pentru
infracţiuni de natură sexuală – 626 persoane, vătămare intenţionată gravă –
604 persoane, tîlhării – 597 persoane, iar pentru infracţiuni privind traficul
şi consumul de droguri – 351 persoane.

207
Test nr. 33

Subiectul I: Metodologia cercetării criminologice

1.1. Relataţi metoda clinică de cercetare criminologică. (3 puncte)

Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui

diagnostic şi prescrierii unui tratament. Astfel, ea cercetează cazul
individual într-un scop precis determinat.În cadrul cercetării criminologice
studiul personalităţii infractorului are o importanţă deosebită, motiv pentru
care metoda clinică este utilizată destul de frecvent. Fiind organizată
conform principiilor cliniciimedicale, ea îşi propune formularea unui
diagnostic pe baza căruia urmează să se evalueze viitoarea conduită a
subiectului şi să se formuleze un prognostic social.La final se elaboreaza
tratamentul.

1.2. Comparaţi metoda statistică şi metoda comparativă în

criminologie. (5 puncte)
Metoda statistica.Criminalitatea este un fenomen social de masă, iar aici
metoda cea mai potrivită este metoda statistică, care se foloseşte frecvent în
criminologie. Cu ajutorul ei putem cunoaşte mărimea şi
volumul criminalităţii, dinamica şi desfăşurarea criminalităţii în timp,
întinderea în spaţiu etc.
Metoda comparativa.Nu avem decât un anumit mod de a demonstra că
între două fapte există o relaţie logică, un raport de cauzalitate, acela de a
compara cazurile în care ele sunt prezente sau absente simultan şi de a
cerceta dacă variaţiile pe care le prezintă în aceste combinaţii diferite de
impurităţi dovedesc că unul depinde de celălalt.Deci, o comparaţie
presupune cel puţin două elemente care urmează a fi comparate.

1.3. Evaluaţi tehnica chestionarului şi a interviului în cercetarea

criminologică. (7 puncte)

În literatura de specialitate, chestionarul nu este în mod unitar definit, unii

208
 autori considerându-l ca o variantă a interviului, caracterizat prin aceea că
întrebările sunt redactate dinainte, înscris.
Problema-cheie a oricărui chestionar o constituie formularea întrebărilor.
Formulări diferite vor antrena întotdeauna răspunsuri diferite. Limbajul
trebuie să fie simplu, precis, clar, accesibil, evitând neologisme, arhaisme,
jargonul etc. O cale foarte atractivă de formulare a întrebărilor este cea sub
forma unor scurte povestiriÎn structura chestionarului, întrebările se
prezintă într-o anumită succesiune. În construirea
întrebărilor se foloseşte în majoritatea cazurilor, fie tehnica pâlniei (de la
general la concret), fie tehnica pâlniei răsturnate (de la concret la general).
O altă tehnică fundamentală de explorare ştiinţifică utilizată frecvent în
criminologie este interviul.
Între interviu şi chestionar există multe asemănări, dar şi multe deosebiri,
ceea ce face ca ele să rămână tehnici independente de investigare.
Interviul este o tehnică de cooperare verbală între două persoane –
anchetator şi anchetat – ce permite anchetatorului să culeagă de la anchetat
anumite date cu privire la o anumită temă.

Subiectul II: Instituţii şi strategii actuale de luptă împotriva

criminalităţii

2.1. Descrieţi direcţiile principale de organizare a luptei împotriva

criminalităţii. (3puncte)

Directiile prioritare ONU:

a) respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentake expuse in
DeclUnivDrOmului
b) prevenirea crimei si imbunatatirea activitatii tuturor organelor cu atributii
in realizarea politicelor penale nationale
c) situarea prevenirii criminalitatii in centrul politicii penale a statelor-
membre;
d) respectarea drepturilor omului in timpul executarii pedepsei
e) combaterea criminalitatii juvenile
f) protectia victimelor infractiunii prin intermediul cadrului legal
g) introducerea regulilor de conduita organelor de drept
209
h) imbinarea rationala a masurilor privative cu cele neprivative de libertate.

2.2. Argumentaţi rolul Consiliului Europei în lupta împotriva

criminalităţii. (5 puncte)

In urma unor minutioase analize a fenomenului criminalit din statele

member ale consiliului europei, comitet a inaintat citeva directii principale
de organizare a luptei impotriva criminalit:1) Imbunatat legisl pen a
statelor member in directia largirii masuri de sustituire a pedeps privative
de libertate; a) legisl state member sa prevada posibil substituirii pedepsei
privative de libertate cu mas nonpriv fata de infractorii primary sau de cei
care au sav infr deosebit de grave.fata de acestia pot fi aplic mas
conditionate; b) state member sa ia toate mas pru asig si dezvolt aplic
probatiunii; c) state sa trimita Secretariatului general al CE rapoarte din 3
in 3 ani cu priv la masuri luate on baza acestor recomandari; 2)
descriminalizarea unor infr mai putin grave.poate avea loc a) de facto –
descriminalizarea consta in tendinta diminuarii reactiilor repressive fata de
anumite comportam sau situatii; b) descrimin de jure- e realiz de legiuitor
poate fi generata de schimbarile soc- econom si politice intevenite in timp.

3)Simplificarea justitiei pen- este cea mai import directie de organiz a

luptei impotriva crimin.De ex, timpul care se scurge de la moment savirs
infr si pedeapsa e enorm in caz celor mai simple infr,de aceea sint un nr
mare de cause pen care influent negative calit reactiei judiciare. Pru a spori
eficienta justitiei pen si a realiza reduceri import in pierderile legate de
proced complicate de solution a cauzelor pen, comitet ministrilor a adoptat
Recomandare prin care s-a propus simplific justitiei pen.

2.3. Evaluaţi organismele neguvernamentale şi rolul lor împotriva

criminalităţii. (7 puncte)

Sarcina pe care si-a asumat-o Natiunile Unite in domeniul prvenirii crimei

si a tratamentului delicventelor e realizata de organizatii cu statut
neguvernamental, ce activeaza pe linga ONU . , acestea sunt : Amnesty
International; Asociatia international a juristilor democrati , ;
210
Asociatia Internationala de Drept Penal; Uniunea international a
magistratilor, comisia international a juristilor , fundatia international
Penala si Penitenciara , etc
Unele ONG-uri s-au constituit intr-o alianta cu statut consultative pe linga
Consiliul Economic si Social al ONU , reprezentind devarate centre de
stiinte penale si criminologie :
SIC , Societatea international a apararii sociale , asociatia international de
drept penal, fundatia international penala si penitenciara.
In rindul organismelor neguvernamentale ce au dus contributii importante
in lupta impotriva ccriminalitatii ce activeaza cu success inMD se inscriu si
Amnesty International, Transparency International , La Strada, Soros
Moldova ,
De exemplu ABA / CEELI acorda pe parcursul mai multor ani o asistenta
tehnica in vederea promovarii reformei judiciare si afirmarii mecanismelor
democratice.

211
Test nr. 34

Subiectul I: Concepţii şi teorii clasice asupra criminalităţii

1.1. Reproduceţi gîndirea criminologică din China Antică. (3 puncte)

Gânditorii chinezi au avut preocupări criminologice privind eficacitatea

pedepselor, imaginându-
şi căinţa. Aşa, la intrarea în locurile de judecată era aşezată o piatră de o
frumuseţe rară. Criminalul era lăsat să stea un timp în faţa acestei pietre
pentru a-i examina formele, frumuseţea culorilor, respectiv armonia naturii.
După aceea, criminalul făcea comparaţie între urâţenia faptei sale şi
frumuseţea obiectului sfânt, moment în care îşi dădea seama de caracterul
negativ al faptei comise şi începea să se căiască. În aşa mod, prin actul de
căinţă, criminalul putea fi recuperat şi folosit la diferite lucrări de interes
public, putând fi reintegrat în societate.

1.2. Argumentaţi tezele lui Rafaelo Garofalo. (5 puncte)

Opera principală a lui R.Garofalo este “Criminologia”, publicată în anul

1885 la Torino şi este prima lucrare de criminologie cu acest titlu. Lucrarea
conţine câteva capitole ce se referă la studiul delictului, studiul
delincventului şi studiul represiunii. În încheiere, autorul redă 44 de
articole – maxime pentru a servi la formarea unui cod penal internaţional.
În prima parte a lucrării, Garofalo face distincţie între delictul natural şi
delictul juridic.Delictul natural este mai greu şi mai important şi prin
originea sa socială, şi prin urmările sale antisociale.
La această categorie sunt incluse faptele care în toate timpurile şi pe întreg
globul pământesc au fost şi sunt considerate drept crime şi pedepsite.
Astfel de fapte criminale ca omorul, violul, trădarea, vătămarea integrităţii
corporale etc. – sunt crime la orice popor şi în orice ţară.Această categorie
de fapte este calificată drept crimă, nu de legislator, ci de societate,
legislatorul doar preluând-o şi îmbrăcând-o în haina legii.
Delictul juridic sau legal1nu are la bază lipsa de simţ moral şi se
212
 pedepseşte în mod diferit de la o ţară la alta, fiind rezultatul încălcării unor
norme de conduită socială convenţională.
În afară de faptele care violează simţul moral comun şi care universal se
pedepsesc, fiecare stat, după obiceiurile, prejudecăţile, concepţiile şi
necesităţile sale particulare, trebuie să pedepsească şi
alte fapte. Aceasta urmează ca o consecinţă firească a progresului, statele
necesitând a avea două coduri:
1) codul delictelor naturale, care va fi identic la toate popoarele civilizate şi
2) legile represive speciale ale fiecărui stat.

O altă teză a lui Garofalo, este că crima nu poate fi efectul exclusiv al

circumstanţelor exterioare, a factorilor externi. Pentru ca să se producă
crima, influenţa acestor factori este în funcţiune de elementul anomaliei
psihice.
1.3. Estimaţi influenţa şariatului – izvor de drept contemporan în
ţările lumii arabe. (7puncte)

Shariatul – reprezinta legea musulmana care este constituita din:

1. Dreptullui Dumnezeu;
2. Dreptul omului - Coranul

Este foarte dificil de stabilit raporturile dintre Constituţie şi religie în

statele musulmane, deoarece termenii şi conceptele sunt foarte variabile de
la un stat la altul, de la un continent la altul. Se poate spune acelaşi lucru
despre raportul dintre Islam şi Democraţie. În Coran regăsim doar două
forme de organizare politică:
Supuneţi-vă celor care deţin puterea,
Credincioşilor, consultaţi-i în luarea deciziilor.
Dacă aceste două principii sunt respectate, este deschis orizontul spre
soluţii diverse.
Unele state afirmă că în materie de organizare a puterii există un model
islamic de organizare a puterii. În realitate acest model nu există deoarece
Şariatul conţine reguli precise în dreptul privat şi nu în dreptul public. În
dreptul public el conţine doar nişte principii generale cu privire la

213
salvgardarea comunităţii. Aceste principii generale pot face obiectul unor
interpretări diferite în funcţie de circumstanţe de timp şi de loc.
Drept model islamic de organizare statală sunt adesea folosite două modele
. Iran şi Arabia Saudită.
Cu toate că a fost marcat în mod deosebit, totuşi dreptul musulman n-a fost
schimbat dar continue să guverneze şi astăzi circa un miliard de indivizi.
Dar, cu toate că neschimbat dreptul musulman trebuie să se adapteze lumii
moderne, fără a anula legea divină. După unii autori imixtiunea legislativă
modernistă în dreptul musulman a început cu introducerea legii musulmane
cu privire la drepturile familiale di 1917şi acest proces a continuat în mai
multe ţări musulmane.
În paralele cu această modernizare în ultimul timp se dezvoltă mişcarea
politică care vizează reislamizarea dreptului şi a instituţiilor. Ea are două
curente
a) Un curent reformist sau evoluţionist care proclamă întoarcerea la
origini, instalarea şariatului şi redeschiderea idjtihadului.
b) Un curent conservator sau fundamentalist sau integrist care refuză
idjtihadul.
Ambele curente sunt favorabile pentru ideea instaurării statelor islamice
însă au divergenţe privitor la metodele pentru a ajunge la aceasta: unii
preconizează violenţa ( Gamaat în Egipt, Hamas în Palestina, GIA în
Algeria), alţii preconizează educaţia şi acţiunea politică( Fraţii musulani în
Egipt etc.).
Religia islamică mai domină încă în jur de 50 de state şi cuprinde
minorităţi importante în unele state. Actualmente se poate de menţionat că
foarte puţine state sunt dominate în exclusivitate de dreptul musulman.
Arabia Saudită este posibil singurul exemplu. În toate statele musulmane
alături de dreptul musulman se dezvoltă şi dreptul pozitiv care se supune
principiilor primului dar care guvernează societatea prin reguli şi cutume
diverse în mai multe domenii. Se pot distinge mai multe ramuri de drept
care însă mai sunt încă guvernate de islam. Dreptul musulman guvernează
drepturile persoanelor şi dreptul familiei. Alte materii sunt din ce în ce mai
laice. Dreptul penal şi dreptul fiscal cu toate că sunt tratate de Coran ele au
fost rapid laicizate.
Evoluţia dreptului musulman a fost atinsă de trei fenomene:
214
1) Occidendalizarea dreptului.
Dreptul musulman întotdeauna a recunoscut autorităţilor prerogativa de a
emite anumite dispoziţii cu privire la ordinea în societate. Această
împuternicire a fost intens folosită astfel încât au apărut noi ramuri de
drept. Această intervenţie a avut loc fie pe calea legilor votate fie pe calea
redactării codurilor. În unele domenii dreptul musulman a încetat de a mai
fi folosit în beneficiul regulilor împrumutate din SRG sau Common Law.
Astfel au apărut dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul
muncii, dreptul comercial.
2) Codificarea statutului personal. Cu toate că guvernanţii nu au dreptul de a
modifica regulile impuse de Coran, ei pot în acelaşi timp să le integreze şi
să le aplice în coduri. Astfel, mai multe ţări au admis codificarea dreptului
familiei şi a succesiunilor: Iran în 1927, Siria, Tunisia, Maroc, Egipt
Algeria MAI TÎRZIU.
Decăderea jurisdicţiilor tradiţionale. Organe jurisdicţionale moderne au
înlocuit instanţele vechi, în Turcia 1924 În prezentm pentru aplicarea
regulii de drept lumea se adresează juriştilor formaţi în Occident. Aceasta
devine o ameninţare reală pentru dreptul musulman. Dar chiar şi statele
care proclamă fundamentalismul şi revenirea la şariat nu pot face abstracţie
de dezvoltarea relaţiilor internaţionale, de mondializarea economiei, de
liberalizarea schimbului de mărfuri, de progresele ştiinţei. Dreptul
musulman suferă o asimilare, adică islamizarea instituţiilor utile preluate
din Occident.

Subiectul II: Criminalitatea feminină

2.1. Identificaţi cauzele şi condiţiile criminalităţii feminine. (3 puncte)

Cauze: circumstante familiale, de trai, bani, in prezent si circumstante

sociale, economice, morale, criza economica, politica, sociala; caderea
prod industriale, agrare, cresterea saraciei, inflatia somajul, in special cel
feminin
Tendinte: crestere brusca a crim feminine pe baza fundalului general de
crestere a criminalitatii, implicare mai ales in infractiuni economice, de
serviciu , precum si trafic de fiinte umane si alte infractiuni orientate spre
215
 profit deopotriva celor impotriva persoanei, extinderea la un grup mai mare
de infractiuni (de la avorturile considerate anterior ilegale si pruncucidere
etc, 70% economice)

2.2. Argumentaţi opinii pro şi contra legalizării prostituţiei. (5 puncte)

Posibile avantaje ale trecerii in legalitate a prostitutiei ar fi:

1. Fonduri din taxe, care sporesc bugetul.

2. Igiena: controale medicale regulate, folosirea prezervativului etc.

3. Un control mai bun asupra modului in care sunt tratate prostituatele.

4. Includerea in nomenclatorul meseriilor, ceea ce le-ar ajuta pe

prostituate sa beneficieze de asigurari, concedii, pensie etc.

Posibile dezavantaje in legalizarea prostitutiei:

1. Inlesneste spalarea de bani.

2. Poate duce si la extinderea consumului de droguri.

3. Promoveaza traficul de carne vie.

4. Fondurile obtinute ar putea fi manevrate ilegal de politicieni.

2.3.Elaboraţi măsuri de prevenire şi combatere a criminalităţii

feminine. (7 puncte)

Criminalitatea fem e deosebita, luand in considerare trasaturile psiho-

morfologico-sociale a infractorului de sex feminin, care este mai afectiv in
comparatie cu infractorul de sex opus.

Pentru a combate acest fenomen, este necesara o politica consecventa de

state de lupta contra crim fem, implicarea societatii civile, organizarea unor
216
seminare destinate acestui scop, crearea unor centre de asistenta sociala si
psihologica p-u femei, chiar adapost de noapte p-u situatii critice si de sigur
acele masuri generale de prevenire si combatere a criminalitatii: formarea
unor fonduri de rezerva pentru ajutor financiar femeilor iesite din
penitenciare, lucru social di psihologic postpenitenciar, educatie scolara si
religioasa pentru prevenire , asigurare cu locuri de munca etc.

217
Test nr. 35

Subiectul I: Personalitatea infractorului minor

1.1. Descrieţi istoricul criminalităţii minorilor: din antichitate pînă în

zilele noastre. (3 puncte)

. Primele menţiuni privitor la natura justiţiei în perioada vîrstei minore se

întîlnesc în Codul lui Hammurabi, unde, la săvîrşirea crimei faţă de părinte,
copilul putea fi izgonit, lipsit de moştenire sau sancţionat prin tăierea
degetelor.
În Grecia Antică, doar părinţii aveau dreptul deplin asupra copiilor, iar
acest lucru dura pînă la 18 ani cînd odraslele atingeau majoratul şi cînd li
se acorda cetăţenia. După Platon, minorii erau pedepsiţi doar pentru
infracţiuni deosebit de grave, ca infracţiunile de omor, fiind sancţionaţi cu
exil pe termen de un an, iar dacă, din diferite motive, acest termen nu se
respecta, ca sancţiune repetată intervenea închisoarea pe termen de doi ani.
Imperiul Roman cunoaşte o delimitare între sancţionarea infractorilor
minori şi a majorilor. Conform Legii celor XII table, minorii erau
repartizaţi în două grupe:
- puberii (de la 14 ani băieţii şi de la 12 ani fetele);
- impuberii (pînă la 14 ani băieţii şi pînă la 12 ani fetele).
În dependenţă de vîrstă funcţiona caracterul şi gravitatea pedepsei
În Sparta, majoratul era atins la vîrsta de 14 ani, după care instanţele de
judecată puteau aplica întregul palier de pedepse, inclusiv pedeapsa cu
moartea. Ca sancţiune pentru minorii de pînă la 14 ani figura, de regulă,
bătaia.
Legislaţia Franţei medievale prevedea un drept interesant al copiilor: de
a angaja un reprezentant al său care, prin participarea la duel obţinea
dovada vinovăţiei sau nevinovăţiei minorului în dependenţă de eşec sau
victorie.
Legislaţia Germaniei medievale, în codificarea “Carolina” (1521 - 1532)
excludea aplicarea pedepsei cu moartea faţă de persoanele de pînă la 14
ani.
În Moldova şi Ţara Românească, reglementarea unui regim de sancţionare
218
 care excludea sau atenua răspunderea şi pedeapsa penală a minorilor este
atestată în “Cartea românească de învăţătură” a lui Vasile Lupu, apărută la
Iaşi în 1646 şi cea a lui Matei Basarab – “Îndreptarea legii” apărută la 1652
în Tîrgoviştea Munteniei.
Legea lui V. Lupu prevedea sancţionarea minorului cu pedepse similare
pentru adulţi. M. Basarab distinge trei categorii de vîrstă a minorilor cu
grad diferit de pedeapsă pentru infracţiuni:
1) coconii, adică copiii de pînă la 7 ani a căror fapte se iertau;
2) impuberii cu vîrsta între 7-14 ani (băieţi) şi între 7-12 ani (fete);
3) puberii cu vîrsta între 14-20 de ani (băieţi) şi între 12-25 de ani (fete).
4)
Dar, apogeul pedepselor aplicate minorilor revine sistemului comunist
totalitar. În prezent se cunoaşte foarte bine că deportările, aplicarea
sancţiunilor penale şi administrative împotriva copiilor au făcut parte
componentă din sistemul regimului juridic totalitar. În fosta URSS politica
bestială de represiune a copiilor şi tineretului s-a resimţit puternic în 1940-
1941 şi, mai ales, în 1944-1953.

Tragedia tinerii generaţii din acea perioadă constă în faptul că ea era

clasată, apreciată şi tratată în funcţie de starea socială a părinţilor. Mulţi
copii au fost incluşi în categoria de „duşmani ai poporului”, „elemente
antisovietice” etc
1.2. Determinaţi starea actuală, cauzele şi condiţiile delincvenţei
minorilor. (5 puncte)

Delincvenţa juvenilă capătă la etapa actuală în Republica Moldova

proporţii îngrijorătoare. Spre exemplu, în 1990 din totalul infracţiunilor
descoperite, 16,2% au fost comise de către minori sau cu participarea
acestora. În Republica Moldova criminalitatea minorilor a crescut de la
2.204 de infracţiuni în 1992 pînă la 2.684 în 2001, adică cu 480 de crime
sau cu 22%.
Vîrsta delincvenţilor, reţinuţi pentru comiterea de infracţiuni, este de la 14
la 17 ani. Este perioada în care ei ar trebui să fie şcolarizaţi sau încadraţi în
cîmpul muncii. Dar numai 315 din delincvenţi învaţă, 1.614 nefiind
şcolarizaţi sau încadraţi în cîmpul muncii.
219
 Pe parcursul ultimului deceniu în Republica Moldova s-au produs
schimbări esenţiale în sfera economică, politică şi socială, fapt care a
influenţat simţitor starea criminogenă în rîndul minorilor, cu apariţia a noi
aspecte şi tendinţe.

Printre factorii care facilitează şi stimulează comiterea crimelor de către

minori pot fi menţionate:

- decalajul substanţial între oferta de produse alimentare, îmbrăcăminte,

servicii necesare minorilor şi posibilităţile reduse de cumpărare datorită
crizei economice generale care a dus la pauperizarea multor familii;
- imposibilitatea încadrării în cîmpul muncii pentru obţinerea unui venit
licit, satisfăcător şi constant;
- şcolarizarea redusă;
- accesul relativ uşor la alcool şi stupefiante.
- nivelul scăzut al activităţii organelor abilitate cu combaterea criminalităţii
minorilor;
- influenţa negativă asupra formării personalităţii minorilor a propagandei
informaţionale â
Minorii, în special adolescenţii încearcă să se smulgă din mediul
familial, să se elibereze de influenţa celor maturi, tind spre independenţă.
Este unanim recunoscut că familia are importanţă cu totul deosebită, nu
numai pentru buna funcţionare a mecanismului social în ansamblu, dar şi
pentru desfăşurarea cu succes a procesului de formare şi socializare a
fiecărui individ. Din acest motiv o influenţă negativă o pot avea carenţele,
existente uneori, în mediul familial.
Curiozitatea şi tendinţa spre afirmare, spre apropierea de lumea celor adulţi
îi face pe adolescenţi să afirme un şir de valori şi norme pe care ei le
consideră atribute ale independenţei şi maturităţii. Acestea se transformă în
stereotipuri comportamentale, caracteristice acestei vîrste, dar pot căpăta şi
un caracter de manifestări asociale şi chiar antisociale atunci cînd nu sunt
asigurate condiţiile educaţionale optimale necesare, pe care trebuie să le
ofere micromediul social.

220
 1.3. Elaboraţi măsuri de prevenire şi combatere a criminalităţii
minorilor. (7 puncte)

Măsuri, mijloace şi propuneri pentru reducerea criminalităţii în rîndul

minorilor:
- dezvoltarea serviciilor sociale de sprijinire sau consiliere a familiilor cu
mulţi copii şi cu o situaţie economică grea;
- reorganizarea serviciilor de autoritate tutelară şi organizarea unei reţele
autentice de asistenţă socială, mai accesibilă şi mai puţin birocratizată;
- perfecţionarea legislaţiei în domeniul protecţiei sociale;
- adoptarea unor legi care ar prevedea soluţii rapide de integrare şcolară
prin oferirea posibilităţilor de absolvire intensivă a unor ani şcolari, în
scopul corelării vîrstei cu clasele de şcolarizare;
- responsabilitatea cadrelor didactice de a semnala autorităţilor tutelare
cazurile de absenţe sau de abandon şcolar, după o prealabilă contactare a
familiei;
- măsuri legislative de sancţionare a părinţilor care se fac vinovaţi de
proasta educaţie şi întreţinere, îngrijire a copiilor;
- instituirea unor pedepse penale celor care se fac vinovaţi de utilizarea
silită a forţei de muncă a minorilor;
- organizarea unor cursuri de pregătire specializată pentru lucrătorii sociali
şi alte persoane implicate în munca de asistenţă socială: medici, psihologi,
pedagogi, sociologi, jurişti etc.;
- depistarea şi identificarea copiilor „străzii”, ce-şi petrec zilele vagabondînd
sau cerşind;
- întocmirea unor rapoarte reale de anchetă socială şi predarea lor, cu
recomandări, serviciilor responsabile în luarea măsurilor de protecţie
socială;
- realizarea în teritorii, pe plan local, a unor servicii de asistenţă în stradă cu
un personal pregătit, disponibil ziua şi noaptea, care să acţioneze în zonele
frecventate de copiii străzii – pieţe, parcuri, gări, case părăsite sau aflate în
construcţie etc.;
- îmbunătăţirea organizării şi funcţionării centrelor existente de primire a
minorilor şi extinderea lor pe întreg teritoriul ţării.
- înfiinţarea unor centre sociale de zi, cu regim deschis, destinate copiilor şi
221
în care aceştia s-ar putea alimenta gratuit precum şi ar fi atraşi în diferite
activităţi cultural-sportive, social-utile etc.;
- crearea unor centre specializate, cu profil psihiatric şi psihoterapeutic,
pentru internarea şitratarea copiilor bolnavi psihici;

Subiectul II: Terorismul

2.1. Definiţi noţiuni şi clasificări ale terorismului. (3 puncte)

Dupa dictionarul juridic terorismul este o infractiune contra securitatii
publice ce rezida in savirsirea unor explozii incendii sau altor actiuni care
creaza pericol decesului oamenilor,in cauzarea unor –prejudicii
patrimoniale considerabil sau survenirea altor urmari sociale nefavorabile
daca aceste acte sint savirsite din scopul securitatii publice infricosarii
populatiei cu scopul de a influenta organele puterii de stat in luarea unor
decizii precum si in pericolul savirsirii actelor mentionate in aceleasi
scopuri.

Clasificarea terorismului-
------terorismul social politic---actul de teroare este indreptat conjtra
statuluoi,organelor sau reprezentantilor sai impotriva organizatiei politice
statale sau formei constitutionale care urmareste realizarea unei ideologii
sau doctrine sociale sau economice ori distrugerea unei orinduiri sociale. In
aceasta categ fiind inclus terorismul de extrema dreapta si extrema stinga.
------terorismul etnic-----ca subiect apare comunitatea nationala sau etnica
.el se caracterizeaza prin actiunile teroriste care tind sau spre independenta
fata de un anumit stat sau sa asigure suprematia unei natiuni asupra alteia
in cadrul unui stat, in cadrul terorism etnic pot fi evident 2 curente de baza
:1-lupta grupurilor npolitice a minoritatilor nationale pentru crearea
propriului statt asigurarea drepturilor egale comparativ cu natiunea
predominata, 2- se refera la actiunile grupurilor national privelegiate in
scopul inabusirii,stoparii tendintelor minoritatilor nationale.(ETA,IRA,
-------terorismul religios-----este o forma a terorismului prin care din cele
mai vechi timpuri sistematic se exercita violenta de catre grupari teroriste
sponsorizate de reprezentantii unor religii sau secte religioase impotriva
conducatorilor sau credinciosilor de alta religie fie pentru a se apara de
222
 incercarile prin care se urmareste limitarea influentei religiei in cauza fie
pentru asi extinde aria de influenta in rindul populatiei sau pur si simplu
pentru asi apara privelegiile, terorismul religios se sprijina pe fanatism si
dispune de executanti kamikaze ai atentatelor teroriste, fiind convinsi ca ei
folose4sc violenta in scopul apararii propriilor comunitati sau pentru asi
razbuna adversarii.

2.2. Comparaţi principalele organizaţii teroriste. (5 puncte)

Intre multele organizatii teroriste care si-au facut simtita prezenta in

diverse locuri de pe glob, cateva dintre ele sunt considerate mai importante,
actiunile lor provocand in mod frecvent numeroase Intre multele
organizatii teroriste care si-au facut simtita prezenta in diverse locuri de pe
glob, cateva dintre ele sunt considerate mai importante, actiunile lor
provocand in mod frecvent numeroase victime si pagube materiale. Dintre
acestea, publicatia "Courrier International" le-a selectat pe urmatoarele: *
Al-Qaida. Grup islamist international ce are baze in Pakistan si in
Afganistan, de credinta wahhabita, el fiind condus de Osama bin Laden.
Cea mai importanta actiune terorista a sa, care a schimbat, practic, fata
lumii este considerata cea de la 11 septembrie 2001, din SUA. * Brigazile
Ezzedine al-Qassam (ramura inarmata a miscarii integriste palestiniene
Hamas) si Jihadul islamic. Cele doua miscari inarmate palestiniene care au
comis numeroase atentate sangeroase si isi au bazele in Gaza, ele
bucurandu-se de o popularitate mare in cadrul populatiei palestiniene,
indeosebi dupa izbucnirea celei de-a doua Intifade. Dupa 2002, Israelul a
lansat o politica de "asasinate-tinta" care ii vizeaza pe conducatorii militari
si chiar politici ai acestora. Cele doua miscari, cat si Brigazile Martirilor Al
Aqsa (bransa inarmata a miscarii Al Fatah, condusa de Yasser Arafat) nu
au, se pare, legaturi cu Al-Qaida. * Jihadul salafist. Organizatie marocana
apropiata de Al-Qaida, care se reclama din salafism, doctrina care propaga
o reintoarcere la izvoarele islamului. * Frontul Islamic al Luptatorilor
Marelui Orient (IBDA-C). Miscare islamica turceasca apropiata de Al-
Qaida. A revendicat atentatele de la Istanbul din 2003, comise in
apropierea celor doua sinagogi si a intereselor britanice. * Grupul Zarkaui.
Iordanianul Abu Mussab al-Zarkaui conduce un grup terorist considerat
223
drept ramura a Al-Qaida in Irak. Principala sa actiune o reprezinta atentatul
impotriva sediului ONU de la Bagdad de la 19 august 2003. * Jaish-e
Mohammad (Armata lui Mohammed). Are baze in Pakistan. Scopul sau
este de a izgoni indienii din Kasmir, regiune disputata de India si Pakistan.
Este banuita ca s-a aflat la originea atacului impotriva Parlamentului indian
de la 13 decembrie 2001. * Jamaah Islamiyah are baze in Asia de Sud-Est.
Creata de liderul religios de origine yemenita Aba Bakar Ba'asyir, aceasta
organizatie sunita are legaturi cu Al-Qaida si este autoarea atentatelor din
Bali (octombrie 2002) si a celui de joi de la Jakarta. Obiectivul sau este
crearea unui stat islamic care sa regrupeze Indonezia, Malaezia si sudul
Filipinelor. In 2003, mai multi conducatori ai sai, printre care Hambali, au
fost arestati. * Lashkar-e Taiba (Armata celor puri). Are baze in Pakistan si
e grup salafist international, fiind foarte activ in Kasmirul indian. Si el este
banuit ca a participat la atacul impotriva Parlamentului indian din
decembrie 2001. In mod cert, se afla la originea unui dublu atentat cu
bomba, de la 25 august 2003, din Bombay (India), soldat cu 52 de morti si
142 de raniti.
Elaboraţi programe de prevenire şi combatere a terorismului. (7
puncte)
consider ca pentru prevenirea terorismului ar fi necesar de intreprins urmat
actiuni:
---stabilirea statelor ce sustin terorismul,precum si organizatiilor teroriste
---determinarea aeroporturilor supuse cel mai des atacuri
---majorarea cerintelor de securitate pentru toate tipurile de transport

---limitarrea accesului populatiei la arme,efectuarea unei evidente stricte a

armelor procurate de pers fizice,juridice

---combaterea eficienta a criminalitatii organizate si a manifestarilor

acestora

---elaborarea unor programme guvernamentale in vederea luptei cu

discriminare etnica,religioasasa , respectarea stricata a principiilor
constitutionale si a dr cetatenilor,combaterea coruptiei in org de
stat,minimalizarea birocratismului,perfectionare permaneta a
224
profesionalismului tuturor colaboratoriklor organelor de ocrotire a
normelor de drept,pregatirea unor programme cu caracter educativ si
explicativ implementarea acestora in institut de invatamint.

225
Test nr. 36

Subiectul I: Reacţia socială faţă de infracţionism

1.1. Relataţi modelul mixt al reacţiei sociale. (3 puncte)

Modelul mixt-este imbinarea celor 2 mod represiv=preventiv.

Modelul Represiv- presupunea ca victima sau rudele acesteia se razbunau

pe agresor. Modelul Preventiv-presupune ca este mai bine sa previi decit
sa pedepsesti iar pt aceasta este necesara existenta unei legi simple dar
bune si clare iar intreaga societate trebie sa fie in interesul apararii acestor
legi dar nu distrugerea lor.
Astfel, modelull mixt este model potrivit scopului legii penale, constind in
apararea sociala care poate fi realizat printr-o imbinare a represiunii si a
prevenirii

1.2. Argumentaţi modelul curativ – cel mai nou model de politică

penală. (5 puncte)

Modelull Curativ –Acest model se deosebeste de celelalte prin faptul ca

un rol important in realizarea lui il au prognozarea criminologica a
strategiei luptei impotriva criminalitatii reiesind din cauzalitatea
determinata si starea reala a luptei.In cazul RM mod curativ tot sia gasit
consacrarea.In CP RM la cap 9 fata de care se aplica liberarea de pedepse
penala asa ca condamnarea cu suspendare conditionata a executarii
pedepse, inlocuirea pedepsei neexecutate cu o pedeapsa mai blinda,
liberarea de pedeapsa a minorilor etc.Deja sunt implimentate careva
programe sociale,economice, culturale si profesionale de natura sa reduca
riscurile raspindirii criminalitatii sa asigure cit o mai buna reincadrare
sociala a fostilor condamnati dupa executarea pedepselor cu inchisoarea

1.3. Evaluaţi tendinţele moderne în politica penală: tendinţa

neoclasică. (7 puncte)
Tendinta neoclasica
226
Neoclasicismul contemporan. Este sistemul de idei de politică penală ce se
manifestă în prezent, ca urmare a evoluţiei neo-clasicismului, apărut în
prima jumătate a secolului trecut, sub influenţa progreselor în criminologie.
Acest sistem de idei de politică penală consideră necesară menţinerea
caracterului retributiv al pedepsei, corespunzător responsabilităţii
infractorului.
Se apreciază că re socializarea infractorului nu se poate concepe fără
condamnarea morală a conduitei lui antisociale.Neo-clasicismul
contemporan nu leagă răspunderea penală deresponsabilitate morală şi de
aşa-numitul „liber arbitru", fiindcă nu se neagă determinismele care
acţionează asupra libertăţii persoanei.Pedeapsa se întemeiază pe vinovăţia
infractorului, dar natura şi gravitatea acesteia trebuie să corespundă
posibilităţii infractorului de a se îndrepta sub influenţa ei (pedepsei). Pentru
atingerea acestui scop este necesară organizarea ştiinţifică a executării
pedepsei privative de libertate. Dosarul de personalitate preconizat de noua
apărare socială nu este necesar deoarece judecătorul alege pedeapsa pe
baza dosarului penal şi nu se ocupă de tratamentul penitenciar al
condamnatului.
Neoclasicismul contemporan se remarcă şi prin apărarea cu vigoare a
libertăţii persoanei, opunându-se ideilor noii apărări sociale, ca justiţia
penală să nu se înfăptuiască de jurişti, ci de specialişti (profesionişti) în
ştiinţele despre om, în diagnosticarea devianţei - care ar conduce la
deformări profesionale şi la abuzuri.

Subiectul II: Traficul de fiinţe umane

2.1. Definiţi noţiuni şi concepte juridico-penale şi criminologice ale
traficului de fiinţe umane
Trafi cul de fiinte umane reprezintă recrutarea, transportul, transferul,
adăposti rea sau primirea de persoane, prin ameninţare de recurgere sau
prin recurgere la forţă ori la alte forme de constrîngere, prin răpire, fraudă,
înșelăciune, abuz de autoritate sau de o situaţie de vulnerabilitate ori prin
oferta sau acceptarea de plăţi ori avantaje pentru a obţine consimţămîntul
unei persoane avînd autoritate asupra alteia în scopul exploatării.
Exploatarea conţine, cel puţin, exploatarea unei alte persoane prin prosti
227
tuarea acesteia sau alte forme de exploatare sexuală, munca sau serviciile
forţate, sclavia sau practi cile analoage sclaviei, folosirea sau prelevarea de
organe.

2.2. Argumentaţi aspectele criminologice ale traficului de fiinţe umane

(5 puncte)
Etapele TFU sunt:
recrutarea - adică selectarea şi racolarea persoanelor în vederea deplasării
lor către punctul de destinaţie, în care se prezumă că acestea vor fi
exploatate sexual sau prin muncă ori servicii forţate, sau exploatate în
sclavie sau în condiţii similare sclaviei, ori vor fi folosite în conflicte
armate sau în activităţi criminale, ori le vor fi prelevate organele sau
ţesuturile pentru transplantare. Selectarea poate fi efectuată de una din cele
trei categorii de recrutori: bărbaţi, având vârsta cuprinsă între 20 şi 30 de
ani (până la 70% dintre recrutori); femei, cu vârsta între 18-35 de ani, şi
familii.
De obicei, recrutorii au ocupaţii ce presupun relaţii cu publicul (vânzători,
taximetrişti, angajaţi ai firmelor de turism etc). Cele mai des utilizate
metode de recrutare sunt ofertele false despre locurile de muncă în
străinătate (chelneriţă, dansatoare, baby-sitter, menajeră etc),.
transportarea - presupune deplasarea persoanelor traficate peste frontiera
de stat a R.
Moldova sau în interiorul ţării, în vederea folosirii lor în scopurile
prevăzute de TFU. Transmiterea se desfăşoară pe anumite rute, din ţara de
origine spre ţara de destinaţie. Trecerea frontierelor se face cu ajutorul
recrutorilor sau al călăuzelor şi poate fi: legală (de exemplu, sub pretextul
unor excursii sau al participării la competiţii, întruniri etc.) şi ilegală (în
cazul persoanelor minore sau fără paşaport etc); printre ţările de destinaţie
cel mai des figurează Macedonia, fosta Iugoslavia, (Serbia, Muntenegru
Bosnia şi Herţegovina), Albania, Italia, Grecia, Turcia, Cipru ş.a.
Modalităţile de traversare a frontierelor sunt următoarele:
cu paşapoarte şi vize legale; cu paşapoarte şi vize false;
cu mituirea serviciilor de frontieră; cu evitarea serviciilor de frontieră.
transferul - adică transmiterea persoanelor traficate de la un traficant la
altul, prin vânzare-cumpărare, donaţie, schimb, dare în chirie etc, pentru ca
228
victima să fie folosită în scopurile prevăzute deart. 165 CP al RM;
adăpostirea - constă în ascunderea victimelor traficului într-un loc ferit,
ascuns, pentru a nu fi găsite de persoanele care ar putea alerta autorităţile
despre infracţiunea de TFU, precum şi pentru folosirea victimei în
scopurile menţionate mai sus;
primirea - înseamnă intrarea în posesie asupra „bunului", adică asupra
victimei; la fel, primirea înseamnă şi angajarea victimei în activitatea care
i-ar permite criminalului de a o folosi în scopurile TFU

2.3. Elaboraţi pe diferite planuri măsuri de profilaxie a traficului de

fiinţe umane în

Republica Moldova. (7 puncte)

* introducerea în școli a programelor de educaţie sexuală, o atenţie
deosebită
acordîndu-se egalităţii între femei și bărbaţi, respectării drepturilor omului
și a demnităţii fi inţei umane, protejării drepturilor copilului și ale părinţilor
săi, ale tutorilor sau ale altor persoane legal responsabile de copil;
* includerea în programele de educaţie școlară a informaţiilor privind atî t
riscurile la care copiii sau ti nerii pot fi supuși (exploatarea, abuzul sexual,
trafi cul de persoane), cît și mijloacele de apărare; difuzarea acestor
informaţii ti nerilor care nu mai sînt integraţi în sistemul școlar, părinţilor;
* oferirea unei educaţii băieţilor și fetelor care să evite stereoti purile
sexuale;
profesorii și educatorii să includă în procesul de educaţie dimensiunea
egalităţii între sexe;
*introducerea și/sau dezvoltarea unor programe de instruire a personalului
poliţienesc pentru a permite acestuia să cîști ge competenţe specializate în
domeniu;
*organizarea unor instruiri specifi ce desti nate personalului social,
medical, didactic, diplomatic, consular, juridic, vamal pentru ca acesta să
poată realiza
identifi carea cazurilor de trafi c de persoane în scopul exploatării sexuale
și să poată întreprinde măsurile necesare.

229