Vasile Pavel

STUDII DE DIALECTOLOGIE
ŞI ONOMASIOLOGIE

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE FILOLOGIE
 Vasile PAVEL

STUDII DE DIALECTOLOGIE

ŞI ONOMASIOLOGIE

Chişinău, 2014

Lucrarea a fost recomandată pentru tipar de Consiliul

ştiinţific al Institutului de Filologie al Academiei de Ştiinţe
a Moldovei

Culegere: Natalia Popa, Margareta Coţofană

Machetare:
1. STUDII DE DIALECTOLOGIE
 CUPRINS

1. STUDII DE DIALECTOLOGIE

1.1. Dialectologie vs geografie lingvistică

Probleme ale elaborării Atlasului lingvistic român pe regiuni.
Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria, vol I-II
Graiuri românești de pe cursul inferior al Niprului, din Donbas
și Caucaz
La nord de Tisa, în Transcarpatia
Reconsiderări privind situația graiurilor românești din Caucaz
Graiul comunităților românești din sud-vestul Basarabiei
Geografia lingvistică românească în contextul cartografiei
lingvistice romanice
Termeni pentru „ficat” și „plămâni” (Pe baza atlaselor
lingvistice românești)
Destin bucovinean exprimat în viu grai românesc
Elemente străvechi în graiurile românești (Pe baza
ALM/ALRR.Bas.)
Frânturi de românitate în uriașul spațiu slav
Sintagmele denominative şi cartografierea lor
Cuvintele – comori de imaginaţie și de gândire
Situația actuală a graiurilor moldoveneşti de nord
Termeni pentru fierăria meşteşugărească şi tâmplărie în
graiurile moldoveneşti din zona de nord
Semantică dialectală:diferențiere de sens si varietate areală (Pe
bazaALM/ALRR.Bas.)
Grai local și predarea limbii române în mediul școlar rural
Despre atlasele limbii române
Comoara graiului matern
Graiuri românești insulare de peste Marea Caspică și Ural

1.2. Abordări interdisciplinare

Raportul dialectologiei cu alte discipline lingvistice
Dialectologia si istoria limbii: privire restrospectivă
Afinități și concordanțe între dialectologie și sociolingvistică
Elemente de suport sociolingvistic în anchetele dialectale
 Graiuri românești în medii aloglote. Considerații
sociolingvistice
Limba și tradițiile folclorice din ţinutul Herței

1.3. Grai/dialect, limbă română și unitate de neam

Limba română – unitate în diversitate
Un grai, o seminție, o vatră strămoșească
Dimitrie Cantemir despre unitatea limbii vorbite în Moldova,
Muntenia si Ardeal
Graiul românilor basarabeni, expresie a continuităţii
teritoriului de limbă română
Limba română și graiurile ei teritoriale (cu privire la
denumirea corectă a limbii românilor de la este de Prut)
Limba română în școlile din regiunea Cernăuți și Odesa
Ca neam, supraviețuim prin graiul străbun

2. STUDII DE ONOMASIOLOGIE

2.1. Onomasiologia din perspectivă spațială

Cu privire la tipologia motivației unităților de nominație
Cercetări de onomasiologie din perspectiva geografiei
lingvistice
Onomasiologia în lumina datelor oferite de atlasele lingvistice
Aspecte onomasiologice ale derivării morfematice și semantice
Probleme ale denominației: forma internă
Asupra interpretării sema-onomasiologice a microsistemelor
lexicale
Reprezentări metaforice în procesul de creare a denumirilor

3. ALTE STUDII

3.1. Lingvistică generală

Personalitatea şi opera lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu
Interferenţa semantică a limbilor în interpretarea Profesorului
Stanislav Semcins'kyi
Motivaţia lexicală
Interpretarea inovaţiilor din perspectiva lingvisticii vorbirii
Originea varietăţii diatopice lexicale: forma internă, motivaţia

3.2. Personalităţi. Evocări

L-am admirat pentru eleganţa stilului şi deschiderea spre
comunicare
Viaţa şi activitatea lingvistică a lui Vasile Bogrea
Un promotor de seamă al ştiinţei lingvistice. Membrul
corespondent al AŞM Anatol Ciobanu la 75 de ani
Universalitatea operei lingvistice coşeriene, românească prin
geneza ei
Diriguitorul foneticii experimentale
 Nicolae Raevschi – omul şi savantul (29.XII.1929-13.V.2009)
Vitalie Sorbală, un distins dialectolog (1926-1979)
Vladimir Zagaevschi la 70 de ani

3.3. Interviuri
Limba română este scutul de nădejde în izbânda dreptăţii, în
apărarea fiinţei noastre naţionale
La început a fost cuvântul

CUVÂNT ÎNAINTE

Prezenta carte cuprinde o serie de articole și studii elaborate –

cele mai multe – de la 1990 încoace. Ele reduc ușor sau precizează,
pe alocuri, opinii și termeni, fără a schimba însă rezultatele pe care
le-am considerat întemeiate. Volumul e compartimentat în trei
secțiuni.

Secțiunea întâi – Studii de dialectologie – include preocupări

referitoare la examinarea situației actuale a graiurilor din Basarabia,
nordul Bucovinei și a celor din enclavele românești de răsărit.
Investigațiile se întemeiază pe observarea și reflecția asupra
particularităților de viu grai oglindite în hărțile a t l a s u l u i l i n g
v i s t i c elaborat la Chișinău, un autentic document de limbă
română. Cele opt volume din AlM/ALLR.Bas. oferă infomații
prețioase cercetătorilor și publicului larg, interest de graiul popular,
tezaur spirital al întregii experiențe de viață și de creația unui popor.
În articolele Probleme ale elaborării Atlasului lingvistic
român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria și
Despre atlasele limbii române am evocat că ALRR.Bas.,vol. I-IV
(1993-2003) reprezintă o continuare directă a Atlasului lingvistic
moldovenesc, vol. I-II, fiecare în câte două părți (1968-1973), dar cu
un titlu revăzut, care elimină orice tentativă (din rea-voință sau
necunoaștere) de referire la noțiunea de „limbă moldovenească”.
Ambele versiuni – ALM și ALRR.Bas. –, elaborate prin eforturile
dialectologilor de la Chișinău, se înscriu pe „șantierul comun” numit
NALR/ALRR (peste 30 de volume, alcătuite – pe șapte provincii
istoritorice – de prestigioase centre academice din București, Cluj-
Napoca, Iași, Timișoara), la care se alătură, de asemenea, ALRR.
Sinteză, lucrări fundamentale de interes general național, cu largi
ecouri pe plan internațional.
În cele mai multe articole și studii de dialectologie ne-am
oprit mai îndeaproape asupra unor fenomene de lexic și semantică,
asupra inovațiilor și elementelor arhaice. Cuvintele și sintagmele
denominative sunt adevărate comori de imaginație și gândire.
Cercetările pe baza atlaselor lingvistice ne permit să recurgem la
analiză stratigrafică, deoarece hărțile înfățișează, într-un fel sau altul,
coexistența diacroniei în sincronic. Apreciată drept etapă importantă
în dezvoltarea dialectologiei, geografia lingvistică, prin atlasele
lingvistice prezintă fapte „dintr-un ansamblu de graiuri subsumate
unui dialect sau unei limbi, oferind pentru fiecare fenomen o viziune
spațială simultană care permite importante concluzii de ordin istoric,
general și comparativ” (Eugeniu Coșeriu).
În același compartiment un loc aparte îl ocupă descrierea
prin care am urmărit, în aspect dialectologic, istoric și
sociolingvistic, situația graiurilor românești i n s u l a r e în uriașul
spațiu slav de est. Am abordat și problema privind graiul local și
predarea limbii române în mediul școlar rural, profesorii de română
fiind îndemnaţi să acorde o atenție sporită formării abilităților de
exprimare literară în mediul dialectal.
Ne-a interesat și unele aspecte generale ce țin de abordările
interdisciplinare în cercetare, chestiuni cu privire la raportul
dialectologiei cu alte discipline lingvistice, precum: dialectologia și
istoria limbii, sociolingvistica, onomastica, etnografia, folcloristica.
Am arătat cu claritate într-un grup de articole (v. paragraful
1.3) că în condițiile Republicii Moldova rămâne a fi extrem de
actuală, inclusiv pentru vorbitorul simplu, chestiunea înțelegerii
corecte și a delimitării nete a noțiunilor de dialect (subdialect, grai)
și limbă. Ca orice limbă, româna este o unitate în diversitete. Ea
prezintă varietăți în spațiu, varietăți socioculturale și varietăți
stilistice. Graiul moldovean al românilor basarabeni, bucovineni și
transnistrieni reprezintă expresia continuității teritoriului de limbă
română și a identității românești (v. articolele Un grai, o seminție, o
vatră srămoșească; Ca neam, supraviețuim prin graiul străbun etc.).

În secțiunea a doua – Studii de onomasiologie – ne referim,

prin articolele ulterioare monografiei noastre Nominația lexicală
(Лексическая номинация, 1983), cu exceptia articolului Cu privire
la tipologia motivației unităților de nominație, la tratarea unor
aspecte ale denominației (sau nominației (cf.fr. nomination < gr.
nominatio „action de nommer, d'être nommé”) din perspectivă
spațială, o temă pentru noi tot atât de obsedantă. În sens uzual,
onomasiologia (<gr. onomasia) este definită ca ‚știință despre
denumiri”. În ultimele decenii, teoriei nominației (onomasiologiei) i
se atribuie un sens larg, iar investigațiile capătă un caracter complex.
Geografia lingvistică, susține marele lingvist Eugeniu Coșeriu, „a dat
un nou impuls onomasiologiei” (mai amănunțit a se vedea: Vasile
Pavel. Onomasiologie et géolinguistique, în Hommage à Jacques
Allières. Vol.2: Romania sans frontiéres, Touluse, 2001, pag.527-
535). În articolele din culegerea de față examinăm unele aspecte
onomasiologice ale derivării morfematice și semantice, ale
interpretării sema-onomasiologice a microsistemelor lexicale,
reprezentările metaforice în procesul de creare a denumirilor.

Secțiunea a treia a volumului – Alte studii – cuprinde

elemente de lingvistică generală cu referire la interpretarea
inovațiilor sub aspectul lingvisticii vorbirii, la geneza varietății
diatopice lexicale (forma internă, motivația), la opera lingvistică a lui
Eugeniu Coșeriu, la motivația lexicală și la interferența semantică a
limbilor în interpretarea Profesorului Stanislav Semcins'kyi.
În unele studii din această ultimă secțiune, deși nu se
încadrează în profilul culegerii, am încercat să evocăm cu pietate, pe
cât se poate, personalități de vază ale filozofiei limbajului și/sau
maeștri ai lingvisticii românești. Unii dintre ei aparțin, în momentul
de față, lumii de dincolo, de la care am avut mult de învățat. Cartea
de față e întregită, la sfârșit, cu două interviuri.
În încheiere, mulțumim tuturor colegilor din institut care ne-
au fost alături și ne-au încurajat în activitatea noastră pe parcursul
anilor și în acțiunea de astăzi.
Totodată, adresăm mulțumiri în mod deosebit conducerii
Institutului de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei pentru
bunăvoința și eficiența cu care a sprijinit editarea culegerii.
 Vasile Pavel

1.1 Dialectologie vs geografie lingvistică

PROBLEME ALE ELABORĂRII

ATLASULUI LINGVISTIC ROMÂN PE REGIUNI.
BASARABIA, NORDUL BUCOVINEI, TRANSNISTRIA.
VOL. I-II

Bogata tradiţie românească în domeniul geografiei

lingvistice s-a concretizat în ultimele decenii prin realizări
importante, reprezentând o contribuţie valoroasă a actualei generaţii
de dialectologi români la progresul lingvisticii româneşti
contemporane.
Atlasul lingvistic întocmit la Chişinău constituie un viu şi
autentic document de limbă română, vorbită pe teritoriul de la est de
Prut, inclusiv în medii aloglote, unde graiurile izolate sau insulare -
din sud-estul Ucrainei, din Caucaz şi din partea asiatică a ex-
U.R.S.S. - se prezintă ca nişte enclave. În prezent, atlasul, ca şi alte
lucrări realizate de dialectologii din Republica Moldova, se
integrează firesc şi în totalitate în cercetările de dialectologie şi
geografie lingvistică românească, intrând în circuitul ştiinţei
româneşti. De fapt, investigaţiile noastre dialectologice s-au aliniat
întotdeauna la cele ale specialiştilor din România, în măsura în care
acest lucru a fost cu putinţă în condiţiile vitrege din trecutul nu prea
îndepărtat. Oricât de modest a fost prinosul nostru, prin limbă şi prin
cercetările asupra graiurilor, noi ne-am apărat identitatea, într-un
context sociocultural neprielnic.


Text prezentat la Sesiunea omagială consacrată centenarului nașterii lui Al.
Rosetti, București, 9-11 octombrie 1995.
 În legătură cu aceasta, voi reaminti mai întâi faptul că, în
perioada 1968-1973, au văzut lumina tiparului la Chişinău volumele
I-II, părţile I-IV ale Atlasului lingvistic moldovenesc (abreviat
ALM) (autori: V. Comarniţchi, V. Melnic, V. Pavel, R. Udler;
coordonator al lucrării: R. Udler). După două decenii, în 1993, a
apărut tot la Chişinău Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia,
nordul Bucovinei, Transnistria (abreviat ALRR. Bas.) vol. I, al cărui
autor este semnatarul acestei comunicări. Volumul reprezintă o
continuare directă a Atlasului lingvistic (aşa-zis) moldovenesc, prin
publicarea - sub un titlu revăzut, adecvat - a unui material lexical
inedit, necartografiat în ALM, care a fost cules între anii 1957 şi
1965, odată cu restul materialului dialectal, în cele 240 de localităţi
din reţeaua atlasului.
Îmi face plăcere să menţionez că primul volum din ALRR.
Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria a apărut cu sprijinul
Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova şi al Secţiei de Ştiinţe
Socio-umane (coordonator: acad. Silviu Berejan). Această apariţie o
datorăm, de asemenea, în bună măsură, domnului prof. Nicolae
Mătcaş, prezent astăzi în sală. Anume, atunci când Domnia sa se afla
în fruntea Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei al Republicii
Moldova, lucrarea realizată la Institutul de Lingvistică din Chişinău
a putut obţine un tiraj de pesie 1700 exemplare, dintre care o mie,
cele comandate de Minister, au fost distribuite şcolilor. Consemnez
aceste acţiuni de o superioară înţelegere şi preţuire a muncii
ştiinţifice deoarece ne dăm prea bine seama cu toţii că obstacolele
legate de finanţarea tipăririi atlaselor lingvistice pot fi depăşite
numai cu sprijinul unor înalte foruri ştiinţifice şi culturale.
Modificarea titlului, chestiune dezbătută în prealabil în
cadrul colectivelor de dialectologi de la Bucureşti, Chişinău şi Iaşi, a
fost determinată de raţiuni de ordin ştiinţific şi anume:
1) Din vechea titulatură a ALM trebuie să înţelegem că
adjectivul moldovenesc se referă în exclusivitate la noţiunea de
subdialect. Într-adevăr, atlasul reprezintă graiurile moldoveneşti şi,
de asemenea, graiurile maramureşene din Transcarpatia, adică două
subdiviziuni dialectale româneşti în cadrul dialectului dacoromân.
2) La consultarea atlaselor lingvistice în care este
reprezentată limba română - Atlasul lingvistic român, Atlasul
lingvistic român pe regiuni. Maramureş etc,, Atlasul lingvistic
moldovenesc - pe cititor îl poate deruta opoziţia creată între termenii
român şi moldovenesc, cei doi termeni neplasându-se la acelaşi
nivel. Este vorba de faptul că lipsesc titluri de atlase, editate în
România, de tipul, să zicem, atlas lingvistic oltenesc (există Noul
Atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia etc.), cu care denumirea
atlas lingvistic moldovenesc s-ar fi putut afla în raporturi fireşti de
denumiri analoge. A accepta existenţa unui atlas lingvistic român şi a
unui atlas lingvistic moldovenesc este o aberaţie, pe care am fost
nevoiţi să o tolerăm, alături de alte aberaţii, de tipul: dicţionare
româneşti/dicţionare „moldoveneşti" [cf.: Borş 1995, 62-64].
Termenul moldovenesc din vechiul titlu al atlasului a putut să fie
identificat, în mod tendenţios, cu falsul glotonim „limbă
moldovenească", aşa cum a încercat s-o facă, de exemplu, B.
Vaxman (sau cum încearcă şi astăzi unii din foştii noştri colegi),
glotonimul fiind utilizat în R.A.S.S.M. şi în R.S.S.M. sub presiuni
ideologice, după cum bine se ştie, cu scopul de a opune idiomul
românilor moldoveni de la est de Prut limbii române
Noul titlu al atlasului este deci adecvat sub aspectul
respectării sistemului unitar de denominaţie a atlaselor regionale
româneşti [vezi: ALRR. Bas., voi. I, p. 6].
Atlasul, în ambele sale serii, s-a bucurat de o înaltă
apreciere din partea lingviştilor, dacă nu am lua în considerare
nemulţumirea întemeiată a specialiştilor, a romaniştilor în primul
rând, pentru faptul că în seria veche a lucrării în cauză, în ALM, a
fost utilizată transcrierea fonetică bazată pe alfabetul rus.
Apariţia volumului i-a provocat dureri de cap lui Vasile
Stati, unul din anchetatorii pentru ALM, azi deputat în Parlament,
care afirmă sau lasă să se înţeleagă că prin „rebotezarea" atlasului
colaboratorii Institutului de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a
Republicii Moldova aduc „o contribuţie esenţială la înlăturarea din
uz a termenului limba moldovenească". In consecinţă, continuă
domnia sa, prin modificarea titlului ALM (atlasul este considerat de
V. Stati o „operă ştiinţifică fundamentală" şi „poate cea mai
prestigioasă lucrare a umaniştilor de la Academie") s-ar fi schimbat
concepţia de bază a lucrării. Iată cum, prin câteva rânduri de ziar, V.
Stati (1994) a încercat să impună cititorului mai puţin iniţiat opinia
că Atlasul lingvistic moldovenesc ar fi un atlas general, adică un
atlas al „limbii moldoveneşti". În „viziunea" oponentului, atlasul în
noua sa versiune devine o investigaţie „provincială" doar din motivul
„rebotezării" lui din atlas lingvistic moldovenesc în atlas lingvistic
român pe regiuni. Este o interpretare personală, abuzivă, lipsită de o
bază ştiinţifică.
Fostul meu coleg de la Sectorul de dialectologie (1962-
1965) ar vrea să insufle ideea că mult prea „vinovata sintagmă"
Atlasul lingvistic român pe regiuni ar invoca sau ar sugera, cel puţin,
gândul care ar putea fi exprimat prin formula „atlas lingvistic al
României", „atlas al unei regiuni din România".
Mai întâi, denominaţia cu pricina se referă, fără echivoc, la
noţiunea de „atlas al limbii române". Apoi, sintagma atlas lingvistic
pe regiuni se referă la tipul de atlase regionale în raport cu alte tipuri
de atlase (după teritoriul explorat): atlas general sau zonal (atlas care
cuprinde întreg teritoriul de răspândire a unei limbi) şi atlase pe
grupuri de limbi (de exemplu Atlas Linguarum Europae sau Atlas
Linguistique Roman).
 Doresc să mai subliniez un aspect, pe care l-am relevat şi în
studiul introductiv la volum. Încă din faza iniţială a elaborării ALM,
iniţiatorii lui - R. Piotrowski, V. Sorbală, R. Udler – au susţinut că ei
au conceput lucrarea ca pe un atlas regional faţă de Atlasul lingvistic
român, care este un atlas general. Despre faptul că ALM este un atlas
regional vorbesc de la sine mai multe titluri de studii [Piotrowski ș.a.
1959, 438; Udler 1966, 135], ca şi obiectivele precizate chiar în
primele alineate din Introducerea la Chestionarul ALM etc. Ştia şi
ştie deci prea bine V. Stati, unul din doctorii în filologie care şi-a
susţinut teza pe baza materialelor ALM, că acesta nu este un atlas al
„limbii moldoveneşti", ci un atlas al unor graiuri moldoveneşti (şi nu
numai al acestora), un atlas regional faţă de ALR. Ştie, dar spune
neadevăruri. Pentru că aşa îi convine dumnealui acum.
Subliniez, dacă mai este nevoie, că prin modificarea titlului
autorul rândurilor de faţă nicidecum nu i-a atribuit atlasului trăsături
străine naturii acestuia, că modificarea titlului atlasului nu a ştirbit cu
nimic din concepţia şi importanţa acestei lucrări capitale.
Dimpotrivă, noul titlu al atlasului redă în mod adecvat ceea ce au
dorit să realizeze alcătuitorii lui: un atlas regional al limbii române.
Jocul politic cu glotonimuî „limbă moldovenească", raportat la
atlasul lingvistic, este necinstit. Aceasta în situaţia în care ar fi să ne
exprimăm în termeni mai puţini duri [cf. Pavel 1995, 95-98].
Oricum, este un fapt cert că, o dată cu tipărirea primului volum din
ALRR. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria, au fost depăşite
vechile precepte [cf. Muntean 1995, 80], având în vedere aplicarea
unui sistem comun de transcriere fonetică cu cel al ALR, şi că, o dată
cu apariţia întâiului tom din noua serie a atlasului întocmit la
Chişinău, „cel puţin sub aspect lingvistic, reîntregirea teritoriului de
limbă română reprezintă nu numai un fapt câştigat ci şi o premisă
pentru apariţia altor structuri unitare în spiritul vechilor tradiţii
româneşti" [Bârleanu 1994, 20].
Volumul al II-lea al atlasului, pe care l-am încheiat de
curând, cuprinde 133 de hărţi lexicale privind viticultura, apicultura,
cânepa şi prelucrarea ei (ţesutul), oieritul, încălţămintea.
Răspunsurile primite la întrebările respective din Chestionar
înfăţişează, astfel, fapte de limbă referitoare la îndeletniciri şi
practici cunoscute încă din vremuri străvechi în întreg spaţiul
lingvistic românesc. Materialul din volumul al II-lea, cules direct de
la sursă de regretaţii Vitalie Sorbală şi Victor Comarniţchi, de Vasile
Melnic, de semnatarul acestui studiu şi de încă doi, trei colaboratori,
este bogat şi variat, fondul vechi lexical moştenit din latină fiind bine
reprezentat.
Problemele întocmirii volumului al II-lea, ca şi a celorlalte
volume din serie, sunt legate nemijlocit de nota specifică a
obiectivelor acestei noi versiuni a atlasului, de metoda de lucru şi de
procedeele tehnice aplicate la cartografierea unităţilor lexicale.
 Grafia rusă, pusă, în versiunea veche, la baza sistemului de
transcriere fonetică a atlasului îngreuna mult raportarea materialului
cuprins în această lucrare fundamentală la celelalte atlase româneşti
generale şi regionale şi la atlasele lingvistice romanice. Revenirea, în
1989, la grafia latină în Republica Moldova a dat posibilitatea
folosirii, în mod legitim, a unui sistem unic de transcriere fonetică în
ALR, ALRR (NALR) şi în ALRR. Basarabia, nordul Bucovinei,
Transnistria. În felul acesta, rezultatele cercetărilor ştiinţifice,
cuprinse în atlasul elaborat la Chişinău vor putea intra lesne în
circuitul spiritual al lumii romanice şi internaţionale. În legenda şi în
cadrul comentariului fiecărei hărţi din lucrarea noastră răspunsurile
înregistrate pe teren sunt redate în sistemul de transcriere fonetică al
ALR şi ALRR (NALR). Astfel că autorii (redactorii) ALRR.
Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria au de a face cu
transpunerea - problemă deloc uşoară - a materialelor nepublicate ale
atlasului dintr-un sistem de transcriere în alt sistem. Ne străduim să
realizăm acest punct din programul atlasului cu emoţia marii
responsabilităţi care ne revine, conştienţi că în dialectologia
românească din ţară în domeniul transcrierii fonetice există o bogată
experienţă.
O altă problemă care, de asemenea, reiese din sarcinile
specifice ale atlasului, versiune nouă, constă în căutarea şi aplicarea
procedeelor tehnice adecvate de cartografiere, colectivul de autori de
la Chişinău pronunţându-se pentru utilizarea simbolurilor. Lucrării
noastre îi corespunde o sistematizare proprie a cartogramelor.
Semnele grafice sunt alese în funcţie de materialul destinat
cartografierii, de tipurile de denumiri: cuvinte primare, cuvinte
derivate (formate pe teren românesc) şi îmbinări de cuvinte. Hărţile
ALRR. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria capătă, în acest fel,
o orientare propriu-zis onomasiologică. E sporită astfel informarea
(la citirea hărţilor) despre sursele de îmbogăţire şi procedeele de
creare a cuvintelor (denumirilor) în viul grai popular, ca şi
informarea imediată asupra varietăţii şi repartiţiei în spaţiu a
unităţilor de denominaţie. Toate acestea oferă date preţioase pentru
teoria denominaţiei, în general, şi pentru onomasiologia spaţială, în
special mai amănunţit vezi: ALRR. Bas., I, p. 6-13; Pavel 1993, 134-
141].
Pe baza unui însemnat număr de întrebări comune şi,
îndeosebi, pe baza obiectivelor comune cu celelalte atlase regionale
ale limbii române, ALM şi ALRR. Basarabia, nordul Bucovinei,
Transnistria oferă cercetătorilor un preţios material comparabil
pentru descrierea românei vorbite.
Atlasul pune la îndemâna specialiştilor (nu numai a
dialectologilor) materiale autentice de limbă română. Hărţile din
atlas capătă valoare de document. Ele constituie adevărate mărturii
ale situaţiei graiurilor româneşti de la est de Prut şi din enclave, din
perioada anilor 1957-1965, când au fost efectuate anchete dialectale
în cele 240 de localităţi cercetate.

Referințe bibliografice

1.B ârlea n u , I o n -Ho r ia. Geo g ra f ia lin g vi s tică ro mâ n ea s că

fă ră p re ju d ecă ţi: A tla su l lin g vi st ic ro mâ n p e re g iu n i. Ba sa ra b ia ,
n o rd u l Bu co v in e i, Tra n s n is t ria , în „Acad e mi ca" , 1 9 9 4 , nr. 12.
2. B o r ş, An t o n. O a b e ra ţ ie ev id en tă : d ic ţio n a re
ro mâ n eş ti şi d ic ţio n a r e ... „ mo ld o v en e şt i" , în Li mb a ro mâ n ă
( C h iş i nă u), 1 9 9 5 , nr . 4 .
3.Mu n te a n, G eo r ge. Lin g vi şt i ş i f ilo lo g i b u c o vin en i, î n
R LŞ L, 1 9 9 5 , nr . 2.
4. P ave l, Va s ile . Ce rce tă ri d e o n o ma s io lo g ie în
p er sp e cti va g eo g ra fie i li n g vi st ice, î n FD , 1 9 9 3 , XII.
5. P ave l, Va si le. At la su l lin g vi st ic e la b o ra t l a
Ch i ş in ă u – u n viu şi a u ten t ic d o cu men t d e lim b ă ro mâ n ă , î n
„Li mb a ro mâ n a" , C h iş i n ău, 1 9 9 5 , nr . 1 .
6. P io tr o v s ki, R. G., So rb ală, V. S., Ud ler , R . Ia.
K vo p ro su o reg h io n a l' n yh a t la sa h ( Mo ld a v s kij l in g v is ti ce sk ij
a tla s ), î n „I z ve st ia AN SS S R, O LJ " , vo l . XVI II, fas c. 5 .
7. Sta ti , Va si le. Mo ş Io n Ro a tă şi l imb a
mo ld o v en ea scă , î n „Mo l d o va S u v er a nă " d i n 7 .0 7 .1 9 9 4 .
8. Ud ler , R. Le s ta ch e s e t l es p a r ti cu la ri té s d e
l'At la s l in g u i s tiq u e mo ld a ve rég io n a l, î n R LR, X XX, 1 9 6 9 .

Fonetică și dialectologie, X I, București, 1996, p.111 -

116

GRAIURILE ROMANEŞTI DE PE CURSUL

INFERIOR AL NIPRULUI, DIN DONBAS ŞI
CAUCAZ

1. La nord şi răsărit, dincolo de frontierele actuale ale

celor două state româneşti - România şi Republica Moldova -,
trăiesc, în mase compacte şi în directă continuitate teritorială,
românii maramureşeni, bucovineni şi moldoveni (resp. transnistreni).
Grupuri mari de români se mai găsesc în numeroase sate situate la
răsărit de Bug şi de Nipru, în Caucaz, în Asia Centrală şi în Extremul
Orient al Federaţiei Ruse.
1.1. Cele aproximativ 15 sate româneşti din nordul
Tisei (Ucraina) au făcut parte din Maramureşul istoric. În trecut
Maramureşul lingvistic românesc de la nord de Tisa înfăţişa o arie
mult mai extinsă decât în zilele noastre. Nordul Maramureşului
cuprindea peste 40 de sate, românii reprezentând 90 la sută [1].
Populaţia românească de azi din nordul Tisei şi-a păstrat graiul
matern şi conştiinţa de sine a identităţii naţionale. Aici funcţionează
şcoli româneşti. Limba literară nu-şi exercită însă nici pe departe
toate funcţiile socioculturale. Vocabularul este influenţat de limbile
maghiară, rusă, ucraineană.
1.2. Schimbări esenţiale, în sensul reducerii numărului de
vorbitori de limbă română, au avut loc şi în zona de contact intens,
uman şi lingvistic, între românii şi ucrainenii din nordul Bucovinei şi
din fostul judeţ Hotin. Destinul graiului românesc din aceste teritorii,
de asemenea româneşti, a fost determinat îndeosebi de schimbările
demografice care au parvenit de la 1775 şi 1812 încoace, precum şi
de politica lingvistică a imperiilor habsburgic şi rus. Şi în aceste
teritorii procesul de deznaţionalizare s-a soldat cu o restrângere a
ariei cu localităţi româneşti.
În regiunea Cernăuţi în 1940 funcţionau 113 şcoli cu predarea
disciplinelor în limba română, pe când astăzi - numai 87 de şcoli.
1.3. În sudul Basarabiei, care în prezent face parte din reg.
Odesa (Ucraina), graiul românesc se confruntă cu mozaicul de
graiuri ucrainene, bulgăreşti, ruseşti. În această zonă funcţionează
doar 18 şcoli româneşti, foarte puţine în raport cu numărul de circa
40 de localităţi cu populaţie românească sau majoritar românească.
1.4. O situaţie sociolingvistică deosebit de specifică o
reprezintă localităţile de pe malul stâng al Nistrului. În perioada
1920-1940 s-a încercat a ridica la rang de limbă literară graiul local.
Limba română literară era considerată "limbă burgheză". Bunăoară,
se încerca a înlocui terminologia tradiţională cu regionalisme, cu
unităţi lexicale ruseşti sau ucrainene, cu vocabule născocite sau
plăsmuite după modele ruseşti. Este tocmai ceea ce profesorul Eugen
Coşeriu numeşte drept aspect negative al "activităţii orientate spre
constituirea unor limbi regionale" [2, p. 26]. Încercările
oficialităţilor din fosta R.A.S.S.M., rămase de pomină, au eşuat. Din
păcate, şi astăzi diriguitorii aşa-zisei Republici Nistrene
Moldoveneşti stăruie în perpetuarea aceloraşi idei ciudate propagate
în R.A.S.S.M. Cele mai multe şcoli naţionale sunt din nou aduse la
alfabetul rus. Totuşi, şi în această regiune ţăranii rămân a fi
principalul păstrător al graiului străbun.
1.5. Teritoriile limitrofe cu graniţele politice de azi ale celor
două state româneşti constituie astfel vădite zone de interpenetraţie
etnică şi glotică. Dar în aceste zone românii locuiesc mai mult sau
mai puţin în mase compacte şi fără a-şi întrerupe, definitiv şi pentru
perioade îndelungate, legăturile cu vorbitorii de limbă română din
imediatele regiuni din Ţară sau/şi din Republica Moldova. E unul
dintre factorii importanţi întru dăinuirea graiului românesc.
2. Alta este situaţia sociolingvistică actuală a românilor din
zonele îndepărtate geografic de metropolă.
În enclavele din uriaşul spaţiu slav de răsărit comunităţile
româneşti trec prin grele şi fatale încercări ale înstrăinării de limba
maternă şi de neam. Se rup firele memoriei între generaţii, sunt uitate
rădăcinile lor, datinile, tradiţiile, locurile sfinte ale strămoşilor, în
prezent în aceste enclave conaţionalii noştri sunt în mare parte
asimilaţi. Cu atât mai mult, înregistrarea unor probe de grai
românesc vorbit în medii alogene de răsărit constituie o sarcină
urgentă a dialectologilor.
În cele ce urmează ne vom referi în special la graiurile din
Voloşskoe (reg. Dnepropetrovsk), Novoignatievka, Bairak (reg.
Doneţk), Troiţkoe (reg. Lugansk), situate în estul Ucrainei,
Moldovanskoe, Trudovoi (Solonţî), Şabanovskoe şi Moldovanovka
(ţinutul Krasnodar, Federaţia Rusă), situate în nord-vestul
Caucazului. Observaţiile se bazează pe noile anchete dialectale de tip
Arhivă fonogramică a limbii române (AFLR) efectuate de
semnatarul studiului de faţă între 12 şi 18 august 1996, în Caucaz,
sau împreună cu echipa de cercetători de la Institutul de Fonetică şi
Dialectologie «Al. Rosetti» din Bucureşti şi de la Institutul de Limbă
Ucraineană din Kiev între 29 septembrie şi 5 octombrie 1998, pe
cursul inferior al Niprului şi în Donbas.
2.1. Istoria aşezărilor româneşti de la răsărit de Nistru s-a aflat
în atenţia lui Ion I. Nistor. În lucrarea sa Românii transnistrieni,
publicată la începutul anilor 20 ai secolului XIX-lea, istoricul român
menţiona: "Este o datorie a conştiinţei româneşti să se întrebe cine
sunt aceşti Români, de unde vin ei, când au descălecat acolo, care
este soarta lor în prezent şi care sunt aspiraţiile lor în viitor" [3/10, p.
151]. Aceste opinii Ion I. Nistor le atribuia în egală măsură şi la
istoria românilor din sud-estul Ucrainei şi Caucaz. Problema dată nu
1-a preocupat în special, dar unele idei expuse de el în lucrarea citată
mai sus pun în lumină şi anumite momente din istoria emigrării
românilor la est de Bug, Nipru şi în Caucaz.
2.1.1. În cursul secolului al XV-lea şi al XVI-lea, grupuri de
români se strecurară peste Nistru ca păstori şi agricultori, ca ostaşi,
pribegi politici şi ca robi, mînaţi de tătari [3/10, p. 158]. Tot Nistor
susţine că în urma războiului ruso-turc din 1737— 1739, când
generalul rus Munnich "ocupă Moldova", mulţi moldoveni "erau
transportaţi în Rusia" şi că "cetele mai numeroase formau sate
româneşti în regiunile de dincolo de Bug"; numărul sloboziilor
româneşti de acolo sporea mereu prin aşezarea, în deceniile
următoare, de colonişti "veniţi de bună voie" din Principate, căci
"agenţi de emigrare de tot felul mişunau în toate colţurile ţării",
"regiunea transbugiană" cuprinsă de "bărbaţi capabili de a purta
arma" (aduşi "din Moldova" între 1753-1765 de polcovnicul Vasile
Lupu zis Zverov) formau "un fel de graniţă militară contra atacurilor
turceşti şi tătăreşti", graniţă încredinţată mai ales "Cazacilor de Bug".
Sprijinindu-se pe unele afirmaţii ale lui Zamfir Arbore, Ion I. Nistor
precizează că în 1783 numărul familiilor româneşti la est de Bug
"spori la 2000 cu 10.000 suflete, formînd 1500 de gospodării cu 15
biserici româneşti" [3/11, p. 98-99].
Stabilirea cu traiul a "volohilor" în câmpiile semipustii de
dincolo de Bug până spre coasta Mării Azov şi în Crimeea 1-a
preocupat timp de trei decenii pe acad. V. F. Şişmariov. În studiul
său monografic Романские поселения на юге России, publicat
post-mortem în 1975, savantul rus susţine ideea unor "strămutări
spontane de moldoveni" (iar mai rar şi de transilvăneni şi munteni),
datat de prin secolul al XVI-lea şi al XVII-lea. Şişmariov vorbeşte pe
larg şi de aşezările militare şi civile de "volohi" la hotarul din sudul
Rusiei, fondate mai ales pe la mijlocul secolului al XVIII-lea [4, p.
12-90].
Lucrarea lui Anton Raţiu Românii de la est de Bug, cu o
prefaţă de acad. Vladimir Trebici, înfăţişează rezultatele uneia dintre
cele mai interesante cercetări sociologice, etnografice şi folclorice,
cu informaţii de o excepţională valoare privind viaţa, tradiţiile şi
spiritualitatea românilor de la est de Bug. Discipol al prof. Dimitrie
Gusti, ca şi Anton Golopenţia, Henri H. Stahl, Traian Herseni şi
mulţi alţii, Anton Raţiu descrie condiţiile în care s-au desfăşurat
cercetările în Transnistria şi dincolo de Bug în perioada 1941—1943
de către colaboratorii şcolii sociologice, conduse de D. Guşti [5].
2.1.4. O anumită semnificaţie pentru dialectologia istorică şi
pentru sociolingvistica românească, mai exact, pentru tema luată în
dezbatere de noi aici, au de asemenea lucrările semnate de E.
Lozovan [6] şi P. Stahl [7].
2.2. Graiurile româneşti de la est de Prut şi cele insulare din
spaţiul aloglot de răsărit au fost cercetate în perioada 1957—1965 în
vederea elaborării Atlasului lingvistic moldovenesc (ALM) 1 .
Ancheta pentru atlas a fost însoţită de înregistrări de texte pe banda
magnetică. Din lista satelor avute în vedere în prezentul studiu, în
reţeaua ALM au intrat: Novoignatievka (pct. 225), Troiţkoe (pct.

1
Vom aminti că in perioada 1968—1973 la Chişinău au văzut
lumina tiparului volumele I—II (fiecare în câte două părţi) din
ALM, operă fundamentală, avându-i autori pe Rubin Udler Victor,
Comarniţchi, Vasile Melnic, Vasile Pavel. Neexistînd în spaţiul
glotic dacoromân nici un titlu de atlas de tipul, să zicem, Atlas
lingvistic bănăţean, nu putea fi justificată în continuare în nici un
fel publicaţia cu denumirea de Atlas lingvistic moldovenesc. Deci
Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei,
Transnistria de Vasile Pavel (ALRR. Bas., voi. I: 1993; voi. II:
1998) reprezintă o continuare directă a ALM, o reluare — sub un
titlu revăzut, adecvat — a unui material necartografiat în ALM.
226), Moldovanskoe (pct. 227), Moldovanovka (pct.228), Voloşskoe
(pct. 235), anchetate în 1960, şi Bairak (pct. 190), anchetat în 1964.
Doar volumul I. Texte dialectale (1969) conţine texte transcrise din
localităţile Novoignatievka, Moldovanovka şi Voloşskoe.
2.2.1. Colaborarea în ultimii ani a dialectologilor de la
Bucureşti şi Chişinău la tema «Graiuri româneşti în arii laterale
şi/sau izolate» constituie o nouă etapă în cercetarea graiurilor
româneşti insulare, inclusiv a celor vorbite în spaţiul geografic al
Donbasului şi Caucazului.
Investigaţiile respective de tip AFLR contribuie astfel la
cunoaşterea stadiului actual de evoluţie a graiurilor populare
româneşti din enclavele răsăritene, iar, prin descrierea sincronică a
varietăţii şi variaţiei limbajului, şi la relevarea sau compararea unor
stări mai vechi de limbă succesive din cadrul dacoromânei. Un
asemenea teren de cercetare are ca obiectiv şi unele aspecte
sociolingvistice, cum ar fi caracteristicile graiurilor din perspectiva
cunoaşterii şi utilizării normelor generale ale vorbirii în relaţie cu
structura socioculturală a comunităţilor de vorbitori sau "cu
exclusivitate" numai "a cunoaşterii idiomatice însăşi" [8, р. 139].
Aceste judecăţi de valoare ale lui E. Coşeriu privind obiectul
sociolingvisticii capătă note deosebit de semnificative atunci când
este vorba de asimilarea graiurilor din zona cercetată ca urmare a
implicaţiilor în "planificarea lingvistică", în condiţiile regimurilor
totalitare şi de bilingvism al vorbitorilor supuşi unui program intens
de deznaţionalizare [9, p. 64-70].
3. Pe baza arhivei de manuscrise ale lui V. F. Şişmariov s-a
constatat că satul Voloşskoe a fost întemeiat în anii 1770-1771, satul
Troiţkoe - în 1778, satul Bairak - în 1779, satul Novoignatievka - în
1780-1782. Localitatea Voloşsckoe este situată nemijlocit pe malul
drept al Niprului. Aici locuiesc "urmaşii volohilor" (ai
moldovenilor), "capturaţi" ca robi de tătari "la zidurile Oceakovului".
În 1793 la Voloşskoe au mai venit şi un grup de munteni. În
Novoignatievka locuiesc "urmaşii moldovenilor", originari de prin
"părţile Dunării de Jos", care s-au stabilit, ca ciobani mai întâi în
Crimeea, iar apoi, devenind "robi ai tătarilor", s-au aşezat cu traiul în
Bazinul Doneţkului. Toate aceste patru comune sunt considerate
"aşezări civile" [10, p. 37, 39]. Cosângenii noştri de pe cursul
inferior al Niprului şi din Donbas îşi zic "moldoveni", dar mai sunt
numiţi (mai ales de către populaţia din zonă) şi "volohi", iar limba
lor — "limbă moldovenească" sau, mai rar, "limbă volohă", fără a se
conştientiza că e vorba de limba română. Or, se ştie că valah, voloh
reprezintă numele dat în evul mediu românoloe de către alte popoare.
Satele Moldovanskoe, Trudovoi, Şabanovskoe şi
Moldovanovka din nord-estul Caucazului sunt fondate prin anii
1850—1860 de către basarabeni veniţi prin părţile locului la pământ
"liber". Numele de "voloh" ei nu-1 cunosc.
 Numărul vorbitorilor de limbă română a scăzut în mod
vertiginos în toate satele cercetate recent. Procesul de
deznaţionalizare este foarte avansat. Propriu-zis, copiii, tinerii şi
persoanele de vârsta a doua, cu mici excepţii, nu mai vorbesc
româneşte, ci ruseşte şi/sau ucraineşte. Cei din generaţia a treia ne
mărturiseau cu nostalgie: noi prăpădim limba şi obâcea (obiceiul),
vorghim scârnav. Pe tot parcursul dezvoltării lor în "zonele
paraşutare" graiurile descrise au fost private de imboldul normelor
limbii literare. Doar în anii '30 ai secolului al XIX-lea în unele sate
(Novoignatievka, Moldovanskoe) au funcţionat şcoli cu predare în
"limba moldovenească". Un informator din Voloşskoe, pe nume
Grigore Ceban, ne spunea că la-nceput pochi o fost moldoveni.
Asemenea mărturisiri au făcut şi subiecţii din Moldovanskoe. Prin
anii 1936—1939 comuniştii au distrus bisericile, dar cei mai mulţi
enoriaşi şi-au păstrat credinţa. Acelaşi subiect din Voloşskoe, în
vârstă de 75 de ani, ne-a arătat o veche şi frumoasă icoană, pe care i-
a dat-o pentru păstrare preotul din sat atunci când a fost stricată
biserica.
Graiurile din estul Ucrainei şi din Caucaz se caracterizează
printr-o serie de trăsături, care în multe privinţe sunt comune cu
particularităţile altor graiuri din ariile izolate de răsărit.
Atestarea stadiului t', d'<p,b + e, i: t'itî "pită", t'eli "piele", st'in
"spin", t'isat "pisat", t'ept "piept",d"ini "bine",vrad'ii
"vrabie",od'eli"obiele" în locul formelor cu k', g' (întâlnite în spaţiul
geografic al Moldovei istorice: k'itî, Nini etc.), care uneori au fost
înregistrate şi în graiurile din Caucaz sau în cele din estul Ucrainei.
Consoanele palatale k', N sunt, de asemenea, deseori atestate în faza
t', d': uret'i "ureche", t'em "chem", t'ei "cheie",d'em "ghem", d'indî
"ghindî" (vezi şi ALM 1/2, h. 237—239, 246—252).
Frecvenţa mare a calcurilor: la două ceasuri de noapte după
traducerea din rusă a expresiei в два часа ночи; s-aude miros
prezintă imitarea sintagmei ruseşti слышен запах; lung fierbem
după rus. долго варим (Voloşskoe).
3.2.3. în exprimarea anului se folosesc, de obicei,
construcţiile ruseşti (sau ucraineşti): la noi în tridţati sed'moi god o
stricat biserica; pe noi în soroc tretii ni-o ridicat (Moldovanskoe).
Propriu-zis, astfel de neologisme ca spital, creion, caiet, oraş,
stradă, tren, gară, orăşean, scrisoare, pantofi, geantă şi multe altele,
devenite în arealul dacoromân cuvinte obişnuite, în graiurile din
zona cercetată lipsesc cu desăvârşire.
Abundă expresiile ruseşti de tipul: toje "de asemenea, şi, la
fel", primerno "aproximativ", gde-to "undeva, pe undeva", tocino
"(în mod) exact, precis, fix", daje "chiar, până şi" hoti, hotea "deşi,
cu toate că, chit că", srazu "dintr-o dată, foarte repede, imediat, pe
loc; deodată, simultan", dopustim "admitem" etc.
 4. Vorbirea dialectală a românilor statorniciţi pe cursul inferior
al Niprului şi în Donbas îşi găseşte afinităţi cu graiurile de pe cursul
inferior al Dunării (respectiv, din
sud-vestul Basarabiei), iar, în anumite privinţe, şi cu graiurile din
Transnistria sau cu
cele de la est de Bug. Ilustrăm această teză prin următoarele
particularităţi.
4.1. Palatalizarea labialelor acoperă o mare parte a teritoriului
dacoromân, dar fenomenul se diferenţiază în diverse regiuni după
fazele diferite de realizare. Ca şi în sud-vestul Basarabiei, în toate
cele patru localităţi cercetate recent din estul Ucrainei consoanele
labiale v şi f + i, e, au fost notate în stadiul y şi h': yin, moyilă,
loyim, h'er, h'erbe, h'in, forme existente, de asemenea, în zona de
nord a teritoriului dacoromân (mai ales, în graiurile maramureşene şi
în unele graiuri bucovinene). Exact ca în unele graiuri din sudul
Basarabiei, au fost notate cuvintele magaz "beci", peşkir "ştergar",
crastaveţ "castravete", tarag "dărac" (cf. ALRR.Bas., h. 137).
Etnicii români din regiunile de est ale Ucrainei utilizează
frecvent forme iotacizate ale verbului, pe care ALM le înregistrează
constant în sud-vestul Basarabiei şi în Transnistria: (eu) spu!, spu!,
(nu)po+, (eu)puç, (eu) rămîç etc. Tot în aceste zone apar frecvent
cuvintele: iorgan "plapumă" (Novoignatievka) şi mormînturi,
mormînte "cimitir", sărac "orfan", care mai apare frecvent în reg.
Kirovograd, Nicolaev, Zaporojie şi în ţinutul Krasnodar.
Alteori graiurile de peste Nipru îşi află afinităţi, având în
vedere reţeaua ALM, doar cu graiurile din Transnistria şi cu cele de
la est de Bug: (eu) uít, (tu) uíţ, (el) uítă (< lat. oblito), "cu accentul
vechi păstrat" [11, p. 433], ver> "sau", pentru Transnistria această
conjuncţie fiind notată (într-un singur punct cartografic) de Sever
Pop[ll,p. 436]; yition, æition "(om) slab", ŝolan, solan "carne",
miniştergură, nimiştergură "şervet, prosop" sau numai cu cele de la
est de Bug: acolé "aici", hiriş "mereu, neîncetat, întruna", de origine
necunoscută.
4.2. Menţionăm unele forme specifice, în fond, graiurilor din
Bazinul Doneţk: băsmă "básma" (Troiţkoe), cúmătră "cumătră"
(Voloşskoe), o accentuare deosebită, fenomenul epentezei în cuvinte
ca Nirec "grec", Wiresc "cresc", síWir "sicriu"; abó "sau", conjuncţie
de origine ucraineană; forma arhaică ahmú "acum", frecvent
întrebuinţată de vorbitorii din zonă, a beteri (beterim) "a termina",
nică duh "absolut nimic", (iau) sama "înţeleg".
5. Cercetările la faţa locului, pe care le-am efectuat în vara lui
1996 în aşezările româneşti din nord-vestul Caucazului, ne mai oferă
încă tulburătoare revelaţii de a lua act, pe viu, de persistenţa graiului
românesc vorbit în mediu alogen. În afară de cele patru sate indicate
mai sus, la vreo 10 km de Şabanovskoe este situată localitatea
Thamaha (Tamoşinca), iar în Abhazia — satul Moldovka, unde de
asemenea locuiesc cetăţeni de etnie română.
5.1. La îndemnul unor agenţi de emigrare, în 1863 au părăsit
Basarabia peste o sută de familii plecând spre Kuban, unde au fondat
la poalele Munţilor Caucaz, pe malul râului Ghecepsân, satul care
poartă azi numele oficial de Moldovanskoe (Moldovanka, Supsân),
cu un număr de circa 500 de gospodării. Este cea mai mare aşezare
românească din Ţinutul Krasnodar, unde şi graiul românesc, datinile,
tradiţiile se păstrează mai bine. Călătoria cu carele cu boi a durat
vreo trei luni de zile. Au trecut prin zona semipustie a Hersonului şi
a Donului, ducând în carele lor copiii, unelte de muncă (plugul,
grapa, râşniţa), puieţi de pomi fructiferi, butaşi de vie, seminţe.
Relieful, solul fertil, clima favorabilă din zonele, unde s-au aşezat, le
aminteau de baştină. Românii basarabeni au defrişat aici păduri, au
plantat livezi şi vii, au făcut fintâni de piatră cu ghizdele, cu
cumpănă sau cu cicârâc (val de fântână), au ţesut lăghicere (lăicere),
paratare (peretare) şi, bineînţeles, pânză pentru cămeşi. Zoleau şi
ghileau pânza la râpă. Au avut şi oi multe: Tata neu o avut o sută de
oi, ne spunea Anica Bogza, în vârstă de 80 de ani.
Acest sat are o istorie aparte. În 1943, aflându-se pe linia de
foc a frontului, armata română i-a evacuat pe fraţii de sânge din
Moldovanskoe pe malul stâng al Nistrului, în satele Hârjău, Sărăţei,
Caterinovca din apropierea oraşelor Râbniţa şi Camenca, iar de
acolo, în toamna aceluiaşi an, în sudul Basarabiei, prin satele părăsite
de coloniştii nemţi din preajma oraşelor Cetatea Albă şi Sărata (cei
mai mulţi dintre românii caucazieni s-au întors apoi în satul lor din
Kuban prin 1945—1947, unde în urma războiului mai rămăsese doar
trei case: Noi am avut noroc că ni-o luat românii pe mâna lor,
povesteşte Toader Morari, în vârstă de 70 de ani). Despre această
evacuare istorisesc Constantin A. lonescu [12, p. 5-7], care în 1943 a
cules colinde din satele de pe malul stâng al Nistrului, şi Anton Raţiu
[5, p. 32—35]. Constantin A. Ionescu relatează că românii evacuaţi
din Caucaz formau la acea vreme o unitate socio-complexă, cu
manifestări spirituale ce se aflau în relaţii bine definite: unele fiind
proeminente, altele deformându-se în decursul vremii [12, p. 6].
Până în 1948 prin împrejurimile satului Moldovanskoe au mai
existat câteva hutore de moldoveni (cătune), şi anume: Diserim,
Colbasanu, Aluţă, Crudu, Subeps. Locurile din jurul comunei
respective mai poartă şi azi numele foştilor ţărani proprietari: Ripa
lui Sârghi Baciu, Râpa lui Dajid Grosu, Râpa lui Huţă Falcă, La
Fântâna Tudorachioaei, La Fântâna lui aldi Ghimpu, La Iazu lui
Enache.
5.2. Legăturile comunităţilor româneşti din diaspora
caucaziană cu baştină strămoşilor lor nu au lipsit cu totul, cel puţin în
anumite perioade, dar limba literară nu a exercitat nici o influenţă
asupra acestor graiuri, în care consângenii noştri nu au încetat să-şi
exprime în mod metaforic un principiu etic, o normă de conduită
prin ziceturi (zicători), să creeze cinghilituri (ghicitori) sau să
compună cântece: Bate vântu vălurele/ Pe deasupra casei mele/Şi ne-
aduce-un dor şi jele/ De la trei surori a mele. // Am un frate şi-i
departe/ Nici hârtia nu străbate./Da-ntr-o vinere-n deseară/ Am
primit o hîrtioară (Moldovanskoe, Vasilina Budurin, în vîrstă de 67
de ani).
5.2.1. Prin caracteristicile sale de ordin fonetic, morfologic şi
lexical graiul românilor din Caucaz se integrează, în linii mari, în
grupul central de graiuri din Basarabia. Fireşte, anumite elemente
arhaice din domeniul vocabularului (carte, hârtie "scrisoare", târg
"oraş", baietă "fetiţă, fată", sărac "orfan", păr "până"), cuvinte noi
create de tipul grochineer "gropar" (Moldovanskoe), utilizarea unor
elemente lexicale de origine străină etc. oferă graiului studiat o
coloratură individualizatoare. În raport cu grupul de graiuri din estul
Ucrainei, vorbirea dialectală din Caucaz are totuşi un caracter arhaic
mai puţin pronunţat, ceea ce deloc nu înseamnă că interesul ştiinţific
pentru graiurile moldoveneşti din enclavele caucaziene ar putea fi
diminuat. Din păcate, şi în acest caz avem a face, poate, cu
înregistrări ale unor ultime probe de grai din zona la care ne referim.
Or, copiii şi cei mai mulţi tineri de până la 30—35 de ani abia de mai
leagă câteva vorbe în graiul părinţilor şi al bunicilor lor. Doar
numele de familie Cibotariu, Negreanu, Bârlădeanu, Achiri,
Cojocariu, Ghimpu, Răileanu, Bogza (Moldovanskoe) arată în mod
convingător originea lor etnică.
6. În comunicarea prezentată am încercat să expunem doar
câteva rezultate ale investigaţiilor de teren. Cunoaşterea în
profunzime a graiurilor româneşti vorbite în mediul socio-cultural şi
aloglot de răsărit - domeniu extins al problematicii - necesită
publicarea fără întârziere a unui corpus de texte dialectale, care, cu
siguranţă, vor pune în lumină fapte apreciabile pentru cercetarea
graiurilor româneşti din enclavele răsăritene, precum şi o seamă de
elemente importante cu caracter sociolingvistic.

Referinţe bibliografice

1. Popa, R. Ţara Maramureşului în secolul al XIV-lea,

Bucureşti, 1970.

2.Coşeriu, E. Limbaj şi politică, în „Revistă de lingvistică şi

ştiinţă literară”, 1996, nr. 5.

3.Nistor I, I. Românii transnistreni, în „ Basarabia”, 1990, nr.

10.
 4.Шишмарев В,Ф. Романские поселения на Юге России,
Leningrad, 1975.

5.Raţiu, A. Românii de la est de Bug. Cercetări etno-

sociologice şi culegere de folclor / Prefaţă de VI. Trebici, Bucureşti,
1994.

6.Lozovan, E. Les roumains orientaux: du Dniestr à

Vladivostok (XIe—XXes), Copenhaga.

7.Stahl, P. Les Roumains Orientaux, Paris, 1990.

8.Coşeriu, E. Lingvistică din perspectivă spaţială şi

antropologică/ Trei studii/ Cu o prefaţă de S. Berejan şi un punct de
vedere editorial de S. Dumistrăcel, Chişinău, 1994.

9.Pavel, V. Elemente de suport sociolingvistic în anchetele

dialectale, în „ Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1992, nr. 6.

10.Udler, R. Problemele dialectologiei moldovenești în

lucrările academicianului V . F . Șișmariov, în „ Moștenirea
lingvistică a lui V. F. Șișmariov și problemele filologiei
moldovenești”, Chişinău, 1978. '

11.Pop, S. Importanţa graiului românesc din Bucovina de

Nord, Basarabia şi Regiunea Transnistreană, în „ Extras din Revista
Fundaţiilor Regale”, 1941, nr. 8-9

12. Ionescu, С. I. Colinde din Transnistria, ed. a II-a,

Chişinău, 1994.
 LA NORD DE TISA, ÎN TRANSCARPATIA

La nord şi răsărit, depăşind graniţele politice actuale ale

României şi Republicii Moldova, trăiesc în mase compacte şi în
directă continuitate etnică şi geografică români maramureşeni, buco-
vineni şi moldoveni.
Grupuri mari de români se mai găsesc în numeroase sate
răzleţe, situate la răsărit de Bug şi de Nipru, în Caucaz, în Asia
Centrală şi în Extremul Orient al Federaţiei Ruse. Comunităţile
româneşti de acolo, care se prezintă ca nişte enclave îndepărtate
geografic de arealul mioritic, trec prin grele şi fatale încercări ale
înstrăinării de limba maternă şi de neam. Se rup firele memoriei între
generaţii, sunt date uitării rădăcinile lor, datinile, tradiţiile
strămoşilor. Conaţionalii noştri din acele ţinuturi trăiesc, la acest
sfârşit de mileniu, drama înstrăinării românilor de români [1, p. 60-
66; 2, p. 122-131].
1.În regiunea Transcarpatică, unitate administrativ-
teritorială a Ucrainei, locuiesc peste 45 de mii de români, ceea ce
constituie 2,4% din întreaga populaţie a ţinutului. Compact românii
trăiesc în satele din raioanele Teceu (Teacevo) şi Rahău (Rahovo),
învecinate cu Sighetu Marmaţiei de peste Tisa. Localităţile româneşti
din nordul Tisei -Biserica Albă, Slatina, Apşa de Jos, Strâmtura,
Apşa de Mijloc, Apşa de Sus, Plăiuţ, Podişor, Topcino etc. - au făcut
parte din Maramureşul istoric, veche vatră românească de pe ambele
maluri ale Tisei.
În trecut, Maramureşul lingvistic românesc de la nord de
Tisa acoperea o arie mult mai extinsă decât în zilele noastre. La
începutul secolului al XV-lea nordul Maramureşului cuprindea peste
40 de sate (azi, vreo 13-15), românii reprezentând 90 la sută din
populaţie. În acest sens, pe lângă izvoarele istorice sau cele de altă
natură, stau mărturie toponimele, numele de locuri Peri, Domneşti,
Rotunda, Prepeliţa, Săliştea de Sus, Poiana Teiului, Poiniţa, Ariniş,
Brezeni, Făget, Mărgineni şi altele.
În vechea aşezare românească Peri (azi Gruşevo), care se
află în apropiere de Apşa de Jos, în timpul de faţă locuiesc, în
principal, ucraineni, băştinaşii fiind strâmtoraţi pe parcursul
ultimelor două-trei secole. În acest sat românii înălţaseră un lăcaş
sfânt, cunoscut cu numele de Mănăstirea Peri, despre care, în
documente, se aminteşte pentru prima dată încă la 1391. Puternic
centru de cultură, în secolul al XV-lea Mănăstirea Peri a jucat un rol
de seamă în lupta bisericii româneşti pentru păstrarea autonomiei, iar
în secolul al XVII-lea a reprezentat şi un important centru tipografic.
Populaţia românească de azi din nordul Tisei şi-a păstrat
graiul neamului şi conştiinţa identităţii naţionale. În toate satele
româneşti de aici funcţionează şcoli cu predare în limba maternă. Cei
mai mulţi profesori sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ
superior din Chişinău, Bălţi, Tiraspol, Cernăuţi. În prezent o parte
din tineri îşi continuă studiile în România. La Slatina îşi are sediul
Asociaţia Social-Culturală "George Coşbuc" a românilor din
Transcarpatia, avându-i la conducere, în perioade diferite, pe dl Ion
Mihalca, poet, publicist, pe dl profesor Gheorghe Mihai Simionca,
precum şi pe alţi fruntaşi ai mişcării cultural-patriotice a românilor
din regiune. Locuitorii sunt foarte buni gospodari. Ei îşi durează case
mândre şi spaţioase. Până acum câţiva ani mulţi plecau în grupuri de
câte patru-cinci oameni în Rusia, ca sezonieri, unde "stroiau căsuri".
2. Raportat la spaţiul geografic dacoromân, Maramureşul
este cunoscut ca una dintre zonele cele mai conservatoare din punct
de vedere glotic şi etnografic. Cu atât mai uşor e de înţeles interesul
ştiinţific al dialectologilor pentru comoara graiului maramureşean.
Desigur, nu sunt lucruri necunoscute. Ţin doar să subliniez în
continuare o realitate de netăgăduit. Spre acest colţ de ţară din
dreapta Tisei (de altfel, ca şi din stânga fluviului) au pornit mulţi
cercetători pentru a-şi apleca urechea la murmurul prelung şi plăcut
al graiului viu din partea locului. Lucrări de largă respiraţie ce au
intrat deja în circuitul valorilor generale româneşti şi internaţionale,
la a căror elaborare au participat colective întregi de cercetători,
prezintă între copertele lor şi graiuri ale unor localităţi din nordul
Maramureşului.
Atlasul lingvistic român (ALR), conceput în două părţi, cu
două chestionare şi pe două reţele diferite - ALR I, elaborat de Sever
Pop (voi. I, 1938; voi. II, 1942), şi ALR II, întocmit de Emil
Petrovici (voi. I, 1940) - este monumentala operă a şcolii
dialectologice de la Cluj, iniţiată de marele lingvist român Sextil
Puşcariu. Comuna Apşa de Jos a beneficiat de ancheta realizată de S.
Pop pentru ALR I. În continuare vom vedea că această localitate a
fost reanchetată ulterior pentru toate atlasele lingvistice care au
urmat.
În virtutea împrejurărilor istorice, dialectologilor de la
Institutul de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe din Chişinău le-a
revenit sarcina să cerceteze, între anii 1957 şi 1965, graiurile
româneşti de pe teritoriul fostei URSS, de la Tisa şi Prut până la
Vladivostok, în vederea alcătuirii Atlasului lingvistic moldovenesc (ALM).
Scopul principal al Sectorului de dialectologie, înfiinţat în 1956 în
cadrul filialei academice, avea să devină pentru câteva decenii
înainte elaborarea ALM pe baza anchetelor efectuate la faţa locului
de un grup de dialectologi, pe o reţea deasă de 240 de localităţi
rurale şi cu un chestionar care includea 2548 de întrebări. O astfel de
lucrare capitală ţine de concepţia atlaselor regionale româneşti în raport
cu ALR, atlas lingvistic generai (naţional).
 Din zona maramureşeană, în reţeaua ALM sunt cuprinse
localităţile Apşa de Jos, Slatina, Biserica Albă şi Apşa de Mijloc.
Ancheta în aceste sate a fost efectuată în 1959 de către Vitalie
Sorbală, Victor Comarniţchi, Vasile Melnic şi Rubin Udler. În
perioada 1968-1973 la Chişinău au fost editate patru volume din
ALM, semnate de grupul de autori format din R. Udler, V.
Comarniţchi, V. Melnic şi V. Pavel. În continuare a apărut Atlasul
lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei,
Transnistria (abreviat ALRR. Bas.), vol. 1,1993, vol. II, 1998,
elaborat de semnatarul acestor rânduri. ALRR. Bas. reprezintă o
continuare directă a ALM, o reluare - sub un titlu revăzut şi adecvat -
a publicării, după Chestionarul ALM, a unui preţios şi autentic material
lexical necartografiat în ALM. (Titlul ALRR.Bas. indică rezumativ
regiunile de bază, dar lucrarea include toate localităţile din reţeaua
ALM, deci şi cele din Transcarpatia).
În ultimul pătrar de veac dialectologii din Basarabia participă
la prestigioase investigaţii cu caracter internaţional. Ei au realizat
anchete dialectale în Republica Moldova şi în zonele limitrofe
româno-ucrainene pentru trei atlase lingvistice, în a căror reţea de
puncte cartografice a fost inclusă şi Apşa de Jos. Frumosul şi dulcele
grai maramureşean din localitatea dată este prezentat astfel în:
a) Atlasul dialectologic carpatic comun (OKДА). În Apşa de
Jos ancheta a fost întocmită în 1979 de către Albina Dumbrăveanu,
Victor Comarniţchi, Vasile Pavel, Rubin Udler, care sunt şi autorii
mai multor hărţi lexicale şi semantice de sinteză din OKДA : vol. I
(Chişinău, 1989), vol. II (Moscova, 1994), vol. III (Varşovia, 1991),
vol. IV (Lvov, 1993), vol. V (Bratislava, 1999).
b) Atlasul Limbilor Europei (Atlas Linguarum Europae - ALE),
pentru care aceeaşi localitate a fost cercetată în 1987 de către Alexei
Cenuşă, Valentina Corcimari, Albina Dumbrăveanu, Gheorghe
Gogin, Vasile Pavel. Din această lucrare până în prezent au apărut,
în centrele universitare din Occident, cinci fascicule (vol. I, fasc. V -
la Roma, în 1997).
c) Atlasul Lingvistic Romanic (Atlas Linguistique Roman - ALiR), pentru
care sunt utilizate anchetele realizate cu chestionarele ALM şi ALE.
Această operă geolingvistică supranaţionalizată va reflecta în cele 11
volume preconizate pentru editare diferenţele şi comunităţile
neolatine ce s-au constituit pe cuprinsul european al fostului Imperiu
Roman. Graiurile româneşti din Transcarpatia, nordul Bucovinei şi
Basarabia sunt prezentate în baza a 18 localităţi. Primul volum (un
tom introductiv, unul de comentarii ale hărţilor şi volumul propriu-
zis de hărţi) a văzut lumina tiparului la Roma în 1996. Din Comitetul
naţional din Republica Moldova fac parte academicianul Silviu
Berejan, Valentina Corcimari, Vasile Pavel. Instituţia coordonatoare
este Centrul de dialectologie de la Universitatea Stendhal din
Grenoble, Franţa.
3. În afară de anchetele, cu chestionarul, în scopul obţinerii
răspunsurilor concrete !a întrebările puse privind fonetica,
morfologia şi vocabularul graiurilor cercetate (anchete de tipul
atlaselor lingvistice), în localităţile din reţeaua Atlasului lingvistic
moldovenesc (resp. a ALRR. Bas.), prin urmare, şi în cele patru
localităţi anchetate din nordul Maramureşului, au fost înregistrate, pe
bandă de magnetofon, şi mostre de grai (texte dialectale) pentru
Arhiva fonogramică din Chişinău.
Din satele româneşti din dreapta Tisei, un bogat
material dialectal a cules VladimirZagaevschi, profesor la Univer-
sitatea de Stat din Moldova, în scopul descrierii monografice a
graiurilor din regiune [3].
În fine, la bunii păstrători şi cunoscători ai dulcelui grai
maramureşean din Biserica Albă, Apşa de Jos, Strâmtura şi Plăiuţ în
august 1993 s-a aflat echipa de dialectologi de la Academia Română
(Bucureşti) - Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe, iar de la
Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova (Chişinău) - Valentina
Corcimari, Vasile Pavel, care au realizat anchete dialectale la tema
de colaborare Graiuri româneşti în arii laterale şi/sau izolate, pentru
Arhiva fonogramică a limbii române, un adevărat muzeu sonor al
graiului strămoşesc. În octombrie 1993 aceeaşi echipă a realizat
anchete dialectale în comunele Bogdan-Vodă şi Mara din partea
stângă a Tisei. În acest context consemnăm şi un studiu al dnei V.
Neagoe asupra graiului din Apşa de Jos [4, p. 52-61].
Dialectele şi graiurile limbii române constituie un
patrimoniu inestimabil al culturi spirituale a poporului român.
Bineînţeles că şi în dialectologie investigaţiile presupun două direcţii
principale: observarea, culegerea probelor de grai, "depozitarea" lor
în corpusuri de atlase etc. şi interpretarea, reflectarea asupra datelor
înregistrate. Din seria lucrărilor fundamentale privind limba română,
în totalitatea varietăţilor ei spaţiale, remarcăm aici Tratatul de
dialectologie românească, coordonator Valeriu Rusu (Craiova,
1984). În această lucrare colectivă un capitol aparte este consacrat
subdialectului maramureşean, în descrierea căruia dna Magdalena
Vulpe, autoarea studiului, a utilizat din plin materialele Atlasului
lingvistic român pe regiuni. Maramureş de Petru Neiescu, Grigore
Rusu, Ionel Stan, iar, în parte, şi datele ALM [5, p. 320-354].
Graiurile maramureşene de la nord de Tisa se încadrează
în aria subdialectului maramureşean, care, după opinia mai multor
lingvişti români, reprezintă un sistem lingvistic bine individualizat în
cadrul dacoromânei şi care şi-a adus contribuţia "la îmbogăţirea şi
nuanţarea limbii române" [5, p. 320, 349]. Aceste graiuri de pe
ambele maluri ale Tisei îşi regăsesc multe particularităţi cu o largă
răspândire în Ţara Oaşului, Crişana, nordul Transilvaniei, Bucovina
şi în Moldova, ţara unde Dragoş-Vodă a descălecat...

Referinţe bibliografice

1. Pavel, Vasile. Graiuri româneşti de pe cursul inferior

al Niprului, din Donbas şi Caucaz, în RLŞL. nr. 5, 1998.
2. Pavel, Vasile. Graiuri româneşti în medii aloglote.
Consideraţii sociolingvistice, în culegerea Cercetări asupra graiurilor
româneşti de peste hotare de Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela
Neagoe, Vasile Pavel, Bucureşti, 2000.
3. Zagaevschi, Vladimir. Studii de gramatică dialectală
comparată, Chişinău, 1990.
4. Neagoe, Victorela. Consideraţii asupra graiului din
Apşa de Jos, raionul Teacevo, regiunea Transcarpatică (Ucraina), în
RLŞL, Chişinău, nr. 2, 1997.
5. Vulpe, Magdalena. Subdialectul maramureşean, în
Tratat de dialectologie românească, Craiova, 1984.

Limba română, Chişinău, 2000, nr.35.

 RECONSIDERĂRI PRIVIND SITUAŢIA
GRAIURILOR ROMÂNEŞTI DIN CAUCAZ

Studiul asupra varietăţilor spaţiale ale limbilor ocupă un

loc privilegiat în cadrul disciplinelor lingvistice, aceasta explicându-
se prin faptul că dialectele şi graiurile pot servi drept bază pentru
cercetarea unor variate şi importante aspecte ale fenomenelor
lingvistice. Fapt e că dialectul (graiul) nu este numai o „noţiune
relaţională", subordonată noţiunii de limbă, ci, din punct de vedere
substanţial, orice dialect, fiind, ca şi limba, un sistem tradiţional,
istorie al vorbirii, este o limbă, „o limbă deosebită, într-o limbă
istorică, în sens spaţial"[1].
Motivul invocat pentru studiul graiurilor din mediile
alogene, aşa cum sunt graiurile româneşti insulare din spaţiul
slav de răsărit, îl constituie interesul ştiinţific pentru faptele
de limbă vorbită inedite, de importanţă deosebită pentru
dialectologia istorică şi sincronică, pentru istoria limbii
române şi sociolingvistică. Raportat la situaţia limbii române din
perspectiva diasporei, subiectul abordat îşi găseşte un teren de
cercetare, care poate să ilustreze consecinţele politicii de
deznaţionalizare duse de statul în care comunităţile româneşti
din enclavele de est au fost nevoite să evolueze mai multe
decenii sau chiar secole.
Limba (dialectul, graiul) reprezintă o dimensiune
esenţială „a propriei fiinţe istorice". Deja faptul de a vorbi o
limbă, afirmă regretatul Eugeniu Coşeriu, „este un act politic
implicit", deoarece exprimă adeziunea la anumite datini şi
tradiţii, la o anumită „comunitate istorică", cel puţin virtual
opusă altor comunităţi [2]. Această opinie a lui E. Coşeriu
capătă conotaţii concludente atunci când este vorba de
asimilarea graiurilor din enclavele româneşti risipite pe
teritoriul fostei U.R.S.S.
După opinia lui V.M. Jirmunski, aşezările cu populaţie
germană din Rusia reprezintă un fel de „laborator lingvistic
experimental". In situaţia evoluării lor în medii izolate
alogene, deşi aceasta s-a petrecut într-o perioadă de numai
100-150 de ani, au avut loc schimbări lingvistice care, de
obicei, se desfăşoară de-a lungul mai multor secole.
Cunoscutul germanist consideră că în urma influenţei
exercitate asupra idiomului germanic prin intermediul
împrumuturilor masive (în principal, din limba rusă), a
„amestecului" (смешение) cu elemente lexicale de altă origine,
a luat naştere un „nou dialect" germanic [3].
Limba îşi asigură coerenţa internă datorită acţiunii
mecanismelor ei de autoorganizare şi autoreglare, ceea ce
constituie obiectul sinergeticii lingvistice [4]. Dar, în cazul
unor confruntări şi influenţe permanente şi îndelungate, pot
lua naştere „jargoane-volapük", aşa cum s-a întâmplat, după
cum susţine R. Piotrowski, în fostele republici sovietice. Drept
exemplu de situaţii de acest fel pot servi şi graiurile
dacoromâne din Transnistria şi din sud-estul Ucrainei, unde
„dezingresarea limbii române" în zonele indicate „se apropie
de încheiere", deoarece tineretul nu mai foloseşte vorbirea
maternă „moldovenească" nici în viaţa cotidiană [5]. De fapt,
în aceeaşi situaţie se află şi comunităţile româneşti din
Caucaz, Asia Centrală şi din Extremul Orient al Federaţiei
Ruse.
Numeroase grupuri de români au ajuns în teritoriul slav
de est şi au fondat sate şi cătune, în diverse perioade istorice
(începând, mai ales, din secolele XV-XVI şi continuând până
la începutul secolului al XX-lea), ca păstori, agricultori,
negustori sau ostaşi, ca pribegi politici sau ca robi „ridicaţi"
de tătari [6]. Aceste enclave româneşti au constituit obiectul
de studiu, într-o măsură mai mare sau mai mică, al unor
istorici, demografi, lingvişti, folclorişti, sociologi şi
etnomuzicologi. In multe din asemenea aşezări româneşti,
compacte sau răzleţe, românii mai trăiesc şi la acest început de
secol şi mileniu drama înstrăinării românilor de români. Dar
avem datoria să nu uităm şi de tragedia a zeci de mii de
români din Basarabia, Transnistria, nordul Bucovinei şi din
ţinutul Herţa, deportaţi de regimul totalitar sovietic la Onega,
în gheţurile siberiene, în deșerturile Kazahstanului, în pădurile
sălbatice ale Uralilor pentru a fi distruşi departe de ochii lumii
civilizate. E un capitol aparte de istorie absurdă a neamul ui
nostru. Mărturii ne sunt cărţile-documente istorice: Aniţa
Nandriş-Cudla, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean,
Bucureşti, 1991; Vasile Ţepordei, Amintiri din Gulag, prefaţă de
V. Crăciun, Bucureşti, 1992; Dumitru Nimigeanu, însemnările
unui ţăran deportat din Bucovina, ediţie îngrijită de Ştefan
Munteanu, cu o prefaţă de Grigore Nandriş, Timişoara, 1993;
Basarabia în Gulag, volum îngrijit de S. Saca, Chişinău, 1995.
În studiul său Романские поселения на юге России,
publicat post-mortem (vezi nota 6), VF. Şişmariov prezintă un
şir de localităţi din Caucaz, în care locuiesc „moldoveni"
veniţi din Basarabia.
Savantul rus precizează că cei mai mulţi tineri nu mai
vorbesc „moldoveneşte", dar înţeleg, totuşi, graiul
moldovenesc vorbit încă în familie de către părinţi şi bunici.
Pentru cei din generaţia tânără, „şcoala şi mediul plurilingv"
au creat, în opinia savantului, „condiţii favorabile" pentru a se
vorbi în limba rusă. V.F. Şişmariov a efectuat, acum 7 -8
decenii, cercetări cu privire doar la istoria aşezărilor
moldoveneşti din sudul Rusiei, respectiv din Caucaz, dar face,
cu această ocazie, şi unele observaţii referitoare la graiul
moldovenilor, care şi-au păstrat „particularităţile de bază",
deşi la acea vreme vocabularul cuprindea deja „un belşug de
termeni ruseşti şi sovietici" (p. 91).
Graiul din Caucaz a constituit, de altfel, obiectivul de
cercetare al dialectologilor din Chişinău. În 1960, Vitalie
Sorbală, Victor Comarniţchi, Vasile Melnic şi Rubin Udler au
efectuat anchete dialectale, în vederea alcătuirii Atlasului
lingvistic moldovenesc (ALM), în localităţile Moldovanskoe,
Moldovanovka şi Gantiadi (pct. 227, 228, 230).
In 1996, deci după un interval de timp de 36 de ani de la
ancheta pentru ALM, subsemnatul a întreprins, prin
intermediul culegerii de texte pentru Arhiva fonogramică a
limbii române, cercetări de teren la vorbitorii de limbă română
din satele Moldovanskoe, Trudovoi (numit şi Solonţî sau
Soloneşti), aşezate la poalele Munţilor Caucaz (raionul
Krâmsk), Şabanovskoe (raionul Seversk) şi Moldovanovka
(raionul Tuapse), situate în munţi, spre Marea Neagră, nu
departe de oraşele Tuapse şi Novorosiisk (toate comunele fac
parte din ţinutul Krasnodar al Federaţiei Ruse). In primele trei
localităţi, cercetările le-am realizat împreună cu doctorul
habilitat în studiul artelor Iaroslav Mironenko, autorul
culegerii de cântece populare din această zonă din nord -vestul
Caucazului, intitulată Şi cânt codrului cu drag (Chişinău, 1987),
pe care 1-a interesat în special folclorul muzical.
In toate cele şapte zile (12-18 august) cât a durat
ancheta, ne-a dominat un profund sentiment de pietate pentru
fraţii de sânge, care ne mai oferă încă tulburătoare revelaţii,
luând act, pe viu, de persistenţa limbii strămoşeşti cel puţin la
o parte a populaţiei româneşti din enclavele îndepărtate.
Despre anumite aspecte ale rezultatelor acestei recente
anchete dialectale am relatat în alte studii [7], unde am arătat
că, prin caracteristicile sale de ordin fonetic, morfologic şi
lexical,
a) graiul moldovenilor din Caucaz se integrează, în linii
mari, în subdialectul moldovean, găsindu-şi unele afinităţi, în
special, cu grupul de graiuri centrale din Basarabia şi cu
graiurile din stânga Nistrului;
b) coloratura individualizatoare a graiului studiat faţă
de graiurile din Moldova o constituie unele elemente arhaice,
deosebit de viabile şi astăzi, din domeniul vocabularului şi al
semanticii {carte, hârtie „scrisoare", târg „oraş", baietă „fetiţă,
fată", linghi „neamuri", bătaie „război", sărac „orfan"), cuvinte
noi create, de tipul grochincer „gropar", utilizarea unui număr
mai mare de elemente lexicale străine;
c) graiurile româneşti caucaziene au, de asemenea,
multe afinităţi cu grupul de graiuri similare din estul Ucrainei,
deşi, în raport cu acestea vorbirea dialectală din Caucaz are,
totuşi, un caracter arhaic mai puţin pronunţat, dat fiind
evoluţia acestora în medii alogene într-o perioadă de timp
scurtă (aproximativ 150 de ani).
Unele informaţii despre spiritualitatea românilor de la est
de Bug, din regiunile carbonifere ale Donbasului şi până în
Caucaz, desprindem din mărturisirile făcute de Anton Raţiu,
discipol al profesorului Dimitrie Guşti. A. Raţiu ne prezintă
[8] rezultatele cercetărilor etnosociologice şi folclorice,
desfăşurate în perioada 1941-1943. În opinia sa, populaţia
românească din enclavele respective nu-şi pierduse, la acea
vreme, „limba neamului", nici datinile strămoşeşti oglindite în
doine, bocete, colinde, oraţii de nuntă, conăcării, descântece
etc. şi cu atât mai puţin conştiinţa clară că nu face parte „din
masa de slavi". Ei se consideră „moldoveni", care nu l-au uitat
pe Ştefan cel Mare [9].
La recomandarea lui Traian Herseni şi după consultarea
cu Dimitrie Gusti, în iulie-august 1943, etnomuzicologul
Constantin A. Ionescu a cercetat monografic colinda din
Transnistria [10]. În comuna Hârjău, din preajma oraşului
Râbniţa, savantul a luat cunoştinţă îndeaproape cu populaţia
românească din comuna Moldovanskoe din Caucaz, evacuată
aici, la Hârjău, în cea mai mare parte în 1943, de către armata
română. C. A. Ionescu face următoarea notă: „Românii din
Caucaz formau o unitate socială complexă, în sens sociologic,
în care manifestările lor spirituale se aflau în relaţii bine
definite, unele fiind proeminente, altele deformându-se şi
diluându-se în decursul vremii"[11].
Constatăm, cu un sentiment de resemnare, că, în prezent,
românii din aşezările din Caucaz, ca şi cei din sud-estul
Ucrainei, Asia Centrală şi din Extremul Orient, sunt în mare
parte deznaţionalizaţi. A scăzut cu mult numărul vorbitorilor
de limbă română. Copiii şi tinerii, cu mici excepţii, nu mai
vorbesc în graiul strămoşesc. Unii bătrâni ne-au mărturisit:
„Noi cu a noştri copchii moldoveneşti am grăit. Amu ii cu a
lor copchii grăiesc rusăşti" (Vasilina Budurina, în vârstă de 67
de ani, comuna Moldovanskoe).
Legăturile comunităţilor româneşti din diaspora
caucaziană cu baştină strămoşilor lor - Basarabia - nu au lipsit
cu totul, cel puţin în anumite perioade (până la 1918 şi după
1944), dar româna literară nu a exercitat nici o influenţă
asupra graiurilor descrise, iar neologismele lipsesc cu
desăvârşire. Totuşi, consângenii noştri nu au încetat să-şi
exprime în mod metaforic un principiu etic, o normă de
conduită prin ziceturi (zicători),
să creeze cinghilituri (ghicitori) sau să se exprime prin
cântecul popular: Scrie, maică, scrie /Măcar o hârtie; /M-aş pune
cioban la stână / Dar cu mândra lângă mine; / Bate vântul vălurele /
Pe deasupra casei mele / Și ne-aduce-un dor şi jele /De la trei surori
a mele. // Am un frate şi-i departe / Nici hârtia nu străbate. / Da-ntr-
o vinere-n deseară/ Am primit o hârtioară (corn. Moldovanskoe,
Vasilina Budurina).
Expunem aici o semnificativă istorioară despre legăturile
sufleteşti ale celor din zonele uitate de noi, cei din
„mitropolă", cu baştina strămoşilor. Din primele ore ale sosirii
noastre în Moldovanskoe, am aflat că, în 1990, soţii Onofrei şi
Vasilisa Răilean, Vasilina Budurina, Vasilina Morari, fraţii
Grigore şi Ilie Morari au fost la sărbătoarea naţională Limba
noastră cea română, fiind oaspeţi de onoare ai chişinăuienilor în
Piaţa Marii Adunări Naţionale. Ne-au mărturisit despre
această vizită de suflet cu un gând de pioasă amintire şi pentru
oamenii de cultură din Republica Moldova.
În aşezările româneşti din ţinutul Krasnodar,
învăţământul în „limba moldovenească" s-a practicat sporadic,
după spusele localnicilor, doar în anii '30 ai secolului trecut.
Pe tot parcursul evoluării lor în „zonele paraşutare",
graiurile descrise, păstrându-şi o bună parte din patrimoniul
lingvistic, s-au confruntat cu limba rusă. Am putea recurge la
unele fraze de tipul „Apî noi tăţ ni sobirăm (ne adunam) damu
vmeste (împreună, la un loc) cân neam dilit (împărţit) banii" sau
,Nu (ei), dacî s-o polucit (a avut loc) revoluţia, damu obâceai
(obiceiurile, datinile) tăti aiestea propali (s-au pierdut), hotea
(deşi) cu hăitu ista amu iară o-nceput" (Moldavanskoe,
Onofrei Răilean, 63 de ani) în scopul de a ilustra fenomenul
dislocării mecanismelor sinergetice ale limbii române din
diaspora, sub influenţa nefastă a bilingvismului naţional -rus
unilateral (şi nu numai din această cauză). Pe lângă elemente
arhaice conservatoare, textele înregistrate cuprind mulţi
termeni ruseşti noi, cuvinte de umplutură (coroce „mai pe
scurt", dopustim „admitem"), serii heteronimice lexicale,
calcuri după limba rusă etc., deşi nu doar aceste fenom ene
caracterizează, în ansamblu, viul grai românesc din Caucaz.
Aşadar, graiul românilor din enclavele caucaziene mai
este utilizat în calitate de grai casnic, acesta cunoscând însă o
degradare progresivă a mecanismelor de autoorganizare şi
autoreglare. Totuşi, suntem înclinaţi să credem că reducerea
catastrofală a numărului de vorbitori de limbă română în
enclavele de răsărit nu se explică numai (şi nu atât) prin
pierderea coerenţei interne a graiului, ci şi prin abandonarea
totală a graiului matern de către tot mai mulţi subiecţi.
Explicaţia este simplă: în condiţiile unor medii aloglote, a
lipsei de şcoli în limba naţională etc., părinţii au început de la
o vreme să vorbească cu copiii lor în „limba şcolii" din
localitate, adică în ruseşte sau ucraineşte, ca ei „să înveţe mai
bine"[12]. Or, limba prinde rădăcini prin folosirea ei zilnică şi
în diverse împrejurări. Din lipsă de spaţiu, argumentele le
lăsăm pentru un alt studiu.

Referințe bibliografice

1. Eugeniu Coşeriu. „Limbă istorică” şi „dialect”, în

„Fonetică şi dialectologie", XII, 1993, p. 58-61.
2. Eugeniu Coşeriu. Limbaj şi politică, în Ofelia Ichim,
Florin-Teodor Olariu (eds.), Identitatea limbii şi literaturii române în
perspectiva globalizării, Iaşi, Editura „Trinitas", 2002, p. 30, 36.
3. Vezi В.М.Жирмунский. Проблемы
переселенческой диалектологии, în Общее и германское
языкознание, Leningrad, 1976, р. 57-58.
4. Raymund Piotrowski. Sinergetica şi ocrotirea limbii
române în Republica Moldova, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă
literară", nr. 3, 1997, p. 88.
5. Ibidem, p. 92-94.
6. Vezi I. Nistor. Românii transnistreni, în „Basarabia",
Chişinău, 1990, nr. 10, p. 149-158; Ştefan Meteş. Emigrări
româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX (Cercetări de
demografie istorică), Bucureşti, 1971, p. 82-87; В.Ф. Шишмариов,
Романские поселения на юге России, Leningrad, 1975, р. 12-91.
7. Vezi Vasile Pavel. Graiuri româneşti în medii
aloglote. Consideraţii sociolingvistice, în „Fonetică şi dialectologie",
XVII, 1998, p. 128-130; Idem, Graiurile româneşti de pe cursul
inferior al Niprului, din Donbas şi Caucaz, în „Revistă de lingvistică
şi ştiinţă literară", 1998, nr. 5, p. 64-66.
8. Anton Raţiu. Românii de la est de Bug. Cercetări
etnosociologice şi culegere de folclor, prefaţă de acad. Vladimir
Trebici, Bucureşti, 1994.
9. Ibidem, p. 42-43.
10. Vezi Colinde din Transnistria, ediţia a Il-a, întregită.
Prefaţă de T. Herseni. Cuvânt înainte,
studiu introductiv, texte şi melodii culese şi notate de CA. Ionescu,
Chişinău, 1994.
11. Ibidem, p. 6.
12. Vezi V. Pavel. Graiurile româneşti de la est de Bug,
în Ofelia Ichim, Florín-Teodor Olariu, op.cit., p. 61, 65.

GRAIUL COMUNITĂŢII ROMÂNEŞTI

DIN SUD-VESTUL BASARABIEI

Fiind strâns legată de procesul de comunicare, variaţia

lingvistică apare atât la nivelul comportamentelor verbale
individuale, cât şi la nivelul comunităţii lingvistice. Lingvistica
actuală delimitează trei tipuri principale de varietate lingvistică: a)
varietate d i a t o p i c ă sau geografică (generează variante teritoriale:
dialecte, subdialecte, grupuri de graiuri, graiuri care constituie
obiectul dialectologiei); b) varietate d i a s t r a t i c ă sau socială
(generează variante specifice unor grupuri socio-culturale, numite
sociolecte care constituie obiectul sociolingvisticii) şi c) varietate
d i a f a z i c ă sau stilistică (generează variante stilistice, desemnate
ca variante stilistico-contextuale care constituie obiectul de cercetare
al stilisticii).
În studiul de faţă ne preocupă problema varietăţii diatopice în
sud-vestul Basarabiei, cu unele referinţe la situaţia sociolingvistică a
românilor din această zonă. Investigaţia se întemeiază pe informaţiile
oferite de atlasele lingvistice româneşti.
Romanistul german Gustav Wiegand (1860-1930) publică la
Leipzig, în 1909, primul atlas al limbii române, sub titlul
Linguistischer Atlas des dacorumänischen Sprachgebietes (abreviat:
WLAD), atlas naţional, unul dintre primele realizate pe plan mondial.
Atlasul cuprinde 67 de hărţi (48 de hărţi fonetice şi 16 hărţi sintetice,
dintre care o hartă a celor mai importante diviziuni dialectale ale
dacoromâniei). În anii ’30 ai secolului trecut Sever Pop (1901-1961)
şi Emil Petrovici (1899-1968) realizează, sub conducerea lui Sextil
Puşcariu, cel de al doilea atlas naţional – Atlasul lingvistic român
(ALR), unul dintre cele mai valoroase atlase lingvistice din lume.
WLAD şi ALR (ediţia din 1938-1942) cuprind, se înţelege, în reţeaua
de puncte şi localităţi din Basarabia, de la Hotin până la Dunăre şi
Marea Neagră.
Următoarea etapă în dezvoltarea geografiei lingvistice
româneşti este marcată de elaborarea atlaselor lingvistice regionale:
7 atlase pentru provinciile istorice din dreapta Prutului şi unul pentru
graiurile de la est de Prut. Până în prezent au fost publicate integral
Noul Atlas lingvistic român pe regiuni. Oltenia (5 volume, 1967-
1984), Atlasul lingvistic român pe regiuni. Maramureş (4 volume,
1969-1997) şi Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM, 2 volume,
fiecare în câte 2 părţi, 1968-1973) / Atlasul lingvistic român pe
regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria (ALRR.Bas., 4
volume, 1993-2003), continuare directă a ALM, o reluare – sub un
titlu revăzut, adecvat – a publicării unui material lexical
necartografiat în ALM, dar care a fost colectat în acelaşi interval de
timp (1957-1965), pe baza aceleiaşi programe şi în aceleaşi 240 de
localităţi din reţeaua ALM. În toate aceste localităţi au fost
înregistrate şi texte dialectale pentru arhiva fonogramică.
A văzut lumina tiparului volumul I din Atlasul lingvistic român
pe regiuni. Sinteză (Bucureşti, 2005), coordonator Nicolae
Saramandu. Reţeaua include toate cele 998 de localităţi din atlasele
regionale elaborate în România şi 205 localităţi din reţeaua ALM /
ALRR.Bas., alcătuite la Chişinău.
Graţie relaţiilor ştiinţifice interacademce dintre România şi
Republica Moldova, între anii 1991 şi 1998 dialectologii din
Bucureşti şi Chişinău au realizat noi înregistrări de etno- şi
sociotexte în peste 30 de localităţi, cu vorbitori de grai românesc, din
regiunile Transcarpatia, Cernăuţi, Odesa, Kirovograd, Nikolaev,
Dnepropetrovsk, Doneţk, Lugansk ale Ucrainei şi din unele arii
laterale ale Republicii Moldova [1]. În 1998, în asemenea anchete de
teren au participat şi cercetătorii de la Academia Naţională de Ştiinţe
a Ucrainei.
Graiul românilor moldoveni de pe ambele maluri ale Prutului
(adică din Moldova istorică) se includ în subdialectul moldovean al
dialectului dacoromân. Deci graiurile moldoveneşti din Basarabia ţin
de o entitate glotică comună, de limba română. Cele patru grupuri de
graiuri din Basarabia şi din zonele limitrofe (vezi infra) nu sunt
nicidecum separate de celelalte graiuri româneşti nord-dunărene,
după cum s-ar fi putut trage concluzia, în mod greşit, la consultarea
unor lucrări pe această temă, elaborate anterior [2]. Astfel, „graiurile
centrale”, care ocupă cea mai extinsă parte a Basarabiei şi parţial a
Transnistriei, au trăsături identice cu cele răspândite în Moldova din
dreapta Prutului. Graiurile de nord-vest (din fostul judeţ Hotin,
nordul Bucovinei, ţinutul Herţa) fac arie comună cu sudul Bucovinei
şi cu partea de nord a Moldovei (România). Ele îmbină particularităţi
din graiurile centrale, bucovinene şi, în parte, din cele
maramureşene, căpătând specificul unui „mozaic” dialectal.
Trăsătura cea mai importantă a graiurilor de nord-est (unele graiuri
de la est de Nistru: din raioanele Camenca, Râbniţa ale Republicii
Moldova şi din raionul Komovsk, Ucraina) o constituie palatalizarea
labiodentalelor f, v în formele s, z (ser „fier”, zin „vin”) identice cu
cele din Maramureş. De asemenea, africatele ĉ, ĝ trec în s, z (serc
„cerc”, zer „ger”) [3, p.56-58]. În sfârşit, multe din particularităţile
g r a i u r i l o r d i n s u d - v e s t u l B a s a r a b i e i , răspândite pe
linia Cahul – Vulcăneşti – Reni – Ismail – Chilia şi care constituie
obiectul studiului de faţă, fac arii comune cu graiurile munteneşti din
sudul României (provinciile istorice Muntenia, Oltenia, Dobrogea).
Politica lingvistică dusă de ţarismul rus şi de regimul sovietic
în Basarabia a avut repercusiuni grave asupra nivelului de
c u n o a ş t e r e a r o m â n e i l i t e r a r e de către populaţia băştinaşă
şi majoritară din ţinut. Limba rusă a strîmtorat sfera de utilizare a
limbii române. Vom aminti însă cu recunoştinţă de rezistenţa opusă,
în condiţiile unei istorii vitrege, de către ţăranii din Basarabia pentru
păstrarea graiului strămoşesc, a datinilor şi tradiţiilor. Graiurile
limbii române de la est de Prut şi Nistru n-au evoluat, după 1812, în
sens diferit în raport cu celelalte graiuri româneşti. Ele nu prezintă o
frontieră lingvistică la Prut, de-a lungul căruia nu avem izofone şi
izomorfe, iar în majoritatea covîrşitoare a cazurilor, nici izolexe [3,
p.57-58].
Revenind la problema abordată, vom aminti mai întâi că, până
în 1812, sub numele de Basarabia era cunoscută numai regiunea
studiată la nordul gurilor Dunării, între Marea Neagră şi Nistru, care
în timpuri mai îndepărtate aparţinuse Munteniei. După 1812, ruşii
extind denumirea Basarabia asupra întregului teritoriu dintre Nistru
şi Prut, care nu le-a aparţinut niciodată ruşilor şi pe care ei l-au luat
sub stăpînire din Moldova, în baza unei conjuncturi favorabile şi a
dorinţei sale de expansiune spre Balcani. Urmează un proces de
colonizare a regiunii sud-vestice a Basarabiei cu velicoruşi, bulgari,
găgăuzi, nemţi etc. După Tratatul de la Paris (1856), Rusia a fost
nevoită să cedeze Moldovei trei dintre judeţele ocupate, Cahul,
Ismail şi Cetatea Albă, pe care, după războiul din 1877, cu aprobarea
Conferinţei Europene de la Berlin, le-a redobîndit. Istoria mai nouă,
de după 1940 şi 1944, a acestei regiuni este bine cunoscută.
Graiurile, cercetate de noi, din sud-vestul Basarabiei reprezintă
o zonă de tranziţie între graiurile de tip moldovenesc şi cele de tip
muntenesc.
În arealul sud-vestic unele cuvinte cunosc două variaţiuni de
accentuare, precum dúşman, bólnav, predominant în graiurile din
Basarabia, şi duşmán, bolnáv, ca în graiurile munteneşti.
Particularităţi munteneşti (notate în unele localităţi) din
domeniul vocalismului: păstrarea diftongului ea (seară, curea, să
meargă); diftongarea lui î (mâine, pâine, câine); substituirea lui â cu
u (umblu, umplu, umflu); vocala o rămasă intactă în cuvîntul tot;
nondurificarea consoanelor ş, j, s, z, ţ (şes, cuţit, semn, zeamă) ş.a.
Graiurile din sud-vestul Basarabiei se caracterizează printr-un
stadiu specific de evoluţie a labialelor v, f (+ e, i): yişin „vişin”, yie
(vie), yin „vin”, yis „vis”, h'er „fier”, h'erbe „fierbe”.
În una şi aceeaşi localitate se constată deseori cazuri de
coexistenţă a fonetismelor moldoveneşti şi munteneşti: ńirişte –
mirişte, ģine – bine, sќic – spic [4, p.29-55].
În ALM, vol.I, părţile 1-2 (Chişinău, 1968) particularităţile
fonetice, specifice graiurilor de la est de Prut, sunt reflectate în peste
420 de hărţi, alcătuite de Rubin Udler.
Coexistenţa formelor dialectale moldoveneşti şi a
particularităţilor graiurilor munteneşti (acestea din urmă deseori
coincid cu normele românei literare) se constată şi în domeniul
morfologiei: pronume demonstrative (aista, acesta, ăsta), forme
deiotacizate şi iotacizate (eu văd, e văz, eu spun, eu spui), prepoziţii
(pe, pă) etc.
La delimitarea graiurilor în cadrul subdialectelor moldovean şi
muntean, cercetătorii au ţinut cont de particularităţile fonetice şi
morfologice, în principal, c u c a r a c t e r d e „ l e g e ” , care se
repetă cu o relativă regularitate. Investigaţia se întemeiază pe un
material faptic bogat şi variat, acumulat de dialectologii de la
Chişinău şi reflectat în hărţile ALM.
Descrierea graiurilor din sud-vestul Basarabiei se realizează
consecvent pe toate nivelurile limbii, aplicându-se mai ales metodele
tradiţionale pentru studiile de geografie lingvistică.
Vocabularul prezintă, la rândul său, o serie de arii lexicale care
confirmă ipoteza privind existenţa unei z o n e d i a l e c t a l e d e
t r a n z i ţ i e în sud-vestul Basarabiei şi care îşi găseşte prelungire în
nod-estul Dobrogei, parţial în nord-estul Munteniei şi în sudul
Moldovei de peste Prut.
Termeni specifici unor localităţi din regiunea cercetată: fulg
„spic de grîu”, păcioancă „floarea soarelui”, tutac „mâner la cosie”,
coporâie, toporişte „cosie”, bel „hârleţ”, cireşne „brăzdar la plug”,
sângir „potâng (la plug)”, dumadă „roşie”, porumb „porumbel”,
deavur „vornicel”, peşchir „ştergar”, căptar „stup (fără matcă)”,
dărac „pieptene (pentru lână, câlţi)”, dinei „şiac, suman”. Sporadic
unii dintre aceşti termeni apar şi în alte graiuri.
Termeni care reflectă prezenţa în sud-vestul Basarabiei a unor
termeni specifici tipului „sudic” de graiuri româneşti: război „război
de ţesut, stative”, gresie „cute (de ascuţit coasa)”, barză, pâlnie,
cormană (la plug), varză, comarnic, crastavete „castravete” etc.
Lexeme atestate în sud-vestul Basarabiei, care prezintă
regresul unor arii munteneşti şi extinderea unor arii moldoveneşti
coborând în nord-estul Munteniei: omăt, păpuşoi, agud, boroană,
ciocălău, ciubotă, bumb şi multe altele.
Graiurile cercetate nu formează o arie dialectală unitară.
Numeroase hărţi din ALM / ALRR.Bas. ne demonstrează că într-o
zonă din nord (pct 195, 196, 198, 199, 201, 203, 206, 211, 214) şi în
alta din sud-est (pct 204, 215, 216) predomină particularităţile
graiurilor moldoveneşti. În localităţile 217-222 (corespunzător
comunele Anadol, Giurgiuleşti, Frecăţei, Babele, Barta, Cartal din
raioanele Vulcăneşti, Moldova şi Reni, reg.Ismail) prevalează
particularităţile caracteristice graiurilor munteneşti.
Graiurile din sud-vestul Basarabiei capătă, de asemenea, un
conţinut specific sub influenţa elementelor lexicale, împrumutate din
graiurile comunităţilor bulgare, găgăuze, ucraineşti şi ruseşti (vezi
supra originea unor regionalisme). Drept dovadă a existenţei unor
contacte strînse între vorbitorii de diverse graiuri din ţinut sunt şi
împrumuturile (calcurile) semantice. Comp.: liliac, „Vespertilio
murinus” (în româna literară şi în majoritatea graiurilor dacoromâne)
şi şoarece de cel ce zboară, şoarece cu aripi, şoarece de deal în
pct.75, 190, 204, 215-217, 220, 226, 233 (ALRR.Bas., vol.III, harta
385). Sensul de „liliac – Vespertilio murinus” este un împrumut
semantic sub influenţa ucr. летуча миш, rus. летучая мышь.
Fenomenul izosemiei interferenţiale este cercetat pe larg, în
plan teoretic şi aplicativ, în remarcabila monografie a profesorului
Stanislav Semcins’kyi „Семантична iнтерференцiя мов” (1974).
Problema împrumuturilor semantice prezintă un interes
ştiinţific deosebit pentru relevarea unor aspecte legate de
denominarea lexicală, din perspectiva delimitării izosemiei
interferenţiale de izosemia asociativă, respectiv a împrumuturilor
semantice de derivatele semantice. Geografia lingvistică contribuie
la rezolvarea acestei probleme pe baza stabilirii ariilor de răspândire
a împrumuturilor semantice. ALM / ALRR.Bas. au arătat că
împrumuturile semantice se regăsesc îndeosebi în zonele de contact
direct şi intensiv a graiurilor moldoveneşti cu graiurile limbilor rusă
şi ucraineană [5, p.379-383]. O asemenea zonă reprezintă şi
idiomurile din nord-estul gurilor Dunării.
Faţă de anumite împrumuturi lexicale, împrumuturi semantice
şi calcuri lingvistice putem fi toleranţi, dar aceasta nicidecum nu
înseamnă a accepta pasiv orice element străin firii limbii materne.
Pentru determinarea cât mai exactă a varietăţii dialectale a unei
limbi, atlasele regionale aduc date noi prin bogăţia informaţiei
cuprinse în hărţile fonetice, morfologice sau lexicale. Evident, orice
atlas lingvistic este mai mult decât „o sumă de hărţi”: informatizarea
atlaselor lingvistice se construieşte şi se multiplică în mod
considerabil de la o hartă la alta, integrându-se în mai multe reţele
ale varietăţii lexicologice, derivaţionale, morfologice sau fonetice.
De aici rezultă o cerinţă cu caracter metodologic: c i t i r e a
c o r e l a t ă a hărţilor lingvistice.
În Chestionarul ALM au fost incluse multe întrebări privind
obiectele „înrudite” (varietăţi de ciocane şi maiuri, de ferăstraie, de
dălţi, de unelte de săpat ş.a.), potrivit unor grupuri tematice de
termeni şi a unor microsisteme terminologice. La examinarea
comparativă a hărţilor, în baza microsistemelor terminologice, sunt
relevate variatele legături ale cuvîntului (termenului) cu alte unităţi
lexicale, inclusiv variaţiile unor arii semantice, transferul de termeni
de la o realie la alta.
Axa în jurul căreia regretatul dialectolog chişinăuian Vitalie
Sorbală (1926-1979) încearcă să stabilească, de exemplu, evoluţia
semantică a lexemelor o constituie a s o c i a ţ i a d e i d e i , fenomen
înţeles şi interpretat de cercetător ca o consecinţă a diverselor
asocieri de formă, de contiguitate sau de funcţie a realiilor înrudite, a
fenomenului de transpunere metaforică sau metonimică [6, p.205].
Sunt procese legate de crearea inovaţiilor lexico-semantice, de
cunoaşterea lucrurilor şi de posibilităţile limbii în desemnarea
acestora, în situaţii concrete, domeniu de cercetare a onomasiologiei
(a teoriei denominaţiei).
Se ştie că asocierea este o proprietate a psihicului de a lega
între ele mai multe imagini senzoriale, idei etc. Apariţia unei
reprezentări atrage în conştiinţă o altă reprezentare asemănătoare
întîlnită anterior. În timpul căutării, în procesul de comunicare, a
numelui pentru noul obiect vorbitorul compară, prin intermediul
asociaţiilor de idei, noul obiect cu altele vechi. Astfel este găsit
semnul caracteristic comun pentru realiile înrudite, iar ca urmare va
fi găsit şi numele vechii realii. Numele vechi, existent în limbajul
individului, va servi drept bază şi pentru denumirea noului obiect.
Rezultă apariţia unor derivate semantice sau morfologice, precum şi
a îmbinărilor terminologice. Asociaţiile libere, care stau la baza
transferului de termeni, reprezintă una din cauzele diferenţierii în
spaţiu a desemnării lucrurilor, proceselor, însuşirilor, fenomenelor.
Perspectiva din care sunt cercetate cuvintele, în baza examinării
comparative a hărţilor, este una spaţială, deci de geografie
lingvistică.
Cercetarea varietăţii dialectale din sud-vestul Basarabiei şi din
alte regiuni pe baza materialelor ALM / ALRR.Bas. ne demonstrează
că microsistemele lexicale se modifică, se dezvoltă şi funcţionează în
spaţiu, de cele mai multe ori, în mod diferit.
La analiza corelată a hărţilor lexicale, din perspectivă
onomasiologică, se desprind următoarele constatări cu caracter
general privind cauzele interne, lingvistice ale desemnării lucrurilor
cu diverse denumiri:
a) alegerea v a r i a t ă a procedeelor denominării (derivarea
semantică, derivarea afixală, compunerea, conversiunea, îmbinările
de cuvinte, abrevierile, calcurile lingvistice, împrumuturile lexicale)
şi
b) alegerea variată a motivemelor, a semnelor reprezentării
obiectelor, care stau la baza motivării denumirilor.
În încheiere, cunoaşterea şi cercetarea comunităţilor româneşti
din ariile laterale şi din mediile alogene prezintă o obligaţie a
oamenilor de ştiinţă, o datorie a ştiinţei şi conştiinţei româneşti. Pe
de o parte, atlasele lingvistice, arhivele fonogramice, glosariile
dialectale sunt documente de limbă, puse cu deplină încredere alături
de arhivele istorice. Pe de altă parte, conaţionalii noştri din sudul
Basarabiei, din nordul Tisei şi din nordul Bucovinei, din părţile
Hotinului şi ale Transnistriei mai aspiră să-şi păstreze graiul străbun,
unitatea de limbă română, cu toată varietatea şi bogăţia ei. E o
problemă majoră şi o obligaţie pentru cultura românească de a le
acorda fraţilor de sînge, oriunde s-ar afla, sprijinul necesar de a fi
laolaltă cu noi în spirit, prin limbă şi cultură.

Referinţe bibliografice

1. Marin Maria, Mărgărit Iulia, Neagoe Victorela, Pavel

Vasile. Graiuri româneşti din Basarabia, Transnistria, nordul
Bucovinei şi nordul Maramureşului. Texte dialectale şi glosar,
Bucureşti, 2000.
2. Р.Я.Удлер. Диалектное членение молдавского
языка, I-II,–Кишинев, 1976.
3. Pavel Vasile. Unitatea şi varietatea limbii române din
perspectivă geografică în „Limba română”, Chişinău, 1995, nr.4,
p.56-58.
4. Spînu Stela. Graiurile româneşti din sud-vestul
Basarabiei, Chişinău, 2002.
5. Павел В.К. Семантическая деривация и
семантическое заимствование (По данным лингвогеографии) în
Юбiлейний збiрник на честь 70-риччя вiд дня народження
професора Петра Лизанця, Ужгород, 2000.
6. Sorbală Vitalie. Studii de dialectologie şi geografie
lingvistică / Volum îngrijit şi cuvânt introductiv de Vasile Pavel,
Chişinău, 2006.

Науковий вiсник Ізмаїлъского Держ. Гум. Унiв, Випуск 21,

Ізмаїл, 2006, p.17-20
Buletinul Institutului de Lingvistică, Chişinău, 2006, nr.5-6,
p.72-76

GEOGRAFIA LINGVISTICĂ ROMÂNEASCĂ

ÎN CONTEXTUL CARTOGRAFIEI
LINGVISTICE ROMANICE

Colegului şi prietenului
Victor Leviţkii, un model de etică
profesională, pentru
devotamentul său total în cercetare
şi muncă didactică.

Având ca obiect de studiu dialectele şi graiurile populare, în

care o limbă sau un grup de limbi se diversifică în spaţiu,
dialectologia a cunoscut, în secolul al XX-lea, o continuă dezvoltare
datorită elaborării atlaselor lingvistice şi interpretării varietăţilor
dialectale în perspectivă geografică. Definită de lorgu Iordan ca
„studiu cartografic al graiurilor populare”, geografia lingvistică a
fost considerată drept „începutul unei adevărate revoluţii” în
domeniul lingvisticii [Iordan 1962: 149]. Ca „metodă dialectologică
şi comparată”, susţine E. Coşeriu, geolingvistica a marcat o
extraordinară dezvoltare, mai ales în domeniul romanic [Coşeriu
1994: 35], a cărei apariţie e strâns legată cu alcătuirea primului mare
atlas din lume, Atlasul lingvistic al Franţei, (Atlas linguistique de la
France, abreviat ALF), între 1902 şi 1910, de către lingvistul
elveţian Jules Gilliéron (1854-1926), în colaborare cu Edmond
Edmont, care a efectuat ancheta în anii 1897-1901, în 639 de
localităţi. J. Gilliéron, profesor de dialectologie la Paris, este
considerat, pe bună dreptate, fondatorul geografiei lingvistice, prin
lucrările elaborate (atlasul lingvistic, monografii).
Cartografia lingvistică – cu toate implicaţiile sale practice şi
teoretice – constituie, indiscutabil, „una din marile cuceriri ale
ştiinţei lingvistice” a secolului trecut (Coşeriu 1994: 71), rămânând
şi în prezent una dintre metodele cele mai viabile în lingvistică.
Metoda respectivă a avut însă precursori în domeniul teoretic,
precum şi în transpunerea cartografică a materialului adunat pe teren.
Exemplificăm această teză doar cu câteva informaţii. Astfel, deja
G.W. Leibniz (1646-1716) se gândise la realizarea de „hărţi
lingvistico-etnografice” (Coşeriu 1994: 45). Lingvistul german G.
Wenker (1852-1911) este autorul unei prime fascicule de atlas,
intitulat Atlasul Germaniei de Nord şi de Centru (Sprachatlas von
Nord-und Mitteldeutsch, 1881), întocmit pe baza anchetei prin
corespondenţă (chestionar de 40 fraze – text), cu scopul de a stabili
limitele dialectale. Rezultatele obţinute au demonstrat că acelaşi
fenomen fonetic, de exemplu, nu se produce uniform în toate
cuvintele din aceeaşi serie. De aici concluzia greşită (după cum s-a
constatat ulterior) a lui Wenker precum că nu există limite dialectale
mai mult sau mai puţin precise între dialecte sau graiuri (astăzi se
ştie, însă, că există fascicule de izoglose). În ciuda lipsurilor metodei
de înregistrare a faptelor, meritul său ca precursor al geografiei
lingvistice nu poate fi diminuat. Izmail Ivanovici Sreznevskii (1812-
1880), slavist, profesor la universităţile din Harkov şi Peterburg, a
argumentat printre primii, în Rusia, problema necesităţii
cartografierii lingvistice şi etnografice.
Cât priveşte dialectologia şi geolingvistica românească, trebuie
menţionat mai întâi chestionarul lui B.P. Hasdeu Programa pentru
adunarea datelor privitoare la limba română, Bucureşti, Ediţiunea
Academiei Române, 1884, care cuprinde 206 întrebări (46 – la
fonetică, 3 – la gramatică, 86 – la lexic, 71 – la obiceiuri, credinţe,
superstiţii, practici populare etc.). Cu acest chestionar tematic
savantul român a efectuat anchete indirecte (prin corespondenţă) în
anii 1884-1886, plasându-1 astfel printre „promotorii geografiei
lingvistice” (Brâncuş 1972: IX). Răspunsurile primite provin din
aproximativ 700 localităţi şi formează 19 volume păstrate la Secţia
de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române (sub cota Mss. rom.
3118 – 3436). Este, într-adevăr, regretabil faptul, după cum s-a
constatat, că B.P. Hasdeu nu a întocmit hărţi, care ar fi constituit una
dintre cele dintâi aplicări în domeniul cartografiei lingvistice. Astfel
de hărţi lingvistice pe baza răspunsurilor primite la chestionarul lui
B.P. Hasdeu, care indică pentru prima dată în lingvistica românească
răspândirea unor termeni în sec. al XXI-lea, au fost întocmite de
Zamfira Mihail (Mihail 1978: 27).
Pentru limba română, primul atlas lingvistic îl datorăm
romanistului german Gustav Weigand (1860-1930), editat sub titlul
Atlasul lingvistic al teritoriului lingvistic dacoromân (Linguistischer
Atlas des dacorumãnischen Sprachgebietes, WLAD), în 1909, la
Leipzig, unul dintre primele atlase lingvistice realizate pe plan
mondial. Volumul cuprinde în total 67 de hărţi. WLAD este un atlas
f o n e t i c şi are la bază anchetele efectuate la faţa locului, pe care
Weigand le-a întreprins în 752 de localităţi. Materialul adunat pentru
atlas a fost utilizat mai întâi în studiile monografice ale aceluiaşi
autor, apărute între 1896 şi 1904. Cu toate scăderile unei opere de
pionerat în domeniul geografiei lingvistice, WLAD îşi menţine
valoarea ştiinţifică şi în prezent.
Revenind la patria geografiei lingvistice (Franţa), vom aminti
că lucrările lui J. Gilliéron (ALF, studiul monografic Généalogie de
mots qui designent l'abeille, 1918, etc.) au atras atenţia multor
lingvişti renumiţi (Antoine Meillet, Matteo Bartoli). Au continuat să
apară atlase lingvistice şi pentru alte limbi: Atlasul lingvistic şi
etnografic al Italiei şi al Elveţiei meridionale de Karl Jaberg şi J. Jud
(8 volume, 1928-1940), Atlasul lingvistic şi etnografic al Corsicei
sub conducerea lui Gino Bottiglioni (10 volume, 1933-1942), de
asemenea, pentru limbile polonă, rusă, bulgară, bielorusă,
ucraineană, japoneză şi pentru multe alte idiomuri.
După natura materialului cartografiat există atlase fonetice,
morfologice, lexicale. Atlasele pentru limbile romanice sunt, cu
unele excepţii, atlase lexicale.
După teritoriul explorat, atlasele sânt de trei tipuri: naţionale
sau generale, regionale şi plurilingve. Primele oferă tabloul sinoptic
de ansamblu al varietăţilor diatopice ale unei limbi. Cele regionale,
prin desimea mai mare a reţelei de puncte cartografice, oferă
posibilităţi de aprofundare asupra ramificaţiilor teritoriale, pe
teritorii restrânse.
Aplicarea pe larg în prezent a principiilor geografiei lingvistice
în studierea dialectelor unor grupuri de limbi înrudite sau neînrudite,
în cazul atlaselor plurilingve, a condus la examinarea aspectului
continuu în limbă, la dezvoltarea teoriei limbii cu privire la tipologia
lingvistică şi la contactele dintre limbi.
Deja timp de peste un secol dialectologii romanişti depun
eforturi cuvenite la elaborarea atlaselor lingvistice; In toată această
perioadă, geografia lingvistică românească s-a remarcat prin realizări
deosebit de valoroase. Profitând din plin de metodologia elaborării
acelui „cap de serie”, Atlasul lingvistic al Franţei, al lui J. Gilliéron
şi E. Edmont, şi de experienţa Atlasului lingvistic şi etnografic al
Italiei şi Elveţiei meridionale al lui Karl Jaberg şi J. Jud, Şcoala
lingvistică clujeană, condusă de Sextil Puşcariu, personalitate
ştiinţifică multilaterală, a realizat prin Sever Pop şi Emil Petrovici,
cel de al doilea atlas naţional pentru limba română, Atlasul lingvistic
român (ALR), operă fundamentală a lingvisticii româneşti, unul din
cele mai reuşite atlase lingvistice în romanistică, la acea dată singura
mare lucrare de acest gen „în tot sud-estul Europei” (Teaha 1996-
1997: 186). S. Puşcariu are marele merit de a iniţia, anima şi
îndruma această lucrare şi de a-i pregăti pe cei doi anchetatori şi
autori ai ALR – pe Sever Pop şi Emil Petrovici. Cu toate sarcinile
mari de organizare a Universităţii româneşti din Cluj, în calitatea sa
de rector, şi a Muzeului Limbii Române, de redactare a
Dicţionarului Academiei, S. Puşcariu s-a dovedit extrem de util în
munca pregătitoare pentru Atlasul lingvistic român, precum şi pentru
realizarea acestei lucrări „mai importante, poate, decât însuşi
dicţionarul” (Istrate 1976: XIII). Trebuie să reţinem că dialectologia
şi geografia lingvistică sânt puse de către S. Puşcariu în slujba
istoriei limbii.
Lucrările pregătitoare în vederea elaborării ALR au prevăzut
organizarea a celei de a doua anchetă mare prin corespondenţă (după
cea a lui B.P. Hasdeu), deoarece era nevoie de cunoaşterea
localităţilor cu cele mai indicate graiuri şi de întocmirea
chestionarului. Apoi, anchetele, la faţa locului, în vederea
înregistrării materialului pentru ALR, au urmat în anii 1930-1938.
Cei doi anchetatori au lucrat în localităţi diferite cu chestionare
diferite. S. Pop a cules material pentru partea I a ALR, din 301
puncte cu un chestionar de 2200 de întrebări, iar E. Petrovici a
efectuat anchete, pentru ALR partea a II-a, în 85 de localităţi cu un
chestionar de 4800 de întrebări, cunoscut şi sub numele de
chestionarul dezvoltat, care cuprinde „toată viaţa ţăranului român cu
ramificări în etnografie şi folclor” (Iordan 1962: 265). ALR I este
realizat de Sever Pop în două volume (vol. I, Cluj, 1938 şi vol. II,
Sibiu-Leipzig, 1942). Din ALR II de Emil Petrovici au apărut vol. I,
Sibiu-Leipzig, 1940, iar ulterior vol. I-VII, serie nouă, Bucureşti,
1956-1972.
ALR cuprinde în reţeaua sa şi unele localităţi aromâne,
istroromâne şi meglenoromâne. Vârsta informatorilor a fost preferată
cea între 30 şi 60 de ani.
Materialul cuprins în ALR este foarte bogat. Primele cinci
volume din ALR I, serie nouă cuprind hărţi lexicale, ultimele două
hărţi gramaticale. Autorii ALR au întocmit, de asemenea, un atlas
mic, Micul atlas lingvistic român (ALRM I, vol. I-II, ALRM II, vol.
I cu aceiaşi ani de apariţie, şi ALRM II s.n., vol. I-IV, 1956-1981),
publicat cu hărţi în figuri geometrice şi culori, o i n o v a ţ i e
relevantă a geo-lingvisticii româneşti.
Din motive cunoscute, în ALR II s.n. şi ALRM II s.n. nu au
mai apărut şi răspunsurile înregistrate în localităţile din Basarabia şi
nordul Bucovinei.
Atlasul lingvistic român a fost primit cu un deosebit interes
ştiinţific atât în ţară, cât şi în străinătate (mai pe larg, vezi: Frăţilă
1999: 36-91).
Experienţa sa în domeniul geografiei lingvistice 1-a dus la
convingerea, pe un alt lingvist francez Albert Dauzat (1877-1955),
că studiul cartografic al graiurilor populare se poate face în mod mai
temeinic cu ajutorul unor a t l a s e r e g i o n a l e . Pornind de la
proiectul Dauzat din 1939, iniţiativa elaborării atlaselor regionale au
acceptat-o numeroşi lingvişti romanişti, îndeosebi francezi (Franţa
cunoaşte astăzi circa 70 de volume de atlase lingvistice pe regiuni).
Odată cu proiectul Atlasului lingvistic moldovenesc (ALM.
Chişinău, 1960) şi cel al Noului Atlas lingvistic român pe regiuni
(NALR/ALRR, Bucureşti, 1963), atlasele regionale româneşti cunosc
o extraordinară dezvoltare. în ultimele patru-cinci decenii
dialectologii români sânt preocupaţi de întocmirea şi publicarea a opt
atlase regionale, şapte în România şi unul în Republica Moldova.
Până în prezent, au văzut lumina tiparului următoarele volume
din NALR/ALRR şi ALM/ALRR Bas., elaborate – pe provincii
istorice – de centrele ştiinţifice dialectologice din Bucureşti, Cluj-
Napoca, Iaşi, Timişoara, Chişinău:

a) Oltenia, vol. I-V, 1967-1984, Maramureş, vol. I-IV,

1969-1997, serii complete; Banat, vol. I-III, 1980-1998, Moldova şi
Bucovina, vol. I-II, 1987-1997, Transilvania, vol. MV, 1992-2006,
Muntenia şi Dobrogea, vol. I-V, 1996-2006, Crişana, vol. I-II, 1996-
2003, în total 25 de volume.
b) La Chişinău s-au publicat 8 volume: patru din Atlasul
lingvistic moldovenesc (ALM, vol. I, părţile 1-2, 1968, vol. II,
părţile 1-2, 1972-1973, coordonator Rubin Udler şi alte patru,
continuare la ALM, sub titlul revăzut Atlasul lingvistic român pe
regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria (ALRR Bas., vol.
I-IV, 1993-2003) 2 serii complete, redactor ştiinţific şi coordonator
Vasile Pavel. Materialul este cules pe bază de anchete pe teren între
anii 1957 şi 1965, în 240 de puncte din Basarabia, nordul Bucovinei,
Transnistria, precum şi din localităţile româneşti din nordul
Maramureşului (reg. Transcarpatică), ţinutul Herţa, sud-estul
Ucrainei, Caucaz şi din partea asiatică a ex. URSS. ALM/ALRR.
Bas. se înscrie, deci, pe acelaşi „şantier comun” numit Noul Atlas
lingvistic român pe regiuni (NALR) sau Atlasul lingvistic român pe
regiuni (ALRR), lucrare de interes general românesc, cu largi ecouri
pe plan internaţional.

În cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei studiul graiurilor

populare reprezintă o continuare continuă încă de prin 1946. În
perioada primilor ani postbelici dintre culegătorii de grai din
Basarabia făceau parte Tania Cojuhari (1916-1984) şi Nicolae
Corlăteanu (1915-2005).
Scopul principal al Sectorului de dialectologie din momentul
înfiinţării lui, în anul 1956, avea să devină pentru mulţi ani
elaborarea Atlasului lingvistic moldovenesc . ALM include câte 31 de
localităţi, anchetate de Gustav Weigand şi Sever Pop, şi 6 localităţi,
anchetate de Emil Petrovici. Chestionarul ALM, publicat în 1960,
cuprinde 2548 de întrebări.
Cât priveşte ALRR. Bas., ţinem să subliniem că în această
lucrare colectivă (vezi Ref. bibl.) a reluat publicarea unui material
2
Dincolo de titlul r e z u m a t i v , ALRR. Bas. Mai include, ca şi ALM, un şir de
localităţi din reg. Transcarpatică (pct. 1-4), din sud-estul Ucrainei, Caucaz şi din
partea asiatică a fostei URSS, unde graiurile insulare se prezintă ca nişte enclave.
lexical necartografiat în ALM, colectat în acelaşi interval de timp
(1957-1965) şi pe baza aceleiaşi programe (Chestionarl ALM, 1960).
ALRR. Bas, e v a l u a t o n o m a s i o l o g i c , oferă materiale
preţioase pentru cercetarea fenomenului denominării (nominaţiei
lexicale), inclusiv a procedeelor derivării morfematice, a sintagmelor
terminologice şi a împrumuturilor de unităţi lexicale din alte limbi.
La elaborarea principiilor de cartografiere, noi am luptat (cu acordul
deplin al echipei de dialectologi, coautori ai ALM/ALRR. Bas.)
pentru sistematizarea semnelor grafice în funcţie de rincipalele tipuri
de denumiri: cuvinte primare (măr „arbore” nuc), cuvinte derivate
(merer, nucar), înbinări terminologice (pom de măr, pom de nuc).
Această modalitate de cartografiere conduce nu doar la o informare
s p o r i t ă şi l i z i b i l ă privind variaţia şi repartiţia în spaţiu a
unităţilor lexicale, dar şi la sugestii preliminare referitoare la
procedeele de creare a denumirilor în viul grai popular.
În comparaţie cu Franţa, unde numărul volumelor de atlase
regionale depăşeşte cu mult tot ceea ce s-a publicat în toate ţările de
limbi neolatine din Europa, România şi Republica Moldova se
situează până în prezent pe un loc fruntaş cu cele 33 de volume.
Acest nou tip de atlas oferă dialectologilor, istoricilor limbii,
lingviştilor români şi romanişti o importantă sursă documentară
pentru exegezele investigaţionale. Atlasele regionale româneşti încep
să devină, prin materialul dialectal colectat şi cartografiat, un
adevărat document de limbă română vorbită în spaţiul etnocultural
dacoromânesc de la Dunăre şi până dincolo de Nistru.
Un eveniment ştiinţific remarcabil, care aranjează
geolingvistica românească în avangarda metodologiei atlaselor
lingvistice, este apariţia recentă (2005) în cadrul Institutului de
Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române a
primului volum din Atlasul lingvistic român pe regiuni. Sinteză
(ALRR. Sinteză), coordonator prof. univ. dr. Nicolae Saramandu.
Aşa cum se subliniază în Prefaţa lucrării, prin publicarea ALRR.
Sinteză, limba română este p r i m a şi, până la acest moment,
s i n g u r a limbă care la nivel romanic dispune de trei tipuri de atlase
lingvistice ale graiurilor dacoromâne: Atlasul naţional sau general,
Atlasul regional şi Atlasul regional – sinteză. ALRR. Sinteză
cuprinde într-o viziune de ansamblu întreg spaţiul lingvistic
dacoromân, este o „lucrare unitară", primită cu mult interes de lumea
ştiinţifică în domeniu.
Reţeaua atlasului - sinteză cuprinde 1203 localităţi, inclusiv
cele 998 de puncte cartografice din NALR/ALRR şi 205 din cele 240
de puncte din reţeaua ALM. Volumul I cuprinde 135 de hărţi
realizate prin simboluri, ca şi în cazul ALRR.Bas. (în NALR/ALRR
formele /fenomenele dialectale culese pe teren sânt înregistrate pe
hărţi în notaţie fonetică, textual).
 Necesitatea de a elabora prezentul atlas-sinteză pe baza hărţilor
din atlasele regionale este determinată de mai mulţi factori
(identificarea a noi unităţi dialectale, precizarea structurii dialectale
dacoromâne etc), printre care şi de faptul că, ceea ce „la nivel
regional” poate apărea ca nepertinent (ca, de exemplu, în cazul
formelor unice din unele regiuni) capătă semnificaţie la nivel
naţional (Prefaţa, p. V).
Spre sfârşitul secolului trecut cartografia lingvistică europeană
a ieşit din cadrul „strict naţional” şi se îndreaptă spre o largă
colaborare internaţională, concretizată în elaborarea unui şir de atlase
lingvistice plurilingve, o etapă nouă în dezvoltarea geolingvisticii.
Lingvogeografii din România (B. Cazacu, N. Saramandu, T. Teaha,
I. Ionică, I. Faiciuc, D. Losonţi, I. Mării, N. Mocanu, S. Dumistrăcel
ş.a.) şi Republica Moldova (V. Pavel, R. Udler, V. Corcimari, A.
Dumbrăveanu) au participat sau participă în prezent la alcătuirea
Atlasului limbilor Europei (Atlas linguarum Europae, ALE) şi
Atlasului limbilor romanice (Atlas linguistic Roman, ALiR). Până
acum au apărut şase fascicule din ALE (1983-2006) şi două volume
din ALiR (1995-2002). ALE şi ALiR sînt atlase interpretative.
Dialectologii de la Institutul de Lingvistică al A.Ş.M. au colaborat în
ultimele trei decenii şi la Atlasul dialectologie carpatic comun
(Общекарпатский диалектологический атлас, ОКДА), editat în
şapte volume (vol. I, Chişinău 1989-vol. II, Moscova, 1994; vol. III,
Varşovia, 1991; vol. IV, Lvov, 1993; vol. V, Bratislava, 1997; vol.
VI Budapesta, 2002; vol. VII, Novi Sad, 2005), ediţie completă.
La Centrul de Dialectologie al Universităţii Stendhal din
Grenoble este lansat, de către Michel Contini, proiectul unui atlas
p r o z o d i c al limbilor romanice: Atlas multimédia prosodique de
l'espace roman (AMPER), conceput ca un atlas de tip nou pentru
limbile/dialectele romanice nu numai interpretativ, ci şi electronic.
AMPER prevede 10 puncte pentru domeniul limbii române (resp. 2-
3 pentru teritoriul Republicii Moldova). în strânsă legătură cu
participarea la acest proiect, echipa de cercetători de la Iaşi, condusă
de Adrian Turculeţ, va elabora Atlasul multimedia prozodic român
(AMPRom) (Turculeţ 2006: 257-272).
Prin urmare, în geografia lingvistică în a doua jumătate a
secolului trecut şi în prezent se observă două tendinţe. Prima
exprimă dorinţa lingvogeografilor de a extinde în profunzime studiul
varietăţilor lingvistice, al terenului deja acoperit pentru multe limbi
europene cu atlase naţionale (generale) şi regionale (de fapt, tot
naţionale). Cea de a doua tendinţă îi determină pe cercetători să
examineze aspectul c o n t i n u u în limbă prin elaborarea atlaselor
lingvistice multilingve, care vor contribui ulterior la dezvoltarea
cercetărilor comparative şi contrastiv-tipologice. Cartografia
lingvistică se afirmă ca o metodologie viabilă, în continuă
dezvoltare. Atlasele lingvistice romanice şi româneşti pun la
dispoziţia cercetătorilor o bogăţie de date fără precedent. Acestora li
se adaugă Arhiva fonogramică a limbii române, „un adevărat Muzeu
sonor al limbii române”, volumele de texte dialectale publicate,
înregistrările de socio-şi etnotexte existente la centrele de
dialectologie din Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Chişinău.

Referinţe bibliografice

ALM Atlasul lingvistic moldovenesc.

Chişinău, 1968. Vol. I, partea I: Fonetica de
R.Udler. Partea a II-a: Fonetica de R.Udler,
Morfologia de V. Melnic; Chişinău, 1972.
Vol. II, partea I: Lexicul de V. Comarniţchi;
Chişinău, 1973. Partea a II-a: Lexicul de V.
Melnic şi V.Pavel.

ALRR.B Atlasul lingvistic român pe regiuni –

as. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria.
Chişinău, 1993, 1998. Vol. I-II de V. Pavel.
Red. Ştiinţific Vl. Zagaevschi; Chişinău,
2002. Vol. III de V. Pavel, V. Sclifos, C.
Strugăreanu; Chişinău, 2003. Vol. IV de V.
Pavel, V. Corcimari, A. Dumbrăveanu, V.
Sclifos, S. Spânu, R. Udler.

Brâncuş Introducere la B. P. Hasdeu,

G. Etimologicum Magnum Romaniae, Editura
1972 Minerva, vol. I, 1972

Coşeriu Lingvistică din perspectivă spaţială şi

E. antropologică, Chişinău, „Ştiinţa”, 1994.
1994
Frăţilă Studii lingvistice, Editura EXCELSIOR,
V. Timişoara, 1999
1999

Iordan Lingvistica romanică. Evoluţie, curente,

I. metode. Editura Academiei, Bucureşti, 1962.
1962
Istrate G. Prefaţă la Sextil Puşcariu, Limba
1976 română, I, Privire generală, Editura Minerva,
Bucureşti, 1976.

Mihail Z. Terminologia portului popular

1978 românesc în etnolingvistica comparată sud-est
 europeană, Editura Academiei, Bucureşti,
1978.

Teaha T. Geolingvistica românească în

1996- perspectiva elaborării ALiR, în
1997 „Dacoromania”, vol. 11,1996-1997, Nr. 1 -2.

Turculeţ Variante regionale ale intonaţiei

A. româneşti, în Limba şi literatura română.
2006 Regional-naţional-universal. Simpozion
internaţional, Iaşi-Chişinău, 24-27 noiembrie
2005, Iaşi, Casa Editorială Demiurg.

Проблеми загалъного, германсъкого

та слов'янсъкого мовознавства. До 70-рiчня
професора В.В.Левицъкого, Чернiвцi,
Криги – XXI, 2008
 TERMENII PENTRU „FICAT” ŞI „PLĂMÂNI”
(PE BAZA ATLASELOR LINGVISTICE
ROMÂNEŞTI)

În colab. cu Liliana Popovschi

1. Tratarea în bloc a termenilor ce denumesc ficatul şi plămânii

cere o prealabilă justificare.
Conceput ca un studiu onomasiologic, etimologic şi
lingvogeografic, în cele ce urmează unele aspecte metodologice ale
investigaţiei ne interesează în egală măsură cu rezultatele ei
concrete.
Termenii care exprimă cele două noţiuni – ficatul şi plămânii –
formează un m i c r o s i s t e m lexico-semantic. Aceasta decurge
din faptul că în diverse zone geografice între lexemele constituiente
ale microsistemului s-au stabilit raporturi evidente de
interpătrundere, de transfer de termeni de la o realie la alta.
Orice atlas lingvistic este mai mult decât o colecţie de hărţi.
Reţeaua informaţională complicată ce se construieşte de la o hartă la
alta multiplică valoarea totală a datelor înmagazinate. Virtual, orice
hartă lingvistică inclusă într-un atlas, aşa cum subliniază Magdalena
Vulpe, se integrează în mai multe asemenea reţele fonetice,
morfologice, derivaţionale sau lexicologice. Autorii de atlase
lingvistice sugerează ei înşişi cititorilor unele conexiuni posibile prin
trimiterile relativ frecvente (grupate în notele hărţilor, sub III) de la o
hartă la alta. Examinarea comparativă a termenilor ce denumesc în
graiurile limbii române ficatul şi plămînii se întemeiază astfel pe
„citirea corelată” a hărţilor lingvistice [cf. Vulpe: 227-238].
Materialul extras are la bază ALR I, NALR, ALM şi unele
studii publicate până în prezent.
Numele părţilor corpului omenesc se caracterizează prin
durabilitate, graţie exprimării în ansamblu a unor concepte strict
delimitate (părţile corpului găsindu-se la fiecare om). Cei mai mulţi
termeni din această sferă semantică fac parte din categoria unităţilor
lexicale de mare importanţă, majoritatea dintre ei aparţinînd la
fondul cel mai stabil de cuvinte şi sunt, după cum se ştie, de origine
latină (păr, cap, creieri, frunte, faţă, tâmplă, ochi, nas, ureche, gură,
limbă, dinte, barbă, piept, inimă, plămâni, mână, deget, spate, ficat,
rinichi, picior, piele, os etc.), de origine autohtonă (ceafă, grumaz) şi
slavă veche (trup, gleznă, gât). De altfel, în toate idiomurile
romanice, relatează romanistul german Adolf Zauner în monografia
sa Die romanischen Namen der Körperteile (Erlangen, 1902, p. 5),
cuvintele latineşti din sfera semantică avută în vedere au fost păstrate
în mare măsură, ca şi în cazul limbii române şi al dialectelor ei, fără
a fi excluse însă schimbări şi substituiri ale denumirilor, mai ales la
nivelul cel mai d i n a m i c al actului normativ, precum sunt
graiurile şi dialectele. Important este să surprindem, la analiza
hărţilor lingvistice şi în baza dialectologiei diacronice, atât
stabilitatea şi continuitatea ariilor dialectale, cât şi dinamica
limitelor lor.

2. Să facem mai întâi o prezentare sumară a termenilor şi să

determinăm ariile lor de răspândire. În majoritatea cazurilor
variantele fonetice nu le menţionăm, acestea se găsesc pe măsură în
atlasul naţional (ALR)3 şi în cel regional (NALR, ALM)4.
Pentru desemnarea ficatului şi a plămânilor româna literară
cunoaşte doar doi termeni: ficat, pl. ficaţi şi plămân, pl. plămâni.
Pentru aceleaşi noţiuni, graiurile şi dialectele limbii române ne oferă
mai multe denumiri.

Harta FICAT. Pentru denumirea acestui concept anchetatorii

au obţinut următoarele răspunsuri la întrebările adresate
informatorilor, vorbitori de limbă română.
Ficat formează o arie destul de compactă şi întinsă, care
cuprinde zona grupului sudic de graiuri (Muntenia, Oltenia,
Dobrogea), precum şi Banatul şi sudul Transilvaniei.
În aria ALM termenul literar ficat apare sporadic.
Acelaşi termen este înregistrat şi în dialectele sud-dunărene: ar.
h′icát, istr. ficát [Frăţilă: 263].

3
Vezi: Atlasul lingvistic român (ALR), iniţiat de Sextil Puşcariu şi realizat de
Sever Pop (Partea I, vol. I, Cluj, 1938; vol. II, Sibiu-Leipzig, 1942) şi Emil
Petrovici (Partea II, vol. I, Sibiu-Leipzig, 1940). Din partea a doua a atlasului au
mai apărut vol. I-VII, sn, 1956-1972, fără a mai cuprinde însă, din motive
cunoscute, teritoriul de la est de Prut şi nordul Bucovinei.
4
Până în prezent, în Ţară, au văzut lumina tiparului următoarele volume din
NALR (ALRR), elaborate – pe provincii istorice – de prestigioase instituţii
ştiinţifice din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara: Oltenia (vol. I-V, 1967-
1984), Maramureş (I-IV, 1969-1997), serii complete; Banat (I-III, 1980-1998),
Moldova şi Bucovina (I-III, 1987-2007), Transilvania (I-IV, 1992-2006),
Muntenia şi Dobrogea (I-V, 1996-2006), Crişana (I-II, 1996-2003).
La Chişinău s-au publicat 8 volume: patru din Atlasul lingvistic moldovenesc
(ALM, vol. I/1-2, 1968; II/1-2, 1972-1973) şi alte patru, continuare la ALM, sub
titlul revăzut Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei,
Transnistria (ALRR.Bas., vol. I-IV, 1993-2003).
 În o serie de puncte din Banat, Muntenia, Dobrogea,
Transilvania apar ficát négru, ficátu al négru, ficáţî ăi négri (vezi
infra).
Mai ocupă o arie extinsă în partea de nord a domeniului
dacoromân: Maramureş, Crişana, centrul şi sudul Moldovei istorice.
În multe puncte de la est de Prut sunt notate sintagmele maiuri negri
(pl.), maieră neagră, maiere negre (ALM II/2, h. 738).
Plămâni negri, plămâi negri, plămân negru „ficat” apar în
nordul Moldovei, pct. 465, 475-480,
483, 487-489, 493, 495-501, 504-514, 516-519, 521-530, 532,
539, 541, 542, 543, 545, 546, 548, 553 (aria NALR-Mold.Bucov. I, h.
77). Varianta plămâi negre, pl. este notată în pct. 5-7, 15-17, 20-32,
73, 75, 87, 102, 107, 141, 178, 179, 205, 207, 209, iar plămâni negri
în pct. 14, 18, 19, 129 (aria ALM II/2, h. 738).
Gighir, gigher „ficat” apar în Dobrogea, pct. 874, 875, 877,
896 (ALRR-Munt. Dobr. I, h. 73). Gighiri, pl. e notat în sudul
Basarabiei (pct. 187, 215) şi în reg. Dnepropetrovsk, Ucraina (pct.
235) (ALM II/2, h. 738).
Gighir negru, gigher negru „ficat” apar, de asemenea, în
Dobrogea, pct. 878, 883, iar gighiri negri, gigheri negri, variante
notate doar la pl., sunt utilizate în Transnistria (pct. 118, 119, 123,
137, 142, 149, 150, 152, 157, 164, 168), în sudul Basarabiei (pct.
163, 173, 212, 214, 216-222), în regiunile Kirovograd (pct. 229, 231-
233) şi Nikolaev (pct. 165) ale Ucrainei.
Gigăriţă este notat în pct. 40 din Banat (NALR-Ban. I, h. 94).
Bojog „ficat” este fixat în pct. 938 din Oltenia (NALR-Olt. I,
h. 92).
Lióhki, lióhti, líhti „ficat” apar în pct. 63, 69, 74, 83, 113, 118,
157 din Transnistria şi în pct. 165, 190, 210, 226-229, 231, 232 din
sud-estul Ukrainei (ALM I/2, h. 738).

Harta PLĂMÂNI. Întrebarea a fost pusă de obicei pentru

forma de plural. Termenul plămâni (plămâi) apare în cea mai mare
parte a teritoriului dacoromân.
Plămâni albi, plămâi albi este notat în nord-estul Moldovei
(aria NALR-Mold.Bucov. I, h. 67, pct. 476, 477, 489, 497-500, 504-
514, 516-530, 532, 539, 541-543, 545-547, 551-553).
Maiuri, pl. este înregistrat izolat în pct. 215 din sudul
Basarabiei, iar varianta maieri – în pct. 215 din judeţul Suceava.
Maiere albe, maiuri albe „plămîni” apar în pct. 35, 39, 65, 80,
82, 106, 112, 113, 227, 230 (ALM II/2, h. 735) şi în pct. 489, 497,
498, 507, 508, 511, 512, 515, 517, 518, 524, 534, 545, 547, 551, 556
(NALR-Mold.Bucov. I, h. 67).
Maieri bălăi, maiuri bălăi în pct. 74, 83, 96-99, 101, 120 din
Transnistria şi în pct. 34 din reg. Nikolaev, Ucraina.
 Gighiri, gigheri apar izolat în pct. 136, 137, 214, 218, 225, 235
(ALM II/2, h. 735), iar gighire în pct. 877 (NALR I, h. 58).
Gighiri albi, gigheri albi în pct. 165, 168, 204, 217, 219, 222,
229, 233 (aria ALM) şi în 878 (aria ALRR.Mold.Bucov.), iar gighire
albe în pct. 883 (Ibidem).
Gighiri bălăi în pct. 119, 123, 142, 150, 164, 168 din
Transnistria şi în pct. 231, 232 din reg. Kirovograd, Ucraina.
Gigăriţe apare în paralel cu plămâni în Banat, pct. 19, 27, 32-
34, 36-38, 40-42, 47-50, 63, 64, 70, 72-76, 78-82, 84-87, 99 (NALR-
Ban. I, h. 94).
Bojogi este notat în o serie de localităţi din ariile NALR-
Mold.Bucov., iar variantele borjogi, bojoci formează o arie extinsă în
Muntenia şi Dobrogea, utilizîndu-se adesea în paralel cu termenul
plămîni. Forma bojogi se regăseşte izolat şi în Oltenia şi
Transilvania, în paralel cu plămâni. În pct. 30, Banat, e notată
varianta bogine, alături de plămâni.
Bojogi albi în pct. 542, bojoage albe în pct. 581 (NALR-
Mold.Bucov.).
Foi, pl. foiuri apare în Moldova, pct. 471, 508, 512, 519, 522,
526, 528, 547 (Ibidem).
Foalele omului în pct. 718, Muntenia.
Boldâri în pct. 816 (ALRR-Munt.Dobr.).
Liohchi, liohti, lehchi în pct. 63, 69, 74, 83, 113, 118, 157 din
Transnistria, în pct. 165, 190, 210, 226 din sud-estul Ucrainei şi în
pct. 228 din zona de nord-vest a Caucazului.
Respiratori, m. pl. este o inovaţie lexicală, notată izolat în
paralel cu termenul mai vechi maiuri albe (NALR-Mold.Bucov. I, h.
67, pct. 512).

3. Din descrierea hărţilor s-a observat că grupul lexico-

semantic „ficat – plămâni” rămîne, în graiul viu, un microsistem
deschis, dinamic şi cu o structură proprie a elementelor lexicale. În
decursul timpului, microsistemul dat, iniţial cu cei doi constituienţi
de bază, ficat şi plămâni, s-a amplificat cu alţi termeni de sorginte
diversă.
Ficat < lat. ficatum, adjectiv desprins şi substantivizat din
sintagma ficatum jecur „ficat de gîscă îngrăşată cu smochine”.
Termenul aparţinea „terminologiei culinare”, deoarece ficatul gras
gătit cu smochine era una dintre mîncărurile cele mai apreciate de
romani (Cazacu: 126).
Lat. jecur „ficat” nu s-a păstrat în nici o limbă romanică, fiind
înlocuit de ficatum, care se regăseşte în cele mai multe regiuni ale
Romaniei (cf. it. fegato, sp. hígado, glc., port. fígado, cat. fetge)
[Saramandu: 81-94].
Ficatul, asemenea inimii (dar mai tîrziu), este văzut ca organ ce
se resimte de şocurile necazurilor sau jignirilor. Bine cunoscuta
expresie populară a arde la ficat, bogată în variante: a frige, seca,
roade, tăia la ficat, exista deja la romani: „quid referam, quanta
siccum iecur ardeat ira” [Bogrea: 298]. S. Dumistrăcel subliniază că
„formula” putea fi, într-adevăr, transmisă direct din latină, dar dintr-
o fază în care lui jecur îi luase de-acum locul ficatum. [Dumistrăcel:
136].
Lat. pulmo, -onem (păstrat în it. pulmone, prov. polmo, fr.
poumon) este continuat în romanitatea răsăriteană de dr. plămân
(var. plămiî, plumân, plămână, plumână), pl. plămâni, plămâi, de
ar. pălmună şi de istr. plumăre (Frăţilă: 264). Pl. plămâi Boris
Cazacu îl explică pornind de la forma de plural plămâni, cu
transformarea lui n sub influienţa lui i final. Cf. în vechea
dacoromână, şi azi dialectal, ai, care derivă din pl. ani. Forma de
singular plămâi este refăcută după forma de plural (Cazacu: 126).
Ficat şi plămân aparţin astfel de cel mai vechi strat lexical al
limbii române.
Mai (pl. maiuri, măiuri) < mag. máj l-a înlocuit pe ficat în
nordul teritoriului dacoromân.
Gigher (gighir) < tc. otom. giger; gigher negru „ficat” şi
gigher alb „plămân” sunt calchiate după tc. otom. kara giger „ficat”
(kara „negru”) şi ak giger „plămân” (ak „alb”). [Cazacu: 128].
Gigăriţă, de asemenea de origine turcă, a pătruns izolat (în
Banat) prin intermediul s.-cr. ğiğerica [Ibidem].
Bojog (bojoc) „plămân” pentru vechiul dicţionar al Academiei
este un „derivat din boaşă, prin suf. –og” [DLR III, 1913: 604], fără
a se da vreo explicaţie. După opinia lui Boris Cazacu, bojoc (bojog,
borjog) este un derivat de la boş „testicul” cu sufixul augmentativ –
oc, –og, forma primitivă fiind boşoc sau boşog. Apariţia lui r
epentetic (borşog, borjog, borjoc) se datoreşte influienţei lui boarşă
(formă dialectală). Bojoc a putut să elimine în unele graiuri (vezi
supra) termenul plămân, deoarece prezenta „atracţia noutăţii” şi avea
o „expresivitate” mai mare. Plămân, dimpotrivă, în raport cu bojoc
(bojog), era folosit fără nici o nuanţă afectivă. Exemplul vine să
confirme rolul însemnat al afectivităţii în evoluţia semantică şi în
răspândirea termenilor noi [Cazacu: 130-133].
Termenul lióhki < rus. лёгкие „plămâni” este folosit (în
Transnistria şi în sud-estul Ucrainei) în egală măsură, după cum am
remarcat, pentru desemnarea plămînilor şi a ficatului.
Foale (< lat. follis) şi foi, formă reconstruită din pl. foale, au
apărut pentru denumirea plămînilor în urma comparaţiei acestora cu
burduful de piele folosit pentru pomparea (suflarea) aerului în jarul
în care se înfierbîntă fierul. Cf. fr. soufflet de forge „foale de
fierărie”. Cu alte cuvinte, e vorba de creaţii metaforice.
Boldâri „plămâni” este de origine necunoscută.
 4. Cele două hărţi lexicale – FICAT şi PLĂMÂNI –
înfăţişează coexistenţa diacroniei în sincronie. Din punct de vedere
stratigrafic, termenii ficat şi plămâni ţin, după cum am văzut, de cel
mai vechi strat lexical, peste care, în unele teritorii, s-au suprapus
cuvinte împrumutate din alte idiomuri (mai, gigher, liohchi) sau
creaţii proprii ale graiului viu românesc (bojog, foi).
Glosemul mai l-a substituit în aria de nord pe ficat (în
localităţile în care ficat a existat). În prezent lexemul mai coexistă în
paralel cu ficat doar în o serie de puncte. Unele note (comentarii ale
informatorilor sau, mai rar, ale anchetatorilor) aduc precizări
interesante: a) ficat e la oameni, pe cînd mai se spune „la păsări”
(pct. 526), „la porc, la găini” (pct. 550), „numai la animale” (pct.
583) etc; b) „aişti tineri spun ficat, că îs mai umblaţi, da bătrînii tot
aşă spun, tot mai; şi la găini se zice mai”, dar se zice „bolnav de
ficat” (pct. 634), ficat se zice „prin (=printre) doctori, prin spital”
(pct. 634) [NALR-Mold.Bucov. I, h. 77]; „după carte îi ficat” (pct. 8,
18), unii spun ficat, dar „îi pe domneşte” (pct. 15), doctorii zic ficat
[ALM II/2, h.738].
Între unităţile lexicale ale microsistemului constatăm raporturi
de condiţionare reciprocă, de interacţiune.
Termenul plămâni, de exemplu, a ajuns în anumite împrejurări
să denumească şi ficatul, iar mai – să desemneze şi plămânii. Au
avut loc s u b s t i t u i r i de termeni sau t r a n s f e r de termeni de
la o realie la alta, în cazul când un semn lexical a fost utilizat, ca
bază onomasiologică, pentru a denumi două organe interne ale
corpului omenesc.
După opinia unor cercetători, asemenea procese au avut loc în
urma lipsei de cunoaştere suficientă a anatomiei corpului uman,
inclusiv a animalelor, pe de o parte, şi a „confundării”, pe de altă
parte, a termenilor pentru ficat cu cei pentru desemnarea plămînilor
[cf. Cazacu: 127]. Fără a nega „confuzia, ca un proces al
denominaţiei”, studiată şi recucoscută de lingviştii francezi Dauzat,
Séguy ş. a., pentru a motiva însă modificările denumirilor trebuie să
ţinem seama de organizarea lor în sistem şi de mecanismul
denominaţiei. De fapt, plămâni „ficat” reprezintă doar b a z a o n o
m a s i o l o g i c ă a sintagmei plămân negru „ficat”, deoarece
pentru a menţine distincţia între plămân „poumon” şi plămân „foie”
s-a recurs la „procedeul determinării” cu un adjectiv, morfemul
negru din sintagma plămân negru reprezentînd c a r a c t e r i s t i c a
o n o m a s i o l o g i c ă. În cazul sintagmelor plămâni albi, maiuri
albe, maiuri bălăi, gigheri albi, bojogi albi „plămâni” avem a face
cu fenomenul l e x i c a l i z ă r i i, fenomen înţeles ca un proces prin
care „o succesiune de morfeme (o sintagmă) devine unitate lexicală”
[Cincilei: 25] . În raport cu conceptul de formare a cuvintelor,
denominarea este o noţiune mai cuprinzătoare. Rezultatele acestui
proces includ şi denumirile de natură a n a l i t i c ă, precum sunt
îmbinările de cuvinte [Pavel: 87]. Îmbinarea de cuvinte (cf. rus.
словосочетание) face parte din categoria procedeelor de
denominare, procedeu folosit pe larg în limba română, în franceză şi
în alte limbi romanice.
Din suprapunerea răspunsurilor la chestiunile PLĂMÂNI şi
FICAT se pot identifica mai multe a r i i d e c o i n c i d e n ţ ă a
sintagmelor cu baza onomasiologică comună.
Aria plămîni albi „plămîni” din nord-vestul Moldovei (de la
est de Prut) coincide în fond cu aria de răspândire a sintagmei
plămâni negri „ficat” (NALR-Mold.Bucov. I, hărţile 67, 77). De
remarcat însă că în reg. Cernăuţi şi în nord-vestul Republicii
Moldova la întrebarea, adresată mai întâi pentru plămâni, „Cum le
ziceţi la acei din piept, cu ajutorul cărora omul răsuflă?”, răspunsul
este plămâni (plămâi), deci fără determinant. Şi doar la chestiunea
privind ficatul răspunsul a fost plămâi negre, plămâni negri,
termenul plămâni, comun pentru ambele realii, fiind însoţit de un
adjectiv.
Alte arii suprapuse de coincidenţă similară: maiuri albe
„plămâni” / maiuri negre „ficaţi”; gigher alb „plămân” / gigher
negru „ficat”, gigheri bălăi „plămâni” / gigher negru „ficat” etc.
Avem de-a face, prin urmare, cu o serie de denumiri formate în
acelaşi fel, dar originea lor poate fi diversă. Creaţiile „substantiv +
adjectiv calificativ” iau naştere în mod independent în diferite limbi,
dar nu rareori, într-o limbă sau alta, există şi c a l c u r i după
denumiri, posibilităţi de împrumuturi ale imaginilor. E ştiut că
„lanţul asociativ” care duce, bunăoară, la denumirea metaforică
poate fi acelaşi la vorbitori ai unor idiomuri cu totul îndepărtate.
Considerăm că formaţiile analitice plămâni albi / plămâni
negri, precum şi plămâi „plămâni” / plămâi negri „ficaţi” au apărut
pe teren glotic românesc. Gigher negru „ficat” şi gigher alb
„plămân” sunt termeni calchiaţi după turc. kara gigher „ficat” (kara
„negru”) şi ak gigher „plămân” (ak „alb”).
Denumirile analitice asemănătoare celor din graiurile
româneşti se regăsesc şi în graiurile altor limbi romanice. De
exemplu, după Atlasul lingvistic francez, harta 1073 POUMON,
termenul foie blanc „ficat alb” este cunoscut în graiurile a câtorva
departamente. După Atlasul lingvistic romanic (AliR), harta FOIE, o
serie de denumiri ale ficatului au fost date în funcţie de culoarea
plămînului şi a ficatului (alb, negru) sau de consistenţa organelor pe
care ele le desemnează (moale, tare, dur) [Saramandu: 81]. Aceste
procese se observă, de asemenea, în limbile balcanice, în ungară, în
limbile slave şi în alte limbi europene. La baza unor denumiri
similare se află „mentalitatea comună”, felul de a vedea anumite
lucruri în acelaşi fel de către vorbitori ai unor diverse limbi; graţie,
totodată, a unor mecanisme generale ale denominaţiei.
 Procesul denominativ pentru noţiunea care nu are încă
denumire începe cu determinarea şi cu reflectarea în conştiinţă a
proprietăţilor obiectului. În timpul căutării numelui pentru segmentul
de realitate, vorbitorul compară obiectul mai puţin cunoscut cu altul
sau alte obiecte omogene (sau doar aparent omogene). Prin
intermediul asociaţiei de idei, ficatul a fost raportat la un alt organ
intern, la plămîni. Astfel a fost găsit un semn comun, cel de organe
interne asemănătoare (la om şi la animale). Concomitent, a fost găsit
şi termenul care desemnează unul dintre obiecte, să presupunem că
ar fi fost plămân. Calea creării unei denumiri noi este o cale
ascendentă, dar în acelaşi timp reversibilă. O denumire nouă
întotdeauna are la bază un cuvânt existent deja în limbă. Plămân din
sintagma plămân negru „ficat” are funcţia de „identificare” a celor
două obiecte, iar determinantul negru – rolul de diferenţiere. Nu
numai sintagma, dar şi cuvântul este conceput de către generativişti
ca succesiune de morfeme [Pavel: 273-285].

În concluzie, atlasele lingvistice oferă material extrem de

preţios pentru studiul diverselor probleme de onomasiologie. În
prezent, când cercetătorii au la dispoziţie atlase lingvistice naţionale,
regionale şi supranaţionale, abordarea şi tratarea problemelor ce ţin
de onomasiologia spaţială, sunt nu doar necesare, ci şi realizabile.
Atlasele lingvistice aduc date noi, concludente prin bogăţia
informaţiei. Graiurile româneşti de la est de Prut, înfăţişate în
volumele I/1-2, II/1-2 din ALM (Chişinău, 1968-1973) şi în
ALRR.Bas., I-IV (Chişinău, 1993-2003), aduc dovada unei evoluţii
convergente cu ansamblul de graiuri populare ale limbii române.
Hărţile descrise reflectă clar ariile onomasiologice corelate:
plămâni albi „plămâni” / plămân negru „ficat” etc. Îmbinările de
cuvinte le găsim şi în alte idiomuri. Notarea în anchetele dialectale a
denumirilor de natură analitică şi cartografierea lor ca succesiuni de
procese ale denominaţiei nu pot fi neglijate.

Referinţe bibliografice

Bogrea Vasile Bogrea. Opere alese. Volum îngrijit de

Mircea Borcilă, Ion Mării, Vasile Pavel,
Dumitru Apetri şi Vasile Ungureanu, Chişinău,
Ştiinţa, Bucureşti, Editura Fundaţiei
Culturale Române, 1998.
Cazacu B. Cazacu. Denumirile româneşti ale ficatului
şi ale plămânilor după ALR, în Studii de
dialectologie română, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1966, p. 121-134.
DA, 2/2 [Academia română] Dicţionarul limbii române.
Tomul 2, fascicula 2. Litera F, Bucureşti,
 1911.
Dumistrăcel Stelian Dumistrăcel. Până-n pânzele albe.
Expresii româneşti. Biografii – motivaţii.
Ediţia a II-a, revăzută şi augmentată, Iaşi,
Institutul European, 2001.
Frăţilă Vasile Frăţilă. Studii de toponimie şi
dialectologie, Timişoara, Excelsior art, 2002.
Pavel Vasile Pavel. Aspecte onomasiologice ale
derivării morfematice şi semantice (pe baza
ALM/ALRR.Bas.), în Lucrările Celui de-al XII-
lea Simpozion Naţional de Dialectologie.
Baia Mare, 5-7 mai 2006, Cluj-Napoca, Editura
Mega, 2006, p. 273-285.
Saramandu Nicolae Saramandu. Les désignations romanes
du foie, în Atlas Linguistique Roman
(ALiR). Volum I, Commentaires, sous la
rédaction de Gaston Tuaillon et Michel
Contini,Roma, Instituto Poligrafico e Zeca dello
Stato Libreria dello Stato, 1993, p.81-94.
Vulpe Magdalena Vulpe, Citirea corelată a hărţilor
lingvistice: harta contextuală şi harta de
valenţe, în M. Vulpe, Opera lingvistică, I,
Dialectal, Popular, Vorbit. Coordonare
editorială Ion Mării şi Nicolae Mocanu, Cluj-
Napoca, Clusium, 2004, p. 228-238.

Buletin de lingvistică, Chişinău,

2008-2009, nr.9-10, p.105-111
 DESTIN BUCOVINEAN EXPRIMAT
ÎN VIU GRAI ROMÂNESC

În viaţa acad. Nicolae Corlăteanu, omagiat acum în cadrul

Simpozionului Internaţional, Bucovina a ocupat un loc aparte. Între
anii 1934 şi 1940 a urmat cursurile universitare la Facultatea de
Litere şi Filosofie şi la Facultatea de Drept a Universităţii din
Cernăuţi.
A colectat folclor şi material dialectal prin părţile Voroneţului
şi Mănăstirii Humorului, pe când licenţiatul Universităţii cernăuţene
îşi făcea „serviciul social” conform programului Institutului Social,
condus de profesorul Dimitrie Gusti [4, p. 105].
Peste ani acad. Nicolae Corlăteanu avea să ne mărturisească:
„Expediţiile folclorice şi dialectologice mi-au deschis ochii asupra
comorii de nestemate a graiului popular” (Literatura şi arta, din 11
octombrie 1979).
Cartea lui N. Corlăteanu Nandrişii. Povestea unui neam
bucovinean (Chişinău, 1998) este o valoroasă contribuţie la
cunoaşterea familiei Nandrişilor din satul Mahala de lângă Cernăuţi.
Compartimentul despre profesorul său Grigore Nandriş, stabilit din
1940 în Anglia, se pare că este cel mai cuprinzător studiu despre
acest lingvist român cu autoritate internaţională [vezi: 3, p. 21-55].
Deosebit de pronunţat se profilează şi chipul Aniţei Nandriş-Cudla,
sora lui Grigore Nandriş, autoarea şi eroina povestirii 20 de ani în
Siberia. Destin bucovinean (Bucureşti, 1991), pe marginea cărei
cărţi vom vorbi în rândurile de mai jos.
Intrând în subiectul comunicării , remarcăm din capul locului
că autoarea acestei cărţi de suferinţe descrie calvarul siberian în
limba ei neoaşă din satul Mahala.
Părinţii Aniţei Nandriş: tatăl – Dumitru Nandriş (1864-1940) –
şi mama Maria, născută Lazăr (1866-1945), erau ţărani înstăriţi , care
au avut şapte copii, din rândul cărora s-au ridicat şi medici, şi
agronomi, şi profesori universitari, cunoscuţi în multe ţări civilizate.
Am sentimentul că Nandrişii, relatează acad. N. Corlăteanu, ne
transmit, de peste timpuri, un tulburător mesaj de înaltă demnitate şi
probitate morală, de adâncă iubire de ţară şi de neam. Se confirmă
adevărul că cele peste două secole de asuprire străină (1775-1918)
nu au reuşit să distrugă sufletul românesc (bucovinean), „retras în
ultima lui cetate, care este satul” [3, p. 91].
„Prin câte poate trece o fiinţă ominească fără să-şi dea
siama...”. Astfel îşi începe mărturisirile Aniţa Nandriş-Cudla. Şi în
continuare: „Eu m-am născut în anu 1904, în satul Mahala, judeţul
Cernăuţi. Am fost şapte fraţi, şase băieţi şi eu, o fată. Părinţii au fost
ţărani, adică gospodari... Copiii, dacă au crescut, au mers la şcoli
mai departe” [6, p. 11].
Aniţa însă a învăţat puţină carte. Avea doar trei clase primare,
dar a fost înzestrată cu un har ales al povestirii, la care se adaugă
înţelepciunea şi capacitatea de a judeca cu luciditate. În iunie 1941 a
fost deportată de regimul sovietic, dimpreună cu cei trei copii ai ei,
în Siberia, dincolo de Cercul polar, în împărăţia gerului. În
Arhipelagul Gulag a luptat pentru supravieţuire 20 de ani, ocrotindu-
şi copiii cu preţul vieţii.
Revenită la baştină, Aniţa Nandriş-Cudla nu şi-a regăsit
liniştea, decât după ce a depus mărturie scrisă asupra crimelor
regimului totalitar comunist, lăsându-ne o carte cu „amintiri din casa
morţii” siberiene, o carte a revoltei, a demnităţii şi purităţii morale,
care iniţial a apărut la Editura „Humanitas” din Bucureşti. În scurt
timp cartea a făcut înconjurul lumii nu numai prin editarea ei în
limba română, mai exact, în cel mai sincer şi convingător grai
românesc, în viul grai popular din nordul Bucovinei, ci şi prin
traducerea în 1998 în limba engleză [vezi: Aniţa Nandriş-Cudla.
Twenty Jears în Siberia. Traducere în limba engleză de Mabel
Nandriş. Postfaţă de Gheorghe Nandriş. Bucureşti, 1998]. Cartea a
fost apreciată cu Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române.
Manuscrisul a fost trecut printre grăniceri în România, în anul
1982, de doctorul Gheorghe Nandriş din Sibiu, nepotul de frate al
Aniţei Nandriş, autorul scrisorii adresate, în luna mai 1991,
redactorului Liceanu de la Editura „Humanitas” [vezi: 6, p. 7-8]. În
nota asupra ediţiei editorul Liceanu menţionează că textul reprodus
în cartea 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean era un caiet gros de
360 de pagini umplut gospodăreşte cu un scris neaşteptat de frumos.
Manuscrisul nu avea aproape deloc ştersăturii, majuscule, semne de
punctuaţie. Dar textul îşi dezvăluia „un ritm integral de o siguranţă
uimitoare.” Întreaga punctuaţie adoptată s-a impus parcă de la sine.
Au fost păstrate „particularităţile de grai”. Numai în puţine cazuri s-a
recurs la revizuiri de exprimare. Manuscrisul a fost transcris şi
publicat, afirmă domnul Liceanu, cu modificări minime,
nesemnificative, urmărind „să păstrăm vie această mărturie de
inteligenţă şi har şi, totodată, o limbă românească din ţinutul
Bucovinei” [Ibidem, p. 181].
Povestirea Aniţei Nandriş-Cudla a atras atenţia unui public larg
de cititori prin tematica general-umană. Dusă la capătul lumii, în
împărăţia frigului, într-un loc mai dur decât un lagăr de exterminare,
brutala injustiţie n-a înrăit sufletul autoarei mărturisirilor şi nici nu i-
a zdruncinat cumpătul. „Datorită profesiunii pe care o am, - susţine
acad. Eugen Simion, – citesc multe cărţi de acest fel. Dar, bine, n-am
găsit multe care să se poată compara cu mărturisirea Aniţei Nandriş-
Cudla, familie simplă, amărâtă şi creştină. M-a surprins faptul că,
trecând prin infern (realmente infern), ea rămâne bună şi,
moralmente, frumoasă. Creştină, omenoasă, luând totul ca o
încercare grea a soartei, din care trebuie, cu orice preţ, să iasă. Şi
iese, reuşeşte, cu o voinţă extraordinară şi cu o bunătate care ne
ruşinează pe noi, spiritele septice” [7, p. 8].
Acad. Eugen Simion nu se opreşte aici, adăugând imediat: „Şi,
apoi, limba ei «necultivată», frumuseţea ei simplă şi graţia ei
naturală” (subl. – V. P.) [Ibidem, p. 7]. În acelaşi context, Eugen
Simion menţionează că dacă este adevărat ce spune Nietzsche şi
dacă este adevărat ce-au dovedit că este adevărat Mircea Vulcănescu
şi Constantin Noica, şi anume: că se poate deduce o filosofie a fiinţei
(o gramatică, deci, a spiritului) dintr-o gramatică a limbii, atunci din
graiul românesc ce se vorbeşte la est de Prut, cu moliciunile,
sfătoşeniile şi ritmurile lui, s-ar putea scoate „o filosofie specifică a
fiinţei româneşti din această parte a lumii” [Ibidem, p. 7].
Frumuseţea simplă şi graţia naturală sunt caracterizări esenţiale
ale limbii Aniţei Nandriş-Cudla, care îşi află suportul principal în
graiul ei de acasă, în vorbirea orală, cu culoarea ei locală. În cartea
sa distingem o serie de elemente dialectale specifice mai ales unor
graiuri moldoveneşti din zona de nord a Moldovei istorice, respectiv
d i n n o r d u l B u c o v i n e i . Dar asemenea elemente neliterare,
deloc numeroase, din graiul Aniţei Nandriş-Cudla nicidecum nu
împiedică comunicarea. Este graiul autoarei pe care simţi, fiind din
partea locului, că ai putea să-l vorbeşti.
În continuare ne vom referi la câteva particularităţi dialectale
excerptate din paginile povestirii.
(1) Reprezentarea în scris a vocalei o prin diftongul oa:
– „A doaua zi nunta s-a gătit, oaspeţii s-au împrăştiat” [6, p.
28].
– „[...] nişte oauă prăjite, că asta e cia mai repede mâncare la
sat” [6, p. 39]. Alte cuvinte: noauă, ploauă.
(2) Reprezentarea în scris a vocalei mediale neaccentuate ă
prin a:
– „Şi-au crescut de acuma vreo patru cîni, şi-au făcut o
saniuţă. Iarna îi înhămau [...]. Primăvara îi tundeam şi eram fericită
că aviam acum din ce le face manuşi şi culţuni pentru iarnă” [6, p.
121].
– „A venit Floria, fratele, la noi şi îl întriabă pe barbatul
meu: ştii despre chestea asta că vin moscalii?” [6, p. 41]. Alte
exemple: baiet, carabuşi, ciolanaşe, faină, padurice, papuşoi,
pascatoare, pareţi, badiţă, nanaş.
(3) Forme de mai mult ca perfectul perifrastic:
– „[...] cei patru fraţi au plecat să termine de învăţat, căci nici
unu nu a fost ispăvit până a merge la război” [6, p. 23-24].
– „[...] eram tânără, abia am fost împlinit 17 ani, aşa că la
vârsta asta încă e mintea zburătoare” [6, p. 28].
– „Carnea s-a topit pe noi [...]. Am fost rămas numai
schiletul, cum vedeam odată prin cărţi” [6, p. 79].
Alte sintagme: au fost venit, m-am fost deprins.
(4) Regionalisme lexicale:
– „[...] îmblam tot timpu unsă de funingine, ca ţiganul la
malancă (= grup din teatrul popular)” [6, p. 97].
– „Până în sat nu pria ajungiau plumbii din puşcă şi din
mitralieră, numai din canoane (= tunuri) [6, p. 13].
– „La urmă, venia timpul că eşia armata din decuncuri, cum
se zicea atunci, adică din tranşeie [6, p. 13].
– Avia pat în ganuc (= pridvor) înaintea casei” [6, p. 39].
– Ziua era tehu, linişte, nimic, dar în timpu nopţii, pe la orele
12 sau 1, venia maşina niagră la poartă” [6, p. 48]. Alte unităţi
lexicale dialectale: studolă „şură”, cilighie „arătoasă”, legătură
„logodnă”, barabulă „cartof”, bliaşcă „tablă”, gobaie „pasăre de
curte”, radă, în expresia a da radă „a se îngriji singur”, morişcă
„vânturătoare”, ohotă „poftă, plăcere”, ciretel, ciritel (de obicei la
pl.) „desiş de copaci mici”.
Neîndoielnic , particularităţile locale (neliterare), fie ele
fonetice, morfologice sau lexicale, nu lipsesc din povestirea Aniţei
Nandriş-Cudla. Dar în scrisoarea ei atestăm elemente dialectale ce
caracterizează g r a i u r i l e m o l d o v e n e ş t i în general, iar alteori
şi celelalte subdiviziuni teritoriale din grupul de graiuri româneşti
d e t i p n o r d i c . Semnalăm doar câteva dintre aceste
particularităţi.
(1) Palatalizarea labialelor:
– „Pe urmă au dovedit-o mai tare durerile şi a chicat la pat,
nu mai putia să umble” [6, p, 23].
– „Suschinul şi dureria ei au fost foarte grele” [6, p. 36].
(2) Reprezentarea în scris a vocalei i prin î în verbul a intra:
„[...] au întrat vro patru bărbaţi străini îmbrăcaţi în negru şi cu
dânşii un om de sat” [6, p. 56].
(3) Conservarea lui î etimologic:
– „De le trebuia păşiune pentru cai, pâne sau o vită [...], erai
sâlit să le vinzi” [6, p. 5].
 (4) Omiterea articolului hotărât masculin –l:
– „Aşa că, erau cam 7-8 chilometri frontu de satu nostru” [3,
p. 13]. „[...] gândiam, aice e sfârşitu nostru” [6, p. 79].
(5) Forma veche a verbului cură „curge”:
– „[...] am acoperit-o cu paie, cu stuf ce creşte aşa pe la
mlăştini, pe bălţi, numai să nu cure întrânsa” [6, p. 30].
– „Nu mai curiau petecele de pe ei” [6, p. 102-103].
Sensul „curge” al dubletului latin a cure –a cura cunoaşte o
largă răspândire în textele vechi de la Coresi până la Cantemir, dar şi
în unele graiuri româneşti actuale. Formând mult timp o arie laterală,
separată de trunchiul comun al dacoromânei, graiurile moldoveneşti
dintre Carpaţi şi Nistru reprezintă „un exemplu de vitalitate” în care
verbul cură „curge” a rămas nealterat în faţa inovaţiei morfologice
curge [8, p. p. 41-52]. O importantă contribuţie la cunoaşterea ariei
actuale de răspândire a lui cură „curge” în graiurile româneşti din
Basarabia, nordul Bucovinei şi de dincolo de Nistru, în Transnistria
şi în enclavele din sud-estul Ucrainei o aduce Atlasul lingvistic
moldovenesc [1, h. 359].
Inconsecvenţiile sunt numeroase: piele/chele, a pica/a chica,
băiet/baiet, se dă (jos) / să dă (jos), o mers / a mers / sau (ea) au
mers, vom face / om face, anu / anul, etc., etc. Prevalează însă
formele literare. Reţinem că multe din elementele dialectale, ce
caracterizează şi graiurile moldoveneşti din zona de nord, în
povestirea Aniţei Nandriş-Cudla n-au fost semnalate.
În ciuda faptului că autoarea a învăţat puţină carte, e de-a
dreptul miraculoasă capacitatea sa de a folosi limba, dovedind un
simţ deosebit de „a adapta limba situaţiei prezentate” [5, p. 42-43].
Fiind deportată în necunoscutul siberian, Aniţa va cunoaşte realităţi
cu totul diferite, pentru care nu are cuvinte din graiul ei bucovinean.
Vorbirea ei este influenţată întrucâtva de mediul social. În limbajul
autoarei îşi fac loc un grup de rusisme, unele fiind tălmăcite de ea
însăşi. De exemplu:
– „A venit brigadirul şi m-a trimis la «labaz», aşa-i zicea acolo,
adică unde se lucra peştele după descărcarea din «râbniţe»,
«Râbniţele» erau nişte bărci mari, în care încăpiau câte zece tone şi
mai multe” [6, p. 86].
– „Ni-a spus nouă lumea ceia care era adusă cu vro şiapte ani
înaintea noastră: mergeţi pe tundră şi strângeţi «iagăde», şi mâncaţi
cât mai multe «iagăde», [...].«Iagădele», erau nişte fructe sălbatice,
de mai multe feluri, care creştiau pe tundră, dar nu pe tăt locu,
trebuia să le cauţi” [6, p. 102].
– „Aceia erau trei «neniţi», mai le ziceau «tuzemţi», (=
indigeni). Se hrăneau cu mâncăruri mai mult crude, carne crudă,
peşte crud. Trăiau în «ciumuri» (= igluri), aşa le zicea, nişte corturi,
care le făceau iarna din piei de «oleni» (= reni), iar de vară, din coaje
de misteacăn” [6, p. 104]. De asemenea : «paroşi», aşa le zicea
acolo, la sever (= nord), adică nişte pânze mari care erau aşezate pe
un stâlp înalt la care îi zicea «maştă» [6, p. 90]. “Crupatchile
(curopatchi = potârnici) acelea erau nişte păsări oliacă mai
mărişoare, cum sânt hulubii” [6, p. 80]; moh “muşchi”, buran
“viscol, furtună (de zăpadă)”, gluhari “cocoş-de-munte”, brusnică
“merişor”, matros “marinar” ş. a.
Aniţa, autoarea şi eroina cărţii, această extraordinară mamă,
renunţă la propria hrană în favoarea copiilor, străbate zeci de
kilometri prin tundră în căutarea unor fructe, învaţă să conducă sania
cu câinii. Intră de două ori în comă. După ultima ieşire din comă,
este pusă să facă slujbă de noapte la minus 40 de grade. Nu se poate
duce şi este condamnată la închisoare. E dată pe mâna unui
eschimos, care trebuia să o transporte cu sania, printre gheţuri, spre
locul osândei. Urmează o călătorie în care i-a îngheţat sufletul de
groază, cu o înnoptare într-un iglu de eschimoşi, drum pe care îl
descrie cu fraze scurte, fără înzorzonări, menţionează Gh.Nandriş,
„cu imagini atât de sugestive, încât ar putea figura în orice antologie
literară” [6, p. 7].
Scrierea Aniţei Nandriş-Cudla denotă gradul înalt de unitate a
graiurilor româneşti şi a limbii române în general. Mărturisirile ei
memorialistice sunt scrise în pitorescul grai bucovinean, mai exact,
în frumosul grai moldovenesc din Bucovina, cu simplitatea şi graţia
lui naturală, pe care bucovinenii, sătenii din Mahala l-au ocrotit din
tată în fiu, până astăzi.
Discursul literar cult fructifică, după cum bine se ştie, aspecte
ale limbii vorbite, ale graiurilor. Semnificativă pentru aceste
raporturi şi pentru întregul context al discuţiei este comparaţia,
devenită clasică, a cunoscutului lingvist francez Ioseph Vendryès:
„Limba scrisă (= limba literară) este stratul de gheaţă de deasupra
râului. Apa care continuă să curgă pe sub gheaţa care o ţine închisă
este limba populară şi naturală (= graiurile). Frigul care produce
gheaţa şi care ar vrea să oprească râul e efortul gramaticienilor şi al
pedagogilor, iar raza de soare care redă limbii libertatea este forţa de
nebiruit a vieţii, victorioasă asupra regulilor, zdrobind piedicile
tradiţiei” [9, p. 325].
Într-adevăr, graiul este un viu monument popular, tezaur
profund al întregei experienţe de viaţă şi creaţie a etniilor. Cuvântul
ca o comoară de gândire este creaţia vorbitorului, izvorât din harul
imaginaţiei şi al binelui şi consfinţit în memoria neamului.

Referinţe bibliografice

1. Atlasul lingvistic moldovenesc. Vol. I, partea a II-a.

Fonetica de R. Udler, Morfologia de V.
Melnic. Chişinău, 1968.
2. Eugen Beltechi. Limbă literară şi literatură dialectală
(Un exemplu şi câteva întrebări retorice), în: Limba română şi
varietăţile ei locale, Bucureşti, 1995, p. 91-96.
3. Nicolae Corlăteanu. Nandrişii. Povestea unui neam
bucovinean. Chişinău, 1998.
4. Nicolae Corlăteanu. Răspântii. Chişinău, 1995.
5. Gheorghe Moldoveanu. „Destin bucovinean” şi
dialect bucovinean, în: Gh. Moldoveanu. Crâmpeie de limba
română. Suceava, 1999, p. 40-51.
6. Aniţa Nandriş-Cudla. 20 de ani în Siberia. Destin
bucovinean. Bucureşti, 1991.
7. Eugen Simion. Unitatea limbii române, în: Limba
română şi varietăţile ei locale. Bucureşti, 1995, p. 7-8.
8. Teofil Teaha. Un dublet verbal în graiurile româneşti
actuale: (a) cure – (a) cura, în Lucrările celui de-al XII-lea
Simpozion Naţional de Dialectologie. Baia Mare, 5-7 mai 2006.
Cluj-Napoca, 2006, p. 41-53.
9.Joseph Vendryès. Le langage. Introduction linguistique à
l’histoire, Paris, 1921.

Buletin de lingvistică. In memoriam acad. Nicolae Corlăteanu

(95 de ani de la naştere), Chişinău, 2010, nr.11, p.131-135

ELEMENTE STRĂVECHI ÎN GRAIURILE

ROMÂNEŞTI
(Pe baza ALM/ALRR. Bas.)

În virtutea împrejurărilor istorice, dialectologilor de la

Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei le-a
revenit sarcina să cerceteze graiurile româneşti de la est de Prut,
inclusiv pe cele vorbite în nordul Maramureşului, în nordul
Bucovinei, ţinutul Herţa ţi în enclavele cu populaţie românească din
uriaşul spaţiu slav (şi nu numai) al ex.– URSS (din sud-estul
Ucrainei şi până în Ţinutul Primoriei al Extremului Orient).
În urma marilor anchete dialectale întreprinse de la 1957
încoace în peste 300 de localităţi, dialectologii de la AŞM au cules
mostre de viu grai, care reprezintă o sursă documentară şi ştiinţifică
deosebită în studierea limbii vorbite în spaţiu. Cercetările de teren s-
au concretizat cu lucrări importante. În cadrul instituţiei academice
au fost elaborate şi editate 8 volume de atlas: patru din Atlasul
lingvistic moldovenesc (ALM, 1968-1973), coordonator Rubin Udler,
şi altele patru, continuare la ALM, cu un titlu reformulat, din Atlasul
lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei,
Transnistria (ALRR. Bas., 1993-2003), coordonator subsemnatul.
Atlasele lingvistice ţin de cele mai prestigioase lucrări de
geografie lingvistică. Atlasul în opt volume, alcătuit la Chişinău,
constituie un tezaur popular cultural şi se înscrie pe acelaşi „şantier
comun” numit Noul Atlas lingvistic comun,pe regiuni (NALR),
elaborat în ţară5, lucrări de interes n a ţ i o n a l românesc, cu largi
ecouri pe plan internaţional. Acestora li se adaugă textele dialectale
şi glosarele regionale, afiliate acestora, ce ţin de Arhiva fonogramică
a limbii române.
Dialectologia (resp. geolingvistica) are legături strânse cu
istoria limbii. Studiile de dialectologie, ca şi cele de toponimie,
capătă, adesea, statut de analiză s t r a t i g r a f i c ă , graţie acelui fapt
că hărţile lingvistice, de exemplu, reprezintă coexistenţa diacroniei
în sincronie, permiţând astfel cercetătorului să pună în relaţie
elementele de continuitate şi de discontinuitate, de tradiţie şi inovaţie
în dezvoltarea unei limbi.
În studiul său, Importanţa graiurilor româneşti din Bucovina
de Nord, Basarabia şi Regiunea transnistreană, Sever Pop afirma că
forţa limbii noastre se manifestă în direcţia unei unităţi lingvistice
remarcabile, a unei reacţiuni puternice împotriva idiomurilor străine
înconjurătoare, a unei conservări a patrimoniului lingvistic şi în
direcţia asimilării elementelor împrumutate din limbile de contact [6,
p. 427].
Opiniile expuse de Sever Pop, acum şapte decenii, nu şi-au
pierdut actualitatea.
În cele ce urmează ne vom referi la o serie de cuvinte
străvechi, astăzi mai puţin cunoscute în limba comună sau care
continuă să se menţină la nivel regional.

Teară. Prelucrarea câmpiei şi ţesutul se numără printre

ocupaţiile vechi şi tradiţionale, ale populaţiei din spaţiul carpato-
pontic-danubian. Cânepa face parte din esenţa dăinuirii neamului
nostru în tot ce exprimă sârguinţă şi răbdare, ingeniozitate şi
isteţime. Cuvântul regional teară < lat. Tela continuă să fie cunoscut
mai ales în sudul Bucovinei, în jumătatea de nord a Transilvaniei şi
în Maramureş, unde este cunoscut cu sensurile de „fire urzite,
înfăşurate pe sulurile stativelor, urzeală, natră”; „război de ţesut” [7,
p. 41].

5
Până în prezent au văzut lumina tiparului următoarele volume din NALR,
alcătuite – pe provincii istorice – de Centrele de dialectologie din Bucureşti, Cluj-
Napoca, Iaşi, Timişoara: Oltenia, vol. I-V, Maramureş, vol. I-IV, serii complete;
Transilvania, vol. I-IV, Muntenia şi Dobrogea, vol. I-V, Moldova şi Bucovina, vol.
I-II, Banat, vol. I-III, Crişana, vol. I-II, în total 25 de tomuri.
 Cu aceleaşi sensuri străvechiul cuvânt moştenit din latină –
teară, a fost înregistrat în timpul anchetelor recente pentru Arhiva
fonogramică, de echipa de dialectologi de la Bucureşti şi Chişinău,
la nord de Tisa, în Maramureşul istoric (Ucraina), şi anume în
localităţile Apşa de Jos, Biserica Albă, Plăiuţ, Strâmtura [3, p. 518]
şi dincolo de Nistru, în satul Bairak, regiunea Doneţk (Ukraina) [4,
p. 225-231].

Tindeche. Cel de al doilea termen din domeniul ţesutului –

tindeche, are sensul de „vergea de lemn sau de fier, cu dinţi la
ambele capete, cu ajutorul căreia se ţine întinsă pânza, când se ţese”.
Tindeche provine din lat. Tindicula. Atlasul lingvistic român, serie
nouă, îl înregistrează în Muntenia, Dobrogea, precum şi în nordul
Transilvaniei, în sudul şi centrul Moldovei din partea dreaptă a
Prutului [ALR, II, s.n., h. 486].
Tindeche figurează în lista cuvintelor latineşti moştenite în
graiurile româneşti actuale, analizate pe larg de Teofil Teaha [7, p.
56-70]. Datele oferite de ALR sunt întregite de atlasele lingvistice
regionale.
Atlasul lingvistic român pe pagini. Basarabia, nordul
Bucovinei, Transnistria lărgeşte, precizăm noi, aria de răspândire a
lexemului luat în discuţie. Astfel, ALRR. Bas., vol. II atestă termenul
respectiv în variantele tindechi, tindichi, tindeche, tindeaucă într-o
arie compactă care acoperă aproape în întregime Basarabia şi
Transnistria. În câteva localităţi au fost notate variantele întindeică,
întindeală, tindei [vezi harta anexată, nr. 169).
Vitalitatea termenului tindeche în graiurile limbii române este
confirmată şi de existenţa altor accepţiuni pe care acesta îl cunoaşte,
fie şi sporadic: 1. „dispozitiv la războiul de ţesut, format din două
piese distincte numite bărbătuş şi muieruşcă şi care strânge pânza
ţesută, pe sulul dinainte”; 2. „chingă, punte dintre coarnele plugului”,
lat. Tendicula având reprezentanţi şi în limbile italiană, franceză,
retoromană, franceză [7, p. 67-68].

Strug. Şi viţa de vie face parte din îndeletnicirile străvechi ale

strămoşilor noştri geto-daci. Sunt cunoscute acţiunile de defrişare şi
reducere a plantaţiilor de vii, întreprinse de Burebista. Mărturii se
găsesc şi la Ovidiu. Cuvântul strug cr sensul de „strugure”
reprezintă, după părerea mai multor cercetători [1, p. 116-117], un
element lexical autohton, după al cărui plural, struguri, s-a refăcut
singularul strugur(e) [Ibidem, p. 116-117].
După datele oferite de ALRR. Bas., cuvântul strug formează
arii compacte şi l a t e r a l e bine distincte, care acoperă teritorii din
nordul Bucovinei, din nordul şi sudul Basarabirei şi din Transnistria
[vezi harta anexată, nr. 106].
 Cuvântul strug este înregistrat pentru ALRR. Bas. Şi în
localităţile româneşti insulare, precum sunt pct. 34 (regiunea
Nikolaev), pct. 112 (regiunea Zaporojie) din Ucraina şi pct. 75 din
regiunea Omsk, Federaţia Rusă. Persistenţa formei strug în arii
laterale şi izolate confirmă încă o dată principiul geolingvisticii de
Matteo Bartoli (1873-1946), cu privire la rolul conservator al ariilor
laterale şi izolate, în evoluţia unei limbi.

Fag. Termenul fag „fagure de miere” este urmaşul în limba

română a lat. Favus, vocabulă veche ieşită în mare parte din uzul
vorbirii cotidiene.
Cea mai extinsă şi compactă arie a acestui termen este
reflectată în ALRR. Bas. Este întrebuinţat frecvent, uneori împreună
cu sintagmele fag de miere, fag cu miere, în Maramureşul istoric şi
în nordul Bucovinei, acoperind totodată o mare parte din spaţiul
Basarabiei ţi Transnistriei. Acest cuvânt este atestat ţi în majoritatea
graiurilor româneşti din sud-estul Ucrainei, Ţinutul Krasnodar,
Kazahstan şi Kârgâstan [ALRR, Bas., II, h. 128].

Mur. Termenul mur < lat. Murus cu înţelesul de „temelie de

piatră la casele de lemn, bătrâneşti” a fost atestat pentru ALR şi
ALRR. Mar. În zona Maramureşului istoric de la sud de Tisa. [ALR,
II, h. 223; ALRR. Mar., II, h. 247-248]. Cu sensul de brâu, strat de
piatră deasupra fundaţiei unei case” acest cuvânt străvechi a fost
semnalat pentru Arhiva fonogramică a limbii române (ancheta 1992)
şi în graiul maramureşenilor din dreapta Tisei, localităţile Biserica
Albă, Apşa de Jos şi Strâmtura [3, p. 334-335].
Termenul mur vieţuieşte, de asemenea, în aria marginală,
reprezentată de graiul românesc vorbit în Transnistria. D. Sandru îl
înregistrează cu sensul de „împrejmuire de piatră; zid” în localităţile
Handrabura şi Vasilcău (raionul Ananiev, regiunea Odesa, Ucraina)
[apud. 7, p. 241]. Termenul mur, un adevărat vestigiu glotic, e notat
în sintagma mur de piatră „zid”, pentru Atlasul lingvistic
moldovenesc în aceeaşi zonă transnistreană, localităţile Hrustovaia şi
Plopi, Republica Moldova [ALM, I/2, h. 301].
Menţionăm unele cuvinte care prin f o r m a lor, în graiul
popular, nu s-au îndepărtat de etimon.

Crastavete. Acest termen provine din bg. Krastaveţ,

krastaveţa. În ALM e cartografiat la plural: crastaveţi, formând o arie
compactă şi bine distinctă în sud-vestul Basarabiei pe linia Cahul,
Vulcăneşti, Reni, Ismail, Chilia. Apare de asemenea în două
localităţi româneşti din regiunile Lugansk, Ucraina (pct. cartografic
226) şi Aktiubinsk, Federaţia Rusă (pct. cartografic 92). Împreună cu
termenul pepeni, vocabula crastaveţi este fixată în localitatea Javtur,
raionul Cimişlia, iar în paralel cu forma literară castraveţi – în pct.
182, 193, 195 din partea sud-vestică a Basarabiei. În forma
crastaviţa apare şi în localitatea bulgară Beşalma, raionul Comrat
[ALM, II/2, h. 934].
Termenul de provenienţă bulgară este atestat, în variantele
crăstăvete, pl. Crăstăveţi şi în graiul unor comunităţi româneşti din
Ungaria [2, CXXXVIII, p. 163].
Constatăm că în faza împrumutării din limba bulgară cuvântul
avut în vedere şi-a schimbat forma prin m e t a t e z ă , fiind cunoscut
astfel în limba română literară în varianta metatezată castravete.
Aşadar, pentru a trage concluzia că unităţile lexicale mai apropiate
prin forma lor de etimon se păstrează mai bine în arealul învecinat cu
idiomurile în contact şi în ariile izolate, precum ni se înfăţişează
graiurile în medii alogene. În acest sens sunt edificatoare şi
următoarele exemple.

Porumb. Hărţile lingvistice ilustrează, adesea, lupta dintre

cuvintele vechi şi noi, în sensul că vorbitorii nu întotdeauna suportă
surplusul în vorbire (polisemia, omonimia). În concepţia lui
Gilliéron, omonimia este o boală primejdioasă pentru cuvinte. În
acest sens, de exemplu, ALR pune în evidenţă extensiunea, în
Muntenia, a formei diminutivale porumbel pentru pasărea numită în
Ardeal porumb < lat. Polumbus, iar în Moldova hulub < ucr. Holub.
Aria porumbel „hulub” în Muntenia se suprapune şi coincide
aproape totul cu aria porumb „păpuşoi”. E o dovadă că forma
porumbel pentru pasăre s-a generalizat, evitându-se astfel omonimia
cu planta numită porumb.
În confirmarea celor relatate, prezintă interes faptul că forma
iniţială porumb în înţelesul (de „hulub” se păstrează atât în sud-
vestul Basarabiei (pct. 206, 211, 212, 214, 216-222) şi în regiunea
Cernăuţi (pct. 12, 18), ariei în care planta e numită păpuşoi, cât şi în
Maramureşul de la nord de Tisa, arie în care aceeaşi plantă e numită
mălai [ALM, I/1, h. 154; ALRR. Bas., III, h. 342 alăturată].

Vornic. În aria laterală transnistreană pentru noţiunea

„vornicel, flăcău însărcinat cu poftirea şi cinstirea oaspeţilor la
nunţile ţărăneşti” persistă cuvântul vornic < v. sl. dvornicu [ALM,
II/2, h. 804]..

Fărină. Prin forma sa, cuvântul fărină (~ de mălai), în graiul

maramureşenilor din regiunea Transcarpatică, Ucraina (pct. 1-4) este
foarte apropiat de etimonul său latin farina. O altă formă a
cuvântului din limba literară făină este fănină (~ de păpuşoi), care
formează arii compacte în nordul Bucovinei (pct., 5-8, 10, 11, 15,
16), în estul Basarabiei, în Transnistria, în enclavele româneşti din
sud-estul Ucrainei şi într-o arie – insuliţă din Kârghizstan pct. 146
[ALRR. Bas., IV, h. 471].
 Anină. Categoriilor de elemente lexicale semnalate mai sus i
se alătură şi cuvântul arină „nisip” (< lat. Arena), atestat în textele
vechi maramureşene sub forma rotacizantă ariră, iar astăzi
persistând în graiurile din Maramureş, nord-vestul Transilvaniei,
Crişana, Banat, precum şi în aromână [7, p. 245]. După datele ALM,
termenul anină e înregistrat în sud-estul Basarabiei, în Transnistria,
şi în sudul şi estul Ucrainei [ALM, I/2, h. 310].
În anchetele dialectale realizate în localităţile dispersate pe
cursul inferior al Niprului au fost notate unităţile lexicale básmă
„basma” (s. Troiţkoe, regiunea Doneţk), cúmătră” (s. Voloşskoe,
regiunea Dnepropetrovsk), a beteri „a termina”, nicădúh „absolut
nimic”, carte, hîrtie „scrisoare, ahmú „acum” ş. a. [5, p. 64].
Din cele relatate mai sus rezultă că pentru cercetătorul interesat
de istoria poporului român şi a limbii lui graiul vorbit constituie un
viu monument popular, un tezaur profund al întregii experienţe de
viaţă şi creaţie. În straturile vii ale limbii române continuă să existe
numeroase cuvinte străvechi, mai puţin cunoscute astăzi în limba
comună literară. Ţinem să adăugăm că nu numai „zona vestică” a
spaţiului glotic românesc excelează prin caracterul ei conservator,
bază care reprezintă „un loc comun” în dialectologie, ci în bună
măsură şi zona estică.
Graiul vorbit în spaţiul pruto-nistrean are un rol primordial în
păstrarea unităţii limbii române şi a neamului românesc.

Referinţe bibliografice

ALM I/1 = Atlasul lingvistic moldovenesc. Vol. I, partea I.

Fonetica de Rubin Udler, Chişinău, 1968.
ALM I/2 = Atlasul lingvistic moldovenesc. Vol. I, partea a II-a.
Fonetica de Rubin Udler, Morfologia de Vasile Melnic, Chişinău,
1968.
ALM II/2 = Atlasul lingvistic moldovenesc. Vol. II, partea a II-
a. Lexicul: Corpul omenesc, Familia de Vasile Melnic, Agricultura
de Vasile Pavel, Chişinău, 1973.
ALRR .Bas. II = Atlasul lingvistic român pe regiuni.
Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria. Vol. II de Vasile Pavel,
Chişinău, 1998.
ALRR. Bas. III = Atlasul lingvistic român pe regiuni.
Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria. Vol. III de Vasile Pavel,
Valeriu Sclifos, Constantin Strugăreanu, Chişinău, 2002.
ALR II s. n. = Atlasul lingvistic român Vol. II, serie nouă de
Emil Petrovici. Bucureşti, 1956.
 ALRR. Bas. IV = Atlasul lingvistic român pe regiuni.
Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria. Vol. IV de Vasile Pavel,
Valentina Corcimari, Albina Dumbrăveanu, Valeriu Sclifos, Stela
Spînu, Rubin Udler, Chişinău, 2003.
ALRR. Mar. II = Atlasul lingvistic român pe regiuni.
Maramureş. Vol. II de Petru Neiescu, Grigore Rusu, Ionel Stan,
Bucureşti, 1971.

1. Brâncuş, Grigore. Vocabularul autohton al limbii

române, Bucureşti, 1923.
2. Marin Maria, Mărgărit Iulia. Graiuri româneşti din
Ungaria. Studiu lingvistic. Texte dialectale, Glosar, Bucureşti, 2005.
3. Marin Maria, Mărgărit Lilia, Neagoe Victorela, Pavel
Vasile. Graiuri româneşti din Basarabia, Transnistria, nordul
Bucovinei şi nordul Maramureşului. Texte dialectale şi Glosar,
Bucureşti, 2000.
4. Neagoe, Victorela. Arhaism şi inovaţie în lexicul
graiurilor româneşti insulare din estul Ucrainei, în „Fonetică şi
Dialectologie”, XX-XXI, 2001-2002, p. 225-231.
5. Pavel, Vasile. Graiurile româneşti de pe cursul
inferior al Niprului, din Donbas şi Caucaz, în „Revistă de lingvistică
şi ştiinţă literară”, 1998, nr. 5, p. 60-66.
6. Pop, Sever. Importanţa graiului românesc din
Bucovina de Nord, Basarabia şi Regiunea Transnistreană, în
„Extras din Revista Fundaţiilor Regale”, 1941, nr. 8-9.
7. Teaha, Teofil. Cuvinte latineşti moştenite în graiurile
româneşti actuale, Bucureşti, 2005.

FRÂNTURI DE ROMÂNITATE ÎN URIAŞUL

 SPAŢIU SLAV

În cadrul preocupărilor noastre de dialectologie şi geografie

lingvistică, în cele ce urmează vom atrage atenţia asupra unor
aspecte ale situaţiei sociolingvistice a românilor din enclavele
răsăritene.
0.1. Pe lângă cele 6-7 milioane de români, din jurul hotarelor
actuale ale României, alţi circa 1 milion vieţuiesc în prezent, mai
departe, în sud-estul Ucrainei, în Caucaz şi pe teritoriul asiatic al
fostei Uniuni Sovietice. Cei mai mulţi din aceşti români , unde nu s-
ar fi aflat, au făcut în trecut, timp de mai multe sute de ani, sau fac şi
astăzi eforturi pentru a-şi păstra identitatea de neam, de limbă, de
tradiţie românească şi de credinţă. Din păcate, în prezent, în
enclavele de est ruperea totală a contactului cu limba română din
„metropolă” contribuie la accelerarea deznaţionalizării. Sunt zone
mari din lume, în care românii nu sunt ajutaţi să-şi cultive tradiţiile şi
perpetuarea limbii materne.
0.2. În tratarea problemei abordate pornim de la ideea că
vigoarea vitală a idealului nostru naţional rezidă în unitatea întregii
comunităţi româneşti. Identitatea etnică (naţională) şi de cultură a
comunităţilor româneşti din întreaga lume creează o garanţie a
locului care ni se cuvine între popoarele civilizate. Or, este în afara
oricărei îndoieli că un popor îşi edifică identificarea pe un fond
ancestral de gândire şi simţire, pe un fond strămoşesc comun de
obiceiuri, folclor, credinţă, arte şi, nu în ultimul rând, de limbă
vorbită. Omul creează cultura, este creator. Nimeni nu se dezice de
specificul naţional, de tradiţiile pe care le reprezintă, dacă nu este
forţat de împrejurări, fiindcă creatorul reprezintă el însuşi tradiţii, el
însuşi, e o parte dintr-o comunitate şi dintr-o cultură în mod istoric
[Coşeriu, Eugeniu 1994 p.176].
1. Gândul la viaţa românilor şi la o lucrare documentară,
istorică şi de atitudine civică despre Românii de peste hotare l-a
urmărit de multă vreme pe Dl. prof. dr. doc. Ion Gherman, bine
cunoscut savant în domeniul medicinii şi biologiei.
Ca eseist, memorialist şi istoriograf este autorul a peste 400 de
articole apărute în presa românească sau de peste hotare, şi a cărţilor:
Ţinutul Herţa. Istoria unui pământ românesc, Bucureşti: Ed.
Univers, 1991; Istoria tragică a Bucovinei, Basarabiei şi Ţinutului
Herţa. Bucureşti: Ed. All, 1993; Cronica Ţinutului Herţa, Bucureşti:
Ed. Viaţa Medicală Românească, 1996; Cartea albă a unor vechi
teritorii româneşti, condamnate la înstrăinare, Bucureşti: Ed. Cerna,
1999; Ţinutul Herţa. Pământ vechi şi autentic românesc, victimă a
unei nedrepte înstrăinări, Bucureşti: Ed. Tradiţie, 2009;
Reîntregirea . Lumini şi umbre în trecutul şi prezentul românesc,
Bucureşti: Ed. Vremea, 2010.
1.1. Volumul Românii din jurul României [Gherman, Ion
2003] oferit de Profesorul Ion Gherman în calitate de redactor
coordonator, dar şi de autor, alături de alţi doisprezece specialişti în
materie din România (M.-M. Crişan, S. Dragomir, P. Filipescu, F.
Gheorghiescu, M. Grigoroviţa, L. Marcu, I.-M. Nistor, D.
Vatamaniuc) şi Republica Moldova (Ş. Andronic, D. Apetri, V.
Pavel, D. Ţăruş) este o „enciclopedie tematică”, în care informarea la
zi, erudită, de sinteză, îşi dă mâna cu spiritul ştiinţific, totul izvorât
din dragoste autentică faţă de patria românilor. În ampla introducere,
coordonatorul lucrării invocă, în sprijinul comunităţilor româneşti
din jurul României, argumentul vechimii, al autohtonicităţii şi cel al
comunităţii.
La consultarea atentă a masivului volum (608 p.), cititorul va
observa, aşa cum remarcă Prof. I.Gherman, că identitatea etnică a
românilor din jurul ţării este, peste tot, dublată şi de o reală
identitate culturală [Gherman, Ion 2003,p.9]. Fie că e vorba, de
exemplu, de nordul Bucovinei (în Bucovina, scria N. Iorga, a existat
întotdeauna „viaţă şi multă mişcare intelectuală”), de nord-vestul
Maramureşului istoric (reg. Transcarpatia) sau de Basarabia şi
Transnistria, autorii cărţii oferă o descriere amănunţită a istoriei
locurilor şi oamenilor, a vitregiilor prin care au trecut, dar şi a vieţii
cultural-ştiinţifice româneşti. Cartea cuprinde liste lungi
biobibliografice de scriitori, oameni de ştiinţă, muzicologi şi
muzicieni, actori, artişti plastici, cântăreţi de operă, balerini, cineaşti
ş.a.m.d. Desigur, prin Tratatul de pace de la Bucureşti din 16 (28)
mai 1812, încheiat între Imperiul Otoman şi Imperiul Rus, prin acest
rapt, care a avut ca rezultat anexarea părţii de răsărit a Principatului
Moldovei de către Rusia ţaristă, precum şi sovietizarea ulterior a
Basarabiei româneşti, deportările, marginalizarea limbii române au
înfrânt în mare măsură procesul de dezvoltare firească în cadrul etnic
şi cultural românesc a populaţiei din stânga Prutului, prin impunerea
unui model străin de dezvoltare.
1.2. Sub raport ştiinţific şi cultural, merită toată atenţia şi
admiraţia aportul „exilului românesc”. Marile personalităţi din
străinătate sunt susţinători ai românismului în lume, ei au rămas
ataşaţi de tradiţiile culturale româneşti. Genialul sculptor Constantin
Brâncuş şi-a păstrat rădăcinile de acasă în funcţia magică a artei
populare româneşti. Vorbim de universalitatea operei lingvistice
coşeriene, dar ne dăm bine seama că ea este românească prin geneza
ei [Pavel, Vasile 2001,p.64-66]. La vârfurile exilului românesc,
alături de Mircea Eliade şi Constantin Brâncuş, vom fixa cu mândrie
şi admiraţie numele colosului de la Tübingen, Eugeniu Coşeriu,
fondator al lingvisticii integrale, care îşi trage obârşia din Mihăilenii
Basarabiei.
 2. Prof. univ. Vasile Şoimaru (el profesând ca economist la
Academia de Ştiinţe Economice din Chişinău) a simţit nevoia
cercetării monografice a satului românesc. Este coordonatorul, dar şi
autorul a două monografii monumentale: Cornova, Chişinău: Ed.
Museum, 2000 (din Cornova şi-a început cercetările sociologice în
Basarabia Dimitrie Gusti) şi Satul Şoimăreşti. Cinci veacuri de
existenţă demnă, Chişinău: Ed. Prometeu, 2006.
2.1. Pasiunea lui V. Şoimaru pentru a r t a v i z u a l ă s-a
concretizat în două albume de referinţă: Poeme în imagini, Chişinău:
Ed. Prometeu, 2004 şi Românii din jurul României în imagini,
Chişinău: Ed. Prometeu, 2008 [Şoimaru, Vasile 2008].
2.2. La cel de al doilea album autorul a depus, începând cu
călătoriile de iniţiere, eforturi uriaşe. Traseele străbătute pentru
documentare sunt descrise de V. Şoimaru în cuvântul introductiv
intitulat Călătorii în jurul României: o sută de mii de kilometri în
cinci ani de zile. S-a conturat o „filozofie” geo-etnică a românilor, a
folclorului, a obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti, pe care autorul le-a
surprins în cele 850 de imagini din 272 de pagini, pe teritorii întinse
din jurul României, în anii 2003-2008, adică după două secole de
spulberare şi de nimicire a minicontinentului de românitate adus la
condiţia umilă de insulă de latinitate într-un ocean slav. Căci aceasta
este chiar filosofia istoriei românilor „în viziune eminesciană”.
Poetul asemuia geografia etnică a românilor cu o insulă mereu roasă
pe margini, „roasă atât de bine de duşmanii naturali” [Codreanu,
Theodor 2009, p.4].
3. „[…] se poate spune că nu există un semn mai caracteristic,
după care un individ sau un popor ar putea fi identificat mai bine, ca
limba pe care o vorbesc” (Th. Capidan).
Graiurile româneşti de la est de Prut şi cele insulare din spaţiul
aloglot de răsărit au fost cercetare în perioada 1957-1965 în vederea
elaborării Atlasului lingvistic moldovenesc (ALM), operă
fundamentală, avându-i autori pe Rubin Udler, Victor Comarniţchi,
Vasile Melnic şi Vasile Pavel. Neexistând în Ţară nici un titlu de
atlas regional cu titlul, să zicem, Atlas lingvistic bănăţean (muntean,
transilvănean) nu putea fi justificată în continuare în nici un fel
publicarea cu denumirea ALM. Atlasul lingvistic român pe regiuni.
Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria (ALRR.Bas.), vol. I, 1993
şi vol. II, 2008 de Vasile Pavel, vol. III, 2002 de Vasile Pavel,
Valeriu Sclifos şi Constantin Strugăreanu, vol. IV, 2003 de Vasile
Pavel, Valentina Corcimari, Albina Dumbrăveanu, Valeriu Sclifos,
Stela Spînu şi Rubin Udler reprezintă o continuare directă a ALM, o
reluare, sub un titlu revăzut, a unui material necartografiat în ALM.
În enclavele din spaţiul slav de răsărit comunităţile româneşti
trec prin grele şi fatale încercări ale înstrăinării de limba maternă şi
de neam. Se rup firele memoriei între generaţii, sunt uitate rădăcinile
lor, datinile, tradiţiile, locurile sfinte ale strămoşilor. În prezent în
aceste enclave conaţionalii noştri sunt în mare parte asimilaţi. Cu atât
mai mult, înregistrarea unor probe de grai românesc vorbit în medii
alogene de răsărit a constitut o sarcină urgentă a dialectologilor.
În continuare ne vom referi în special la graiurile din satele
Dikivka, Subotţi, Gruzkoie, anji, Martonoşa (reg. Kirovograd) şi
Bolişaia Serbulovca, Constantinovka, Alexandrovka,
Novogrigorievka, Şerbani (reg. Nikolaev) (vezi infra), Voloşskoe
(reg. Dnepropetrovsk), Novoignatievka, Bairak (reg. Doneţk),
Trioţkoe (reg. Lugansk), situate în estul Ucrainei, Moldavskoe,
Trudovoi (Solonţî), Şabanovskoe şi Moldovanovka (ţinutul
Krasnodar, Federaţia Rusă), situate în nord-vestul Caucazului.
Observaţiile se bazează pe noile anchete dialectale de tip Arhivă
fonogramică a limbii române (AFLR) efectuate de semnatarul
studiului de faţă între 12 şi 18 august 1996, în Caucaz; de echipa de
cercetători de la Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti”
din Bucureşti şi de la Institutul de Lingvistică din Chişinău, între 8 şi
17 iunie 1998, în regiunile Kirovograd şi Nikolaev: de echipa de
dialectologi de la aceeaşi instituţie şi de la Institutul de Limbă
Ucraineană din Kiev, între 29 septembrie şi 5 octombrie 1998, pe
cursul inferior al Niprului şi în Donbas.
3.1. Documentele istorice atestă că păstori români ardeleni
(ungureni) au venit în ţinuturile de peste Nistru încă de la sfârşitul
sec. al XIII-lea, au format acolo sate româneşti, iar unii păstori au
pornit cu timpul mai departe, ajungând până în Caucaz. Mai târziu,
mai ales în sec. al XVIII-lea, peste primele valuri de colonişti s-au
suprapus alţi români din Principatele române, unii venind tocmai
dinspre Arad [Meteş, Ştefan 1997,p.59-65].
Istoria aşezărilor româneşti de la răsărit de Nistru s-a aflat în
atenţia lui Ion I. Nistor. În lucrarea sa Românii transnistreni,
publicată la începutul sec. XX, istoricul român menţiona: „Este o
datorie a conştiinţei româneşti să se întrebe cine sânt aceşti Români,
de unde vin ei, când au descălecat acolo, care este soarta lor în
prezent şi care sânt aspiraţiile lor în viitor” [Nistor, I. I. 1990: 151].
Aceste opinii Ion I. Nistor le atribuia în egală măsură şi la istoria
românilor din sud-estul Ucrainei şi Caucaz. Problema dată nu 1-a
preocupat în special, dar unele idei expuse de el în lucrarea citată
mai sus pun în lumină şi anumite momente din istoria emigrării
românilor la est de Bug, Nipru şi în Caucaz.
3.1.1. În secolul al XV-lea şi al XVI-lea, grupuri de români se
strecurară peste Nistru ca păstori şi agricultori, ca ostaşi, pribegi
politici şi ca robi, mânaţi de tătari [Nistor, I. I. 1990,p.158]. În urma
războiului ruso-turc din 1737-1739, când generalul rus Munnich
„ocupă Moldova”, mulţi moldoveni „erau transportaţi în Rusia” şi că
„cetele mai numeroase formau sate româneşti în regiunile de dincolo
de Bug”; numărul sloboziilor româneşti de acolo sporea mereu prin
aşezarea, în deceniile următoare, de colonişti „veniţi de bună voie”
din Principate, căci „agenţi de emigrare de tot felul mişunau în toate
colţurile ţării”, „regiunea transbugiană” cuprinsă de „bărbaţi capabili
de a purta arma” (aduşi „din Moldova” între 1753-1765 de
polcovnicul Vasile Lupu zis Zverov) forma „un fel de graniţă
militară contra atacurilor turceşti şi tătăreşti”, graniţă încredinţată
mai ales „Cazacilor de Bug”. Sprijinindu-se pe unele afirmaţii ale lui
Zamfir Arbore, Ion I. Nistor precizează că în 1783 numărul
familiilor româneşti de la est de Bug „spori la 2000 cu 10.000
suflete, formând 1500 de gospodării cu 15 biserici româneşti [Nistor,
I. I. 1990,p.98-99].
3.1.2. Acad. V. F. Şişmariov susţine ideea unor „strămutări
spontane de moldoveni” (mai rar, şi de transilvăneni şi munteni) în
câmpiile semipustii de dincolo de Bug, până spre coasta Mării Azov
şi Crimeea, datate de prin sec. al XVI-lea şi al XVII-lea. Savantul rus
vorbeşte pe larg şi de aşezările militare şi civile de „volohi” la
hotarul din sudul Rusiei, fondate mai ales pe la mijlocul secolului al
XVIII-lea, şi relatează că în Serbia Nouă de dincolo de Bug, în 1752,
s-a stabilit cu regimentul său de husari (aceştia . erau „volohi”)
colonelul Harvat (Horwath ot Kurticz) [Şişmariov, V. F. 1975,p.12-
90].
3.1.3. Cele două volume de largi proporţii, sub titlul Românii
de la est de Bug de Anton Golopenţia, editate de Prof. Dr. Sanda
Golopenţia (Bucureşti, 2006) aduc în faţa cititorilor „o cercetare şi o
realitate demografic-sociologică”, ambele datând din anii celui de-al
Doilea Război Mondial. Cercetarea, pusă sub conducerea lui Anton
Golopenţia, a fost întreprinsă de o echipă a Institutului Central de
Statistică din Bucureşti şi viza identificarea românilor de la est de
Bug [Golopenţia, Anton 2006].
Discipol al prof. Dimitrie Gusti (1880-1955), ca şi Anton
Golopenţia (1909-1951), care a murit la închisoarea de la Jilava,
Henri H. Stahl (1901-1991), Traian Herseni (1907-1981) şi alţii,
Anton Raţiu ne prezintă în lucrarea sa Românii de la est de Bug
(Bucureşti, 1996) rezultatele uneia dintre cele mai interesante
cercetări etnosociologice şi folclorice, cu informaţii de o
excepţională valoare privind viaţa, tradiţiile şi spiritualitatea
românilor de la est de Bug [Raţiu 1994].
3.1.4. În reţeaua de 240 de puncte cartografice din Atlasul
lingvistic moldovenesc şi Atlasul lingvistic român pe regiuni.
Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria au intrat următoarele
şapte localităţi româneşti transbugiene, din cele zece la care urmează
să ne referim în studiul de faţă, şi anume: Bolşaia Serbulovca (pct.
48), Novogrigorievca (pct. 165), Martonoşa (pct. 213), Gruzkoe (pct.
232), Subbotţî (pct. 233) şi Dikovka (pct. 234), anchetate în 1960, şi
Alexandrovka (pct. 210), anchetat în 1964. Comunei Martonoşa i se
mai spune până în prezent, şi Osima (< rus. Vosimaia rota
„compania a opta”), iar fostei comune Kanij, tot româneşti, i se mai
spune Deseata (< rus. Deseataia rota „a zecea companie”).
3.1.5. De la anchetele realizate pentru ALM (respectiv, ALRR.
Bas.) în regiunile de sud-est ale Ucrainei au trecut mai bine de patru
decenii. Situaţia graiurilor româneşti din aceste zone se schimbă
simţitor. Scade încontinuu numărul vorbitorilor de grai românesc.
Mulţi dintre conaţionalii noştri sunt asimilaţi. Copiii, adolescenţii,
tinerii (doar cu unele excepţii pentru fiecare localitate) nu mai
vorbesc româneşte. Întrebându-i pe interlocutorii noştri de vârsta a
treia în ce limbă vorbesc în casele lor, ei răspund că vorbesc
moldoveneşte, dar părinţii vorbesc cu copiii în ucraineşte ca să
înveţe mai bine la şcoală. Menţionăm în acest context că în
localităţile avute în vedere nu există şcoli în limba română (ele au
existat, cu intermitenţe, doar prin deceniile '20-'50 ale secolului
trecut). Cu atât mai mult, aflându-te la românii de la Bug sau Nistru,
prin satele fondate de ei cu aproximativ trei secole în urmă, încerci,
totuşi un sentiment tulburător de revelaţie pentru faptul de a lua act,
pe viu, de persistenţa graiului românesc, arhaic sub mai multe
aspecte, deşi îndepărtat geografic de metropolă, ba încă de atâta
amar de vreme. Mulţi dintre intelectuali înţeleg că fără şcoală în
limba maternă conaţionalii noştri de prin acele ţinuturi „se vor topi
pe zi ce trece...”. O profesoară de istorie din Gruzkoe, fiind întrebată:
„Ce credeţi că se mai poate întreprinde pentru salvarea moldovenilor
de aici?”, a răspuns: „Am fost uitaţi de toţi..., nimeni nu se
interesează de soarta noastră. Ne topim pe zi ce trece... Lipsesc
învăţători, n-avem literatură [Gorda, Gh. 1999: 55]. La Martonoşa,
mai ales, am constatat că părinţii, cadrele didactice, autorităţile îşi
doresc revenirea la şcoala românească („moldovenească”), care a
existat până în 1952 (după spusele sătenilor).
În localităţile cercetate, româna literară, bineînţeles, nu este
cunoscută. Conversaţiile au fost întreţinute cu informatori de ambele
sexe, dar aproape în exclusivitate cu subiecţi din generaţia vârstnică.
Motivele sunt cunoscute.
3.2. Graiurile descrise din zona transbugiană sunt de tip
moldovenesc. Ele se caracterizează printr-o serie de trăsături, care în
multe privinţe sunt comune cu particularităţile altor graiuri
„insulare” din sud-estul Ucrainei. În parte, şi cu cele din aria laterală,
precum este Transnistria.
Prin poziţia lor izolată de arealul dacoromân, graiurile de la est
de Bug se disting, în primul rând, prin vocabularul împănat cu unităţi
lexicale şi expresii împrumutate din limbile de contact (ucraineană
şi/sau rusă) şi prin varietatea lor lexicală, manifestată în multiple
planuri:
– conservarea unor cuvinte, expresii, forme vechi sau mutaţii
de sens: fag „fagure” [vezi: Anexă, hărţile 128, 471], fanină „faină”,
anină „nisip”, prost „simplu”, acolé „aici, de aici, prin aceste
locuri”, vac „viaţă”, „secol”, vornic „vornicel (la nuntă)”, bărbătoi
„bărbat”, adăura „a doua oară”, carte „scrisoare”;
– dezvoltarea unor „serii heteronimice” [de „sinonimie
geografică”] din împrumuturi de provenienţă ucraineană şi rusă, din
unităţi lexicale regionale (dialectale), specifice acelui ţinut, din
calcuri lingvistice: hiriş „numaidecât”, „mereu”, femeie încărcată
„femeie gravidă”, zburătoriu, domovic „strigoi”, hulene „petrecere,
distracţie”, súşă, jarótă „secetă”, cuharcă „bucătăreasă”, bucvă
„litera”, puhă „bici”, jórnă „râşniţă”, a jirnui „a râşni”, a-i sta
(cuiva) rău: „i-o stat rău” „a i se face rău”, trăieşte „locuieşte”, se
aude miros „miroase”, la trei ceasuri de noapte „la ora trei noaptea”;
– utilizarea construcţiilor ruseşti sau ucraineşti în exprimarea
anului: la noi în soroc pervâi god, cân s-anceput voinaua; în tridţati
tretii ni-o stricat biserica;
– utilizarea din abundenţă a expresiilor ruseşti sau ucraineşti de
tipul: primerno „aproximativ”, tocino „(în mod) exact, precis, fix”,
abó „deoarece”, „sau”, gde-to „undeva, pe undeva”, dopustim
„admitem”;
– lipsa neologismelor de tipul tren, gară, oraş, creion, caiet,
literă, spital, stradă, sincer, subtil, a traversa şi multe altele.
Vorbirea dialectală a românilor statorniciţi la est de Bug îşi
găseşte multe afinităţi cu graiurile de pe malul stâng al Niprului, iar
în anumite privinţe şi cu alte graiuri româneşti de tip nordic:
miniştérgură ,,şervet”, şanti, vornic, liubeşte „iubeşte”. Notăm în
această ordine de idei doar câteva particularităţi fonetice şi
morfologice: (eu) uiít, (tu) uiíţi, (el, ea) uiítă (lat. oblito), (eu) puu
„(eu) pun”, (eu) spuu „(eu) spun”, (eu) viu „(eu) viu”, pâr „până”,
fenomenele acestea fiind frecvente atât la est de Bug (reg.
Kirovograd şi Nikolaev), ca şi în Transnistria, adică în spaţiul dintre
Nistru şi Bug (Pavel, Vasile 2002: 61-68).
4. Câteva observaţii generale despre graiurile româneşti de pe
cursul inferior al Niprului, din Donbas şi Caucaz.
Pe baza arhivei de manuscrise ale lui V. F. Şişmariov s-a
constatat că satul Voloşskoe a fost întemeiat în anii 1770–1771, satul
Troiţkoe – în 1778, satul Bairak – în 1779, satul Novoignatievka – în
1780–1782. Localitatea Voloşsckoe este situată nemijlocit pe malul
drept al Niprului. Aici locuiesc „urmaşii volohilor, „capturaţi” ca
robi de tătari „la zidurile Oceakovului”. în 1793 la Voloşskoe au mai
venit şi un grup de munteni. În Novoignatievka locuiesc „urmaşii
moldovenilor”, originari de prin „părţile Dunării de Jos”, care s-au
stabilit, ca ciobani mai întâi în Crimeea, iar apoi, devenind „robi ai
tătarilor”, s-au aşezat cu traiul în Bazinul Doneţkului. Toate aceste
patru comune sânt considerate „aşezări civile” (Şişmariov, V. F.
1975: 37, 39]. Cosângenii noştri de pe cursul inferior al Niprului şi
din Donbas îşi zic „moldoveni”, dar mai sânt numiţi (mai ales de
către populaţia din zonă) şi „volohi”, iar limba lor – „limbă
moldovenească” sau, mai rar, „limbă volohă”.
Satele Moldovanskoe, Trudovoi, Şabanovskoe şi
Moldovanovka din nord-estul Caucazului sunt fondate prin anii
1850–1860 de către basarabeni veniţi prin părţile locului la pământ
„liber”. Numele de „voloh” ei nu-1 cunosc.
4.1. Numărul vorbitorilor de limbă română a scăzut în mod
vertiginos în toate satele cercetate recent. Procesul de
deznaţionalizare este foarte avansat. Propriu-zis, copiii, tinerii şi
persoanele de vârsta a doua, cu mici excepţii, nu mai vorbesc
româneşte, ci ruseşte şi/sau ucraineşte. Cei din generaţia a treia ne
mărturiseau cu nostalgie: noi prăpădim limba şi obâcea (obiceiul),
vorghim scârnav. Pe tot parcursul dezvoltării lor în „zonele
paraşutare” graiurile descrise au fost private de imboldul normelor
limbii literare. Doar în anii 30 ai secolului trecut în unele sate
(Novoignatievka, Moldovanskoe) au funcţionat şcoli cu predare în
„limba moldovenească”. Un informator din Voloşskoe, pe nume
Grigore Ceban, ne spunea că la-nceput pochi o fost moldoveni.
Asemenea mărturisiri au făcut şi subiecţii din Moldovanskoe. Prin
anii 1936–1939 comuniştii au distrus bisericile, dar cei mai mulţi
enoriaşi şi-au păstrat credinţa. Acelaşi subiect din Voloşskoe, în
vârstă de 75 de ani, ne-a arătat o veche şi frumoasă icoană, pe care i-
a dat-o pentru păstrare preotul din sat atunci când a fost stricată
biserica.
4.2. Graiurile din estul Ucrainei şi din Caucaz se caracterizează
printr-o serie de trăsături, care în multe privinţe sânt comune cu
particularităţile altor graiuri din ariile izolate de răsărit.
Frecvenţa mare a calcurilor: la două ceasuri de noapte după
traducerea din rusă a expresiei в два часа ночи; s-aude miros
prezintă imitarea sintagmei ruseşti слышен запах; lung fierbem după
rus. долго варим (Voloşskoe).
Abundă expresiile ruseşti de tipul: toje „de asemenea, şi, la
fel”, primerno „aproximativ”, gde-to „undeva, pe undeva”, tocino
„(în mod) exact, precis, fix”, daje „chiar, până şi”, hotea „deşi, cu
toate că, chit că”, srazu „dintr-o dată, foarte repede, imediat, pe loc;
deodată, simultan”, dopustim „admitem” etc.
Propriu-zis, astfel de neologisme ca spital, creion, caiet, oraş,
stradă, tren, gară, orăşean, scrisoare, pantofi, geantă şi multe altele,
devenite în arealul dacoromân cuvinte obişnuite, în graiurile din
zona cercetată lipsesc cu desăvârşire.
Vorbirea dialectală a românilor statorniciţi pe cursul inferior al
Niprului şi în Donbas îşi găseşte afinităţi cu graiurile de pe cursul
inferior al Dunării (respectiv, din sud-vestul Basarabiei), precum
sunt cuvintele magaz „beci”, peşkir „ştergar”, crastaveţ „castravete”,
darag „dărac”, iar alteori numai cu graiurile din di Transnistria
(ciolan „carne”, miniştergură „şervet”), sau cu cele din de la est de
Bug (acolé, „aici, hériş „mereu, întruna”, de origine necunoscută”.
Menţionam unele forme specifice, în fond, graiurilor din
Bazinul Doneţk (având în vedere) básmă „basma” (Troiţkoe),
cumătră „cumătră” (Voloşskoe), o accentuare deosebită; fenomenul
epentezei în cuvinte ca girec „grec”, kiresc „cresc”, sikirii „sicriu”;
abó „sau”, conjuncţie de origine ucraineană; forme arhaice ahmú
„acum”, frecvent întrebuinţată de vorbitorii din zonă, a beteri
(beterim) „a termina”, nică duh „absolut nimic”, (iau) sama
„înţeleg”, tindeќ < lat. tindicula „vergea de lemn sau fier, cu dinţi la
ambele capete, cu ajutorul căreia se ţine întinsă pânza, când se ţese”.
5. Cercetările la faţa locului, pe care le-am efectuat în vara lui
1996 în aşezările româneşti din nord-vestul Caucazului, ne mai oferă
încă tulburătoare revelaţii de a lua act, pe viu, de persistenţa graiului
românesc vorbit în mediu alogen. În afară de cele patru sate indicate
mai sus, la vreo 10 km de Şabanovskoe este situată localitatea
Thamaha (Tamoşinka), iar în Abhazia – satul Moldovka, unde de
asemenea locuiesc cetăţeni de etnie română.
În 1863 au părăsit Basarabia peste o sută de familii plecând
spre Kuban, unde au fondat la poalele Munţilor Caucaz, pe malul pe
malul râului Ghecepsân, satul care poartă azi numele oficial de
Moldovanskoe (Moldovanka, Supsân), cu un număr de circa 500 de
gospodării. Este cea mai mare aşezare românească din Ţinutul
Krasnodar, unde şi graiul românesc, datinile, tradiţiile se păstrează
mai bine. Călătoria cu carele cu boi a durat vreo trei luni de zile. Au
trecut prin zona semipustie a Hersonului şi a Donului, ducând în
carele lor copiii, unelte de muncă (plugul, grapa, râşniţa), puieţi de
pomi fructiferi, butaşi de vie, seminţe. Relieful, solul fertil, clima
favorabilă din zonele, unde s-au aşezat, le aminteau de baştină.
Românii basarabeni au defrişat aici păduri, au plantat livezi şi vii, au
făcut fântâni de piatră cu ghizdele, cu cumpănă sau cu cicârâc (val
de fântână), au ţesut lăghicere (lăicere), paratare (peretare) şi,
bineînţeles, pânză pentru cămeşi. Zoleau şi ghileau pânza la râpă.
Au avut şi oi multe: Tata meu o avut o sută de oi, ne spunea Anica
Bogza, în vârstă de 80 de ani.
Acest sat are o istorie aparte. în 1943, aflându-se pe linia de
foc a frontului, armata română i-a evacuat pe fraţii de sânge din
Moldovanskoe pe malul stâng al Nistrului, în satele Hârjău, Săratei,
Caterinovca din apropierea oraşelor Râbniţa şi Camenca, iar de
acolo, în toamna aceluiaşi an, în sudul Basarabiei, prin satele părăsite
de coloniştii nemţi din preajma oraşelor Cetatea Albă şi Sărata (cei
mai mulţi dintre românii caucazieni s-au întors apoi în satul lor din
Kuban prin 1945–1947, unde în urma războiului mai rămăsese doar
trei case: Noi am avut noroc că ni-o luat românii pe mâna lor,
povesteşte Toader Morari, în vârstă de 70 de ani). Despre această
evacuare istorisesc Constantin A. Ionescu, [Ionescu, C. I. 1994: 5–7],
care în 1943 a cules colinde din satele de pe malul stâng al Nistrului,
şi Anton Raţiu (Raţiu: 32–35). Constantin A. Ionescu relatează că
românii evacuaţi din Caucaz formau la acea vreme o unitate socio-
complexă, cu manifestări spirituale ce se aflau în relaţii bine definite:
unele fiind proeminente, altele deformându-se în decursul vremii
[Ibidem: 6].
Până în 1948 prin împrejurimile satului Moldovanskoe au mai
existat câteva hutore de moldoveni (cătune), şi anume: Diserim,
Colbasanu, Aluţă, Crudu, Subeps. Locurile din jurul comunei
respective mai poartă şi azi numele foştilor ţărani proprietari: Râpa
lui Sârghi Baciu, Râpa lui Dajid Grosu, Râpa lui Huţă Falcă, La
Fântâna, Tudorachioaei, La Fântâna lui aldi Ghimpu, La lazu lui
Enache.
5.1. Legăturile comunităţilor româneşti din diaspora
caucaziană cu baştină strămoşilor lor nu au lipsit cu totul, cel puţin în
anumite perioade, dar limba literară nu a exercitat nici o influenţă
asupra acestor graiuri, în care consângenii noştri nu au încetat să-şi
exprime în mod metaforic un principiu etic, o normă de conduită
prin ziceturi (zicători), să creeze cinghilituri (ghicitori) sau să
compună cântece: Bate vântu vălurele/ Pe deasupra casei mele/ Şi
ne-aduce-un dor şi jele/ De la trei surori a mele. // Am un frate şi-i
departe / Nici hârtia nu străbate. / Da-ntr-o vinere-n deseară / Am
primit o hârtioară (Moldovanskoe, Vasilina Budurin, în vârstă de 67
de ani, în 1996).
5.2. Prin caracteristicile sale de ordin fonetic, morfologic şi
lexical graiul moldovenilor din Caucaz se integrează, în linii mari, în
grupul central de graiuri din Basarabia. Fireşte, anumite elemente
arhaice din domeniul vocabularului (carte, hârtie „scrisoare” târg
„oraş”, baietă „fetiţă, fată”, sărac „orfan”, păr „până”), cuvinte noi
create de tipul grochincer „gropar” (Moldovanskoe), utilizarea unor
elemente lexicale de origine străină etc. oferă graiului studiat o
coloratură individualizatoare. În raport cu grupul de graiuri din estul
Ucrainei, vorbirea dialectală din Caucaz are totuşi un caracter arhaic
mai puţin pronunţat, ceea ce deloc nu înseamnă că interesul ştiinţific
pentru graiurile moldoveneşti din enclavele caucaziene ar putea fi
diminuat. Din păcate, şi în acest caz avem a face, poate, cu
înregistrări ale unor ultime probe de grai din zona la care ne referim.
Or, copiii şi cei mai mulţi tineri de până la 30-35 de ani abia de mai
leagă vreo două vorbe în graiul părinţilor şi bunicilor lor. Doar
numele de familie Cibotariu, Cojocariu, Bârlădeanu, Negreanu,
Achiri, Ghimpu, Bogza, Răileanu ş. a. (satul Moldovanskoe) arată în
mod convingător originea lor etnică [Pavel, Vasile 1998: 60-66].
6. În anii 1907-1914 mulţi basarabeni „au plecat” sau, poate,
regimul ţarist i-au deportat în locuri şi mai îndepărtate, ajungând
până în Ţinutul Primorsk al Federaţiei Ruse, Kirghistan şi
Kazahstan.
 În decurs de 46 de zile, de la 23 mai până la 8 iulie 1963 şeful
Sectorului de dialectologie Rubin Udler şi colaboratorul ştiinţific
Victor Comarniţchi (1910-1991) de la Institutul de Limbă şi
Literatură al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (azi Institutul de
Filologie al AŞM) au realizat pentru prima dată o anchetă dialectală
în câteva localităţi cu etnii români din zona respectivă, care au ca
puncte cartografice în reţeaua ALM/ALRR. Bas., şi anume:
Kutuzovka (pct. 75), Novosergheievka (pct. 92), Leninskoe (pct.
146) şi Kişiniovka (pct. 236). În aceste sate au fost efectuate
„anchete complete”, în altele 9 localităţi – anchete parţiale (Udler,
Rubin 1964: 64-68).
7. Graiul românilor de la est de Bug, ca şi cel al comunităţilor
româneşti de pe cursul inferior al Niprului din Donbas, Caucaz
(Ţinutul Krasnodar al Federaţiei Ruse) şi din partea asiatică a fostei
Uniuni Sovietice mai este utilizat în calitate de grai casnic, în
principal, doar de generaţia vârstnică sau de reprezentanţi ai acestei
generaţii. Cauzele sunt cunoscute: funcţionarea graiurilor vreme
îndelungată în medii cu totul deosebite (în medii alogene), lipsa
şcolilor cu predarea disciplinelor în limba maternă, prestigiul limbii
dominante şi degradarea progresivă a mecanismelor de autoreglare a
graiului strămoşesc în urma împrumuturilor masive din rusă şi/sau
ucraineană, politica de deznaţionalizare dusă secole de-a rândul de
către imperiul rus şi cel sovietic. În consecinţă, are loc abandonarea
de către etnicii români a graiului matern, ceea ce înseamnă o
adevărată tragedie. E drama înstrăinării românilor de români.
Familiei şi şcolii ar trebui să le revină rolul primordial în
susţinerea identităţii etnice a comunităţilor de români moldoveni, iar
s t a t u l ar trebui să creeze condiţiile necesare pentru menţinerea
populaţiei minoritare. Totodată, e o problemă majoră şi o obligaţie
pentru oamenii de ştiinţă, pentru cultura românească de a le acorda
etnicilor români din enclavele de est sau de oriunde s-ar afla sprijinul
necesar de a fi laolaltă cu noi în spirit, prin limbă şi cultură.

Referinţe bibliografice

ALM 1972: Atlasul lingvistic moldovenesc. Vol. II, partea I:

Casa. Obiectele de uz casnic de Victor Comarniţchi, Chişinău:
Cartea Moldovenească.
ALM 1973: Atlasul lingvistic moldovenesc. Vol. II, partea a II-
a: Corpul omenesc. Familia de Vasile Melnic, Agricultura de
Vasile Pavel, Chişinău: Cartea Moldovenească.
ALRR. Bas. 1993: Atlasul lingvistic român pe regiuni.
Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria. Vol. II de Vasile Pavel,
Chişinău: Tipografia centrală.
 Codreanu, Theodor 2009: Românimea ca o insulă roasă pe
margini, în „Literatura şi Arta”, din 5 martie, Chişinău, p. 4.
Coşeriu, Eugeniu 1994: Deontologia culturii, în Prelegeri şi
conferinţe (1992-1993), [Iaşi).
Gherman, Ion 2003: Românii din jurul României, Bucureşti:
Editura Vremea.
Golopenţia, Anton 2006: Românii de la est de Bug, I-II.
Volume, cu Introducere, note şi comentarii de Sanda Golopenţia,
Bucureşti: Editura Enciclopedică.
Gorda, Gh. 1999: Oul pascal, Timişoara.
Ionescu, C.I. 1994: Colinde din Transnistria. Ed. a II-a,
Chişinău.
Metes, Ştefan 1994: Emigrări româneşti din Transilvania în
secolele XIII-XX (Cercetări de demografie istorică). Ediţia a II-a.
Bucureşti.
Nistor, I.I. 1990: Românii transnistreni, în „Basarabia”, nr.
10-11, Chişinău.
Pavel, Vasile 2002: Graiurile româneşti de la est de Bug, în
Identitatea limbii şi literaturii române în perspectiva globalizării.
Volum îngrijit de Ofelia Ichim şi Florin-Teodor Olari, Iaşi: Editura
Trinitas, p. 61-68.
Pavel, Vasile 1998: Graiurile româneşti de pe cursul inferior
al Niprului, din Donbas şi Caucaz, în „Revistă de lingvistică şi
ştiinţă literară”, nr. 5, Chişinău, p. 60-66.
Pavel, Vasile 2001: Universalitatea operei lingvistice
coşeriene, românească prin geneza ei, în „Limba română”, nr. 4-8,
Chişinău, p. 64-66.
Raţiu, Anton 1994: Românii de la est de Bug. Cercetări etno-
sociolingvistice şi culegere de folclor. Prefaţă de Vl. Trebici,
Bucureşti.
Şişmariov, V. F. 1975: В.Ф. Шишмарёв, Романские
поселения на юго России, Москва.
Şoimaru, Vasile 2008: Românii din jurul României în imagini,
Chişinău: Editura Prometeu.
Udler, Rubin 1964: Unele totaluri ale expediţiei dialectologice
în Ţinutul Primorsk şi regiunea Omsk din RSFSR, RSS Kirghiză şi
RSS Kazahă, în „Limba şi literatura moldovenească”, nr. 1,
Chişinău, p. 62-68.

Coferinţe lingvistice şi filologice. Omagiu Profesorului

Nicolae Felecanla împlinirea a 70 de ani.
Coordonatori: Oliviu Felecan, Diana Felecan,
Cluj-Napoca, editura Mega, 2011, p.357-368

SINTAGMELE DENOMINATIVE
 ŞI CARTOGRAFIEREA LOR

Pentru a-şi îndeplini funcţiile sale – comunicativă, cognitivă,

denominativă etc. –, limba (dialectul, graiul) trebuie să-şi completeze
unităţile de denominaţie.
Sporul de cuvinte, derivate semantice şi sintagme ce exprimă o
singură noţiune se află în legătură directă cu necesitatea de a exprima
noile realităţi, descoperite de către vorbitor. Se înlătură astfel
contradicţiile ce apar între denumirile existente şi necesitatea
desemnării noilor obiecte.
Problema d e n o m i n a ţ i e i a fost abordată în cadrul Cercului
Lingvistic de la Praga. În ultimele decenii se observă un interes
ştiinţific susţinut din partea cercetătorilor faţă de acest fenomen
lingvistic, obiect de studiu al onomasiologiei (al teoriei denominării).
Fenomenului i se atribuie un sens larg, iar investigaţiile capătă un
caracter complex, în atenţia unor lingvişti aflându-se atât procesele,
etapele şi procedeele denominării, cât şi tipurile de denumiri [
Jazykovaja 1977].
Unităţile de denominaţie rezultă în urma unor procese
complicate şi ale condiţionării reciproce dintre aspecte de diversă
natură: lingvistică, gnoseologică, semiologică, logică, psihologică.
Onomasiologia ca disciplină lingvistică în devenire are unele zone
contingente de cercetare cu lexicologia, semasiologia, formarea
cuvintelor şi sintaxa. Ea intersectează anumite laturi sau sectoare ale
acestor discipline, pe care teoria denominării trebuie să le delimiteze
după conceptele ei de bază.
Cuvintele, sintagmele denominative şi sensurile noi, create
după modele interne ale limbii, apar pe două căi principale: 1) prin
procedeul derivării morfematice şi 2) prin intermediul derivării
semantice. Derivarea morfematică (prefixarea, sufixarea,
compunerea, lexicalizarea, abrevierea) este un procedeu de formare a
cuvintelor bine cunoscut. Sintagma derivare semantică este mai
puţin utilizată de către lingvişti, dar se consideră un termen
sintagmatic adecvat, susţinut de teza privind caracterul derivaţional
al legăturilor dintre sensurile aceluiaşi cuvânt. Derivarea semantică
se manifestă sub forma polisemiei cuvintelor, a extinderii funcţiei
denominative a cuvintelor existente. Deşi diferite ca tehnică,
derivarea semantică şi derivarea morfematică se declanşează şi se
dezvoltă „după aceleaşi legităţi”, interacţionează şi se suplinesc în
statica şi dinamica limbii. [Evseev 1977,p. 124]
Funcţia primară a întregului sistem de formare a cuvintelor
este cea d e n o m i n a t i v ă . Dar faţă de conceptul „formarea
cuvintelor”, fenomenul denominării este o noţiune mai
cuprinzătoare. Noţiunea de formare a cuvintelor se încadrează în
conceptul de „derivare denominativă”, un sistem mai complicat şi
mai vast în raport cu formarea cuvintelor. [Nikitevici 1985]. Nu
orice act denominativ (de creare a unor noi unităţi de denominaţie)
presupune un proces de formare doar a cuvintelor. Prin aplicarea
procedeului numit derivare semantică rezultă un sens nou, un derivat
semantic (cf. derivatul semantic mălai „porumb” < mălai „mei”, în
graiul maramureşean), după cum nu orice denumire presupune un
cuvânt aparte. A se compara reg. soreancă „floarea soarelui”, pe care
l-am înregistrat în mai multe localităţi din ţinutul Herţa, – un singur
cuvânt / o singură denumire, şi sintagma denominativă reg. maiuri
albe „plămâni” – două cuvinte / o singură denumire exprimând o
singură noţiune.
Formarea sintagmelor denominative face parte din derivarea
morfematică. În cazul îmbinărilor de cuvinte (a sintagmelor
denominative) mai mulţi lingvişti vorbesc de fenomenul
l e x i c a l i z ă r i i , fenomen înţeles ca un proces prin care „o
succesiune de morfeme (o sintagmă) devine o unitate lexicală”. De
exemplu, o dată cu încetăţenirea noţiunii „aparat lansat cu ajutorul
rachetelor pe orbită cosmică”, constructorii ruşi au realizat un act de
lexicalizare a conceptului: în etapa incipientă „termenul derivat, de
expresie analitică”, iskusstvennyi sputnik are drept constituenţi
b a z a o n o m a s i o l o g i c ă (sputnik) şi c a r a c t e r i s t i c a
o n o m a s i o l o g i c ă (iskusstvennyi). În limba română lexicalizarea
conceptului vizat a avut loc pe calea calcului lingvistic (satelit
artificial). Apoi, în limba rusă, pe calea „transferului metaforic”, se
încetăţeneşte „derivatul semantic” sputnic. [Cincilei 1997,p.55]
Pentru investigaţiile sema-onomasiologice graiurile şi
dialectele teritoriale pun la dispoziţia cercetătorului, mai ales prin
atlasele lingvistice, date foarte preţioase şi sugestive, deoarece în
evoluţia de milenii a umanităţii desemnarea obiectelor, proceselor,
fenomenelor reprezintă un proces liber, natural, spontan,
nepremeditat. În graiul viu, în limbajul cotidian se manifestă,
activează legea spontaneităţii. Geografia lingvistică, remarcă
Eugeniu Coşeriu, „a dat un nou impuls onomasiologiei”. În mod
sigur, geografia lingvistică a contribuit la demonstrarea, cu toată
claritatea, a faptului că fiecare schimbare lingvistică porneşte, în
ultimă instanţă, de la un individ vorbitor. [Coşeriu 1994,p.51,54]
Numele nou este expresia libertăţii de creativitate glotică a
vorbitorilor. În legătură cu aceasta subliniem actualitatea gândirii
lingvistice coşeriene, a l i n g v i s t i c i i v o r b i r i i cu aplicare la
interpretarea inovaţiilor lexicale: E. Coşeriu a subliniat de mai multe
ori că limba funcţionează, se percepe şi se descoperă în vorbire
[Coşeriu 1997,p.41-43]. Conceptul de lingvistică a vorbirii marele
lingvist îl pune, pe de o parte, în legătură directă şi cu noţiunea de
d e s e m n a r e a lucrurilor, iar pe de altă parte, atunci când recurge
la fapte, cu geografia lingvistică şi dialectologia.
Oferind pentru fiecare fenomen o viziune spaţială simultană,
atlasul lingvistic permite cercetătorului să tragă importante concluzii
privind fazele intermediare în procesul de formare a numelor,
stabilirea unor raporturi cronologice între diverse tipuri de denumiri,
stratigrafia formelor glotice (a semnelor limbii).
În lingvistică este cunoscută teza, fără a-şi găsi o demonstrare
şi o confirmare deplină, precum că apariţia unităţilor de denominaţie
are loc în planul s i n t a g m a t i c al limbii, deseori în cadrul
„propoziţiei-judecăţi”, semnul având un „caracter analitic”,
transformându-se apoi într-o sintagmă atributivă, care, în cele din
urmă, prin univerbizare, dă naştere unui singur cuvânt: O pasăre
zboară > Unele / Toate păsările zboară > păsări zburătoare >
zburătoarele. [Evseev 1977,p.123]
Sintagmele denominative sunt unităţi lexicale dinamice.
Derivatul nu rezultă doar din ataşarea afixului la radical, ci deseori
reprezintă rezultatul unei judecăţi sau al unei îmbinări de cuvinte (de
ex., persoana care citeşte / cititor; burete galben/gălbior, rus.
cital’nyi zal / citalka „sală de lectură”). Mostre de „propoziţii-
judecăţi” cartografiate (care ar fi derivat în unităţi lexicale) nu se
atestă, fiindcă acestea sunt caracteristice mai mult vorbirii interne. În
schimb, pe aceleaşi hărţi lexicale întâlnim numeroase îmbinări de
cuvinte, care reprezintă faze intermediare în procesul de formare a
derivatelor. A se compara: teară de potcovit / potcovitori, pl.; gealău
de făcut carnizuri / carnizar; gealău pentru filoncă / filoncar
[ALRR. Bas. 1993: h. 12, 69]; băţ de pus oale / olar; stâlp de
ulcioare / ulciorar „prepeleac”; cuşcă pentru hulubi / hulubar /
hulubarnic, hulugherniţă, hulubniţă, huluboaică; rât de fân, loc de
fân, loc pentru fân, toloacă pentru fân / fânaţ, fâneaţă [ALRR. Bas.
2002: h. 250, 271, 272].
La citirea hărţilor lingvistice observăm astfel că apariţia multor
demnitari are loc în planul sintagmatic al limbii, acest proces al
numirii lucrurilor începând cu lexicalizarea unor succesiuni de
morfeme (faţă de masă, maşină de vânturat, mătase de păpuşoi),
care ulterior servesc ca bază pentru crearea unor derivate afixale
(făţoaie „faţă de masă”, vânturătoare) sau derivate semantice
(mătase „mătase de porumb”). De aceea, înregistrarea în timpul
anchetelor de teren şi cartografierea sintagmelor denominative
merită toată atenţia. Fenomenul lexicalizării reprezintă un procedeu
al denominării foarte activ în graiurile româneşti. Numeroase
sintagme denominative fac parte din sistemul lexical al limbii literare
(casă de cultură, casă de naşteri, casă de economii, casă de ajutor
reciproc, casă de filme; gură de ham; gura fluviului, gura cămăşii,
gura vasului; cale ferată etc.). De asemenea: piatră-vânătă „sulfat
de cupru hidratat”, piatră-de-var „carbonat de calciu”, floarea-
soarelui ‘tournesol’ şi multe alte unităţi lexicale. Sintagma
denominativă se identifică, într-un anumit sens, cu „cuvântul
compus”, care are componentele nesudate6.
Utilizarea în paralel a semnelor limbii de diversă structură şi
reflectarea acestora în hărţile lingvistice îi sugerează cercetătorului
ideea despre evoluţia şi modificarea în timp a unităţilor de
denominaţie, despre peisajul dialectal, care ni se înfăţişează ca aspect
al d i a c r o n i e i desfăşurate în spaţiu, căci hărţile lingvistice
reflectă în genere coexistenţa diacroniei în sincronie.
Unele din problemele elaborării Atlasului lingvistic român pe
regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria, vol. I-IV
(Chişinău, 1993-2003) sunt legate nemijlocit de nota specifică a
obiectivelor acestei noi versiuni a atlasului alcătuit la Chişinău7, de
metoda de lucru şi de procedeele tehnice aplicate la cartografierea
unităţilor lexicale.
Una din aceste probleme ale cartografierii se referă la
utilizarea adecvată a simbolurilor. Lucrării în cauză îi corespunde o
sistematizare proprie a cartogramelor, care, după cum am mai
arătat 8 , în ALRR. Bas. sunt alese în funcţie de materialul folosit
pentru cartografiere, în special de tipurile de denumiri: cuvinte
primare (măr), cuvinte derivate formate pe teren românesc (merar) şi
îmbinări de cuvinte (pom de măr). Hărţile interpretative din ALRR.
Bas. capătă, în acest fel, o orientare propriu-zis onomasiologică. Este
sporită astfel informarea (la citirea hărţilor) despre sursele de
îmbogăţire şi procedeele denominării în viul grai popular, ca şi
informarea transparentă asupra varietăţii şi repartiţiei în spaţiu a
unităţilor de denominaţie.
Sintagmele denominative sunt cartografiate, de regulă, în toate
atlasele limbilor romanice. A se vedea, spre exemplu, unele unităţi
lexicale pentru noţiunea de „ficat”, răspunsuri înregistrate sporadic
de către dialectologii de teren şi cartografiate de prof. Nicolae
Saramandu în Atlasul lingvistic romanic: arou. hik'at laj, drou. maj
n'egru, m'airә nj'agrә, plәm'tn n'egru, plәm'tj n'egru, plәm'îe nj'agrә,
mrou. n'egru drob, itm. fr'itu n'iru, its. fri'ura n'egra. [Saramandu
1955,p.81-94]

6
Nu vom intra aici în detaliu, vom remarca însă că mai mulţi lingvişti consideră cuvântul
compus doar unitatea lexicală cu componentele sudate, precum ar fi, de exemplu, rom.
untdelemn < unt + de + lemn, botgros < bot + gros (< pasăre cu botul gros).
7
Reamintim că ALRR. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria e o continuare directă a
Atlasului lingvistic moldovenesc, vol. I / 1.2, II / 1-2 (Chişinău, 1968-1973), prin publicarea
– sub un titlu revăzut, adecvat – a unui material lexical necartografiat în ALM. Modificarea
titlului a fost determinată de raţiuni de ordin ştiinţific, căci se ajunsese la aberaţia: Atlas
lingvistic român… / Atlas lingvistic moldovenesc, pe care am fost nevoiţi să o tolerăm în
trecut, din motive cunoscute, alături de alte aberaţii, de tipul: dicţionar românesc / dicţionar
moldovenesc.
8
Mai amănunţit, a se vedea în Prefaţa ALRR. Bas. 1993: 6-12.
 Denumiri analitice similare celor din dialectele limbii române
se regăsesc şi în dialectele altor limbi romanice. De exemplu, după
ALF, harta 1073 „Poumon”, sintagma foie blanc „ficat alb” este
înregistrată în graiurile a câtorva departamente. După ALiR, harta
„Foie”, o serie de denumiri ale ficatului au fost date în funcţie de
culoarea plămânului şi a ficatului (alb, negru) sau în funcţie de
consistenţa organelor, pe care le desemnează (moale, tare, dur)
[Ibidem,p.81]. Aceste procese se observă, de asemenea, în limbile
balcanice, în ungară, în limbile slave şi în alte limbi europene. La
baza unor denumiri similare se află „mentalitatea comună”,
întemeiată pe cunoştinţe asemănătoare, pe felul de a vedea anumite
lucruri în acelaşi fel de către vorbitorii unor diverse limbi şi graţie a
unor mecanisme generale ale procesului denominativ.
În contextul celor menţionate mai sus, prezentăm sintagmele
denominative pentru desemnarea ficatului şi plămânilor, unităţi
lexicale fixate în ALM. Harta Ficat: maiuri negri (pl.), maiere
negre (pl.), maieră neagră, plămâni negri, plămâi negri, plămân
negru, gighiri negri, gighir negri [ALM 1973, h. 738]. Harta
Plămâni: maiuri albe, maiere albe, maiuri bălăi, gighiri albi, gighiri
bălăi [Ibidem: h. 735.]. Pentru a evita ambiguitatea se recurge la
procedeul determinării (maiuri negri „ficat” / maiuri albe
„plămâni”).
În aria ALM termenul ficat apare sporadic, iar plămân, notat
mai des la plural plămâi (de la varianta plămâni cu transformarea lui
n sub influenţa lui i) [Cazacu 1966 p.126.], apare în cele mai multe
localităţi de la est de Prut. Termenii pentru ficat şi plămâni formează
un microsistem lexico-semantic. În cadrul microsistemului au avut
loc substituiri sau transfer de termini de la o realie la alta. Grupul
lexico-semantic „ficat-plămâni” rămâne în graiurile dacoromâne un
microsistem deschis, dinamic şi cu o structură proprie a elementelor
lexicale. În decursul timpului, microsistemul dat, iniţial cu cei doi
constituenţi la bază, ficat şi plămâni, s-a amplificat cu alţi termeni de
sorginte diversă, inclusiv cu sintagme sau cu creaţii de altă natură
[Mai amănunţit, vezi: Pavel, Popovschi 2008-2009,p.105-111].
Momentul în care s-a creat un cuvânt este „actul poetic” (E.
Coşeriu). Conceptul de inovaţie necesită a fi examinat în relaţie cu
noţiunea de adoptare, adică de reluare (reproducere) şi de răspândire,
adoptarea fiind un act diferit în raport cu inovaţia. Adoptarea sau
reluarea inovaţiilor sunt acte practice.
În ALRR. Bas. Am pledat pentru o ierarhizare a simbolurilor,
care corespund celor trei tipuri mai însemnate de unităţi denominaţie
indicate mai sus. În consecinţă, cuvintele primare (unităţi lexicale
moştenite şi împrumuturi străine – aceste din urmă indiferent de
structura lor, analizabile ca atare doar în limba de origine) se notează
cu un cerc cu suprafaţa albă (cel mai răspândit termen) şi, în ordine
descrescătoare a frecvenţei, cu diferite figuri geometrice cu suprafaţa
neagră. Pentru derivate au fost utilizate aceleaşi simboluri, dar
semiînnegrite, iar pentru î m b i n ă r i l e d e c u v i n t e (cleşte de
fierărie) şi cuvinte compuse (ciocan-cherpedin), aceleaşi figuri
geometrice, cu linii (negre, respectiv albe) în diferite poziţii.
Prin aplicarea riguroasă a acestei „tehnici”, de fapt, a acestor
principii inovatoare, care au impus o analiză prealabilă a structurii
termenilor, lectura interpretativă a hărţii este facilitată mult.
Revenind la unele idei exprimate deja (vezi supra), ţinem să
subliniem că numeroase derivate trebuie să fie analizate ca
provenind deci nu doar dintr-o temă şi sufix, ci dintr-o denumire
perifrastică, al cărei caracter descriptiv întăreşte motivarea semnului
limbii. Evoluând spre un termen sintetic, „genul proxim” este
convertit (în cazul numelor de lucruri, unelte) într-un sufix nomen
instrumentis: -tor, -ac, etc. Prin sufixare se ajunge la derivate care
păstrează structura semantică a perifrazei (daltă de tăiat fier 
tăietor; cuţit de hăcuit (carne)  hăcuitoare, hăcuitor; cuţit de
chisat, topor / toporaş de chisat carne  chisac, chisătoare, ciocan
de scos ţinte  ciocan-ţintar).
Prin urmare, formarea propriu-zisă a unui cuvânt (ataşarea
afixului la radical) deseori porneşte de la o denumire perifrastică,
aceasta întărind m o t i v a r e a semnului lingvistic, premisă şi etapă
însemnată în actul de creare a cuvintelor. Un cuvânt nou apare pe
baza unui alt cuvânt vechi sau a unei succesiuni de morfeme
(sintagme). În timpul căutării numelui pentru noul obiect vorbitorul
compară, prin intermediul asociaţiilor de idei, noul obiect cu altele
vechi. Astfel este găsit semnul caracteristic pentru lucrările omogene
(sau doar aparent omogene), iar ca urmare va fi găsit şi numele
vechii realii. Anume acest cuvânt va servi atât pentru desemnarea
semnului motivant (a motivemului), graţie imaginii senzoriale, cât şi
pentru denumirea obiectului respectiv în întregime [Pavel
2004,p.419]. După opinia lui G.W.Leibniz, percepţia senzorială ne
oferă obiectul, noţiunea ne oferă numele lui.
Numeroase sintagme denominative sunt rezultatul unor
procese metaforice. Metafore sintagmatice pot fi de origine savantă
sau populară.
Metaforele savante pentru desemnarea în limba română, de
exemplu, a noţiunii de „mărul lui Adam” (= proeminenţă a zgârciului
tiroidian, vizibilă în partea anterioară a gâtului) pornesc de la
legenda biblică de mare circulaţie în întreaga Europă, după care
Adam ar fi mâncat din fructul oprit. Astfel de metafore pot fi
reprezentate prin formula: fruct (măr, pară, poamă…) plus numele
biblic (Adam, Avram, Domn). Apărută în latina evului mediu,
observă acad. Marius Sala, metafora pomum Adami s-a transmis
limbii romanice apusene. Metaforele populare pornesc de la
asemănările cu diferite obiecte, prin formula: obiect mai ascuţit
(căluş, nod, os, oscior, ciont, ou, ouşor) plus parte a corpului care
cuprinde mărul lui Adam (gât, grumaz, guşă, beregată, gâtlej,
gâtiţă). Metaforele simple (măr, merişor, nod, os, ciot, ou, ouşor,
pară, poamă, nucă, cucuruz) ar putea fi „rezultatul trunchierii”
metaforelor sintagmatice [Sala 1958,p.497-510].
Relaţia între nume şi lucruri este una dintre problemele
esenţiale ale onomasiologiei. Acelaşi element al realităţii poate fi
conceptualizat şi exprimat verbal, după cum se ştie, în chipuri
diferite de vorbitorii unei limbi. Cele două tipuri de cunoaştere,
empirică şi ştiinţifică, face posibilă distincţia dintre „modelele
cognitive” populare şi cele savante, care determină găsirea semnului
reprezentării obiectului, adică a imaginilor primare ce ne ajută să
înţelegem mecanismul denominării în actul de creare a noii forme de
exprimare–cuvânt, derivat semantic sau sintagmă. Forma
i n t e r n ă ca manifestare abstractă a motivemului (a semnului
reprezentării lucrului) reprezintă un criteriu relevant pentru stabilirea
specificului naţional al unei limbi.
În încheiere, subliniem diversitatea tangenţelor pe care le are
lexicalizarea cu alte aspecte ale proceselor denominării. Ca şi alte
unităţi lexicale, sintagmele denominative rezultă în urma căutării de
către vorbitor a formei de exprimare pentru un anumit concept.
Sintagmele denominative sunt unităţi lexicale dinamice.
Studiul efectuat din perspectivă onomasiologică şi din cea a
geografiei lingvistice îi permite cercetătorului să releve, în baza
examinării hărţilor lingvistice, utilizarea în paralel a semnelor limbii
de diversă structură. Sintagmele denominative reprezintă deseori
faze intermediare în procesul de formare a cuvintelor derivate,
hărţile lingvistice punând în evidenţă ideea despre modificările
unităţilor de denominaţie în timp şi în spaţiu.
Lexicalizarea, lucru ştiut, poară caracter sistemic. O atenţie
cuvenită ar merita complectarea definiţiei termenilor de lexicalizare,
de derivare morfematică în genere şi de derivare semantică în
cursurile de lexicologie şi în dicţionarele de termeni lingvistici.

Referinţe bibliografice

ALM 1973 = Atlasul lingvistic moldovenesc, vol.

II, partea a II-a. Lexicul de Vasile Melnic şi
Vasile Pavel, Chişinău, Editura „Ştiinţa”.
ALRR. Bas. = Atlasul lingvistic român pe regiuni.
1993 Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria,
vol. I de Vasile Pavel, Chişinău, Editura
„Ştiinţa”.
ALRR. Bas. = Atlasul lingvistic român pe regiuni.
2002 Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria,
 vol. III, de Vasile Pavel, Valeriu Sclifos,
Constantin Strungăreanu, Chişinău, Firma
Editorială-Poligrafică „Tipografia Centrală”.
Cazacu 1966 = Boris Cazacu, Studii de dialectologie
română, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
Cincilei 1997 = Grigore Cincilei, Lexicalizarea şi
fenomenele adiacente, în „Revistă de
lingvistică şi ştiinţă literară”, nr. 5, p. 55-63.
Coşeriu 1994 = Eugeniu Coşeriu, Lingvistică din
perspectivă spaţială şi antropologică. Trei
studii. Cu o prefaţă de Silviu Berejan şi un
punct de vedere editorial de Stelian
Dumistrăcel, Chişinău, Editura „Ştiinţa”.
Coşeriu 1997 = Eugeniu Coşeriu, Sincronie,
diacronie şi istorie. Problema schimbării
lingvistice. Versiune în limba română de
Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura
Enciclopedică.
Evseev = Ivan Evseev, Derivarea semantică şi
derivarea morfematică, în „Analele
Universităţii din Timişoara. Seria Ştiinţe
filologice”, XV, p. 129-137.
Jazykovaja = Jazykovaja nominatsija, I: Obşcie
1977 voprosy; II: Vidy naimenovanii, Moskva,
Izdatel’stvo „Nauka”.
Nikitevici = V.M. Nikitevici, Ocnovy
1985 nominativnoi derivatsii, Minsk.
Pavel 2002 = Vasile Pavel, Onomasiologie et
géolinguistique, în Homage à Jacques
Pavel 2004 Allières, 2. Romania sans frontières,
Toulouse.
= Vasile Pavel, Motivarea lexicală, în
Analele Ştiinţifice ale Univ. „Al. I. Cuza”,
Iaşi (serie nouă). Secţiunea III e. Lingvistică.
Studia in honorem D. Irimia, Tomul XLIX-
L, Editura Univ. „Al.I.Cuza” Iaşi, p. 419-
422.
Pavel, = Vasile Pavel, Liliana Popovschi,
Popovschi 2008- Termeni pentru „ficat” şi „plămâni” (pe
2009 baza atlaselor lingvistice româneşti), în
„Buletin de lingvistică”, nr. 9-10, p. 105-110.
Sala 1958 = Marius Sala, În legătură cu
denumirea „mărul lui Adam” în unele limbi
romanice, în SCL, nr. 4, p. 497-510.
Saramandu = Nicolae Saramandu, Les désignations
 1995 romanes du foie, în Atlas linguistique roman
(ALiR). Volume I. Commentaires sous la
rédaction de Gaston Tuaillon et Michel
Contini, Roma, Instituto Poligrafico e Zecca
dello Stati Libreria dello Stato, p. 811-94.

Studia linguistica et philologica. Omagiu Profesorului

Nicolae SARAMANDU la 70 de ani. Editor: Manuela Nevaci,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2011, p.673-679

CUVINTELE – COMORI DE IMAGINAŢIE ŞI DE

GÂNDIRE

Limbajul uman este o activitate creatoare de semne.

Cuvântul ca semn, ca o comoară de imaginație și de gândire
este creația cea mai profundă a vorbitorului. Fiecare popor a dat
umanității mari creatori, însă limba fiecărei etnii este creația cea mai
profundă, cea mai semnificativă.
În celebrele Lecții de lingvistică generală (Chișinău, 2000),
Eugeniu Coșeriu vorbește de trei niveluri care pot fi distinse în
limbajul uman: universal, istoric și individual. Considerat ca
activitate, la nivel u n i v e r s a l, limbajul este vorbirea (în general),
este competență educațională „a ști să vorbești în general”. Dacă
spunem despre un copil că nu vorbește încă, nu avem în vedere că nu
vorbește româna, franceza sau altă limbă. La nivel i s t o r i c,
limbajul ca activitate este limbă concretă (să zicem, engleza sau
spaniola). La nivel i n d i v i d u a l, limbajul ca activitate este
discursul, adică actul glotic al unui anumit vorbitor într-o anumită
situație. În acest context, E. Coșeriu precizează: „Limbajul nu este
niciodată activitate corală”. Fiecare subiect vorbește în mod
individual [1, p. 223-238, 333].
Una din principalele „răsturnări” pe care o produce E.
Coșeriu în gândirea limbii față de lingvistica saussuriană este
plecarea, în cercetare, de la parole (vorbire) și nu de la langue
(limbă), ca limba însăși s-o găsim în vorbire [2, p. 13-15].
La interpretarea i n o v a ț i i l o r l e x i c a l e din
perspectiva lingvisticii vorbirii coșeriene [vezi 4, p. 220-224] trebuie
să ținem cont nu numai de principiile generale ale „gândirii în
vorbire”, ci și de principiile de cunoaștere a lucrurilor în general,
plecând de la posibilitățile limbii concrete în desemnarea lucrurilor
în situații concrete.
În opinia marelui nostru compatriot, Eugeniu Coșeriu,
momentul când s-a creat un cuvânt este „actul poetic”. Anume „când
s-a făcut” un cuvânt, nu „când s-a întrebuințat” [2, p. 19, 49].
 „[...] Ca lingvist-dialectolog, – susține Valeriu Rusu, – am
considerat întotdeauna cuvântul ca o «țară a minunilor», ca o «țară
de vis», cu comori de gândire, de poezie, de fapte și de experiențe
fără de sfârșit, pe care poporul le-a depus, de-a lungul existenței
sale istorice, în fiecare creație lexicală” [5, p. 12]. Pentru
Alecsandri, Eminescu, Creangă, Coșbuc, Goga, Arghezi, Sadoveanu,
Stănescu, Vieru graiul românesc a fost un izvor de frumuseți.
Cuvintele izvorâte în graiul viu al limbii române au harul
imaginației, al frumosului și al binelui. Românii și-au înfrățit
destinul cu limba lor. Este un lucru cunoscut că prin cuvântul limbă,
din latină moștenit, noi am desemnat și poporul, și limba pe care o
vorbim, ambele însoțite de determinantul român (din latinescul
romanus), emblemă a nobleței noastre latine.
Limba română întotdeauna ne-a servit drept scut în apărarea
ființei noastre naționale. Ca neam, supraviețuim prin graiul străbun,
grai purtat prin secole și prin inimile nenumăratelor generații de
oameni.
„Mai sântem și noi o ființă,
un codru, o doină, un plai.
Ne ține aceeași credință
sădită în datini și grai...”
(Grigore Bostan, La Putna)

Prudența ne-a conservat un grai, un tezaur mai scump decât

viața.
Noul cuvânt apărut în vorbire ca o creație individuală, intră în
limbă, dacă răspunde unei necesități sociale de comunicare și dacă el
se încadrează, de regulă, în sistemul limbii. Noțiunea de inovație
lexicală este examinată astfel în relație cu conceptul de a d o p t a r
e, adică de reluare (reproducere) și de răspândire, ceea ce reprezintă
deja un act practic. Dialectologul ia, în timpul cercetărilor dialectale
pe teren, primul contact cu fapte individuale de vorbire (parole),
inclusiv cu diverse elemente arhaice, cu creațiile metaforice, cu
inovațiile în general. De reținut că inovația lexicală este la origine
individuală (de exemplu, ploiniță „stropitoare de legume și flori”,
păpușoi „porumb”, soreancă „floarea-soarelui”), dar aceasta nu
înseamnă că întotdeauna a făcut-o un singur individ. Inovația e tot
individuală, chiar dacă a făcut-o, în mod independent, mulți
vorbitori. Geografia lingvistică, hărțile lexicale și semantice ne arată
că inovația se poate răspândi din diverse centre de iradiere, când sunt
condiții asemănătoare. Apoi urmează faza de selecție, răspândirea,
adaptarea [cf. 2, p. 72].
Cel mai prețios și sugestiv material empiric pentru cercetările
de onomasiologie ni-l oferă atlasele lingvistice.
Cuvintele și sensurile noi, create după modele interne ale
limbii, apar pe două căi principale:
 1) prin procedeul derivării morfematice şi
2) prin intermediul derivării semantice.
Derivarea morfematică este un procedeu de formare a
cuvintelor bine cunoscut.
Derivarea semantică se manifestă sub forma polisemiei
lexicale, a extinderii funcției denominative a cuvintelor existente. De
exemplu, plumb „creion” < plumb (de placă) „unealtă în formă de
bețișor cu care se scria pe tăblițele de ardezie”, care, la rândul său,
derivă din plumb „element chimic metalic”. Denumirile plumb
„creion” și plumb „condei de placă”, pe care le-am înregistrat acum
câteva decenii în graiul unor localități din mărginimea Herței, sunt
derivate semantice, unități minime de nominație la nivel lexematic.
Derivarea nu este, în exclusivitate, doar un procedeu de
formare a cuvintelor. Fenomenul derivării implică astfel și noțiunea
de derivare semantică. Față de conceptul „formarea cuvintelor”,
fenomenul denominării este o noțiune mai cuprinzătoare. Formarea
cuvintelor, a derivatelor semantice și a îmbinărilor de cuvinte se
încadrează în conceptul de „derivare denominativă”, un sistem mai
complicat și mai vast în raport cu formarea cuvintelor.
Calea creării unei denumiri noi este o cale ascendentă, dar, în
același timp, reversibilă, căci în logica cunoașterii și în dialectica
devenirii orice element nou este o prelungire a unui lucru vechi. Un
cuvânt nou are la bază un cuvânt (un radical) existent deja în limbă
(comp. cojocar <cojoc + suf. –ar).
Noua formă de exprimare – inovația lexicală – este
condiționată de m o t i v a r e a semnului lingvistic, de p r e m i s e l
e d e n o m i n ă r i i, adică de găsirea semnului reprezentării
obiectului care va sta la baza formării denumirii. Cuvintele sunt
memoria imaginilor.
Analiza imaginilor primare, care stau la baza noilor cuvinte,
ne ajută să înțelegem fenomenul motivării semnelor limbii. Esența
acestui fenomen constă în aceea că în procesul căutării numelui
pentru noul obiect, vorbitorul compară, prin intermediul a s o c i a ț i
ei de
i d e i, noul obiect cu altele vechi, cunoscute de el. Astfel este
găsit semnul comun al lucrurilor comparate. Cuvântul vechi va servi
drept bază atât pentru desemnarea imaginii primare, a semnului
motivant, grație percepției senzoriale, cât și pentru transferul de
termen de la o realie la alta.
Asociația de idei constituie axa în jurul căreia unii lingviști,
printre care evocăm aici numele profesorului cernăuțean Vitalie
Sorbală [6], încearcă să stabilească și evoluția semantică a
lexemelor. Este invocat transferul de termeni de la un lucru la altul,
fenomen înțeles și interpretat ca o consecință a diverselor asociații de
formă, de contiguitate sau de funcție a obiectelor, a fenomenului de
transpunere metaforică. Sunt procese legate de crearea inovațiilor
lexico-semantice. Se știe că asociația este o proprietate a psihicului
de a lega între ele mai multe imagini senzoriale, idei etc. Apariția
unei reprezentări atrage în conștiință o altă reprezentare
asemănătoare, întâlnită anterior.
Unitățile denominative, menite să desemneze lucruri noi,
apar și devin viabile în dependență de posibilitățile structurii unui
idiom sau altul, prin crearea de derivate semantice (mălai „porumb”
în graiurile maramureșene < mălai „mei”), derivate afixale (tâmplar
< tâmplă „catapeteasmă” + suf. –ar), cuvinte compuse (botgros,
pasăre), sintagme (față de masă, gură de ham) [mai amănunțit vezi
3, p. 273-284].
F o r m a i n t e r n ă ca manifestare abstractă a semnelor
reprezentării lucrurilor, a motivemelor constituie un criteriu relevant
pentru stabilirea specificului național al unui idiom sau altul în
domeniul vocabularului. Nu este o simplă întâmplare că românii
încep multe din cântecele populare cu frunză verde, iar când se
vorbește de mulțime, zicem câtă frunză și iarbă, și că folosim
expresiile a te paște o primejdie de moarte, a închega o prietenie sau
minte de încheagă apele, „Din a haosului văi / Un mândru chip se-n-
cheagă” (M. Eminescu). Asemenea expresii evocă imagini legate de
codrii noștri seculari și de păstorit, una din cele mai vechi
îndeletniciri ale neamului nostru. Amprenta au pus-o și spațiul
geografic, mediul.
Limba română este „floarea sufletului etnic al românimii”
(Mihai Eminescu).
Deosebit de larg este câmpul reprezentărilor metaforice,
atunci când se dă nume lucrurilor, plantelor din jurul nostru.
Limba este un mijloc de o deosebită forță expresivă. Nașterea
cuvântului-metaforă este favorizată și de „setea de cuvinte” (A.
Dauza). La originea multor cuvinte au fost metaforele.
În viul grai descoperim numeroase nume de plante, denumiri
alcătuite dintr-un termen-metaforă și un determinant: gura-leului,
capul-ariciului, urechea-ursului, coada-șoarecelui, limba-șopârlei,
dar și limba-soacrei.
Resursele inestimabile depozitate astăzi în atlasele
lingvistice, textele și glosarele dialectale, oferă cercetătorului
posibilități enorme pentru a descoperi bogăția și frumusețea
graiurilor populare ale limbii române.

Referințe bibliografice

1. Coșeriu, Eugeniu. Lecții de lingvistică generală.

Traducere de E. Bojoga. Cuvânt introductiv de M. Borcilă, Chișinău,
Editura ARC, 2000.
 2. Coșeriu, Eugeniu. Lingvistica integrală. Interviu cu
Eugeniu Coșeriu realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundației
Culturale Române, București, 1996.
3. Pavel, Vasile. Aspecte onomasiologice ale derivării
morfematice și semantice, în Lucrările celui de-al XII-lea Simpozion
Național de Dialectologie, Baia Mare, 5-7 mai 2006, Editura MEGA,
Cluj-Napoca, 2006, p. 273-284.
4. Pavel, Vasile. Interpretarea inovațiilor din
perspectiva lingvisticii vorbirii, în Omagiu profesorului și omului de
știință Anatol Ciobanu la 70 de ani, CEP USM, Chișinău, 2004, p.
220-224.
5. Rusu, Valeriu. Cuvântul – „țară a minunilor”, în
„Limba română”, Chișinău, 1996, nr. 5-6, p. 12-14.
6. Sorbală, Vitalie. Studii de dialectologie și geografie
lingvistică. Volum îngrijit și cuvânt introductiv de Vasile Pavel,
Chișinău, 2006.

Simpozion Internaţional Grigore Bostan-70.

Probleme actuale de filologie română (Cernăuţi, 10-12
octombrie, 2011).
Cernăuţi-Herţa, Zelena Bucovina-Grupul editorial „Cuvântul”,
2011, p.343-347.
 SITUAŢIA ACTUALĂ A GRAIURILOR
MOLDOVENEŞTI DE NORD

1. În cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei interesul

pentru cunoaşterea graiurilor populare a constituit o preocupare
continuă începând cu primii ani postbelici.
1.1. Dintre cercetătorii de teren ai graiurilor moldoveneşti
din Basarabia şi Transnistria făceau parte Faina Cojuhari (1916-
1984) şi Nicolae Corlăteanu (1915-2005), care mai colectase
material dialectal şi folclor în toamna lui 1939 prin părţile
Voroneţului şi Mănăstirii Humorului, pe când licenţiatul
Universităţii din Cernăuţi, acad. N. Corlăteanu, îşi făcea „serviciul
social” în conformitate cu programul Institutului Social, condus de
prof. Dimitrie Gusti (1955: 105).
Pe la mijlocul anilor ’50 ai secolului trecut la Institutul de
Istorie, Limbă şi Literatură (actualul Institut de Filologie) a activat
R.G. Piotrovski (1922-2010), autorul unui prim studiu, în care este
abordată problema alcătuirii unui atlas al graiurilor moldoveneşti de
la est de Prut (Piotrovski 1953). Din 1955 aflăm de numele Vitalie
Sorbală (1926-1979), colaborator la acelaşi institut academic, un
excelent dialectolog, dar în egală măsură şi deschizător de căi” în
renaşterea hispanisticii în Basarabia (Sorbală 2006: 5-12, 187-188).
1.2. Obiectul principal de cercetare al sectorului de
dialectologie din momentul înfiinţării lui, în 1956, avea să devină
pentru mulţi ani elaborarea Atlasului lingvistic moldovenesc (ALM),
atlas regional în raport cu ALR, având o reţea deasă de 240 de
puncte cartografice situate în Basarabia, nordul Maramureşului
istoric, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, Transnistria, sud-estul
Ucrainei, Caucaz, Asia Mijlocie şi în Ţinutul Primoriei al Federaţiei
Ruse. ALM a avut deci drept sarcină de bază aprofundarea şi
completarea cunoştinţelor noastre despre starea actuală a graiurilor
limbii române de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice.
Chestionarul ALM include 2548 de întrebări9, dintre care 717
privind fonetica şi fonologia, 1631 – lexicul, 200 – gramatica.

9
Vezi: Chestionar pentru colectarea materialului în vederea alcătuirii
Materialele au fost colectate pe teren de către Victor Comarniţchi,
Vasile Melnic, Vitalie Sorbală, Rubin Udler, Vasile Pavel, Nicolae
Bileţchi ş.a.
1.3. Grupul de graiuri moldoveneşti de nord, mai ales cele
bucovinene, au cunoscut timp de mai multe secole o evoluţie întru
câtva deosebită faţă de graiurile populare din alte regiuni.
Acum mai bine de un secol G. Weigand constata că graiurile
bucovinene nu formează o arie lingvistică unitară, ci prezintă
aspectul unui „mozaic” dialectal (Weigand 1908: 446). De aceea,
punerea în lumină a unor asemenea varietăţi diatopice şi
interpretarea lor prezintă un deosebit interes ştiinţific pentru
cunoaşterea dinamicii limbii române în dimensiunile sale spaţiale şi
verticale (diacronice). Această problemă urmează a fi cercetată de
subsemnatul şi colegii săi, cercetători în dialectologie de la Institutul
de Filologie din Chişinău, în cadrul proiectului Grupul de graiuri
moldoveneşti din zona de nord în context general românesc.
Articolul de faţă îşi propune să consemneze doar unele aspecte
ale studiului introductiv, având caracter preponderent de trecere în
revistă a s i t u a ţ i e i a c t u a l e î n c e r c e t a r e a graiurilor
româneşti din nordul Moldovei istorice, în special al celor din partea
de nord-vest a Republicii Moldova şi din actuala regiune Cernăuţi
(Ucraina). Notăm, cu titlu orientativ, câteva dintre lucrările mai
importante care vor sta la baza studiului proiectat, o bună parte fiind
afiliate la direcţiile de cercetare, abordate de dialectologii din
Chişinău.
2. O cercetare dialectologică presupune mai întâi înregistrarea
materialului faptic prin metoda anchetelor dialectale şi apoi
interpretarea lui.
2.1. Amintim, în primul rând, de ancheta realizată prin
corespondenţă de către B.P. Hasdeu în anii 1884-1886 în vreo 700 de
localităţi, cu ajutorul chestionarului, intitulat Programa pentru
adunarea datelor privitoare la limba română, Bucureşti, 1884, care
cuprinde 206 întrebări, 46 – la fonetică, 3 – la gramatică, 86 la lexic,
71 – la obiceiuri, credinţe. Răspunsurile primite formează 19 volume
păstrate la Secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române
(sub cota Mss. Rom. 318-3436).
Pentru limba română, primul atlas lingvistic îl datorăm
romanistului german Gustav Weigand, editat sub titlul Lingusticher
Atlas des dacorumänichen Spachgebietes abreviat WLAD (Leipzig,

Atlasului lingvistic al limbii moldoveneşti / Redactat de R.I. Udler, V.S.

Sorbală, V.A. Comarniţchi, V.F. Melnic şi R.G. Piotrovski, Chişinău,
Editura Ştiinţa, 1960.
În pofida intitulării reprobabile a Chestionarului în Introducere la
această lucrare se sublinia: „Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM) este
conceput ca un atlas regional” în raport cu „atlasul zonal al masivului
balcano-român (Atlasul lingvistic român – ALR)” (p. 5.).
1909) atlas fonetic, de hărţi. Ancheta a fost întreprinsă de Weigand
la faţa locului, în 72 de localităţi. Reţeaua ALM cuprinde 31 de
puncte cartografice din WLAD, situate în nordul Bucovinei (WLAD
pct. 677 / ALM pct. 5 Voloca; respectiv 675/6 Crasna, 686/11
Voloca, 687/13 Mahala, 678/16 Tereblecea, 687/17 Boian) şi în
Basarabia (691/24 Criva, 693/27 Pererita, 696/28 Viişoara, 739/36
Grinăuţi-Moldova ş.a.).
Şcoala lingvistică clujeană, condusă de Sextil Puşcariu,
personalitate ştiinţifică multilaterală, a realizat prin Sever Pop şi
Emil Petrovici, cel de al doilea atlas n a ţ i o n a l , Atlasul lingvistic
român, operă fundamentală a lingvisticii româneşti. Cei doi
anchetatori şi autori ai ALR au lucrat în localităţi diferite cu
chestionare diferite. S. Pop a cules material pentru partea I a ALR,
din 301 puncte cu un chestionar de 2200 de întrebări, iar E. Petrovici
a efectuat anchete pentru partea a II-a a ALR, în 85 de localităţi cu
un chestionar de 4800 de întrebări. ALM a introdus în reţeaua sa 31
de puncte din ALR I, situate în nordul Bucovinei (ALR I, pct.
391/ALM pct. 7 Ciudei, respectiv 395/9 Broscăuţii vechi, 397/12
Ţeţina, 392/16 Tereblecea, 398/19 Colincăuţi) şi în Basarabia
(401/25 Larga, 403/32 Clocuşna ş.a.), şi 6 din ALR II (399/17 Boian,
405/31 Trebisăuţi ş.a.).ALR I e realizat în două volume (1938,
1942). Din ALR II au apărut vol. I (1940) iar ulterior vol. I-VII, serie
nouă (1956-1972) şi vol. I-IV din Micul Atlas lingvistic român,
abreviat ALRM II s.n. (1956-1981), publicat în figuri geometrice şi
în culori, inovaţie m e r i t u o a s ă a cartografiei lingvistice
româneşti.
Atlasul lingvistic român a fost primit cu un deosebit interes
ştiinţific atât în ţară, cât şi în străinătate (mai pe larg vezi Frăţilă
1999: 36-91), unul din cele mai reuşite atlase lingvistice în
romanistică, la acea dată singura mare lucrare de acest gen „în tot
sud-estul Europei” (Teaha 1996-1997: 186).
2.2. Atlasele lingvistice r e g i o n a l e prin reţeaua deasă de
anchetă, oferă posibilitatea unei delimitări mai precise a unor arii
corelative în cadrul subdialectului moldovean, constatându-se astfel
trei grupuri mari de graiuri în cadrul teritoriului.
a) de nord (Bucovina, nordul Moldovei şi în nordul Republicii
Moldova,
b) centrale (centrul Moldovei şi cea mai mare parte a
Republicii Moldova) şi
c) sudice (sudul Moldovei şi sud-vestul teritoriului din stânga
Prutului) (Tratat 1984: 237).
Pentru cunoaşterea în profunzime a tabloului general al
dialectologului dacoromân o deosebită importanţă îl are Noul Atlas
lingvistic român, pe regiuni (NALR), iniţiat de acad. Emil Petrovici
ţi de m.c. al Academiei Române Boris Cazacu, conceput şi în mare
parte deja realizat – pe şapte provincii istorice – de centrele
dialectologice din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara. Pentru
studiul nostru, o importanţă primordială au, bineînţeles, cele două
lucrări elaborate la Iaşi (NALR. Moldova şi Bucovina I, 1987, şi II,
1997, avându-i ca autori pe Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion
A. Florea, Ion Nuţă, Adrian Turculeţ) şi Chişinău, lucrare care se
integrează firesc şi în totalitate în cercetările de dialectologie şi
geografie lingvistică românească.
Atlasul lingvistic moldovenesc este elaborat de un colectiv de
autori (ALM I/1 Fonetica de Rubin Udler, I/2, Fonetica de Rubin
Udler, Morfologia de Vasile Melnic, 1968; ALM II/1, Lexicul de
Victor Comarniţchi, 1972, II/2, Lexicul de Vasile Melnic şi Vasile
Pavel, 1973) (premiul Prezidiului AŞM). Ca o continuare directă a
ALM, sub un titlu revăzut, ulterior a văzut lumina tiparului Atlasul
lingvistic român pe regiuni, Basarabia, nordul Bucovinei,
Transnistria (ALRR. Bas. I, 1993, II, 1998 de Vasile Pavel; III de
Vasile Pavel, Valeriu Sclifos, Constantin Strugărean, 2002; IV de
Vasile Pavel, Valentina Corcimari, Albina Dumbrăveanu, Valeriu
Sclifos, Stela Spînu, Rubin Udler, 2003) (premiul „B.P.Hasdeu” al
Academiei Române: premiul Academiei de Ştiinţe a Moldovei).
Noua denominaţie se referă, fără echivoc, la noţiunea de atlas
regional al regiunilor limbii române. Ambele serii de atlas –
ALM/ALRR. Bas. – s-au bucurat de aprecieri favorabile, dacă nu am
lua în considerare, totuşi, nemulţumirea întemeiată a specialiştilor în
romanistică, mai ales, pentru faptul că, în ALM, a fost utilizată
transcrierea fonetică bazată pe alfabetul rus.
2.2.1. În ALRR. Bas., aplicând procedee tehnice specifice de
cartografiere prin utilizarea figurilor geometrice (hărţile de format
mic: 17/22, cu o reţea deasă de puncte cartografice, nu permit
notarea răspunsurilor decât prin simboluri), hărţile lexicale
(onomasiologice) capătă o sistematizare ierarhică a cartogramelor.
Am optat (cu acordul echipei de dialectologi, autori ai ALRR. Bas.)
pentru sistematizarea semnelor grafice în funcţie de principalele
tipuri de denumiri: cuvinte primare (măr), cuvinte derivate (merar),
îmbinări de cuvinte (pom de măr) (ALRR. Bas. I: 6-12; ALRR. Bas.
IV: h. 489). Această modalitate de utilizare a simbolurilor în
cartografia lingvistică duce nu doar la o informare sporită şi lizibilă
privind variaţia şi reparaţia în spaţiu a unităţilor de denominaţie, dar
şi la sugestii preliminare referitoare la procedeele de creare a
denumirilor în viul grai popular. Într-o amplă şi obiectivă recenzie,
regretatul doctor în filologie Ion A. Florea concluziona: ALRR. Bas.
„îndeplineşte toate condiţiile ştiinţifice ale lucrurilor de acest gen şi
aduce numeroase noutăţi sub aspect teoretic şi metodologic, dar mai
ales un foarte bogat material, în parte încă necunoscut, pus în
valoare, în mod exemplar, de către autor” 10. Prof. univ. dr. Ştefan

10
Mai amănunţit vezi: Ion A. Florea. Vasile Pavel. Atlasul lingvistic român
Munteanu (Timişoara) într-o scrisoare adresată autorului avea să
mărturisească: „Dragă Domnule Coleg, am primit de curând Atlasul
lingvistic (vol. II – V.P.), lucrare de primă mărime a lingvisticii din
Republica Moldova şi a lingvisticii româneşti în general”.
Pentru regiunea Cernăuţi (cu cele trei componente: nordul
Bucovinei, nordul fostului judeţ Hotin din Basarabia şi ţinutul
(Herţa) reţeaua de puncte cartografice este foarte deasă, cuprinzând
19 localităţi, iar pentru partea de nord-est a Republicii Moldova sunt
de asemenea anchetate un număr însemnat de localităţi.
2.2.2. În aproape toate localităţile din reţeaua Atlasului au fost
realizate anchete şi pentru a r h i v a f o n o g r a m i c ă , probele de
grai formând cuprinsul a şase volume de Texte dialectale. Moldova
(Chişinău, 1969-1987). Totodată au fost elaborate şi editate cinci
volume de Dicţionar dialectal, de un colectiv de autori, sub redacţia
lui R. Udler (Chişinău, 1985-1986).
3. Modalitatea de cunoaştere a graiurilor populare prin
efectuarea anchetelor pe teren a favorizat şi cercetarea de tip
m o n o g r a f i c a graiurilor de la nord şi est de Prut, care vor putea
servi, într-un fel sau altul, de suport epistemologic şi pentru
investigaţiile asupra grupului de graiuri moldoveneşti de nord.
Studiile monografice se întemeiază, în principal, pe materialul cules
pentru ALM/ALRR. Bas., Textele dialectale şi pe cel obţinut în
timpul unor anchete speciale sau complementare. Ele vizează diverse
probleme de fonetică, morfologie, lexicologie, sema-onomasiologie
şi de antroponimie dialectală: Repartiţia dialectală a limbii
moldoveneşti (Udler I-II, 1976), Elemente de morfologie dialectală
(Melnic 1977), Terminologia agricolă moldovenească. Studiu de
geografie lingvistică (Pavel 1973), Denominaţia lexicală (Pavel
1983), La izvorul graiului (Pavel 1984), Terminologia
moldovenească a păstoritului. Cercetare arealogică şi onoma-
semasilogică (Corcimari 1989), Graiurile româneşti din sud-vestul
Basarabiei (Spînu 2002), Terminologia vitivinicolă în graiurile
româneşti (Spînu 2008), Graiurile româneşti din nord-estul
Republicii Moldova (Spînu 2011), Antroponimia moldovenească
dialectală (Dumbrăveanu 1982).
Diverse probleme de dialectologie s-au aflat şi în atenţia
specialiştilor din structurile organizatorice universitare: Culorile
accentului (Zagaevschi 1988), Studii de gramatică dialectală
comparată (Zagaevschi 1990), Cercetări de dialectologie
moldovenească (Purice 1974), Curs de dialectologie română (Purice
et alii 1991).

pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria. Vol. I. Fierăria

meşteşugărească, tâmplăria de…, Chişinău, Editura „Ştiinţa”, 1993, 239,
p., în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”. Tomul XXXIII, Iaşi, 1992-
1993, A, p. 276-281.
 4. O componentă importantă a cercetării dialectologice
desfăşurate în cadrul aceluiaşi Sector de dialectologie (în prezent,
Sectorul de istorie a limbii, dialectologie şi onomastică) o reprezintă
participarea la p r o i e c t e i n t e r n a ţ i o n a l e .
4.1. Dialectologii de la AŞM au efectuat anchete dialectale în
20 de localităţi situate în Republica Moldova şi în zonele de nord
româno-ucrainene pentru Atlasul limbilor Europei (Atlas Linguarum
Europae, abreviat ALE) şi în 18 sate pentru Atlasul dialectologic
carpatic comun (Obsĉekarpatskü dialektologhiceskü atlas, abreviat
OKDA). Răspunsurile înregistrate pentru ALE, completate cu
informaţiile din ALM/ALRR. Bas., servesc şi la elaborarea Atlasului
Lingvistic Romanic (Atlas Linguistique Roman, abreviat ALiR), din
care până în prezent au ieşit la lumina zilei trei volume (1995-2009).
Din ALE au apărut 7 fascicule din volumul I (1983-2007), iar din
OKDA 7 tomuri, serie completă (1989-2003).
La realizarea anchetelor pentru ALE au luat parte A.Cenuţă,
V.Corcimari, A. Dumbrăveanu, Gh. Gogin, S. Mătcaş, V. Pavel, R.
Udler, P. Verejan, iar pentru OKDA – V. Comarniţchi, A.
Dumbrăveanu, V. Pavel şi R. Udler, toţi patru fiind şi autori ai unui
număr considerabil de hărţi lingvistice de sinteză din OKDA. De
reţinut că ALE şi ALiR, lucrări de cel mai înalt prestigiu în materie
de cartografie lingvistică din Europa, sunt atlase i n t e r p r e t a t i v e
. Studiile ce însoţesc hărţile reprezintă o analiză minuţioasă a faptelor
de limbă. Harta Miriapod «Mille-pates», elaborată pentru volumul II
de V. Pavel în colaborare cu acad. Silviu Berejan, este o hartă de
motivaţie. În problema ALiR anual are loc câte un Colocviu
internaţional. La nouă colocvii (cele din Franţa, Italia, Spania,
România) au participat S. Berejan şi/sau V. Pavel, iar în 1989 – R.
Udler.
4.2. În anul 1991, Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Al.
Rosetti” din Bucureşti al Academiei Române a iniţiat un proiect de
colaborare cu dialectologii de la Institutul de Filologie din Chişinău
al AŞM, intitulat Graiuri româneşti din arii laterale şi izolate, la
care de la Bucureşti participă doctorii în filologie Maria Marin, Iulia
Mărgărit, Victorela Neagoe, iar de la Chişinău Vasile Pavel. Până în
prezent au fost publicate două lucrări cu privire la situaţia actuală a
graiurilor româneşti din afara graniţelor României, depozitare ale
unor fapte de limbă inedite: Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela
Neagoe, Vasile Pavel, Graiuri româneşti din Basarabia,
Transnistria, nordul Bucovinei şi nordul Maramureşului. Texte
dialectale şi glosar (Marin et alii 2000 b). În acelaşi an, Institutul de
Filologie Română „A. Philippidi” din Iaşi a iniţiat proiectul
Graiurile româneşti de la est de Carpaţi. Etno- şi Sociotexte, la care
participă prof. univ. dr. Stelian Dumistrăcel, dr. Doina Hreapcă, dr.
Ion-Horia Bîrleanu, respectiv prof. univ. dr. Vasile Pavel, dr.
Valentina Corcimari şi cercet. Şt. Valeriu Sclifos. Au fost efectuate
anchete de teren în 30 de localităţi din Moldova istorică, dintre care
satele Mahala şi Clocuşna (pct. 13 şi respectiv 32 din reţeaua
ALM/ALRR. Bas.) fac parte din zona graiurilor moldoveneşti din
Nordul Bucovinei şi Basarabiei. Materialele de arhivă înregistrate se
află în stadiul de prelucrare, urmând a fi publicate în volume de
profil (Dumistrăcel 2007: 310).
5. Graiurile moldoveneşti de nord au beneficiat astfel de marile
anchete dialectale pentru atlasele româneşti naţionale (WLAD, ALR
I-II) şi regionale (ALM/ALRR. Bas., NALR-Mold. Buc.), iar câteva
localităţi – şi pentru atlasele lingvistice internaţionale (ALiR, ALE,
OKDA). Totodată, dispunem de materiale transcrise şi publicate,
pentru regiunea Cernăuţi, în volumele Texte dialectale Moldova, de
anchetă din ALM/ALRR. Bas.): pct. 5 Suceveni, pct. 6 Crasna, pct. 7
Ciudei, pct. 17 Boian, pct. 18 Horbova (vol. I/1, 1969), pct. 11
Voloca, pct. 15 Stăneştii de Jos, pct. 19 Colencăuţi, pct. 21 Dinăuţi
(vol. II/1, 1971), pct. 9 Broscăuţii Vechi, pct. 12 Ţeţina, pct. 14
Mogoşeşti, pct. 22 Forostna, pct. 23 Văncicăuţi (vol. II/2, 1981) şi în
volumul (Marin et alii 2000 a): pct. 16 Tereblecea, pct. 17 Boian, 19
Colincăuţi, 20 Proboteşti, de asemenea, Nestoita (raionul Noua
Suliţă), Igeşti (raionul Hliboca).
Publicarea ALM/ALRR. Bas. Şi a textelor dialectale a permis
elaborarea unor monografii privind graiurile româneşti vorbite la
nord de est de Prut.
5.1. Dintre lucrările consacrate în mod special graiurilor limbii
române din actuala regiune Cernăuţi, menţionăm articolul semnat de
V. Lisiţki şi R. Udler Cu privire la trăsăturile specifice ale
vocalismului graiurilor moldoveneşti din nordul Bucovinei (Lisiţki,
Udler 1955: 136-149), studiile semnate de Ilie Popescu Contribuţii
la studierea graiurilor moldoveneşti din regiunea Cernăuţi (Popescu
Ilie 1970), Originea denumirilor nederivate ale plantelor
medicinale, pe baza graiurilor moldoveneşti din regiunea Cernăuţi
(Popescu Ilie 2006) şi studiul monografic de proporţii cu titlul
Graiurile moldoveneşti din regiunea Cernăuţi. Consonantismul
(Udler 1964), în care obiectul de cercetare îl formează graiurile a 40
de sate din regiunea Cernăuţi, în comparaţie cu graiurile a 6 sate din
regiunea Transcarpatică şi a 50 de localităţi rurale din Nordul
Republicii Moldova. Ca anexă la lucrare este prezentat un atlas în
figuri geometrice şi culori (250 de hărţi). R. Udler relevă, în regiunea
anchetată, o serie de trăsături specifice ale fenomenelor fonetice, dar
şi particularităţi comune cu graiurile din sudul Bucovinei, nordul
Transilvaniei, Maramureşului, Basarabiei, din Transnistria ş.a.,
delimitând în teritoriul regiunii Cernăuţi trei grupuri de graiuri: a)
sudice (raioanele Storojineţ, Hliboca, Cernăuţi sătesc şi Sadagura),
b) de sud-est (raionul Herţa) şi c) nord-estice (nordul fostului judeţ
Hotin şi raionul Noua Suliţă din nordul Basarabiei) (Udler 1964:
166-167).
 5.2. Într-o altă lucrare, notată mai sus (Udler I-II 1976), acelaşi
autor delimitează pe teritoriul Republicii Moldova şi al raioanelor
limitrofe din regiunile Odesa şi Cernăuţi cinci grupuri dialectale: 1)
graiurile centrale, 2) graiurile de sud-vest, 3) de nord-est, 4) de nord-
vest şi 5) graiurile bucovinene. Limitele dialectale sunt trasate pe
baza unor mănunchiuri de isoglose, stabilindu-se zonele de tranziţie
existente între grupuri.
În ciuda unei intitulări reprobabile, este de înţeles, şi a unor
aspecte discutabile, această lucrare are meritul de a fi realizat o
descriere minuţioasă a graiurilor româneşti de pe teritoriul fostei
URSS. Exegeţii în domeniu au remarcat însă, pe bună dreptate, că
aplicarea consecutivă a principiilor geografiei lingvistice şi
explicarea grupării actuale a graiurilor de pe teritoriul cercetat nu
sunt posibile atât cât se tratează „masivul moldovenesc comun” ca o
entitate aparte, separată de graiurile dacoromâne. Referirile autorului
la restul teritoriului dacoromân rămân, în ansamblu, sporadice
(Turculeţ, 1979: 136).
De fapt, între graiurile de nord-est, cele de nord-vest şi unele
graiuri bucovinene diferenţierile sunt minime. Doar graiurile centrale
formează o arie relativ unitară, pe când celelalte grupări „ocupă
porţiuni laterale înguste”. Opoziţia dialectală cea mai precis
conturată este cea dintre graiurile centrale şi cele de sud-vest,
exprimate prin trăsături care reflectă opoziţia dintre graiurile de tip
nordic şi cele de tip sudic, de demonstrată încă de A. Philippide
(Ibidem: 135). Rubin Udler constată, în mod just, că graiurile de sud-
vest sunt o „prelungire” a graiurilor munteneşti (Udler II 1976: 152).
5.3. Cele mai multe particularităţi ale graiurilor de la est de
Prut se regăsesc în graiurile din dreapta Prutului. În Tratatul de
dialectologie românească (Tratat 1984: 208-240), care reprezintă cu
adevărat „o primă sinteză academică de dialectologie românească”
/p. 11), Paul Lăzărescu include curajos (atunci când puţini
dialectologi din ţară sau din Republica Moldova aveau acest curaj s-
o facă) şi descrie graiurile din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul
Herţa în cadrul general al subdialectului moldovean.
Graiurile populare din Republica Moldova şi din regiunile
învecinate Cernăuţi şi Odesa ţin de o entitate glotică comună, de
limba română. Aceste graiuri nu constituie nici măcar grupuri de
graiuri aparte cu trăsături relevante numai pentru ele în cadrul
dialectului dacoromân. Aţa-numitele „graiuri centrale” au
particularităţi identice cu cele răspândite în graiurile moldoveneşti de
la vest de Prut. Cf.: realizarea africatelor prepalatale ĉ, ĝ în stadiul de
fricativizare Ŝ, (ŝerc „cerc”, er „ger”), realizarea labializării
labiodentalelor f, v, în stadiul Ŝ, (ŝérbi „fierbe”, in „vin”,
palatalizarea labialelor p, b, m, în stadiul , , , ( iŝor „picir”,
„bine”, rişt „mirişte”) etc. Multe particularităţi sunt atestate în
graiurile de tip nordic în general.
 Pentru graiurile de nord-est trăsătura specifică importantă se
reduce, în fond, la identificarea fricativelor provenite din ĉ, ĝ şi din
palatalizarea labiodentalelor f, v în formele (formele de
palatalizare a lui f, v apar şi în unele graiuri maramureşene).
Graiurile de nord-vest se caracterizează,de fapt, prin îmbinarea
particularităţilor graiurilor centrale, bucovinene şi de nord-vest,
formând un fel de „punte” între aceste grupuri de graiuri (Udler II
1976: 154, 155).
5.4. Studiul Graiuri româneşti din Ucraina şi Republica
Moldova, semnat de Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe,
nume bine cunoscute în dialectologia românească, este cea dintâi
încercare sistematică de a face o descriere de ansambluri a
particularităţilor fonetice, morfosintactice şi lexicale ale graiurilor
româneşti din a r i i l e l a t e r a l e r o m â n o - u c r a i n e n e .
Cercetarea se bazează pe materialele anchetelor de tip arhivă
fonogramică, efectuate, în anii 1991-1995, în sudul Basarabiei,
Transnistria, în regiunea Cernăuţi şi în nordul Maramureşului, la care
se adaugă şi localitatea Martânoşa, din regiunea Kirovograd.
Cât priveşte graiurile din nordul Moldovei şi, îndeosebi,
Bucovina, acestea fac parte dintr-o zonă fărămiţată din punct de
vedere lingvistic în „care realizează, se poate spune, o sinteză a celor
mai multe particularităţi ale graiurilor dacoromâneşti, în special ale
celor din jumătatea de nord a ţării” (Marin e talii 2000 b: 46). Privit
în ansamblu, însă, subdialectul moldovenesc, vorbit în estul şi nordul
României, Republica Moldova, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, sud
estul Ucrainei şi în Federaţia Rusă, prezintă trei grupe mari de
graiuri de nord, centrale şi sudice (Ibidem: 46; cf. şi Tratat 1984:
237).
Este important să reţinem că de-a lungul Prutului nu se
constată izofone şi izomorfe, iar în majoritatea covârşitoare a
cazurilor, nici izolexe. Într-adevăr, izoglosele celor trei mari arii
dialectale relevate, care individualizează subdialectul moldovenesc
în cadrul dacoromânei, au direcţia est-vest, trăsăturile specifice fiind
comune teritoriului din stânga şi din dreapta Prutului (Pavel 1995:
83-90).
6. Configuraţia dialectală a teritoriului în limitele de nord ale
provinciei istorice Moldova, îndeosebi ale Bucovinei, au fost
condiţionate atât de procesele care determină schimbările în limbă,
cât şi de factorii social-istorici. Mişcările de populaţie (migraţiile),
schimbările demografice, contactul dintre limbi au influenţat mult
asupra graiurilor moldoveneşti de nord. Odată cu anexarea de către
Austria, în 1775, a teritoriului de nord-vest al Moldovei a început un
proces treptat de înstrăinare a acestui ţinut, consecinţă nefastă a
modificării structurii etnice a populaţiei din provincie.
6.1. În comparaţie cu teritoriile româneşti rămase sub
suzeranitatea otomană şi protectoratul rus, Bucovina a evoluat după
1775 în graniţele Imperiului Habsburgic sub înrâurirea unui
ansamblu de factori favorabili. A putut să beneficieze mai ales de
faptul că era introdusă într-un circuit de valori ale civilizaţiei şi
culturii europene, strâns legate de valorile materiale şi spirituale. Dar
în acelaşi timp, noua administraţie, urmărind integrarea acestei zone
cât mai complet în imperiu, s-a străduit, prin colonizări şi prin
stimularea imigrărilor cu elemente alogene „să distrugă primatul
populaţiei majoritare româneşti” să sporească de peste 10 ori
numărul locuitorilor, „creând un mozaic etno-lingvistic şi
confesional” (Iacobescu 1997: 605).
Procesul de modificare excesivă în structura etnică, în
Bucovina, s-a soldat cu o r e s t r â n g e r e evidentă a arealului cu
localităţi româneşti. Numai în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta
Bucovină austroungară până la momentul reunirii din 1918 au fost
slavizate peste 70 de sate româneşti, printre care Cernauca, veche şi
bine cunoscută moşie a renumitei familii româneşti Hurmuzachi.
Reminiscenţe de românism au mai persistat prin denumirile de sate
şi prin numele de familie româneşti, dar cu sufixe străine: Valevo de
la Văleni, Chiseliv de la Chisălău, Verenceanca de la Vrânceni;
Nicoriuc de la Nicoară, Vacariuc de la Vacari, Văcaru, Robuleac de
la Robul, Creţuleac de la Creţu sau şi fără schimonosiri – Croitor,
Gologan, Purice, Moldovan, Chitar, Friptu etc. (Ţopa 1928: 61-
176).
Şcoala era „un instrument al statului de deznaţionalizare şi
catolicizare” a populaţiei româneşti din provincie. Pentru
învăţământul românesc din Bucovina cea mai nefastă a fost perioada
1815-1844, când şcolile primare au fost subordonate Consistoriului
catolic din Lemberg, în acest interval intensificându-se presiunile de
catolicizare, germanizare şi polonizare a învăţământului, mulţi
învăţători de confesiune ortodoxă fiind destituiţi din şcoli
(Ungureanu 2007: 179).
6.2. La 1775 românii din Bucovina reprezentau cca 60 % din
totalul populaţiei.
În prezent în regiunea Cernăuţi românii constituie 20% (după
recensământul din 1989). Funcţionează mai puţin de 80 de şcoli cu
predare în limba română.
După unele investigaţii sociolingvistice recente, teritoriul
regiunii Cernăuţi (partea de sud-est) unde se vorbeşte româneşte este
împărţit, convenţional, în trei zone: 1) Zona „asimilării ireversibile”,
a ucrainizării, în care şcoala şi biserica nu mai folosesc limba
română; 2) Zona „asimilării tranzitive”, în care româna este folosită
în oficierea serviciului religios, dar în şcoli se învaţă în ucraineană şi,
mai puţin, în rusă (localităţile Valea Cosminului, Corceşti, Molodia,
Corovia, Şişcăuţi, Colincăuţi) şi 3) Zona „bilingvismului echilibrat”
(cele mai multe localităţi din raioanele Herţa, Hliboca, Storojineţ şi
Noua Suliţă), în care atât în şcoli, cât şi în biserică se foloseşte limba
română (Popescu Ilie 1994: 24-26).
Incontestabil, la dăinuirea limbii române într-un context
sociolingvistic diferit şi păstrarea caracterului etnic românesc în
regiune un rol decisiv îl are menţinerea învăţământului în limba
maternă. Aici ar mai fi de adăugat că unitatea limbii române, pusă la
îndoială de către politicienii moldoveni, dar şi ucraineni (prin
tentativa de a sprijini ideea, din rătăcire sau rea-voinţă, că există o
„limbă moldovenească” opusă limbii române), a devenit o problemă
controversată, care bulversează conştiinţa românilor din Republica
Moldova şi Ucraina, determinându-i să argumenteze de fiecare dată
că vorbesc una şi aceeaşi limbă – română (vezi: Cernov 2010: 87-99;
Pavel 2011: 300-305).
7. În cele expuse am căutat mai întâi să ilustrăm, cu titluri de
lucrări, că tânăra şcoală dialectologică de la Chişinău se încadrează
firesc în dialectologia şi geolingvistica românească. Activitatea în
cercetarea dialectologică din cadrul centrului academic Chişinău a
cuprins în sfera preocupărilor prioritare anchetele dialectale (şi
datorită colaborării internaţionale) în uriaşul spaţiu, de la Tisa şi
până la Amur, elaborarea şi editarea ALM/ALRR. Bas. în opt
volume, colaborarea noastră la lucrările cu caracter internaţional
ALE, ALiR, OKDA, publicarea a şase culegeri de texte dialectale şi
a cinci volume de dicţionar dialectal.
Exegezele dialectologice atacă probleme de fonetică,
gramatică, lexicologie şi sema-onomasiologie de asemenea, aspecte
cu privire la repartiţia graiurilor de la nord şi est de Prut, situaţia
sociolingvistică în enclavele-frânturi de românitate din teritoriul slav
de est etc.
Opţiunea noastră pentru proiectul graiurilor moldoveneşti de
nord, insuficient studiate, şi punerea lui în practică se conturează în
urma interesului manifestat pentru zona dialectală „fărâmiţată” (în
speţă, Bucovina), consecinţă a evoluţiei condiţionate de situaţia
social-istorică, de migraţiile spre această regiune, de influenţa
mediului aloglot, a raporturilor dintre elementele arhaice şi inovaţii,
a trăsăturilor care le oferă graiurilor avute în vedere individualitate şi
care justifică cercetarea lor sub multiple aspecte.
Autorii, cu participări diferite, ai acestei lucrări sunt fie
cercetători din Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a
Republicii Moldova: Stela Spînu, Ecaterina Pleşca, fie colaboratori
din învăţământul universitar: Elena Onica. Existenţa unui valoros
fond documentar nu exclude interesul pentru noi anchete pe teren,
cel puţin în unele localităţi din zona prevăzută de proiect.
 Referinţe bibliografice

Cernov 2010 – Alexandrina Cernov, Limba română şi

capcanele politice din Ucraina, în „Glasul Bucovinei” XVII, 67, p.
87-100.
Corcimari 1989 – В.В. Корчмарь, Молдавская пастушеская
терминология (Арелогическое и онома-семасиологическое
исследование), Chişinău, Editura Ştiinţa.
Corlăteanu 1995 – Nicolae Corlăteanu, Răspântii, Revista
„Limba română”, S.R.L.
Dumbrăveanu 1982 – А.Н. Думбрэвяну, Молдавская
диалектная антропонимия, Chişinău, Editura Ştiinţa.
Dumistrăcel 2007 – Stelian Dumistrăcel, Orientări în
cercetarea dialectologică din centrul universitar Iaşi, în
„Philologica Iassyensia”, An III, 1, p. 307-326.
Frăţilă 1999 – Vasile Frăţilă, Studii lingvistice, Timişoara,
Editura EXCELSIOR.
Iacobescu 1997 – Mihai Iacobescu, Elita românilor din
Bucovina anilor 1775-1862, în „Analele Bucovinei”, IV, 3, Editura
Academiei Române, p. 605-620.
Marin etalii 2000 a – Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela
Neagoe, Vasile Pavel, Graiuri româneşti din Basarabia,
Transnistria, nordul Bucovinei şi nordul Maramureşului. Texte
dialectale şi glosar, Bucureşti.
Marin et alii 2000 b – Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela
Neagoe, Vasile Pavel, Cercetări asupra graiurilor româneşti de
peste hotare, Bucureşti.
Melnic 1977 – Vasile Melnic, Elemente de morfologie
dialectală, Chişinău, Editura Ştiinţa.
Pavel 1973 – Terminologia agricolă moldovenească. Studiu de
geografie lingvistică, Chişinău, Editura Ştiinţa.
Pavel 1083 – В.К.Павел, Лексическая номинация, Chişinău,
Editura Ştiinţa.
Pavel 1984 – Vasile Pavel, La izvorul graiului, Chişinău,
Editura Ştiinţa.
Pavel 2011 – Vasile Pavel, Limba română în şcolile din
regiunile Cernăuţi şi Odesa, în „Limba română”, XXI, 3-6, p. 300-
305.
Piotrovski 1953 – Р.Г. Пиотровский, О молдавском
диалектологическом атласе, în „Вопросы языкознания”, p. 145-
147.
Popescu Ilie 1970 – I. Popescu, Contribuţii la studierea
graiurilor moldoveneşti din regiunea Cernăuţi, Cernăuţi.
 Popescu 2006 – Ilie Popescu, Originea denumirilor nederivate
ale plantelor medicinale, pe baza graiurilor moldoveneşti din
regiunea Cernăuţi, Cernăuţi, Editura Ruta.
Popescu 1994 – Partea românească a regiunii Cernăuţi şi
zonele ei sociolingvistice, în „Glasul Bucovinei”, 1, p. 24-26.
Purice et alii 1991 – M. Purice, V. Zagaevschi, I. Ciornâi, Curs
de dialectologie română, Chişinău, Editura
Sorbală 2006 – Vitalie Sorbală, Studii de dialectologie şi
geografie lingvistică. Volum îngrijit şi studiu introductiv de Vasile
Pavel, Chişinău.
Spînu 2002 – Stela Spânu, Graiurile româneşti din sud-vestul
Basarabiei, Chişinău, CE al USM.
Spînu 2008 – Stela Spînu, Terminologia vitivinicolă în
graiurile româneşti. Studiu etimologic şi lingvogeografic, Chişinău,
Editura „Tipografia Centrală”.
Spînu 2011 – Stela Spînu, Graiurile româneşti din nord-estul
Republicii Moldova, Chişinău, Editura Magna Princeps SRL.
Teaha 1996-1997 – Teofil Teaha, Geolingvistica românească
în perspectiva elaborării ALiR, în Dacoromania, II, 1-2, p.
Tratat 1984 – Tratat de dialectologie românească.
Coordonator Valeriu Rusu, Craiova, Editura Scrisul Românesc.
Turculeţ 1979 – Adrian Turculeţ, R.Ia. Udler, Dialektnoe
členenie moldavskogo jazyka, I-II, Chişinău, 1976, în „Analele
ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (Serie nouă).
Secţiunea III. Lingvistică, XXV, p. 131-137.
Ţopa 1928 – D. Ţopa, Românismul în regiunea dintre Prut şi
Nistru din fosta Bucovină, Bucureşti.
Udler 1964 – Р.Я. Удлер, Молдавские говоры черновицкой
области. Консонантизм, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească.
Udler – I-II 1976 – Р.Я. Удлер, Диалектное членение
молдавского языка, I-II, Chişinău; Editura Ştiinţa.
Ungureanu 2007 – Constantin Ungureanu, Învăţământul
primar din Bucovina (1774-1918), Editura Civitas.
Weigand 1908 – Gustav Weigand, Despre dialectele
româneşti, în „Convorbiri literare”, XLII, 4.
Zagaevschi 1988 – Vladimir Zagaevschi, Culorile accentului,
Chişinău, Editura Ştiinţa.
Zagaevschi 1990 – Vladimir Zagaevschi, Studii de gramatică
dialectală comparată, Chişinău, Editura Ştiinţa.

Studii de dialectologie, istora limbii şi onomastică.

Omagiu domnului Teofil Teaha. Coordonatori: Maria Marin,
Daniela Răuţu, Editura academiei Române, Bucureşti, 2011,
p.418-428.
 TERMENI PENTRU FIERĂRIA
MEŞTEŞUGĂREASCĂ ŞI TÂMPLĂRIE
ÎN GRAIURILE MOLDOVENEŞTI DIN ZONA
DE NORD
(PE BAZA ALRR.BAS.)

Într-un studiu anterior am remarcat că opţiunea noastră

pentru proiectul graiurilor moldoveneşti de nord, insuficient studiate,
şi punerea lui în practică se conturează în urma interesului manifestat
pentru zona dialectală „fărâmiţată" (în speţă, Bucovina), consecinţă a
evoluţiei condiţionate de situaţia social-istorică în zonă, de migraţiile
spre această regiune, de influenţa mediului aloglot, a raporturilor
dintre elementele arhaice şi inovaţii, a trăsăturilor care le oferă
graiurilor de nord individualitate şi care - toate acestea - justifică
deci cercetarea lor sub multiple aspecte [1, p. 418-428].
1. Termenii privind meseriile: fierăria, tămplăria,
dulgheria (subiectul compartimentului de faţă), cuprinşi în hărţile
ALRR.Bas., vol. 1 1993 [2, h. 1-102], inclusiv termenii referitori la
sferele semantice agricultura [3, h. 834-1035], cânepa şi prelucrarea
ei, ţesutul, în general, viticultura, apicultura, oieritul [4, h. 103-235]
ţin de „terminologia specială" (după precizarea făcută de E. Petrovici
şi B. Cazacu) [5, p.1-4].
1.1. Pentru domeniul terminologic al fierăriei şi
tâmplăriei dispunem de răspunsurile primite (de la subiecţii anchetaţi
direct pe teren) la 102 întrebări, puse în peste 230 de sate din reţeaua
de puncte cartografice ale Atlasului lingvistic român pe regiuni.
Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria. Vol. I de V. Pavel [2].
Anchetele în spaţiul de est şi nord de Prut s-au desfăşurat în perioada
de timp 1957-1965.
 1.2. Pe de altă parte, informaţii preţioase despre
termenii privind fierăria atestaţi în Moldova din dreapta Prutului şi în
sudul Bucovinei desprindem din Glosarul Terminologia fierăriei în
mediul rural din Moldova şi Bucovina de Ion A. Florea. La
alcătuirea acestui Glosar autorul s-a folosit de răspunsurile atestate în
timpul anchetei prin corespondenţă, realizată între anii 1969 şi 1972
pe baza unui chestionar de 107 întrebări, difuzat în 416 sate.
Răspunsurile primite, precizează autorul, sunt „destul de diferite
calitativ", însă ulterior multe lucruri cu privire la terminologia
fierăriei au fost completate prin „ancheta directă" (pe teren), făcută
între anii 1971 şi 1979 pe baza aceluiaşi chestionar, într-un număr de
35 de localităţi [6, p.l].
1.3. În ceea ce priveşte interpretarea materialului faptic,
facem referinţă aici la unele articole şi studii semnate de către
dialectologul chişinăuian, profesorul Vitalie Sorbală (1926-1979), pe
care le-am inclus în volumul îngrijit de noi Studii de dialectologie şi
geografie lingvistică [7, p. 36-72, 147-150, 169-175].
Materialul analizat de către dialectologul de teren V.
Sorbală (fără preocuparea specială pentru graiurile de nord) se
întemeiază în mare parte pe microsistemele seminologice raportate
în special la varietăţile de obiecte „înrudite" (fierăstraie, ciocane şi
maiuri, dălţi, cleşte, mânere, care presupun asocierea unui semn de
limbă cu alte semne (cuvinte) ce derivă din asocierile privind
lucrurile.
Va fi suficient să amintim aici că, în studiul Unele
probleme teoretice ale Atlasului lingvistic moldovenesc, R. G.
Piotrovski, unul dintre fondatorii ALM, susţinea că obiectivele pe
care şi le-a propus acest atlas regional sunt sugerate, în multe
privinţe, de analiza hărţilor Atlasului lingvistic român, atlas naţional
(general). Detalierea constă în introducerea în Chestionarul ALM a
multor întrebări legate nu numai de precizarea isogloselor şi ariilor
multor fenomene, dar şi de problematica „istorico-comparativă şi cea
structurală". Pentru domeniul vocabularului se urmărea astfel
identificarea numeroaselor „microstructuri lexico-semantice",
specifice pentru multe graiuri, definirea dinamicii lor în evoluţie
diacronică şi spaţială [8, p. 677-686], precum şi tratarea în perioada
postanchetare a vocabularului din punct de vedere al organizării
sistemice, pe baza microsistemelor lexicale, ceea ce au şi realizat, în
parte prin studiile lor, V. Sorbală, V. Pavel, V. Corcimari [9, p. 319-
331]. Reperul de bază în cercetarea evoluţiei microsistemelor
lexicale în timp şi în spaţiu îl constituie în bună măsură fenomenul
asociaţiei de idei şi transferul de termeni de la o realie la alta,
procese care pot fi relevate în temeiul citirii corelate a hărţilor
lexicale şi a scoaterii în evidenţă a corelaţiei între sistemul referenţial
(lucruri) şi cuvinte.
 2. Cele mai multe unităţi lexicale din sfera semantică a
fierăriei şi tâmplăriei sunt cuvinte la periferia limbii, neacceptate de
româna literară. Dar există o serie de vocabule din categoria de
termeni vechi, cunoscuţi nu numai de graiurile moldoveneşti de
nord, ci şi în alte arii extinse ale spaţiului glotic românesc, inclusiv
în limba literară. Exemplificăm în continuare această teză prin unii
termeni moşteniţi din latină sau împrumutaţi din limbile vechea
slavă, bulgară, sârbo-croată, maghiară, germană, turcă.
2.1. Termenul mai, spre exemplu, face parte din
microsistemul „ciocane şi maiuri", reprezentat în ALRR.Bas., vol. 1
prin hărţile nr. 20 „Baros", nr. 21 „Ciocan de bătut cuie", nr. 23
„Ciocan mare de fier", nr. 24 „Ciocan mic de lemn de îndreptat
tabla", nr. 25 „Ciocan mare de lemn", nr. 26 „Mai de despicat
butuci", nr. 27 „Mai de lemn pentru bătătorit pământul" ş.a. Pe
parcursul secolelor a avut loc o regrupare semantică în interiorul
microsistemului examinat.
În limba română şi în graiurile teritoriale româneşti termenul
mai (< lat. malleus „ciocan, mai") s-a conservat de regulă pentru
denumirea uneltelor de lemn în formă de ciocan, care servesc la
bătut, îndesat, nivelat [2, h.24-29].
Din lat. malleus provin şi termenii din limbile romanice
occidentale (cf. fr. mail, ital. maglio, span. mallo, catal. maly, port.
malho, prov. malh), care, într-o perioadă mai veche, denumeau orice
unealtă în formă de ciocan, mare sau mic, de lemn sau de fier,
inclusiv unealta de îndesat pământul (maiul). În limbile romanice
occidentale pentru ciocanele de fier de dimensiuni mici regăsim şi
termeni mai noi, derivaţi din lat. martulus: port. martelo, it. martello,
sp. martillo, fr. marteau. În limba română mai a fost respins cu
desăvârşire de la uneltele de fier de dimensiuni mici, fiind înlocuit
prin ciocan, termen de origine veche slavă [7. p. 37-41], iar în
graiurile moldoveneşti de pe ambele maluri ale cursului de mijloc şi
de jos al Nistrului - de termenul clăpaci, de asemenea de provenienţă
veche slavă [2, h. 21,22]. În româna literară şi în unele graiuri
dacoromâne pentru denumirea ciocanelor mari de fier e atestat
termenul baros (< ţig. baros < grec. varos). În graiurile
moldoveneşti de la est de Prut pentru maiul de îndesat pământul s-a
răspândit pe larg regionalismul tramboucă (< ucr., rus. trambovka)
[2, h. 20-27].
2.2. Din categoria denumirilor vechi, cunoscute în arii extinse
ale dialectului dacoromân, fac parte şi următorii termeni: fierar (<
lat. ferrarius), vatră (cf. alb. vatre), cuvânt polisemnatic, având şi
sensul de „loc în fierărie pe care se află jăraticul", mănunchi (< lat.
manuclus), nicovală (< v. sl. nakovalo), a căli (<v. sl. kaliti), daltă
(< v. st. dlato), cleşte (< v. sl. cleşta), topor (<v. sl. toporu), scoabă
(< bg., ser. skoba), priboi (< ser. priboj), sfredel (< bg. svredel),
bardă (< mag. bard), ilău (< magh. ulo), raşpă, raşpel (< germ.
Raspel), caia (< tc. kayar „potcoavă cu colţi").
2.3. În zona de nord-vest a Basarabiei şi îndeosebi în Bucovina
termenii menţionaţi mai sus coexistă în proporţii variabile, în diverse
sate, cu numeroase elemente lexicale de origini diferite şi, de regulă,
neintrate în limba română literară. De pildă, fierar este înlocuit în
multe sate de covali, fierărie - de covălie sau cuznifă, priboi - de
dorn, şurubelniţă - de atviortcă, ciocan (mare de fier) - de baros,
mai - de tramboucă, a bate (pământul, a-1 bătători cu maiul) - de a
trambui, mai (pentru rufe) - cu pranic, cleşte (de bucătărie) - de
vătrar sau cârjă, cleşte (de scos piroane) - de ţonc, ferestrău (de
grădinărie) -de spitzeghen sau granzic etc.
2.4. Graiurile bucovinene creează impresia unei zone dialectale
fărâmiţate, cu aspectul unui „mozaic" dialectal, după cum constata
acum mai bine de un secol Gustav Weigand. În acest areal glotic mai
puţin unitar atestăm, în diverse puncte cartografice, câte trei, patru şi
mai multe heteronime („sinonime geografice") pentru desemnarea
aceluiaşi obiect.
În acest sens, pentru regiunea Cernăuţi pot fi consemnate
multiple varietăţi lexicale precum urmează: vatră (pct. 5, 6, 8, 10-13,
15-19, 23), jignă (pct. 14, 20, 22), cuptor (pct. 7, 9) „vatra fierăriei"
[2, h. 3], ilău (pct. 5, 6, 10, 13, 15-17, 22, 23), nicovală (pct. 8, 12,
14, 18), covadlă (pct. 9, \9), ilău, nicovală (pct. 7, 11, 20), ilău,
covaldă (pct. 21) „nicovală" [2, h. 5], vârstat, vărstac (pct. 5, 7, 8,
10, 13,15), cobâlă (pct. 11, 14, 18, 19), rahşto (pct. 9), capră (pct.
22) „strung de tras obezile" [2, h. 1]; cleşte (pct. 6, 7, 9, 11, 14-16,
18, 19, 21, 22), clampă (pct. 13), clampă, sprijin (pct. 10), cârlig
(pct. 20), cleşte, cârlig (pct. 17), broască (pct. 12), căluţ (pct. 8)
„cleşte de rufe" [2, h. 31].
Vom reţine însă că în multe cazuri nordul Bucovinei, fostul
ţinut Herţa şi vestul fostului judeţ Hotin (astăzi părţi componente ale
regiunii Cernăuţi, Ucraina) conturează arii compacte şi unitare cu
Basarabia şi Transnistria, pentru desemnarea multor obiecte din
domeniul cercetat. Cf.: cherner (< germ. Korner) „punctator de făcut
semne pe fier" este atestat în majoritatea graiurilor din reţeaua
ALRR.Bas. I [2, h. 14]. În regiunea Cernăuţi, în afară de cherner,
mai apar doar în puncte cartografice singulare termenii halhamer
(pct. 15), dorn (pct. 16) şi putricailă (pct. 21). Arii unitare pentru
graiurile de la est și nord de Prut formează de asemenea termenii mai
(de despicat butuci), cleşte (de fierărie), tejghea, topor (în unele
graiuri topor aflându-se în concurenţă cu secure sau toaipă), coadă
(de topor), muchie (de topor), pană, daltă (lată), gealău, a gealui,
dinte, dinţi (la ferestrău), spiţelnic, burghiu ş.a.
3. În graiurile moldoveneşti de nord sunt atestate elemente
lexicale, de origini diferite, care individualizează vorbirea dialectală
din regiune. Atare elemente de vocabular, dintr-o zonă sau alta, se
situează după cum se ştie, la nivelul vocabularului periferic, fără să
afecteze fondul principal lexical, comun dialectului dacoromân.
Completăm în continuare informaţiile de mai sus cu o serie de
termeni cuprinşi, în principal, în hărţile ALRR.Bas. I, care scot în
evidenţă unele trăsături specifice ale graiurilor din zona de nord, în
special ale celor din Bucovina, cuvinte care imprimă graiurilor din
zona cercetată o anumită coloratură.
Covali „Fierar” < ucr. koval', care l-a înlocuit pe fierar, cuvânt
moştenit din limba latină, în majoritatea localităţilor din judeţul
Suceava şi Botoşani [6, p.160] - în regiunea Cernăuţi (ALRR.Bas. I,
1993, h.1), termenul covali regăsindu-se, mai rar, în nordul
Basarabiei, zonă în care fierar este strâmtorat de împrumutul recent
cuzneț < rus. kuzneţ).
Covălie „fierărie" (< covali + suf. -ie), format pe teren
românesc în aria de răspândire a termenului covali [2, h. 2; 6, p. 161
].
A şvaiţui vb. IV „a suda", notat în nordul Bucovinei (pct. 5-8,
10, 12, 15, 16); cu acelaşi sens: a da şvaiţ (pct. 9), a nădi vb. IV (<
nadă), a nădi, a şvaiţui (pct. 17), înnădi (< în + nadă) (pct. 13), a
fierbe vb. III, calc semantic după rus. varit' „a suda" (pct. 19-23) din
regiunea Cernăuţi, cu o răspândire largă în celelalte localităţi din
reţeaua ALRR Bas. [2, h. 7].
Dorn „priboi" < germ. Dorn (pct. 5, 8, 15), dorn, priboi
(pct.6), pereboi (< priboi), dorn (pct. 12, 17), hutdorn, priboinic (pct.
7) [2, h. 13]. Termenul dorn este înregistrat în numeroase localităţi
din dreapta Prutului, acceptat ca termen tehnic literar [6, p. 197-199].
Şaitău „menghină" < magh. sajto [6, p.155], înregistrat în pct.
7, 10 din nordul Bucovinei şi în pct. 4 din Maramureşul de la nord de
Tisa (regiunea Transcarpatia, Ucraina), zonă unde este notată şi
forma trunchiată ŝot (localităţile Slatina şu Biserica Albă), derivată
din magh. sajto. Pentru desemnarea menghinei în comuna Voloca
din nordul Bucovinei (pct. 11) a fost atestat termenul metaforic urs
[2, h. 15].
Şnaideză „filieră" < germ. Scheideeisem este semnalat în cele
mai multe sate anchetate din regiunea Cernăuţi şi în pct. cartografice
24-30, 32, 33, 35, 38, 61, 63 din nord-vestul Republicii Moldova [2,
h. 16].
Ghivent (termen literar) < germ. Gevinde, gvint, cvint, ghivint
(variante fonetice dialectale) formează o arie compactă în regiunea
Cernăuţi. În celelalte graiuri cuprinse în reţeaua de pct. cartografice
din ALRR.Bas sunt înregistraţi termenii rezbă (<rus. rez 'ba), narez
(< rus. narez) şi variantele lexicale vint, vent, care au rezultat,
probabil, în urma unei confuzii între ghivent, ghivint şi vint (< rus.
vint „şurub") [2, h. 17].
 Şurubelniţă „unealtă care serveşte la înşurubarea şi
deşurubarea şuruburilor" din şurub + suf. -elniţă, având o
întrebuinţare largă în nordul Bucovinei [2, h. 18].
Maglă „unealtă de lemn sau aluminiu, cu mici praguri, pe care
se spală rufele" (pct. 6, 10, 18, 20), de origine necunoscută,
maglâneaţă (pct. 9, 17), maglineţ (pct. 13), mangalău (pct. 16),
forme derivate din termenul maglă [2, h. 30].
Vătrar „cleşte de bucătărie" < vatră + suf.-ar (pct. 11, 13, 15,
19, 21, 22, 23 din nordul Bucovinei, pct. 32, 40, 41, 43, 53, 54 din
nord-vestul Basarabiei), vătrai. Cf. ser. vătralj, bg. vatral (SDELM
1978, p. 82) [2, h. 32].
Cuţitoaie „unealtă de oţel având o lamă plată sau curbată,
prevăzută cu două mânere la capete, folosită de lemnar pentru răzuit"
< cuţit + suf. -oaie. Acest termen formează o arie compactă în
nordul Bucovinei şi în nord-vestul Basarabiei, limita de sud
conturându-se pe linia Ungheni, Sângerei, Soroca, acelaşi derivat
fiind cunoscut şi grupului de graiuri din sud-vestul Basarabiei [2, h.
36].
Obţenchi, opţinchi „cleşte de cizmărie" (pct. 21, 38, 232) (h.
33), opţinci, opţănchi (pct. 23, 29, 32, 39, 89, 102), opţăncuri (pct.
8), obseguri (pct. 11) „cleşte de lemnărie" < ucr.obţenchi, care la
rândul său provine din germ. Ab + Zange [7, p. 64]. Vom reţine că şi
în satul ucrainean Danu, r-nul Glodeni (pct. 49) pentru desemnarea
cleştilor de lemnărie s-a atestat termenul opţenchi.
Ţonc „cleşte de lemnărie" < germ. Zange (în regiunea
Cernăuţi, pct. 5,14, 17, 18); ţonc, ţoancă, ţoncă, ţong, toanele,
ţoance pl. - într-o serie de localităţi din sudul Bucovinei [2, h. 35; 6,
p. 533]. În toată partea de nord-vest a Basarabiei, în unele localităţi
din nordul Bucovinei şi în Transnistria această unealtă este
cunoscută cu termenul de o circulaţie largă în dialectul dacoromân
cleşte (< v. sl. kleşta), iar în centrul şi sudul Basarabiei -cu termenul
cherpedin (< tc. kerpedin, kerpeten).
Cui „cuişor de lemn", utilizat de regulă de către cizmar < lat.
cuneus, frecvent în regiunea Cernăuţi (pct. 5, 7-9, 11-21, 23), în
Maramureşul din nordul Tisei (pct. 1, 3, 4) şi în sud-vestul
Basarabiei; cuiuț < cui + suf.- uț (pct. 2, 6, 10) [2, h. 51].
Ureche „muchia toporului cu partea de oţel scobită" < lat.
oricla, în pct. 9, 22 [2, h. 58]; barbă < lat. barba în pct. 12, bărbie <
barbă + suf. -ie, în pct. 13, 14, 18-20, 27, ambii termeni metaforici,
folosiţi cu sensul de „partea lată de metal a toporului".
La baza evoluţiei semantice a acestor lexeme se află transferul
de termeni de la un obiect la altul, în baza asocierii între referenţii
respectivi.
Secure „topor" < lat. securis (comp. it. scure, sp. segur) este
înregistrat în localităţi dispersate din diferite zone geografice (în
Bucovina, pct. 6, 10, în nordul Tisei, pct. 1-4, în unele localităţi din
Basarabia, pct. 186, 199, 223, în Transnistria, pct. 80, 99, 135, 142,
149, 150, 157, şi în regiunea Chirovograd, Ucraina, pct. 232, 234),
dovadă că termenul moştenit a avut o răspândire cu mult mai mare în
trecut, fiind strâmtorat pe parcursul secolelor de împrumutul vechi
slav topor. În unele localităţi sunt utilizate ca sinonime ambele
unităţi lexicale.
Rubánc (cu variantele fonetice roubanc, raubanoc, ropant,
ropani) „gealău lung cu care se execută netezirea scândurii prin
aşchiere" (< rus. rubanok) este atestat în anchetele pe teren în
regiunile Cernăuţi şi Transcarpatică, Ucraina (pct. 2, 3, 6, 10, 14,17,
18, 20). În majoritatea graiurilor moldoveneşti de la est de Prut şi
Nistru pentru denumirea aceluiaşi instrument este întrebuinţat
termenul fugan (cu variantele fuganoc, ~gant etc.) < rus.fuganok [2,
h. 67]. În nordul Bucovinei mai sunt specifice pentru denumirea
aceluiaşi instrument şi termenii fughóbil (pct. 12), láucă (pct. 5, 8, 9,
11, 13, 5), buhai (pct.21,22)[2,h.67].
Plátbanc „figareie (gealău cu daltă lată, care serveşte la
scobirea în pervazuri şi galerii de perdele) a unor şănţuleţe)" < germ.
Platbanc, înregistrat în unele localităţi din regiunile Cernăuţi (pct.6,
16, 20) şi Transcarpatia (pct.2), în nord-vestul şi sud-vestul
Republicii Moldova (pct. 40, 68, 203, 206, 212, 223) [2, h. 69]. Cf. şi
heteronimele notate în nordul Bucovinei: chingar (pct. 11), ştab (pct.
16), lambuitor (pct. 14), ghezumţ (pct. 16).
Riglitar (riglitor) „figareie" (vezi supra) < riglat (< ngr. righla)
+ suf. -ar (-or) (pct. 5, 15,18 din regiunea Cernăuţi); riglar<riglă +
suf. -ar (pct. 11). Comp.: gealău de riglit, cu acelaşi sens (pct. 10, de
asemenea, în nordul Bucovinei) [2, h. 69].
Gealău de fuguit „figareie" (vezi supra). Comp.: a fugui (cf.
germ.Fügen) „a îndrepta muchiile unei piese de lemn prin
rindelurile" (DEX, p. 402), semnalat în pct. 7 din nordul Bucovinei.
Cu acelaşi sens: gealău de închistrat (pct. 17), închistritor < a
închistra „a împodobi scândura cu linii scobite, făcute cu gealăul” +
suf. -or (pct. 19) [2, h. 69].
Falţ „gealău de scobit falţuri" < germ. Falz, înregistrat în
grupul de graiuri moldoveneşti de nord-vest. Pentru desemnarea
aceluiaşi instrument: felţar < falţ + suf. -ar (pct.4, 31, 35, 61, 62,
64), felţuitor < felţui + suf. -tor (pct.19). Cf: gealău de felf (pct. 30)
[2, h. 70].
Floare „falţ", în pct. 18; cu acelaşi sens falţuitură, în pct. 2, 17;
riglă în pct. 21; şar, n pct. 14 [2, h. 72].
Chithobel „gealău de făcut falţuri" < germ. Kitthobel, în pct. 8
[2, h. 70].
Vinclu „echer" < germ. Winkel este înregistrat în graiurile
moldoveneşti de nord şi în cele maramureşene: vincăl (pct.l, 3),
vincli (pct. 2, 5, 8, 10, 13, 15, 17), vinclăr ret. 4), vinchel (pct. 7, 12),
vinkil' (pct. 9,21, 33), vinkil (pct. 11, 18), 20, vinclu (pct. 16, 64) (h.
87), termenul fiind cunoscut şi în sudul Bucovinei [6, p. 543-545].
Ferăstrău „unealtă formată dintr-o lamă de oţel (cu dinţi
ascuţiţi), folosită pentru tăiatul lemnelor, fierului sau curăţitul
pomilor", este termenul literar, având la origine magh. fürsez
„ferestrău" + suf. -ău (fonetic influenţat prin contaminare de
fereastră) ~ 10, p. 475]. ALRR. Bas. I cuprinde cinci hărţi lexico-
semantice pentru terminologia a cinci tipuri de ferăstraie (vezi infra).
În forma literară acest termen nu este înregistrat în niciun punct
cartografic din reţeaua ALRR. Bas., vol. I. Doar în varianta fonetică
ferestrău, cea mai apropiată de forma literară, termenul luat în
discuţie este atestat în localitatea Chilia, situată pe malul Dunării
(pct. 204), pentru desemnarea beschiei transversale [2, h. 75] şi a
beschiei longitudinale [2, h. 76]. Ferestrău „ferăstrău mic de
grădinărie, cu un singur mâner" este notat în satul Pogăneşti, r-nul
Hânceşti (pct. 161) (h.77). Variantele ferăstrău, ferăstău etc. sunt
cunoscute în unele graiuri munteneşti şi transilvănene, iar cele
apropiate de etimon - firez, firiz, ferez - sunt în circulaţie în
subdialectele bănăţean şi crişean [ALRM I s.n., 1965, h. 369, 370].
În regiunea Cernăuţi au fost înregistrate câteva variante
fonetice ale termenului ferăstrău pentru toate tipurile de ferăstrău:
şăristreu (pct. 5), siristrău (pct. 6), seresteu (pct. 7, 10, 15) „beschie
transversală, beschie longitudinală" (h. 75, 76); seresteu di spinticat
(pct. 8), herseteu di traĉcî (pct. 9), hiristeu (pct. 13, 17) „beschie
longitudinală" [2, h. 76]; ŝeresteu, seresteu (pct. 8), ĉeresteu (pct.
9,11), hiristeu (pct. 13,17); seresteu mari (pct. 16), hersteu mari (pct.
16) „beschie transversală" [2, h. 15]; săristeu (pct. 5), seresteu (pct.
7, 8, 15) „ferăstrău de grădinărie" [2, h. 77]; serestău (pct. 8),
seresteu de tăiat ser (pct. 8), seresteuaş < seresteu + suf. -aş (pct.
10), heresteu di tăiet hier (pct. 12, 13, 19) „ferestrău de tăiat fier" [h.
78]; ŝeresteu di-o mânî (pct. 5, 7, 8, 15), herseteu di tâmplarii, (pct.
9), ĉeresteu (pct. 11,14, 20) „ferăstrău cu ramă" [2, h. 79].
Alţi termeni pentru ferăstraie, care individualizează graiurile
din regiunea Cernăuţi sau sunt caracteristici pentru mai multe
localităţi din zona de nord-vest a graiurilor moldoveneşti:
Ţugzig „beschie transversală", probabil de origine germană
(pct. 12); cu acelaşi sens: caras (pct. 20), notat şi în pct. 100, 103,
111. A. Scriban, V. Sorbală susţin că denumirea provine „de la
peştele caras prin aluzie la aripa lui dorsală zbârlită" (7, p. 47).
Traşcî (pct. 18,27,28, 88), traĉ (pct. 21,27), draĉ (pct. 26)
„beschie longitudinală' (2, h. 76). În variantele draĉ (pct. 2), draiĉ
termenul este notat şi în Maramureşul din nordul Tisei, probabil, de
origine est-slavă (comp. rus. dracika „darac") [2, h. 70].
Şpiţzeghe (pct. 13), şpiţzeghen „ferăstrău de grădinărie", de
origine germană [2, h. 77].
 Bomfaier „ferăstrău de mână de tăiat metal" < germ.
Bogenfeiler [6, p. 76], notat cu variantele fonetice: bomfair (pct. 5,
18, 155, 179, 195), bămfail (pct. 7), bomfailî (pct. 9) [2, h.78].
Hultuitor „ferăstrău de grădinărie" < hultui vb. IV + suf.-tor
(pct. 14) [2, h. 77].-
Inimă „chingă ce leagă între ele cele două mânere ale
ferăstrăului cu ramă” [pct. 8, 21] este un termen metaforic [2, h. 82].
Răbuş „loc crestat la capătul mânerului de care este legată
coarda ferăstrăulu cu ramă" reprezintă varianta fonetică a termenului
răboj (pct. 11, 17, 25, 110) şi care şi-a extins sensul lexical.
Limbă „piesă care strânge frânghia ferăstrăului cu ramă pentru
a întinde pânza de metal", este o metaforă linguală, notată în puncte
cartografice dispersate (pct. 1, 9, 10, 22, 25, 26, 33, 34, 36, 37, 39,
41, 61, 80, 82, 91, 108, 127). Creaţii metaforice având același
conţinut semantic: aripioară (pct. 20), trăgaci (pct. 16).
4. În concluzie, din cele descrise mai sus reiese că în graiurile
moldoveneşti din zona de nord-vest, îndeosebi în vorbirea dialectală
din nordul Bucovinei, pentru desemnarea aceluiaşi obiect se
constată, în diverse sate, un număr cu mult mai sporit de termeni (cf.
cobâlă, vârstac, rahştoc, capră, stanoc, tipar, scăunoaie,
scăunoaicâ, „strung de tras obezile") în raport cu graiurile din
Basarabia (v. şi harta alăturată, nr. 16).
În sfera semantică a fierăriei meşteşugăreşti şi a tâmplăriei se
disting numeroşi meni care imprimă graiurilor studiate trăsături
individualizatoare.
4.1. Din punctul de vedere al originii unităţilor de vocabular
cercetate, distingem:
Cuvinte moştenite din latină (fierar, mai, cui, secure). Cu
sensuri specifice pentru domeniul fierăriei şi tâmplăriei asemenea
elemente lexicale sunt puţine. În schimb, multe lexeme din fondul
lexical moştenit au servit, prin evoluţie semantică, la denumirea mai
multor noţiuni, pentru care lipseau expresiile proprii. Mulţi dintre
aceşti termeni sunt la origine metafore: inimă, limbă, ureche,
aripioară, trăgaci, barbă, floare, cuţit, capră, urs.
Creaţii lexicale formate cu mijloace proprii ale limbii române
(şurubelniţă, vătrar, cuțitoaie, scăunoaie, închistritor etc.)
Împrumuturi din limbile veche slavă (nicovală, a căli, daltă,
cleşte, topor), bulgară (scoabă, sfredel), maghiară (bardă, ilău),
turcă (rindea, caia), germană (bomfaier, dorn, falţ, platbanc, raşpă
sau raşpel, şnaideză, ţonc, vinclu), ucraineană (covali), rusă (rubanc,
fugan, cuzniţă), inclusiv elemente lexicale calchiate după cuvinte
ruseşti (a fierbe „a suda"), ţigănească (baros), cele mai multe fiind
împrumuturi din limba germană.
4.2. Cât priveşte repartiţia dialectală, particularităţile lexicale
(din domeniul cercetat) ale graiurilor din regiunea Cernăuţi (zona ce
prezintă aspectul deosebit de pronunţat al unui „mozaic" dialectal) se
grupează în elemente comune cu graiurile din sudul Bucovinei, fiind
prezente deseori şi în alte graiuri româneşti de tip nordic, în special
în subdialectele moldovean şi maramureşean.
Unele isoglose care delimitează, în aria ALRR.Bas., grupul de
graiuri moldoveneşti de nord-vest de graiurile din centrul şi sudul
Basarabiei, se conturează la sud pe linia Ungheni, Sângerei, Soroca,
precum ar fi cleşte (de tâmplărie) prezent în graiurile de nord-vest,
cherpedin (< tc. kerpedin) - în graiurile centrale şi de sud ale
Basarabiei (v. harta alăturată, nr. 35).

Referinţe bibliografice

1. Pavel, Vasile. Situaţia actuală a graiurulor

moldoveneşti de nord, în Studii de dialectologie, istoria limbii şi
onomastică. Omagiu domnului Teofil Teaha. Coordonare: Maria
Marin, Daniela Răuţu. Bucureşti: Editura Academiei Române, 2011,
p. 418-428.
2. Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia,
nordul Bucovinei, Transnistria, vol. I de Vasile Pavel. Chişinău:
Ştiinţa, 1993.
3. Atlasul lingvistic moldovenesc, voi. II, partea II.
Lexicul: Corpul omenesc de Vasile Melnic (hărţile 722-833).
Agricultura de Vasile Pavel (hărţile 834-1035). Chişinău: Cartea
Moldovenească, 1973.
4. Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia,
nordul Bucovinei, Transnistria, vol. II de Vasile Pavel. Chişinău:
Firma Editorial-Poligrafică „Tipografia Centrală", 1998.
5. Petrovici, E., Cazacu, B. Chestionarul Noului Atlas
lingvistic român. Precizări preliminare. Bucureşti, 1963.
6. Florea, I. A. Terminologia fierăriei în mediul rural
din Moldova şi Bucovina. Glosar. Iaşi: 1988.
7. Sorbală, V. Studii de dialectologie şi geografie
lingvistică. Volum îngrijit şi cuvânt introductiv de Vasile Pavel,
Chişinău: SET TRIO, 2006, 205 p.
8. Piotrovski, R. G. Nekotorăe teoreticeskie voprosî
Moldavskogo lingvisticeskogo atlasa, în Omagiu lui Iorgu Iordan cu
prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti: Editura Academiei R.P.R.,
1958, p. 677-686.
9. Pavel, Vasile. Asupra interpretării sema-
onomasiologice a microsistemelor lexicale (Pe baza atlaselor
lingvistice), în Lucrările Celui de-al XIV-lea Simposion Internaţional
de Dialectologie. (Cluj-Napoca, 16-17 septembrie 2010), Cluj-
Napoca: Argonaut Scriptor, 2012, p. 319-331.
10. Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti.
Redactat de N. Raevschi şi M. Gabinschi. Chişinău: Ştiinţa, 1979.
 Buletin de Lingvistică, Chişinău, 2012, nr.13, p.26-36.

SEMANTICĂ DIALECTALĂ: DIFERENȚIERE

DE SENSȘI VARIETATE AREALĂ
(pe baza ALM/ALRR.Bas.)

1. Ca orice limbă, româna este o unitate în diversitate. În

vorbire, nu se întrebuințează numai omogenitatea, ci și varietatea.
Tot ceea ce, în spusele unui vorbitor, se îndepărtează, ca fel
pentru exprimare, de modelele exigente în limba în care se stabilește
conversația poate fi numită inovație.
O inovație, lăsând la o parte foarte rarele creații ex nihilo,
precizează Eugeniu Coșeriu, poate să fie nu numai o alterare a unui
model tradițional, o selecție între variante existente în limbă, o
creație de forme în concordanță cu posibilitățile sistemului, „un fapt
de economie funcțională” (neglijarea distincțiilor superfluie în
discurs), dar și un „împrumut” din alte idiomuri [Coșeriu, 1997: 70].
Principala răsturnare pe care o produce Eugeniu Coșeriu în gândirea
limbii față de lingvistica saussuriană și care constituie, în esență,
punctul de plecare în viziunea și teoria marelui savant român este
plecarea de la parole (vorbire) și nu de la langue (limbă), în termenii
din interpretarea dihotomică a lui F. de Saussure. În cercetare, să
luăm vorbirea ca „măsură” și limba însăși s-o găsim în vorbire.
Eugeniu Coșeriu a susținut încontinuu că limba funcționează și se
percepe în vorbire, luând acest fapt ca bază a întregii teorii a limbii,
ceea ce înseamnă totodată să pornească de la cunoscuta afirmație de
lui W. von Humboldt că limbajul nu este ergon (produs), ci energia
(activitate).
Limba „se face” prin intermediul a ceea ce se numește
„schimbare lingvistică”: schimbarea lingvistică nu este decât
manifestarea creativității limbajului în istoria limbilor [Coșeriu 1997:
95].
1.1. Inovația nu este „schimbare” în propriul înțeles al
termenului. Schimbarea în limbă implică o serie de adoptări
succesive. Asta înseamnă, în opinia lui E. Coșeriu, că orice
schimbare este la origine o adoptare. Noțiunea de inovație este
examinată astfel în relație cu conceptul de adoptare, adică de
reproducere (reluare) și de răspândire [Ibidem 1997: 71]. Momentul
în care s-a creat un cuvânt este „actul poetic”, iar adoptarea
(reluarea) este un act practic.
Inovația este individuală, dar aceasta nu înseamnă că totdeauna
a făcut-o un singur vorbitor. Ea este tot individuală chiar dacă au
făcut-o, în mod independent, mulți indivizi. Geografia lingvistică,
hărțile lexicale, spre exemplu, ne arată că inovația se poate răspândi
din diferite centre de iradiere, când sunt condiții asemănătoare.
1.2. Geografia lingvistică (dialectologia în general) ține cont
nu numai de principiile de răspândire areală și de „conservare” a
unităților de vocabular, ci și de principiile și posibilitățile desemnării
lucrurilor în situații concrete.
Limba este un fenomen social și totodată un sistem semiotic.
De aici dependența evoluției sale, pe de o parte, de mediul ambiant,
iar pe de alta, de legile sale interne, deoarece limba își asigură
coerența internă datorită acțiunilor mecanismelor proprii de
autoorgnizare și autoreglare, numite în lingvistica modernă
mecanisme sinergenice [Piotrowski 1997: 92-94]. În același timp,
orice limbaj (inovație lexicală, schimbare semantică etc.) izvorăște
din viața unui popor. Destinul limbii române de la est de Prut se
identifică cu istoria acestui ținut, spațiu de confruntări și concurențe
dintre limbile (și graiurile) ce au funcționat în limitele acestui
teritoriu.
F. de Saussure se întreabă: Cu ce începe „fracționarea
dialectală”? Răspunsul savantul îl pune în legătură cu schimbările
care au loc în limbajul uman, în speță cu apariția inovațiilor
succesive, care se săvârșesc pe „arii distincte” [Saussure 1998: 193-
213].
Prin poziția lor marginală sau izolată față de arealul
dacoromân, graiurile românești din nordul Maramureșului, nordul
Bucovinei, Transnistria, din enclavele sud-estice ale Ucrainei și din
zona caucaziană se disting, la nivel lexematic, în multiple planuri:
- conservarea unor elemente arhaice (cuvinte, forme și
sensuri): anină „nisip”, fanină „făină”, lemn „copac”, acolé „aici,
prin aceste locuri”;
- crearea de noi termeni prin mijloace proprii ale graiurilor:
grochincer „gropar”, frunzucă, miticuț;
- păstrarea unor forme lexicale mai aproape de etimon: farină
< lat. farina, crastavete < bg. crastaveț, crastavița;
- dezvoltarea unor serii heteronimice, alunecări de sens,
specifice anumitor zone, din împrumuturi de diversă proveniență:
zburătoriu, domovic „strigoi”, sușă, jarotă „secetă”, magaz „beci”,
șparhat „plită”, sărac „orfan” [Marin et alii 2000: XIV].
1.2.1. Geneza varietății diatopice lexicale și semantice este
determinată, de asemenea, de diversitatea procedeelor de
denominație (derivarea semantică, morfematică, îmbinarea stabilă de
cuvinte, calcul lingvistic, împrumuturile din alte limbi) și de
diversitatea semnelor motivaționale concrete și a tipurilor de semne
motivaționale (a motivemelor), care au stat la baza formării
denumirii, adică de procesul motivației și remotivației elementelor
lexicale [Pavel 2008: 246-251]. În acest sens consemnăm
următoarele variații onomasiologice:
- derivate sinonime sau heteronime cu conținut identic sau
similar, dar cu motivanți diferiți: blidar – lingurar – policer „dulap
cu rafturi pe care se păstrează blidele” [ALM II/1 1972: h. 581];
- derivate afixale cu aceeași motivație semantică, dar cu
diverse teme motivaționale: pitar – pânar „brutar”, olar – ulciorar
„prepeleac” [ALM I / 2 1968: h. 237];
- creații, fixate în diverse graiuri, cu motivanți echivalenți și cu
aceleași sufixe, desemnând însă lucruri diferite: olar „prepeleac” –
olar „meșteșugar care face oale”; lingurar „dulap cu rafturi pe care
se păstrează blidele, lingurile” - lingurar „meșteșugar care face
linguri” [ALM II/1 1972: h. 581];
- heteronime care au ca temă motivațională diverse semne
caracteristice ale aceluiași obiect: brăzdar – croitor – tăietor –
cuțitul plugului – fier de plug „antebrăzdar” [ALM II/2 1973: h.
834];
- heteronime create cu diverse sufixe: ciocăniște – ciocăniși –
ciocănărie „părțile de jos ale tulpinii porumbului rămase după
recoltare” [ALM II/2 1973: h. 914].

2. Limba ca factor de reflectare a realității este creația cea mai

semnificativă a fiecărui popor. Creativitatea generează schimbare, iar
prin aceste procese – creativitate, schimbare – limba se diferențiază.
Geografia lingvistică ne oferă date prețioase cu privire la
schimbările și dinamica fenomenelor de limbă, la apariția și
difuzarea inovațiilor în spațiu. În graiul viu activează legea
spontaneității. Crearea numelor noi se prezintă ca proces liber,
natural, nepremeditat, spontan.
Hărțile lingvistice reflectă diacronia în sincronie, oferind
cercetătorului posibilități pentru stabilirea unei stratigrafii a faptelor
de limbă, a unei cronologii relative în lupta dintre nou și vechi.
Analizând varietatea dialectală pe baza Atlasului lingvistic al
Franței, Jules Gilliéron a constatat , contrar „legilor fonetice”
aplicate de neogrmatici, că „fiecare cuvânt are propria istorie”. Sunt
bine cunoscute „principiile” (constatările) lui Gilliéron: cuvintele
migrează (o dată cu obiectele pe care le denumesc și cu vorbitorii pe
care le folosesc) și cuvintele luptă între ele (în migrația lor unele
cuvinte „luptă” cu altele, în sensul că oamenii nu întotdeauna suportă
surplusul în limbă, precum sunt omonimia sau polisemia).
Pentru limba română drept exemplu de omonimie insuportabilă
se invocă cuvintele păcurar „păstor”(< lat. pecorarius) / păcurar (<
păcură + suf. - ar) „negustor care vindea păcură”. În concurență
dintre ele, primul mai persistă în Transilvania [Teaha 2005: 71], în
celelalte graiuri dacoromâne fiind înlocuit de lexemul de origine
turcă cioban.
Preocupându-se întemeiat de varietatea dialectală, este firesc
ca pe baza atlaselor lingvistice pe grupuri de limbi, la care se
lucrează în ultimele decenii (Atlasul limbilor Europei, Atlasul
lingvistic romanic etc.) , să se pună în evidență și aspectul continuu
glotic, inclusiv, prin redactarea și interpretarea hărților de motivație,
o inovație neîndoielnică în geografia lingvistică europeană.
2.1. Hărțile lingvistice (textele și glosarele dialectale) ne
permit, într-o măsură oarecare, să studiem procesul însuși al
schimbărilor semantice, etapele și modalitățile mutațiilor de sens. La
analiza semanticii cuvintelor se poate porni de la lexem spre sensul
exprimat de acesta, fie de la obiectul exprimat spre forma prin care
este exprimat acest sens. În primul caz avem a face cu perspectiva
semasiologică, în al doilea – cu cea onomasiologică. Dialectologia,
inclusiv cea românească, își sprijină cercetarea schimbărilor de sens
pe comparația hărților lexicale, a citirii corelate a hărților lingvistice
și a „geografiei câmpurilor lexicale”.
Posibilități variate de interpretare comparativă a hărților
onomasiologice, care înregistrează termenii (mă) pieptăn, (mă) perii,
a se la și care surprind pe viu alunecările de sens ale acestor termeni,
relevă unele studii ale regretatei Magdalena Vulpe [Vulpe 20041:
226-238; 20042: 239-249].
Un exemplu de interpretare sema-onomasiologică a cuvintelor
în cadrul microsistemului ne oferă studiul profesorului Vasile
Arvinte, Din terminologia corpului omenesc: șold, coapsă, pulpă (pa
baza ALR), concluzionând că cercetarea a confirmat justețea
orientării structurale în cercetarea vocabularului [Arvinte 1963: 439-
445].
La lectură și reflecție adâncă ne îndeamnă valorosul studiu
monografic al lui Ion Mării, Harta lexicală semantică. Harta
respectivă, așa cum este ea gândită de autor, constituie produsul unei
lecturi (exclusiv) semantice a hărților lexicale onomasiologice
neinterpretative. Lectura unor asemenea hărți presupune; 1) A trata
fiecare grai (punct cartografic) ca „limbă funcțională”, ca un (sub)
sistem de grai local al unei limbi istorice; 2) A considera hărțile
lexicale ca părți dintr-un întreg (= câmp semantic) și a le citi nu
izolat, atomistic, ci împreună, comparativ; 3) A citi hărțile
onomasiologice mai întâi punctual (intralingvistic), iar apoi,
interlingvistic [Mării 2002: 21-39]. Altfel spus, asemenea postulate
îmbogățesc metodologia lecturii și interpretării hărților lingvistice
(lexicale onomasiologice).
2.2. Obiectivele pe care și le-a propus Atlasul lingvistic
moldovenesc, atlas regional, au constat nu numai în precizarea
isogloselor și ariilor variațiilor dialectale, dar și problematica
„istorico-comparativă și cea structurală”. În ceea ce privește lexicul,
se urmărea relevarea „numeroaselor microstructuri lexico-gramatice”
și identificarea dinamicii lor [Piotrowski 1958: 677-686].
Chestionarul ALM cuprinde multe întrebări ce vizează, în cadrul
unor sfere semantice (țesutul, păstoritul, rudenia, fierăria, tâmplăria),
microsistemele lexico-semantice raportate la varietăți de obiecte
„înrudite” (fierăstraie, ciocane și maiuri, dălți, curcubitaceie etc.).
Axa în jurul căreia Vitalie Sorbală cercetează pe baza ALM
microsistemele lexico-semantice, evoluția lor în timp și în spațiu
(prin aplicarea metodei „Wörter und Sachen”), o constituie asociația
de idei și transferul de termeni de la o realie la alta [vezi Sorbală
2006].
Dialectologia și onomasiologia sunt ramuri adiacente ale
lingvisticii, însă problemele teoretice și aplicative ale acestora și
chiar faptele concrete de limbă (literare sau dialectale), explorate de
către dialectologi și onomasiologi, se cercetează deseori efectiv
separat, în detrimentul ambelor discipline [Pavel 2001: 527-535].
Hărțile lexicale din volumele ALM / ALRR. Bas. sunt folosite pe
deplin în studiul nostru Denominația lexicală, în care pentru prima
dată în geografia lingvistică se fac încercări de a fundamenta
monografic probleme teoretice de onomasiologie areală [Pavel
1983].
În vizorul Valentinei Corcimari s-a aflat terminologia
păstoritului, cercetare monografică din perspectivă areologică și
sema-onomasiologică [Corcimari 1989], iar în atenția lui Mihail
Purice – denumirile de culori [Purice 1974].
Din păcate, sunt puține cercetări de semasiologie dialectală
realizate în baza lexemului cu cea „mai mare amplitudine semantică,
component al «microcâmpului»” sau al seriei sinonimice, metodă
elaborată de N. I. Tolstoi [1963], aplicată ulterior în unele studii de
către P. Ju. Grițenko, G. P. Klepikova, N. V. Nikonciuk etc. În cele
mai multe atlase lingvistice lipsesc cu desăvârșire hărți semantice, cu
aplicarea metodei de la formă spre sensul exprimat de aceasta.

3. Analiza concretă a conținutului semantic al unor termeni

cuprinși în aria ALM / ALRR. Bas. dezvăluie în graiurile de la est și
nord de Prut deferențe regionale de sens, fixate de hărțile lexicale
onomasiologice.
3.1. Pepene. ALM (cu hărți neinterpretative) înregistrează
pentru termenul pepene (< lat. pepo, pepinis) trei sensuri: 1) pepene
„castravete” (cucumis sativus), cunoscut în majoritatea graiurilor
cercetate pentru ALM II/2, h. 934; 2) pepene „pepene verde”
(citrullus edulis), formând o arie compactă în graiurile din sud-vestul
Basarabiei, pct. cart. 211, 212, 214, 216-222 [ALM II/2, h. 937]; 3)
pepene, determinat prin galben „pepene galben” (cucumis melo),
pct. 206, 211 [ALM I/1, h. 114]. În urma contractului cu bulgarii în
limba română s-a răspândit termenul castravete (<bg. krastaveț,
krastavița), pe care ALM II/2, h. 934 îl înregistrează la plural, cu
formele castraveți (pct. 182, 184, 193, 195), crastaveți (pct. 92, 196,
198, 201, 203, 204, 206, 209, 211-222, 226), care l-au scos din uz pe
termenul pepene „cucumis sativus”. În cea mai mare parte a
teritoriului cercetat pentru ALM, parțial și în aria lui castravete, a
pătruns termenul de origine turcică harbuz (< turc. karpuz), care s-a
infiltrat prin filiera limbilor slave de est – ucraineană și rusă,
înlăturând cuvântul pepene cu sensul „citrullus edulis”. Cuvântul
zemos „pepene galben” (< zeamă + suf. - os) și-a asumat sensul
„cucumis melo” al termenului pepene, în aria unde acesta e utilizat
cu sensul „castravete”. În sud-vestul Basarabiei, pct. 204, 214, 216,
218, 220 e cunoscut termenul căune, pl. căuni „zemos” (< bg. kaun,
cavun).
În felul acesta sub influența împrmuturilor castravete, harbuz,
căune și a derivatului zemos în aria ALM a avut loc o regrupare
interesantă de termeni și de sensuri, care a fost necesară pentru a
evita polisemia. În consecință, în privința termenului literar pepene,
la nivelul intradialectal și interdialectal, constatăm variații
zdrobitoare în planul conținutului semantic.
3.2. Păr, pară. În Atlasul lingvistic român pe regiuni.
Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria [ALRR. Bas.] vol. IV11
sunt incluse trei hărți (interpretative) privind microsistemul
terminologic „păr (pom altoit – pirus sativa) „ – „pară (fructul
părului altoit)” – „pară pădureață” (vezi hărțile alăturate). Și în acest
caz sunt atestate lexeme – păr, pară – cu sensuri diferențiate.
Pentru noțiunea „păr altoit” în graiurile din nordul
Maramureșului (pct. 1-4) și din regiunea Cernăuți (pct. 5-23), la care
se alătură și localitățile învecinate din nord-vestul Basarabiei (pct.
24-26), sunt înregistrați termenii păr (pom altoit) și respectiv pară
(fructul părului altoit). Cu acest sens, păr „pirus sativa” (< lat. pirus)
apare în mod dispersat în pct. 63, 121, 125, 163 și, împreună cu
prăsad, în pct. 128. Au fost atestate, de asemenea, derivatul perar (<
păr + suf. - ar) (pct. 69, 234) și sintagmele denominative copác di
peri (pct. 81), pom di pérî în satul Kutuzovka, regiunea Omsk (pct.
75), pom di péri în satul Tuzla din sudul Basarabiei (pct. 224), pom
di păr în localitatea Voloșskoe, regiunea Dnepropetrovsk (pct. 235).
Cuvântul pară „fructul părului altoit” (lat. pira) este folosit, firește,
în aceleași arii cu lexemul păr (ALRR. Bas. 2003: h. 492, 493). Vom

11
ALRR. Bas., vol. I-IV, Chișinău, 1993-2003 reprezintă o continuare
directă a Atlasului lingvistic moldovenesc (ALM), o reluare după un interval de
timp de două decenii (timp când noi, dialectologii de la Academia de Științe din
Republica Moldova, am activat la proiectele internaționale Atlasul limbilor
Europei, Atlasul dialectologic carpatic comun, iar în continuare și la Atlasul
lingvistic romanic) a publicării unui valoros material lexical, necartografiat în
ALM, care a fost înregistrat în aceeași perioadă (1957-1965), pa baza aceluiași
chestionar și în aceleași 240 de localități din reţeaua ALM.
reține că în ariile semnalate mai sus pentru termenii păr „pom
altoit”, pară (fructul părului altoit), lexemele păr, pară sunt utilizate
și cu sensurile „păr pădureț”, „pară pădureață”. În toate celelalte
graiuri (aria ALRR. Bas.), nesemnalate supra, răspunsurile păr, pară
au fost date de către subiecții informatori (la vremea anchetei) numai
pentru desemnarea părului pădureț și resp. pară pădureață (hărțile nr.
492, 494).
Prin urmare, pentru conținutul semantic al termenilor păr, pară
ALRR. Bas. atestă două arii semantice bine distincte: 1) păr „păr
altoit”, „păr pădureț” și pară „fructul părului altoit’, „fructul părului
pădureț”; 2) păr „păr pădureț”, pară „fructul părului pădureț”.
Deosebirile în planul conținutului al lexemelor păr, pară se
explică prin pătrunderea, în graiurile din partea stângă a Prutului, a
cuvântușui de origine sud-slavă prăsad (cf. bulg. prisad. 1. „pantă
altoită”, 2. „altoi”. 3. „păr altoit”, „fructul părului altoit” [Cikalov
1960]. Infiltrat în graiurile românești menționate o dată cu migrația a
multor bulgari în sudul Basarabiei (începând cu mai bine de două
secole în urmă), prăsad, prăsadă au strâmtorat, în planul
conținutului, utilizarea cuvintelor moștenite din limba latină păr,
pară (totuși, despre restricția de conținut a acestora nu putem vorbi
în situația când mulți dintre românii basarabeni nu se îndeletniceau
într-un trecut ceva mai îndepărtat cu altoirea pomilor).
3.3. Grapă. ALM II/2 include două hărți onomasiologice cu
privire la desemnarea acestei unelte agricole: Boroană (unealtă de
lemn cu colții de fier), h. 846 și Grapă de spini, h. 850. Termenii
pentru desemnarea acestor două tipuri de grapă și a părților
componente privind borona i-am analizat și interpretat pe larg într-o
altă lucrare [Pavel 1973: 52-62]. În cele ce urmează ne vom referi pe
scurt la termenul grapă și sensul exprimat de acesta, așezându-l
pentru analiză în corelație cu termenul regional boroană.
După opinia M.Iliescu [1963: 143-145], termenul grapă
(pentru unealta agricolă) din teritoriul graiurilor limbii române
(luând în considerație „concordanțele frapante fonetice și semantice
cu formele venețiene, friulane și istoriote”) provine, prin intermediul
latinei populare, dintr-un etimon vest-germanic *crappa „cârlig”. În
cunoscutele sale lucrări I.I.Russu îl include pe grapă în lista
cuvintelor autohtone. Boroană, cunoscut în tot spațiul subdialectului
moldovean și în Dobrogea, este de origine est-slavă (cf. ucr. boroná,
rus. boroná).
Pe o parte a teritoriului (Basarabia, Moldova din dreapta
Prutului, Dobrogea) concurența dintre termenii grapă și boroană a
condus la diferențierea de sens: grapă a rămas să denumească
unealta primitivă (grapa de mărăcini), în timp ce boroană a continuat
să desemneze unealta nouă (grapa de lemn cu colții de fier, ulterior
grapa de fier). Acum mai bine de un secol și jumătate V.Alecsandri
scria: „Semănătorii veseli spre fund înaintează, / De-a curmezișul
brazdei boroanele pornesc, / Și grapele spinoase de-aproape le
urmează, / Îngroapă-ncet sămânța și câmpul netezesc” (subl.n.)
[V.Alecsandri, Semănătorii]. În nordul Maramureșului, nordul
Bucovinei, în fostul Ținut Herța termenul boroană nu este atestat
pentru ALRR. Bas. (v. hărțile 846, 850), după cum nu este fixat nici
în celelalte graiuri din spațiul românesc de vest. În consecință, în
graiul dacoromân se constată existența corelației : grapă „grapă de
mărăcini” (aria de est) și grapă pentru desemnarea, în aria de vest, a
două tipuri de grapă: de fier sau de lemn cu colții de fier (1) și grapă
de spini (2).

4. Descrierea conținutului semantic al unităților de vocabular

aparținând microsistemelor lexico-semantice dezvăluie deosebiri de
sens ale cuvintelor în diferite graiuri.
4.1. Termenul mai (unealtă) (<lat. malleus „ciocan, mai”) face
parte din microsistemul „ciocane și maiuri”, care în ALRR. Bas. I
este reprezentat în mai multe hărți lexicale. Într-o perioadă mai
veche mai denumea orice unealtă în formă de ciocan, mare sau mic,
de lemn sau de fier, inclusiv unealta de îndesat pământul. Cu timpul
mai a fost respins cu desăvârșire de la uneltele de fier de dimensiuni
mici, fiind înlocuit de ciocan, termen de origine veche slavă [Sorbală
2006: 37-41], iar în graiurile moldovenești de pe ambele maluri ale
cursului de mijloc și de jos al Nistrului – de termenul clăpaci, de
asemenea de proveniență veche slavă. În limba română literară și în
unele graiuri dacoromâne pentru denumirea ciocanelor mari de fier
e atestat termenul baros (< țig. baros <grec. varos). Se constată
astfel că pe parcursul secolelor în interiorul microsistemului
examinat a avut loc o vădită regrupare de termeni și sensuri. În
româna literară și în graiurile populare termenul mai s-a conservat,
de regulă, pentru desemnarea uneltelor de lemn în formă de ciocan,
care servesc la bătut, îndesat, nivelat. Cu acest sens, în spațiul
românesc de la est de Prut, mai a fost pe larg înlăturat din uz de
elementul est-slav tramboucă (< ucr., rus. trămbovka [ALRR.Bas.
1993: h. 27].
4.2. Cuvântul autohton moș formează în graiurile românești
câteva arii semantice diferențiate. Moș „unchi” este cunoscut pe arii
extinse. După înregistrările oferite de ALM, moș este utilizat cu
sensul „bunic” în Maramureșul de la nord de Tisa (pct. 1-4), în
nordul Bucovinei (pct. 5-13, 15-17, 19, 21-23) și în regiunea Omsk,
Federația Rusă (pct. 75). Moș „bunic” este răspândit de asemenea în
graiurile maramureșene de la sud de Tisa și în unele graiuri din sudul
Bucovinei. Cuvântul moș mai înseamnă în vorbirea cotidiană „om
bătrân”, „om tare bătrân”. Se ține cont de gradul de rudenie, dar
pentru mulți vorbitori se are în vedere și vârsta. S-a relatat că sensul
„bunic, străbunic” al lui moș este cu mult mai vechi decât sensul
„unchi’. Dezvoltându-și sensuri noi, precum moș „unchi”, variantele
 moș „bunic” și moș „unchi”, bunăoară, nu puteau să coexiste
amândouă vreme îndelungată în aceleași graiuri, deoarece ele fac
parte din una și aceeași sferă semantică [Sala 1955: 140-141].
Așadar, existența în aceeași sferă semantică a formelor cu
înțeles similar cauzează diferențiere de sens unora dintre
componentele microsistemului lexical atât în plan intradialectal cât și
în cel interdialectal. Alteori cuvântul cu același sens este scos din uz.

Referinţe bibliografice

ALM I/2 1968 Atlasul lingvistic moldovenesc, vol. I, partea II. Fonetica de
R.Udler, Morfologia de V.Melnic, Chișinău, ditura Cartea
Moldovenească.
ALM II/1 1972 Atlasul lingvistic moldovenesc, vol. II, partea 1. Lexicul de
V.Comarnițchi, Chișinău, Editura Cartea Moldovenească.
ALM II/2 1973 Atlasul lingvistic moldovenesc, vol. II, partea 2. Lexicul de
V.Melnic, V.Pavel, Chișinău, Editura Cartea Moldovenească.
ALRR. Bas. I Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei,
1993 Transnistria. Vol. I de V. Pavel, Chișinău, Știința.
ALRR. Bas. IV Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei,
2003 Transnistria. Vol. IV de V. Pavel, V.Corcimari, A.Dumbrăveanu,
V.Sclifos, S.Spînu, R.Udler, Chișinău, Poligrafia Centrală.
Arvinte 1963 Vasile Arvinte. Din terminologia corpului omenesc: șold, coapsă,
pulpă (pe baza ALR), în SCL, XIV, Nr.4, p. 439-455.
Cikalov 1960 S.Cikalov. Bălgarsko-ruski recinic, Sofia.
Corcimari 1989 V.V.Corcimari. Moldavskaja pastușeskaja terminologhia,
Chișinău, Știința.
Coșeriu 1997 Eugeniu Coșeriu. Sincronie, diacronie și istorie. Problema
schimbării lingvistice. Versiune în limba română de V. Saramandu,
București, Editura Enciclopedică.
Iliescu 1963 M. Iliescu. Rom. Grapa, în „Revista de filologie romanică și
germanică”, Nr. 1, p.142-145.
Marin et. alii Maria Marin, Iu. Mărăgărit, Victorela Neagoe, Vasile Pavel.
Graiuri românești din Basarabia, Transilvania, nordul Bucovinei și
nordul Maramureșului. Texte dialectale și glosar, București, Institutul
de Fonetică și Dialectologie „Al. Rosetti”.
Mării 2002 Ion Mării. Harta lexicală semantică, Cluj-Napoca, Editura
Clusium.
Pavel 2008 Vasile Pavel. Despre geneza varietăților lexicale locale, în
Filologia modernă: Realizări și perspective în cadrul european. In
memoriam acad. S. Berejan, Chișinău, Tipografia Centrală, p. 246-251.
Pavel 1983 V.C.Pavel. Leksiceskaja nominațija, Chișinău, Editura Știința.
Pavel 2001 Vasile Pavel. Onomasiologie et geolingvistique, în Homage à
Jacques Alières. Romania sans frontiéres, vol. II, Toulouse, Atlantica,
p.527-535.
Pavel 1973 V.C.Pavel. Terminologia agricolă moldovenească. Studiu de
geografie lingvistică, Chișinău, Editura Știința.
Piotrowski 1958 R.G. Piotrowski. Nekotorâie teoreticeskie voprosî Moldavskogo
lingvisticeskogo atlasa, în Omagiu lui Iorgu Iordan cu prilejul împlinirii
a 70 de ani, București, Editura Academiei R.P.R., p.677-686.
Piotrowski 1997 R. Piotrowski. Sinergetica și ocrotirea limbii române în Republica
Moldova, în Revistă de lingvistică și știință literară, Nr. 3, p. 92-94.
Purice 1974 Mihail Purice. Cercetări de dialectologie moldovenească,
Chișinău.
Sala 1955 Marius Sala. Termenii pentru „unchi” după Atlasul lingvistic
român, în SCL, Nr. 1-2.
Sorbală 2006 Vitalie Sorbală. Studii de dialectologie și geografie lingvistică.
Volum îngrijit și studiu introductiv de Vasile Pavel, Chișinău, SET
TRIO.
Vulpe 20041 Magdalena Vulpe. A (se) la „a se pieptăna” în dacoromână, în
M.Vulpe, Opera lingvistică I. Dialectal, popular, vorbit, Chișinău, p.
239-249.
Vulpe 20042 M.Vulpe. Citirea corelată a hărților lingvistice. Harta contextuală
și harta de valențe, Ibidem, p.226-238.

GRAIUL LOCAL ŞI PREDAREA LIMBII ROMÂNE

ÎN MEDIUL ŞCOLAR RURAL
 Învățătorul și profesorul de română sunt chemați să dirijeze
procesul de însușire c o n ș t i e n t ă a limbii literare.
În expunerea ce urmează, pornim de la reperele conceptuale
privind noțiunile de limbă și dialect, de la adevărul științific cu
privire la unitatea limbii române și a varietăților ei locale. Ca orice
limbă, româna prezintă varietăți în spațiu, varietăți socioculturale și
varietăți stilistice. În cazul dat, ne interesează varietatea determinată
geografic, fenomen raportat la tema comunicării de față: graiul local
și predarea limbii române în mediul școlar rural.
În celebrele Lecţii de lingvistică generală, Eugeniu Coşeriu
afirmă că în limbajul uman pot fi distinse trei niveluri: universal,
istoric și individual. În concepția coșeriană despre limbă, la nivel
u n i v e r s a l , limbajul este „vorbirea în general”, nedeterminată
istoric, considerată ca tenică, deci „a ști să vorbești în general”. De
pildă, când spunem despre un copil ca nu vorbeşte încă, nu avem în
vedere că nu vorbeşte franceza sau altă limbă, ci că deocamdată nu
face uz de facultatea generală de a vorbi: „ne referim la nivelul
universal”. La nivel i s t o r i c , limbajul este limba concretă
(franceză, română etc.), iar la nivel i n d i v i d u a l limbajul (limba)
ca activitate este discursul. Fiecare subiect vorbește în mod
individual, căci „limbajul nu este niciodată activitate corală”
[COŞERIU, Eugeniu, 2000, p.233-238].
Principala „răsturnare” pe care o produce Eugeniu Coșeriu în
gândirea limbii față de lingvistica saussuriană este, în cercetare,
plecarea de la vorbire (parole), și nu de la limbă (langue). Să luăm
vorbirea ca „măsură”, afirmă E.Coșeriu, și limba însăși s-o găsim în
vorbire, căci limba funcționează și se percepe în vorbire.
Limbajul este definit astfel ca o „activitate creatoare de
semne”, și nu ca „activitate care întrebuințează semne (gata făcute)”.
Esența limbii, pentru W. von Humboldt, constă în reproducerea ei
neîntreruptă, prin actele de vorbire individuală a celor care o
folosesc, teză luată de la Aristotel și dezvoltată de E.Coșeriu în
studiul său Filosofia limbajului [COŞERIU, Eugeniu, 1994, p. 7-26].
Cele mai importante direcții de cercetare ale dialectologiei ca
ramură a lingvisticii românești sunt studiul m o n o g r a f i c al
dialectelor dacoromân (singurul care și-a dezvoltat o formă literară),
aromân, meglenoromân și istroromân (toate trei dialecte
suddunărene), studiul c a r t o g r a f i c (elaborarea atlaselor
lingvistice), înregistrări de t e x t e d i a l e c t a l e și întocmirea
arhivei fonografice, elaborarea dicționarelor regionale, preocuparea
pentru p r o b l e m e l e t e o r e t i c e ale dialectologiei și geografiei
lingvistice ca etapă deosebit de importantă în dezvoltarea
dialectologiei.
Formarea abilităților de exprimare literară în mediul dialectal
reprezintă un obiectiv esențial pentru cadrul didactic.
 Problema folosirii normei literare prin înlăturarea formelor
dialectale interesează nu numai pe cercetătorii preocupați de
domeniul lingvisticii didactice, ci și pe profesorii de limba română,
căci problema raporturilor dintre limba literară și graiurile locale nu
poate rămâne doar la nivelul teoriei. Putem stabili astfel o punte de
legătură între dialectologie şi predarea limbii, între dialectologie și
cultivarea limbii în general. Ne găsim în fața unei probleme cu
caracter c u l t u r a l . Cultivarea limbii în școală are o finalitate
socială, în sensul că nu se învață pentru școală, ci pentru viață.
Limba română literară reprezintă o variantă supradialectală a
limbii române, ea funcționează însă în paralel cu graiurile populare
ale limbii naționale.
Limbile literare pot avea la originea lor un dialect (subdialect
sau grup de graiuri), de aceea și există conceptul de „bază dialectală”
a limbii literare. Având în vedere stadiul atins astăzi de limba
literară, majoritatea lingviștilor români acceptă teza emisă de ilustrul
cercetător al istoriei limbii române literare Ion Gheție: baza
dialectală a românei literare este graiul muntean, în colaborare,
bineînțeles, cu celelalte graiuri ale limbii române: moldovean,
bănățean, ardelean etc. [GHEŢIU, Ion, 1975]. Tentativa de a sprijini
ideea, din rătăcire sau rea-voință, că există o „limbă
moldovenească” deosebită de limba română, zămislită, chipurile, pe
o bază dialectală moldovenească, este o gravă eroare și o
absurditate.
Nonfricativizarea africatelor ĉ, ĝ (cerc general),
nonpalatalizarea labialelor p, b, m, v, f (piatră, bine, mirişte, vişin,
fier), de exemplu, în graiurile din Muntenia ţin de norma literară de
origine muntenească. Şi atunci ne întrebăm, ca şi alţi cercetători:
"Limbă moldovenească" cu bază dialectală muntenească? Substratul
politic al problemei "limbii moldoveneşti" este evident.
În momentul înscrierii în școala primară copiii de la sate, în
parte, și cei din orașe și suburbiile acestora, vorbesc, de regulă, într-o
variantă a graiului local. Cunoașterea graiului vorbit de către elevi,
de fapt, și al celui vorbit de către bunicii și părinții copiilor,
reprezintă un avantaj real pentru învățătorul și profesorul de limbă
română. Variantele nonliterare (pronunția, vocabularul) respectă
norma uzului local. Dar folosirea lor se află în dezacord cu normele
limbii literare.
Abaterile de la normele limbii literare pot fi clasificate,
convențional, în două categorii principale: 1) incorectitudini
determinate de necunoașterea, să zicem, a normelor gramaticale.
Elevul scrie, de exemplu, propoziția: Ionel la întîlnit pe prietenul
său, fără a despărți de verb forma scurtă a pronumelui personal, și 2)
incorectitudini determinate de influența directă a graiului său local.
Nu e deloc exclus ca elevul să pronunțe: Ionel l-o vădzut sau că l-o
văst pi pretinu său.
 La predarea temei „Sunetele vorbirii” se va avea în vedere, de
exemplu, că în graiurile moldovenești vocala e în poziție
neaccentuată se reduce la i: răpidi, múntili, úșîli, púni, iar vocala ă
final se reduce la î: țárî, cásî, fáțî. Asemenea abateri par a fi
inobservabile. De asemenea, se va atrage atenția asupra pronunției
corecte a africatelor ĉ, ĝ, care înainte de i, e în majoritatea graiurilor
moldoveneşti devin fricative (ŝíne, "cine", ŝerc, "cerc", žer, "ger",
žinere, "ginere"), consoanelor labiale p, b, m, v, f, care în
subdialectul moldovean, atunci când sunt urmate de e, i și iot, se
palatalizează (Wept, gini, zíșân, ŝérbi sau hérbi, niriști), abateri de la
pronunția literară care sunt observate cu ușurință.
Conștientizând proveniența unor asemenea abateri de la
normele în vigoare ale limbii literare, cadrul didactic va determina
particularitățile de exprimare verbală dialectală, care necesită a fi
depășite, și va recurge la elaborarea unor strategii de lungă durată,
asigurându-se astfel motivația pentru exprimarea corectă (literară),
precum și să educe itoleranță pentru formula verbală mai puțin
acceptabilă de norma limbii literare.
În comunitățile rurale de instruire, dintr-o regiune sau alta,
copiilor le sunt caracteristice, de regulă, particularități dialectale
univoce și corelate. Dimpotrivă, copiilor din mediul s u b u r b a n le
sunt caracteristice varietăți de vorbire ce reprezintă frânturi de
graiuri [vezi: COZARI, Ana, PAVEL, Vasile. 2011].
Caracteristica principală a graiurilor teritoriale o prezintă
oralitatea. Propagarea normelor literare pe fundalul graiului viu
atinge mai întâi de toate problema culturii vorbirii orale.
În mediul rural presiunea graiurilor este încă destul de mare.
Sunt demne de luat în seamă, bunăoară, datele înregistrate relativ
recent în timpul anchetărilor dialectale de gen arhivă fonogramică,
anchete de teren realizate de către dialectologii din București și
Chișinău, când în calitate de informatori au fost aleși și tineri (fete și
băieți între 18 și 22 de ani), respectiv unii elevi (între 9 și 12 ani)
[vezi MARIN, Maria, MĂRGĂRIT, Iulia, NEAGOE, Victorela,
PAVEL, Vasile, 2000].
Vorbind de situația în domeniul vizat, menționăm contribuția
remarcabilă a cercetătoarei Mariana Ciolac, autoarea monografiei
Sociolingvistica școlară [CIOLAC Mariana, 1997], în care sunt
interpretate datele dialectale culese pe teren de autoare. Demersul
metodologic și concluziile cu privire la sociolingvistica școlară, la
care a ajuns cercetătoarea, sunt aferente dialectologiei școlare.
Prezentăm cititorului, de asemenea, studiul monografic Comunicare
literară și grai local în mediul școlar (Chișinău, 2011, 171 p.),
semnat de Ana Cozari și Vasile Pavel, lucrarea având ca temă de
cercetare, bazată pe experiment, formarea abilităților de comunicare
literară în mediul dialectal suburban, dar sugestiile și strategiile
propuse ale acestei „activități de pionerat” (T.Cartaleanu) vor putea
fi utilizate, în mare parte, și de către profesorii din comunitățile
rurale de instruire.
Este important ca elevii să conștientizeze existența discrepanței
dintre exprimarea literară (corectă) și ceea ce este considerat
„normă” în mediul lor dialectal, să-și formeze convingerea că a vorbi
frumos și corect înseamnă a utiliza limba în forma ei cultivată,
exemplară, fixată în gramatici, dicționare explicative și studiată în
școală. E necesară cunoașterea normelor de logică ale comunicării.
Pe de altă parte, e bine să știm că limbajul popular câștigă în
expresivitate. Să urmărim ca elevii să se înnobileze cu tezaurul
limbii rămas de la strămoși. Pentru Alecsandri, Eminescu, Coșbuc,
Goga, Arghezi, Sadoveanu, Stănescu, Vieru graiul românesc a fost
un izvor de frumuseți.
Limba română, unica astăzi în spațiul romanității orientale,
este „floarea sufletului etnic al românimii” (Mihai Eminescu).
Limba națională este testimoniul esențial și cel dintâi semn al
identității neamului nostru. Graiul, fie muntean sau moldovean,
bănățean sau maramureșean, este un viu monument popular, un
tezaur profund al întregii experiențe de viață și creație.

Referinţe bibliografice
CIOLAC, Mariana (1997) – Sociolingvistica şcolară,
Bucureşti, BIC ALL.
COŞERIU, Eugeniu (1994) – Filosofia limbajului. În:
Prelegeri şi conferinţe, Iaşi.
COŞERIU, Eugeniu (2000) – Lecţii de lingvistică generală,
Chişinău, Editura ARC.
COZARI, Ana PAVEL, Vasile (2011) – Comunicare literară
şi grai local în mediul şcolar,
Chişinău, S. C. Profesional Service.
GHEŢIE, Ion (1975) – Baza dialectală a românei literare,
Bucureşti, Editura Academiei
Române.
MARIN, M., MĂRGĂRIT, Iu., NEAGOE, V., PAVEL, V.
(2000) – Graiuri româneşti din
Basarabia, Transnistria, nordul Bucovinei şi nordul
Maramureşului. Texte dialectale şi
glosar,
Bucureşti, Institutul de Fonetică şi Dialectologie, „Al. Rosetti”.

Comunicare prezentată la Conferinţa internaţională

„ Probleme de didactică şi gramatică ale limbilor moderne”.
In memoriam Eugenia Pavel, Chişinău, 26 aprilie, 2013.

DESPRE ATLASELE LIMBII ROMÂNE

 În prezentarea sub titlul Irizări bucovinene la cartea Gheorghe
Gorda, Sfânt e numele tău, Voloca (v. LA, 16 mai 2013), dl
Alexandru Alici exprimă, din necunoaștere a lucrurilor, o părere
eronată cu privire la a t l a s u l l i n g v i s t i c elaborat în cadrul
Institutului de Limbă și Literatură al AȘM (astăzi Institutul de
Filologie) și, în mod direct sau indirect, față de autorii acestei lucrări
științifice fundamentale. În opinia sa, această realizare e mai curând
o „pastișă” a unui atlas al „limbii moldovenești”. Iată contextul:
«Voloca, Voloca … A, da! Sat din Bucovina cunoscut datorită
altui originar de acolo, pasionatul folclorist Ion Paulencu. Nu cred că
e o coincidență întâmplătoare. Bucovina, cu excepția lui Ruben
Udler, care „ne-a fericit” mai curând cu o „pastișă” a unui „Atlas
lingvistic al limbii moldovenești” (subl.n.), continuă, după Ion
Vatamanu și Vasile Levițchi, să ne semnaleze cine suntem».
O fracțiune de frază, ce denotă atitudinea iresponsabilă pentru
cuvântul scris, și toată munca de aproape două decenii a unui
colectiv de dialectologi e pusă la pământ.
În postura mea de coautor al Atlasului lingvistic moldovenesc
(acesta este titlul, abreviat ALM) m-am simțit obligat să-i ripostez
„oponentului” pentru difuzarea informației neîntemeiate și
neverificate, iar în continuare să aduc câteva lămuriri.
Rubin Udler (n. 27 sept. 1925, or. Brăila, România – 20 febr.
2012, or. Pittsburgh, SUA). Dr. hab. în filologie (1976), membru
corespondent al AȘM (1989). La Cernăuți s-a aflat din primii ani
postbelici până în 1955. Din 1956 se stabilește cu traiul la Chișinău,
iar din 1992 – în SUA. Deci rădăcinile nu i se trag din Bucovina,
precum ar fi urmat să se înțeleagă, în mod greșit, din cele relatate
mai sus. Dar aceasta nu importă prea mult (mai amănunțit v.:
Academica. Membrii Academiei de Științe a Moldovei. Dicționar
1961-2006, Chișinău, Știința, 2006, p,175-176).
Ca orice limbă, româna prezintă varietăți în spațiu, varietăți
socio-culturale și varietăți stilistice. Ramificațiile teritoriale –
dialectele și graiurile – formează obiectul de studiu al dialectologiei.
O etapă importantă în dezvoltarea dialectologiei o constituie
geografia lingvistică, înțeleasă ca „studiu cartografic” al graiurilor
populare, ca disciplină lingvistică (Iorgu iordan) sau ca „metodă”
specifică dialectologiei, constituind „una din marile cuceriri ale
științei lingvistice” a secolului al XX-lea (Eugeniu Coșeriu). La
elaborarea unor lucrări de mare amploare, după cum sunt atlasele
lingvistice, deseori participă, decenii în șir, colective de cercetători.
După teritoriul explorat, acestea sunt de trei tipuri principale:
naționale (de ex., Atlasul lingvistic al Franței), regionale (Atlasul
lingvistic român pe regiuni. Maramureș) și atlase lingvistice pe
grupuri de limbi (Atlasul limbilor Europei, în curs de elaborare, din
care au apărut deja 7 volume).
Atlase lingvistice românești:
 1) Atlase n a ț i o n a l e : Atlasul lingvistic al teritoriului
dacoromân (Leipzig, 1909), pe care îl datorăm lingvistului german
Gustav Weigand. Cuprinde 67 de hărți, în principal, fonetice. Școala
lingvistică clujeană condusă de S. Pușcariu a realizat, prin Sever Pop
(1901-1961) și Emil Petrovici (1899-1968), cel de al doilea atlas
național pentru limba română: Atlasul lingvistic român (ALR).
Pentru ambele atlase naționale anchetele dialectale, realizate pe
teren, au cuprins și Basarabia și Bucovina.
2) Atlase r e g i o n a l e , elaborate pe provincii istorice de
centrele științifice dialectologice din București, Cluj-Napoca, Iași,
Timișoara, Chișinău, șapte în România și unul în Republica
Moldova.
a) Oltenia, vol. I-V, 1967-1984, Maramureș, vol. I-IV,
1969-1997, serii complete; Banat, vol. I-III, 1980-2010, Moldova și
Bucovina, vol. I-III, 1987-2009, Transilvania, vol. I-IV, 1992-2006,
Muntenia și Dobrogea, vol. I-VI, 1996-2012, Crișana, vol. I-II,
1996-2008.
b) La Chișinău s-au publicat 8 volume, dintre care patru
cu titlul Atlasul lingvistic moldovenesc, și anume:
ALM, vol. I, partea I. Fonetica de Rubin Udler, Chișinău,
1968;
ALM, vol. I, partea II. Fonetica de Rubin Udler, Morfologia
de Vasile Melnic, Chișinău, 1968;
ALM, vol. II, partea I. Lexicul de Victor Comarnițchi,
Chișinău, 1972;
ALM, vol. II, partea II. Lexicul de Vasile Melnic și Vasile
Pavel, Chișinău, 1973. Coordonator al ALM: R. Udler.
Obiectul principal de cercetare al Sectorului de dialectologie
din momentul înființării (1956) în cadrul instituției academice avea
să devină astfel pentru mulți ani alcătuirea ALM, atlas regional (în
raport cu ALR), ALM având o rețea deasă (240 de localități
românești), cercetate la fața locului între anii 1957 și 1965, și care
sunt situate în Basarabia, nordul Maramureșului istoric, nordul
Bucovinei, Ținutul Herța, Transnistria, sud-estul Ucrainei, Caucaz,
Asia Mijlocie și în Ținutul Primoriei al Federației Ruse.
Atlasul lingvistic moldovenesc a avut drept sarcină de bază
aprofundarea și completarea cunoștințelor despre starea actuală a
graiurilor limbii române de pe teritoriul fostei Uniunii Sovietice, deci
inclusiv despre situația graiurilor populare din frânturile de
românitate în uriașul spațiu slav de răsărit. În pofida intitulării
reprobabile a Chestionarului ALM (Chestionar pentru colectarea
materialului în vederea alcătuirii Atlasului lingvistic al limbii
moldovenești, redactat de R. Ia. Udler, V. S. Sorbală, V. A.
Comarnițchi, V. F. Melnic și R. G. Piotrowski, Chișinău, Editura
„Știința”, 1960), chiar în primul aliniat din Introducerea lucrării
respective se sublinia: „Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM) este
conceput ca un atlas regional” în raport cu „atlasul zonal balcano-
roman (Atlasul lingvistic român – ALR)” (p.5).
Menționez pe scurt (spațiul limitat nu-mi permite să recurg la
detalii) apariția ulterior, ca o continuare directă a ALM, a Atlasului
lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei,
Transnistria (abreviat: ALRR.Bas.), vol. I de V. Pavel, 1993; II de V.
Pavel, 1998 (ambele volume sub red. lui Vladimir Zagaevschi); III
de V. Pavel, V. Sclifos, C. Strugăreanu, 2002; IV de V. Pavel, V.
Corcimari, A. Dumbrăveanu, V. Sclifos, S. Spînu, R. Udler, 2003.
Este o reluare după două decenii (când noi, dialectologii de la AȘM,
am colaborat la elaborarea a trei atlase lingvistice internaționale:
Atlasul limbilor Europei, Atlasul lingvistic romanic, Atlasul
dialectologic carpatic comun), sub un titlu rezumativ și revizuit, a
unui material lexical necartografiat în ALM, dar care a fost colectat
în același interval de timp, pe baza aceleiași programe și în aceleași
240 de puncte cartografice din rețeaua ALM.
Întocmirea și pregătirea pentru tipar a ALRR.Bas. au fost legate
și de alte inovații specifice (utilizarea simbolurilor la cartografierea
răspunsurilor primite de la vorbitorii de grai românesc etc.), în
primul rând, pentru că lucrarea s-a publicat în alfabetul latin. Noua
denumire a atlasului elimină orice tentativă de referire la noțiunea de
„limbă moldovenească”. S-a ținut cont de faptul că între atlasele
lingvistice alcătuite în țară lipsesc denumirile de Atlas lingvistic
maramureșean (există doar Atlas lingvistic român pe regiuni.
Maramureș - ALRR-Mar., Noul Atlas lingvistic român pe regiuni.
Oltenia – NALR.Olt. ș.a.m.d.). ALRR.Bas., vol. I-IV, „elaborat în
cadrul Institutului de Lingvistică al AȘM, sub conducerea lui V.
Pavel, dialectolog cu autoritate internațională, a fost înalt apreciat de
către specialiștii în domeniu din republică și de peste hotarele ei”
(Acad. S. Berejan, Dialectologul Vasile Pavel în geografia
lingvistică românească și romanică, în rev. „Glasul Bucovinei”,
2006, nr. 4, p.19).
Ambele serii ale atlasului lingvistic (ALM, ALRR.Bas),
elaborat prin eforturile dialectologilor de la Chișinău, pun la
îndemâna umaniștilor materiale variate și valoroase. Cercetările
dialectale au adesea statut de analiză stratigrafică; hărțile lingvistice
prezintă „coexistența diacroniei în sincronie”. Ele se înscriu pe
„șantierul comun” numit NALR / ALRR, elaborat în România și
Republica Moldova, lucrare de interes general național, cu largi
ecouri pe plan internațional.
În încheiere, semnalez drept eveniment științific remarcabil
apariția recentă (2005, 2010) la București a primelor două volume
din Atlasul lingvistic român pe regiuni. Sinteză (ALRR.Sinteză),
coordonator dr., prof. univ. Nicolae Saramandu, care cuprinde într-o
viziune de ansamblu întreg spațiu lingvistic dacoromân, „lucrare
unitară”, primită cu mult interes de lumea științifică în domeniu.
 Atlasul lingvistic elaborat la Chișinău reprezintă un viu și
autentic document de limbă română.

Literatura şi Arta, din 20 iunie 2013,

nr.25 (3538), p.8

COMOARA GRAIULUI MATERN

Dulce grai... Cuvântule, comoară de gândire! Prin tine ne privim

noi înşine în istorie. În limba strămoşească înseamnă un cuvânt / Ce-
nseamnă-n trupul ţării o palmă de pământ (Vasile Romanciuc, Patria,
cuvântul).
Ori de câte ori ne-am aflat sub ocupaţie, duşmanii au căutat să ne
lipsească de acele suporturi sfinte ale spiritualităţii, prin care o comunitate
de oameni îşi afirmă dreptul de a-şi clădi destinul, datina şi istoria. Au
căutat să ne lipsească nu numai de propriul pământ, nu numai de dreptul la
adevărata memorie istorică, dar şi de l i m b a m a t e r n ă, unul din stâlpii
„pe care se ţine neamul”. Câţi duşmani aveam pe lume / Graiul ni-l cereau
anume / Să-l lăsăm! (George Coşbuc, Graiul neamului, 1901).
Limba strămoşească întotdeauna ne-a servit drept scut în apărarea
fiinţei noastre naţionale. Ca neam, supravieţuim prin graiul străbun, grai
purtat prin secole şi prin inimile nenumăratelor generaţii de oameni.
Ca orice limbă, limba română este o u n i t a t e î n d i v e r s i t a t
e. Varietatea dialectală, supranumită şi varietate geografică, generează
variante teritoriale: dialecte, subdialecte, graiuri, care constituie obiectul
dialectologiei şi al geografiei lingvistice.
În cele ce urmează ne vom referi la unele particularităţi ale
graiurilor locale din actualul raion Sângerei, precizând mai întâi în acest
context că limba română are patru dialecte: dacoromân, aromân
(macedoromân), istroromân şi meglenoromân. Ultimele trei sunt dialecte
sud-dunărene.
Numai dialectul dacoromân şi-a dezvoltat o formă literară (limba
de cultură), o limbă literară unică, pe care marele lingvist, compatriotul
nostru Eugeniu Coşeriu a numit-o e x e m p l a r ă.
Varietatea dialectală din interiorul limbii române comune – al
dacoromânei – ţine de repartiţia dialectului dacoromân în cinci subdialecte:
moldovean, muntean, bănăţean, crişean şi maramureşean, clasificare
acceptată azi ca atare de majoritatea dialectologilor.
Graiurile din Republica Moldova şi din regiunile învecinate
Cernăuţi şi Odesa fac parte astfel din subdialectul moldovean al dialectului
dacoromân. Graiurile moldoveneşti, vorbite pe ambele maluri ale Prutului
(în cadrul Moldovei istorice), acoperă aproape o treime din aria dialectului
dacoromân. Ele ţin de o entitate glotică comună – de limba română.
Având ca obiect de studiu dialectele şi graiurile populare, în care o
limbă sau un grup de limbi se diversifică în spaţiu, dialectologia ca ştiinţă
lingvistică autonomă a cunoscut, în secolul al XX-lea, o continuă
dezvoltare datorită elaborării atlaselor lingvistice.
Limba română dispune de trei tipuri de atlase lingvistice ale
graiurilor dacoromâne: naţional, regional şi regional-sinteză, toate
elaborate în mai puţin de un secol. La Chişinău, în cadrul Institutului de
Filologie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, au fost alcătuite şi editate
patru volume din Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM, 1968-1973) şi
altele patru, continuare directă la ALM, dar sub titlul revăzut, din Atlasul
lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria
(ALRR.Bas., 1993-2003), care au pus la dispoziţia lingviştilor (şi nu numai)
o bogăţie de cuvinte, forme şi expresii fără precedent.
Graiurile populare şi limba literară reprezintă realităţi interferente.
Textele noastre din secolele XVI-XVII conţineau multe caracteristici
regionale. A urmat un proces îndelungat al unificării lingvistice, proces de
identificare a normelor cu caracter supradialectal. Particularitatea u n i c i t
ă ţ i i situează limba literară la un nivel superior diversităţii regionale. În
aceste condiţii, pronunţiile dialectale ca, de exemplu, Wept (chept) „piept”,
æişîn (jişîn) „vişin”, ġíni (ghini) „bine” sunt forme neacceptate de limba
literară. La fel vom spune şi despre cuvintele, atestate sporadic la est de
Prut, bel cu sensul de „hîrleţ”, peşchir „ştergar”, ploiniţă „stropitoare”. Dar
trebuie să ţinem cont de faptul că graiurile locale le oferă savanţilor date
extrem de preţioase şi sugestive pentru investigaţiile ştiinţifice, pentru
cunoaşterea evoluţiei şi reconstituirea lanţului istoric al unei limbi. Atlasele
lingvistice sunt puse adesea alături de arhivele istorice. Hărţile lingvistice
înfăţişează coexistenţa diacroniei în sincronie. De aceea, nu rareori, studiile
de dialectologie şi geografie lingvistică au statut de analiză stratigrafică a
faptelor de limbă.
Graiurile din raionul Sângerei, în majoritatea cazurilor, fac arie
comună cu aşa-numitul grup de „graiuri centrale”, care ocupă, după datele
ALM / ALRR.Bas., cea mai întinsă parte a teritoriului de la est de Prut şi de
dincolo de Nistru, cu excepţia unor graiuri din raioanele de nord-est de pe
malul stâng al Nistrului (grupul nord-estic), a graiurilor din sud-vestul
Basarabiei (grupul sud-vestic) şi a celor din colţul de nord-vest al
Republicii Moldova şi din nordul Bucovinei (grupul nord-vestic), repartiţie
efectuată pe baza particularităţilor fonetice .
Mai rar, unele isoglose (izolexe), care delimitează grupul de graiuri
de nord-vest de graiurile centrale, trec pe linia Ungheni–Sîngerei–Soroca
(vezi hărţile alăturate din ALRR.Bas. III, nr. 374 „Gireadă” şi din
ALRR.Bas. IV, nr. 473 „Crupe de grâu”, nr. 516 „Salcie”.
Vom reţine, însă, că cele patru grupuri de graiuri din Basarabia,
nordul Bucovinei şi din Transnistria nu sunt nicidecum separate de
celelalte graiuri româneşti nord-dunărene. În ceea ce priveşte graiurile
centrale (aria ALM / ALRR.Bas.), acestea au trăsături identice, mai ales, cu
cele răspîndite în graiurile moldoveneşti din provincia Moldova
(România).

Fonetica. De regulă, locul accentului nu se deosebeşte de cel din

limba literară. Doar unele cuvinte se evidenţiază cu o pronunţie specifică.
Astfel, se rosteşte bólnav, cu accentul pe prima silabă, ca în majoritatea
graiurilor centrale. Se constată rostirea cuvântului acolo cu păstrarea
accentului etimologic, pe ultima silabă, acoló, aculó, acló. În cuvântul
aripi accentul cade pe ultima silabă: arípi (în rostirea literară: áripi). Un
grup aparte îl formează verbele care la persoanele 1 şi 2 plural, în graiul
mai multor localităţi din raionul Sângerei, au accentul pe ultima silabă:
făcém, mergém, spuném, culegém (în rostirea literară: fácem, mérgem,
spúnem, culégem). Unele cuvinte au forme duble de accentuare, ceea ce se
explică prin faptul că un cuvânt sau altul a fost împrumutat din diferite
limbi şi din diverse perioade: transpórt / tránsport, autobúz / autóbuz,
concúrs / cóncurs, melodíe / melódie, tractór / tráctor, compozitór /
compozítor etc.
Accentul e „sufletul cuvântului”. Fiind plasat nelalocul lui,
accentul duce la confundarea sensurilor (comp. expresiile: „roşu ca pára
focului” / „nici o pará chioară”). Accentul corect este un indice al culturii
vorbirii.
Ca şi în celelalte graiuri moldoveneşti, sistemul vocalic manifestă
o puternică tendinţă de închidere a vocalelor ă şi e: ă final neaccentuat
trece în î (cásî, ţárî, sápî, fetíţî, căméşî, sórî, moárî, mámî, nepoátî,
sîmbîtî), iar e final neaccentuat apare în stadiul i (bíni, víni, cárni, fráti,
cárti, féti, méri, duréri, culoári, apári, léli, cáli).
După consoanele s, z; ş, j; ţ, C (dz) vocalele e, i trec în ă, î: sămn,
zăr (dzăr), şăd, pătrunjăl, ţăs, sîngur, urCîcî, şînî, prăjînî, cuţît, Cîc, iar
diftongul ea din limba literară apare monoftongat, în cuvinte ca: sară,
dzamă, ţapîn / ţapăn, tavă, năduşală. Diftongul ea, precedat de labialele b
şi m, de asemenea apare monoftongat în a: să margă, albáţî. Diftongul ia
trece în ie, în cuvinte ca: bă!et, (el) o-ncu!et. În poziţie finală, diftongul ea
accentuat devine monoftongat în e: (el) îmi spuné, mă vidé, ste.
Ca şi în tot subdialectul moldovean, î accentuat, iniţial, etimologic,
se păstrează în cuvintele: îmblu, împlu, îmflu. Se menţin şi formele
etimologice cîne, mîne, pîne. Normele de astăzi ale limbii literare
recomandă formele umblu, umplu, umflu; cîine, mîine, pîine.
În toate localităţile din raionul Sîngerei se regăsesc şi
caracteristicile de bază ale subdialectului moldovean din domeniul
consonantismului.
Palatalizarea labialelor p, b, m (urmate de e, i sau iot) cunoaşte
stadiile finale W, N şi Ç: Wéli, sWic, Wítî, căWíţî, Wept, Wisc, (a) Wíca,
Wílî, sWin, juWít; alNínî, oNeli, huluN, boN, Níni, bunN; Çíntî, Çic,
Çírişti, Çíri, oÇídî, luÇínî, salc%Ç, Çéri. Stadiul nefinalizat în cuvintele:
copWíl, lupW.
Palatalizarea labiodentalelor f, v apare în stadiile ŝ, æ: ŝer, ŝerbi,
înŝipt, ŝínul (meu), ŝína (mea); æin, æis, æíşînî.
Consoana v, urmată de o sau u, se rosteşte h: húlpi, hólburî.
Una din caracteristicile importante o constituie trecerea africatelor
ĉ şi ĝ la fricativele ŝ, æ: aríŝ, ŝerc, cruŝe, ŝolán; æer, aræint, curæi (sînge),
æeneral.
În locul consoanei z din limba literară se pronunţă dz: dzî, (tu)
şădz, dzămós, dzăr, brîndzî, ordz, mîndz, madzări. E vorba de un fonetism
arhaic, care a modificat inventarul consoanelor dacoromânei dialectale,
mărind astfel numărul fonemelor. Fonetismul dz, care apare în variaţie cu z,
e atestat în cuvinte latine şi în cele din substrat.
 Menţionăm câteva cazuri de accidente fonetice cu o largă
răspândire şi în alte graiuri moldoveneşti: proteza vocalică sau
consonantică în cuvintele alămîi, straistî;, epenteza (palitón, coarjî),
sincopa (deşt, am văst, am şăst), epenteza (carivái, ŝevái), apocopa (păn,
păr „pînă”, cîn „cînd”), metateza (măgălie, adălmaş, livorver, rugumat,
stărnútî).

Morfologia. Şi în morfologie se constată particularităţi dialectale

demne de semnalat. Evident, structura morfologică a limbii române literare
prevalează în esenţă în raport cu formele morfologice ale graiurilor
populare, pe care le vom prezenta în continuare după părţile de vorbire.
Substantivul neutru lacăt apare ca feminin: lăcată; alte substantive
prezintă variaţie la desinenţa de plural: mustăţi / musteţe, morminte /
mormînturi, (nişte) case / căs. Alteori opoziţia de număr se neutralizează:
cásî (sg.) – cásî (pl.), ráţî (sg.) – ráţî (pl.), cucóş (sg.) – cucóş (pl.), morari
(sg.) – morari (pl.). Deseori cazul dativ e înlocuit prin acuzativ cu
prepoziţia la: (copiii n-ajută) la părínţ. Genitiv-dativul se formează uneori
cu ajutorul articolului hotărît lu (< lui) pus înaintea substantivului: spúni lu
tát-to, lu bunica, particularitate pe care dialectologii o pun în legătură cu
formele de genitiv proclitic al substantivelor masculine nume proprii
(spune lu Ion), mai rar, şi al numelor de persoane feminine (ajută-i lu
Maria). Articolul posesiv-genitival în graiuri are forma invariabilă a, ca în
toate subdialectele dacoromâne (un elev, nişte elevi a şcolii medii; văr a
doilea, de-a doilea).
Pronumele de politeţe dumneata apare deseori prescurtat în
formele neata, duniata. Unii vorbitori folosesc incorect un pronume de
politeţe cu sens intermediar între tu şi dumneata: sângur (da sângur cu ce
te ocupi?). Pronumele demonstrative de apropiere: fem. sg. aiasta, asta, pl.
aiestea; masc. sg. aista, ista, pl. aiştea, iştea; de depărtare: fem. sg. aceea,
ceea, pl. acelea, celea; masc. sg. acela, aceala, ceala, pl. aceia, acei.
Pronumele nehotărîte carivai, cinevai, câţvai (literar: careva, cineva,
câţiva) apar doar sporadic în graiul sîngereienilor. Altă particularitate care
apare sporadic în vorbirea unor persoane cu puţină şcoală este folosirea
pleonastică a pronumelor personale: l-am văzút-lî, l-an cunoscut-lî.
Diftongul ea din sufixul imperfectului în graiuri se transformă în e:
spuném „spuneam”, făcém „făceam”, mergém „mergeam”, viném
„veneam”, stătém „stăteam”, dădém „dădeam”. Auxiliarul perfectului
compus (a la persoana 3 sg. şi au pl.) în graiuri au forma o: (ea, ele) o
învăţat la şcoală, o cîntat. Perfectul compus e foarte mult folosit în
vorbirea cotidiană. Dimpotrivă, perfectul simplu (precum ar fi: eu făcui, tu
făcuşi, el, ea făcu) lipseşte cu totul. Absenţa perfectului simplu
caracterizează toate graiurile moldoveneşti. Forma I a viitorului se
foloseşte în variantele lipsite de v iniţial: oi, îi, a, om, îi, or (merge, lucra).
În unele graiuri (de exemplu, în Bilicenii Vechi) verbele a vedea şi
a şedea formează participiul în forma sincopată văst, şăst. Au fost atestate
unele forme ale conjunctivului prezent, cum ar fi: sî ştibî „să ştie”, sî ŝíbî
„să fie”.
Sunt frecvente formele adverbului amú, amúş, forma interjecţiei
iaca „iată” cu variantele şi sinonimele iácîtă, ínga (iaca ce-mi spunea el,
inga ce-am făcut eu).
 În general, în graiurile dacoromâne fenomenele morfologice de
bază au un caracter unitar. Multe dintre particularităţi nu se opun normei
literare prin caracterul lor dialectal, ci mai degrabă prin calitatea de fapte
de limbă română vorbită.

Lexicul. Varietăţile lexicale sunt mai pronunţate în raport cu cele

fonetice şi morfologice. Aceasta se explică prin caracterul deschis şi mobil
al vocabularului. Lexicul reflectă transformările din viaţa societăţii. O dată
cu apariţia unor realităţi noi, apar, de obicei, şi denumiri noi. Multe cuvinte
vechi capătă sensuri noi, desemnînd astfel şi realii noi. Limba este un
fenomen social şi totodată un sistem semiotic. De aici dependenţa evoluţiei
sale, pe de o parte, de acţiunea social-culturală exercitată asupra limbii, iar
pe de alta, de legile sale interne.
În graiul sîngereienilor există, bineînţeles, un vocabular de bază,
esenţial, reprezentat prin cuvinte vechi stabile şi care sunt frecvente în toate
graiurile româneşti. De exemplu, termenii referitori la corpul omenesc:
cap, creieri, păr, ochi, ureche, nas, nară, faţă, frunte, gură, limbă, dinte,
măsea, barbă, piept, sîn, coastă, picior, şale, genunche, pulpă, călcîi, piele,
muşchi, carne, vînă, sînge, inimă, plămîni, umăr, mînă, cot, deget, unghie,
palmă, pumn, spate. Vechimea şi caracterul stabil al acestor termeni de
origine latină decurg din faptul că noţiunile pe care le exprimă aparţin
universului nemijlocit al omului, concepte strict delimitate (părţile corpului
găsindu-se la fiecare om).
Multe elemente lexicale sunt caracteristice vorbirii româneşti din
aria de nord-est a dialectului dacoromân, termeni din vocabularul folosit în
mod frecvent şi de către vorbitorii din r-nul Sângerei ca pântece, rărunchi,
mai (maiură), sudoare, cute, cocostîrc, hulub, ciubotă, glod, colb, ogradă,
perj, curechi, omăt, care formează respectiv perechi cu termenii utilizaţi
mai activ în aria sud-vestică (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul
Transilvaniei): burtă, rinichi, ficat, năduşeală, gresie, barză, porumbel,
cizmă, noroi, praf, curte, prun, varză, zăpadă. Doar pentru subdialectul
moldovean (subdiviziune din cadrul ariei extinse de nord-est) sunt
specifice cuvintele: boroană, a boroni, a pişca, chelbos, păpuşoi, povidlă,
ţintirim, vădană, bostan, colţun, oleacă etc.
Destinul limbii române vorbite la est de Prut se identifică, în parte,
cu istoria acestui ţinut, un spaţiu de confruntări şi concurenţe dintre limbile
ce au funcţionat în limitele aceluiaşi stat, începînd îndeosebi cu anii 1812 şi
1944. Diferenţierele lexicale în spaţiu se referă, mai ales, la noţiunile
relativ noi. Diversitatea lexicală vizează în special vocabularul
terminologic şi cel periferic, mai exact, cuvintele ce nu fac parte din fondul
lexical de bază al limbii.
Plantele cultivate la noi din timpuri străvechi sunt numite grâu <
lat. granum, secară < lat. < secale, orz < lat. hordeum, linte < lat. lentis,
ceapă < lat. caepa. Şi pentru alte noţiuni avem doar cîte un cuvînt: spic,
pai, (a) secera, (a) măcina, făină, (a) cerne, (a) coace etc., cu o circulaţie
generală în graiurile limbii române. Porumbul, cartoful, floarea-soarelui,
plante cunoscute, însă, mai tîrziu, sunt denumite în graiuri cu mai mulţi
termeni.
În spaţiul dintre Dunăre şi Nistru porumbul, de origine din
America, se cultivă abia din a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
cartoful (plantă adusă din America de Sud) – de la începutul secolului al
XIX-lea., floarea-soarelui (originară din America de Nord) – din a doua
jumătate a aceluiaşi veac. Termenii corespunzători atestaţi în diverse
graiuri populare pentru desemnarea acestor plante: păpuşoi, porumb,
mălai, cucuruz, tenchi; cartofi, cartoafe, cartofle, barabule, mandraburci,
handraburci; răsărită, floarea-soarelui (floresoare), sora-soarelui
(soarea-soarelui, sarasoarlî), soreancă, soreană, răsărita-soarelui,
răsara-soarelui, rastasoli, păcioancă, sonişcă, masleancă.
Pentru graiul viu din r-nul Sângerei în prezent sunt caracteristici
termenii păpuşoi (popşoi, păpşoi), cartofi (cartoafe), răsărită. Dintre
termenii cunoscuţi mai fac parte, desigur, porumb şi floarea-soarelui. În
graiurile din stânga Prutului, partea superioară a florii-soarelui, care
înfloreşte şi face seminţe, este denumită, în urma diverselor asociaţii de
formă a realiilor, cu cuvintele tablă, pălărie, căciulă, cuşmă, şapcă,
şleapcă, caşchet, cap, căpăţină, gămălie, pită, tavă, talger, veşcă, veşcălie,
rotiţă, sită, turtă, urmate de cele mai multe ori de determinantele de
răsărită, de floarea-soarelui etc.
Pe la Sângerei se zice pălărie de răsărită (Bilicenii Vechi,
Ciuciuieni), talger de răsărită (Drăgăneşti, Prepeliţa). Vasului prevăzut cu
un dispozitiv în formă de sită, care serveşte la stropitul culturilor din
grădini, i se spune stropitoare (Bilicenii Vechi, Drăgăneşti), polivalniţă
(Ciuciuieni), lévar (Prepeliţa). Prin alte părţi, acelaşi obiect mai este numit
bură, buriu, buruc, polivalnic, polivarcă, ploiniţă, cofă, udătoare, proaşcă,
conoucă, răsadcă.
Printre exemplele semnalate mai sus sunt multe inovaţii lexicale,
creaţii ale vorbitorului, izvorîte din harul imaginaţiei şi consfinţite în
memoria comunităţii lingvistice dintr-o localitate sau alta. Momentul când
s-a creat un cuvânt (cf.: soreancă, stropitoare, ploiniţă) este „actul poetic”
(Eugeniu Coşeriu). Limbajul este creativitate. Inovaţiile intră în limbă,
dacă răspund unei necesităţi de comunicare şi dacă se încadrează, de
regulă, în sistemul limbii.
Limba română pe care o vorbesc azi băştinaşii din Sângerei şi din
preajma acestui vechi orăşel îşi are farmecul şi înţelepciunea ei.
Sângereienii au creat necontenit zicale şi proverbe, nume de plante şi de
crânguri. Povestea vorbei populare vădeşte un fin spirit de observaţie,
fantezie, imaginaţie, comoară de gândire şi umor, caracteristici care
prisosesc în graiul vorbit şi în folclorul nostru naţional. Frumuseţile
inepuizabile ale graiului le găsim cristalizate mai cu seamă în baladă sau
doină, în basm sau snoavă. Prezentându-se drept mesaje artistice, acestea
se supun anumitor reguli de organizare. Povestea fantastică începe, de
obicei, cu formula „a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar
povesti”. Textul doinei se înşiră cu uşurinţă, parcă de la sine, fluent, cursiv.
Cele mai multe doine nu pot fi percepute în afara ritmului domol, a rimei
sonore sau a sugestivelor expresii: „Doină, doină, cântec dulce, / Când te-
aud, nu m-aş mai duce, / Doină, doină, vers cu foc! / Când răsuni, eu stau
pe loc. / Bate vânt de primăvară, / Eu cânt doina pe afară, / De mă-ngân
cu florile şi privighetorile”.
În decursul istoriei au avut loc suprapuneri sau substituiri de
lexeme de diverse origini. Termenii plămân (pl. plămâni, plămâi) < lat.
pulmo,-onem şi ficat < lat. ficatum sunt cei mai vechi pentru denumirea
celor două organe interne (plămînii, ficatul), care, în unele zone, au fost
substituiţi cu elemente lexicale de altă provenienţă (gigher, mai, pl. maiuri,
foale, bojog etc.). Prin împrejurimile or. Sângerei sunt folosiţi termenii
plămâni (plămâi), pl. şi maiuri negri, pl. Graiurile se disting astfel, la nivel
lexematic, pe multiple planuri: conservarea unităţilor lexicale moştenite,
uneori devenite arhaice, crearea de noi termeni prin mijloace proprii ale
graiurilor, dezvoltarea unor serii heteronimice din împrumuturi de origine
slavă veche, rusă, ucraineană, turcească, germană, maghiară ş.a. Cercetările
bazate pe materialul excerptat din atlasele lingvistice au arătat că de cele
mai multe ori împrumuturile ulterioare din alte idiomuri n-au reuşit să
elimine din vorbire cuvintele moştenite din latină.
Persistenţa acestora în graiurile actuale a fost determinantă în
limitarea modificărilor intervenite, de-a lungul timpului, în structura
vocabularului limbii române şi a graiurilor populare. Aducem doar câteva
exemple de cuvinte şi forme a r h a i c e de sorginte diversă, frecvente şi
astăzi în regiuni marginale sau izolate faţă de arealul dacoromân, de pildă,
în graiurile din Transnistria, sudul Basarabiei, nordul Bucovinei,
Maramureşul istoric sau din enclavele sud-estice ale Ucrainei sau
Caucazului: fanină, fărină „făină”, acolé „prin acele locuri”, ciolan
„carne”, vornic „vornicel”, lemn „copac”, ahmu „acum”, grochincer
„gropar”, hiriş „mereu”, „numaidecît”, baiet „fetiţă, fată”, zburătoriu
„strigoi”, jarotă „secetă”, şparhat „plită”, sărac „orfan”, nică duh
„absolut nimic”.
Unii dialectologi au constatat că în straturile vii ale limbii, în
graiurile locale, continuă să existe numeroase cuvinte mai puţin cunoscute
astăzi, dar care aparţin fondului lexical moştenit în limba română. În aria
ALM / ALRR.Bas., printre asemenea cuvinte se numără anină „nisip” < lat.
arena (în graiurile din sud-estul Basarabiei şi Transnistria, în enclavele din
regiunile Kirovograd, Nikolaev, Dnepropetrovsk, Doneţk şi Lugansk ale
Ucrainei; ALM I/2, h. 310), tindeche, cu variantele tindechi, tindichi, tindei,
întindeică ş.a. „vergea de lemn sau de fier, cu dinţi la ambele capete, cu
ajutorul căreia se ţine întinsă pînza, cînd se ţese” < lat. tendicula (în
graiurile din Basarabia şi Transnistria, inclusiv în graiul localităţilor din r-
nul Sângerei; ALRR/Bas. II, h. 169) şi fănină „făină” (în graiurile din estul
Republicii Moldova şi din sud-estul Ucrainei), fărină „făină”< lat. farina
(în graiul localităţilor româneşti de la nord de Tisa; ALRR.Bas. IV, h. 471).

Aşadar, graiurile din localităţile r-nului Sângerei ţin de

subdialectul moldovean al dialectului dacoromân. Ele interferează cu limba
română literară şi constituie un viu monument popular, un tezaur profund
al întregii experienţe de viaţă şi de creaţie, de aceea „...urbea nu trebuie să
uite niciodată că derivă din sat” (Valeriu Rusu, Urbea Chişinăului, în
„Limba Română”, nr. 3-5, Chişinău, 1999, p. 6).
Încercarea de a sprijini ideea, din necunoaştere sau rea-voinţă, că
există o „limbă moldovenească” opusă limbii române, zămislită, chipurile,
pe o bază dialectală modlovenească, este o gravă eroare şi o absurditate.
Limba vorbită şi scrisă în Republica Moldova este limba română. Normele
unice supradialectale ale limbii literare s-au extins, de câteva secole
încoace, în întreg spaţiul românesc prin concursul şi consensul oamenilor
de cultură din Muntenia, Moldova şi Transilvania.
 Referinţe bibliografice

ALM Atlasul lingvistic moldovenesc, Chişinău, 1968.

Vol. I,
partea I: Fonetica de R. Udler. Partea a II-a:
Fonetica de R.
Udler, Morfologia de V. Melnic; Chişinău, 1972.
Vol. II,
partea I: Lexicul de V. Comarniţchi; Chişinău, 1973.
Partea
a II-a: Lexicul de V. Melnic şi V. Pavel.
ALRR.Bas. Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia,
nordul
Bucovinei, Transnistria, Chişinău, 1993. Vol. I;
1998, Vol. II
de V. Pavel; 2002. Vol. III de V. Pavel, V. Sclifos,
C.
Strugăreanu; 2003. Vol. IV de V. Pavel, V.
Corcimari, A
Dumbrăveanu, V. Sclifos, S. Spînu, R.Udler.
Dialectologia moldovenească de Rubin Udler, Vasile Pavel et al.
Chişinău,
1976.
Marin, M., Mărgărit, Iu., Neagoe, V., Pavel, V., Graiuri româneşti
din
Basarabia, Transnistria, nordul Bucovinei şi nordul
Maramureşului. Texte dialectale şi glosar, Bucureşti,
2000.
Pavel, V., Limba română – unitate în diversitate, în „Limba
Română”, nr. 9-
10, Chişinău, 2008, p. 33-41.
Teaha, T., Cuvinte latineşti moştenite în graiurile româneşti actuale,
Bucureşti, 2005.
Tratat de dialectologie românească. Coordonator: V. Rusu, Craiova,
1984.
Zagaevschi, Vl., Culorile accentului, Chişinău, 1989.
 GRAIURI ROMÂNEŞTI INSULARE
DE PESTE MAREA CASPICĂ ŞI URAL
La est de Bug şi Nipru, în Caucaz, în Siberia, Asia
Centrală şi în Extremul Orient al Federaţiei Ruse se găsesc
numeroase sate în care mai dăinuiesc grupuri mari de români. În
enclavele din acest spaţiu de răsărit, comunităţile româneşti trec prin
grele şi dramatice în-cercări ale înstrăinării de limba maternă şi de
neam. Se rup firele memoriei între generaţii. Sunt uitate, în mare
parte, locurile sfinte ale strămoşilor. De aceea, cunoaşterea şi
cerceta-rea evoluţiei aşezărilor şi a graiului românesc din zonele
îndepărtate este o responsabilitate a oamenilor de ştiinţă, o datorie a
conştiinţei româneşti.
În cursul secolului al XV-lea şi al XVI-lea, gru-puri de
români se strecurară peste Nistru ca păstori şi agricultori, ca ostaşi,
pribegi politici şi ca robi, mânaţi de turci şi tătari. Mai târziu, în
urma războiului ruso-turc din 1737-1739, când feldmareşalul
Münich ocupă Moldova, mulţi moldoveni „erau transportaţi în
Rusia”. Cele mai numeroase grupuri întemeiau sate în regiunile de
dincolo de Bug. Numărul lor sporea, în deceniile următoare, prin
aşezarea de colonişti, „veniţi de bună voie” din Principate. Regiunea
transbugiană, cu bărbaţi capabili de a purta arma (duşi din Moldova
între 1753-1765 de polcovnicul Vasile Lupu, zis Zverov), forma un
fel de graniţă militară contra atacurilor turceşti şi tătăreşti. Istoricul
Ion Nistor susţine că în 1783 numărul familiilor româneşti de la est
de Bug „spori de la 2000 cu 10 000 suflete, formând 1500 de
gospodării cu 15 biserici româneşti” [5, p. 98-99].

În opinia acad. V. F. Şişmariov, strămutările spontane de

moldoveni, mai rar şi de munteni şi transilvănieni, în câmpiile
semipustii de dinco-lo de Bug, până spre Nipru şi coasta Mării Azov
şi Crimeea, datează de prin sec. al XVI-lea şi al XVII-lea. În strânsă
legătură cu acest subiect, V. F. Şişmariov vorbeşte pe larg de
aşezările militare şi civile de „vo-lohi” (adică români) la hotarul din
sudul Rusiei, fondate, mai ales, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea
[9, p. 12-90]. Satele Moldovanskoe, Trudovoi, Şabanovskoe,
Moldovanovka, Gantiadi din Caucaz sunt fondate, prin anii 1850-
1860, de către basarabenii veniţi prin părţile locului la pământ [6, p.
85-90].

Graiurile româneşti din spaţiul asiatic sunt reprezentate

de satele fon-date, în anii 1907-1914, de către românii originari din
centrul şi nordul Basarabiei. Cercetarea graiurilor româneşti din
spaţiul estic a fost iniţiată acum şase decenii prin anchetele
dialectale, la faţa locului, de către dia-lectologii de la Academia de
Ştiinţe a Moldovei. În perioada 1957-1965 s-a înregistrat un imens
material în vederea elaborării Atlasului lingvistic român regional,
pentru teritoriul de la est de Prut, editat în opt volume, în anii 1968-
2003 [ALM/ALRR. Bas.] – „lucrare de primă mărime a lingvisticii
din Republica Moldova şi a lingvisticii româneşti în general” (prof.
Ştefan Munteanu, Timişoara). Reţeaua de puncte cartografice a
Atlasului şi a Arhivei fonogramice este de 240 de localităţi, aproape
în exclusivitate rurale, situate pe o întindere uriaşă: din nordul
Maramure-şului istoric şi până în Extremul Orient al Federaţiei
Ruse.

Informaţiile ce urmează reprezintă, astfel, fapte

dialectologice, demo-grafice, sociolingvistice de teren, completate cu
date de arhivă referi-toare la satele româneşti şi numărul de locuitori.
În vara anului 1963, dialectologii chişinăuieni Victor Comarniţchi şi
Rubin Udler au re-alizat, pentru prima dată în istoria dialectologiei
româneşti, anchete dialectale complete (în raport cu întrebările din
Chestionarul ALM) în patru sate cu etnici români basarabeni:
Novosergheevka, pct. car-tografic 92 (Kazahstan), Moldovanovka,
ulterior Leninskoe, pct. 146 (Kârgâzstan), Kutuzovka, pct. 75
(regiunea Omsk) şi Kişiniovka, pct.
236 (Ţinutul Primorie din Federaţia Rusă). În alte nouă sate
din zo-nele respective au fost efectuate anchete parţiale. Între anii
1970-1976 graiurile moldoveneşti din enclavele situate în Kazahstan,
Kârgâzstan şi în regiunea Omsk au fost cercetate de V. M. Şvarţman,
de la Institutul Pedagogic „Alecu Russo” din Bălţi.

În satul Kişiniovka, de pe malul râului Súdzuhă,

Ţinutul Primorie, la data anchetei (1963) s-au atestat 20 de familii de
români, care convie-ţuiau cu alte 40 de familii de ruşi, ucraineni,
coreeni. Moldovanovka, Furmanovo, Vălcineţ, Zâmbreni, Logăneştii
Noi, Novo-Bessarabka, Timofeevka, Dunai sunt alte sate româneşti
din acelaşi ţinut.
 În satul Leninskoe (înainte – Moldovanovka) din
Kârgâzstan, la 1963, trăiau aproape 80 de familii de români, ceilalţi
convieţuitori fiind ruşi, ucraineni, kirghizi ş.a.

În satul Novosergheevka din Kazahstan, la vremea

aceleiaşi anchete, locuiau de asemenea circa 80 de familii de români,
altele 70 fiind de kazahi, ruşi, bulgari, ucraineni. Un alt sat românesc
este Bessarabka.

Vorbitorii de grai moldovenesc din enclavele pomenite

mai sus au declarat că sunt originari, cu unele excepţii, din satele cu
numele cu-noscute de ei, situate în jurul or. Chişinău, mai rar – pe
malul stâng al Nistrului.

În regiunea Omsk, Federaţia Rusă, sunt câteva sate

româneşti, prin-tre care cel mai cunoscut este Kutuzovka, pct. 75,
fondat în 1909, cu 145 familii de etnici români, care îşi trag originea
din satul Cerlena Mare, nordul Basarabiei (în prezent r-nul Noua
Suliţă, reg. Cernăuţi), iar unii – din satele învecinate cu Cerlena
Mare (Forostna, Mălineşti, Dinăuţi, Marşineţ, Tărăsăuţi, Văncicăuţi).
În acelaşi an, la vreo 120 km de Kutuzovka, a fost întemeiat satul
Larga. În ambele localităţi ulterior s-au stabilit cu traiul ruşi,
ucraineni, kazahi, nemţi, tătari şi mordvini [ALM I, p. 46, 48, 66,
74].

La data colectării informaţiilor, unii subiecţi în vârstă îşi mai

aminteau destul de bine despre drumul parcurs până la destinaţie, despre
cauzele emigrării în masă din Basarabia şi despre noile condiţii
insuportabile de trai, la care populaţia românească a fost nevoită să se
adapteze. Din cele relatate de ei putem trage anumite concluzii şi despre
situaţia graiului moldovenesc vorbit în enclavele răsăritene, unde româna
literară deveni necunoscută.

Prezentăm în transcriere fonetică simplificată următorul

fragment din-tr-un text dialectal, înregistrat pe 3 iunie 1963 în satul
Kişiniovka, Ţinutul Primorie:

„Iaca, măi oameni buni, ŝî vrau eu sî vă spun dumiavoastrî: Cum am

vinit noi la Dal’nii Vostok. Pi mini ma cheamî Ion Macaru a lui Fiodor.
Noi ne-am pornit din Basarabi aiŝea ... ş-am vinit cu maşâna păr-îm
Vladivostok. Da din Vladivostok am mărs pi marea cu parahodu ş-neam
scuborât la mal. Ş -am vinit cu căruţa păr-la loc, undi ni-o trebuit
nouî, pim păduri drumu rău. Nu, ş -cân am vinit aiŝea, am şăzt prin
colighi diodatî, cî n-am avut undi, cî nu iara casî, nu iara nicî. Şi cu
cazmaua an luat ş-am spart pământ, an samanat. An trăit greu tari.
Nu, ş-apu nu-am mai ucripit oleacî v-on an di dzâli păr-am mai prins
la puteri. Ş -ap-an prins la cai, la boi, ş-ap-am arat cu sohaua, cu plug
di lemn, ş-an samanat, ş-an facut pâni, şî ni hră-nim. Eu în vremea
aŝeia avem unsprâŝi ani, vot, şi ţân minti di-atunŝea şî păr-amu ...
Moldoveni aiŝea nu-s tucma mulţ. Nu, sânt, la v-o sutî şi v-o optzăŝi
di oamini ... Din Basarabia noi când am vinit acolé, noi am vinit din
spriŝina cî nu iara pământ acoló, al ţâné boierul şi noi n-avem undi
samana nicî, ş-am vinit la pământ acolé” [TD II/I, p. 282-283].

Exodul ţăranilor români spre răsărit, pe timpul reformei

agrare înfăp-tuite de P. A. Stolâpin (1862-1911), este o dovadă în
plus a „fericirii” aduse de ţarismul rus în Basarabia (1812-1918).
Pasajul evocat mai sus nu este doar un document de grai stingher,
vorbit în mediu aloglot, dar şi un document de valoare istorică,
arhivistică.

Izolată de baştină, populaţia românească a avut şansa să

folosească doar în familie graiul de acasă. În celelalte sfere, cum ar fi
locul de mun-că, era necesar să cunoască limba rusă.

În răstimpul celor şase-şapte decenii de trai în mediul alogen,

sistemul fonetic al graiului a rămas, în fond, neschimbat. Acelaşi
lucru se poate spune despre structura gramaticală şi fondul lexical
principal al graiului.
 Procedând la analiza comparativă, de exemplu, a graiului din satele Kutuzovka, regiunea
Omsk, şi Cerlena Mare, regiunea Cernăuţi, cer cetătorii au constatat că cele mai însemnate
particularităţi fonetice ale graiului sunt comune pentru ambele localităţi. Unele tendinţe de
diferenţiere, ce aparţin graiului din Kutuzovka, se referă la sincopa vocalei finale (ursoáịc, în loc de
ursoaică „coş de sobă”), la palatali-zarea bilabialei p în faza t’ (t’ept „piept”) şi a bilabialei b în
fazaḱ d’ (slad’it „slăbit”); în graiul din Cerlena Mare sunt notate formele ept, slaģit – particularităţi
ce se regăseau în paralel şi în rostirea vorbito-rilor din diaspora.
Cuvântul ani în graiul din Kutuzovka a fost înregistrat sub forma ai atât în vorbirea
bătrânilor, cât şi în cea a tinerilor. La Cerlena, sub influenţa limbii literare, tinerii folosesc numai
forma ani [4].

În graiurile insulare cercetate conservatismul fonetic este, fireşte, mai pronunţat în raport
cu aceleaşi trăsături ale graiului din metropolă (cf.: păr în „până în”, piarî „pere”, miarî „mere”).

Elemente arhaice în graiul emigranţilor constatăm şi la nivel lexical (târg „oraş”, bătălie
„război”, maşină „tren”, acolé „aici”). În context: ş-am vinit cu maşâna păr-îm Vladivostok; ţîn
minti păr-amu; noi când am vinit acolé, noi am venit din spriŝina cî nu iera pământ acoló (v.
supra).

Nimerind într-un mediu diferit de cel părăsit, compatrioţii noştri au cunoscut multe
realităţi noi (plante specifice noilor locuri de trai, ani-male, obiecte, fenomene ale naturii). Astfel,
au pătruns în graiul lor cuvinte de origine rusă, kirghiză, kazahă, coreeană etc., precum sunt ol’há
„arin”, kedr „cedru”, pihtá „brad alb”, burunduc „veveriţa siberiană”, kârg. macsân „cvas din crupe
de porumb”, fánză „casa ţărănească la chi-nezi, coreeni”, can „pat de pământ în fanză”, sopcă „deal,
colină”, buran „viscol, furtună de zăpadă”, sohá „plug de lemn, rariţă” [8, p. 66-67].

Au fost notate însă şi o serie de creaţii lexicale: fruntar „fronton” [ALM II/I, h. 526, pct.
92], ţuguieş „mâner la sertar” [idem, h. 548, pct. 236], locar „chernăr” [ALRR. Bas. I, h. 14, pct.
236], apăsător „mai de bă-tătorit pământul” [idem, h. 27, pct. 236], apucătoare „cârlig de prins
rufe” [idem, h. 31, pct. 75, 236], cărar „paralel de tâmplărie” [idem, h.

89, pct. 236] ş.a.

Munţii, pădurile, apele, văile, colinele şi-au menţinut, de regulă, denumirea veche
chineză, kirghiză, kazahă sau rusă:
 Súdzuhă, Vangóu, Bahará, Karasuk, Almadin, Tian-san, Amanhildî ş.a. Denumirile româ-
neşti ţin de microtoponimie: Râpa lui Bagrin, Valea la Chidreauca, Pădurea lui Paladi, Fântâna
lui Toadri a Catrini etc. [8, p. 68].

Pentru graiurile româneşti din enclavele de peste Marea Caspică şi Ural pericolul real
îl reprezintă politica de deznaţionalizare a statelor, în care comunităţile româneşti au fost nevoite
să supravieţuiască decenii de-a rândul. Dialectologii chişinăuieni au depus un efort susţinut, în
anii ’60 ai secolului trecut, pentru a înregistra probe de grai românesc în teritoriile îndepărtate,
astăzi zone aproape date uitării.

Referinţe bibliografice:

1.ALM I: Atlasul lingvistic moldovenesc, vol. I. Articole in troductive. Anexe. Redactat de

R. Udler şi V. Comarniţchi cu participarea lui V. Melnic şi V. Pavel, Cartea Moldove nească,
Chişinău, 1968.

2. ALM II/I: Atlasul lingvistic moldovenesc, vol. II, parte I de Victor Comarniţchi, Cartea
Moldovenească, Chişinău, 1972.
3. ALRR. Bas. I: Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria, vol. I de
Vasile Pavel, Ştiinţa, Chişinău, 1993.
4. V. Comarniţchi, Despre particularităţile fonetice mai însemnate ale graiurilor din satele
Kutuzovka (regiunea Omsk) şi Cerlenovca (regiunea Cernăuţi), în „Limba şi literatura moldovenească”,
1964, nr. 1, p. 64-66.
5. I. I. Nistor, Românii transnistrieni, în „Basarabia”, 1990, nr. 10-11.
6. V. Pavel, Reconsiderări privind situaţia graiurilor româneşti din Caucaz, în Limba şi literatura în spaţiul
etnocultural românesc şi în diaspora, Iaşi, 2003, p. 85-90.
7. TD II/I: Texte dialectale, vol. II, partea I, publicate sub redacţia lui R. Udler de A. N. Dumbrăveanu şi
E. N. Constantinovici, Ştiinţa, Chişinău, 1971.
8. R. Udler, Unele totaluri ale expediţiei dialectologice în Ţinutul Primorsc şi regiunea Omsk din RSFCR,
RSS Kirghizia şi RSS Kazahă, în „Limba şi literatura moldovenească”, 1964, nr. 1, p. 64-68.
9. В. Ф. Шишмарев, Романские поселения на Юге России, Ленинград, 1975.
 1.2 Abordări interdisciplinare

RAPORTUL DIALECTOLOGIEI CU ALTE

DISCIPLINE LINGVISTICE

1. Dialectologia, fundamentată la sfârşitul secolului al XIX-lea, ocupă un loc important în

istoria lingvisticii. Considerată iniţial „disciplină anexă” a istoriei limbii, dialectologia capătă în
scurt timp autonomie deplină şi cunoaşte, în secolul al XX-lea, o continuă dezvoltare datorită
elaborării atlaselor lingvistice. Geografia lingvistică este în prezent una din metodele (sau
disciplinele lingvistice) cele mai viabile în ştiinţa despre limbă, „una din marile cuceriri” ale
lingvisticii din secolul al XX-lea [1, p. 71]. Atlasele lingvistice – naţionale, regionale şi
supranaţionale – au avantajele de a prezenta graiurile populare într-o perspectivă largă, în toată
bogăţia şi varietatea lor. Oferind cercetării faptelor de limbă o viziune spaţială simultană, atlasele
lingvistice permit importante „concluzii de ordin istoric, general şi comparativ” [Ibidem, p. 52].
2. O constatare fundamentală a geografiei lingvistice, a ceea ce reprezintă hărţile lingvistice, o
constituie „coexistenţa diacroniei în sincronie”, constând în răspândirea concomitentă în spaţiu a
unor fapte de limbă care aparţin la diverse etape de dezvoltare istorică a limbii. Aceasta a condus la
„reconstituirea stadiilor” mai vechi de dezvoltare a unui idiom şi la „descifrarea mecanismului
schimbărilor” glotice [7, p. 87].
Dialectologia (resp. geografia lingvistică) are deci legături strânse, în primul rând, cu
i s t o r i a l i m b i i , cercetările dialectale având, adesea, statut de analiză stratigrafică. S-a văzut că
studiul geografic şi cel istoric al faptelor de limbă se completează reciproc. Lucrările de
dialectologie, hărţile lingvistice, etno- şi sociotextele dialectale consemnează exemple de arhaisme
în domeniul foneticii, gramaticii şi vocabularului, păstrate în graiurile actuale ale limbii române
precum sunt: forma bănăţeană víńi < lat. vinea „vie” s.f.; fărină < farină „făină (de porumb)”, în
graiul maramureşean; teară < lat. tela, care continuă să fie cunoscut în Maramureş, în sudul
Bucovinei şi în jumătatea de nord a Transilvaniei cu sensurile „război de ţesut” şi „fire urzite,
urzeală, natră” [6, p. 41], dar şi în unele localităţi cu populaţie românească, situate pe cursul inferior
al fluviului Nipru din Ucraina [3, p. 226-228]. În lista cuvintelor latineşti moştenite în graiurile
româneşti de la est de Prut figurează, de pildă, lexemele tindeche < lat. tindicula „vergea, cu
ajutorul căreia se ţine întinsă pânza, când se ţese”, fag < lat. favus „fagure”, porumb < lat.
polumbulus „porumbel, hulub” ş. a. [ALRR. Bas., hărţile 128, 169, 342].
În urma anchetelor de teren, întreprinse în ultimele 4-5 decenii de către dialectologii de la
Academia de Ştiinţe a Moldovei, au fost adunate mostre de viu grai, care reprezintă o sursă
documentară şi ştiinţifică deosebită pentru cercetarea limbii române vorbită la est de Prut. Au fost
publicate 8 volume de atlas lingvistic regional, 6 volume de texte dialectale, 5 tomuri de glosar
regional, monografii, studii şi articole ştiinţifice. Ţinem să subliniem că nu numai „zona vestică” a
spaţiului glotic românesc excelează prin caracterul ei conservator, teză care reprezintă „un loc
comun” în dialectologia română, ci în bună măsură şi zona estică.
 3. Onom ast i ca este considerată pe drept cuvânt o ştiinţă lingvistică interdisciplinară.
Microtoponimia, mai ales, conservă în graiurile populare fapte ale unor stări de limbă care au
dispărut cu vremea. „Domeniu interdisciplinar”, onomastica preocupă în acelaşi timp pe
dialectolog, etnolog, istoric, geograf. E nevoie de o strânsă conlucrare între categoriile de
cercetători din domeniile respective.
Toponimele reflectă deseori particularităţi ale graiului vorbit, căci numele de locuri au la bază
cuvinte din lexicul limbii, care reflectă aspecte ale realităţii geografice, sociale, istorice etc. Cf.:
Glodeni, Chetrosu, Movileni, Măgura, Gura-Bâcului, Ungheni, Budăi, Aluniş, Schinoasa, Sângerei,
Brânzeni, Butuceni, Ştefăneşti [2, p. 53-100]. Cele mai multe oronime, hidronime, floronime,
zoonime au la bază apelative precum: deal, vale, poiană, hârtop, baltă, fântână, izvor, plop,
brustur, păr, ulm sau antroponime, de unde şi denumirile unor localităţi: Ananie, Bârzu, Buhai,
Mihalcea, Răzmeriţă, Pasat etc. [4, p. 109-118].
4. Geografia lingvistică (dialectologia în general) are legături strânse cu onom asi ol ogi a.
Hărţile lexicale pun la dispoziţia onomasiologului date extrem de preţioase şi de sugestive.
Geografia lingvistică „a dat un nou impuls onomasiologiei” [1, p. 51]. Viziunea spaţială simultană,
oferită de hărţile lingvistice, permite importante concluzii privind fazele intermediare în procesul de
formare a cuvintelor.
Analiza hărţilor lexicale ne-a demonstrat că apariţia inovaţiilor, a multor denumiri (cuvinte,
sintagme), are loc în planul sintagmatic al limbii, procesul desemnării obiectelor începând cu
lexicalizarea unor succesiuni de morfeme. Pe aceleaşi hărţi întâlnim numeroase sintagme
nominative, ce reprezintă nişte faze intermediare în procesul de formare a derivatelor lexicale. A se
compara: maşină de vânturat – vânturătoare, faţă de masă – făţoaie, gealău pentru filoncă –
filoncar, gealău de carnizuri – carnizar, cuşcă de hulubi – hulubar, hulubarnic, hulugherniţă,
hulubniţă, huluboaică (ALRR. Bas., h. 272), toloacă pentru fân sau loc pentru fân – fânaţ, fâneaţă
(ALRR. Bas., h. 373).
Cuvintele şi sensurile noi, create după modele interne ale limbii, apar pe două căi principale:
1) prin procedeul derivării morfematice şi
2) prin intermediul derivării semantice.
Derivarea morfematică este un procedeu bine cunoscut. În graiurile limbii române modelul cel
mai activ este sufixarea.
Cât priveşte procedeul derivarea semantică, acesta se manifestă sub forma polisemiei lexicale,
a extinderii denotative a cuvintelor existente. Sintagma derivarea semantică se consideră un termen
adecvat, susţinut de teza formulată de către cunoscutul lingvist Alexandr A. Potebnea (1835-1891)
privind c a r a c t e r u l d e r i v a ţ i o n a l al legăturilor dintre sensurile aceluiaşi cuvânt polisemantic
[8, p. 115]. Rezultatul acestui procedeu este d e r i v a t u l s e m a n t i c . De exemplu, plumb „creion”
< plumb (de placă) cu care se scria pe tăbliţele de ardezie < plumb „element chimic metalic”. Plumb
„condei de placă” şi plumb „creion” sunt derivate semantice, pe care le-am înregistrat în graiurile
din ţinutul Herţa.
Atlasele lingvistice, graiurile populare oferă material extrem de preţios pentru cercetarea
diverselor probleme de onomasiologie, a procedeelor derivării morfematice, derivării semantice şi a
problemei privind motivarea semnului lingvistic, fenomen şi etapă importantă în procesul de creare
a unităţilor lexicale, a cuvintelor şi sintagmelor motivate, proces corelat şi structurat.
În acest context evocăm interesul ştiinţific indiscutabil al dialectologilor pentru alcătuirea
h ă r ţ i l o r d e m o t i v a ţ i e , o metodă inovatoare utilizată la elaborarea Atlasului limbilor Europei
(Atlas linguarum Europae) şi a Atlasului lingvistic romanic (Atlas Linguistique Roman).
 5. Pe scurt, despre unele afirmităţi şi concordanţe între dialectologie şi s o c i o l i n g v i s t i c ă ,
ştiinţe care urmăresc descrierea varietăţii lingvistice. Sociolingvistica este preocupată de relaţiile
dintre limbă şi societate, concentrându-şi atenţia asupra varietăţii diastratice, a varietăţii glotice
dintre grupurile socioculturale, asupra problemelor legate de bilingvism, de politică şi planificare
lingvistică, de contextul sociocultural în care funcţionează o limbă.
Dialectologia şi sociolingvistica aplicativă sunt ştiinţe bazate pe fapte, acumulate în condiţiile
anchetelor de teren. Anume în acest domeniu există cele mai semnificative concordanţe şi afirmităţi
dintre cele două ramuri ale ştiinţei despre limbă şi vorbire.
În dialectologia românească implicaţiile teoretice şi practice ale sociolingvisticii sunt
semnificative. Multe impulsuri spre formarea unei dialectologii „orientate sociolingvistic” au pornit
de la colectivele din Bucureşti, Iaşi şi Chişinău. În perioada 1991-2008 dialectologii de la Academia
Română (Bucureşti) şi Academia de Ştiinţe a Moldovei (Chişinău) au colaborat la tema „Graiuri
româneşti în arii laterale şi izolate”. Ancheta în ariile laterale şi în enclavele de est cu populaţie
românească a prevăzut pentru grupuri de informatori, reprezentând categorii diverse de subiecţi,
determinaţi de factorii vârstă, sex, instrucţie şcolară. Paralel cu înregistrarea la magnetofon a
textelor, pentru tălmăcirile ulterioare ale acestora fişa fonogramică şi fişa-informator constituie
mijloace (surse) indispensabile. Completate cu rigurozitate, fişele în cauză îl ajută pe cercetător la
înţelegerea realităţii sociolingvistice. Deosebit de preţioase sunt informaţiile referitoare la istoria
fondării localităţii, la tabloul demografic al zonei, la componenţa etnică, la istoria descendenţei
familiale a subiecţilor, la îndeletnicirile lor din prezent şi din trecut, la legăturile lor cu satele şi
oraşele din împrejurimi. Arhiva fonogramică a limbii române, inclusiv arhiva de texte dialectale,
etno- şi sociotexte s-a îmbogăţit cu materiale de o mare valoare lingvistică, sociolingvistică şi
etnografică.
În contextul situaţiei socioculturale şi politice din Republica Moldova am mai avea de adăugat
în legătură cu cele discutate aici că tentativa de a sprijini ideea, din rătăcire s-au rea-voinţă, că
există o „limbă moldovenească” opusă limbii române, zămislită, chipurile, pe o bază dialectală
moldovenească, este o gravă eroare şi o absurditate.
6. Dialectologia are numeroase puncte de contact cu p s i h o l i n g v i s t i c a . Dialectologul
este atent la sistemul lingvistic individual – la idiolect – ca realizare de fiecare moment. În cursul
anchetei el ia primul contact cu fapte individuale de vorbire (parole). Ulterior se ajunge la
identificarea unor graiuri şi dialecte ca sisteme „extraindividuale” [5, p. 84-85].

Domeniu interdisciplinar, dialectologia are strânse legături, de asemenea, cu ştiinţele

adiacente: antropologia culturală, folclorul, etnografia, istoria neamului.
Desigur, dialectologia, istoria limbii, onomastica, onomasiologia, sociolingvistica,
psiholingvistica sunt ramuri înrudite ale ştiinţei despre limbă şi vorbire, dar multe probleme şi
aspecte aplicative ale lor se cercetează, mai curând, separat, în detrimentul unor ipoteze ştiinţifice şi
al posibilităţilor lor de a fi puse în practică.

Referinţe bibliografice
1. Coşeriu, Eugen. Lingvistică din perspectivă spaţială, Chişinău, 1994.
2. Eremia, Anatol. Nume de localităţi, Chişinău, 1970
3. Neagoe, Victorela. Arhaism şi inovaţie în lexicul graiurilor româneşti, din Donbas şi
Caucaz, în „Fonetică şi Dialectologie”, XX-XXI, 2001-2002, p. 225.231.
4. Răileanu, Viorica. Toponimia Transnistriei: restabilirea fondului onimic românesc,
componenţa lexicală, structura derivaţională, Chişinău, 2008.
 5. Slama-Cazacu, Tatiana. Psiholingvistica şi aplicarea metodei dinamic-contextuale în
dialectologie, în Studii şi cercetări lingvistice, XIX, 1968, nr. 2, p. 83-95.
6. Teaha, Teofil. Cuvinte latineşti moştenite în graiurile româneşti actuale, Bucureşti,
2003.
7. Tratat de dialectologie românească. Coordonator: Valeriu Rusu, Craiova, 1984.
8. Потебня, А.А. Естетика и поетика, Москва, 1996.

Filologia modernă (ediţia a IV-a). Abordări

interdisciplinare (In memoriam acad. S. Berejan). Coordonatori:
Viorica Răileanu, Nina Corcinschi, Chişinău, 2012, p.316-319

DIALECTOLOGIA ŞI ISTORIA LIMBII:

PRIVIRE RETROSPECTIVĂ

Dialectologia s-a constituit ca ramură autonomă a lingvisticii în ultimul pătrar al secolului al

XIX-lea. Întemeietorul acestei discipline este considerat lingvistul italian G.I.Ascoli (1829-1907),
indo-europenist şi romanist, care în 1882 a publicat lucrarea Italia dialectală. Pentru unele limbi
studiul graiurilor populare a luat naştere în cadrul ştiinţelor etnografice şi folclorice. Dialectele şi
graiurile au fost descrise după metode riguroase, cu deosebire, în Franţa încă de G. Paris (1839-
1903), J. Gilliéron (1854-1926) şi P. J. Rousselot (1846-1924).
In metodologia cercetării graiurilor teritoriale o direcţie nouă o constituie cartografierea
materialului dialectal adunat, ideea alcătuirii şi înfăptuirii acestui obiectiv aparţinând, în Germania,
lui Gcorg Wenker. Dar patria geografiei lingvistice este Franţa, prin elaborarea de către J. Gilliéron,
în colaborare cu E. Edmont, a Atlasului lingvistic al Franţei (1902-1910) şi prin lucrările bazate pe
el. Interesant e că anume în Franţa scriitorul Charles Nodier (1780-1844) afirma, cu mult timp
înainte, următoarele: "Tout homme qui n'a pas soigneusement exploré les patois de sa langue, ne la
sait qu 'à demi".
Până a deveni propriu-zis o ştiinţă autonomă, cu obiectul său concret de cercetare,
dialectologia era considerată un "auxiliar al istoriei limbii". Aşa sau altfel, metoda goegrafică a
contribuit, susţine Eugen Coşeriu, "la modificarea concepţiei înseşi a istoriei limbii" [2, p. 72].
Fireşte, preocupările pentru cercetarea graiurilor au fost mai vechi. Astfel, menţiuni asupra
deosebirilor din exprimarea românilor din diverse regiuni apar în cuvântul înainte al Noului
Testament de la Bălgrad (Alba-Iulia, 1648), unde mitropolitul Ardealului Simion Ştefan scria:
"Aceasta încă vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăescu în toate ţările într-un chip...". Acum
trei secole şi jumătate în urmă, Simion Ştefan ridica problema necesităţii formării limbii române
literare unice, preconizând drept criteriu de selecţionare a vocabulelor, a materialului lexical
valoarea circulatorie a cuvintelor: "Bine ştim că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sânt
buni carii îmblă în toate ţările, aşa şi cuvintele acelea sânt bune carele le înţeleg toţi" [1, p. 170].
Teza despre valoarea circulatorie a cuvintelor a fost reluată şi argumentată pe larg de B.P.Hasdeu în
studiul său Limba în circulaţie, fiind apoi dezvoltată şi demonstrată într-un studiu monografic al
nostru, pe baza hărţlor lingvistice [4, p. 162-170].
Prima lucrare de dialectologie propriu-zisă, scrisă de un român, se consideră pe drept cuvânt
Itinerar în Istria de Ioan Maiorescu (1811-1864), publicată de către fiul său, Titu Maiorescu.
Lucrarea cuprinde material din Istria, având la bază ancheta lingvistică realizată de I. Maiorescu, în
1857.
B. P. Hasdeu (1838-1907) a întocmit un Chestionar din 206 întrebări, intitulat Programa
pentru adunarea datelor privitoare la limba română, efectuând între anii 1884 şi 1886, pentru
prima dată la noi şi printre primii în Europa, o anchetă dialectală prin corespondenţi. Răspunsurile
primite la Chestionar, grupate în 18 volume, au fost utilizate mai întâi de Hasdeu la elaborarea
dicţionarului său de tip tezaur, Etymologicum Magnum Romaniae, apoi de Sextil Puşcariu şi
colaboratorii săi la redactarea Dicţionarului Academiei, iar acum sunt utilizate la redactarea şi
finisarea Dicţionarului limbii române.
Spaţiul limitat al articolului de faţă ne impune, în continuare, să facem doar o scurtă trecere în
revistă a celor mai semnificative preocupări de dialectologie românească, cum ar fi, pe de o parte,
elaborarea unor atlase lingvistice, şi pe de altă parte, studiul monografic al graiurilor, întocmirea
unor glosare (dicţionare) şi, nu în ultimul rând, publicarea culegerilor de texte dialectale.
Tradiţia românească în domeniul geografiei lingvistice s-a concretizat prin întocmirea unor
importante atlase cu caracter general (naţional şi regional):
Linguistischer Atlas des dacorumänischen Spachgebietes al lui Gustav Weigand (Leipzig,
1909), abreviat WLAD şi care include 48 de hărţi, având obiective limitate: informaţii asupra
pronunţării sunetelor;
Atlasul lingvistic român (ALR), conceput în două părţi, cu două chestionare şi pe două reţele
diferite - ALR I, elaborat de Sever Pop (voi. I, 1938, vol. II, 1942), şi ALR II, întocmit de Emil
Petrovici (vol. I, 1940), însoţit de un corpus de Texte dialectale, ca supliment la ALR II (Sibiu-
Leipzig, 1943). În legătură cu publicarea acestor texte E. Petrovici menţiona în prefaţa volumului:
"Dacă pe hărţile lingvistice ale Atlasului nostru e fixată imaginea, să zicem "fotografia" instantanee,
nemişcată a graiului din fiecare punct cartografic, atunci prin aceste texte am dat şi un scurt "film"
cu imagini mişcătoare pe care putem urmări aceleaşi graiuri în mers, fiecare cu ritmul şi mlădierile
sale proprii". Atlasul lingvistic român este monumentala operă a şcolii dialectologice clujene,
realizată în cadrul Muzeului Limbii Române sub conducerea lui S. Puşcariu. Publicarea ALR II a
urmat, în seria nouă, prin editarea a 7 volume mari şi a 4 volume mici (1956-1981);
Noul atlas lingvistic român, pe regiuni (NALR), din care au fost publicate, în România,
integral sau parţial mai multe volume pentru şapte provincii istorice: Oltenia, Maramureş,
Transilvania, Muntenia şi Dobrogea, Banat, Moldova şi Bucovina, Crişana. Iniţiativa elaborării
unor atlase lingvistice regionale îi aparţine lui Emil Petrovici. De concepţia atlaselor regionale ţine
şi Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM), publicat la Chişinău în două volume, fiecare câte două
părţi (1968-1973), avându-i autori pe V. Comarniţchi, V. Melnic, V. Pavel, R. Udler.
Dialectologilor de la Chişinău le-a revenit astfel sarcina să descrie în ALM, pregătit pe baza
anchetei efectuate între 1957 şi 1965, graiul românesc de la răsărit de Prut şi din spaţiul slav (şi nu
numai) al fostei URSS. Neexistând în spaţiul glotic dacoromân nici un titlu de atlas, să zicem, Atlas
lingvistic maramureşean, Atlas lingvistic bănăţean, nu mai putea fi justificată, în continuare, în nici
un fel publicaţia cu denumirea de Atlas lingvistic moldovenesc. Subliniem că Atlasul lingvistic pe
regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria (abreviat ALRR. Bas.), vol. I, 1993, vol. II,
1998, elaborat de semnatarul acestor rânduri, reprezintă o continuare directă sub un titlu revăzut şi
adecvat a publicării, după Chestionarul ALM, a unui autentic material lexical, necartografiat în
ALM.
Seria de monografii, glosare şi texte dialectale au fost elaborate mai ales de şcoala lingvistică
de la Bucureşti, iniţial condusă de Ovid Densusianu. Anume de această direcţie de cercetare ţin
Buletinul Societăţii filologice (1905-1907) şi revista Grai şi suflet (1923-1937). In ultimele trei,
patru decenii monografii dialectale au publicat, în România, Teofil Teaha, Matilda Caragiu-
Marioţeanu, Valeriu Rusu, Nicolae Saramandu, Vasile Frăţilă, Stelian Dumistrăcel etc., iar în
Republica Moldova Rubin Udler, Vasile Pavel, Vasile Melnic, Mihail Purice, Valentina Corcimari,
Vladimir Zagaevschi şi alţii. La Chişinău s-au mai editat: Dicţionar dialectal în cinci volume
(1985-1986) şi Texte dialectale în trei volume, fiecare în câte două părţi.
Din seria studiilor teoretice de mari proporţii menţionăm aici Tratatul de dialectologie
românească, de un colectiv numeros de autori, în majoritate cercetători de la Institutul de Fonetică
şi Dialectologie "Al. Rosetti" din Bucureşti, coordonator al volumului fiind Valeriu Rusu (Craiova,
1984).
Lucrările dialectologice, respectiv cele de geografie lingvistică, prezintă o complexă descriere
spaţială a faptelor de limbă. Ele interesează toate disciplinele lingvistice, dar în primul rând, istoria
unei limbi. Atlasele lingvistice şi textele dialectale constituie o sursă de informare, după cum s-a
afirmat, extrem de preţioasă pentru toate ştiinţele care au ca obiect de cercetare cultura materială şi
spirituală populară. Orice atlas lingvistic consacrat graiurilor româneşti reprezintă un viu document
de limbă, a cărui valoare sporeşte odată cu scurgerea timpului. Aceasta este o teză susţinută de toţi
cercetătorii graiurilor şi ai istoriei limbii.
Atenţia deosebită acordată fenomenelor regionale ce ţin de "relicve" este mai mult de "esenţă
neogramaticală" asupra cercetării istorice a limbii, totuşi lucrările cu caracter descriptiv,
reprezentând fie diferenţele dialectale, fie structura dialectală a limbii, în ansamblu, constituie
incontestabil, realizările cele mai de seamă [6, p. 5]. Dar ceea ce rămâne esenţial este rolul deosebit
de important al faptelor dialectale în precizarea etapelor utilizării, în timp şi în spaţiu, ale diverselor
forme (lexicale, morfologice etc.). Pentru istoria limbii române lucrările dialectologice, faptele
dialectale au un rol important mai ales pentru reconstituirea unor aspecte ale limbii române din
acele vremuri îndepărtate pentru care nu dispunem de atestări, de texte, cum ar fi, bunăoară, în cazul
românei comune. De aceea cunoaşterea situaţiei graiurilor dacoromâne din secolul al XVI-lea şi
confruntarea lor cu dialectele sud-dunărene (aromân, meglenoromân şi istroromân) au permis
lingviştilor români să prezinte "schiţa de descriere" a românei comune din volumul al II-lea al
Tratatului de istorie a limbii române (Bucureşti, 1969).
Graiurile româneşti reprezintă astfel depozitare ale unor fapte lingvistice inedite pentru istoria
foneticii şi morfologiei, a vocabularului şi a evoluţiei semantice a cuvintelor.
Din descrierea reprezentată în studiile recente de către dialectologii de la Bucureşti (Maria
Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe) şi Chişinău (Vasile Pavel), ca rezultat al colaborării la
tema comună Graiuri româneşti din arii izolate şi/sau laterale [vezi: 3; 5], reiese că graiurile
româneşti din Transcarpatia, Bucovina, Transnistria, de dincolo de Bug şi de pe cursul inferior al
Niprului, din Donbas şi Caucaz se caracterizează prin trăsături care justifică cercetarea lor din
multiple perspective. Aceste graiuri reprezintă veritabile documente vii de limbă românească veche,
lucru explicabil prin condiţiile istorice şi cele ale mediului glotic alogen în care au trăit românii din
zonele respective în ultimii 200-300 de ani.

Referinţe bibliografice
 1. Bianu Ion şi Hodoş Nerva. Bibliografia românească veche, I, 1903.
2. Coşeriu, Eugen. Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică, Chişinău, 1994.
3. Marin Maria, Mărgărit Iulia, Neagoe Victoria, Pavel Vasile. Cercetări asupra graiurilor
româneşti de peste hotare, Bucureşti, 2000.
4. Pavel, Vasile. Terminologia agricolă moldovenească (Studiu de geografie lingvistică),
Chişinău,
1973.
5. Pavel, Vasile. Graiuri româneşti de pe parcursul inferior al Nistrului, din Donbas şi
Caucaz, în
RLŞL, Chişinău, 1998, nr. 5.
6. Rusu, Valeriu. Introducere în studiul graiurilor româneşti, Bucureşti, 1977.

Omagiu profesorului universitar

Vitale Marin la 70, Chișinău,
CEP USM,2000, p.296-301

AFINITĂŢI ŞI CONCORDANŢE ÎNTRE

DIALECTOLOGIE ŞI SOCIOLINGVISTICĂ

Dialectologia şi sociolingvisdtica urmăresc descrierea varietăţii şi variaţiei lingvistice.

Variaţia lingvistică este strâns legată de procesul de comunicare şi apare atât la nivelul
comportamentelor verbale individuale cât şi la nivelul comunităţii lingvistice. Lingvistica actuală
delimitează trei tipuri principale de varietăţi lingvistice:
a) varietate diatopică sau geografică. Acest tip de varietate generează variante
teritoriale: dialecte, subdialecte, graiuri (obiectul dialectologiei);
b) varietate diastratică sau socială, având ca rezultat variante specifice unor grupuri
sociale (socio-culturale) numite iniţial dialecte sociale iar apoi sociolecte (obiectul
sociolingvisticii);
c) varietate diafazică sau stilistică 12 generând variantele stilistice, desemnate ca
variante stilistico-contextuale (obiectul stilisticii).
Dialectologia şi sociolingvitica prezintă o dublă orientare una faţă de alta: una divergentă,
determinată de obiectivele şi perspectivele proprii fiecărei ştiinţe particulare, şi o a doua
convergentă, determinată de caracterul comun al atâtor puncte – ca obiect al observaţiei, ca metodă
şi tehnică de cercetare etc. – constând în existenţa unor concordanţe şi afinităţi semnificative între
ambele discipline [14 cf., p.59, 87].
Dialectologia şi sociolingvistica sunt astfel ramuri adiacente ale ştiinţei despre limbă şi
vorbire, dar multe probleme teoretice şi aspecte aplicative ale acestora se cercetează, mai curând,
separat, în detrementul unor ipoteze ştiinţifice şi al posibilităţilor lor de a fi puse în practică.
Dialectologia, fundamentată la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu studiul lui G.I.Ascoli,
L’Italia Dialecttale, studiază graiurile şi dialectele populare, în toată bogăţia şi varietatea lor. Nu
există „mai multe dialectologii”, dar diferite moduri de a privi varietatea dialectală şi de a o descrie
a condus la folosirea, după cum se ştie, a sintagmelor terminologice precum dialectologie

12
Termenii diatopic/diastratic au fost propuşi de romanistul norvegian Leiv Flydal în anul 1951. Adoptându-i
pe aceştea, Eugeni Coşeriu adaugă termenul diafazic, în raportul său prezentat la primul Congres brazilian de
dialectologie şi etnografie, Porto Alegro, 1958 (apud Coseriu 1993, p.56).
descriptivă, ~ teoretică, ~ sincronică, ~ istorică, ~ socială sau urbană (cu o dezvoltare relativ
recentă spre sociolingvitică). O etapă importantă în dezvoltarea dialectologiei o constituie geografia
lingvistică, înţeleasă ca „studiu cartografic” al graiurilor populare (Iorgu Iordan) sau şi ca „metodă”
specifică dialectologiei (Eugeniu Coşeriu), constituind „una din marile cuceriri ale ştiinţei
lingvistice” a secolului al XX-lea [4, p.71]. Oferind cercetărilor pentru fiecare fapt dialectal o
viziune spaţială simultană, atlasele lingvistice – naţionale, regionale, supranaţionale – permit
importante „concluzii de ordin istoric, general şi comparativ” [Ibidem, p.52].
Ca ştiinţă interdisciplinară, dialectologia (resp. geolingvistica) are legături strânse nu numai
cu etno- şi sociolingvistica, ci şi cu istoria limbii (cercetările dialectale au, adesea, statutul unor
analize stratigrafice), hărţile lingvistice, bunăoară, prezentând „coexistenţa diacroniei în sincronie”,
cu toponimia, cu onomasiologia. Prin publicarea textelor dialectale, care deseori capătă înfăţişarea
unor etno- şi sociotexte, dar mai ales prin publicarea atlaselor lingvistice şi prin investigaţiile asupra
faptelor cuprinse în aceste opere fundamentale s-au îmbogăţit cu principii teoretice nu numai
lingvistica generală şi istorică, ci şi metodologia lingvistică.
Concentrându-şi atenţia asupra varietăţii diastratice, sociolingvistica este preocupată de
relaţiile dintre limbă şi societate, reprezentând studiul limbii în contextul său social. O concepţie
socială există în lingvistică încă de la Wilhelm von Humboldt (1767-1835), dar calea spre
sociolingvistcă a fost deschisă de Ferdinand de Saussure (1857-1913), prin afirmaţiile sale despre
natura socială a limbajului. O contribuţie importantă la fundamentarea teoretică a acestei direcţii de
cercetare şi-a adus-o şcoala sociologică franceză, în frunte cu Antoine Meillet (1866-1936).
Se recunoaşte că sociolingvistica îşi are „rădăcinile” în dialectologie, în lingvistica istorică, în
cercetările despre bilingvism, în investigaţiile antropologice şi, evident, în sociologia limbii. În
SUA s-a înfiripat mai întâi o dialectologie urbană, cu un corpus de fapte stratificat, direcţie de
cercetare la dezvoltarea căreia contribuţia cea mai solidă şi-a adus-o geografia lingvistică,
interesată, în general, de contextul socio-cultural în care evoluează limba. S-au întreprins
investigaţii antropologice. În opinia unor cercetări, sociolingvistica s-a constituit ca disciplină cu
statut propriu mai întâi în SUA, prin anii ’50 ai secolului trecut. Printre domeniile majore de interes
pentru sociolingvistică fac parte: bilingvismul, plurilingvismul, diglosia, planificarea, politica şi
educaţia lingvistică; limbile standard şi propagarea variantei standard; comunicarea verbală în
diferite contexte sociale. În felul acesta, sociolingvistica îşi propune studierea relaţiei dintre limbă şi
societate într-o perspectivă nouă, integratoare, care este aceea a interacţiunii verbale sau, mai exact,
a teoriei comunicării [14, p.60; 2, p.12-19]. În ceea ce priveşte sociolingvistica în ex.-URSS, ea
alterase (prin lucrările lui Iu.D.Deşeriev ş.a.) într-un „sociologism materialist vulgar”. Şi în RSSM
obiectivul major al politicii şi educaţiei lingvistice consta în elogierea aşa-zisului „bilingvism
armonios”.
Principiile de bază ale sociolingvisticii actuale poate fi considerat studierea limbii în
desfăşurare, a limbii ca activitate (energeia, în termenii folosiţi de Humboldt), folosirea limbii în
procesul natural de comunicare [2, p.21].
Dialectologia şi sociolingvistica aplicativă sunt ştiinţe bazate pe fapte, obţinute prin
înregistrarea vorbirii subiecţilor vorbitori, în condiţiile anchetelor de teren. Anume în acest
domeniu există cele mai semnificative concordanţe şi afinităţi între cele două discipline. Aprecierea
rezultatelor anchetelor – dialectale şi sociolingvistice – derivă din modalităţile cum este cules
corpusul de fapte.
Parametrii sociolingvistici esenţiali cu privire la culegerea faptelor îl constituie numărul mare
de informatori, anchetaţi în mai multe situaţii de comunicare, sexul, vârsta, ocupaţia, statutul lor
social ş.a. Anchetele se înclină frecvent dinspre mediul rural spre cel urban (şi semiurban). Modelul
unor factori de mai sus poate fi găsit în anchetele dialectale.
Lucrările de dialectologie şi geografie lingvistică permit importante concluzii nu numai de
ordin istoric şi teoretic, ci şi de ordin metodologic. Datele oferite de dialectologie, mostrele de
vorbire în registru dialectal devin complementare investigaţiei sociolingvistice. Vorbirea locală
constituie o „coordonată metodologică” însemnată în studiile de sociolingvistică. Asemeni
sociolectului, idiolectul (cod minimal) are realizări sociale, denumite r e g i s t r e . Opoziţia
regional/social determină opoziţia terminologică dialect regional / dialect social, ilustrând aspecte
diferite ale varietăţii [14, p.66].
Ancheta dialectală este de două tipuri principale: ancheta de tip atlas lingvistic (notarea
răspunsurilor după chestionar) şi ancheta de tip arhivă fonogramică (înregistrare de texte pe bandă
de magnetofon). La înregistrarea de răspunsuri cu chestionarul în vederea întocmirii, în fond, a
a t l a s e l o r l i n g v i s t i c e , atenţia se concentrează în principal asupra „codului” (cf. şi expresia
ştiinţa desemnării, despre care vorbea Hugo Schuchardt). Încă în 1925 Antoine Meillet, vom aminti
aici, referindu-se la semnificaţia geografiei lingvistice din perspectiva lingvisticii comparate indo-
europene, avea să susţină că specialiştii au găsit în anchetele pentru atlase „un instrument de travai
supérieur à tout ce qu’elle possédait et précisement addapté à ses besoin” [apud 7, p.201].
Totuşi, nu e nimic surprinzător în faptul că „valoarea obiectivă” a rezultatelor anchetelor de
teren urmează a fi supusă, în anumite privinţe, discuţiei. Dat fiind că materialele „din atlase sunt
culese în condiţii experimentale”, ele rămân marcate de asemenea condiţii. În anchetele cu
chestionarul faptele de limbă nu sunt „recoltate” din comunicarea uzuală, ci sunt doar „provocate”
[6, p.29-36]. Cu timpul preferinţa multora dintre dialectologi avea să se îndrepte spre „conversaţia
dirijată”, cu mult mai apropiată de virtuţile reale de comunicare.
Definirea anchetei dialectale ca formă de comunicare se conturează mai ales pe măsura
înţelegerii importanţei „perspectivei interdisciplinare” (socio- şi psiholingvistice) în cercetările
dialectologice [Ibidem, p.34]. Numeroase elemente noi au adus înregistrările de t e x t e
d i a l e c t a l e , când, în cadrul discuţiilor ce au loc între anchetator şi subiectul informator, ca
preocupare principală se impune „mesajul”.
Vom aminti aici că Emil Petrovici (1899-1968), în timpul realizării marilor anchete cu
chestionarul în vederea alcătuirii ALR, a făcut şi înregistrări de texte. Încă în anul 1943 Emil
Petrovici relata următoarele: „Dacă pe hărţile lingvistice ale Atlasului nostru e fixată imaginea, să
zicem «fotografia» instantanee, nemişcată a graiului din fiecare punct cartografic, atunci prin
aceste texte am dat şi un scurt «film» cu imagini mişcătoare pe care putem urmări aceleaşi graiuri
în mers, fiecare cu ritmul şi mlădierile sale proprii” (Emil Petrovici, 1943). Mai sus vorbeam
despre studierea limbii ca activitate, una din prevederile metodologice ale sociolingvisticii.
Comentariile, aici, sunt de prisos. Doar concluzia: răspunsuri (denumiri etc.) – cod; text – mesaj.
Teza aparţinând Magdalenei Vulpe [15, p.419-423] ni se pare principială în tratarea problematicii
ancheta dialectală ca formă specifică de comunicare.
În dialectologia românească implicaţiile teoretice şi practice ale sociolingvisticii sunt
semnificative. Klaus Bochmann [1, p.115-139] menţionează, în acest sens, succesele de care se
bucură dialectologia, stilistica şi cercetarea argoului. O contribuţie aparte în tratarea unor chestiuni
„specific sociolingvistice” în cadrul dialectologiei îi aparţine lui Sextil Puşcariu [15, p.439-445].
Multe „impulsuri” spre formarea unei dialectologii „orientate sociolingvistic” au pornit, de
asemenea, de la colectivele din Bucureşti, Iaşi şi Chişinău. În atenţia unor cercetări au intrat o serie
de probleme legate de cultivarea limbii în şcoală, tratate din perspectiva sociolingvisticii [2] sau a
studierii mediului dialectal suburban [5].
 Ca urmare a acordurilor ştiinţifice interacademice dintre România şi Republica Moldova, între
Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Al.Rosetti” din Bucureşti şi Institutul de Filologie Română
„Al.Philippide” din Iaşi, pe de o parte, şi Institutul de Lingvistică din Chişinău, pe de altă parte,
începând cu 1991 s-au stabilit planuri comune de colaborare la temele „Graiuri româneşti din arii
laterale şi izolate” şi respectiv „Graiuri româneşti de la est de Carpaţi”. Între anii 1991 şi 1998, s-au
întreprins înregistrări de texte cu magnetofonul, pe ambele maluri ale Prutului şi în zonele cu
populaţie românească din Ucraina, zone în care pericolul real îl constituie politica de
deznaţionalizare dusă de către statele în care, dat fiind împrejurările istorice, populaţia românească
a fost nevoită să evalueze. Arhiva de texte dialectale, etno- şi sociotexte din centrele ştiinţifice
pomenite s-a îmbogăţit cu materiale de o deosebită valoare lingvistică şi sociolingvistică, istorică şi
etnografică.
Rezultatele acestor investigaţii au fost valorificate parţial de către Maria Marin, Victorela
Neagoe, Iulia Mărgărit (Bucureşti) şi Vasile Pavel (Chişinău) într-un reprezentativ corpus de texte
dialectale şi glosar [8], precum şi în câteva studii, publicate în volume sau în reviste apărute la
Bucureşti [9], Chişinău [10; 11] şi Iaşi [12; 13]. Textele au fost înregistrate după metodele şi
principiile Arhivei Fonogramice a Limbii Române şi adaptate la realitatea sociolingvistică a
comunităţilor rurale anchetate ce ţin de grupuri distincte de graiuri din sudul Basarabiei, din
Transnistria, din nordul Bucovinei şi al Maramureşului.
Ancheta s-a desfăşurat în prezenţa mai multor subiecţi, cunoscători ai limbii de adopţiune, de
regulă, bilingvi. În fiecare localitate au fost anchetaţi 6-14 persoane de ambele sexe şi de vârste
diferite, originari din localitate. Textele (dialectale, socio- şi/sau etnotexte) se pot grupa în texte
d e s c r i p t i v e (tematice) şi în texte libere, de regulă, n a r a t i v e . Multe texte narează amintiri.
Graiul românilor din enclavele de dincolo de Bug, de pe cursul inferior al Niprului, din
Donbas şi Caucaz, utilizat în calitate de grai casnic şi în relaţiile din cadrul localităţii, cunoaşte o
degradare progresivă a mecanismelor de autoorganizare şi autoreglare. Limba rusă (sau ucraineană)
a strâmtorat sfera de utilizare a graiului românesc în diaspora. Suntem înclinaţi să credem că
reducerea catastrofală a numărului de vorbitori de limbă română în enclavele de răsărit nu se
explică numai (şi nu atât) prin pierderea coerenţei interne a graiului, ceea ce ţine de obiectul
sinergeticii lingvistice, ci mai ales, prin abandonarea totală a graiului matern de către tot mai mulţi
subiecţi. [Părinţii vorbesc cu copiii în ruseşte „ca să înveţe mai bine la şcoală”].
În concluzie, dialectologia intersectează anumite laturi sau sectoare ale sociolingvisticii, care
se cuvine a fi evidenţiate şi delimitate după conceptele de bază ale disciplinelor corespunzătoare.
Datele oferite de dialectologie şi de geografia lingvistică devin complementare investigaţiilor
sociolingvistice, după cum acestea din urmă devin complementare cercetării dialectologice.
Examinarea şi reexaminarea critică a metodologiei anchetelor dialectale şi sociolingvistice,
deopotrivă cu valorificarea corpusurilor de materiale oferite de dialectologie şi sociolingvistică,
discipline cu ample implicaţii teoretice şi practice, se impun ca o preocupare metodologică şi
ştiinţifică permanentă, raportându-se la evoluţia „cunoaşterii despre cunoaştere”.

Referinţe bibliografice

1. Bochamann, Klaus. Limba română: istorie, variante, conflicte. O privire din afară, –
Chişinău: Cartdidact, 2004, p.115-139.
2. Ciolac, Marina. Sociolingvistica şcolară, Bucureşti, 1997.
3. Coseriu, Eugenio. „Limbă istorică” şi „dialect”,în „Fonetică şi Dialectologie”, XII.
– Bucureşti, 1993, p.55-66.
 4. Coşeriu, Eugen. Geografia lingvistică în E.Coşeriu. Lingvistică din perspectivă
spaţială şi antropologică. Trei studii / Cu o prefaţă de S.Berejan şi un punct de vedere editorial de
S.Dumistrăcel, Chişinău, Ştiinţa, 1994, p.25-90.
5. Cozari, Ana. Formarea abilităţilor de comunicare literară la elevi în mediul
dialectal suburban (în procesul predării/învăţării limbii române). Autoreferat al tezei de dr. în
pedagogie, Chişinău, 2003.
6. Dumistrăcel, Stelian, în colaborare cu Hreapcă Doina şi Bîrleanu Ion-Horia Ancheta
dialectală ca formă de comunicare, Iaşi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997.
7. Iordan, Iorgu. Lingvistica românească. Evoluţie. Curente. Metode, Bucureşti,
Editura Academiei Republicii Populare Române, 1962.
8. Marin, M., Mărgărit, Iu., Neagoe, V., Pavel, V, Graiuri româneşti din Basarabia,
Transnistria, Nordul Bucovinei şi Nordul Maramureşului. Texte dialectale şi glosar, Bucureşti,
2000.
9. Marin, M., Mărgărit, Iu., Neagoe, V., Pavel, V, Cercetări asupra graiurilor
româneşti de peste hotare, Bucureşti, 2000.
10. Neagoe, Victorela. Consideraţii asupra graiului din Apşa de Jos, raionul Teacev,
Regiunea Transcarpatică (Ucraina), în RLŞL, nr.2, p.52-61.
11. Pavel, Vasile. Graiurile româneşti de pe cursul inferior al Niprului, din Donbas şi
Caucaz, în RLŞL, nr.5, p.60-66.
12. Pavel, Vasile. Graiurile româneşti de la est de Bug, în Identitatea limbii şi literaturii
române în perspectiva globalizării /Volum îngrijit de Ofelia Ichim şi Florin-Teodor Olariu, Iaşi,
Editura TRINITAS, 2002, p.61-68.
13. Pavel, Vasile. Reconsiderări privind situaţia graiurilor româneşti din Caucaz, în
Limba şi literatura română în spaţiul etnocultural dacoromânesc şi în diaspora /Volum îngrijit de
Ofelia Ichim şi Florin-Teodor Olariu. Prefaţă de Dan Mănucă, Iaşi, Editura TRINITAS, 2003, p.85-
90.
14. Tratat de dialectologie românească /Coordonator: Valeriu Rusu, Craiova, Scrisul
Românesc, 1984, p.59-83.
15. Vulpe, Magdalena. Opera lingvistică, I. Dialectal, Popular, Vorbit. Coordonare
editorială: Ion Mării şi Nicolae Mocanu, Bucureşti, Clusium, 2004.

Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară,

2005, nr.1-3, p.72-82

ELEMENTE DE SUPORT SOCIOLINGVISTIC

ÎN ANCHETELE DIALECTALE

În discutarea problemei anunţate, pornim de la constatarea că datele de suport sociolingvistic

în realizarea anchetelor pentru înregistrarea textelor dialectale şi a interpretării lor reprezintă un
element esenţial. In cele ce urmează, vom încerca astfel să actualizăm semnificaţia şi necesitatea
cunoaşterii contextului social în care evoluează graiul popular, avizând totodată unele împrejurări
vitrege care au condamnat la o stare de umilinţă sau chiar la dispariţia, în anumite zone, a graiului
românesc de la est de Prut.
Între preocupările sociolingvisticii şi cele ale dialectologiei există afinităţi incontestabile.
Dialectele şi graiurile unei limbi constituie o încrucişare de conotaţii sociale variate şi profunde. In
dialectologia românească contemporană implicaţiile practice şi teoretice ale sociolingvisticii sunt
deosebit de semnificative [1, p. 7].
Sociolingvistica se interesează, pe de o parte, de particularităţile vorbirii dialectale ca
exprimare necontrolată. Anchetele sociolingvistice presupun înregistrarea unui număr sporit şi
stratificat de informatori (ţinându-se cont de sex, vârstă, gradul de instruire, grupul social, locul de
naştere). Prin studiile întreprinse asupra problemelor legate de sfera utilizării funcţionale a
idiomului şi de factorii care determină progresul sau regresul limbii în diverse situaţii
sociolingvistica are numeroase implicaţii pentru dezvoltarea dialectologiei [2, p. 53-83].
Pe de altă parte, în lipsa unor anchete speciale, sociolingvistice, importanţa informaţiilor
dobândite de către dialectologi este pentru studiul raporturilor limbă—societate de netăgăduit.
Lucrările elaborate în cadrul Sectorului de dialectologie şi geografie lingvistică al Institutului
de Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, cum sunt ALM, o serie de monografii,
dicţionarul dialectal, textele dialectale etc., pe lângă valoarea lor intrinsecă pentru dialectologia şi
geografia lingvistică românească, pot servi de asemenea drept surse complementare pentru ştiinţele
interdisciplinare, ca sociolingvistica, etnolingvistica sau alte ştiinţe adiacente (folcloristica, istoria).
Dar constatăm cu un sentiment de resemnare, ceea ce am spus-o şi cu altă ocazie, că, în condiţiile
bine cunoscute, semnificaţia cercetărilor de teren în vederea elucidării unor aspecte legate de starea
limbii vorbite a băştinaşilor de pe aceste meleaguri a fost mult adumbrită. Degenerând într-un
„sociologism materialist-vulgar", sociolingvistica sovietică (şi, prin urmare, politica lingvistică a
regimului totalitar imperial) nu admitea efectuarea şi propagarea investigaţiilor care ar fi scos în
evidenţă adevărul despre rusificarea limbilor naţionale şi asimilarea etniilor neruse, incluzând luarea
de atitudine [3, p.5-11].
Limba vie, „vorbirea cea trăită", zicea marele poet Nichita Stănescu în spiritul lui B. P.
Hasdeu, nu începe în gramatici consfinţite de Academie; numele limbii române este numele
întregului nostru popor. Noi, românii, avem o limbă „însângerată de istorie" [4, p. 4].
Graiurile româneşti din partea de est a Moldovei istorice şi din mediile aloglote ale fostei
URSS, adică din enclavele de la Nistru la Vladivostok, cunosc o evoluţie inegală, strâns legată de
istoria zbuciumată a vorbitorilor, de dezmembrarea Moldovei la 1775 şi 1812, de presiunile
demografice. Amestecul masiv de grupuri etnice şi deportările spre ,,Siberiile de gheaţă", vorba
poetului, a zeci şi zeci de mii de familii de români basarabeni, bucovineni şi transnistreni din anul
de ocupaţie 1940-1941, fărădelegi repetate în 1947—1949, au urmărit un scop perfid de
deznaţionalizare a băştinaşilor. Timp de peste două secole limba acestora a fost împinsă la periferia
existenţei sale.
Cu cât ne îndepărtăm mai mult de Prut, spre Nistru şi dincolo de el, limba românilor ce-şi zic
moldoveni devine tot mai împănată de expresii ruseşti şi ucraineşti, împrumutate fără discernământ.
Ştefan Ciobanu, autorul unor temeinice studii despre cultura românească în Basarabia sub ocupaţia
rusă, avea deplină dreptate când afirma că în provincia dintre Nistru şi Prut ţărănimea a rămas totuşi
păstrătorul principal al fiinţei neamului românesc [5. p. 34].
In Bucovina, vechi ţinut al Ţării de Sus a Moldovei, procesul de modificare excesivă în
structura etnică s-a soldat cu o restrângere evidentă a arealului cu localităţi româneşti [6, p. 80—
83]. Numai în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină austro-ungară până la momentul
reunirii din 1918 au fost slavizate, conform unor cercetări de teren, peste 70 de sate româneşti,
printre care Cernauca, veche şi bine cunoscută moşie a renumitei familii româneşti Hurmuzachi,
unde la 1848 s-au retras V. Alecsandri, C. Negri care au pus la cale unirea principatelor. Re-
miniscenţe de românism în acea parte a Bucovinei au mai persistat însă prin denumirile de sate şi
prin numele de familie româneşti, dar cu sufixe străine: Valevo de la Văleni, Chiseliv de la Chisălău,
Verenceanca de la Vrânceni sau Nicoriuc de la Nicoară, Vacariuc de la Vacari, VaCARU, Robuleac de
la Robul, Creţuleac de la Creţul sau şi fără schimonosiri - Croitor, Gologan, Odaie, Pitic, Purice,
Moldovan, Chitar, Friptu etc, etc. [7, p. 61 - 176].
Educaţia străină, într-o limbă străină, duce adeseori la degradare spirituală, la nihilism
naţional. Aşa a fost sortit să se întâmple şi cu foarte mulţi dintre conaţionalii noştri bucovineni şi
basarabeni din fostul judeţ Hotin. înstrăinare de neam, de limbă, de istorie proprie, de datini şi
obiceiuri strămoşeşti [6, p. 81-82].
Procese similare au avut loc şi în Transnistria, unde adepţii gândirii proimperiale şi ai
socialismului falimentar mai continuă şi azi să distrugă orice urmă de românism, ajungându-se până
la genocid etnocultural şi fizic.
Mai multe cercetări de istorie şi sociologie, de etnografie şi lingvistică au elucidat situaţia
precară a aşezărilor româneşti şi a limbii românilor („moldavilor", „volohilor") din sud-estul
Ucrainei, Caucaz, Asia centrală, Siberia şi din Extremul Orient [8-10]. În asemenea aşezări ruperea
totală a contactului cu limba română din „metropolă" contribuie la accelerarea deznaţionalizării.
Sunt singurele zone mari din lume, constată dr. Zamfira Mihail, în care românii nu sunt ajutaţi să-şi
cultive tradiţiile, obiceiurile şi perpetuarea limbii materne, în care nu pot apărea publicaţii în
limba română. Oare soarta lor e pecetluită pentru totdeauna?. [Z. Mihail. Românii de „pretundeni”,
în „Ţara", din 11 februarie 1982].
Încă de la prima lor apariţie, atlasele lingvistice s-au impus ca nişte lucrări de căpetenie prin
valoarea lor de sursă documentară şi ştiinţifică deosebită în cercetarea limbii vii în spaţiu. Ele oferă
imaginea sinoptică a graiurilor şi dialectelor, cu reale implicaţii diacronice, legate de evoluţia
varietăţilor de vorbire pe teren, de felul apariţiei şi răspândirii inovaţiilor.
Fără datele din atlasele lingvistice româneşti nu se poate realiza o istorie ştiinţifică a limbii
române.
Paralel cu elaborarea atlaselor, în dialectologia românească s-a impus, după cum se ştie, ca o
preocupare specifică, şi înregistrarea şi publicarea de texte dialectale pentru Arhiva fonogramică a
limbii române.
Aceste din urmă observaţii se referă întru totul şi la realizările din ultimele decenii ale
dialectologilor din Basarabia.
Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM), publicat la Chişinău în anii 1968-— 1973, culegerile
de texte dialectale, publicate în anii 1969—1987, precum şi materialul lexical, referitor la un şir de
alte grupe tematice decât cele reprezentate în ALM, şi care urmează să fie valorificat în noi volume
de atlas, dar sub un titlu revăzut, ilustrează până în prezent, în modul cel mai complet, situaţia
vorbirii dialectale româneşti din Republica Moldova şi din interiorul fostei URSS în general.
Anchetele atlasului lingvistic şi textele dialectale înregistrate au arătat că în viul grai s-au strecurat
cu duiumul, relativ recent, cuvinte şi termeni de provenienţă est-slavă, sunt atinse unele structuri ale
sintaxei frazei, ale semanticii şi ale laturii sonore a cuvintelor, lipsesc foarte multe neologisme, pe
care limba literară le-a acceptat în ultimele două secole, se face abuz de calcuri verbale.
Cunoaşterea stadiului actual al limbii vii rămâne să fie cu preponderenţă şi pe viitor o
problemă de cercetări intense de teren.
În prezent, preconizând noi înregistrări ale unor probe de grai, în fond ale unor texte
dialectale, de data aceasta prin eforturi comune ale cercetătorilor de pe ambele părţi ale Prutului,
programarea şi efectuarea cercetărilor de teren va trebui să se racordeze şi preocupărilor relative la
studiul sociolingvistic al graiurilor într-o măsură mai mare decât s-a procedat până acum. Este
necesar să se analizeze astfel şi în perspectivă sociolingvistică schimbările care s-au produs în
evoluţia graiurilor moldoveneşti, mai ales sub influenţa idiomurilor est-slave şi a condiţiilor istorice
în general.
Procedeele folosite în ancheta de texte dialectale nu se deosebesc, în esenţă, de cele utilizate
în anchetele pentru atlasele lingvistice. Principalele deosebiri se referă la aceea că în cazul anchetei
de texte se recurge la convorbiri libere, fără a exclude temele dirijate în funcţie de zonele
etnografice şi de tipurile de informatori, iar la executarea anchetei pentru atlase exploratorul
înregistrează răspunsurile la întrebările puse cu ajutorul unui chestionar propriu-zis.
Alte note specifice pentru fiecare din anchetele de texte au fost relevate în prefeţele volumelor
apărute: TD. Oltenia, TD. Muntenia, TD. Dobrogea, TD. Porţile de Fier (Bucureşti, 1967—1987),
TD. Moldova (Chişinău, 1969—1987), TD. Moldova şi Bucovina (Iaşi, în curs de apariţie) şi într-o
serie de articole de revistă [vezi: 12, p. 211—219; 13, p. 137— 144 etc.] Astăzi profităm, prin
urmare, de o experienţă foarte bogată şi avantajoasă în anchetarea de texte dialectale, acumulată pe
parcursul mai multor decenii de către echipele de dialectologi de la Bucureşti, Chişinău şi Iaşi.
Fără a depăşi cadrul dialectologiei şi acceptând în fond principiile tradiţionale aplicate în
cazul anchetelor pentru Arhiva fonogramică a limbii române, în continuare ne vom opri doar asupra
câtorva aspecte care ţin, într-un fel sau altul, şi de domeniul sociolingvistic în realizarea anchetelor
dialectale de teren.
1. Zone. Puncte de anchetă. Propriu-zis, toate graiurile limbii române din Basarabia,
Transnistria, Transcarpatia, nordul Bucovinei şi din enclavele situate într-o „mare" de alte idiomuri,
mai ales a limbilor rusă şi ucrainenă, necesită o cercetare din perspectivă sociolingvistică şi
geografică. Consemnăm, în primul rând, oportunitatea şi necesitatea de a înregistra şi publica un
corpus de texte privind graiurile româneşti din ariile laterale şi din mediile aloglote, unde românii
formează grupuri compacte.
Noile înregistrări din asemenea zone se impun prin caracterul arhaic al graiurilor şi prin
interesul ştiinţific general pentru relevarea stadiului actual de evoluţie a lor. Graiurile insulare, în
special, n-au suportat influenţa limbii literare. Ele au un statut funcţional aparte, unele sunt pe cale
de dispariţie. Cercetându-le, dialectologii vor putea aduna totodată informaţii preţioase despre
situaţia actuală a aşezărilor româneşti, despre obiceiurile şi tradiţiile lor. Ce e drept, investigaţiile
respective sunt îngreuiate de condiţiile politice şi de deplasările spre aşezările îndepărtate geografic
ale diasporei româneşti. Dar interesul ştiinţific, sentimentul de fraternitate şi de neuitare a
conaţionalilor noştri, siliţi să emigreze, obligă la acţiuni spirituale neîntârziate.
Dintr-un amplu studiu al lui Eugen Lozovan aflăm că există sate româneşti în preajma
oraşelor Samarkand, Omsk, Aktiubinsk, Tomsk, Irkutsk. În apropiere de Baical este satul
Ceremhovo. Ţăranii de aici sunt originari din Soroca, Hotin şi Tighina. Pe valea râului Usuri de la
nord de Vladivostok locuiesc peste 30.000 de „moldavi" (satele: Basarabia Nouă, Balcineşti,
Bogatîrka, Dunai, Kişiniovka, Logăneşti, Zâmbreni etc.), care au ca principală ocupaţie creşterea
oilor şi prepararea brânzei. În apropiere de Habarovsk sunt consemnate satele Inul, Aur şi Dunărea,
în care se mai aude vorbă românească. Mulţi pescari din Oceanul Pacific sunt de origine de prin
aceste aşezări [9].
Graiurile unor sate româneşti, situate dincolo de Marea Caspică şi Ural, au fost cercetate în
1963 de Victor Comarniţchi şi Rubin Udler în scopul realizării anchetei pentru ALM [14, p. 64-68].
O echipă de dialectologi de la Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti" din
Bucureşti (Maria Marin, Victorela Neagoe, Bogdan Marinescu, Iulia Mărgărit) şi de la Institutul de
Lingvistică din Chişinău (Vasile Pavel) au efectuat, în perioada 22—30 mai 1991, cercetări de teren
în comun în şase localităţi din Transnistria: Dolinskoe (Valea Hoţujui), Handrabura, Tocilovo
(Tocila), raionul Ananiev, Ghidirim, Nestoita, raionul Kotovsk, regiunea Odessa, Vărăncău, raionul
Râbniţa, şi în satul Trebujeni, raionul Orhei, Republica Moldova. In localităţile Dolinskoe şi
Vărăncău s-au realizat anchete parţiale. În perioada 17- 27 mai 1992, echipa de dialectologi de la
Bucureşti (Maria Marin, Ion Ionică, Victorela Neagoe, Iulia Mărgărit) şi Chişinău (Vasile Pavel,
Valentina Corcimari) a realizat o anchetă dialectală în şase sate din reg. Cernăuţi: Nesvoaia,
Colencăuţi, Boian, Proboteşti, Tereblecea (Porubnoe) şi Igeşti. Mostrele de grai înregistrate vor fi
incluse în volumul de texte dialectale Graiuri româneşti din arii laterale şi insulare. Cercetările de
teren în vederea alcătuirii acestui volum au continuat în anul 1992 în judeţele Suceava şi Botoşani,
iar în anul 1993 se vor desfăşura în Transcarpatia, sud-estul Ucrainei, Caucaz şi în Dobrogea.
2. Ancheta. Informatorii. Paralel cu înregistrarea la magnetofon a textelor, pentru tălmăcirile
ulterioare ale acestora fişa fonogramică şi fişa-informator constituie mijloace (surse) indispensabile.
Completate cu rigurozitate, fişele în cauză îl ajută pe cercetător la înţelegerea realităţii
sociolingvistice.
Dialectologia este o ştiinţă a realităţii graţie contactului nemijlocit cu faptele de limbă. Nu cu
cele observate la întâmplare, ci cu fenomenele studiate în mod conştientizat de către lingvişti la faţa
locului. Laboratorul de creaţie al dialectologului este, mai presus de toate, terenul sau, altfel spus,
„vorbirea cea trăită", limba vie, viaţa acesteia în spaţiu, izvoarele de făurire a nestematelor limbii
oricărui popor. S-a observat, nu fără temei, că lingvistul a început să cunoască mai bine obiectul
pasiunii sale din clipa în care şi-a aplecat urechea la murmurul de izvor al graiului popular. De
aceea, drumurile de ţară, pe care au pornit cândva etnograful, folcloristul, gramaticianul, duc şi
astăzi spre adevărate revelaţii.
Între teorie şi realităţile observate trebuie să existe însă confruntări sistematice. Principiile
metodologice ale culegerii textelor dialectale sunt bine cunoscute în dialectologia românească, deşi
în aplicarea practică a lor există nu puţine nuanţe deosebite de concepţie. Firesc, anchetatorul îşi va
îndrepta eforturile spre obţinerea unor texte complete, variate, interesante. O anchetă rapidă şi
parţială poate servi doar de un sondaj. Cunoaşterea tradiţiilor, datinilor populare şi a
particularităţilor etnice ale regiunii supuse cercetării, a contextului social şi a condiţiilor istorice în
care a evoluat în trecut şi continuă să evolueze în prezent graiul local - toate acestea reprezintă
suportul extralingvistic obligatoriu în desfăşurarea anchetei. Deosebit de preţioase sunt informaţiile
referitoare la istoria fondării localităţii, la tabloul demografic al zonei, componenţa etnică, la istoria
descendenţei familiale a informatorilor, la îndeletnicirile din prezent şi din trecut ale vorbitorilor, la
legăturile lor cu satele şi oraşele din împrejurimi.
La realizarea anchetelor pe teritoriul de la est de Prut, mai ales în zonele unor margini de plai
mioritic şi ale unor medii aloglote este foarte important să dispunem de informaţiile privind limba
de predare în şcoli, în trecut şi în prezent. Nu sunt lipsite de interes, credem, părerile informatorilor
de limbă română - cetăţeni ai Republicii Moldova, Ucrainei, Federaţiei Ruse etc. - despre
apartenenţa lor etnică.
Pentru Arhiva fonogramică a limbii române este prevăzută anchetarea a patru grupuri de
informatori reprezentând categorii diverse de subiecţi şi determinate în principal de factorii vârstă,
sex, instrucţie şcolară. Diversitatea informatorilor dotaţi după aceste criterii constituie factorul de
decizie şi în anchetele dialectale cu suport sociolingvistic.
3. Teme de conversaţie. Despre un chestionar destinat culegerii unor sociotexte putem vorbi
numai în măsura în care anumite teme propuse pentru conversaţii sugerează realităţi sociale cu
implicaţii lingvistice mediate. (Despre o influenţă directă a mediului asupra limbii nu putem vorbi).
Consemnăm în acest sens convorbirile pe teme profesionale şi naraţiunile autobiografice, deşi
realităţile sociale pot fi depistate şi din texte pe alte teme. Pentru anchetele (dialectale) cu un anume
suport sociolingvistic prezintă un mare interes de asemenea toponimele şi onomasticonul satului,
care ar putea fi determinate nu numai pe baza dialogului întreţinut cu subiectul ales, ci şi după
registrele şi actele de stare civilă. În stânga Prutului mai dăinuie, de exemplu, tiparele ruseşti în
redarea numelor de persoană, a folosirii sufixelor slave de tipul
lui -ovici, -ovna la antroponime, a diminutivelor ruseşti (Colea, Grişa, Vanea, Stiopa), ceea ce, sub
aspect lingvistic, demonstrează consecinţele nefaste ale condiţiilor istorice în care românii au
contactat timp îndelungat cu ruşii sau ucrainenii.
Pe baza unei varietăţi de teme pentru conversaţii privind viaţa materială şi spirituală pot fi
obţinute un şir întreg de texte tematice (cu particularităţi de grai şi ocupaţii comune şi comparabile).
Textele dialectale pot fi utilizate şi în calitate de etnotexte, dat fiind că ele conţin elemente de studiu
atât pentru lingvişti, cât şi pentru etnografi.
4. Parametrii funcţionali ai limbii materne, ai graiului local, ai idiolectului. Se ştie că limba
este un fenomen social prin originea şi funcţiile ei. Propriu-zis, de domeniul sociolingvisticii ţine
anume studierea funcţiilor limbii în legătură cu raportul limbă și societate.
De obicei se afirmă că dialectele şi graiurile au o funcţie limitată. In plus, s-au făcut şi
aprecieri retrograde referitoare la statutul şi poziţia lor în cadrul limbii. E vorba, desigur, doar de
poziţia dialectului în cadrul funcţiei comunicative a limbii. Căci graiul, dialectul, ca şi limba
literară, mai îndeplinesc şi alte funcţii: gnoseologică (cognitivă), denominativă, emotivă etc.
În prezent, prioritatea studierii graiurilor teritoriale este relevată într-o măsură cu mult mai
mare din alte unghiuri de vedere, şi anume, din diversitatea fenomenelor pe care dialectele şi
graiurile le oferă cercetării lingvistice în perspectivă geografică. Deci, din punct de vedere propriu-
zis ştiinţific – lingvistic sau interdisciplinar – dialectele şi graiurile pot fi studiate ca orice limbă
privită în general sau ca limbă literară.
Ancheta pentru culegerea textelor nonliterare necesită o completare, inclusiv prin mijlocirea
fişelor pentru punctele de anchetă, cu informaţii referitoare la funcţiile pe care le îndeplinesc limba
maternă în genere (fără a exclude forma ei literară, dacă ea este cunoscută), graiul sau idiolectul
aparte în localitatea aleasă pentru cercetare. Şi aceasta cu atât mai mult este necesar de consemnat
în zonele unor graiuri laterale sau insulare, precum şi în localităţile cu populaţie mixtă. În mod
deosebit interesează limba de predare în şcoli (a tuturor obiectelor sau doar a limbii materne ca
obiect) şi, de asemenea, toţi ceilalţi parametri socioculturali ai funcţionării limbii române literare
sau ai graiului local dintr-o localitate sau alta, ajungându-se până la nivelul de idiolect, de la care în
fond se şi porneşte la o anchetă dialectală.
Cu alte cuvinte, nu este deloc lipsit de interes să aflăm la faţa locului în ce grai se discută la
adunările din sat ale ţăranilor noştri (îndeosebi în satele cu o populaţie mixtă), în ce limbă vorbesc
cu ei şefii de gospodării şi specialiştii, în ce grai este scrisă o cerere adresată conducătorilor sau un
aviz, preferă elevul din sat să citească în româneşte sau în ruseşte etc. Bineînţeles că vom avea a
face cu diverse situaţii sociolingvistice, identificate în linii mari în funcţie de existenţa monolingvis-
mului la vest sau a bilingvismului la est de Prut. La rândul lor, sunt cu totul diferiţi şi parametrii
funcţionali ai graiurilor din mediile alogene faţă de statutul funcţional al aceluiaşi idiom românesc
din Republica Moldova.
Până acum câţiva ani, voit sau nevoit, era trecut sub tăcere un mare şi durut adevăr despre
aceea că în condiţiile unei situaţii de bilingvism unilateral naţional-rus funcţiile sociale ale limbii
materne a românilor basarabeni au fost limitate. A devenit o primejdie pentru neamul nostru
nihilismul naţional al multora dintre transnistreni şi basarabeni, căci dezicerea de limba strămoşilor
capătă proporţii uluitoare. (Dar se ştie că orice popor supravieţuieşte în primul rând prin graiul său
strămoşesc, prin limbă.) Pentru argumentare sunt suficiente următoarele date statistice, spicuite de
lingvişti din registrele unor recensământuri ale populaţiei. Astfel, în 1959, în Republica Moldova
erau 24382 moldoveni rusiţi, iar în 1989, deja 120368. Examinată în afara hotarelor republicii,
situaţia este cu mult mai gravă, unde numărul de moldoveni deznaţionalizaţi este de două ori şi ceva
mai mare, depăşind un sfert de milion [3, p. 8].
Cele expuse mai sus au pus în lumină câteva aspecte ce ţin de un anume suport sociolingvistic
în realizarea anchetelor de tip arhivă fonogramică, fără a depăşi cadrul dialectologiei. Se ştie că
între structurile sociale şi cele privitoare la limbă nu se pot stabili relaţii directe. Factorii externi
(sociali, istorici) nu determină nemijlocit modificări în sistemul limbii, dar indirect îl poate afecta în
mod substanţial. De aici şi necesitatea unei bune informaţii despre condiţiile istorice şi sociale în
care au evoluat în timp şi în spaţiu graiurile româneşti, în cazul de faţă, cele de la est de Prut şi din
enclave.
Considerăm astfel că datele privind suportul sociolingvistic în anchetele dialectale de tip
arhivă fonogramică pot fi colectate, sistematizate şi explicate, în principal, în funcţie de factorii:
zone, puncte de anchetă (1), informatori (2), teme de conversaţie (3), parametri funcţionali ai limbii
materne, ai graiului local şi/sau ai idiolectului (4), ceea ce implică o străduinţă continuă din partea
cercetătorului de a-şi perfecţiona metodele şi mijloacele de lucru. Totalizate şi selectate,
informaţiile cu caracter extralingvistic, din cele fixate pe banda de magnetofon sau cuprinse în
fişele de anchetă şi în fişele de informator, ar putea să anticipeze grupajul de texte culese în fiecare
din punctele de anchetă.

Referinţe bibliografice
1. Rusu, V. Prefaţă. Tratat de dialectologie românească. Coordonator: Valeriu Rusu,
Craiova, 1984.
2. Ciolac, M., Chioreanu, M., Magda, M., Tiugan, M. Dialectologie urbană şi
sociolingvistică, în Tratat de dialectologie românească, Craiova, 1984.
3. Dumeniuk, I. Politica lingvistică a URSS şi destinele limbii naţionalei, în “Limba
română”, (Chişinău), 1991, nr. 3-4.
4. Stănescu, N. De fapt, ce este limba română ,în “Limba română” (Chişinău), 1991, nr.
3-4.
5. Ciobanu, Ş. Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău. 1923.
6. Pavel, V. Un grai, o seminţie, o vatră strămoşească, în “Columna”, 1990, nr. 10.
7. Ţopa, D. Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină,
Bucureşti, 1928.
8. Dumitru, I. Forme de etnocid. Un plan sistematic de rusificare forțată a Basarabiei
şi Bucovinei de Nord, Munchen, 1969.
9. Lozovan, E. Les roumains crientaux: du Dniestr a Vladivostok (Xle—XXes), Co-
penhaga.
10. Stahl, P. Le Roumains Orientaux, Paris, 1990.
11. Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria, I:
Fierăria, Tâmplăria de Vasile Pavel, Chişinău (sub tipar).
12. Şuteu, V. Arhiva fonogramică a limbii române, în “Fonetică şi dialectologie”, I,
1958.
 13. Hreapcă, D. Anchetele pentru culegerea textelor dialectale: Aspecte metodologice, în
“Limba română, ” 1975, nr. 2.
14. Удлер Р. Unele totaluri ale expediției dialectologice în Ţinutul Primorie și regiunea
Omsc din RSFSR, RSS Kirghiză și RSS Kazahă, în “Limba și literatura moldovenească”, 1964, nr.1.
15. Ciolac, М. Despre stadiul şi perspectivele de evoluţie a două graiuri aromâneşti din
România: consideraţii sociolingvisticei, în“ Fonetică şi dialectologie“, 1991, nr. 10.
16. Neagoe, V. Raportul grai - limbă română standard la nivelurile vorbit şi scris într-o
comunitate rurală, în“ Fonetică şi dialectologie“, 1991, nr. 10.
17. Tiugan, M., Marinescu, B. Raportul tendinţă - normă, expresie a echilibrului
sociocultural al personalităţii, în“ Fonetică şi dialectologie“, 1991, nr. 10.
Revistă de lingvistică și știință literară, 1992, nr.6, p.64-70

GRAIURI ROMÂNEŞTI ÎN MEDII ALOGLOTE.

CONSIDERAŢII SOCIOLINGVISTICE

Neamul românesc este străjuit, de veacuri, aproape exclusiv de graniţe naturale, de cursuri de
ape importante, precum Dunărea, Tisa, Nistrul şi de Marea Neagră. Hotarele politice actuale nu
coincid cu cele etnice.
În afara graniţelor celor două state româneşti existente astăzi - România şi Republica Moldova
- trăiesc, în mase compacte, românii transnistrieni, bucovineni şi herţeni, românii din nordul şi sudul
Basarabiei. Grupuri mari de români se mai găsesc pe ambele maluri ale Bugului, în sud-estul
Ucrainei, în Caucaz, în Asia Centrală şi în Extremul Orient al Federaţiei Ruse.
Analiza materialelor culese în anchetele de teren efectuate recent la unele dintre grupurile de
români amintite [cf. Marin, Mărgărit, Neagoe 1998] impune cunoaşterea aprofundată a factorilor
sociali, a istoriei aşezărilor româneşti din mediile aloglote slave, precum şi a parametrilor
funcţionali ai graiului local, întrucât în aceste zone comunităţile româneşti, aflându-se în situaţia
unei minorităţi naţionale, trec prin încercările înstrăinării de limba maternă şi de neam.
Cercetarea graiurilor româneşti vorbite în medii aloglote implică abordarea unor aspecte
sociolingvistice, deoarece între structurile sociale şi cele lingvistice există un raport de
interdependenţă.
1. Graiurile româneşti din stânga Prutului şi, mai ales, cele vorbite pe teritoriul Ucrainei
cunosc o evoluţie inegală datorită condiţiilor social-politice diferite în care s-au dezvoltat.
1.1. Timp de 106 ani, din 1812, când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost anexat de Rusia, şi
până în 1918, când s-a realizat unirea Basarabiei cu România, şi apoi 50 de ani, între 1944 şi 1991,
când acest spaţiu a aparţinut fostei Uniuni Sovietice, românii basarabeni nu au beneficiat de
cunoaşterea limbii române literare în mod instituţionalizat, deoarece limba rusă era limba oficială.
Românii din Transnistria, făcând parte, între 1924 şi 1940, din fosta RASS Moldovenească,
au fost supuşi influenţei limbii ruse un timp mai îndelungat şi într-o măsură mai accentuată.
Cu toate că politica lingvistică dusă în timpul dominaţiei totalitarismului sovietic a avut
repercusiuni grave în special asupra nivelului de cunoaştere a românei literare de către populaţia din
Republica Moldova, unde majoritatea o reprezintă cele trei milioane de români, frontiera politică
dintre România şi teritoriul din stânga Prutului nu a devenit şi frontieră lingvistică.
1.2. Graiul vorbit continuă să reprezinte cea mai importantă „forţă de coeziune" şi are un rol
primordial în păstrarea unităţii poporului român. Acum 67 de ani, într-un studiu consacrat graiului
din Basarabia, din nordul Bucovinei şi din Transnistria, Sever Pop afirma că forţa limbii noastre se
manifestă în direcţia unei unităţi lingvistice remarcabile, a unei reacţiuni puternice împotriva
limbilor înconjurătoare, a unei conservări a patrimoniului lingvistic, transmis pe cale orală din
generaţie în generaţie, şi în direcţia asimilării elementelor străine din teritoriul locuit de români
[Pop 1941, 424-426].
Afirmaţiile lui Sever Pop nu şi-au pierdut actualitatea; graiurile moldoveneşti din stânga
Prutului nu au evoluat, după 1812, în sens diferit în raport cu celelalte graiuri dacoromâne. In ciuda
faptului că majoritatea vorbitorilor de limbă română sunt bilingvi (în special generaţia medie şi
tinerii), iar în vocabularul lor au pătruns o serie de elemente slave (ruseşti mai ales), aceştia nu şi-au
pierdut limba maternă. In condiţiile specifice unei situaţii de bilingvism, funcţiile sociale ale limbii
materne a românilor au fost însă limitate.
Chiar dacă şi astăzi, în Republica Moldova, sunt impuse, prin constituţie, conceptele
antiştiinţifice de „popor moldovenesc” şi de „limbă moldovenească”, majoritatea populaţiei de la
est de Prut are convingerea că aparţine naţiunii române şi că limba vorbită de aceasta este româna.
Graiul lor, păstrat de la strămoşi, reprezintă totodată expresia de netăgăduit a continuităţii
teritoriului de limbă română [Pavel 1995, 83-90].
Cele relatate mai sus pun în lumină doar unele aspecte ale situaţiei sociolingvistice din
Basarabia, care, graţie luptei pentru renaşterea naţională din ultimul deceniu, cunoaşte o ameliorare.
2. In continuare, ne vom referi la contextul socio - şi etnocultural în care evoluează graiurile
româneşti vorbite în Ucraina şi Rusia, în medii propriu-zis aloglote.
În linii generale, distingem: a) graiuri româneşti din arii laterale şi b) graiuri româneşti din arii
izolate. Din primul grup fac parte graiurile din zonele limitrofe româno-ucrainene. Ca şi în
Republica Moldova, în aceste zone funcţionează, de regulă, şcoli cu predare în limba română. În
grupul al doilea includem graiurile insulare ale unor aşezări româneşti din sud-estul Ucrainei şi din
Caucaz, în care şcolile naţionale lipsesc cu desăvârşire.
2.1. Cele aproximativ 15 localităţi cu populaţie românească din nordul Tisei (regiunea
Transcarpatică) au făcut parte din Maramureşul istoric, veche vatră românească de pe ambele
maluri ale Tisei. În trecut, Maramureşul din nordul Tisei acoperea o arie mult mai extinsă decât în
zilele noastre. În acest sens, stau mărturie, pe lângă izvoarele istorice sau cele de altă natură, numele
locurilor pe unde mai târziu s-au stabilit rutenii: Poiana Teiului, Poiniţa, Ariniş, Brezeni, Făget,
Mărgineni, Săliştea de Sus, Rotunda, Frasin, Domneşti, Peri şi multe altele. După cum se ştie,
mănăstirea Peri, situată în apropierea comunei Apşa de Jos, a fost un puternic centru de cultură şi a
avut, în secolul al XV-lea, un rol de seamă în lupta bisericii ortodoxe româneşti pentru păstrarea
autonomiei. În secolul al XVII-lea, el a reprezentat şi un important centru tipografic. În prezent,
orăşelul Peri, căruia oficial i se zice Gruşevo, este considerat localitate ucraineană.
Nordul Maramureşului cuprindea peste 40 de sate. La începutul secolului al XV-lea românii
reprezentau circa 90% din populaţie [Popa 1970].
Populaţia românească de azi din nordul Tisei şi-a păstrat conştiinţa identităţii naţionale. În
aproape toate comunele şi cătunele de aici funcţionează şcoli în care se învaţă în limba maternă.
Graiurile româneşti de la nord de Tisa se încadrează în aria subdialecului maramureşean
[Tratat, 320 ş. a.; Papahagi 1925]. Românii de pe ambele maluri ale râului au întreţinut, de-a lungul
secolelor, strânse legături, ceea ce explică şi unitatea la nivelul graiurilor.
În prezent, mediul specific aloglot îşi lasă, totuşi, o anumită amprentă asupra graiului local de
la nord de Tisa, care este mai puţin influenţat de limba română literară, căci aceasta, în zona la care
ne referim, nu-şi exercită nici pe departe funcţiile socio-culturale. În ciuda presiunii permanente
exercitate de limbile rusă şi ucraineană asupra acestui grai, influenţa în vocabular este
nesemnificativă.
 2.2. În zona de contact intens dintre românii şi ucrainenii din actuala regiune Cernăuţi (nordul
Bucovinei, Ţinutul Herţa şi fostul judeţ Hotin din nordul Basarabiei) au avut loc schimbări
esenţiale, în sensul reducerii numărului de vorbitori de limbă română.
Elementul românesc din Bucovina, rezultat din mai multe suprapuneri de graiuri învecinate, a
trebuit să reziste în faţa elementului rutean venit din părţile nordice [Pop 1941, 429]. Evenimentele
istorice au dus la situaţia ca „o fracţiune" din naţiunea ucraineană să trăiască în hotarele unor vechi
provincii româneşti: Maramureş, Bucovina, Basarabia. Populaţia ucraineană a ajuns dincoace de
Nistru, în Moldova, „pe cale de expansiune şi colonizare"; ea „nu este aborigenă şi în nici un caz
anterioară descălecării românilor în văile Moldovei" [Nistor 1997, 74].
Destinul graiului românesc din nordul Bucovinei şi din părţile Hotinului a fost şi continuă să
fie determinat de schimbările demografice care au survenit, îndeosebi, după 1775 şi, mai pregnant,
după 1812, când a fost încurajată instalarea în zonă a ucrainenilor din Galiţia şi Podolia.
2.2.1. Politica de colonizare susţinută de cele două imperii - austro-ungar şi rus - a fost
însoţită de un proces de deznaţionalizare (mai precis, de ucrainizare) a românilor, care a avut drept
urmare restrângerea ariei geografice cu localităţi româneşti. Numai în regiunea dintre Prut şi Nistru
din nordul Bucovinei, în ultimele două secole, au fost rutenizate zeci de sate, în care până la 1775
trăiau români. Asimilarea masivă a devenit un proces deosebit de activ pe la mijlocul secolului al
XIX-lea, când în Bucovina s-au deschis şcoli publice ucrainene, frecventate şi de copiii românilor
bucovineni.
Urme ale românismului se mai păstrează în toponime şi nume de familie: Kiseliv < Chisălău,
Verenceanka < Vrânceni, Valevo < Văleni, Roghizna < Rogozna, Vakarciuk < Văcar, Robuleac <
Robul, Kreţuleac < Creţul, Ursuleak < Ursul ş.a.
In fostul judeţ Hotin (azi parte a regiunii Cernăuţi) elementul românesc este prezent în satele
din imediata apropiere a Văii Prutului (Nesfoia, Mămăliga, Costiceni, Tărăsăuţi, Văncicăuţi,
Marşineţi, Dinăuţi, Mălineşti ş.a.).
Până în 1775 partea de nord a Ţării Moldovei a fost predominant românească. La acea dată, în
Bucovina, românii moldoveni constituiau (după un recensământ austriac) 85% iar în 1910 doar
34,4%. În 1989, conform recensământului sovietic, populaţia românească reprezenta numai 20%
din numărul locuitorilor regiunii Cernăuţi. Menţionăm, în acelaşi timp, că dintre aceştia 9,5%
utilizează ca limbă de comunicare limba altor etnii (ruse şi/sau ucrainene).
După unele investigaţii sociolingvistice recente, teritoriul regiunii Cernăuţi (în principal,
partea de sud-est) unde se vorbeşte româneşte este împărţit, convenţional, în trei zone:
1. Zona „asimilării ireversibile", a ucrainizării, în care şcoala şi biserica nu mai folosesc
limba română, ea fiind cunoscută şi utilizată în familie numai de „generaţiile mai în vârstă".
2. Zona „asimilării tranzitive", în care româna este folosită în oficierea serviciului religios,
dar în şcoli se învaţă în ucraineană şi, mai puţin, în rusă (localităţile Valea Cosminului - 63,14%
români, Corceşti - 90,9%, Molodia -67,69%, Corovia - 55,77%, Şişcăuţi - 82,74%, Colincăuţi -
87,65% ş.a.).
3. Zona „bilingvismului echilibrat" (cele mai multe localităţi din raioanele Herţa, Storojincţ,
Hliboca şi Noua Suliţă), în care, atât în şcoală cât şi în biserică, se foloseşte limba română [Popescu
1994, 24-26].
Renaşterea naţională, susţinută activ de mai multe societăţi culturale române din regiune,
înseamnă, în special, lupta pentru revenirea la limba maternă şi la cultura naţională.
Ţinutul Herţa este locuit de români (circa 93%) care continuă să vorbească şi să scrie
româneşte. În şcoală şi în biserică se foloseşte, cu precădere, limba română.
 Din 1944 până astăzi limba românilor de aici împărtăşeşte aceeaşi soartă cu a românilor
basarabeni şi bucovineni. Stăpânirea străină a afectat deopotrivă limba acestora, mai întâi de toate
prin faptul că s-a inventat „teoria" existenţei unei aşa-zise „limbi moldoveneşti", apoi s-a trecut la
alfabetul rus. Astfel, a fost întreruptă în mare parte legătura cu Ţara, cu limba şi cultura naţională.
Funcţionarea limbii materne a fost îngrădită, de asemenea, de un bilingvism „moldo-rus", de
fapt, de un „semibilingvism", în sensul că doar românilor li se impunea să cunoască limba rusă. În
orăşelul Herţa are loc un intens proces de deznaţionalizare a populaţiei autohtone prin şcoala rusă,
iar în ultimul timp prin cea ucraineană.
Menţionăm că din această zonă sunt originare importante personalităţi ale culturii româneşti,
cum ar fi Gheorghe Asachi, George Sion, Vasile Bogrea, Arthur Verona.
2.3. În sudul Basarabiei, care în prezent face parte din regiunea Odesa, Ucraina, funcţionează
18 şcoli româneşti (toate în localităţi rurale), foarte puţine dacă le raportăm la numărul satelor cu
populaţie românească. Românii de aici trăiesc compact în 34 de localităţi, cele mai multe făcând
parte din raioanele Reni, Ismail, Chilia şi Cetatea Albă.
Graiurile româneşti din această zonă sunt în contact cu graiurile ucrainene, bulgăreşti, ruseşti
şi de alte origini.
Multe dintre particularităţile graiului din sud-vestul Basarabiei, pe linia Cahul - Reni - Chilia,
fac arie comună cu graiurile munteneşti. În acest grai se întâlnesc şi elemente transilvănene, aduse
de păstorii veniţi în Dobrogea de prin părţile Sibiului, o parte dintre ei trecând Dunărea şi ajungând
până spre regiunile sudice ale Transnistriei sau chiar până în Crimeea [Meteş 1977, 62-65].
2.4. O situaţie sociolingvistică specifică o reprezintă localităţile de pe malul stâng al Nistrului,
care aparţin Republicii Moldova.
În perioada 1924-1940, această regiune a fost declarată formaţiune statală autonomă (RSSA
Moldovenească). Aici a fost impusă, pentru prima dată, denumirea de „limbă moldovenească" odată
cu publicarea, în anii '20, a unor „gramatici moldoveneşti".. S-a încercat, în acest fel, ridicarea la
rang de limbă scrisă a graiului moldovenesc din stânga Nistrului, limba română fiind considerată
„limbă burgheză" care nu poate reflecta „noua realitate socialistă". Terminologia tradiţională era
înlocuită cu regionalisme, cu elemente inventate sau calchiate după modele ruseşti (apăfăcători,
după vodorod „hidrogen", apăcad, după vodopad „cascadă" ş.a.). Pentru exemplificare,
reproducem, fără comentarii, un fragment din ziarul Plugarul Roş, din 27 decembrie 1927: „Amu
sătenii cu toţii vin în chino şi privesc fel di fel di cartini. Fişticari iesă îndistulat şi plin di bucurii.
Nu apucî a sî mîntui un seans, cum în uşî năbuşăşti altî ceatî di norod. Ţăranii tari îs mînţăniţi cîrmii
Sovietice, cî o dat în sat chino" [apud Cotelnic 1996, 82].
Diriguitorii aşa-zisei Republici Nistrene Moldoveneşti, din păcate, şi astăzi încearcă să
perpetueze aceleaşi idei tendenţioase, propagate în fosta republică autonomă. În regiunea
transnistreană există şcoli naţionale, dar ele se confruntă cu erorile comise de către conducerea
locală. S-a trecut din nou la alfabetul rus, elevii fiind lipsiţi de literatura română şi de manualele
editate la Chişinău sau în Ţară. Deşi românii de aici constituie 40% din populaţie, limba lor maternă
este iarăşi interzisă.
Şi totuşi, şi în această regiune, populaţia rurală rămâne principalul păstrător al graiului
strămoşesc, „împănat" până astăzi cu importante particularităţi vechi de limbă, cum ar fi accentul
păstrat în formele verbului a uita: eu u!ít, tu u!íţ, el u!ítă < lat. oblito.
Teritoriile din afara graniţelor politice actuale ale celor două state româneşti (cu excepţia unei
formaţiuni de pe malul stâng al Nistrului) constituie astfel zone de interpenetraţie etnică şi
lingvistică. Totuşi, în asemenea zone românii locuiesc mai mult sau mai puţin în mase compacte,
menţinând contactele cu vorbitorii de limbă română din regiunile învecinate din Ţară sau/şi din
Republica Moldova. Frontierele statale n-au întrerupt continuitatea şi unitatea lingvistică, chiar dacă
şi în aceste arii laterale graiul românesc din anumite localităţi, mai ales din cele cu populaţie
eterogenă, este supus unei asimilări ireversibile.
3. Cu totul alta este situaţia sociolingvistică actuală a românilor din zonele aloglotc,
îndepărtate geografic de arealul românesc.
Dincolo de Nistru, pe ambele maluri ale Bugului din sud-estul Ucrainei, până spre bazinul
carbonifer al Donbasului şi spre Caucaz, în aşezările româneşti, compacte sau răzleţe, românii mai
trăiesc, la acest sfârşit de mileniu, drama înstrăinării românilor de români.
În cursul secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, numeroase grupuri de români au trecut peste
Nistru şi Bug, ca păstori sau agricultori, ca negustori sau ostaşi, ca pribegi politici sau ca robi
„ridicaţi" de tătari, pentru a-şi găsi acolo rostul vieţii. Faptul că au înfiinţat sate şi cătune în
regiunile cele mai productive pentru cultivarea pământului pare să probeze că ei s-au aşezat acolo
înaintea tuturor celorlalte neamuri. Ei au fost cei care au aprins în aceste zone făclia culturii şi
civilizaţiei [Nistor 1990, 149-158].
În urma înfrângerii de la Stănileşti (1711), împreună cu Dimitrie Cantemir au luat drumul
pribegiei şi câteva mii de moldoveni, care s-au aşezat în părţile Harcovului (mulţi dintre ei s-au
întors, ulterior, în Moldova). Prin acordarea de privilegii şi prin promisiuni tentante, guvernul rus.
mai ales pe timpul lui Petru I şi al Ecaterinei a II-a, a căutat să atragă colonişti în regiunile noi
cucerite.
Ion Nistor arată că, în acea perioadă, agenţii de emigrare mişunau în toate colţurile ţării,
îndemnând şi momind populaţia cu mari promisiuni spre a emigra în Rusia. Regiunea de peste Bug
cucerită de ruşi forma un fel de graniţă militară contra atacurilor turceşti şi tătăreşti. Bărbaţii apţi de
a purta arma erau organizaţi în cete sau „roate". Apărarea acestor graniţe era încredinţată cetelor
căzăceşti de la Bug, care recrutau şi români. În 1783, numărul familiilor româneşti a ajuns la 2000
(cu 10000 de suflete), formând 1500 de gospodării, cu 15 biserici proprii. Coloniştii aduşi de
polcovnicul Vasile Lupu, zis Zverov, au fost întemeietorii satelor româneşti de dincolo de Bug.
Mulţi dintre urmaşii acestor „descălecători" şi-au păstrat până astăzi limba şi datinile strămoşeşti
[Nistor 1990, 98-99].
Despre aşezările militare de la hotarele din sudul Rusiei, cu „husarii şi pandurii volohi",
relatează şi cunoscutul romanist V. F. Şişmariov [1975, 29].
Vorbitori de limbă română mai pot fi întâlniţi şi în zilele noastre în satele de dincolo de Bug:
Alexandrovka, Gruzskoe, Martânoşa, Bolşaia Serbulovka, Dikovka, Subbotţî, Novogrigorievka,
Şcerbani, Konstantinovka, Kanij, Pancevo ş.a. Prin părţile oraşului Ekaterinoslav (azi
Dnepropetrovsk) au fost timpuri când limba română se bucura de anumite drepturi, când preoţii
slujeau în limba localnicilor, căci arhiepiscop al Ekaterinoslavului a fost Gavriil Bănulcscu Bodoni
(1746-1821), transilvănean de la Bistriţa-Năsăud, ajuns mai târziu mitropolit al Kievului şi apoi al
Basarabiei.
Anton Raţiu prezintă rezultatele uneia dintre cele mai interesante cercetări sociologice,
etnografice şi folclorice, cuprinzând informaţii de o excepţională valoare privitoare la cultura,
tradiţiile şi spiritualitatea românilor de dincolo de Bug [Raţiu 1994]. În lucrarea sa, Anton Raţiu
descrie condiţiile în care şi-au desfăşurat cercetările în Transnistria şi peste Bug, în perioada 1942-
1944, colaboratorii şcolii sociolingvistice conduse de D. Gusti.
Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM), elaborat de către dialectologii de la Chişinău, include
în reţeaua sa 21 de localităţi din sud-estul Ucrainei şi din Caucaz: Sârova (pct. 34), Bolşaia
Serbulovka (pct. 48), Novogrigorievka (pct. 165), Alexandrovka (pct. 210) (regiunea Nicolaev),
Ghidirim (pct. 98), Staraia Kul'na (pct. 99), Handrabura (pct. 101), Dolinskoe, fostă Valea Hoţului
(pct. 120) (din partea transnistreană a regiunii Odesa), Dunaevka (pct. 112) (regiunea Zaporojie),
Novoukrainka (pct. 229), Martânoşa (pct. 231), Gruzskoe (pct. 232), Subbotţî (pct. 233), Dikovka
(pct. 234) (regiunea Dnepropetrovsk), Bairac (pct. 190), Novoignatievka (pct. 225) (regiunea
Doneţk), Troiţkoe, fostă Purcari (pct. 226) (regiunea Lugansk), Moldovanskoe (pct. 227),
Moldovanovka (pct. 228) (Ţinutul Krasnodar, Federaţia Rusă) şi Gantiadi (pct. 230) (din Abhazia).
Cercetările de teren efectuate cu ajutorul chestionarului în vederea alcătuirii atlaselor
lingvistice sau cele folosind „conversaţiile dirijate" în scopul înregistrării de texte dialectale, în
special etno- şi sociotexte, au arătat că vorbitorii de limbă română din enclavele risipite în sud-estul
Ucrainei, în Caucaz şi în alte regiuni ale uriaşului spaţiu slav de est se confruntă cu limbile oficiale,
rusa şi/sau ucraineana, ori cu alte limbi şi sunt supuşi, în condiţiile bilingvismului, unui intens
proces de deznaţionalizare.
Anchetele pentru ALM s-au desfăşurat în perioada 1957-1965. Cercetările în cele trei sate din
Caucaz (pct. 227, 228 şi 230) au fost realizate în 1960.
După 36 de ani, în august 1996, împreună cu o echipă de folclorişti de la Chişinău, am
înregistrat mostre de grai românesc din Moldovanskoe şi Moldovanka, precum şi din localităţile
Trudovoi (Solonţî) şi Şabanovskoe, toate cele patru localităţi fiind situate în nord-vestul Caucazului,
Ţinutul Krasnodar. La vreo 10-12 km de Şabanovskoe este situat satul Thamaha, unde, de
asemenea, trăiesc români moldoveni. Până prin 1984, prin împrejurimile comunei Moldovanskoe,
căreia localnicii îi spun şi Moldovanka sau Supsân (de la denumirea râului care o străbate,
Ghccepsin), au mai existat cătunele (hutore de moldoveni): Diserim, Kolbasanu, Aluţa, Crudu,
Subeps. In cătunul Trudovoi, situat cam la 15 km de Moldovanskoe, trăiesc peste o sută de familii
de moldoveni.
Localităţile Moldovanskoe şi Trudovoi sunt aşezate la poalele Munţilor Caucaz, la 10 km de
Krâmsk (centrul raional), iar Şabanovskoe, Thamaha şi Moldovanka se află în munţi, spre Marea
Neagră, în apropiere de oraşele Tuapse şi Novorosiisk de pe litoralul Mării Negre. Căile de
comunicaţie şi, în general, legăturile dintre localităţile de la poalele munţilor şi cele de la munte,
deşi destul de anevoioase, nu au lipsit.
Aceste localităţi au fost fondate în secolul al XIX-lea (prin anii 1850-1860) de către
basarabenii veniţi „la pământ deşert". Cei mai mulţi au plecat din partea centrală a Basarabiei. Într-o
perioadă mai veche, până în Crimeea şi Caucaz au ajuns şi păstori români din Transilvania [Meteş
1977, 62-65].
La îndemnul unor agenţi de emigrare, în 1863, au părăsit Basarabia peste o sută de familii
plecând spre Cuban, unde au întemeiat satul Moldovanskoe, astăzi cea mai mare aşezare
românească din Caucaz (cu vreo 500 de familii). Călătoria cu carele cu boi a durat cam trei luni de
zile. Au trecut prin zona semipustie a Hersonului şi Donului, ducând în carele lor copii, unelte de
muncă (plugul, grapa, râşniţa), puieţi de pomi fructiferi, butaşi de viţă de vie, seminţe. Relieful,
solul fertil, clima favorabilă din zonele unde s-au aşezat le aminteau de locurile de baştină. Românii
basarabeni au defrişat aici păduri, au plantat livezi şi vii, au făcut fântâni din piatră, cu ghizdele, cu
cumpănă sau cicârâc („val la fântână"), au ţesut lăghicere şi paretari, doroşte („ţoale") şi,
bineînţeles, pînză pentru cămeşi, pe care o zoleau şi ghileau la rîpî. Şi au avut oi multe: Tata neu o
avut o sutî di oi, ne spunea Anica Bogza, în vârstă de 80 de ani, din comuna Moldovanskoe.
Acest sat are o istorie aparte. În 1943, aflându-se pe linia de foc a frontului sovieto-germano-
român, armata română i-a evacuat pe fraţii lor din Moldovanskoe pe malul stâng al Nistrului, în
satele Hârjău şi Săratei (din actualul raion Râbniţa) şi Caterinovca (raionul Camenca), iar de acolo
în sudul Basarabiei, prin satele părăsite de coloniştii nemţi din preajma oraşelor Cetatea Albă şi
Sărata. Despre această evacuare istorisesc Constantin A. Ionescu [1994, 5-7], care, în 1943, a cules
colinde (texte şi melodii) din satele de pe malul stâng al Nistrului, şi Anton Raţiu [1994, 32-35]. În
1945-1947 cei mai mulţi români caucazieni s-au întors în satul lor din Cuban, unde, în urma
războiului, mai rămăseseră doar trei case: Noi am avut noroc că ni-o luat românii pe măna lor,
povesteşte Toader Morari, în vârstă de 70 de ani, din Moldovanskoe.
Situaţia românilor din diasporă arată rolul preponderent al graiului matern în istoria unei
comunităţi, în existenţa şi rezistenţa ei, în păstrarea conştiinţei de neam. Din multitudinea de stări de
lucruri întâlnite sau reţinute pe banda de magnetofon privind situaţia sociolingvistică actuală a
românilor din Caucaz semnalăm doar câteva aspecte.
Aşezările româneşti din Caucaz, ca şi cele de la est de Bug, de dincolo de Ural până în Ţinutul
Primoriei din Extremul Orient al fostei Uniuni Sovietice, sunt zone defavorizate, în care, în prezent,
românii sunt asimilaţi de populaţia majoritară.
Graiul conaţionalilor noştri din Caucaz ţine de subdialectul moldovean. Acest grai, ca şi cele
din sud-estul Ucrainei, nu cunoaşte influenţa limbii literare. Neologismele pătrunse în limba română
în ultimele două secole lipsesc, în graiul de care ne ocupăm cu desăvârşire. În schimb, sunt destul
de frecvente particularităţile arhaice: păr la bătălie în sat erau numai moldoveni; Am un frate şi-i
departe I Nici hârtia nu străbate. Au frecvenţă mare cuvintele: mîcă „bunică", târg „oraş",
cinghilitură „ghicitoare". Au fost notate şi unele creaţii proprii: grochincer „gropar", zâcitură
„zicătoare".
Locurile din jurul satelor mai poartă şi astăzi numele foştilor ţărani proprietari: Rîpa lui Dajid
Grosu, Rîpa lu Sîrghi Baciu, Rîpa lu Iluţă Falcă, La Fîntîna Todoroai, La Fîntina lu Ghimpu, La
Izvoru lu Cherdivară, La Iazu lu Enachi etc. Sunt atestate, de asemenea, numeroase denumiri
populare româneşti ale unor oraşe şi sate care au nume oficiale ruseşti: Kătărindar (Ekaterinovdar,
astăzi Krasnodar), Noursîi (Novorosiisk), Tomoşînka (Thamaha), Kiuleni (Kievskoe), Soloneşti
(Solonţî).
Numele de familie din localităţile cercetate, în pronunţarea locală: Morariu, Căprariu,
Cocîrţî, Botoşanu, Deleanu, Răileanu, Ghimpu, Turcu, Cibotariu, Cojocariu, Măligă, Todoraşcî,
Negreanu, Măteuţă, Cioară, Grădinariu, Cimpoi, Munteanu, Bîrledeanu, Ababi, Achiri,
demonstrează, indubitabil, originea lor românească. În actele de identitate, la numele respective,
adeseori, sunt aşezate sufixe ruseşti, iar numele de familie au şi terminaţii de genul feminin, ca în
limba rusă: Orba Ana Nikiforovna, adică Orbu Anica a lui Nichifor.
În localităţile la care ne referim au existat şcoli cu predare în „limba moldovenească" doar în
perioada 1932-1937. Atunci era utilizat alfabetul latin.
Astăzi se constată un proces intens de rusificare. Numărul vorbitorilor de limbă română din
satele româneşti caucaziene, ca şi din alte enclave din fosta Uniune Sovietică, este în continuă
descreştere. Copiii şi cei mai mulţi dintre tinerii de până la 30-35 de ani abia de mai leagă câteva
vorbe în graiul părinţilor şi al bunicilor lor. Cei din generaţia vârstnică povestesc cu nostalgie şi cu
multă durere în suflet: Noi cu a noştri copchii, moldoveneşti am grăit. Amu, ii cu a lor copchii
grăiesc rusăşti.
Conaţionalii noştri din Caucaz nu mai au conştiinţa că sunt români. A avut loc o erodare a
sentimentului naţional, accentuată mai ales din momentul aplicării unei deznaţionalizări
programate.
Prin aceleaşi încercări ale înstrăinării de neam trec astăzi multe alte comunităţi româneşti
răzleţite în spaţiul slav de răsărit, de la Bug până la Amur.
4. Comunităţile româneşti din Ucraina şi Ţinutul Krasnodar din Federaţia Rusă (Caucaz) se
află în situaţii sociolingvistice specifice. In unele zone populaţia românească este majoritară.
Precizăm aici că, în conformitate cu recensământul din 1989, repartiţia teritorială a minorităţilor
româneşti (moldoveneşti) din Ucraina este următoarea:
- 185.000 în nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi Ţinutul Herţa (actuala regiune Cernăuţi);
- 144.000 în sudul Basarabiei (regiunea Odesa);
- 39.000 în nordul Tisei (regiunea Transcarpatică).
În afară de aceştia, zeci de mii de români locuiesc pe ambele maluri ale Bugului, în regiunile
din sud-estul Ucrainei.
Rădăcinile istorice ale aşezărilor româneşti din arealul cercetat sunt deosebit de adânci. Din
cele prezentate reiese rolul graiului matern în istoria unei comunităţi. Oficial, sunt legiferate
prevederile referitoare la posibilitatea minorităţilor naţionale de a avea drepturi egale cu naţiunea
majoritară (dreptul de a păstra identitatea etnică, dreptul la învăţământ în limba maternă, dreptul de
a înfiinţa aşezăminte culturale naţionale). În realitate, însă, aceste prevederi nu sunt respectate
întocmai.
Situaţia graiurilor din mediile aloglote descrise se modifică simţitor. Factorii principali ai
schimbărilor sunt contactul intens cu alte etnii.
Izolarea, educaţia în limba etniei dominante, care exercită o puternică presiune de
deznaţionalizare, căsătoriile mixte, restricţiile funcţionale ale limbii materne.
Familiei şi şcolii le revine rolul primordial în susţinerea identităţii etnice a comunităţii, iar
statul ar trebui să creeze condiţiile necesare pentru menţinerea minorităţilor naţionale. Oamenilor de
ştiinţă, cercetătorilor din domeniul dialectologiei le revine obligaţia de a studia graiul străbun al
acestor zone sau comunităţi româneşti şi de a încuraja acţiunile consacrate cultivării limbii şi
demnităţii naţionale.

Referințe bibliografice
1. Cotelnic, T. Calvarul lingvistic din anii 20-30 in R.A.S.S.M., în „Revista de
lingvistică şi ştiinţă literară", Chişinău, nr.2, 1996.
2. Marin Maria, Mărgărit Iulia, Neagoe Victorela. Graiuri româneşti din Ucraina şi
Republica Moldova, în FD. XVII, 1997, p. 70-155.
3. Meteş, Şt. Emigrări româneşti din Transilvania in secolele XIII-XX, ediţia a 11-a.
revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1977.
4. Nistor, I. I. Românii transnistreni, în „Basarabia", Chişinău, 1990, nr.10
5. Nistor, I. I. Problema ucraineană în lumina istoriei, Rădăuţi, 1997.
6. Papahagi, Tache. Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925.
7. Pavel, Vasile. Graiul românilor basarabeni, expresie a continuităţii teritoriului de
limbă română, în Limba română şi varietăţile ei locale, Bucureşti, 1955.
8. Pop, Sever. Importanţa graiului românesc din Bucovina de nord, Basarabia şi
regiunea transnistreană, în „Revista Fundaţiilor Regale", 1941, nr. 8-9.
9. Popa, Radu. Ţara Maramureşului in veacul al XIV-lea, Bucureşti, 1970.
10. Popescu, Ion. Partea românofonă a regiunii Cernăuţi şi zonele ei sociolingvistice, în
„Glasul Bucovinei", Cernăuţi – Bucureşti, 1994, nr. 1.
11. Raţiu, Anton. Românii de la est de Bug. Cercetări etnosociologice şi culegere de
folclor. Prefaţă de Vladimir Trebici, Bucureşti, 1994.
12. Şandru, Dumitru. Graiul românesc de peste Nistru, în FD, XVII, 1988, p. 185-200.
13. Şişmariov, V. F. Romanskie poselenia na iughe Rosii, Leningrad, 1975.
 Fonetică și Dialectologie, XVII,
Bucureşti, 1998, p.173-183;

LIMBA ŞI TRADIŢIILE FOLCLORICE

DIN ŢINUTUL HERŢA

Dulce grai... Unul din stâlpii „pe care se ţine neamul".

Cuvântule, rază de lumină! Prin tine ne privim noi înşine în istorie.
În limba strămoşească înseamnă un cuvânt
Ce-nseamnă-n trupul ţării o palmă de pământ.
(V. Romanciuc. Patria, cuvântul)
Marele lingvist şi umanist, originar din ţinutul Herţa, Vasile Bogrea, susţinea în studiul său Între
filologie şi istorie următoarele:
„Viaţa cuvintelor e aşa de strâns legată de a poporului care le întrebuinţează, încât vicisitudinile lor
biografice – genealogia, evoluţia, migraţia, cariera lor — luminează, adese, colţuri întunecate ale istoriei
naţionale. - Studiul lor poate însemna, în acelaşi timp, un apreciabil aport la istoria culturii, în genere".
Limba este atributul principal al naţiunii. De acest fapt românii au fost dintotdeauna conştienţi. Limba
„se identifică cu naţionalitatea" (B. P. Hasdeu).
Popor atât de nedreptăţit, noi, românii, a trebuit de-a lungul secolelor, precum bine se știe, să ne
apărăm deopotrivă propriul pământ, propria istorie, propria limbă. Căci ori de câte ori ne-am aflat sub
ocupaţie, duşmanii au căutat să ne lipsească nu numai de pământul strămoşesc, nu numai de dreptul la
adevărata memorie istorică, dar şl de limba maternă.
„Câţi duşmani aveam pe lume
Graiul ni-l cereau anume
Să-l lăsăm!"
(George Coşbuc. Graiul neamului, 1901)
Dar întotdeauna limba strămoşească ne-a servit drept scut în apărarea fiinţei noastre naţionale.
Ca neam, supravieţuim prin graiul străbun, grai purtat prin secole şi prin inimile nenumăratelor
generaţii de români.
Destinul graiului românesc din preajma Herţei, şi anume din nordul Bucovinei şi din fostul judeţ
Hotin, a fost şi mai continuă să fie însă zdruncinat de schimbările demografice care au parvenit de la 1775 şi
1812 încoace în urma imigrării şi colonizării excesive.
Referindu-se la „partea cea mai veche şi frumoasă de ţară", adică la Bucovina, M. Eminescu afirma cu
multă amărăciune în studiul său Răpirea Bucovinei că austriecii şi ungurii au prefăcut acest plai într-o
„mlaştină de scurgere" a tuturor elementelor corupte, „loc de adunătură", „vavilonu! babiloniei împărăteşti".
A fost stimulată în mod deosebit migraţiunea ucrainenilor din Galiţia şi Podolia.
Politica colonizatoare a celor două imperii - austro-ungar şi rus - a fost susţinută de un proces intens de
deznaţionalizare a românilor, care s-a soldat cu o restrângere evidentă a ariei cu localităţi româneşti.
Azi rănile dor. Cultul sacru al limbii române şi al datinilor strămoşeşti este viu doar pe o parte din
vechiul pământ românesc la care m-am referit mai sus, teritoriu din preajma ţinutului Herţa, unde românilor
li s-a răpit din faşă graiul matern, lipsindu-i în acest fel de acele suporturi sfinte ale spiritualităţii prin care o
comunitate de oameni îşi afirmă dreptul de a-şi clădi destinul, datina şi istoria.
Ţinutul Herţa e locuit compact da către români (circa 93%),care continuă să vorbească şi să scrie
româneşte. Ei se scriu oficial şi au şi convingerea că sunt români, în şcoală şi în biserică se foloseşte, în
temei, limba română.
Dar de la 1940 şi 1944 încoace, de când acest vechi şi pitoresc colţ de pământ românesc a fost
încorporat prin voia lui Stalin în Ucraina, limba românilor de aici împărtăşeşte şi ea soarta amărăciunii ca şi
vorbirea românilor basarabeni, bucovineni sau transnistrieni.
Stăpânirea străină a lovit deopotrivă în limba tuturor acestor vorbitori mai întâi de toate prin aceea că
au inventat „teoria" existenţei unei aşa-zise „limbi moldoveneşti" deosebite de limba română. Or, în
extremitatea de est a latinităţii azi există o singură limbă neolatină. Denumirea ei corectă este limba română.
Ea s-a format prin procese istorice fireşti.
Apoi a avut loc trecerea la alfabetul rus (chirilic). A fost întreruptă legătura cu Ţara, cu literatura de
limbă română.
Funcţionarea limbii materne a fost îngrădită de asemenea de promovarea unui bilingvism „moldo-rus"
(adică româno-rus), mai exact a unui semilingvism. Românii trebuiau să cunoască obligatoriu limba rusă. Se
sugera ideea că absolvenţii şcolilor cu limba de predare „moldovenească" nu au nici o perspectivă să studieze
în instituţiile de învățământ superior din „Marea Uniune Sovietică" fără o foarte bună cunoaştere a limbii lui
Ilici. Mai era propagată şi ideea că „limba moldovenească" este săracă. Drept urmare astăzi limba română
literară este puţin cunoscută de către trăitorii din ţinut. Procesul deznaţionalizării se simte mai ales îh oraşul
Herţa, unde din 1944 încoace a funcţionat în exclusivitate doar o şcoală rusă.
Lingviştii, oamenii de cultură din R. Moldova sprijină cu bună înţelegere aspiraţiile conaţionalilor din
actuala regiune Cernăuţi de a-şi restabili completamente tezaurul toponimic tradiţional-istoric.
Toponimile reprezintă istoria nescrisă a unui popor sau altul. De aceea numele topice nu pot fi
modificate, adaptate sau substituite la întâmplare. Toponimia ca disciplină ştiinţifică dispune de legi şi norme
care trebuiesc respectate. Totodată e de datoria fiecărui vorbitor să folosească cu grijă numele proprii în
formele lor corecte, aşa cum ni s-au transmis din strămoşi şi întru memoria lor.
Cunoaşterea limbii vii şi a tradiţiilor folclorice constituie o problemă de cercetări intense de teren.
Încă de la prima lor apariţie, atlasele lingvistice s-au impus ca nişte lucrări de căpetenie prin valoarea
lor de sursă documentară şi ştiinţifică deosebită în cercetarea limbii vii în spaţiu. Ele oferă imaginea
sinoptică a graiurilor şi dialectelor, cu reale implicaţii diacronice, legate de evoluţia varietăţilor de vorbire pe
teren, de felul apariţiei şi răspândirii inovaţiilor.
Graiul popular al herţenilor nu a rămas în afara atenţiei dialectologilor. Vorbirea lor orală este
reprezentată în volumele Atlasului lingvistic moldovenesc (în ultimii ani această lucrare apare sub un titlu
revăzut: Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria) prin trei localităţi:
Horbova, Mogoşeşti şi Probotești. Paralel cu anchetele întocmite pentru atlas dialectologii de la Chişinău au
înregistrat de asemenea, acum trei decenii şi mai bine, texte dialectale şi folclorice. În prezent, preconizând
noi înregistrări ale unor probe de grai la baştinalui Gheorghe Asachi şi George Sion, Vasile Bogrea şi Arthur
Verona, de data aceasta prin eforturi comune ale cercetătorilor de pe ambele părţi ale Prutului (Bucureşti şl
Chişinău), investigaţiile de teren sunt îndreptate mai ales asupra aspectului sociolingvistic al graiurilor,
asupra fixării unor schimbări, deşi neînsemnate, care s-au produs în evoluţia lor. În ultima perioadă de timp,
într-un mediu oarecum aloglot. Pe de altă parte, tema se înscrie pe linia preocupărilor devenite tradiţionale în
dialectologia românească, urmărind îmbogăţirea Arhivei fonogramice a limbii române de la Institutul de
Fonetică şi Dialectologie „Al. Rosetti" din Bucureşti „cu texte culese de la vorbitori de limbă română din
afara graniţelor actuale ale României" (Maria Marin).
Fiind de loc din satul Proboţeşti (comuna Târnauca). cunosc îndeaproape rădăcinile graiului românesc
de prin părţile Herţei, grai deprins în fragedă vârstă a copilăriei, izvorul cel dintâi al limbii materne. Pe lângă
aceasta, ca cercetător al graiurilor populare, deseori am avut prilejul să mă aflu în mijlocul celor mai buni
cunoscători ai obiceiurilor, datinilor şi limbii vorbite de la est de Carpaţi şi până dincolo de Nistru și Bug.
Străbunul grai îi îndeamnă mereu pe mulţi cercetători, ca printr-un miracol al providenţei, să-i asculte
murmurul de izvor.
Printre particularităţile graiurilor din ţinutul Herţa. întâlnite şi în alte graiuri din nord-estul Moldovei
istorice sau, în unele cazuri, în toate graiurile de tip nordic, semnalăm:
1. Închiderea vocalelor finale ă şi e (casî, țarî, munti, badi); î etimologic păstrat în cuvintele împlu,
îmblu, îmflu; palatalizarea labialelor p, b, m în stadiul W, N, ń (Weptini, Nini, ńirişti); palatalizarea
labiodentalei î în mod diferit, în diverse graiuri: ŝerbi, herbi, ĉerbi etc.
2. Forme perifrastice de mai mult ca perfect (am fost adunat 'adunasem', am fost fost 'fusesem");
frecvenţa formelor de genitiv-dativ -lu (în loc de -lui): omulu, pomulu, vărulu; viitorul de tipul am să fac, am
să vin şi multe alte trăsături morfologice.
3. întrebuinţarea unor cuvinte ca: pomăt 'livadă', şparhat 'plită', soreancă 'floarea-soaretui', gaiţă 'gaz',
hâră 'mătreaţă". palici 'pahar', litră 'cană', tată bătrân 'bunic', mamă bătrână bunică', asud 'transpir, pătaşcă
'roabă', plămâi negru ficat', vătăjel 'vornicel' etc.
În general, în părţile sale de bază vorbirea orală din ţinutul Herţa face parte din aria graiurilor de tip
arhaic, „cu încete deschideri spre elementul literar" (Ion Nuţă), graiuri de tip tradiţional, cu vădite
particularităţi ale subdialectului moldovean. Graiurile din Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa sunt incluse şi
descrise de către Paul Lăzărescu anume în cadrul general al subdialectului moldovean (vezi: Tratat de
dialectologie românească. Coordonator: V. Rusu. Craiova, 1984, p. 208-239).
Anumite aspecte ale graiurilor din aria dată pot fi urmărite prin studiul interferenţei lexicale şi a
influenţelor reciproce între limbi în contact Graiurile limbii române din ţinutul Herţa n-au evoluat îh sens
diferit îh raport cu celelalte graiuri din nord-estul Moldovei istorice. Ele nu au un statut autonom, ci se includ
cu trăsăturile lor principale în subdialectul moldovean, care acoperă o parte însemnată - aproape o treime —
din masivul dialectului dacoromân, adică din teritoriul de la nord de Dunăre, unde se vorbeşte româneşte.
Unele rusisme şi ucrainisme recente din vocabular n-au atras vorbirea băştinaşilor din ţinut într-o altă arie
lingvistică.
Descrierea zonei lingvistice din ţinutul Herţa (în egală măsură şi a arealului lingvistic bucovinean)
duce la concluzia că trăitorii de gintă latină de pe această palmă de pământ vorbesc în acelaşi dulce grai,
fac parte din aceeaşi seminţie şi, istoriceşte, au aceeaşi vatră strămoşească cu românii de pe întreg spaţiul
mioritic, românesc.
Idealul nostru comun este afirmarea spiritului naţional românesc, ideea de întregire a neamului. Acest
scop suprem spre care tindem este de neconceput îh afara limbii naţionale, a limbii române.
Limba pe care o vorbesc azi băştinaşii de prin părţile Herţei îşi are farmecul şi înţelepciunea ei.
Herţenii au creat necontenit zicale şi proverbe, nume de plante şi crânguri. Prezintă interes faptul că tocmai
prin părţile locului, unde circulă pe larg cuvintele sinonime soreancă, soarea-soarelui (din sora-soareluf) şi
floarea-soarelui, este cunoscută o impresionantă legendă populară - o adevărată creaţie poetică a autorului
popular anonim - despre provenienţa plantei şi a numelui de floarea-soarelui. Varianta legendei de 231 de
versuri, culeasă de folcloristul Gheorghe Spătaru în comuna Târnauca de lângă Herţa, istoriseşte dragostea
unei fete de împărat faţă de Soarele-mire care din pricina surorilor ei a fost părăsită de Soare. După mulţi ani
de pribegie prin lume sora mai mică, zărind pe cer ochii iubitului ei, stătea zilnic cu faţa spre soare. Legenda
glăsuieşte în continuare:
„Atunci baba ursitoare
A schimbat-o într-o floare -
Floare tristă şi mâhnită
Şi în soare'ndrăgostită -
 Floarea-soarelui numită".
(„Cultura Moldovei", din 5 iulie 1964)
Cuvintele şi expresiile din limbajul folcloric sunt mărturii scrise pe răbojul timpului. Povestea vorbei
populare vădeşte un fin spirit de observaţie, fantezie, imaginaţie.
Limba vie este legată astfel de folclor „prin mii de fire" (Sextil Puşcariu). Creaţia populară este
deopotrivă un tezaur cultural şi lingvistic, un izvor de apărare a identităţii naţionale.
Românii din împrejurimile Herţei sunt păstrători ai unui fond folcloric unitar românesc. Se înţelege
că este vorba de o unitate în diversitate, pentru că ea, ca şi unitatea limbii române, prezintă şi deosebiri îh
spaţiu. Privite din perspectiva geografică, caracteristicile de preţ ale expresiei populare prisosesc în folclorul
nostru naţional din toate provinciile istorice. Frumuseţile inepuizabile ale graiului le găsim cristalizate în
balade şi doine, în basme şi snoave, în proverbe şi zicători... Mai peste tot, povestea fantastică, iar uneori şi
cea nuvelistică, începe, de obicei, cu formula „a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti".
Apoi textul se înşiră cu uşurinţă, parcă de la sine, fluent, cursiv. Doina sau cântecele lirice populare, din orice
zonă, nu pot fi percepute în genere în afara ritmului domol, a rimei sonore sau a sugestivelor expresii:
„Doină, doină, cântec dulce, / Când te-aud, nu m-aş mai duce, / Doină, doină, vers cu foc! / Când răsuni eu
stau pe loc. / Bate vânt de primăvară, / Eu cânt doina pe afară, / De mă'ngân cu florile / Şi privighetorile".
Experienţa de viaţă, spiritul şi înţelepciunea populară şi-a găsit reflectarea plenară în proverbe şi
zicătorile din ţinut, ca şi de prin alte părţi ale Ţării de Sus: A lega tei de curmei; Mai scumpă-i omenia decât
avuția; Prietenul la nevoie se cunoaşte; Câte bordeie, atâtea obicee; A se duce pe apa sâmbetei; A avea
nădejde (în cineva) ca'nt-un cui de tei.
Frecvenţa procedeelor artistice, cum sunt comparaţia, repetiţia, metafora, metonimia, epitetul,
hiperbola, dialogul etc., diferă de la un subiect la altul, de la un gen la altul. Orişiunde însă, „din Boian la
Vatra Dornei", la Herţa sau Boziaş, la Cetatea Albă sau Năsăud, tiparul expresiei populare este, de obicei,
simplu, fraza relativ scurtă, stilul dinamic, dar puţin diferenţiat, totuşi. Producţiile folclorice au un caracter
concentrat. Vocabularul folcloric este ca atare cel obişnuit, neaoş, de uz general (Vasile Pavel, La izvorul
graiului. Chişinău, 1984, pag. 70-73).
Prin larga-i circulaţie şi vechime creaţia populară orală slujeşte în bună măsură la menţinerea unităţii
limbii noastre şi a coeziunii dintre diversele ei etape de dezvoltare.
Producţiile folclorice din nordul Bucovinei, din fostul judeţ Hotin al Basarabiei şi din ţinutul Herţa
oglindesc cu prisosinţă viabilitatea tradiţiilor autohtone, persistenţa lor de secole în aceste zone din nord-
estul Moldovei istorice. Românii de la această margine a latinităţii, ca şi cei din întreaga Basarabie şi de
dincolo de Nistru, şi-au păstrat cu sfinţenie limba şi folclorul, „izvorul de apărare pentru neam".
Prin particularităţile sale etnofolclorice şi lingvistice, ţinutul Herţa se prezintă ca parte integrantă a
zonei de la nord-est de Carpaţi. Drept mărturie ne este corpusul de texte Folclor din Ţara Fagilor (Chişinău,
1993), coordonator al ediţiei dr. Sergiu Moraru, cu un Cuvânt înainte de poetul Arcadie Suceveanu şi cu un
amplu studiu introductiv de Grigore Bostan, profesor la Universitatea din Cernăuţi, membru de onoare al
Academiei Române. Textele cuprinse îh această fundamentală colecţie de folclor „ţin de toate genurile şi
speciile tradiţionale ale creaţiei noastre populare: poezia ritualurilor calendaristice şi de familie, descântecul,
teatrul popular, povestea, legenda, snoava, proverbul, zicătoarea, ghicitoarea, poemul eroic, balada, doina,
cântecul propriu-zis, strigătura ş.a." (pag. 5).
Cititorul găseşte în paginile acestei antologii texte folclorice culese din mai multe localităţi din ţinutul
Herţa şi care înfăţişează diverse genuri şi specii: descântece, vrăji (Descântece de bubă rea, Molniţa, p. 31;
Descântec de dragoste, Ştreanga, p. 35; Descântec de speriat, Văleni, p. 41), poezia obiceiurilor
calendaristice (colinda Judecata fiorilor, Proboteşti, p. 63-64; urătura Despre războiul al doilea mondial,
acelaşi sat, p. 81 -82), teatrul folcloric (Cerbul, Humăria, p. 117-120; Gruia şi Novac, Văleni, p. 128-132),
poezia obiceiurilor de familie (De frate, Târnauca, p. 198-199), cântece istorice (Într-o zori de zi de vară,
Culiceni. p. 284-286, Colo-n vale la izvor, Horbova, p. 285-286), lirica populară (Colo-n vale-ntre vâlcele,
Culiceni, p. 371; Foaie verde şi-o cucută, acelaşi sat, p. 372; Foaie verde trei smicele, acelaşi sat, p 375;
Aseară la noi în sat, acelaşi sat, p. 393-394) ş.a.
 Mai amintesc că această palmă de pământ românesc e pomenita în cunoscuta baladă populară Mihu
Copilu a lui Vasile Alecsandri. Bardul de la Mirceşti vorbeşte de „Codrul Herţei" în care pe vremuri îşi
găseau loc de adăpost haiducii. Astăzi din aceşti codri legendari, care acopereau cândva dealuri domoale şi
văl largi, puţin ce a mai rămas. La Târnauca, în preajma podişului numit Mălâiştea, pădurea cu fagii el
seculari plânge cu mare jale. În prezent tăierea ei cunoaşte proporţii nemaipomenite.
Cele expuse mai sus sunt argumente convingătoare că ţinutul Harţa este un străvechi pământ
românesc. Limba şi tradiţiile folclorice sunt „actele de Identitate" care le confirmă băştinaşilor, din acest
meleag cu o soartă îndurerată, unitatea de neam cu românii de pretutindeni
Limba, memoria istorică şi vatra strămoşească constituie suportul de netăgăduit al
dăinuirii noastre seculare în spaţiul mioritic. De aceea este nevoie „să ne dezvoltăm cu fiinţa pe care
o avem din fire. După însuşirile facultăţii geniului românesc” (Alecu Hurmuzachi). Numai astfel
vom putea lupta şi dori să ne vedem pentru totdeauna „Patria întregită şi înălţată”, precum şi-o
dorea şi pământeanul nostru, marele savant şi patriot român Vasile Bogrea.

Studiu, apărut în volumul Ion Gherman.

Cronica Ținutului Herța. Pământ dintotdeauna românesc.

Coordonator şi autor principal Ion Gherman,
București, Editura Viața Medicală Românească, 1996, p.265-279

1.3 Grai / dialect, limbă română şi unitate de neam

 LIMBA ROMÂNĂ – UNITATE ÎN DIVERSITATE13

Semnificaţia adoptării legislaţiei lingvistice la 31 august 1989 şi a iniţierii Sărbătorii

Naţionale Limba noastră cea română este greu de subapreciat. Limba rusă a strâmtorat sfera de
utilizare a românei literare în zonă, în primejdie era şi simţirea de neam. Regimul sovietic a cultivat
în mod conştient dezbinarea, ura împotriva a tot ce e românesc, proces început în Basarabia încă în
timpul Rusiei ţariste. Mulţi concetăţeni erau ameninţaţi de pericolul aculturaţiei. În acest context,
libertatea de exprimare, oficializarea limbii române şi revenirea la alfabetul latin constituie o reală
cucerire, poate cea mai mare de la 1989 încoace.
Perioada care a trecut de la momentul când ne-am rugat îngenunchind în Piaţa Marii Adunări
Naţionale şi am exclamat „Limbă, alfabet / limbă, alfabet!” a fost fermă, pentru multă lume, în
procesul de conştientizare a adevărului că limba naţională este testimoniul esenţial şi cel dintâi
semn al identităţii neamului nostru. E adevărat că la 1989 legislatorii au optat pentru „un prezent
care era depăşit” şi că aceeaşi legislaţie lingvistică va avea altă conotaţie după 1991, adică după
proclamarea independenţei Republicii Moldova.
În chestiunea unităţii limbii române, inclusiv a istoriei şi folosirii glotonimului „limbă
moldovenească”, ştiinţa lingvistică s-a pronunţat de mult. A făcut acest lucru, public şi cu
demnitate, şi Academia de Ştiinţe a Moldovei. Adunarea Generală Anuală a Academiei din 28
februarie 1996 a c o n f i r m a t opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din republică
şi de peste hotare, aprobată prin Hotărârea Prezidiului A.Ş.M. din 9 septembrie 1994 (în adoptarea
deciziei Prezidiului Academiei de Ştiinţe, în rol determinant l-a avut acad. Silviu Berejan, director
al Institutului de Lingvistică al A.Ş.M. la acea dată), potrivit căreia „denumirea corectă a limbii de
stat (oficiale) a Republicii Moldova este Limba Română”. Cu părere de rău, savanţii nu au fost
auziţi. Parlamentarii noştri nu au fost în măsură să se ridice nici până acum la înălţimea cuvenită
pentru promovarea limbii naţiunii titulare, şi anume: denumirea corectă a limbii oficiale şi crearea
condiţiilor de „securitate lingvistică” necesare pentru promovarea nestingherită a acesteia [7, p.
215].
Politica a fost şi este azi aşa cum este, ştiinţa trebuie să rămână în adevărul ei. Într-adevăr,
„Politica stă sub vremi, ştiinţa stă în adevărul ei” [11, p. 7].
Realitatea glotică din Republica Moldova a fost întotdeauna cea românească, dar vorbirea
locală continuă să fie interpretată (în fond, de nespecialişti) de pe poziţii dezbinatorii, antiromâneşti.
Încă în RASSM (1924-1940), la comanda Moscovei, s-a încercat a zămisli, fără sorţi de izbândă, un
mijloc artificial de comunicare, chipurile o limbă „cultă” care, după cum se creadea, nu are nimic cu
româna, deşi în realitate nu mai era măcar „dialectală moldovenească”, ci un „erzaţ de română” [1,
p. 99], altfel spus, un surogat de grai, şi nicidecum un viu grai moldovenesc. Drept model al unui
asemenea mijloc de comunicare este Gramatica moldovenească (partea I, Fonetica şi
Morfologhia), Tirişpolea, anu 1930, cu alfabet rusesc. Autorul ei, L.A. Madan, afirmă că
„Gramatica fişticării linghi în temelii s-alcătuieşti după vorba jii a norodului” şi că „limba
moldovneascâ, în cari grăieşti amu norodu moldovnesc, esti limba sânistătoari, diosăghitâ di limba

13
La baza acestui studiu stă raportul ştiinţific, pe care l-am prezentat, la 28 august 2008, în sala de
conferinţe a Academiei de Ştiinţe a Moldovei, când a avut loc, conform programului de lucru,
şedinţa solemnă a Consiliului Suprem pentru Ştiinţă şi Dezvoltare Tehnologică al A.Ş.M.
româneascâ” („Pricuvântarea avtorului”, p. XI-XII). El încearcă a „crea” în gramatica sa un alt
metalimbaj gramatical, o terminologie „diosăghitâ di limba româneascâ”: sloguri „silabe”, starnic
„substantiv”, multuratic „plural”, sânguratic „singular”, căderi „caz”, treptili di potrijiri „gradele
de comparaţie”, aplecarea cuvintelor cu sfârşâtu fărâ lojiturâ „declinarea cuvintelor cu terminaţie
neaccentuată”, numărătoarili câtnici „numerale cardinale”, locdinumi „pronumi”, graiu „verbul”,
hotărârea graiului „definiţia verbului” etc., etc. Acest manual a fost recomandat pentru editare de
către profesorul din Moscova M.V.Serghievskii, ideologul principal al limbii moldoveneşti, care în
vara anului 1925 şi în anii 1928-1930 a cercetat graiurile moldoveneşti din RASS Moldovenească şi
l-a sprijinit pe L.A.Madan, „teoreticianul” moldovean al unei noi „limbi” romanice de est (”limba
moldovenească”), idee care se trage de pe timpul ţarismului în Basarabia (1812-1918). Vorba e că
după Unirea Principatelor (1859), în Basarabia s-a interzis utilizarea glotonimului limba română;
funcţionarii ţarişti aveau indicaţii secrete de a înrădăcina în Basarabia „un dialect apropiat limbii
slave” [Vezi: 2, p. 12, 22].
Ca orice limbă, limba română este o u n i t a t e î n d i v e r s i t a t e . Lingvistica actuală
distinge trei tipuri principale de varietate (diversitate) glotică: varietate d i a t o p i c ă sau
geografică (generează variante teritoriale: dialecte, subdialecte, graiuri care constituie obiectul
dialectologiei şi al geografiei lingvistice); varietate d i a s t r a t i c ă sau socială (generează
variante specifice unor grupuri socioculturale numite iniţial dialecte sociale care constituie obiectul
sociolingvisticii) şi varietate d i a f a z i c ă sau stilistică (generează variante stilistice, desemnate
ca variante stilistico-contextuale care constituie obiectul stilisticii).
Dat fiind că limbajul este creativitate, nu există „limbi istorice monolitic unitare”, fiindcă
prezintă diferenţe în spaţiu, diferenţe socioculturale şi diferenţe stilistice [4, 11-12]. Ca lingvist
dialectolog, în comunicarea de faţă supun atenţiei examinarea unor aspecte ale variaţiei determinate
geografic.
Limba română are patru dialecte: dacoromân, aromân (macedoromân), meglenoromân şi
istroromân. Ultimele trei sunt dialecte sud-dunărene. Numai dialectul dacoromân şi-a dezvoltat o
formă literară. Specificul dialectal nu afectează unitatea limbii române, mai ales că pe baza tuturor
varietăţilor geografice s-a constituit o singură limbă de cultură, o limbă literară unică, pe care
marele lingvist Eugeniu Coşeriu a numit-o e x e m p l a r ă [4, p. 12].
Varietatea dialectală din interiorul limbii române – al dacoromânei – ţine, pe de o parte, de
două grupuri de graiuri: grupul sud-estic (graiurile din Muntenia, Oltenia, Dobrogea, sud-vestul
Basarabiei şi sud-estul Transilvaniei) şi grupul nord-vestic, mai extins şi mai puţin unitar (e vorba
de graiurile de pe restul teritoriului dacoromânei). Această repartiţie a fost stabilită iniţial de Al.
Philippide în lucrarea sa Originea românilor [10, p. 389-405]. Ea reflectă „o structură dialectală
anterioară”, ilustrată de primele atestări ale dacoromânei (secolul al XVI-lea), dar care rezultă, în
parte, şi din datele oferite de Atlasul lingvistic român (ALR), alcătuit la mijlocul secolului al XX-
lea, pe care se întemeiază, pe de altă parte, clasificarea dacoromânei în cele cinci subdialecte:
moldovean, muntean, bănăţean, crişean şi maramureşean, repartiţie dialectală azi acceptată ca
atare de majoritatea dialectologilor [Vezi: 12, p. 163-423].
Graiurile din Basarabia, Bucovina şi Transnistria ţin astfel de subdialectul m o l d o v e a n
al dialectului dacoromân. Fără a neglija studiul monografic, voi sublinia că cea mai documentară
descriere a graiurilor limbii române a fost realizată în hărţile atlaselor lingvistice şi pe baza
acestora. Asemenea opere fundamentale nu rareori sunt puse alături de arhivele istorice.
Limba română dispune de trei tipuri de atlase lingvistice ale graiurilor dacoromâne: naţional,
regional şi regional-sinteză, toate elaborate în mai puţin de un secol.
 Primul atlas lingvistic naţional îl datorăm romanistului german Gustav Weigand (1860-1930),
editat în 1909, la Leipzig, unul dintre primele atlase lingvistice realizate pe plan mondial. Cuprinde
67 de hărţi, cele mai multe fonetice, având la bază anchetele efectuate de Weigand la faţa locului, în
752 de localităţi, inclusiv în Bucovina şi Basarabia. Profitând din plin de metodologia elaborării
acelui „cap de serie” , Atlasul lingvistic al Franţei al lui Gilliéron şi Edmont, şcoala lingvistică
clujeană, condusă de Sextil Puşcariu, personalitate ştiinţifică multilaterală, a realizat, prin Sever Pop
şi Emil Petrovici, la mijlocul secolului al XX-lea, cel de al doilea atlas naţional, Atlasul lingvistic
român (ALR), unul din cele mai reuşite atlase lingvistice în romanistică.
În ultimele cinci decenii, geografia lingvistică românească e dominată de elaborarea atlaselor
lingvistice regionale (NALR/ALRR), dintre care şapte întocmite în Ţară – pe provincii istorice:
Oltenia, Maramureş, serii complete; Mintenia şi Dobrogea, Transilvania, Moldova şi Bucovina,
Banat şi Crişana, în total (25 de volume). Au trudit la întocmirea lor distinşi dialectologi din
Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara. La Chişinău, în cadrul Institutului de Lingvistică al
A.Ş.M., au fost pregătite şi editate 8 volume: patru din Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM) (1968-
1973), coordonator şi coautor R.Udler, şi altele patru, continuare la ALM, sub titlul revăzut, adecvat
Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria (ALRR. Bas., 1993-
2003), coordonator şi coautor subsemnatul.
Un eveniment ştiinţific remarcabil este apariţia recentă în cadrul Institutului de Lingvistică
„Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române a primului volum din Atlasul lingvistic român pe
regiuni: Sinteză (ALRR. Sinteză), Bucureşti, 2005, coordonator prof. univ. dr. Nicolae Saramandu.
Este pentru prima dată când se elaborează la nivel romanic un asemenea atlas-sinteză. Volumul
include 135 de hărţi realizate prin simboluri. Reţeaua este de 1203 localităţi, dintre care 205 sunt
din reţeaua de puncte cartografice cuprinse în ALM.
Spre sfârşitul secolului trecut cartografia lingvistică se îndreaptă şi spre o largă colaborare
internaţională, concretizată în elaborarea Atlasului Lingvistic Romanic (Atlas Linguistic Roman,
ALiR), Atlasului limbilor Europei (Atlas linguarum Europae, ALE) etc., la care au participat sau
continuă să participe activ şi dialectologi de la Academia Română şi Academia de Ştiinţe a
Moldovei. Până acum au apărut şase fascicole din ALE (1983-2006) şi două volume din ALiR
(1995-2002), în care, de la începutul anilor ’90 încoace, limba vorbită în Republica Moldova este
numită limba română.
Atlasele lingvistice au pus astfel la dispoziţia lingviştilor (şi nu numai) o bogăţie de date fără
precedent. Acestora li se adaugă Arhiva fonogramică a limbii române, textele şi glosarele dialectale.
Să folosim în mod creator tezaurul popular cuprins în atlase. Hărţile lingvistice ne arată,
adese, lupta dintre cuvintele vechi şi noi, migraţia lor, felul în care este evitată omonimia sau este
creat un cuvânt, care în opinia lui Coşeriu este un „act poetic”. În concepţia lui Gillieron,
omonimia este o boală primejdioasă pentru cuvinte. ALR ne înfăţişează extensiunea, în Muntenia şi
în sud-vestul Basarabiei, a formei diminutivale porumbel pentru pasărea numită în Ardeal porumb,
iar în Moldova hulub Aria porumbel în Muntenia se suprapune şi coincide aproape total cu aria
porumb „păpuşoi”. E o dovadă că forma porumbel pentru pasăre s-a generalizat, susţine S.Puşcariu,
pentru a se evita omonimia cu planta numită porumb.
Marile anchete dialectale de teren, de ani şi ani de zile, şi editarea atlaselor lingvistice sunt
urmate, fireşte, de reflectarea profundă asupra fenomenelor studiate. Prin elaborarea atlaselor
lingvistice şi prin investigaţiile asupra faptelor cuprinse în asemenea lucrări, afirmă E.Coşeriu, au
fost îmbogăţite cu principii teoretice nu numai lingvistica generală şi istorică, ci şi metodologia
lingvistică [Vezi: 3, p. 25-90].
 Merită să fie reţinut că realitatea varietăţii regionale a fost asociată de cărturarii, din toate
ţările de limbă română, cu conştiinţa apartenenţei la o limbă comună şi la originea comună. Cazania
sa din 1643 Varlaam şi-a intitulat-o Carte românească de învăţătură. Militând pentru o limbă
unitară, convins că se adresează românilor din „toate ţările”, ca entitate etnică unitară ca şi limba,
Simion Ştefan, mitropolit al Transilvaniei, scria următoarele în predoslovia sa la Noul Testament de
la Bălgrad (1648): „… rumânii nu grăescu în toate ţările într-un chip… Bine ştim că cuvintele
trebuie să fie ca banii, că banii aceia sânt buni care îmblă în toate ţările, aşia şi cuvintele acelea sânt
bune carele le înţeleg toţi…”; „Aşijderea şi limba noastră din multe limbi este adunată…, măcară că
de la Râm ne tragem” (Grigore Ureche); „Românii dintr-o fântână au izvorât şi cură” (Constantin
Cantacuzino).
Particularitatea u n i c i t ă ţ i i situează limba literară ca suprapusă diversităţii regionale. Dar
ca forme de existenţă a limbii române, graiurile populare şi limba literară reprezintă realităţi
interferente. La început textele noastre conţineau multe caracteristici regionale. A urmat un proces
îndelungat al unificării lingvistice, proces de identificare a criteriilor de evaluare şi de alegere a ce
este mai bun, mai potrivit pentru normele cu caracter supradialectal [6, p. 46-48].
Cercetând limba tuturor monumentelor literare din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea şi
încercând s-o localizeze, cunoscutul lingvist Ion Gheţie a reuşit să stabilească, în lucrarea sa
capitală Baza dialectală a românei literare, puternica p r e s i u n e pe care o exercită, în perioada
1656-1715, „graiurile asupra normelor literare”, fenomen vizibil mai ales în Muntenia şi Moldova,
unde, îndeosebi în Biblia de la Bucureşti (1688) şi, respectiv, în cărţile lui Dosoftei, se observă o
tendinţă de a reduce „decalajul existent între normă şi grai” [5, p. 624-625].
În perioada 1715-1780, se încheie procesul de naţionalizare a serviciului divin, eveniment de
o importanţă excepţională în istoria limbii române literare, având în vedere rolul jucat de literatura
religioasă în vechea cultură românească. Acest proces are loc în împrejurări de natură a favoriza
expansiunea şi impunerea ca normă, în „producţia literară tipărită”, a variantei literare munteneşti.
Când, spre 1750, apoi după 1780-1830, tipografia de la Iaşi intensifică activitatea, ea retipăreşte
cărţile munteneşti, fără a modifica normele literare ale originalelor [Ibidem, p. 626-627]. Literatura
religioasă, răspândită printre românii din toate Principatele, a îndeplinit, prin acurateţea limbii, o
excepţională funcţie unificatoare. „Aceste cărţi bisericeşti au statornicit pentru toate veacurile
unitatea limbei româneşti” (O.Ghibu).
Având în vedere stadiul atins astăzi de limba literară, se pare că majoritatea lingviştilor
români acceptă teza emisă de ilustrul cercetător al istoriei limbii române literare, I.Gheţie: baza
dialectală a românei literare este graiul muntean, bineînţeles, în conlucrare cu celelalte graiuri ale
limbii române. Meritul principal în procesul de unificare lingvistică care are loc în anii 1836-1881 îi
revine lui I. Heliade Rădulescu [Ibidem, p. 616, 628]. Aici ţin să adaug imediat că în procesul de
stabilizare a normelor limbii române literare moderne, unice pentru toţi românii (moldoveni,
munteni, ardeleni, bucovineni, maramureşeni etc.), după cum au afirmat acad. Vl. E. Şişmarev,
acad. N.Corlăteanu şi alţi lingvişti notorii, au participat, de asemenea, moldovenii Gh.Asachi,
C.Negruzzi, ardelenii Gh.Bariţiu, A.Mureşan ş. a. C. Negruzzi îl numea pe I.Heliade Rădulescu
„vindecător” al limbii române. După Eminescu, la baza formării şi a dezvoltării limbii literare
trebuie puse trei surse principale: operele cronicarilor şi literatura religioasă, operele scriitorilor
clasici şi nu în ultimul rând viul grai popular, precizând: „Dar o adevărată literatură trainică care să
ne placă nouă şi să fie originală pentru alţii, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului
nostru”. Oriunde s-a aflat în timpul peregrinărilor sale, Eminescu însuşea din varietatea de cuvinte,
locuţiuni şi expresii plastice, asimilându-şi astfel spiritul vorbirii vii, spontane. Eminescu renunţă
însă la fonetismele ce i se păreau prea dialectale, indiferent dacă era vorba de o pronunţie
muntenească, moldovenească sau transilvăneană.
În Ţară, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea limba culturii moderne româneşti reprezintă
un „sistem constituit” în liniile sale generale. Unitară în ambele sale ipostaze – scrisă şi orală –,
limba literară „devine compatibilă” şi cu utilizarea cotidiană, în comunicarea neoficială, restrâns
familiară şi amicală [6, p. 45-49]. În aceste condiţii, faptele dialectale, regionale (de exemplu, sî
ŝíbî, carivái, g!íni, zin, k!ept, nui&é, făŝém, soreancă „floarea soarelui” ş.a.) sunt incluse ca un caz
special în incorect, neliterar.
În Basarabia situaţia a fost oarecum diferită sub ocupaţia Rusiei ţariste, când limba română nu
a funcţionat ca atare în sferele vitale (în învăţământ, administraţie, ştiinţă, literatură). Doar graiul
moldovenesc a continuat să-şi realizeze funcţia comunicativă, limitată însă la nivelul cotidian, mai
ales în mediul rural. Este semnificativă în această privinţă mărturisirea scriitorului basarabean
Constantin Stamati-Ciurea (1828-1889): „Limba română rustică, precum o vorbeşte poporul nostru
din Basarabia, a fost singurul izvor din care m-am adăpat; nici o şcoală populară măcar; am fost şi
sunt o insulă solitară în imensul ocean al slavismului. Mai mult nu zic.” [Vezi: Opere alese,
Chişinău, 1957, p. 424].
Cât priveşte starea de azi a limbii române în Republica Moldova, cititorul nostru este
familiarizat cu această problemă, pusă în discuţie în numeroase studii din ultimele două decenii. A
rămas nesoluţionată problema identităţii de limbă, ca şi cea a identităţii etnice (şi naţionale). Limba
are nevoie de prosperare şi, mai ales, de stopare a poluării vorbirii orale cu împrumuturi
nejustificate din limba rusă.
Pentru a preciza şi a rezuma în câteva cuvinte constatările făcute mai sus, voi spune că
graiurile limbii române din Republica Moldova şi din zonele învecinate ţin în principal de
subdialectul moldovean, vorbit pe ambele maluri ale Prutului, în spaţiul Moldovei istorice.
Niciodată nu s-a vorbit despre un grai basarabean, acesta identificându-se cu cel moldovean. În
volumul colectiv, coordonat de Valeriu Rusu, Tratat de dialectologie românească (Craiova, 1984),
Paul Lăzărescu include curajos (atunci când puţini dialectologi aveau acest curaj s-o facă) şi descrie
graiurile din Basarabia în cadrul general al subdialectului moldovean. E şi meritul şi curajul absolut
al prof. V. Rusu [12, p. 208-240].
Cele patru grupuri de graiuri din Basarabia, nordul Bucovinei şi Transnistria, delimitate pe
baza ALM, nu sunt nicidecum separate de celelalte graiuri româneşti nord-dunărene. În articolul
Limba română şi graiurile ei teritoriale (Vezi: RLSL, 1995, nr. 5) am arătat că aşa-numitele graiuri
centrale, care ocupă cea mai întinsă parte a teritoriului de la est de Prut şi de dincolo de Nistru, au
trăsături fonetice identice cu cele răspândite în graiurile din provincia Moldova (România). De
pildă: realizarea africatelor prepalatale ĉ, ĝ în stadiul de fricatizare ŝ, z (ŝerc „cerc”, zer „ger”),
realizarea labializării labiodentalelor f, v în stadiul ŝ, z (ŝérbi „fierbe”, zin „vin”), palatalizarea
labialelor p, b, m, în stadiul k!, ģ, ń (k!ept „piept”, g!ini „bine”, ńírişti „mirişte”) etc. Unele
particularităţi recunosc caractere generale ale vorbirii româneşti din aria de nord-est a dacoromânei:
conservarea fonetismului arhaic dz în elemente de substrat şi în cele moştenite din latină budză,
urdzâcă, dzâuă, brândză, utilizarea formei invariabile a, în loc de al, ai, a, ale, termeni din
vocabularul activ ca rărunchi, mai (maiură), cute, cocostârc, pântece, ciubotă, ogradă, glod, colb,
hulub, perj, curechi, omăt, sudoare care formează respectiv perechi cu termenii folosiţi activ în aria
sud-vestică rinichi, ficat, gresie, barză, burtă, cizmă, curte, noroi, praf, porumbel, prun, varză,
zăpadă, năduşeală. Multe din caracteristicile grupului de graiuri de sud-vest (pe linia Cahul-Reni-
Ismail-Chilia) fac arii comune cu graiurile munteneşti (iotacizarea verbelor: văz „văd”, spui&
„spun”; termeni ca război& ”război de ţesut” , pâlnie, cormană (la plug), crastavete „castravete”
etc.
Micile deosebiri de pronunţie şi de cuvinte determinate geografic nu se răsfrâng asupra
comunităţii limbii în general. Românii munteni şi ardeleni se înţeleg foarte bine cu românii
moldoveni din Republica Moldova. Limba română este mult mai unitară decât italiana, franceza sau
altă limbă romanică. Unitatea şi comunitatea se manifestă prin posibilitatea ei de neîndoielnică
înţelegere între românii de pretutindeni. Unitatea limbii române şi a graiurilor ei teritoriale are la
bază, în primul rând, un fond de cuvinte relativ numeros, care acoperă întreg spaţiul glotic
românesc. Caracterul unitar al graiurilor dacoromâne este explicat de lingvişti prin faptul că ele au
rămas tot timpul în contact, ceea ce a făcut posibilă „influenţa reciprocă” a graiurilor. Cuvintele
ruseşti sau de altă origine ce mai bântuie azi în „regiunea ruptă din întreg” ca baistruc „copil din
flori”, cleioncă „muşama”, mozóli „bătătură” etc., elemente lexicale nesemnificative pentru
caracterizarea graiului, vor dispărea de îndată ce limba română va funcţiona cu temeinicie şi fără a
fi stingherită de limba rusă, care azi continuă să favorizeze crearea unui mediu lingvistic dezastruos.
Graiurile moldoveneşti de la est de Prut (ca parte integrantă a vorbirii moldoveneşti din
Moldova istorică) nu au un statut autonom şi luate în ansamblu ele n-au fost atrase într-o altă arie
lingvistică, deoarece de-a lungul Prutului nu avem izofone şi izomorfe, iar în majoritatea cazurilor,
nici izolexe. Gramatica graiurilor cercetate este unitară. Or, cu gramatica şi se identifică în fond
unitatea limbii române.
Tentativa de a sprijini ideea, din rătăcire sau rea-voinţă, că există o „limbă moldovenească”
opusă limbii române, zămislită chipurile pe o bază dialectală moldovenească, este o gravă eroare şi
o absurditate. Substratul politic al problemei „limbii moldoveneşti” este evident. Limba vorbită şi
scrisă în Republica Moldova este limba română. Normele unice supradialectale ale românei literare
s-au extins, de câteva secole încoace, în întreg spaţiul glotic românesc prin concursul şi consensul
oamenilor de cultură din Moldova, Muntenia şi Transilvania.
Cantemir şi Creangă, Eminescu şi Iorga, Hasdeu şi Enescu, Coşeriu şi Vieru, cu o vastă
cultură şi cu subtile caracteristici ale spiritului moldovenesc, toţi geografic din nordul Moldovei,
reprezintă la nivel naţional general geniul şi poezia, ştiinţa şi gândirea, limba şi cântecul poporului
român. În virtutea comunităţii originei romane a neamului şi latine a limbii române, „…
moldovenismul (în sensul bun al cuvântului – n. V.P.) … nu se opune românismului, ci este o formă
a lui…” (E.Coşeriu).
Sărbătoarea Limba noastră cea română ne prilejuieşte emoţii frumoase, clipe inspirate. Prin
limbă ne zidim cultura noastră spirituală. Savurăm sacrele adevăruri despre limbă care este „cartea
de nobleţă” a unui neam (V. Alecsandri), „întâiul mare poem al unui popor” (L.Blaga). Limba
română este „însăşi floarea sufletului etnic al românimii” (M.Eminescu). „În aceeaşi limbă / Toată
lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, /
Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt” (Gr. Vieru).
Graiul fiecărei etnii este un viu monument popular, un tezaur profund al întregii experienţe de
viaţă şi creaţie. C u v â n t u l ca o comoară de gândire este creaţia vorbitorului, izvorât din harul
imaginaţiei, al frumosului şi al binelui şi consfinţit în memoria neamului.

Referinţe bibliografice
1. Berejan, Silviu. Degradarea vorbirii orale într-un stat în care funcţionează paralel
două limbi oficiale, în Silviu Berejan, Itinerar sociolingvistic. Selecţie şi prefaţă de Alexandru
Bantoş, Chişinău, 2007, p. 98-105.
 2. Colesnic-Codreanca, Lidia. Limba română în Basarabia (1812-1918). Studiu
sociolingvistic pe baza materialelor de arhivă, Chişinău, MUZEUM, 2003.
3. Coşeriu, Eugen. Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Cu o prefaţă
de S.Berejan şi un punct de vedere editorial de S.Dumistrăcel, Chişinău, Ştiinţa, 1994.
4. Coşeriu, E. Unitatea limbii române – planuri şi criteria, în Limba română şi
varietăţile ei locale, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995, p. 11-19.
5. Gheţie, Ion. Baza dialectală a românei literare, Bucureşti, Editura Academiei
Romnâne, 1975.
6. Guţu Romalo, Valeria. Raporturile dintre limba literară şi graiurile limbii române,
în Limba română şi varietăţile ei locale, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995, p. 45-52.
7. Moldovanu, Gheorghe. Politică şi planificare lingvistică: de la teorie la practică (în
baza materialului din Republica Moldova şi din alte state), Chişinău, 2007.
8. Pavel, Vasile. Graiul românilor basarabeni, expresie a continuităţii teritoriului de
limbă română, în Limba română şi varietăţile ei locale, Bucureşti, Editura Academiei Române,
1995, p. 83-90.
9. Pavel, Vasile. Limba română şi graiurile ei teritoriale (Cu referire la denumirea
corectă a limbii românilor de la est de Prut), „ în Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1995, nr.
5, p. 60-63.
10. Philippide, Al. Originea românilor, vol. II, Iaşi, 1927.
11. Simion, Eugen. Unitatea limbii române , în Limba română şi varietăţile ei locale,
Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 7-9.
12. Tratat de dialectologie românească. Coordonator Valeriu Rusu, Craiova, Scrisul
Românesc, 1984.

Limba română (Chişinău), 2008, nr.9-10, p.31-41

Akademos. Prelegeri academice de Ziua Limbii Române,
2005-2012. Ediţie specială, Chişinău, 2012, nr.3 (26), p.54-65.

UN GRAI, O SEMINŢIE, O VATRA STRĂMOŞEASCĂ

În ultimii doi, trei ani despre starea deplorabilă a limbii moldovenilor de aceasta parte de
Prut s-a scris mult şi cu durere. S-a scris întru nepângărirea graiului matern şi a vetrei strămoşeşti,
întru renaşterea şl reîntregirea conştiinţei de limbă şi de neam. Au fost, într-adevăr, ani de luptă,
de suferinţă şi izbânzi. Ea, limba adusă până la noi graţie strădaniei a zeci şi sute de generaţii
trebuia scoasă, la această răscruce de istorie şi destin, din starea de umilinţă în care se afla atâta
amar de vreme.
Limba este atributul principal al unei naţiuni. Scriitor clasic şi savant cu renume, teoretician
de mare prestigiu, totodată. în probleme de lingvistică. Bogdan Petriceicu Hasdeu, originar din
Cristineştii Hotinului, afirma, pe bună dreptate, că „în limbă o naţiune se priveşte pe ea însăşi” şi
că „limba unui popor se confundă şi se identifică cu naţionalitatea lui”. De aceea nu este
întâmplător faptul că George Coşbuc, cunoscător profund al stării în care se afla limba românilor
din Transilvania pe timpul stăpânirii austro-ungare, s-a ridicat, la început de secol, cu atâta
înflăcărare în apărarea graiului strămoşesc: Fie-a voastră-ntreaga ţară, // Şl de cereţi, vă mai
dăm, // Numai daţi-ne voi graiul // Neamului. — Şi se sculară // Să ne vremuiască traiul // Câţi
duşmani aveam pe lume! // Graiul ni-1 cereau anume // Să-1 lăsăm!, Iată şi strofa finală din
aceeaşi poezie: Repezi trec cu vifor anii, // Ispitind puterea ta, // Neam român! Cu ură mare // Vor
căta mereu duşmanii // Graiului român pierzare, // Dar să piară ei cu toţii: // Nu l-am dat, şi nici
nepoţii / Nu-1 vor da (Graiul neamului, 1901)
A lovi în limba unul popor, limitându-i funcţiile sociale şl scoţând-o din albia sa, înseamnă a
duce la pierzare însăşi existenţa poporului. De aici, prin urmare, şi ecoul de o atât de largă
rezonanţă pe care avea să-1 aibă „strigătul de disperare” (în terminologia lui V. Beşleagă), acel
memorabil eseu - „Veşmântul fiinţei noastre” -al lui V. Mândâcanu („Nistru”. 1988, nr. 4)
Sosi ora limbii!
Versul demn şi sobru al lui Grigore Vieru despre scrierea latină l-am rostit şi continuăm să-l
cântăm şi să-1 rostim, împreună cu Poetul de o mare conştiinţă naţională, ca pe un jurământ
pentru viitorul neamului:
Ci va arde – da – în vatră
Focul scrisului latin!
Ocrotirea prin lege a limbii noastre şi revenirea la scrisul latin nu face decât să ne bucure.
Să ne bucure, dar să şi ne mobilizeze plenar pentru realizarea revendicărilor preconizate şl
susţinute de nestinsa suflare românească de pe aceste meleaguri.
Mărturisesc că de la o vreme încoace încerc un sentiment de profundă îngrijorare pentru
destinul limbii române din nordul Bucovinei, precum şi pentru destinul limbii românilor de .prin
împrejurimile Herţei ş ale Hotinului, teritorii care azi fac par te din reg. Cernăuţi, Ucraina. În
continuare voi vorbi, în temei, despre starea limbii române pe acest plai.
Se ştie că în 1775 Poarta Otomană, în înţelegere cu Rusia, cedează Austriei nordul Moldovei,
supranumit de austrieci Bucovina. În 1812 Moldova cuprinsă între Prut, Dunăre, Mare Neagră,
Nistru şi hotarul de sud-est al Bucovinei (râul Răchitna, cam pe linia Hotin-Noua Suliţa) este
anexată la Rusia. După un timp scurt acest teritoriu capăta denumirea de Basarabia, termen care la
început denumea numai partea de sud-vest a lui. Astăzi nordul Basarabiei, „îmbrăţişat frăţeşte”
aproximativ în spaţiul dintre Secureni şi Hotin, intră în componenţa reg. Cernăuţi, Ucraina. Tot din
această regiune, începând cu anul 1940, fac parte şi cele mal multe localităţi din fosta plasă Herţa,
jud. Dorohoi. De reţinut că în timpul de faţă. cel puţin în limbajul cetăţenilor din U.R.S.S., se constată o
vădită extindere a numirii de Bucovina (nordul Bucovinei) asupra întregii reg. Cernăuţi.
În studiul său „Răpirea Bucovinei” M. Eminescu afirma cu multă amărăciune că austriecii şl ungurii au prefăcut
acest plai într-o „mlaştină de scurgere a tuturor elementelor sale corupte, loc de adunătură a celor ce nu mai puteau trăi într-
alte părţi, vavilonul babiloniei împărăteşti” (M. Eminescu. Opera politică, vol. I. Ed. îngrijită de I. Creţu, Bucureşti, 1932,
p.115).
 Nu este cazul să ne aprofundam aici în asemenea probleme de istorie şi demografie. Vom reţine
doar că procesul intens şi îndelungat de deznaţionalizare a românilor care a urmat in Bucovina s-a
soldat cu o restrângere a arealului cu localităţi româneşti. Această problemă rămâne să constituie
obiectul unor cercetări aparte. Până acum în istoriografia sovietică n-au fost date în vileag consecinţele
nefaste pentru destinele istoriei, culturii şi limbii populaţiei româneşti din regiunea care ne preocupă în
urma actului de cotropire din anii 1775, 1812 şi 1940, şi anume pierderea sau denaturarea conştiinţei de
neam şi de limbă. Acest act deznaţionalizare se răsfrânge, în parte, şi astăzi destul de dureros asupra
conaţionalilor noştri din regiunile Cernăuţi, Transcarpatică, Odesa, Kirovograd etc.
Concluzii zguduitoare despre starea în care a ajuns limba şi spiritualitatea românească în
Bucovina destindem din eseurile şi poeziile scriitorului bucovinean Vasile Leviţchi:
Albia din suflete oare ce mai poartă
În fiinţa noastră goală de străbuni?

(Gând spre începuturi)

Poetul ne îndeamnă a ne întoarce la izvoare, la straturile şi structurile de adâncime ale culturii,
limbii şi tradițiilor noastre, dar fraza-i sufocată de un mult durut sarcasm ca o reacţie la cele ce se
întâmplă cu noi:
Hai către izvoare. Tot vom fi aflat că
Mari excavatoare în căuş ne-au scos
Curgerea şi datinile din străvechea matcă,
Scos din albii graiul. Risipit pe jos...
(Tot acolo)
O tristă realitate, pe care poetul nostru de mare talent o trăieşte, poate, cel mai intens dintre
compatrioții săi.
Cât mă priveşte, fiind de baştină dintr-un sat din apropierea Herţei şi a Târnăucii (de aici au pornit în lume
Gheorghe Asachi şi Vasile Bogrea), sat care până în '46 purta numele vechi şi frumos Proboteşti (şi pe care azi doar
tovărăşeii veniţi de pe aiurea nu vor să-l audă), cunosc îndeaproape rădăcinile graiului de prin acele
locuri dorohoiene şi cernăuţene, grai deprins în anii de fragedă vârstă a copilăriei, izvorul cel dintâi al limbii materne.
Deşi mă aflu cu traiul la Chişinău timp de peste 25 de ani, satul meu natal îmi rămâne de-a pururi scump şi drag. Pe de
altă parte, ca cercetător al graiurilor populare, deseori am avut prilejul să mă aflu în mijlocul celor mai buni cunoscători ai
obiceiurilor, datinilor şi limbii vorbite de această parte de Prut şi Carpaţi, mai peste tot pe unde poţi auzi încă vorbă
românească. Străbunul grai îi îndeamnă şi astăzi, ca printr-un miracol al providenţei, pe mulţi cercetători să-i asculte
murmurul de izvor.
Din păcate, prin părţile Cernăuţilor şi ale Hotinului, în urma actului „de cea mai aspră trunchiere” a Moldovei,
vorba lui Eminescu, limba română a fost împinsă la periferia existenţei sale. Loviţi în drepturile lor sfinte, mulţi băştinaşi s-
au pomenit, prin forţa împrejurărilor, a apuca la un moment dat toiagul unor drumuri străine şi rătăcitoare. Despre
această înstrăinare a românilor, mai bine zis, asimilare, cititorul ar putea afla, de pildă, din cartea: Preotul
Dimitrie Ţopa, Românismul în regiunea dintre Prut și Nistru din fosta Bucovină, Cernăuți, 1928, Editura „Casa școalelor”,
Bucureşti, 1928. Din şirul lung de denumiri de sate şi nume de persoană pe care autorul le consideră de
provenienţă română, dar schimonosite, rutenizate etc., probabil, încă de pe timpul stăpânirii austroungare
(„stăpânii” au încurajat îndeosebi emigrarea în Bucovina a ucrainenilor, polonezilor), inserate în această lucrare, le
semnalăm pe următoarele: Verenceanca (de la) Vrânceni, Valevo – Văleni, Kiseliv – Chisălău , Mitkiv – Mltcău. Vlădicea –
Vlădiceni, Roghizna – Rogozna, Colinkivţi – Colincăuţi (în acest sat şi în prezent trăiesc români); Vacarciuc – (de
la) Vacar (Văcarul), Priganiuc – Prihană, Manec – Mânecă, Dumitraşciuc – Dumitraş, Robuleac – Robu, Carpo – Carp,
Creţuleac – Creţu, Ciobăniuc – Ciobanu, Costiniuc – Costin, Ursuleac -- Ursul, Grumeza – Grumaz, Ţariniuc – Ţarină.
Alexandru Bocăneţu, lingvist şl etnograf român, afirmă: „Dominaţia străină s-a silit din răsputeri
să şteargă caracterul românesc al acestei Moldove de Sus, care, după răpire, a primit numele de
Bucovina, şi să dezrădăcineze moldovenia din aceste locuri. Într-o anumită privinţă putem spune că a
reuşit. Mai ales oraşele au fost metodic supuse unei încercări îndărătnice de deznaţionalizare... Astăzi
doar numai prin suburbiile Cernăuţilor de mai stăruie sufletul şi viaţa românească” (Al. Bocăneţu, Istoria
oraşului Cernăuţi pe timpul Moldovei, ed. a II-a. Cernăuţi, 1933, p. 104).
Iată şi două documente ale vremii, datate cu anul 1900: „Limba nemţească e piedică mare pentru noi
românii, mai ales la pedagogicul din Cernăuţi. Aşa noi, românii, suntem osândiţi să ne ţinem copiii pe acasă,
să-i trimitem cu vitele la păscut, în agoniseală pe la alţii, în hărgăţie pe la venetici, iar la urma urmelor tot împărţind şi împărţind
peticul cela de pământ, să-i facem pe toţi calicii calicilor, pe când copiii veneticului ajung avocaţi, doftori, judecători, ingineri, căpitani,
comisari, profesori şi tot felul de domni şi căpetenii, capătă leafă de la împărăţie şi de la ţară, leafă grasă cu sechestru din sudoarea
bietului român, celui ţinut în întuneric şi prostie” (Deşteptarea. 27.1.1900. Citat după: D. Covalciuc, în Zorile Bucovinei,
1.1.1990). Sau: „În comuna Mihalcea s-a izgonit zilele acestea din partea consiliului şcolar al țării limba română din şcoală. Cu
câțiva ani în urmă în numita comună era numai limba română”. (Tot acolo, 20.V. 1900. — Citat după aceeaşi sursă.)
Scoaterea totală din uz a unei limbi naţionale duce la asimilarea naţiunii, adică implică o integrare a ei în alt colectiv naţional
prin pierderea trăsăturilor proprii (nu numai ale limbii, deci, dar și ale tradițiilor, datinilor etc.)
După unele statistici oficiale, în prezent în reg. Cernăuţi locuiesc vreo 200 de mii de români şi moldoveni (adică tot români),
ceea ce ar constitui cam 20% din numărul total de locuitori din regiune. În câteva raioane funcționează peste 80 de școli cu
predarea obiectelor în limba română și vreo 10 școli mixte (româno-ruse sau română-ucrainene). În unele sate, cum ar fi Colincăuți
(Hotin), Camenca, Corceşti (Hliboca) etc., şcolile s-au „demoldovenizat ” ori sunt pe cale de a suferi acest proces (cu „voia”
părinţilor, fireşte). În Herţa funcționează o singură şcoală orăşenească (dacă nu luăm în considerare şcoala-internat regională), şcoală
medie de cultură generală, dar și aceea este în fond rusă, deși majoritatea covârşitoare a orăşenilor o constituie populaţia românească.
Abia în 1989 datorită eforturilor depuse de către directorul şcolii, mai ales, dar şl de unii părinţi, s-a deschis clasă paralelă (cl. I) cu
predarea în limba naţională.
Starea în care se află limba română în regiunile vecine din Ucraina nu diferă prea mult de ceea ce s-a constatat în ultimii ani în
Moldova. Şi totuşi, mediul în care este folosită de către conaţionalii noştri limbă maternă în afara hotarelor republicii îşi lasă amprenta,
întrebuinţarea practică a limbii e limitată. Or, strâmtorându-şi funcţiile, limba degradează. Are de suferit atât limba vorbită, cât şi cea
literară.
Mai mulţi factori distructivi, printre care şi bilingvismul unilateral rus-român sau, mai rar, ucrainean-român (unii bucovineni
cunosc de bine, de rău mai multe limbi), fac să abată tot mai evident din calea sa firească cursul evoluţiei limbii lui Eminescu pe plaiul
bucovinean. În limbajul cotidian s-au strecurat cu duiumul cuvinte de provenienţă rusă şi ucraineană, substituindu-le
pe cele vechi, literare, sunt atinse structurile de adâncime ale sintaxei frazei, semanticii şl laturii sonore ale cuvintelor etc. Vorbirea
orală este cu totul neîngrijită în ultima vreme chiar şi prin împrejurimile Herţei, pe unde până la 1940 era ferită de
macaronismul germano-rutean sau ruso-ucrainean.
Limba este sufletul poporului, un act de conştiinţă al naţiunii. In graiul străbun, purtat prin secole şi prin inimile nenumăratelor
generaţii de români, şi-au găsit expresie destinul şi aspiraţiile poporului. De aceea el ni se înfăţişează astăzi ca o parte a istoriei
neamului, a memoriei lui.
In această ordine de idei aş vrea să revin la problema toponimelor, a denumirilor de sate româneşti.
Printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Ucrainene din 7 septembrie 1946, adică de pe timpul
stalinismului, foarte multe denumiri de sate şi cătune din reg. Cernăuţi, în care locuiesc români, au fost excluse din registrul de
toponime al băştinaşilor. Mal jos vor fi notate doar câteva cupluri de nume topice „înfrăţite” (pe primul loc din serii vor fi-
gura denumirile vechi, tradiţionale): Proboteşti — Deakivţî (a evoluat la forma Deakovţî), Mihoreni — Petraşivka, Mogoşeşti —
Bairaki, Mamorniţa Românească — Radgospivka, Lucoviţa Românească — Vinogradovo, Pasat — Krupeansk, Ştreanga —
Kanativka, Beceşti — Podvalnoe, Culiceni - Kulikivka, T'ârnauca — Ternavka, Horbova — Gorbovo, Ţânteni — Ţveakivka, Fundoaia
— Nadearnâi, Buda Mare — Velika Buda, Buda Mică — Mala Buda, Humăria — Zelenii, Godineşti — Godlnivka (toate din
raionul Herţa). Din celelalte raioane: Suceveni — Şirokaia Poleana, Ciudei — Mejdurecie, Cerlena Mare — Cerlenovca, Crasna
Krasnoilsk, Oprişeni — Dubivka. Tereblecea – Porubna, Iordăneşti — Podlesnoe, Rarancea — Redkivţî, Mălăeşti — Malinovca,
Băhrineşti — Bagrinivka, Corceşti — Korcivţî, Prisăcăreni — Prosika şi altele.
 Ce au de zis despre toate acestea diriguitorii din centrul regional şi din capitală? Guvernul actual al Ucrainei trebuie să dea o
apreciere juridică decretului din 7 septembrie 1946, la care m-am referit mai sus, şi să-1 anuleze. Mai ţin să adaug că pe băştinaşi
nu i-a întrebat nimeni atunci, în 1946, dacă ei se dezic sau nu de această sfântă memorie a conştiinţei de neam şi de limbă.
Astăzi trebuie să revenim, desigur, la tradiţionalele denumiri de sate, problema care a şi fost ridicată de intelectualitatea
bucovineană prin intermediul ziarului regional sau pe alte căi, numai că treaba nu se mişcă din loc.
Fireşte, R.S.S. Moldova susţine aspiraţiile conaţionalilor care locuiesc în afara hotarelor republicii de a-şi cultiva limba
naţională, de a-și satisface necesităţile culturale în limba maternă, după cum e consfinţit şi prin legea adoptată despre limbi „Cu privire la
funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldova”. De fapt, problemele în cauză trebuie rezolvate în baza legilor despre limbi
adoptate în 1989 în Moldova şi Ucraina. E timpul să fie întreprinse în această direcţie acţiuni concrete.
Revendicările de la Chişinău (vorba, mai ales, de lupta pentru cunoscuta triadă: limbă de stat, grafie latină şi unitate de limbă) au
deşteptat ecouri prelungi nu numai între frontierele republicii...
Avem mari speranţe în Societatea culturală „Minai Eminescu”, înfiinţată de curând la Cernăuţi, a cărei menire este de a trezi
conştiinţa de neam şi de a răspândi cuvântul ştiinţei şi al culturii naţionale printre românii din ţinut.
Bineînţeles că idealul naţional spre care tindem este de neconceput în afara limbii naţionale. De aceea să luăm aminte la înţeleapta
afirmaţie: o cauză apărată pe câmpul de luptă pentru idealul naţional fără limbă ar însemna o cauză pierdută. Lupta pentru
afirmarea limbii materne este în acelaşi timp o flagrantă străduinţă pentru existenţa şi ideea de întregire a neamului.
Trăitorii de gintă latină de pe plaiul cernăuţean vorbesc în acelaşi dulce grai, fac parte din aceeaşi seminție și, istoriceşte, au aceeaşi vatră
strămoşească cu românii de pe întreg spaţiul mioritic de la Dunăre şi până la Nistru. De aici rezultă că şi idealul nostru comun trebuie să fie
afirmarea spiritului naţional românesc.
Mulţi dintre consângenii mei de la est de Prut şi Carpaţi nu cunosc adevărata istorie a neamului nostru. Mă refer, mai ales, la
generaţia mea şi la generaţia mai tânără care am trecut prin şcoli de falsificare a istoriei românilor basarabeni şl bucovineni. De fapt, în
şcolile românești din Ucraina istoria Moldovei nu se învaţă, iar în RS.S. Moldova s-a predat o istorie falsificată. Au fost tentative de a ne lipsi
de memoria şi istoria noastră adevărată.
Dar să nu uităm că o limbă sănătoasă, pentru care milităm, trebuie să se sprijine pe o conştiinţă naţională sănătoasă.

Revista „Columna”, 1990, nr.10, p.80-83

DIMITRIE CANTEMIR DESPRE UNITATEA LIMBII VORBITE

ÎN MOLDOVA, MUNTENIA ŞI ARDEAL

Instruit în adolescenţă, la Iaşi, de eruditul dascăl grec Ieremia Cacavela, format intelectual prin
continuarea studiilor la Academia Grecească a Patriarhiei din Constantinopol, înzestrat cu multiple
calităţi intelectuale, Dimitrie Cantemir devine o personalitate celebră în epocă, scriitor şi savant de
talie mondială - istoric, orientalist, filosof, umanist, lăsând posterităţii remarcabile lucrări şi în alte
domenii: geografie, cartografie, etnografie, muzică, etc. Cunoştea limbile română, greacă, latină,
turcă, arabă, persană, italiană, franceză, slavă veche, rusă.
Problema originii românilor şi a unităţii lor de neam ocupă un loc însemnat în opera istorică şi
de cultură românească a lui D. Cantemir, mai ales, în lucrările Descrierea Moldovei şi în Hronicul vechimei
a romano-moldovlahilor, ambele scrise în limba latină. A arătat cu toată claritatea originea romană,
provenienţa comună şi unitatea de neam a locuitorilor din Moldova, Muntenia şi Ardeal. Cantemir
nu opune între ei pe români şi moldoveni.
Martor de nădejde în favoarea acestei concepţii i-a servit eruditului voievod al Moldovei şi originea
latină a limbii române, pe care a numit-o „limba părinţască".
Dimitrie Cantemir a avut un sentiment cu totul deosebit faţă de limba maternă, de credinţele şi
obiceiurile săteanului moldovean, pe care le-a cunoscut de mic.
 Limba română constituie subiectul celui de-al IV-lea capitol - Despre limba şi graiul moldovenilor -
din partea a treia a Descrierii Moldovei.
D. Cantemir se referea mai întâi la chestiunea originii limbii române, problemă luată în dezbatere încă
în secolul al XVII-lea de Grigore Ureche şi Miron Costin. Cronicarul moldovean Grigore Ureche atrăgea
atenţia cititorului asupra unor apropieri etimologice între unele cuvinte româneşti şi latine („de la rimleni, cele
ce zicem latină pîine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină, ei zic galena... şi altele multe din limba
latinească"), iar datorită contactului cu popoarele învecinate, avem şi cuvinte de altă provenienţă: „Aşişderea şi
limba noastră din multe limbi iaste adunată şi ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur,
măcară că de la Râm ne tragem...'" [5, p.61]. Problema latinităţii limbii a fost tratată, mai pe larg, într-o lucrare a
lui Miron Costin, redactată în limba polonă: Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei. păstrată într-un
manuscris, în care Costin arată că „temeiul vorbirii este până astăzi din limba latină" [apud: 4, p.71].
Format, în mare măsură, şi în baza lecturilor făcute din Dosoftei, Grigore Ureche, Miron Costin, D.
Cantemir acceptă opinia exprimată şi de alţi cărturari precum că „...limba latinească iaste maica cea adevărată"
a limbi române [1, p. 186].
La grupul cuvintelor moştenite din latină sau împrumutate „de pe la alte limbi de prin prejur" se adaugă,
susţine, pe bună dreptate, Cantemir, elemente de origine daco-mezică.
Este foarte important să reţinem ideea exprimată de Cantemir, cu aproape trei secole în urmă, privind
unitatea limbii române: „Muntenii şi ardelenii au tot o limbă cu moldovenii (subl.- V.P.), numai cât le
iaste vorba puţin mai groasă [=aspră]" : giur, dumnezău, acmu, acela, în loc de jur, dumnezeu, acuma, ăla" [Ibidem, p. 190].
Dimitrie Cantemir se simte dator să răspundă unor întrebări referitore la identitatea românilor şi
a ţărilor lor, să lămurească „începătura” şi „neamul” lor. Pentru el Ţara Românilor a fost, din vremuri
imemorabile una şi nedespărţită. În „Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor” face o descriere
istorico-geografică „a toată Ţara Românească” care apoi s-a numit Moldova, Muntenească şi Ardealul,
vorbeşte despre „Daco-Romania” (teritoriul vechii Dacii), adică despre noua Romanie, cu trăitori romani de
circa 1600 de ani pe care străinii îi numeau valahi, adică români. „Dachiia au fost de la Traian împărat cu
cetăţeni şi slujitori vechi romani descălecată şi deciia precum aciiaşi romani să fie moşii, strămoşii
românilor care şi astăzi în părţile Dachii lăcuitori se află, adică moldoveanii, munteanii,
maramureşeanii, românii de peste Dunăre şi cuţovlahii din Ţara Grecească, căci toate acestea
năroade dintre-aceiaşi romani ai lui Traian să fie, nu numai limba şi graiul…,precum şi numele cel
de moşie ne arată, români chemându-ne şi limba cea părintească, care romanească sau latinească este,
nebiruit martor ne iaste”[2, p.25,153].
Fraza de mai sus - „Muntenii şi ardelenii au tot o limbă cu moldovenii"- spune totul
despre unitatea limbii române vorbite în Moldova, Muntenia şi Ardeal, adică, în tot spaţiul geografic
românesc.
Dar orice limbă este o unitate în diversitate. Fiind un bun cunoscător al graiului popular, D. Cantemir vorbeşte în acelaşi
capitol al Descrierii Moldovei despre palatalizarea labialelor, fenomen specific graiului, după opinia lui Cantemir, femeilor
moldovence: "Iară partea femeiască din Moldova are cu totul altă vorbă decât partea bărbătească, căci iale schimbă silava «bi» şi «vi»
în: «ghi», adecă: în loc de «bine» zic «ghine»; «vie» - «ghie». Şi silava «pi» o schimbăm în «chi», precum: «pizma», «chizmă»;
«piatră» - «chiatră». Încă şi un bărbat când să deprinde cu vorba aceasta, cu greu
poate să se dezveţe şi să vădeşte
singur pe sine zicând că au şezut prea mult în braţele maică-sa; pentru aceea şi ocărăsc ceilalţi pre
unii ca aceia, zicându-le «feciori de babă»" [Ibidem, p. 189-190].
D. Cantemir concluzionează că limba moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor „are ale sale
răspicări [= rostiri dialectale] sau rosturi, ca şi toate alte limbi". Eruditul cărturar afirmă:
„Vorba cea mai împodobită iaste împrejurul Iaşului...", fiindcă oamenii „sunt mai aproape
de curtea domnească".
Cei ce lăcuiesc la Nistru amestecă multe cuvinte leşeşti...
 Şi cei ce lăcuiesc în partea muntelui, despre Ardeal, obicinuiesc adeseori cuvinte ungureşti.
Iară fălciianii amestecă limba cu cea tătărească, şi galaţenii - cu cea grecească şi cu cea
turcească" [Ibidem, p. 189].
Cărturarul moldovean avea astfel o concepţie justă despre existenţa unor deosebiri dialectale
în cadrul limbii române. De altfel, aceeaşi conştiinţă vie a deosebirilor de grai românesc de la o
provincie la alta o avea şi Simeon Ştefan, mitropolit al Ardealului, în „Predoslovia cătră cetitori" a
Noului testament, tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia), în 1648, Simeon Ştefan scria: „Aceasta încă vă
rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăescu în toate ţările într-un chip". Este o afirmaţie justă,
exprimată cu mai bine de două secole şi jumătate înainte de constituirea ştiinţei dialectologice
româneşti. Conştient de unitatea românilor din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova,
precum şi de deosebirile dialectale existente, Simeon Ştefan se exprimă, în mod categoric, pentru
necesitatea creării unei limbi literare unice [4, p.70].
Ultimul capitol - „Pentru slovele sau buchiile moldoveneşti" - al părţii a treia din Descrierea
Moldovei este dedicat literelor din alfabetul nostru şi culturii scrise la moldoveni. Cantemir avea
convingerea că „mainainte de soborul de la Florenţia avea moldovenii slove latineşti, dupre pilda
tuturor celorlalte noroade, a căror limbă încă iaste alcătuită din limba cea roman[iasc]ă" [ 1, p.
191 ]. Cantemir dezaprobă fără vreo şovăială îndemnul mitropolitului Teoctist adresat
domnitorului Alexandru cel Bun de a înlocui literele romane cu buchiile chirilice („ca nu numai
pre oamenii cei ce avea cugete streine la credinţa pravoslavnică, ci încă şi slovele latineşti să le
lipsească din ţara sa şi să priimească că în locul lor pre cele sloveşti. Şi cu râvna această prea
mare şi fără de vreme s-au tăcut el urzitoriul cel dintîiu al vărvăriei, întru care se află Moldova
acum") (Ibibem, p. 191).
Descrierea Moldovei „face corp comun" cu opera de referinţă Hronicul vechimei a romano-
moldovlahilor [3, p.75], versiunea latină terminată în 1717, iar cea românească (doar tomul I),
redactată de însuşi Cantemir între 1717 şi 1722. De fapt, textul românesc, departe de a fi o simplă
traducere a originalului latinesc, este o scriere cu mult mai completă. Această operă e şi un preţios
document de limbă română din a doua jumătate a secolului al XVII-le şi din primele decenii ale
secolului al XVIII-lea [vezi: 6]
Voi aminti aici doar titlul versiunii româneşti a Hronicului, care sună în felul următor: Hronicul
vechimei a
romano-moldo-vlahilor, întîi pre limba latinească izvodit, iară acumu pre limba
românească scos cu truda şi osteninţa lui Dimitrie Cantemir, Sankt-Petersburg, anul 1725. Deci,
„pre limba românească”!
În încheiere, subliniem actualitatea problemei dezbătute de D. Cantemir privind unitatea limbii române, savantul moldovean
rămânând şi astăzi pentru noi un consilier de cea mai mare încredere.

Referinţe bibliografice

1. Cantemir,D. Descrierea Moldovei. Ediţie întregită de Pavel Balmuş, Chişinău 1988.

2. Cantemir,D. Hronicul vechimei a romano-moldovlahilor, Cucureşti, 1901.
3. Eşanu, A. Descriptio Moldaviae în cultura europeană, în „Limba română”, 2003, nr.l.
4. Rosetti, Al., Cazacu, B. Istoria limbii române literare, I, Bucureşti, 1961.
5. Ureche, Gr. Letopiseţul Ţării Moldovei. Studiu introductiv de E. Russev, Chişinău, 1971.
6. Ursu, Tamara. Limba Hronicului lui Dimitrie Cantemir, Chişinău, 1973.

Metaliteratură
Analele Facultății de Filologie, Chișinău, 2003, vol.8
 GRAIUL ROMÂNILOR BASARABENI,
EXPRESIE A CONTINUITĂŢII TERITORIULUI
DE LIMBĂ ROMÂNĂ

Astăzi, când în Republica Moldova din nou ne sunt impuse oficial conceptele antiştiinţifice de
„popor moldovenesc” şi de „limbă moldovenească”, avem sacra datorie să reafirmăm adevărul
ştiinţific şi istoric de necontestat despre apartenenţa trăitorilor majoritari şi băştinaşi de la est de
Prut la naţiunea română şi că limba lor este româna.
Lingviştii din Republica Moldova şi din România, renumiţi savanţi (în primul rând, romanişti)
din alte ţări au respins cu hotărâte falsa teorie despre existenţa unei aşa-zise „limbi moldoveneşti”.
În problema dată s-a vorbit de mult la diverse întruniri ştiinţifice naţionale şi internaţionale ale
lingviştilor, la care au fost adoptate moţiuni şi apeluri speciale, adresate direct Parlamentului
Republicii Moldova.
În amplul şi substanţialul său raport ţinut la Congresul al V-lea al Filologilor Români,
desfăşurat între 6 şi 9 iunie 1994, la Iaşi şi Chişinău, profesorul Eugen Coseriu, demonstrând cu
argumente ştiinţifice că limba română este unica reprezentantă a latinităţii orientale, încheia astfel
conferinţa Domniei sale: „A promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba
română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din
punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; şi din punct de vedere politic, e o
anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural" [1].
La acelaşi for ştiinţific probe edificatoare în susţinerea glotonimului limba română, singurul care
trebuia sa fixeze denumirea limbii oficiale în Republica Moldova, au adus în rapoartele lor acad.
Silviu Berejan, membrul corespondent Anatolie Ciobanu, prof. Nicolae Mătcaş şi alţi vorbitori.
Acest congres a fost convocat tocmai în ajunul adoptării Constituţiei Republicii Moldova.
Prin Apelul adresat Parlamentului el a cerut ca în Constituţie denumirea limbii de stat în Republica
Moldova să fie fixată prin glotonimul limba română. Congresul al V-lea al Filologilor Români a marcat,
de fapt, apogeul strădaniei basarabenilor de a aduna dovezi întru restabilirea adevărului privind „controversata" problemă a denumirii
limbii noastre [2, p.3].
Savanţii însă n-au fost auziţi. Neglijând numeroase rezoluţii şi apeluri ale instituţiilor şi întrunirilor lingvistice, Parlamentul
Republicii Moldova a legiferat prin art. 13, la 28 iulie 1994, falsul ştiinţific şi istoric privind limba noastră cea română. Or, se ştie că definiţia
şi numirea ştiinţifică a unei limbi ţine de competenţa instituţiilor ştiinţifice, şi nu politice.
 Autorităţile de la Chişinău continuă să neglijeze decizia Academiei de Ştiinţe - mărturie a demnităţii şi curajului civic - privitoare
la modificarea art. 13 din Constituţie în conformitate
cu adevărul ştiinţific. Deocamdată mai credem că raţiunea va învinge şi art. 13 va fi
formulat, conform deciziei Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova: „Limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română"
[3, p.1].
În spaţiul geografic şi politic din stânga Prutului are loc astfel o încleştare cu forţele politice antinaţionale, inclusiv cu „apostolii
moldovenismului". Lupta de rezistenţă pentru limba română, pentru adevăr se manifestă şi în sensul convingerii concetăţenilor încă
nelămuriţi şi derutaţi. E nevoie să depăşim conformismul, indiferenţa şi mentalitatea de sclavi.
Este bine cunoscut faptul că, prin anexarea în 1812 a Basarabiei, Rusia şi-a însuşit, în baza unei conjuncturi favorabile şi a dorinţei
sale de expansiune spre Balcani, întreg teritoriul dintre Prut şi Nistru, care nu i-a aparţinut niciodată. Istoriografia ţaristă și sovietică (la
Chişinău, istoriografia moscaliotă gen N. A Mohov) privind Basarabia a denaturat însă fără scrupule, cu unele excepţii, imaginea obiectivă
a acestei provincii româneşti.
Anume în acest context în Basarabia şi în Transnistria a fost propagată denumirea „limba moldovenească" S-au făcut speculaţii
chiar pe seama particularităţilor locale de vorbire, pe seama acelor flori de câmp pe care le îmbracă limba română din zonele pomenile
mai sus. Se vehicula ideea că, chipurile, dacă te exprimi într-o formă cât de cât corectă, aşa mai „pe domnie", atunci vorbeşti românește, i a r
dacă te exprimi în graiul local, atunci vorbeşti moldovenește, lăsând să se înţeleagă că vorbeşti într-o altă limbă, în „limba moldovenească”.
La nivelul de mase, sintagma „limba moldovenească" a fost utilizată neterminologic, denumirea graiului local confundându-se
deseori cu denumirea limbii. Dar să nu scăpăm din vedere şi faptul că după 1812 ţarismul, iar mai apoi şi sovieticii au propagat şi au impus
metodic şi sistematic folosirea denumirii limba moldovenească în scopul deznaţionalizării populaţiei din ţinut, a subminării
unităţii naţionale.
Asemenea erori şi presiuni ideologice s-au făcut cu bună ştiinţă, cu scopul de a susţine că moldovenii din stânga Prutului şi a
Nistrului nu sunt români. În Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească şi în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească,
mai ales în perioada 1924-1950, s-au făcut încercai de a se zămisli o limbă scrisă pe baza varietăţii vorbirii transnistriene, şi pe baza
împrumuturilor masive din limba rusă şi a unor calcuri lingvistice bizare.
Iată câteva mostre de „limbă moldovenească" la care ar dori să ne readucă „moldoveniştii" (titluri de cărţi): K. Dubneak,
Pătradcî pintru lucru practic di gheografii. Alăturări la cartea di lucru pi gheografii
pintru anu a şinşilea di'nvăţămînt, tradusî din ucraineşti di S. Rîbak. Editura statnicî a Moldovei. Tirişpolea, 1931.
Sau: Învăţălnic pi obşteştiinț i, Slobozîşu a ll-lea, Anu a şasa, Tirişpolea, 1931. În Hotărîrea KŢ

a PK(b) T dispri şcoala Inşăpătoari şi nijloşii, Tirişpolea, 1931, se spune că „Mărgînd pi calea înşiinţării programii
partii comunistişi... cu ţînta di dişteptat neamu, vrednic cu totu sî aşăzî comunizmu ..." [p. 3].
După o perioadă de şase ani (1932-1938), când în RASSM a fost utilizat alfabetul latin şi au fost editate operele unor scriitori clasici,
ca M. Eminescu şi V. Alecsandri, limba scrisă a revenit, deşi mai mult aparent, la aspectul normat, dar „avtorii di cuvîntelnice şi gramatici a
linghii moldoveneşti" urmăreau aceleaşi scopuri şi motivaţii politice despre care am vorbit mai sus. Astfel, în prefaţa la
Cuvîntelnicul ortografic moldovenesc, Tiraspoli, 1940, I. D. Ciobanu scria: „Colectivu de avtori s-a pus ca ţeli la
munca sa să curăţe limba moldovenească de cuvintele româneşti franţuzite, neînţălese de norodu moldovenesc, introduse cândva de duşmanii
norodului, şi în rînd cu aiasta s-a stăruit să apuşi cât mai multi cuvinte în graiu norodului moldovenesc în legătură cu zidirea soţialistă, ca
neologizme, din lindili noroadelor frăţeşti rusascî şi ucraineascî. Cu fereală s-au purtat avtorii cître cuvintele şelea, care nu-s tare răspîndite,
sfădoase ori tiar născoşite de oameni osădiţi prin cabinete" [p. 5].
Încercările proletcultiştilor moscalioţi de a ridica graiul local din Transnistria
şi Basarabia la rangul de limbă scrisă (literară) s-a soldat cu un eşec total. De fapt,
„limba ciobănească" nici măcar grai autentic moldovenesc nu era, ci mai degrabă
un surogat de vorbire locală, împăienjenit şi înceţoşat de vocabule, calcuri şi
construcţii sintactice ruseşti, inapt de a exprima chiar şi cele mai elementare noţiuni.
De aceea o „limbă moldovenească" deosebită de limba română n-a existat niciodată.
Moldovenii din Republica Moldova şi moldovenii din provincia Moldova
(România) vorbesc aceleaşi graiuri sau grupuri de graiuri care se subordonează
aceluiaşi subdialect moldovean al aceluiaşi dialect dacoromân, al aceleiaşi limbi
române. Această afirmaţie este perfect justificată în situaţia mediului basarabean,
când generaţiile de azi revin în albia unităţii limbii române, a unităţii ei în fireasca
varietate de graiuri.
 Graiurile românilor de la est de Prut ţin de o entitate glotică comună, de limba
română. Aceste graiuri nu constituie nici măcar grupuri de graiuri aparte cu
trăsături relevante esenţiale numai lor în cadrul dacoromânei.
Unitatea graiurilor din Republica Moldova şi din Ucraina cu celelalte graiuri
dacoromâne poate fi demonstrată cel mai bine cu ajutorul atlaselor lingvistice
româneşti.
Vom aminti că la Chişinău a fost editat Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM), în două volume,
patru părţi [5]. Colectivul de dialectologi de la Institutul de Lingvistică al Academiei
de Ştiinţe a Republicii Moldova a reluat publicarea materialului rămas nevalorificat
în hărţi de atlas, sub un titlu revăzut, in sensul respectării sistemului de denominaţie
a celorlalte atlase lingvistice regionale româneşti - Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul
Bucovinei, Transnistria (ALRR. Bas.) [6]. In una din recenziile recente se afirmă, întemeiat, că, o
dată cu apariţia primului volum din ALRR Bas. şi a celor ce vor urma, „cel puţin sub
aspect lingvistic, reîntregirea teritoriului de limbă română reprezintă nu numai un
fapt câştigat, ci şi o premisă pentru apariţia altor structuri unitare în spiritul vechilor
tradiţii româneşti" [7].
Caracterul unitar al graiurilor româneşti de la est de Prut şi din Ucraina
cu celelalte graiuri dacoromâne se manifestă atât în structura gramaticală, cât
şi în vocabular.
În interiorul graiurilor din Republica Moldova şi din regiunile învecinate din
Ucraina dialectologii de la Chişinău disting patru grupuri mai însemnate de graiuri:
1) grupul de graiuri centrale, care ocupă cea mai mare parte a teritoriului cercetat al
Basarabiei şi parţial al Transnistriei; 2) grupul de graiuri de sud-vest, vorbite, în esenţă, în
extremitatea sud-vestică a Basarabiei (aproximativ de la Cahul până la Ismail,
Chilia şi Vâlcov); 3) grupul de graiuri de nord-vest, răspândite în nord-vestul republicii şi în
legiunea Cernăuţi (nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, fostul judeţ Hotin din nordul
Basarabiei) şi 4) grupul de graiuri de nord-est, care sunt vorbite în partea stângă a Nistrului
într-un număr limitat de localităţi din nord-estul Republicii Moldova şi din reg.
Odesa [8].
Fireşte, foarte multe fenomene sunt cunoscute tuturor grupurilor de graiuri
numite: închiderea vocalei finale -ă la -î şi a lui e în poziţie finală sau medială la i (țari,
dinti, videm); dispariţia lui -i asilabic după consoanele dure (fraț, coj); prezenţa formei de
geniliv-dativ sg. în -lu a substantivelor masculine (pomulu, vărulu); utilizarea formei
invariabile a, în loc de formele al, ai, a, ale (un frate a neu) şi a perfectului compus cu forma o a
auxiliarului la pers. 3 sg. şi pl. (o cântat 'a cântat', 'au cântat') ş.a. De reţinut că
fenomenele notate sunt specifice pentru subdialectul moldovean în întregime (deci şi
pentru graiurile moldoveneşti din dreapta Prutului) sau sunt cunoscute într-o arie
mult mai întinsă.
 O parte din trăsăturile graiurilor descrise se grupează în arii discontinuie,
delimitate prin proiectarea de izoglose ale unor particularităţi corelative bimembre
(de ex., u iniţial în umplu, umblu, umflu în graiurile de sud-vest şi î în celelalte graiuri) sau
plurimembre (yişinî 'vişină' în aria de sud-vest, zisînî în aria de nord-est, æişînî în aria
centrală şi de nord-vest).
Ariile centrală, de sud-vest şi de nord-est se grupează organic şi nemijlocit împreună cu alte zone dialectale ale
dacoromânei [vezi şi 9].
Graiurile centrale au trăsături identice cu cele răspândite în graiurile din provincia Moldova (România)
şi cu o serie de particularităţi întâlnite în graiurile din grupul nordic în genere. De ex.: realizarea africatelor prepalatale
ĉ, ĝ în stadiul de fricativizare ŝ, V, realizarea palatalizării labiodentalelor f, v, în stadiul ŝ, æ, palatalizarea
labialelor p,
b, m în stadiul W, N, ń etc.
Graiurile de sud-vest constituie o zonă de tranziţie de la subdialectul moldovean la subdialectul
muntean. Ele formează o arie comună cu graiurile din nordul Dobrogei şi sud-estul Moldovei din dreapta Prutului.
Unele particularităţi fac arii comune cu graiurile moldoveneşti, altele cu cele munteneşti, cum ar fi: stadiul W, N, ń al
palatalizării bilabialelor p,
b, m, stadiul h, y al palatalizării labiodentalelor f, v, forme verbale cu radicalul terminat
în z, t, n iotacizat de tipul văz '(eu) văd', scoț '(eu) scot' (unele particularităţi munteneşti, cum ar fi iotacizarea
verbelor, sunt cunoscute şi în Transnistria).
Graiurile de nord-vest fac arie comună cu sudul Bucovinei şi cu partea de nord a Moldovei (România).
Ele îmbină particularităţi din graiurile centrale, nord-moldoveneşti, bucovinene şi, într-o măsură mai mică,
maramureşene, căpătând astfel aspectul unui „mozaic" dialectal.
Graiurile de nord-est prezintă multe particularităţi comune cu graiurile din Basarabia. Trăsătura
specifică cea mai importantă o constituie palatalizarea labiodentalelor f, v în formele s, z (ser 'fier', zin 'vin'),
identice cu cele din Maramureş şi care fac să se deosebească de graiurile basarabene. Africatele ĉ, ĝ > s, z (ser
'cer', zer 'ger'). Consoanele p, b cunosc stadiul de palatalizare în t', d' (t'ept 'piept', d'ini 'bine').
Prin urmare, graiurile limbii române de la est de Prut şi Nistru n-au evoluat în sens diferit în raport cu celelalte
graiuri româneşti. Ele nu au un statut autonom şi, privite în ansamblu, n-au fost atrase într-o altă arie lingvistică [1, p.
17].
După cum a arătat E. Petrovici, izoglosele cele mai importante merg de obicei de la est la vest, împărţind
teritoriul de limbă română într-o jumătate nordică şi una sudică (10) şi relevând deci două mari grupuri dialectale - de
ALM, unităţile lexicale
nord şi de sud -, despre care au scris Al. Philippide, Iorgu Iordan, Em. Vasiliu. După datele
specifice ariei de sud (varză, gresie, burtă, zăpadă, nădușeală, rinichi, chel etc.) le găsim în
graiurile din sud-vestul Basarabiei.
Propriu-zis, de-a lungul Prutului nu avem izofone şi izomorfe, iar în majoritatea covârşitoare a cazurilor, nici
izolexe.
Spaţiul restrâns nu ne permite să caracterizăm, fie şi în linii generale, fiecare grup de graiuri
în parte. Important este faptul că grupurile de graiuri din Republici Moldova şi din Ucraina nu
sunt nicidecum separate de celelalte graiuri româneşti nord-dunărene, după cum s-ar fi putut trage
concluzia, în med greşit, la consultarea unor lucrări pe această temă elaborate anterior.
Prutul nu reprezintă o frontieră lingvistică. Rusismele din vocabular, în parte şi ucrainismele, numeroase totuşi în
limba vorbită a moldovenilor din stânga Prutului (unele din ele au pătruns şi în dreapta Prutului), nu au izbutit să
rusifice limba maternă a populaţiei locale româneşti, deşi vorbitori rusificaţi avem destui. Constatăm cu multă
amărăciune o degenerare sub aspectul cunoaşterii limbii şi chiar a viului şi autenticului grai popular mai ales la
populaţia din oraşele republicii.
Vom reţine în această ordine de idei că românii din est mai sunt ameninţaţi de pericolul panslavismului.
Cercetările intense de teren ale dialectologilor au arătat că destinul graiurilor româneşti din zonele limitrofe româno-
ucrainene (nordul Bucovinei, fostul judeţ Hotin, ţinutul Herţa, sudul Basarabiei şi Transnistria) a fost sau continuă să fie
determinat de schimbările demografice, de imigrările şi colonizările abuzive, de istoria zbuciumată a conaţionalilor
noştri de la „margine de ţară". În cea mai mare parte din aceste teritorii, pe parcursul ultimelor două secole, a avut loc
un proces intens de deznaţionalizare (de slavizare) a românilor, care a avut drept rezultat restrângerea evidentă a ariei cu
(Croitor, Gologan, Purice,
localităţi româneşti. Reminiscenţele de românism persistă în numele de familie
Chitar, Creţuleac, Robuleac, Vacariuc) şi în toponime (Chiseliv de la Chisălău, Valevo de la
Văleni, Toporivţi de la Toporăuţi) [11]. Conform recensământului austriac, la 1775, în Bucovina, străvechi
pământ românesc, românii constituiau 85%, iar astăzi în actuala regiune Cernăuţi numai circa 20% sunt români
(recensământul din 1989).
Astăzi suntem martori ai dispariţiei satelor cu populaţie românească din Transnistria [12]. Ce să mai zicem de
conaţionalii noştri de prin satele împrăştiate prin sud-estul Ucrainei [13], Crimeea, Caucaz, Asia Mijlocie, Extremul
Orient, pe unde dialectologii de la Chişinău au realizat de asemenea anchete dialectale şi unde şansele de redresare a
graiului românesc sunt minime.
Într-adevăr, situaţia din Republica Moldova, scrie Mioara Avram (şi din enclave, ar mai fi de adăugat) ilustrează
în cel mai înalt grad şi pe multiple planuri rolul limbii în istoria unei comunităţi, în existenţa şi în rezistenţa unui neam,
în păstrarea conştiinţei de sine a fiinţei naţionale [14].
Ca neam, supravieţuim prin graiul străbun. Limba română constituie atributul esenţial al
naţiunii române, din care fac parte şi basarabenii. Limba noastră cea română este suportul
fundamental al existenţei, spiritualităţii şi identităţii neamului nostru. Ea este „fiinţa vie care ne vine
din timpurile cele mai depărtate" (N. Iorga).
A lovi în limba noastră maternă, marginalizându-i multiplele ei funcţii şi scoţând-o astfel din albia sa înseamnă a ne duce la pierzare
pe noi înşine ca naţiune.
In încheiere, vom aminti cu recunoştinţă de rezistenţa colectivă opusă pe parcursul secolelor, în condiţiile unei istorii vitrege, de
către ţăranii din Basarabia, de mamele ţărance întru păstrarea graiului strămoşesc, a datinilor şi tradiţiilor.
Continuitatea şi discontinuitatea s-au aflat într-o firească şi permanentă conlucrare în vederea realizării unităţii actuale a limbii
române în varietatea ei geografică. Dar, în ciuda existenţei varietăţilor locale, graiurile româneşti, ca şi cultura noastră populară, continuă să
aibă mai presus de toate „o funcţie unificatoare", pe care ele o exercită peste frontierele administrative, impuse cu brutalitate şi artificial.

Referințe bibliografice

1.Coșeriu, Eugen. Latinitatea orientală, în „Limba romană", (Chişinău). 1994, nr. 3 (15), p. 25.
2.Bantoş, Alexandru. Argument, în „Limba română" (Chişinău), 1994, nr. 3(15), p. 3.
3.Vezi: Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria şi
folosirea glotonimului „limba moldovenească”, în „Literatura şi arta", 1994, nr. 38, din 15 septembrie, p.
1.
4.Corlăteanu, Nicolae, Zagaevschi, Vladimir. Fonetica, Chişinău, 1993, p. 14.
5.Atlasul lingvistic moldovenesc, Chişinău, 1968: vol. I, Partea I: Fonetica de R. Udler; Partea
a II-a: Fonetica de R. Udler; Morfologia de V. Melnic; Chişinău, 1972. voi. II; Partea I: Lexicul de V.
Comomiţchi; Chişinău, 1973: Partea a II-a: Lexicul de V. Melnic V. Pavel. ŞI

6.Vezi: Vol. I: Fierăria meşteşugărească. Tămplăria, de V. Pavel, Chişinău, 1993.

7.Vezi recenzia la volumul nostru de atlas, semnată de Ion-Horia Bîrleanu ŞI publicată în „Revistă de lingvistică
şi ştiinţă literară", 1994, v. 5, p. 103-104.
8.Dialectologia moldovenească, Chişinău, 1976, p. 143-160, 207-214; V. F. Melnic, Elemente
de morfologie dialectală, Chişinău, 1977.
9.Tratat de dialectologie românească, Craiova, 1984, p. 208-240.
10. Petrovici, Emil. Repartiţia graiurilor dacoromâne pe baza Atlasului
lingvistic român, în vol. Studii de dialectologie şi toponimie. Bucureşti, 1970, p. 39.
 11. Pavel, Vasile. Elemente de suport sociolingvistic in anchetele dialectale, în
„Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară", 1992, nr. 6, p. 65; Dumitru Ţopa, Românismul în regiunea dintre
Prut şi Nistru din fosta Bucovină, BUCUREŞTI, 1928.
12. Conțescu, Ion. Localităţi moldoveneşti din Transnistria, în „Cugetul", 1992,
nr. 5-6, p. 3-14.
13. Raţiu, Anton. Românii de la est de
Bug, Bucureşti, 1994.
14. Avram, Mioara. Consideraţii asupra
limbii române în Republica Moldova, în „Limba română", XLI, 1992, nr. 5, p. 249.
Limba română și varietățile ei locale,
București, Editura Academiei Române, 1995, p.83-90

LIMBA ROMÂNĂ ŞI
GRAIURILE EI TERITORIALE
(Cu referire la denumirea corectă a limbii românilor de la est de Prut)

Avem sacra datorie să discutăm cu argumente şi nepărtinire despre limba trăitorilor majoritari
şi băştinaşi — a românilor — de pe aceste meleaguri, reevaluând şi reafirmând corect adevărul, pe
deplin conştienţi de răspunderea ştiinţifică şi morală faţă de destinul limbii române din această parte
a lumii, Republica Moldova. Să fim demni de strămoşi, demni de marii noştri înaintaşi. In viziunea
tuturor conştiinţa unităţii de limbă şi de neam a fost încontinuu vie.
* * *
S-au făcut diferite cercetări asupra unităţii limbii române în varietatea ei geografică.
Într-adevăr, în extremitatea de est a latinităţii astăzi avem o singu ră limbă
neolatină. Denumirea ei corectă este limba rom ână. Ea s-a format prin procese
istorice fireşti, naturale.
Din punctele de vedere genealogic şi tipologic actualmente în spaţiul lati -
nităţii orientale nu există deci o altă limbă ca unitate, ca sis tem aparte de tradiţii
istorice ale limbajului, decât l imba română. Totodată, această limbă este extrem de
unitară. O evidentă trăsătură, ca re a fost recunoscută de cercetători.
Bineînţeles, aceasta deloc nu înseamnă că limba română este monolitic
unitară. Ca şi în cazul altor limbi, ea prezintă diferenţe în spaţiu, diferenţe
socioculturale şi diferenţe stilistice [1, p. 11 —19]. Unitatea teritorială vădit
pronunţată a limbii române a surprins cu atât mai mult, cu cât se ştie că vorbitorii
ei au aparţinut timp îndelungat unor organizaţii statale diferite [2, p . 113].
Ca orice limbă, româna este astfel o «unitate în diversitate». Continu itatea şi
discontinuitatea peisajului dialectal s -au aflat într-o firească con lucrare în vederea
realizării unităţii actuale a limbii române în varieta tea ei geografică.
Făcând abstracţie aici de varietatea dintre grupurile socioculturale (se ştie că
omul vorbeşte cu particularităţi specifice gradului său de in struire şi profesiunii
sau ocupaţiei sale) şi cea stilistică (determinată de circumstanţele sau momentul
vorbirii), care nu constituie obiectul comu nicării, şi trecând la discutarea
diversificărilor în spaţiu, este necesar să delimităm clar conceptele de «dialect,
grai » în general şi de «limbă ro mână » în special.
Varietăţile geografice ale unei limbi sunt definite drep t dialecte, sub dialecte,
graiuri. Dialectul prezintă particularităţi care îl deosebesc de al te subdiviziuni
dialectale înrudite. Limba română are patru dialecte: dacoromân, aromân sau
macedoromân, meglenoromân şi istroromân. Sub dialectul e subordonat di alectului,
iar graiul (grupul de graiuri) subdia lectului. Dialectul dacoromân (acesta ne
interesează în continuare) se împarte în cinci subdialecte: moldovean, muntean,
bănăţean, crişean, maramureşean. In Transilvania deosebim un grup de graiuri.
Astăzi, o asemenea repartiţie dialectală a limbii române actuale este acceptată
ca atare de majoritatea dialectologilor români. Cititorul intere sat în aprofundarea
cunoştinţelor ce ţin de domeniul dat ar putea să con sulte în acest scop, cel puţin,
lucrarea colectivă Tratat de dialectologie românească (coord. V. Rusu), Craiova, 1984,
970 p., care reprezintă cu adevărat «o primă sinteză academică de dialectologie
românească » (p. 11). E de remarcat şi faptul care nu a rămas neobservat de prof.
Gr. Brăncuş într -un studiu recent al său că în Tratat Paul Lăzărescu in clude curajos
(atunci când puţini dialectologi din Republica Moldova sau din Ţară aveau acest
curaj s-o facă) şi descrie graiurile din Basarabia în cadrul general al subdialectului
moldovean.
Conceptul de limbă română poate fi înţeles în mod curent ca lim bă română
vorbită în nordul Dunării, inclusiv la est de Prut, adică în Dacoromania şi în
ţinuturile limitrofe ( dacoromâna). Propriu -zis ştiinţific, lingvistic însă limba
română este ipostaza actuală a latinei du nărene, vorbite, în nordul şi în sudul
Dunării, de reprezentanţii celor patru dialecte, pomenite mai sus [3, p. 20, 84; 4,
p. 21].
Graiurile moldoveneşti acoperă o parte însemnată - aproape o treime - din
aria dialectului dacoromân, adică din teritoriul în temei de la nord de Dunăre unde
se vorbeşte în limba română. Locul lor în cadrul limbii române (al dialectului
dacoromân) şi zonele de răspândire ale pa rticularităţilor de grai moldovenesc au
fost stabilite de atlasele lingvisti ce româneşti (generale şi regionale), printre care
se înscriu şi volumele de atlas publicate la Chişinău (ALM şi ALRR. Bas.).
Graiul moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului (adică din provincia
istorică Moldova) aparţine deci subdialectului moldovean al ace luiaşi dialect
dacoromân.
Graiurile moldoveneşti din Republica Moldova şi din regiunile înve cinate
Cernăuţi şi Odessa ţin de o entitate glotică comună, de limba ro mână. Aceste
graiuri nu constituie nici măcar grupuri de graiuri aparte cu trăsături relevante
numai pentru ele în cadrul dialectului dacoromân.
Caracterul unitar al graiurilor româneşti de la est de Prut şi din Uc raina cu
celelalte graiuri dacoromâne se mani festă atât în structura gra maticală, cât şi în
vocabular.
Cele patru grupuri de graiuri din Basarabia şi din zonele limitrofe
(Transnistria, nordul Bucovinei, ţinutul Herţa) delimitate de dialectolo gii de la
Chişinău [5, p. 143 -160, 207-214; 6] nu sunt n icidecum sepa rate de celelalte
graiuri româneşti nord -dunărene, după cum s -ar fi putut trage concluzia, în mod
greşit, la consultarea unor lucrări pe această temă, elaborate anterior [vezi: 5; 6].
 Astfel, aşa-numitele graiuri centrale, care ocupă cea mai întinsă parte a
teritoriului cercetat al Basarabiei şi parţial al Transnistriei, au tră sături identice cu
cele răspândite în graiurile din provincia Moldova (Ro mânia). De pildă: realizarea
africatelor prepalatale ĉ, V în stadiul de fricativizare ŝ, V (serc 'cerc', æer 'ger'),
realizarea labializării labiodcntalclor f, v în stadiul ŝ, æ (ŝerbi 'fierbe', æin 'vin'),
palatalizarea labialelor p, b, m în stadiul W, N, ń (kiŝor 'picior', Vini 'bine', ńic 'mic')
ctc. Unele par ticularităţi sunt atestate în graiurile de tip nordic în general (curechi,
cute, cocostârc, cioban), utilizarea formei invariabile a, în loc de al, ai, a, ale).
Multe dintre particularităţile graiurilor de sud -vest (pe linia Cahul – Reni -
Chilia) fac arii comune cu graiurile munteneşti (iotacizarea verbe lor: văz 'văd', spui,
spuu spun', viii 'vie'), iar graiurile de nord -vest (din fostul judeţ Hotin, nordul
Bucovinei, ţinutul Herţa) fac arie comună cu sudul Bucovinei şi partea de nord a
Moldovei (România). Ele îmbină trăsături din graiurile centrale, bucovinene şi, în
parte, maramureşene, căpătând astfel specificul unui „mozaic” dialectal. În sfârşit,
particularitatea cea mai importantă a graiurilor de nord -est (unele graiuri din
raioanele Râbniţa, Camenca ale Republicii Moldova şi din r -nu1 Kotovsk, Ucraina)
o constituie palatalizarea labiodentalelor f, v în formele s, z (ser 'fier', zin 'vin'),
identice cu cele din Maramureş.
Fireşte, multe fenomene pot fi atestate, cu arii de răspândire mai mici sau mai
mari, în toate graiurile dacoromâne, astfel încât graiurile daco române au ajuns să
formeze un tip lingvistic (de ex., diverse stadii de fricativizare a consoanelor
românei comune ĉ, ĝ) [8, p. 53 —54].
Graiurile limbii române de la est de Prut şi Nistru n -au evoluat în sens
diferit în raport cu celelalte graiuri româneşti. Ele nu au un statut autonom şi,
luate în ansamblu, ele n -au fost atrase într-o altă arie lingvistică [9, p. 17].
Propriu-zis, de-a lungul Prutului nu avem izofonc şi izomorfe, iar în m ajoritatea
covârşitoare a cazurilor, nici izolexe.
Prutul nu reprezintă o frontieră lingvistică.
Rusismele din vocabular, în parte şi ucrainismele, nu au izbutit să rusifice
limba maternă a populaţiei româneşti din ţinut, deşi vorbitori rusificaţi avem
destui.
In ciuda existenţei varietăţilor geografice, graiurile româneşti privite în
ansamblu, ca şi cultura populară, continuă să aibă mai presus de toa te «o funcţie
unificatoare», pe care ele o exercită peste frontierele admi nistrative.
Dat fiind că lim bajul este în esenţa sa creativitate, nu există idiomuri ale
comunităţilor vorbitoare monolitic unitare. Pe de altă parte, limbajul este
totdeauna şi pentru alţii, de aceea el se prezintă sub formă de tradiţie care este
tradiţie comună. Contrar unor variet ăţi, totdeauna se nasc omogenităţi. Totdeauna
există aspiraţia către unitatea limbii, care este din ce în ce mai pronunţată cu cât
ne ridicăm de la limba istorică la limba comună și de la limba comună la limba
exemplară, literară, limba de cultură [1, p. 1 2—13].
Din cele expuse reiese că la nivelul graiurilor populare sintagma «lim ba
moldovenească» ţine doar de subdialectul moldovean al dialectului dacoromân.
Cercetările au arătat că nimic nu justific ă ştiinţific confuzia „Moldova”/”limba
moldovenească”, atât din punctul de vedere al conţinutului, cât şi ca terminologie.
Adjectivul moldovenesc a căpătat circulaţie ca denumire neterminologică, locală,
atribuindu -i-se, în cele din urmă, şi o conotaţie voit politică.
Denumirea limbii nu are nimic comun cu jocurile politice. Să nu scăpăm din vedere faptul că
de la 1812 încoace ţarismul, iar mai apoi şi sovieticii au impus metodic .şi sistematic populaţiei din
ţinut folosirea denumirii limba moldovenească, în scopuri bine cunoscute. Presiunile ideologice s-
au făcut cu bună ştiinţă. Să ne amintim cel puţin şi de încercări le de a zămisli o
limbă scrisă pe baza varietăţii vorbirii transnistriene, iar după 1940 şi pe baza
graiurilor de dincoace de Nistru, încercări ale proletcul tiştilor care s -au soldat cu
un eşec total.
O „limbă moldovenească” deosebită de limba română n -a existat niciodată.
Singurul glotonim menit să fixeze denumirea corectă a limbii oficiale în
Republica Moldova trebuie să fie limba română, nume generic recunos cut în lume
pentru orice variet ate de vorbire romanică nord - şi sud-dunăreană [10, p. 49 —55].
Prezenta sesiune ştiinţifică cu tema „ Limba română este n umele corect al
limbii noastre” ne întăreşte credinţa în izbâ nda adevărului.

Referinţe bibliografice

1. Coseriu Eugen. Unitatea limbii române — planuri şi criterii în Limba

română şi varietăţile ci locale, Bucureşti, 1995.
2. Sala Marius. Unitatea limbii române din perspectivă romanică, în
Limba română şi varietăţile ei teritoriale, Bucureşti, 1995.
3. Caragiu-Marioţeanu Matilda. Compendiu de dialectologie română .
Bucureşti, 1975.
4. Caragiu-Marioţeanu Matilda. Varietatea limbii române, în Limba română
şi varietăţile ei locale. Bucureşti, 1995.
5. Dialectologie moldovenească, Chişinău, 1976.
6. Удлер Р. Я. Диалектное членение молдавского языка, I, II, Chişinău, 1976.
7. Pavel Vasile. Graiul românilor basarabeni, expresie a continuităţii
teritoriului de limbă română, în Limba română şi varietăţile ei locale, Bucureşti,
1995.
8. Vasiliu Emanuel. Graiurile dacoromâne: unitate tipolo gică, în Ibidem.
9. Coșeriu Eugen. Latinitatea orientală , în „Limba română
(Chişinău)”,1994,nr. 3. 10.
10. Berejan Silviu. Varietatea moldovenească a vorbirii orale româneşti şi
limba literară scrisă, în „Limba română (Chişinău)”, 1994, nr. 5-6.

Revistă de lingvistică și știință literară,

1995, nr.5, p.60-63
 LIMBA ROMÂNĂ ÎN ŞCOLILE DIN REGIUNILE
CERNĂUŢI ŞI ODESA

Domnului Ion Melnic, un model de profesor universitar, pentru devotamentul său total în
munca didactică şi în cercetare şi pentru că-l regăsim mereu între cuvintele însufleţitoare ale
Limbii Române.
Perioada care a trecut de la momentul oficializării limbii române şi revenirii la alfabetul latin
a fost definitorie, pentru multă lume, în procesul de conştientizare a adevărului despre
c o m u n i t a t e a originii române a neamului şi latine a limbii române.
În contextul situaţiei socioculturale şi politice de le sfârşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90
aceste realizări au constituit o reală cucerire pentru românii moldoveni de la est şi nord de Prut,
poate cea mai mare de la 1989 încoace, ca urmare a Mişcării de Eliberare Naţională din anii 1988-
1989.
Prin limba naţională ne zidim cultura spirituală. Limba este testimoniul esenţial şi cel dintâi
semn al identităţii neamului nostru. Limba română este „însăşi floarea sufletului etnic al românimii”
(M. Eminescu).
Din păcate, parlamentarii moldoveni, introducând, în iulie 1994, sintagma „limba
moldovenească” în Constituţia Republicii Moldova (art. 13), n-au fost la înălţimea cuvenită, nici
până în prezent, pentru promovarea denumirii corecte a limbii oficiale. Se mai întâmplă şi în ziua de
astăzi ca lideri ai unor partide politice să vorbească „lingvistic româneşte”, dar „politic” să se
exprime… moldoveneşte. Desigur, utilizarea în uzul oficial-politic a sintagmei „limba
moldovenească” provoacă confuzie şi poate avea consecinţe neaşteptate.
Şcolile din Ucraina cu limba română de predare – tema prezentei expuneri – trec printr-o grea
încercare. Apărătorii din statul vecin ai falsului glotonim „limba moldovenească” au reînnoit atacul
lor împotriva limbii române. Oficialităţile ucrainene din sistemul de învăţământ, susţinute de
iniţiativa Asociaţiei Moldovenilor din Ucraina (preşedinte dl. A.S. Fetescu), au realizat în ultimii
ani introducerea sintagmei „limba moldovenească” (eliminând din uzul şcolar glotonimul limba
română) în şcolile româneşti din regiunea Odesa, începând deja, din 2005, şi editarea manualelor de
„limbă şi literatură moldovenească”.
În studiul intitulat sugestiv Limba română şi capcanele politice din Ucraina, publicat recent
în revista de istorie şi cultură Glasul Bucovinei, Doamna doctor în filologie Alexandrina Cernov,
membru de onoare al Academiei Române, invocă întemeiat că unitatea limbii române, pusă la
îndoială de către politicienii moldoveni, şi ucraineni, a devenit o problemă controversată, care
bulversează iarăşi şi iarăşi conştiinţa comunităţii românilor, determinându-i să argumenteze de
fiecare dată că vorbesc una şi aceeaşi limbă – româna. Faptul că în prezent limba oficială în
Republica Moldova, susţine pe bună dreptate prof. A.Cernov, este considerată „limba
moldovenească”, afectează grav situaţia instituţiilor de învăţământ, în special a şcolilor din regiunile
Cernăuţi şi Odesa [1, p. 87].
Ce să mai zicem. Avem o limbă desăvârşită. Aceasta este limba română. „N-avem două limbi
şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut” (Alexei Mateevici, 1888-1917).
În problema unităţii limbii române, inclusiv a istoriei şi folosirii glotonimului „limba
moldovenească”, ştiinţa lingvistică s-a pronunţat de mult. A făcut acest lucru public şi Academia de
Ştiinţe a Republicii Moldova. Adunarea Generală a Academiei din 28 februarie 1996 a confirmat
opinia ştiinţifică a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare, aprobată prin Hotărârea
Prezidiului A.Ş.M. din 9 februarie 1994 (în adoptarea acestei decizii, un rol determinant l-a avut
acad. Silviu Berejan, director al Institutului de Lingvistică al A.Ş.M. la acea vreme), potrivit căreia
„denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este Limba Română).
Amintim în această ordine de idei şi despre Conferinţa ştiinţifică „Limba română este numele
corect al limbii noastre” (iulie 1995), în cadrul căreia participanţii înaltului forum (savanţi notorii,
scriitori, oameni de cultură din Republica Moldova, Sankt Petersburg, Kiev) s-au adresat încă o dată
parlamentarilor să repare eroarea comisă şi să fixeze în Constituţia Republicii Moldova unica
denumire recunoscută în lume a limbii noastre oficiale – limba română.
Or, oamenii de ştiinţă, profesorii, scriitorii nu au fost auziţi.
Politica a fost şi este aşa cum este, ştiinţa trebuie să rămână pe poziţiile ei. Într-adevăr,
„politica stă sub vremi, ştiinţa stă în adevărul ei” [5, p. 7].
În şcolile de toate gradele din republică, în ştiinţă în mass-media, etc. este utilizată denumirea
limba română. Manualele sunt de limba şi literatura română. De asemenea, denumirile facultăţilor,
catedrelor, cursurilor universitare de profil.
Limba vie, „vorbirea cea trăită”, zicea marele poet Nichita Stănescu în spiritul lui
B.P.Hasdeu, nu începe în gramatici consfinţite de Academie, numele limbii române este numele
întregului nostru popor. Noi, românii, avem o limbă „însângerată de istorie” [6, p. 4].
Teroarea contra limbii române în Basarabia s-a început sub ocupaţia ţaristă şi a continuat în
acest spaţiu şi dincolo de Nistru pe timpul regimului totalitar sovietic. Se ştie că mai ales după
Unirea Principatelor (1859) în Basarabia s-a interzis utilizarea glotonimului limba română. De
aceea , ca ea să nu trezească în basarabeni sentimentul românismului. Funcţionarii ţarişti aveau
indicaţii secrete de a înrădăcina în Basarabia „un dialect apropiat limbii slave” [2, p. 12].
Se mai încearcă şi azi a sprijini ideea că limba moldovenească este zămislită, chipurile, pe o
bază dialectală moldovenească. Este adevărat că există graiul moldovenesc (mai exact, subdialectul
moldovean al dialectului dacoromân), aşa cum există subdialectele muntean, bănăţean, crişean,
maramureşean şi grupul de graiuri transilvănene. Dar în spaţiul latinităţii orientale există o singură
limbă romanică, care se numeşte Română.
Realitatea glotică de la est de Prut ţi până dincolo de Nistru a fost întotdeauna cea
românească, dar vorbirea locală mai continuă să fie interpretată (în fond, de nespecialişti) în spirit
dezbinatoriu, antiromânesc. Să ne amintim că încă în R.A.S.S.M. (1924-1940), la comanda
Moscovei, s-a încercat a zămisli, fără sorţi de izbândă, o limbă „cultă”, care nu ar avea mai nimic
comun cu româna. În realitate, un asemenea mijloc artificial de comunicare nu mai era măcar
„dialectală moldovenească”, ci un surogat de grai, şi nicidecum un viu grai moldovenesc, care ne
este atât de drag. Drept model al unui asemenea mijloc de comunicare s-a dorit a fi Gramatica
moldovenească (partea I, Fonetica şi Morfologhia), Tiraşpolea, anu 1930, cu alfabet rusesc.
Autorul ei, Leonid A. Madan, încearcă „a crea” un metalimbaj gramatical, o terminologie
„diosăghitî de limba româneascî” (sloguri „silabe”, starnic „substantiv”, multuratic „plural”,
sânguratic „singular”, căderi „caz”, lojiturî „accent” etc.). El afirmă că „Gramatica fişticării linghi
în temelii s-alcătuuieşti după vorba jii a norodului” şi că „limba moldovenească, în cari grăieşti
amu norodu moldovnesc, esti limba sânistătoari, diosăghitî de limba româneascî”(„Pricuvântarea
avtorului”, p. XI-XII). Această gramatică a fost recomandată pentru tipar de către prof. din
Moscova M.V.Serghievskii.
După cum am mai arătat, tentativa de a sprijini ideea, din rătăcire sau rea-voinţă, că există o
„limbă moldovenească”, zămislită, chipurile, pe o bază dialectală moldovenească, este o gravă
eroare şi o absurditate [4, p, 41].
Studiul Doamnei Alexandrina Cernov, despre care am pomenit mai sus, este însoţit de textele
a două scrisori, ambele referindu-se la problema pusă în discuţie: limba română şi capcanele
politice din Ucraina [1, p. 92-99].
Primo. Scrisoarea Asociaţiei Naţional-Culturale a Moldovenilor din Ucraina (p. 92-97) este
adresată prim-ministrului Ucrainei, dl. M.Ia.Azarov, şi transmisă tuturor ministerelor de resort ale
Ucrainei şi Serviciului de Securitate, cu rugămintea de a găsi „căile de rezolvare a problemelor” şi
„de a pregăti documentele normative şi juridice” care ar soluţiona problemele comunităţii
„moldoveneşti” din Ucraina. Scrisoarea este semnată de preşedintele Asociaţiei, A.S.Fetescu.
Secundo. A doua scrisoare, document semnat de către reprezentanţii intelectualităţii româneşti
din Ucraina (personalităţi bine cunoscute, printre care sunt: Ion Popescu, Al.Cernov, Gh.Jernovei,
Ilie T.Zegrea, V.Tărâţeanu, V.Bâcu, Ilie Luceac, N.Toma, S.Gociu, V.Zâgrea, D.Covalciuc,
P.Grigor, M. Ungureanu, N.Moşu ş.a.), este adresată (în prezent) ex. preşedintelui Parlamentului
Republicii Moldova şi ex. preşedintelui interimar al Republicii Moldova, dl. Mihai Ghimpu, şi
prim-ministrului Republicii Moldova, dl. Vladimir Filat, cu rugămintea de a urgenta discutarea în
Parlamentul R. Moldova problema vitală pentru Neamul nostru – restabilirea adevărului ştiinţific –
şi a susţine schimbarea textului din articolul 13 al Constituţiei, în care să se specifice că „limba
oficială a R. Moldova este limba română”.
Conţinutul primului document este rău intenţionat. În prezent numita Asociaţie a
moldovenilor roagă noile oficialităţi ucrainene de a înlocui limba de predare română cu „limba
moldovenească” şi în raionul Noua Suliţa din regiunea Cernăuţi, justificând cererea lor prin faptul
că în localităţile respective majoritatea populaţiei declară ca fiind moldoveni şi că în Constituţia
Republicii Moldova de stat este „limba moldovenească”. Ei cer să fie deschise la Cernăuţi şi posturi
de televiziune şi radio în „limba moldovenească”, „să fie interzise orice vizite oficiale ale
persoanelor României în localităţile locuite compacte de moldoveni”.
Românii din vechile teritorii româneşti (nordul Bucovinei, sudul şi nordul Basarabiei, astăzi
în componenţa regiunilor Cernăuţi şi Odesa), victime ale unei nedrepte înstrăinări, sunt împărţiţi, în
continuare, ca pe timpul regimului totalitar sovietic, în români şi moldoveni. Reprezentanţii
intelectualităţii româneşti din Ucraina constată: „Această situaţie echivocă împarte românii din
Ucraina nu numai în două naţionalităţi, români şi moldoveni, dar şi în două comunităţi lingvistice şi
culturale diferite, provocând în mass-media ucraineană dezbinarea noastră, inclusiv şi a activităţilor
noastre culturale etc.
Câteva informaţii complementare.
Recensământul din 1989 atestă în Ucraina 459.350 de mii de români, dintre care „comunitatea
moldovenilor” constituie 258,6 mii de persoane.
La 1775 românii din Bucovina reprezentau cca. 60% din totalul populaţiei. În timpul
stăpânirii austriece (1775-1918), numai în regiunea dintre Prut şi Nistru au fost slavizate peste 70 de
sate româneşti. Reminiscenţe de românism în localităţile din acest teritoriu au persistat prin
denumirile de sate şi prin numele de familie, dar cu sufixe străine (Valevo de la Văleni, Chiseliv de
la Chisălău, Verenceanca de la Vrânceni; Nicoriuc de la Nicoară, Vacariuc de la Vacari, Vacaru,
Robuleac de la Robul, Creţuleac de la Creţul) sau şi fără schimonosiri (Croitor, Gologan, Odaie,
Pitic, Purice, Moldovan, Chitar, Friptu etc.) [7, p. 61-176].
În prezent în regiunea Cernăuţi românii constituie cca. 20% (120 de mii de români şi 67 de
mii de moldoveni). Funcţionează peste 80 de şcoli cu limba de predare în limba română. Şcolile mai
multor localităţi cu populaţie, în principal, românească au rămas de la 1944 încoace cu limba de
predare ucraineană (de exemplu, Corceşti, Colincăuţi, Molodia, Valea Cosminului, Corovia).
Învăţământul profesional în limba română este inexistent. În oraşul Herţa, la începutul anilor ’90
fosta şcoală rusă a fost trecută la limba ucraineană de predare, în timp ce 85% din cei 207 elevi erau
români [3, p. 116-119].
În regiunea Odesa se consideră că sunt 123 de mii de moldoveni şi 724 de români. În această
zonă funcţionează doar vreo 20 de şcoli româneşti (moldoveneşti), foarte puţine în raport cu
numărul de peste 40 de localităţi cu populaţie majoritar românească.

Vedem astfel, pe de o parte, că falsul glotonim „limba moldovenească” în Basarabia de sub

ocupaţia ţaristă, apoi de sub cea sovietică mai bântuie, din păcate, şi în prezent în Republica
Moldova şi Ucraina, jignind un popor, remarcă marele poet Grigore Vieru, ce a trudit „la zidirea
Limbii noastre istorice, dar şi memoria celor care, prin har şi jertfă, au remodelat-o, dându-i o
desăvârşire deplină, aşezând-o în rândul celor mai civilizate limbi ale lumii […].Aceeaşi jignire
apărătorii falsului glotonim o aduc şi savanţilor străini, care, prin competenţa şi cinstea lor, ştiu mai
bine decât căţeluşii noştri „teoreticieni” cum se numeşte corect Limba lăsată nouă moştenire”. [8, p.
362].
Pe de altă parte, constatăm că principiul politic al lui Machiaveli – devide et impera (dezbină
şi stăpâneşte) – este o lozincă „tragic de actuală şi azi”. E şi o problemă a identităţii noastre de neam
şi de limbă. Substratul politic al problemei este evident. Ştiinţa trebuie să rămână pe poziţiile ei. Şi
nu numai în Republica Moldova.
În sfârşit, mai reamintim că în Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, adoptată la
Chişinău, de Parlamentul Republicii Moldova, la 27 august 1991, anume limba română este
decretată „ca limbă de stat” în Republica Moldova.

Referinţe bibliografice
1. Cernov, Alexandrina, Limba română şi capcanele politice din Ucraina, în Glasul
Bucovinei, Cernăuţi – Bucureşti, 2010, Nr. 3, p. 87.99.
2. Colesnic-Codreanca, Lidia. Limba română în Basarabia (1812-1918), Chişinău,
2003.
3. Patraş, Eugen, Minorităţile naţionale din Ucraina şi Republica Moldova. Statutul
juridic. Ediţia a 2-a, Cernăuţi, 1999.
4. Pavel, Vasile, Limba română – unitate în diversitate, în Limba Română, Chişinău,
2008, nr. 9-10, p. 33-41.
5. Simion, Eugen, Unitatea limbii române, înLimba Română şi varietăţile ei locale,
Bucureşti, 1995, p. 7-9.
6. Stănescu, Nichita, De fapt, ce este limba română, în Limba Română, Chişinău, 1991,
nr. 3-4, p. 4.
7. Ţopa, D, Românismul în regiunea dintre Prut şi Nistru din fosta Bucovină,
Bucureşti, 1928.
 8. Vieru, Grigore, Limba română – oastea noastră naţională, în Limba Română,
Chişinău, 2009, p. 361-373.

Omagiu Profesorului universitar, conferenţiar doctor

Ion MELNICIUC, LXX, Chişinău, 2012, p.133-139

CA NEAM, SUPRAVIEŢUIM PRIN GRAIUL STRĂBUN

Noi, românii, supravieţuim în timp ca popor prin graiul moştenit de la strămoşi. Limba
română constituie atributul esenţial al naţiunii române, suportul fundamental al existenţei şi
spiritualităţii neamului nostru. Ea este „fiinţa vie care ne vine din timpurile cele mai depărtate”(N.
Iorga).
A lovi în limba noastră maternă, marginalizându-i multiplele ei funcţii și scoţând-o astfel din
albia sa, înseamnă a ne duce la pierzare pe noi înşine ca naţiune.
Or, anume acest scop au şi urmărit adeseori duşmanii noştri. Să ne amintim de versurile lui
George Coşbuc, profund cunoscător al stării în care se afla limba conaţionalilor din Transilvania în
timpul stăpânirii austro-ungare: „Fie-a voastră-ntreaga ţară,// Şi de cereţi, vă mai dăm,// Numai daţi-
ne voi graiul// Neamului». - Şi se sculară// Să ne vremuiască traiul,// Câți duşmani aveam pe lume//
Graiul ni-l cereau anume// Să-l lăsăm!” („Graiul neamului”, 1901).
Destinul graiului strămoşesc din nordul Bucovinei şi din fostul judeţ Hotin a fost şi mai
continuă să fie determinat de schimbările demografice, care au parvenit de la 1775 şi 1812 încoace
în urma imigrării şl colonizării excesive.
Referindu-se la “partea cea mai veche şi frumoasă de ţară”, adică la Bucovina, M. Eminescu
afirma cu multă amărăciune în studiul său “Răpirea Bucovinei” că austriecii şi ungurii au prefăcut
acest plai într-o “mlaştină de scurgere” a tuturor elementelor corupte, „loc de adunătură”,
„vavilonul babiloniei împărăteşti”. A fost stimulată în mod deosebit migraţiunea ucrainenilor din
Galiţia şi Podolia.
Politica colonizatoare a celor două imperii – austro-ungar şi rus – a fost susţinută de un proces
intens de deznaţionalizare (în fond, de ucrainizare) a românilor, care s-a soldat cu o restrângere
evidentă a ariei cu localităţi româneşti.
Conform cercetărilor riguroase întreprinse de Dimitrie Ţopa, numai în regiunea dintre Prut şi
Nistru, care împreună cu sudul bucovinei timp de 143 de ani s-a aflat sub stăpânirea austro-ungară,
au fost rutenizate peste 70 de sate, în care până la răpirea din 1775 trăiau români. Asimilarea în
masă deveni un proces deosebit de activ pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când în Bucovina s-au
deschis şcoli publice ucrainene, frecventate şl de copiii românilor bucovineni. Reminiscenţele de
românism au mai persistat însă prin toponime şi nume de familie: Kiseliv de la Chisălău,
Verenceanka de la Vrânceni, Valevo de la Văleni, Roghizna de la Rogozna, Vakarciuk de la Văcar,
Robuleak de la Robul, Kreţuleak de la Creţu, Ursuleak de la Ursul ş.a. (Dimitrie Ţopa. Românismul
în regiunea dintre Prut şi Nistru în fosta Bucovină, Bucureşti, 1928, p. 61-176).
 Constatăm astfel că în urma actului „de cea mai aspră trunchiere” a Ţării de Sus a Moldovei
(M. Eminescu), a modificărilor din structura etnică a populaţiei din ţinut mulţi români moldoveni
(bucovineni, basarabeni) s-au pomenit a apuca la un moment dat toiagul unor drumuri rătăcitoare,
căci li se răpea din faşă graiul matern, lipsindu-i în acest fel de acele suporturi sfinte ale
spiritualităţii, prin care un popor își afirmă dreptul de a clădi destinul, datina şi istoria.
Regimurile de asuprire națională, fie cel austro-ungar, ţarist sau sovietic, urmăreau un scop
bine definit: nimicirea conştiinţei de neam şi scoaterea limbii băştinaşilor din circuitul public.
Împinsă la periferia existenţei sale, limba românilor „de la margine de ţară” (o fi, probabil, şi un
destin dramatic al locului de trai) începu cu timpul să iasă cu totul din uz, proces care mai continuă,
în parte, şi spre regretul nostru, până astăzi.
Se știe bine că până la 1775 și 1812 partea de nord a Ţârii Moldovei în toate sferele sale na-
ţionale, sociale şi culturale a fost in principal românească. La 1775 în Bucovina, de exemplu,
românii moldoveni constituiau 85% (recensământul austriac), iar în 1910 doar 34,4%. Conform
recensământului unional (sovietic) din 1989 actuala regiune Cernăuţi, compusă din nordul
Bucovinei, ţinutul Herţa şi o parte din fostul judeţ Hotin, totalizând 8100 km2, trăiesc 940000
locuitori, dintre care numai circa 20% români.
Educaţia copiilor de români în şcolile publice cu predarea disciplinelor în limba ucraineană,
educaţie străină, dirijată metodic şi sistematic, a dus la o înstrăinare de limba maternă, de istoria
proprie, de datinile strămoşeşti, de cultura românească pe o mare parte din nordul Bucovinei şi
nordul Basarabiei.
După 1940 şi 1944 „apostolii” sovietici, interesaţi în discontinuitatea românismului din reg.
Cernăuţi, au închis zeci de scoli româneşti din Cernăuţi, Storojineţ, Herţa și din alte localităţi,
precum sunt şi satele Colincăuţi, Şişcăuţi, Camenca, Corceşti, Valea Cozmin, Corovia, Molodia,
Ceahor, Arşiţa, Pătrăuţii de Sus şi multe altele.
Numele de sate şi oraşe fac parte din istoria şi memoria neamului. Ne întrebăm, cu ce drept
printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al R.S.S. Ucrainene din 7 septembrie 1946 au fost
excluse (sau schimonosite) din registrul de toponime al românilor din regiunea Cernăuţi circa 130
de denumiri?
Azi rănile dor. Cultul sacru al limbii române este viu doar pe o parte din plaiul mioritic, la
care ne-am referit mai sus. Renaşterea naţională din Basarabia şi Bucovina înseamnă mai întâi de
toate revenirea totală la limba maternă în pământul marilor suferinţe. Viaţa limbii este destinul
acestui popor, căci avem de a face cu sacrificiu suprem: credinţa că românească ne este limba,
credinţa că suntem români. Dar, să conştientizăm mereu şi să urmăm cu toată fiinţa noastră
înţeleptul şi patrioticul îndemn al Iul Alecu Hurmuzachi, care spunea astfel: „Dacă este un adevăr,
astăzi, mai presus de toată îndoiala, că ştiinţa este putere, atunci este tot aşa de adevărat, că şi
cultura este viaţă... Să nu ne pierdem în noianul unei mulţimi necaracterizate de indivizi, ci să ne
dezvoltăm cu fiinţa pe care o avem din fire, după însuşirile facultăţii geniului românesc”. Aşa să ne
ajute Dumnezeu!

Literatura și arta, 5 august 1993, nr.32 (2504), p.3

STUDII DE ONOMASIOLOGIE
 2.1 Onomasiologie din perspectivă spaţială

CU PRIVIRE LA TIPOLOGIA MOTIVAȚIEI

UNITĂȚILOR DE NOMINAȚIE

0.1. Denumirile ca semne ale limbii sunt legate de realitate prin relațiile de reflectare și de
desemnare. Facultatea de a reflecta în conștiința sa lucrurile și fenomenele constituie pentru om una
din condițiile esențiale de a crea cuvinte și de a le memora, în afara cărora limbajul uman e de
neconceput. De aici rezultă și deosebita importanță a unităților de nominație în procesul de
cunoaștere și de comunicare a gândurilor.
0.2. Motivația semnului glotic face parte din procesul complex al denotării (desemnării)
realităților obiective. Principiul motivației stă la baza formării și funcționării tuturor tipurilor de
denumiri.
Deși unele aspecte ale acestui fenomen, în special raportul dintre imaginea și conceptul
cuvântului, dintre cuvânt și obiectul denumit, i-a interesat pe oamenii de știință încă din antichitate,
motivația unităților lexicale rămâne și până acum o problemă puțin cercetată.
1.0. Motivația și tipologia unităților de nominație se află în cele mai strânse legături cu
problema delimitării semnelor reprezentării obiectului (a semnelor motivante), care determină
forma internă a denumirilor.
1.1. Potrivit concepției lui W. von Humboldt, care a introdus în lingvistică noțiunea de formă
internă, în faza creării, cuvântul nu este reprezentantul direct al obiectului, ci expresia viziunii
proprii a subiectului față de lucrul denumit [1]. Cunoscutul savant rus A.A.Potebnea, continuatorul
lui W. von Humboldt în unele probleme de lingvistică generală, înțelegea prin formă internă „cel
mai apropiat sens etimologic”, care contribuie la reflectarea în conștiința umană a faptelor
extraglotice (a se compara rus. окно cu око sau стол cu стлать) [2].
1.1.1. F. de Saussure afirmă că „semnul lingvistic este arbitrar” (de altfel, această teză era
cunoscută și până la Saussure), înțelegând prin „arbitrar” lipsa de legătură naturală dintre
semnificant și semnificat [3]. Totodată, savantul elvețian vorbea despre „motivația relativă” a
semnului limbii, tălmăcită de el ca o motivație relativ arbitrară. Fr. vingt „douăzeci”, spunea
Saussure, este un semn „nemotivat într-o măsură mai mică”, deoarece această denumire ne trimite
la cuvintele dix și neuf, care au stat la baza formării lui dix-neuf [4].
1.1.2. La tratarea acestor probleme F. de Saussure nu s-a exprimat destul de clar. Astfel,
motivația a fost privită de el doar ca o „limitare a arbitrarului”, ceea ce i-a făcut pe unii cercetători
să-i reproșeze lui Saussure „inconsecvența” și „confundarea de diverse aspecte” [5]. Însușirea de
arbitrar se referă la raporturile dintre semnificant și semnificat, în timp ce motivația, după părerea
lui L.R.Zinder, privește numai latura semantică, inclusiv forma internă a semnului glotic [6]. Cele
expuse până acum necesită unele precizări.
 1.2. După părerea nostră, la interpretarea noțiunilor de a r b i t r a r și de c a r a c t e r m o t i v a t
sau n e m o t i v a t al denumirilor trebuie să se delimiteze: a) legătura dintre complexul sonor și sens;
b) raporturile dintre unitatea de nominație și obiectul denumit; c) aspectul genetic de cel al limbii
contemporane. Pe lângă aceasta, principiul motivației trebuie să fie examinat într-o legătură mai
strânsă cu procesul denominației. Vom da câteva lămuriri.
1.2.1. Semnul glotic este o unitate bilaterală, constituită din latura materială (sonoră) și cea
ideală; o latură nu poate exista fără cealaltă. Dar legătura necesară dintre semnificant și semnificat
nu este condiționată în mod obligatoriu de însăși natura complexului sonor sau a conceptului.
Această latură este, în fond, arbitrară, întâmplătoare. De aceea există variate numiri pentru
exprimarea aceleiași noțiuni. A se compara: mold. vis, rus. сон, fr. rêve, sp. ensu.
Se susține în mod întemeiat că despre o motivație a complexului sonor de către conținutul
denumit se poate vorbi numai în cazul onomatopeelor (rom. dial. cronc, croncău „corb”) și al
interjecțiilor (rom. of, rus. ох, ах) [7].
1.2.2. Părerile expuse mai sus despre arbitrarul semnelor limbii, cu excepția categoriilor de
cuvinte amintite, nu vine deloc în contrazicere cu principiul motivației obligatorii a unităților de
nominație. Însă în acest caz se au în vedere relațiile dintre cuvânt (cu ambele lui aspecte:
semnificant și semnificat), pe de o parte, și obiectul denumit, pe de alta [8]. Crearea denumirilor noi
se sprijină pe existența unor alte cuvinte, de aceea noua unitate de nominație este motivată de unul
sau mai multe cuvinte vechi. Alegerea cuvintelor bază este anticipată de fixarea semnelor
caracteristice ale obiectelor, comparate între ele în timpul creării cuvintelor. Deci, o denumire
motivată ne amintește întotdeauna de un alt cuvânt, de multe ori nemotivat (de pildă, sărar „vas de
păstrat sarea” – cuvânt motivat, ne amintește de denumirea nemotivată sare).
Prin urmare, semnul glotic este arbitrar sau întâmplător (în afara onomatopeelor, interjecțiilor
și a cuvintelor cu simbolism fonetic) și totodată motivat [9].
1.2.3. Discutând problema motivației, trebuie să distingem faza inițială a creării și stabilizării
unităților de nominație de starea actuală a existenței și funcționării lor. În faza inițială orice cuvânt,
creat pe cale naturală, este motivat. Cu timpul, însă, multe din ele își pierd treptat forma internă și
devin nemotivate. Pentru limba română contemporană paner este un cuvânt nemotivat. Dar lat.
panarium – etimonul rom. paner – avea un caracter motivat, căci el își mai păstra legătura
semantică cu cuvântul panis „pâine”, de la care a provenit [10]. Cauzele demotivației sunt de natură
diferită (ieșirea din uz a cuvântului-bază, schimbarea funcției sau formei obiectului, iar în
consecință – schimbarea și dezvoltarea semnificației cuvântului, trecerea numirilor dintr-o limbă în
alta, schimbarea structurii lor fonomorfologice ș.a.). Ca urmare, în orice limbă avem cuvinte
motivate (scrumieră, scrumelniță, floarea soarelui) și nemotivate (scrum, floare, soare).
O problemă aparte constituie delimitarea aspectului propriu-zis genetic al apariției primelor
cuvinte (aspect, legat de originea vorbirii), care constituiau formații onomatopeice și interjecționale,
de cel al etapelor ulterioare de formare a cuvintelor sau chiar a limbilor, când cuvintele noi apar pe
baza celor vechi. Se presupune că în faza embrionară a formării limbii între imaginea acustică și
sens exista o legătură naturală [11], iar semnul lingvistic era nonarbitrar.
1.3. Procesul denominației constă din fixarea în conștiința umană a lucrurilor reflectate cu
ajutorul cuvintelor. Calea creării cuvintelor, ca și a cunoașterii în general, este o cale ascendentă,
dar în același timp reversibilă, căci un cuvânt nou întotdeauna apare pa baza unui alt cuvânt vechi.
Capacitatea noilor denumiri de a face trimitere la alte nume constituie, după părerea lingviștilor
(G.O.Vinokur, E.S.Kubreakova), baza cercetării în teoria denominației.
Deci, care este rolul motivației în complicatul act de reflectare (în limbă) și de denotare a
realităților obiective?
 1.3.1. În timpul de căutării numelui pentru noul obiect vorbitorul compară între ele, prin
intermediul asociațiilor, noul obiect cu altele vechi, cunoscute de el mai înainte. În acest proces
subiectul identifică semnul caracteristic comun pentru lucrurile omogene (sau aparent omogene), iar
ca urmare găsește și numele vechii realii, care va servi, de fapt, pentru desemnarea noului obiect.
1.3.2. În lucrările sale G. W. Leibniz afirma: „Percepția senzorială ne oferă obiectul, rațiunea
ne oferă numirea lui”. Urmează apoi o definiție a numelui. „Dar ce este numele? Un semn
distinctiv, un indiciu bătător la ochi, din care eu fac reprezentant al obiectului, ce caracterizează
obiectul, pentru a mi-l prezenta în totalitatea sa” [12].
1.3.3. Din aceste teze se desprinde ideea, în primul rând, despre legăturile existente dintre cele
două etape ale cunoașterii (cunoașterea senzorială și cea rațională), pe de o parte, și dintre
denumire, noțiune și obiect, pe de altă parte. În al doilea rând, este evidențiat caracterul legăturilor
dintre cuvânt și obiect în raport cu percepția senzorială și rațiune. Afirmația „percepția senzorială
oferă obiectul, rațiunea ne oferă numirea lui” concordă cu teza despre forma internă ca un
component al sensului lexical (și, deci, ca reflectare a unei anumite caracteristici a obiectului) și cu
formele senzoriale de oglindire și de cunoaștere a realității, în primul rând cu reprezentările.
Cuvântul ca semn al limbii corelează cu formele raționale, abstracte și indirecte de cunoaștere, adică
cu noțiunile. Se știe, că denotarea propriu-zisă a obiectului este mediată de formarea noțiunii. În al
treilea rând, pronumele „eu” din definiția de mai sus evidențiază, după cum subliniază V.G.Gak
[13], rolul creator al subiectului în procesul de desemnare a obiectelor.
1.3.4. Motivația ca un prim moment al procesului de denotare determină, prin urmare,
alegerea semnului reprezentării obiectului (prin care se înțelege acea însușire sau particularitate a
obiectului ce stă la baza denotării lui) și a cuvântului necesar pentru denumirea semnului respectiv.
În unele cazuri asemenea cuvânt devine el însuși denumirea noului obiect, proces ș.a. (de ex., mălai
„păpușoi” < mălai „mei” – în graiurile din regiunea Transcarpatică), iar în alte cazuri cuvântul, ce
are funcția de a motiva, servește drept bază pentru crearea unei unități lexicale noi (mălai + suf. iște
> mălăiște).
Așadar, în procesul general de desemnare un rol deosebit de important îl au nu numai
modelele existente de formare a cuvintelor, ci și fixarea semnelor reprezentării obiectului ce servesc
drept premisă pentru crearea noii denumiri. Forma internă ca manifestare abstractă a semnului
reprezentării obiectului intră în componența sensului lexical. Cuvântul motivat se consideră anume
acela, a cărui formă internă este vie și ușor sesizată de vorbitori.
2.1. Motivația unităților de nominație în faza inițială a devenirii lor reprezintă o particularitate
tipologică universală. De motivație e nevoie, de fapt, numai în procesul de creare a denumirii. Din
moment ce cuvântul este creat, el devine un semn glotic, a cărui formă internă nu mai joacă un rol
atât de important în procesul denotării ca în momentul inițial al formării unităților lexicale. Drept
consecință și mărturie ale acestui fapt este demotivația (opacizarea) și existența cuvintelor
nemotivate (vezi mai sus), pe care am putea să le numim și cuvinte demotivate, cuvinte lipsite de
transparență.
2.2. Pot fi distinse trei tipuri mai însemnate de motivații: a) semantică (de ex., dial. splină
„stinghie fixată de-a curmezișul cracilor de căruță” – în majoritatea graiurilor moldovenești) [14];
b) semantico-constructivă (dial. tablar „tinichigiu” – în unele graiuri) [15] și fonetică sau fonetico-
constructivă (huhurez; a cârâi – despre unele păsări). Se pot face și alte divizări sau subdivizări
[16].
3.1. Lingviștii au constatat în nenumărate rânduri că segmentarea aceluiași continuum
semantic diferă de la un idiom la altul. Într-adevăr , semnele reprezentării obiectului ce se află la
baza denominației sunt destul de variate chiar pentru aceeași limbă. Totuși, cercetările tipologice ar
trebui să identifice nu numai deosebirile, ci și asemănările existente în procesul de alegere a
semnelor motivante. Evidențierea acestor semne în cadrul grupelor tematice de cuvinte, delimitate
pe baza comunității funcției denotative a denumirilor, constituie o problemă actuală a teoriei
denominației. Or, pentru diferite grupe tematice de denumiri se constată anumite modele și principii
semantice de motivație [17].
În continuare vom prezenta, în mod succint, principalele rezultate privind analizele imaginilor
primare, care stau la baza cuvintelor, analize, menite să evidențieze tipologia semnelor reprezentării
obiectului pentru câteva grupe tematice de denumiri populare românești [18]. Se afirmă, pe bună
dreptate, că aplicarea teoriei denominației la cercetarea unei stări lingvistice concrete necesită
investigații complexe și asupra denominației dialectale [19].
3.1.1. Denumiri de păsări. În lexicul ornitologic numirile nemotivate pentru starea actuală a
limbii prevalează asupra celor motivate. Multe din unitățile de nominație moștenite din latină
(pasăre, corb, mierlă, graur, vultur, struț) sau împrumutate din diverse limbi (vrabie, cristel, lăstun,
lișiță, dropie, gâscă, prepeliță, hulub, coțofană, șoim, uliu, vindereu, caragață), bine cunoscute
astăzi atât limbii literare cât și graiurilor populare sunt cuvintele nemotivate. În schimb, majoritatea
denumirilor formate pe teren românesc și-au păstrat forma internă (dumbrăveancă, ciocănitoare,
botgros, privighetoare). Anume asemenea unități lexicale servesc drept bază pentru cercetarea
tipologiei motivației.
Luând în considerație forma internă a unităților de nominație, pot fi distinse următoarele tipuri
de denumiri ornitologice populare sau dialectale:
a) denumiri onomatopeice, motivate de însăși latura lor sonoră. La baza acestor
formații stă cântecul păsării: ţiuriuiac „Luscinia - privighetoare”, pehiț „Vanellus vanellus –
nagâț”, pup „Upupa epops - pupăză”, bufă, bufnă „Bubo bubo – bufniță”, cronc, croncan, croncău
„Corvus corax – corb”;
b) denumiri generate de locul facerii cuiburilor: dumbrăveancă „Coracias garrulus -
dumbrăveancă”;
c) denumiri care indică hrana întrebuințată de pasăre: cânepar „Carduelis cannabina -
cânepar”, albinar, albinărel „Merops apiaster - prigorie”;
d) denumiri formate după culoarea penajului sau alte semne exterioare: jiletcar, cioroi
cu jiletcă „Picapica – coțofană”, țigănuș „Plegalis falcinellus – sitar negru, țigănuș”;
e) denumiri create prin asocieri după formă sau alte semne exterioare: botgros
„Coccothraustes Coccotraustes - botgros”, gâtlan, lopătar „Platalea leocaradia - lopătar”;
f) denumiri (metaforice) generate de ciripitul păsării, care ne amintesc de sunetele
fluierului: fluierar, fluieraș, ciobănaș „Carduelis carduelis - sticlete” [20].
3.1.2. Denumiri de plante. Terminologia respectivă este extrem de vastă. Observațiile de mai
jos se referă la trei subgrupe de realii: Plante cultivate, plante medicinale, ciuperci.
3.1.2.1. Cele mai importante denumiri de plante cultivate sunt moștenite din latină (grâu, orz,
secară, mei, părâng, linte, ceapă, pepene, curechi, ai (usturoi), in, cânepă) sau împrumutate din
limbile slave (ovăz, orez, sfeclă, morcov) și constituie în prezent semne glotice nemotivate.
Numirile motivate desemnează, de regulă, plantele cunoscute relativ târziu: păpușă „rodul tânăr al
păpușoiului”, păpușoi „Zea mays – porumb, păpușoi”, mătasă, mătăsică, peteală, musteți, cosițe
„mătasă de păpușoi”, răsărită, floarea soarelui, soreancă, soreană „Helianthus annus - răsărită” ș.a.
Majoritatea covârșitoare a acestor denumiri sunt formate pe baza legăturilor asociative după formă
(ALM, vol. II, h.900, 911, 920).
3.1.2.2. Un număr considerabil de numiri de plante medicinale sunt sesizate ca semne
motivate. Dintre acestea fac parte:
 a) denumiri create după formă: crețișoară „Alchimilla vulgare – crețișoară”;
b) denumiri formate după locul de creștere: nalbă-de-pădure „Malva silvestris - nalbă”;
c) denumiri formate după culoare: gălbinele „Arnica montana - arnică”;
d) denumiri formate după întrebuințare: măselar „Hyoscyamus niger – măselariță”, buruiană-
de-nădușeală „Lythrum salicaria - răchitan” [21].
3.1.2.3. Semnele motivante, specifice lexicului micologic, în multe privințe sunt asemănătoare
cu semnele caracteristice care stau la baza denumirilor de ierburi medicinale. Luând în considerare
însușirile ciupercilor comestibile, ce sunt reflectate în unitățile de nominație populare, pot fi
relevate următoarele semne denominative, care au servit ca bază în procesul denotării:
a) semnul care indică locul de creștere a plantei: ciupercă-de-gunoi „Boletus caber – ciupercă-
de-bălegar”;
b) semnul care indică forma realiilor asociate între ele: urechiușă, creasta-cocoșului, urechea-
porcului „Clavasia flava – creasta-cocoșului”;
c) semnul culorii: gălbior, burete galben „Catharellus cibarius - gălbior”;
d) semnul sau însușirea care indică gustul plantei: iuțan, iuțar, burete iute, ciupercă iute
„Lactarius piperatus – burete-de-mai”;
e) semnul care indică consistența plantei: băloșel, ciupercă băloasă „Boletus luteus – turta-
vacii”, ciupercă grasă „Boletus edulis - hrib”.
3.1.3. Denumiri de lucruri. Terminologia uneltelor de muncă, a mijloacelor de transport , a
obiectelor de uz casnic s-a format, de obicei, pe baza unor asocieri după funcție (fumar,
răsuflătoare „ferestruică în acoperișul casei”, cenușar, cenușercă „cenușar la plită”, îmblătitoare,
treierătoare „mașină de treierat”), după formă (sicriu, sicrieș „sertar la masă”, raclă „strat de
legume”) sau prin contiguitate (cerbice, cefar, ceafă „cerbice la jug”). Alteori semnul reprezentării
obiectului indică materialul din care este făcut obiectul: oală, hârb „olan de acoperit casele”, fier,
fier-de-plug, fierul-plugului „partea plugului care taie brazda pe dedesubt” (ALM, vol.II, h.530,
534, 562, 583, 835, 893, 956, 962).
3.1.4. Denumiri de persoane după ocupație. La formarea unor asemenea denumiri se iau în
considerare procesul muncii (croitor, vânzător, mulgătoare), obiectul cu care se lucrează (plugar,
cosaș) sau produsul (rodul) muncii (lingurar, olar, cojocar, căciular).
3.1.5. Denumiri de culori. La baza formării vocabularului cromatic popular pe calea
adjectivizării substantivelor este pus un singur model semantic – semnul comun al culorii obiectelor
comparate (sfecliu, bostaniu, gladiu, porumbac, azuriu, vișiniu, portocaliu, liliachiu) [22].
3.2. Analiza unităților de nominație din punctul de vedere al motivației lor relevă, după cum
vedem, mai multe tipuri de semne motivante. Unele din tipurile evidențiate sunt specifice doar
pentru anumite grupe lexicale, supuse analizei onomasiologice. Onomatopeea, de pildă, servește
drept bază pentru formarea lexicului ornitologic; semnul, care indică produsul muncii, este
caracteristic numai pentru denumirile de persoană după ocupație ș.a.m.d. Alte tipuri de semne sunt
comune pentru câteva grupe tematice. Astfel, pe baza asociațiilor după formă, funcție sau de
contiguitate pot fi create denumiri care aparțin diverselor grupe tematice (denumiri de lucruri, de
plante ș.a.).
3.2.1. Cercetările sistemice în această direcție ar putea stabili asemănările și deosebirile dintre
grupele tematice în ceea ce privește tipologia motivației unităților de nominație și modalitățile de a
concepe și exprima noțiuni diferite.
3.2.2. Un aspect important al tipologiei motivației îl constituie studiul mijloacelor de
exprimare în plan comparativ și contrastiv pe baza diverselor arii lingvistice. Cercetările de acest fel
ar evidenția asemănările și diferențele dintre dialectele aceleiași limbi sau dintre diferite limbi în
ceea ce privește procedeele de a exprima noțiuni identice. Forma internă reprezintă, astfel, un
criteriu relevant pentru stabilirea specificului național al idiomului lingvistic în domeniul
vocabularului. Totodată, studiul comparativ-contrastiv asupra formei interne urmărește scopul de a
stabili cum sunt reflectate în denumiri și expresii însușirile comune și generale în diverse limbi ca
urmare a existenței comunității gândirii umane.
3.2.3. Confruntând rezultatele analizelor amintite mai sus cu cercetările asupra vocabularului
altor limbi sau dialecte [23], constatăm următoarele:
3.2.3.1. Motivația unităților de nominație în cadrul acelorași sfere tematice din mai multe
idiomuri este adesea asemănătoare la nivelul t i p u r i l o r de semne ale reprezentării obiectului,
numite de unii cercetători „motiveme” [24]. În limbile română și rusă la baza formării denumirilor
de persoană după ocupație, spre exemplu, stau aceleași modele semantice: „procesul muncii”
„persoană”, „obiectul cu care se lucrează”  „persoană”, „produsul muncii”  „persoană”(vezi
3.1.4.). Factorii ce determină aceste coincidențe nu sunt îndeajuns de cunoscuți. dar, fără îndoială,
ei sunt legați de mentalități și de anumite legități comune ale motivației.
3.2.3.2. Motivația denumirilor în cadrele aceleiași grupe lexicale diferă, însă, în majoritatea
cazurilor la nivelul semnului motivant c o n c r e t . Motivemul „locul de creștere”, dacă ne referim la
plante, este caracteristic pentru diverse graiuri și limbi, dar manifestarea concretă a tipului respectiv
prin semnul caracteristic real poate să fie felurită (com. dial. tolocar, burete-de-pomet ș.a.) [25].
Diversitatea de forme interne, proprie vocabularului oricărei limbi, este determinată de mulțimea
caracteristicilor obiectelor și fenomenelor, de experiența de viață a persoanelor vorbitoare, de
viziunile în multe privințe particulare ale oamenilor asupra realităților obiective, de fantezia și
spiritul creator al subiectului-vorbitor în momentul alegerii trăsăturii caracteristice a obiectului și a
cuvântului motivant ș.a.
3.2.4. E de la sine înțeles că tipul semnelor reprezentării denotatului și semnele concrete
(motivanții) reprezintă unități diferite de abstracție.
4.0. În încheiere se impun a fi subliniate următoarele chestiuni.
4.1. Sondajele întreprinse până acum au vizat mai mult semnele reprezentării obiectului sau,
în alți termini, formele interne ale unor elemente lexicale aparte. Observațiile de acest gen au
demonstrat diversitatea formelor interne și unele potriviri și asemănări dintre imaginile concrete,
care stau la baza cuvintelor și expresiilor din diverse limbi.
4.1.1. Descrierea formelor interne poate și trebuie să conducă, însă, la stabilirea
comunităților și diferențelor tipologice în domeniul vocabularului motivat. În acest scop este mult
mai rațională cercetarea ansamblurilor și subansamblurilor de denumiri, delimitate pe baza
comunității funcției lor denotative. Examinarea modalităților de a concepe și exprima noțiuni cu
același conținut semantic pe baza grupelor tematice se justifică prin aceea că pentru diverse noțiuni
comune (ca de exemplu, profesiile, culorile, păsările ș.a.) potențial există anumite modele semantice
de motivație, dar care puțin sunt cercetate până în prezent.
4.1.2. Evidențierea comunităților și deosebirilor tipologice în ceea ce priește motivația
unităților de nominație în limbi, dialecte sau graiuri concrete, precum și cercetările de
onomasiologie contrastivă, bazate pe investigațiile mai multor idiomuri, ar trebui să constituie o
problemă importantă a teoriei motivației și a tipologiei lingvistice generale.
4.2. Studiul asupra motivației denumirilor trebuie considerat ca deosebit de important pentru
evidențierea caracterului de sistem al vocabularului. Nu e întâmplător că în ultimul timp asupra
acestui moment se atrage tot mai mult atenția cercetătorilor.
4.2.1. Raporturile motivaționale dintre cuvinte, numite de asemenea raporturi derivaționale,
oglindesc, de fapt, conexiunile dintre realii. După cum se știe, primul imbold pentru apariția noii
unități denominative pornește de la identificarea obiectului care necesită a fi desemnat. Procesul
propriu-zis de denotare (de creare a unității lexicale) este anticipat de actul motivației denumirii.
Forma internă a cuvântului florar „numele popular al lunii mai”, de pildă, ne arată de ce noțiunea de
luna mai a primit numele florar (deoarece în concepția oamenilor „mai” e luna florilor, după cum
cea mai caldă lună de vară – iulie – e luna lui cuptor). Caracterul legăturilor motivaționale dintre
derivat și cuvântul care motivează se întemeiază, după cum au menționat A.A.Potebnea,
S.D.Kațnelson, D.N.Șmeliov ș.a., pe reflectarea în noul derivat a uneia din caracteristice
reprezentării obiectului denumit.
4.2.2. Stabilirea legăturilor sistemice dintre denumiri chiar din primele momente ale
motivației și creării lor se referă la toate cazurile de formare a noilor unități de nominație pe cale
naturală. Aceste legături dintre cuvinte în procesul denotării, în procesul apariției denumirilor
constituie tipul inițial al conexiunilor și raporturilor „microsistemice” în lexic și în același timp unul
din aspectele cele mai însemnate ale organizării în sistem, proprie lexicului și limbii în general.
4.3. Motivația se răsfrânge asupra dezvoltării semanticii cuvintelor și asupra posibilităților de
formare a lor. Cuvintele cu o formă internă vie de cele mai multe ori nu-și dezvoltă sensuri noi și
nici nu prea servesc ca bază pentru crearea unităților lexicale noi.
4.4. Înregistrările din comoara de nestemate a graiurilor populare oferă cercetătorilor
posibilități reale pentru evidențierea diferitelor tipuri de denumiri motivate și a diverselor faze de
evoluție în procesul constituirii unităților de nominație (a se compara: față-de-masă – fățoaie –
mescioară „față-de-masă”). Observațiile asupra vocabularului dialectal motivat ne ajută totodată să
cunoaștem mai bine acei factori care condiționează diferențierea lexico-semantică a limbii în plan
teritorial.

Referințe bibliografice

1. В.Гумбольдт, О различии строения человеческих языков и его влиянии на

духовное развитие человеческого рода. – История языкознания XIX и XX веков в очерках и
извлечениях, ч.1. Составитель В.А. Звегинцев. М., 1960, с.83.
2. А.А.Потебня, Мысль и язык. – А.А.Потебня. Эстетика и поэтика. М., 1976, с.
114.
3. Ф. де Соссюр. Курс общей лингвистики. – Ф. де Соссюр. Труды по
языкознанию. М., 1977, с.100, 101.
4. Ibidem, p.13, 164.
5. Л.Р.Зиндер. Условность и мотивированность языкового знака. – Фонетика.
Фонология. Грамматика (К семидесятилетию А.А.Реформатского). М., 1971, с. 346, 347.
6. Ibidem.
7. Despre existența unei legături naturale și inarbitrare dintre sunet și sens se mai
vorbește de asemenea în cazul unui simbolism fonetic, fenomen, prin care se înțelege însușirea
sunetelor de a poseda o anumită semnificație simbolică. Vezi: В.В.Левицкий. Семантика и
фонетика. – Черновцы, 1973, p.5 și urm.; Același, Звуковой символизм в молдавском языке. –
Limba și literatura moldovenească, 1979, nr.3, p.40, 48.
8. „В создании языка нет произвола, а потому уместен вопрос, на каком
основании известное слово значит то именно, а не другое”. A.A.Potebnea, Op.cit., p.116.
9. А.С.Смирницкий. Лексикология английского языка. – М., 1956, с. 144,145;
Л.А.Абрамян. Гносеологические проблемы теории знаков. – Ереван, 1965, с. 123.
 10. Н.Г.Корлэтяну. Исследование народной латыни и ее отношений с романскими
языками. – М., 1974, с.228.
11. А.Г.Спиркин. Происхождение языка и его роль в формировании мышления.
Мышление и язык. М., 1957, с.27-30; А.М.Газов-Гинзберг. Был ли язык изобразителен?
(Свидетельство прасемитского запаса корней). – М., 1965, с.3-6.
12. G.W.Leibniz. Noi eseuri asupra intelectului uman. 1704 editat postum în 1765.
13. В.Г.Гак. К диалектике семантических отношений в языке. – Принципы и
методы семантических исследований. М., 1976, с.83.
14. Atlasul lingvistic moldovenesc, vol. II, partea Ii (Lexicul). „Corpul omenesc.
Familia” de V.Melnic, „Agricultura” de V.Pavel. Redactat de R.Udler și V.Comarnițchi cu
participarea lui V.Melnic și V.Pavel. Chișinău, 1973, harta 980 (presc.: ALM).
15. ALM, vol. II, partea I (Lexicul), „Casa. Obiectele de uz casnic” de V.Comarnițchi. –
Chișinău, 1972, harta 533.
16. Comp.: С.Ульман. Семантические универсалии. – Новое в лингвистике, вып. 5.
М., 1970, с. 225; В.В.Левицкий. Виды мотивированности слова, их взаимодействие и роль в
лексико-семантических изменениях. – Материалы семинара по проблеме мотивированности
языкового знака. Л., 1969, с.21-25.
17. În această privință O.I.Blinova menționează: „Выявлено, что принципы
номинации характеризуются тематической „привязанностью”: для разных тематических
групп лексики свойственны как общие, так и частные, специфические принципы номинации
и набор мотивировачных признаков”. О.И. Блинова. Лексическая мотивированность и
некоторые проблемы региональной лексикологии. – Вопросы изучения лексики русских
народных говоров. Л., 1972, с.100.
18. Obiectul de studiu al articolului de față face parte din tema mai largă privitoare la
cercetarea denominației pe baza graiurilor populare, temă abordată de noi în alte studii mai mult sub
aspectul formulării chestiunii și al modului de a privi problema. Vezi: В. Павел. К проблеме
исследования номинации в лингвогеографическом аспекте. – Совещание по общим вопросам
диалектологии и истории языка. Тезисы (Нальчик, 21-24 сентября 1977 г.). М., 1977, с.44-45;
Același: Studierea denominației sub aspect lingvogeografic. – Limba și literatura moldovenească,
1980, nr.2, p.54-62.
19. М.А.Бородина. Некоторые наблюдения над диалектной номинацией. – Limba
și literatura moldovenească, 1978, nr.3, p.54-60.
20. Denumirile de păsări sunt înregistrate de noi în diverse graiuri moldovenești în
timpul realizării pe teren, între anii 1973-1980, a unor anchete dialectale.
21. Cf.: Г.В.Гринко и Г.М.Горяну. Русско-латинско-молдавский словарь
лекарственных растений. – Кишинев, 1972, с.12-33.; I.Popescu. Contribuții la studierea
graiurilor moldovenești din regiunea Cernăuți. – Cernăuți, 1970, p.14, 24, 33, 37.
22. Mai amănunțit despre vocabularul cromatic vezi: M.Purice. Cercetări de
dialectologie moldovenească. – Chișinău, 1974, p.16-89.
23. Vezi: А.И.Моисеев. Наименование лиц по профессии. – Вестник
Ленинградского Университета. История, язык, литература. Вып. 3, 1967; В.А.Меркулова.
Очерки по русской народной номенклатуре растений. – М., 1967; Н.В.Никончук. О народной
орнитологической терминологии Полесья и Карпат. – Карпатская диалектология и
ономастика. М., 1972; Л.Ф.Моисеева. Наименования птиц в русском языке. – Вопросы
теории и истории словарного состава русского языка. Киев, 1972; М.М.Гинатулин. К
исследованию мотивации лексических единиц (На материале наименований птиц). АКД. –
Алма-Ата, 1973; Е.А.Нефедова. Микологическая лексика архангельских говоров. АКД. – М.,
1977 ș.a.
24. M.M.Гинатулин. Op.cit., p.11.
25. Vezi în acest sens și concluziile la care a ajuns M.M.Ghinatulin, studiind denumirile
de păsări în limbile kazahă, rusă și engleză. Motivația denumirilor de păsări în aceste limbi este
unitară la nivelul „motivemelor” și felurită la nivelul motivanților. M.M. Гинатулин. Op. cit., p.23.

Limba şi literatura moldovenească, 1981, nr.3, p.34-42

CERCETĂRI DE ONOMASIOLOGIE
DIN PERSPECTIVA GEOGRAFIEI LINGVISTICE

1. Pentru a funcţiona in mod normal şi, prin urmare, a îndeplini funcţiile sale — cognitivă,
denominativi, comunicativă, emotivă etc. – limba (dialectul, graiul) trebuie să-și perfecţioneze şi să-
și completeze mereu unităţile sale denominative. Sporul de cuvinte şi sintagme se află în legătură
directă cu necesităţile denominației noilor realităţi, descoperite de către vorbitori.
În ultimii ani se observă un interes susţinut din partea lingviştilor faţă de teoria denominației.
Fenomenului i se atribuie un sens larg, iar investigaţiile capătă un caracter complex.
În cadrul categoriei generale a „denominației lingvistice" sunt relevate trei tipuri :
l e x i c a l ă , p r o p o z i t i v ă şi d i s c u r s i v ă [Jazikovaja 1977, I, 17, 230 — 293]. În cele ce
urmează ne-am propus să facem o prezentare de ansamblu asupra d e n o m i n a ț i e i
l e x i c a l e , adică asupra denominației cu cuvinte și îmbinări de cuvinte, pe baza materialelor
ALM şi ale celor culese complementar pe teren, în spaţiul lingvistic basarabean.
1.1. În sens obişnuit, uzual, onomasiologia (<gr. o n o m a s i a 'denumire') este definită drept
„ştiinţă despre denumiri". Termenul a fost pus în circulaţie la începutul secolului al XIX-lea, de
când datează etapa incipientă de constituire a onomasiologiei ca disciplină lingvistică. În cazul
direcţiei onomasiologice, ca punct de plecare se ia un concept (lucru, proces, fenomen) şi se caută
denumirea (denumirile) corespunzătoare. Onomasiologia este opusă semasiologiei (cf. gr. s e m a s i
a 'sens, semnificaţie') care, dimpotrivă, ia ca punct de plecare cuvântul.
Un asemenea mod de abordare şi de tratare (deşi este justificat din punct de vedere
epistemologic) îl orientează pe cercetător să descrie, în principiu, inventarul de unităţi
denominative, dar nu și procesele de formare ale acestora. Ca urmare, onomasiologia ar reprezenta
un compartiment al lexicologiei, drept care obiectul şi sarcinile onomasiologiei rămân în multe
privinţe confuze, înjumătăţite şi neconturate pe deplin, iar esenţa denominației — nedezvăluită.
Alţi lingvişti sunt de părere că onomasiologia este o parte componentă a semasiologiei şi se
subordonează acesteia [Ahmanova 1969, 288]. Fireşte, mai multe concepte legate de teoria
denominației, în primul rând denumirea, vin în contact cu categoriile semasiologiei (de ex., cu
motivarea cuvântului).
În fine, unii cercetători susţin că onomasiologia se apropie cel mai mult de „formarea
cuvintelor", dar ca disciplină aparte ea, propriu-zis, încă nu s-a constituit [Toropţev 1974, 3-9].
De reţinut însă că, spre sfârșitul anilor '70 şi în continuare, onomasiologia cunoaşte (de
exemplu, în lingvistica rusă) un şir de realizări semnificative, în această perioadă teoria
denominației capătă o dezvoltare deosebită. Se cercetează astfel cu mai mult succes aspectul
lingvistic şi gnoseologie al denominației, tipurile principale de denumiri [Jazikovaja 1977, I — II],
aspectul onomasiologic al părţilor de vorbire [Kubrjakova 1978], procedeele denominației [Sposobî
1982], bazele derivării denominaţionale [Nikitevici 1985] etc.
Noţiunea şi obiectul de studiu al teoriei denominației îl constituie denominfrea (engl. n o
m i n a t i o n, fr. d e n o m i n a ţ i o n), legităţile şi procedeele acestui proces şi, desigur,
denumirea (cuvântul, sintagma) care rezultă în urma unor procese complexe şi a condiţionării
reciproce dintre elemente de diversă natură : lingvistică, gnoseologică, psihologică, logică,
semiologică. Actul denominației este strâns legat de procesul de cunoaştere. De aceea fenomenul
desemnării obiectelor se află nu numai in atenţia lingviştilor, ci și a reprezentanţilor altor domenii
ale ştiinţei: filozofiei, psihologiei, logicii, semiologiei. În cadrul lingvisticii, denominația are largi
zone contingente de cercetare cu lexicologia, semasiología şi formarea cuvintelor. Onomasiologia
intersectează deci anumite laturi sau sectoare ale acestor discipline, pe care teoria denominației
trebuie să le delimiteze după conceptele ei de bază.
1.2. În prezent, procesele legate de denotarea obiectelor sunt studiate de obicei pe baza limbii
standard. Or, pentru teoria denominației graiurile şi dialectele furnizează date extrem de preţioase.
Noile creaţii, derivatele reprezintă istoria vie a limbii. Alegerea căilor premeditate, raţionale pentru
formarea cuvintelor, de fapt a terminologiilor profesionale, de către savanţi şi ingineri, să zicem,
este un act justificat. Totuşi, în evoluţia de milenii denominația este un proces liber, nepremeditat,
natural, spontan.
Se ştie că încă Ascoli şi Gilliéron au demonstrat cu fapte concludente că originea inovaţiilor
trebuie căutată în activitatea concretă a indivizilor vorbitori si că nu există schimbări simultane intr-
o „limbă" întreagă, că fiecare fenomen îşi ave aria sa de difuzare. După cum relatează Eugen
Coşeriu, Gilliéron a intuit, bunăoară, că „secretul limbii se află ascuns în vorbire" [Coşeriu 1956,
35]. De aceea, observarea şi sesizarea, pe viu, a mecanismului şi legităţilor denominației în graiuri
permite înţelegerea şi, în consecinţă, explicarea fenomenelor studiate. În atingerea acestui scop
atlasele elaborate ele către dialectologi (de asemenea textele şi glosarele dialectale) constituie o
sursă de mare importanţă. Atlasele lingvistice ne introduc oarecum, susţinea Iorgu Iordan, în
laboratorul graiului viu, punându-ne în situaţia de a asista la munca grea şi obositoare a limbajului
omenesc [Iordan 1962, 160]. Metoda geografică, cu toate semnificaţiile sale practice, istorice si
teoretice, „una din marile cuceriri ale ştiinţei lingvistice a secolului nostru'", a contribuit la
schimbarea concepţiei evoluţiei limbii [Coșeriu 1956, 42]. Pornind de la hărţile lingvistice şi textele
dialectale, pot f i urmărite cu mai multă eficienţă, decât pe baza textelor de limbă literară, anumite
faze intermediare în devenirea denumirilor.
Onomasiologia şi dialectologia sunt ramuri adiacente ale lingvisticii, însă problemele teoretice
ale acestora şi chiar faptele concrete de limbă (literare sau dialectale), explorate de către
onomasiologi sau dialectologi, până în prezent se cercetează separat, în detrimentul ambelor
discipline. Articolul de față reia și reactualizează, într-un fel sau altul, câteva aspecte privind modul
de abordare/tratare din punctul de vedere al geografiei lingvistice a fenomenului şi a procedeelor
denominației, o temă de cercetare ştiinţifică în preocupările noastre, de acum câțiva ani [cf. Pavel,
1983], susţinând prin aceasta oportunitatea studierii ei în continuare.
2. Una din sarcinile de bază ale cercetărilor de onomasiologie o constituie identificarea şi
descrierea procedeelor denominației şi a denumirilor corespunzătoare ca rezultat al desemnării
obiectelor. În principiu, mecanismul denominației este unul şi acelaşi pentru toate limbile. Unităţile
denominative, menite să desemneze concepte sau lucruri noi, apar pe două căi principale : a) prin
crearea de unităţi de denominaţie noi (derivate semantice, cuvinte şi îmbinări de cuvinte) şi b) prin
împrumuturi de sensuri, cuvinte şi îmbinări de cuvinte. Dar posibilităţile şi preferinţele de realizare
ale acestora, raportul numeric al tipurilor de denumiri, manifestarea legităţilor generale şi
particulare ale denominației depind de structura limbii şi de mediul sociocultural în care o limbă sau
alta funcţionează.
2.1. Denumirile ca semne ale limbii sunt legate de realitate prin relaţiile de reflectare şi de
denotate. Reflectarea, una din primele etape ale actului denominativ, reprezintă o premisă de prim
ordin pentru vorbitor de a crea cuvinte şi de a le memora. În afara acestei facultăţi limbajul uman
este de neconceput.
Forma de exprimare a unităţii create este în bună măsură condiţionată de premisele
denotării, de motivarea semnului glotic, semn care stă la baza formării denumirii şi care determină
forma internă a derivatului.
Calea creării cuvintelor, ca şi a cunoaşterii în general, este o cale ..ascendentă", dar în acelaşi
timp „reversibilă" [Bucă, Evseev 1976. 41], căci un cuvânt nou întotdeauna apare pe baza unui alt
cuvânt vechi, adică a unui cuvânt existent deja în limbă. Esenţa acestui proces constă în aceea că în
timpul căutării numelui pentru noul obiect vorbitorul compară, prin intermediul asociaţiilor, noul
obiect cu altele vechi, cunoscute de el mai înainte. Astfel este găsit semnul caracteristic pentru
lucrurile omogene (sau doar aparent omogene), iar prin urmare este găsit si numele vechii realii,
care va servi atât pentru denumirea semnului motivant al noului obiect, cât şi pentru desemnarea
acestuia în întregime. În unele cazuri un asemenea cuvânt devine el însuşi denumirea noului obiect.
A se compara: mălai 'porumb' < m ă 1 a i 'mei' (atestat cu sensul de 'porumb' pentru ALM în
graiuile maramureşene din reg. Transcarpatică, dar care este cunoscut şi în alte graiuri din aria de
nord). În alte cazuri, cuvântul vechi serveşte ea bază pentru crearea unei unităţi lexicale noi. De
exemplu : "f l o a r e + suf. -a r> f 1 o r a r (numele popular al lunii mai).
În procesai de creare a cuvintelor un rol aparte îl au deci nu numai modelele existente de
formare a cuvintelor prin mijlocirea sufixelor, prefixelor etc., dar şi fixarea semnelor motivante
(motivarea alegerii cuvântului bază). E în dreptul onomasiologilor să se ocupe, în mod special, de
această problemă, care, însă, nu ar trebui să fie neglijată nici de cercetările consacrate formării
cuvintelor.
2.1.2. Motivarea unităţilor de denominaţie în faza iniţială a devenirii lor reprezintă o
particularitate tipologică universală. Lingviştii au constatat că segmentarea aceluiaşi continuum
semantic diferă în multe privinţe nu numai de la o limbă la alta, dar şi în cadrul unui idiom luat
aparte. Cercetările privind motivația cuvintelor ar trebui să determine însă nu numai deosebirile, ci
şi asemănările existente în procesul de alegere a semnelor motivante. Totodată considerăm că
evidenţierea acestor semne ar trebui să se realizeze în baza cercetării grupurilor tematice de cuvinte,
delimitate pe baza comunităţilor denotative ale denumirilor şi pentru care se constată anumite
modele și principii semantice de motivare.
Cercetând astfel pe baza Atlasului lingvistic moldovenesc şi a altor surse denumirile motivate
de păsări, de plante cultivate, plante medicinale, ciuperci, denumiri ale uneltelor de muncă, de per-
soane după ocupaţie, de culori etc. (vezi : Pavel 1981, 34—81; 1983, 88—125), am ajuns la
următoarele concluzii:
a) Motivația semantică a unităţilor de denominaţie în cadrul aceloraşi ansambluri tematice din
mai multe idiomuri este adesea asemănătoare la nivelul tipurilor de semne motivante, ale
motivemelor (de exemplu, la baza vocabularului cromatic popular realizat pe calea adjectivizării
substantivelor este pus modelul sau semnul comun al culorii obiectelor comparate : s f e c l i u , b o s
t ă n i u, g 1 o d i u), dar motivarea diferă mai ales la nivelul realizării sau alegerii motivanţilor (a se
compara : rom. g ă l b i o r 'burete galben' şi rus. 1 i s i c i c a, cu acelaşi sens).
b) Forma internă ca manifestare abstractă a semnalai reprezentării obiectelor constituie un
criteriu relevant pentru stabilirea specificului naţional al idiomului lingvistic în domeniul
vocabularului.
c) Descrierea formelor interne poate să conducă la stabilirea clementelor comune și a
diferenţelor tipologice în domeniul vocabularului motivat, a unor tendinţe generale ale
denominației, cum ar fi, de exemplu, „concentricitatea" [Păltineanu 1980, 11—15] etc.
2.2. Denominația se află în cele mai strânse raporturi cu polisemia, care în cercetările de
onomasiologie este (sau ar trebui să fie) denumită d e r i v a r e s e m a n t i c ă. Însăşi utilizarea
acestui termen se justifică prin aceea că sensurile unui cuvânt polisemantic derivă unul din altul (p 1
u m b 'creion' < p 1 u m b d e p 1 a c ă 'condei special cu care se scria pe tăbliţele de ardezie' <
p l u m b 'element chimic metalic', denumiri atestate de noi în câteva localităţi din ţinutul Herţa).
Asupra caracterului derivaţional al conexiunilor dintre sensurile aceluiaşi lexem vorbea în lucrările
sale A. A. Potebnea (1976, 115).
Sensul derivat al cuvântului polisemantic (semnificatul) împreună cu complexul sonor al
aceleiaşi unităţi lexicale (semnificantul) formează d e r i v a t u l s e m a n t i c — unitate minimă
de denominaţie. În plan diacronic, în diverse microsisteme şi graiuri cuvintele îşi extind funcţia lor
denominativă, prin sporul de sensuri, în mod neregulat şi neuniform. Cercetarea acestor procese pe
baza hărţilor şi a textelor dialectale pune în lumină elucidarea problemei privitoare la geneza
varietăţilor semantice în graiuri.
Graiurile cunosc multe cuvinte derivate pe teren propriu românesc : c ă l c ă t o a r e
„pârleaz", ţ ă r n a r „jitar", n i g h i n a r „trior", p l o i n i ţ ă „stropitoare". La acelaşi radical pot fi
ataşate diverse sufixe : h u 1 u b ă r i e, h u 1 u b e r n i ţ ă, h u 1 u b a r, h u l u b e r n i c
„porumbar" ; b o t e 1 n i ţ ă, b o t e r n i ţ ă, b o t e r n i c ă , b o t n i ţ ă , b o t a r , b o t a r n i c ,
b o t c a l ă „botniţă", unele sufixe fiind preferate pentru anumite grupuri de graiuri : -ă u , - ă l ă u,
-u c ă (t o c ă n ă u, t o c ă 1 ă u, m e 1 e s t e u, p ă s c ă l ă u ,,imaş", c o t r u l ă u ,,cenuşar la
plită", r ă z ă 1 ă u „râzătoare", s ă p u c ă, p e r n u c ă, m ă s u c ă) — în graiurile din
Transcarpatia ; -u ş c ă ( b i c i u ş c ă „bici", c h i p ă r u ş c ă „ardei iute", v i ţ e 1 u ş c ă „viţică",
s c ă l d u ş c ă „cadă, albie") - pentru graiurile bucovinene.
Faţă de conceptul „formarea cuvintelor", denominația este o noţiune mai cuprinzătoare.
Funcţia primară a întregului sistem de formare a cuvintelor este cea denominativă. Dar nu orice act
denotativ implică un proces de formare a cuvintelor, după cum nu orice denumire presupune un
cuvânt aparte. A se compara : s o r e a n c ă „floarea soarelui" — un singur cuvânt /o singură
denumire, g â n d a c c o l o r a t „gândac de Colorado" — două cuvinte/ o singură denumire.
În graiul viu din aria cercetată cuvintele compuse (de tipul lui b o t g r os) din elemente
nedisparate lipsesc aproape cu desăvârşire. În schimb, graiurile, ca şi limba română literară, recurg
foarte activ la îmb i n ă r i l e d e c u v i n t e (m ă r d e p ă m â n t „gulie", b u r e t e n e b u n
„ciupercă neecmestibilă"). Hărţile lexicale confirmă teza, cunoscută în lingvistică, dar care nu şi-a
găsit încă o demonstrare şi o confirmare deplină, cum că apariţia unităţilor lexicale are loc, de
obicei, în planul sintagmatic al limbii (cf. I. Evseev 1977, 123—125). Pe aceleaşi hărţi atestăm
deseori îmbinări lexicalizate şi denumiri formate prin elipsă, faze intermediare sau îmbinări de
cuvinte stabile : t a t ă b ă t r â n — b ă t r â n u „bunic", m ă r p ă d u r e ţ — p ă d u r e ţ „măr
sălbatic", g e a l ă u d e c a r n i z — c a r n i z a r „figareie". În A t l a s u l l i n g v i s t i c
r o m â n p e r e g i u n i . B a s a r a b i a , n o r d u l B u c o v i n e i , T r a n s n i s t r i a , care
reprezintă, sub titlu modificat, continuarea directă a ALM, îşi găsesc reflectare diverse tipuri de
îmbinări de cuvinte înregistrate de către anchetatori (m a ş i n ă d e r e z b ă „filieră", c l e ş t e
d e f o c „cleşte de bucătărie",- b u z d u g a n c u t a n ă „baros", c i o c a n b 1 e h ă r e s c"
„ciocan de îndreptat tabla" etc.
Graiurile populare nu recurg ca atare la crearea a b r e v i e r i l o r , acestea fiind
caracteristice pentru limba standard.
2.3. În graiurile din stânga Prutului denumirile „noi" apar masiv prin împrumuturi, mai ales
din limbile rusă şi ucraineană. La descrierea geografiei denumirilor împrumutate am constatat că
îm p r u m u t u r i 1 e s e m a n t i c e (într-o altă terminologie — c a l c u r i l e s e m a n t i c e )
pot fi uşor confundate cu derivatele semantice. Geografia lingvistică ne ajută la delimitarea acestora
procedând la determinarea ariilor semantice şi la studierea contrastivă a graiurilor de diverse origini.
La est de Prut împrumuturile semantice (c ă p ă t â i „partea cotigii pe care se aşează grindeiul
plugului", comp. rus. p o d u ş a p 1 u j n o g o p e r e d c a ; o r z „urcior la ochi", comp. rus. i a
c i m e n i n a g 1 a z u ; ş o a r e c e d e deal, ~ z b o a r ă, comp. ucr. l e t u c e a i a m â ş, rus.
l e t u c e a j a m î ș i ) sunt înregistrate mai ales în graiurile moldoveneşti din ariile laterale şi
insulare, care interferează activ cu idiomurile rus şi ucrainean [Pavel 1983, 83—97].
3. Atlasele lingvistice formează sursa fundamentală în identificarea şi interpretarea unităţilor
de denominaţie, în perspectiva metodei geografice. Sarcinile specifice ale ALRR. Bas. constau în
căutarea şi aplicarea unor procedee tehnice adecvate de cartografiere, care, pe de o parte, vor face să
sporească informaţia oferită despre vocabularul popular, în special despre mijloacele de îmbogăţire
şi, deci, despre procedeele de creare a cuvintelor şi denumirilor în general, iar, pe de alta, la citirea
hărţilor, vor înlesni informarea imediată asupra varietăţii şi repartiţiei în spaţiu a lexemelor. În acest
scop alcătuitorii atlasului s-au pronunţat pentru utilizarea simbolurilor. Hărţile capătă în acest fel o
orientare onomasiologică prin cartografierea tipurilor de denumiri (după structura lor), a varietăţii
acestora cu ajutorul mijloacelor cartografice (vezi : ALRR. Bas., I, 1993).
Fireşte, orice tip de hărţi lexicale oferă material pentru cercetări onomasiologice; pe baza lor,
ariile de răspândire a varietăţilor geografice de limbă pot fi relevate nu numai în starea lor statică, ci
şi în mişcarea lor dinamică. Stabilirea diverselor tipuri de arii, a cronologiei relative a formării
ariilor şi a contururilor (isogloselor) lor varsă lumină asupra istoriei apariţiei şi devenirii unităţilor
lexicale, a interacţiunii, completării şi suplinirii lor reciproce, precum şi asupra genezei varietăţilor
lexico-semantice în graiuri.
3.1. Numeroase isolexe întretaie spaţiul lingvistic cercetat în diverse direcţii, formând a r i i
e l e m e n t a r e , și numai o parte din acestea se suprapun, constituind a r i i c o m p l e x e :
a r i a l e x i c a l ă cent r a l ă (cea mai mare parte a Basarabiei), a r i a l e x i c a l ă d e s u d-v
e s t (aproximativ intre Cahul şi Chilia) etc. În afară de factorii extraglotici, care determină în mare
măsură diferenţierile lexico-semantice în spaţiu, există cauze interne, care condiţionează
diversificarea continuumului dialectal. Cercetările au demonstrat că desemnarea unuia si aceluiaşi
lucru, proces, concept sau fenomen cu variate unităţi de denominaţie este determinată de: a)
diversitatea procedeelor denominative (derivarea semantică, derivarea morfematică, împrumuturile
de îmbinări de cuvinte, cuvinte şi sensuri din alte limbi) şi b) de diversitatea semnelor motivante,
care stau la baza denumirilor noi (motivate). Notăm următoarele tipuri de varietăţi denominaţionale
în spaţiul geografic (diferenţe „diatopice") :
1) derivate cu acelaşi sens lexical, dar cu motivări semantice diferite : b l i d a r —
l i n g u r a r — p o 1 i c e r „dulap pentru vase de bucătărie";
2) derivate cu acelaşi sens lexical şi cu aceeaşi motivare semantică (p â n a r -p i t a r
„brutar", o l a r — u l c i o r a r „prepeleac");
3) variante denominative, formate cu ajutorul aceluiaşi radical şi aceluiaşi sufix, dar care
denumesc obiecte diverse ( l i n g u r a r „meşter care face linguri" şi l i n g u r a r „dulap pentru
linguri şi vase de bucătărie" ;
4) variante denominative care au la baza formării lor diverse semne (trăsături distinctive) ale
aceluiaşi obiect ( b r ă z d a r — c r o i t o r — t ă i e t o r — c u ţ i t u l p l u g u l u i — f i e r
l u n g d e p l u g "antebrăzdar");
5) derivate formate cu diverse sufixe ( c i o c ă n i ş t e — c i o c a n i ş — c i o c ă n ă r i e
„porumbişte, loc de pe care s-a cules recolta de porumb") etc.
Bineînţeles, împrumuturile de cuvinte şi sensuri din alte idiomuri de asemenea imprimă
peisajului dialectal particularităţi de discontinuitate, la care se mai adaugă diferenţele de alt ordin,
acelea ce ţin de straturile socioculturale (diferenţele „diastratice").
Dar în limbaj există nu numai varietăţi, ci şi particularităţi de continuitate. În acest sens, E.
Coseriu afirmă că varietăţile, vorbirea există pentru că există indivizi care gândesc şi simt şi există
„limbi" ca emităţi istorice şi ca sisteme de norme ideale, pentru că limbajul nu este numai
exprimare, ei şi comunicare, adică exprimare pentru altul, cultură obiectivată istoriceşte [Coșeriu
1956, 44-45].
În sfârşit, ceea ce ar trebui să remarcăm în legătură cu varietăţile geografice este că atlasul
lingvistic elaborat la Chişinău, împreună cu celelalte atlase româneşti, demonstrează, în general,
unitatea limbii române, expresie a viabilităţii românismului pe întreg arealul romanic nord-dunărean
[a se vedea de asemenea: Dumistrăcel 1978 ; Marin, Ionică 1983 :, 34 -51; Rusu 1983, 92-101]. În
ceea ce priveşte lexicul, această teză poate fi demonstrată, mai ales, pe baza denumirilor referitoare
la corpul omenesc, familie, plante şi procese agricole etc.
Aşadar, dialectologia dispune de date empirice şi ontice foarte preţioase pentru elucidarea
problematicii onomasiologice. Prin cele expuse mai sus ne-am limitat doar la o cercetare de
ansamblu a câtorva aspecte legate de tematica abordată, susţinând prin aceasta necesitatea studierii
ei în continuare.
Tratarea fenomenului denominației lexicale, în perspectiva geografică, temă la care ne-am
referit parţial în articolul de faţă, are însă ca obiectiv întregul sistem denominativ al vorbirii
dialectale, proprie unei limbi, descrierea mecanismului denominației în graiuri prin cuvinte şi
îmbinări de cuvinte, relevarea procedeelor de desemnare a conceptelor, reliefarea tipurilor de
denumiri şi aprecierea productivităţii lor, determinarea tipologiei afinităţilor şi deosebirilor cu
privire la denotarea obiectelor în cadrul grupurilor tematice de cuvinte, definirea genezei varietăţilor
lexico-semantice etc.
 Teoria denominației (onomasiologia) confluează în multe privinţe cu geografia lingvistică
(dialectologia). Cercetarea manifestărilor concrete ale legităţilor denominației care au loc în
dialectele şi graiurile diverselor limbi constituie o problemă a o n o m a s i o 1 o g i e i
s p a ţ i a l e - direcţie de cercetare în perspectivă.

Referințe bibliografice

1. Ahmanova 1969 = O. S. Ahmanova, Slovari lingvisticeskih terminov, Moskva.

2. ALM = Atlasul lingvistic moldovenesc, voi. II, partea I : Casa. Obiectele de uz
casnic, de Victor Comarniţchi ; vol. II, partea a II-a : Corpul omenesc. Familia, de Vasile Melnic,
Agricultura, de Vasile Pavel, Chişinău, 1972; 1973.
3. ALRR. Bas.: = Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul
Bucovinei, Transnistria, vol. I: Fierăria meşteşugărească. Tâmplăria, de Vasile Pavel, Chişinău, 1993.
4. Bucă, Evseev 1976 = Marin Bucă, Ivan Evseev, Probleme de semasiologie,
Bucureşti. Coseriu 1956 = Eugenio Coseriu, Geografia lingüistica, Montevideo.
5. Coseriu 1981 = Eugenio Coseriu, La socio- y etnolingüistica. Sus fundamentos
y sus toreas, în „Anuario de Letras", Madrid.
6. Dumistrăcel 1978 = Stelian Dumistrăcel, Influenţa limbii literare asupra
graiurilor dacoromâne.Fonetica neologismului, Bucureşti.
7. Marin, Ionică 1983 = Maria Marin, Ion Ionică, Atlasul lingvistic român,
document al unităţii limbii române, În „Anuarul Institutului de Cercetări Etnologice şi
Dialectologice", Seria A, nr. 5, p. 34 — 51.
8. Kubrjakova 1978 = E. S. Kubrjakova, Ceasti reci v onomasiologluceskom
osveşcenii, Moskva.
9. Miclău 1977 = P. Miclău, Semiotica lingvistică, Timişoara.
10. Nikitevici 1985 = V. M. Nikitevici, Osnovî nominativnoi derivaţii, Minsk.
11. Pavel 1981 = Vasile Pavel, Cu privire la tipologia motivării unităţilor de
nominaţie, în „Limba şi literatura moldovenească", nr. 3.
12. Pavel 1983 = V. C. Pavel, Lexiceskaja nominaţia (Na materiale moldavskih
narodnîh govorov), Chişiniov.
13. Păltineanu 1980 = V. Păltineanu, O tendinţă a denominaţiei —
concentricitatea, în CI., XXV, 1. Potebnea 1976 = A. A. Potebnea, Misli i jazîk, în A. A.
Potebnea, Estetika i poetika, Moskva.
14. Rusu 1983 = Valeriu Rusu, Unitatea de grai, expresie a unităţii naţionale a
tuturor românilor. În „Anuarul Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice", Scria A,
nr. 5.
15. Semcinskii 1974 = S. V. Scmcins'kii, Semanticina interfercnţia mov (Na
materiali slov'jans'kih kontaktiv), Kiiv.
16. Sposobî 1982 = Sposobî nominaţii v sovremennom ruskom jazîke. Pod red. D. N. Şmeliova,
Moskva.
17. Toropțev 1980 = I. S. Toropţev, Slovoproizvodstvennaia modeli, Voronej.
18.

Fonetică și Dialectologie, XII, București, 1993, p.133-141

 ONOMASIOLOGIA ÎN LUMINA DATELOR OFERITE DE
ATLASELE LINGVISTICE

În cadrul preocupărilor noastre privind onomasiologia şi geografia lingvistică, vom face aici câteva
observaţii referitor la tratarea onomasiologică a creării cuvintelor şi la atlasele lingvistice ca sursă de
investigaţie în onomasiologie.
Ramură a lingvisticii în devenire, onomasiologia este definită, în sens obişnuit, drept „ştiinţă despre
denumiri".
Obiectul de studiu al acestei discipline îl constituie, precizăm noi, denominaţia ca proces, legităţile şi
procedeele de denominare şi, bineînţeles, denumirea (cuvântul, îmbinarea de cuvinte) care rezultă în urma
condiţionării reciproce dintre elementele de diversă natură: lingvistică, gnosiologică, psihică, logică. De aceea
fenomenul desemnării obiectelor se află nu numai în atenţia lingvisticii, dar şi a filozofiei (în special, a
gnoseologiei), a psihologiei, logicii, semiologiei.
În cadrul lingvisticii, onomasiologia îşi află anumite zone de cercetare tangenţiale
cu lexicologia, semasiologia şi formarea cuvintelor, pe care teoria denominației trebuie să le delimiteze după
conceptele şi obiectivele sale.
Sporul de cuvinte şi sintagme ce exprimă o singură noţiune se află în legătură directă cu necesitatea de
a desemna noile realităţi, descoperite de către vorbitori, căci pentru a-şi îndeplini funcţiile - cognitivă,
comunicativă, denominativă etc. - limba (dialectul, graiul) trebuie să-şi completeze unităţile de nominație.
În ultimele două-trei decenii se observă un interes susţinut din partea lingviştilor faţă de problemele
onomasiologiei. Acestui fenomen i se atribuie un sens larg, iar investigaţiile capătă un caracter complex. În
unele lucrări se cercetează un şir de probleme generale referitoare la aspectul lingvistic şi gnoseologic al
denominaţiei şi la tipurile principale de denumiri [11], aspectul onomasiologic al părţilor de vorbire [9],
procedeele denominației [10]. Asemenea investigaţii au la bază, de obicei, limbile literare. Or, pentru teoria
denominației graiurile şi dialectele teritoriale pun la dispoziţia cercetătorului date extrem de preţioase şi de
sugestive, deoarece, în evoluţia de secole şi milenii, desemnarea obiectelor, proceselor, fenomenelor se
prezintă drept un proces liber, natural, spontan, nepremeditat. În graiul viu, în limba vorbită se manifestă,
activează legea spontaneităţii.
 Inovaţiile reprezintă istoria vie a limbii. Încă Ascoli şi Gilliéron au demonstrat
cu fapte concludente că originea inovaţiilor trebuie căutată în activitatea indivizilor
vorbitori şi că nu există schimbări simultane într-o „limbă" întreagă, că fiecare
fenomen îşi are zona sa de difuzare [3, p. 65, 71]. În studiul său Geografia lingvistică
profesorul E. Coşeriu afirmă că geografia lingvistică „a dat un nou impuls
onomasiologiei” [3, p. 51].
Din punct de vedere teoretic, folosirea atlaselor lingvistice la studierea legităţilor denominației duc la
dezvoltarea onomasiologiei, la îmbogăţirea teoriei denominări cu noi concluzii. Atlasul oferă pentru fiecare
fenomen „o viziune spaţială simultană" [3, p. 52], care permite importante concluzii privind fazele intermediare în
procesul de formare a cuvintelor, stabilirea de raporturi cronologice între diverse tipuri de denumiri, stratigrafia formelor
lingvistice. In mod sigur, geografia lingvistică a contribuit la demonstrarea, cu toată claritatea, a faptului, susţine
Eugeniu Coşeriu, că fiecare schimbare lingvistică porneşte, în ultimă analiză, de la un individ vorbitor [3, p. 71].
Prin publicarea atlaselor lingvistice şi prin investigaţiile faptelor cuprinse în aceste opere fundamentale s-au
îmbogăţit cu principii teoretice nu numai lingvistica generală şi istorică, ci şi metodologia lingvistică. Graţie studiului
cartografic, „lingvistica, - susţine Iorgu Iordan, - a trecut printr-o adevărată revoluţie" [6, p. 149].
În acelaşi context, Eugeniu Coşeriu afirmă că metoda geografică a contribuit „la modificarea concepţiei însăşi a
istoriei limbii", care urmează să fie înţeleasă drept „istoria unui joc constant, şi nuanţat la infinit, între inovaţie şi
conservatism, între vorbirea concretă a individului care realizează o tradiţie lingvistică şi limba unei comunităţi istorice,
care se alimentează continuu din actele lingvistice individuale" [3, p. 72], iar Cario Tagliavini susţine că „de la Diez
încoace n-a avut loc o revoluţie mai profundă în disciplina noastră" [7, p. 8-64].
Între cele două direcţii - structurală şi geografică - există „o evidentă complementaritate", fapt confirmat şi de
exprimarea cu tărie la al X-lea Congres Internaţional al Lingviştilor (Bucureşti, 1967) a deplinei egalităţi între
conceptele saussuriene şi cele gilliéroniene, una teoretică şi alta metodologică [8, p. 183].
Geolingvistica reprezintă astfel „una dintre metodele cele mai viabile în lingvistică" [8, p. 183].
Atlasele lingvistice şi textele dialectale devin, într-un fel sau altul, un „datum", pus adesea, cu deplină încredere,
alături de arhivele istorice. Un argument în acest sens este elaborarea, mai ales de către lingviştii din Europa, a atlaselor
lingvistice, care astăzi ia amploare. Pe parcursul secolului al XX-lea au văzut lumina tiparului, iar în prezent, continuă
elaborarea atlaselor lingvistice naţionale, numite şi generale: Atlas linguistique de la France (ALF), Atlasul lingvistic român
(ALR), Atlante linguístico italiano (ALI); regionale: Atlas linguistique de la Gascogne (ALG), Atlasul lingvistic român pe regiuni.
Muntenia şi Dobrogea (ALRR - Munt. Dobr.), şi supranaţionale: Atlas Linguarum Europae (ALE), Общекарпатский
Диалектологический Атлас (ОКДА), Atlas Linguistique Roman (ALiR) ca să numim aici doar câteva din cele trei tipuri de
atlase lingvistice, clasificate după criteriul teritoriului explorat în fiecare din ele.
Totuşi, o serie de probleme teoretice ale onomasiologiei şi geografiei lingvistice şi chiar fapte, fenomene
concrete de limbă, explorate de cercetători, deseori se
studiază separat.
Să revenim la fenomenul denominației şi să reactualizăm câteva aspecte privind problema abordată.
Unul din obiectivele onomasiologiei îl constituie identificarea şi descrierea procedeelor de denominare, respectiv a
denumirilor corespunzătoare.
În principiu, mecanismul denominației este unul şi acelaşi pentru toate idiomurile, iar dintre
cele mai viabile procedee de denominare se consideră derivarea morfologică, derivarea semantică,
îmbinarea de cuvinte, compunerea. De asemenea, se recurge la abrevieri, împrumuturi de cuvinte şi de
sensuri, calcuri lingvistice etc. Dar posibilităţile şi preferinţele de realizare ale unor sau altor
procedee de denominare depind de structura limbii.
Formarea cuvintelor şi a sintagmelor ce exprimă o singură noţiune face parte din derivarea
morfematică. În cazul îmbinărilor de cuvinte, a sintagmelor unii lingvişti vorbesc de fenomenul
lexicalizării, fenomen înţeles ca un proces prin care „o succesiune de morfeme (o sintagmă) devine
unitate lexicală" [2, p. 55].
De exemplu, odată cu încetăţenirea noţiunii „aparat lansat cu ajutorul rachetelor pe orbită cosmică", constructorii
ruşi au realizat un act de lexicalizare a conceptului: în etapa incipientă „termenul derivat, de expresie analitică”,
искусственный спутник are drept constituenţi baza onomasiologică (спутник) şi caracteristica onomasiologică
(искусственный). În română lexicalizarea conceptului respectiv a avut loc pe calea calcului lingvistic (satelit artificial).
Apoi, în limba rusă, pe calea „transferului metaforic", se încetăţeneşte „derivatul semantic спутник" [2, р. 55].
Funcţia primară a întregului sistem de formare a cuvintelor, propriu-zis, a derivării
afixale şi a compunerii, este funcţia denominativă.
În raport cu conceptul de formare a cuvintelor, denominația este o noţiune mai cuprinzătoare: rezultatele acestui
proces includ şi denumirile de natură analitică, derivatele semantice şi alte unităţi lexicale.
Analiza hărţilor lexicale ne-a demonstrat că apariţia multor denumiri are loc în planul sintagmatic al limbii, acest
proces al denotării obiectelor începând cu lexicalizarea unor succesiuni de morfeme (faţă de masă, maşină de vânturat,
mătasă de păpuşoi), care apoi deseori servesc ca bază pentru crearea unor derivate afixale (făţoaie, vânturătoare) sau
derivate semantice (mătase „mătase de porumb").
Atestăm în acest caz faze intermediare în procesul de formare a derivatelor afixale sau a derivatelor semantice.
De aceea; neglijarea notării pe teren şi a cartografierii termenilor de expresie analitică nu poate fi justificată.
Derivarea semantică este un procedeu de denominare extrem de viabil în diverse limbi şi se manifestă „sub
forma polisemiei lexicale" [5, p. 124]. Sensul derivat al cuvântului polisemantic - semnificatul - împreună cu
semnificantul aceluiaşi cuvânt formează derivatul semantic. Sensurile noi ale cuvintelor apar din necesitatea de a desemna
noi realităţi din lumea ambiantă.
Deseori este anevoios a stabili dacă sensul nou al unui cuvânt este un sens derivat sau un împrumut semantic, ca
urmare a interferenţei semantice a limbilor în contact. Geografia lingvistică contribuie la rezolvarea acestei probleme pe
baza stabilirii ariilor de răspândire a împrumuturilor semantice. În graiurile moldoveneşti de la est de Prut împru-
muturile semantice se regăsesc, mai ales, în zonele de contact direct şi intensiv ale graiurilor cercetate de noi cu limbile
ucraineană şi rusă (mâţă 'cange', ucr. kimka, rus. кошка 'pisică, mâţă', şi „cange"; dinte 'colţ la grapă', după rus. зубец 'dinte,
colţ de grapă').
Atlasele lingvistice ne oferă, de asemenea, material extrem de preţios pentru c-studiul motivării semnului glotic ca
fenomen şi etapă importantă în procesul de creare a denumirilor. Determinarea şi analiza însuşirilor, a imaginilor
primare care au stat la baza creării cuvintelor motivate ne ajută la înţelegerea mecanismului, a modului în care se
desfăşoară procesul de creare a semnului glotic şi caracterul arbitrar şi, totodată, motivat al semnului glotic.
Facultatea cuvintelor cu forma internă sesizabilă, adică a cuvintelor motivate de a face trimitere la alte nume (de exemplu, lexemul scrumieră ne
aminteşte de forma scrum) constituie baza cercetării în teoria denominației „Raporturile de desemnare (designare), - afirmă prof. Eugeniu
Coşeriu, - sunt raporturi dintre semne în întregimea lor şi realităţile extralingvistice desemnate" [4, p. 41].
Cuvintele, denumirile în general, sunt legate de realitatea exstralingvistică prin relaţiile de reflectare şi denotare
(desemnare). Procesul de formare a denumirii - denominarea - începe cu perceperea senzorială a elementelor unei sau
altei realităţi. După G. W Leibniz, „percepţia senzorială ne oferă obiectul, noţiunea ne oferă numele lui". Limba devine
astfel un mijlocitor în procesul de cunoaştere. Dar vorbitorii înregistrează realitatea exstralingvistică, o sesizează şi o
înţeleg într-un anumit fel. Într-adevăr, mediul ambiant se prezintă conştiinţei umane ca un continuum, pe care, pe de o
parte, în procesul de desemnare (de exprimare a unui semnificat) vorbitorii îl simt, îl judecă şi îl segmentează deseori în
mod diferit, iar; pe de altă parte, posibilităţile şi preferinţele de realizare ale desemnării, de alegere a procedeelor de
denominare depind de structura limbii. Dar şi în acest domeniu de creativitate glotică se constată procese corelate şi
structurate, deşi la. prima vedere ele par a fi mai degrabă haotice şi arbitrare. În acest sens hărţile lexicale, şi cu atât mai
mult cele de motivaţie, precum sunt, de exemplu, unele hărţi pe care le-a alcătuit Mario Alinei pentru ALE [1], hărţi de
tip nou, geografia lingvistică, prezintă pentru teoria denominației un interes deosebit.
O hartă de motivaţie - denumirile pentru miriapod - a fost alcătuită de noi pentru Atlasul Lingvistic Romanic, voi.
II (în curs de apariţie).
Motivația vizează procesul de reflectare a semnului unui obiect în denumirea lui cu ajutorul limbajului. Am
arătat în alte lucrări ale noastre (Cu privire la tipologia motivării unităţilor de nominaţie, în „Limba și literatura moldovenească”,
1981, nr. 3; Лексическая номинация. - Chişinău, 1983, р. 88-125) că în cadrul aceloraşi sfere semantice motivarea
unităţilor de nominaţie, în idiomuri diferite, este în mare parte asemănătoare la nivelul tipurilor de semne motivante, al
motivemelor, „al clasei de semne omogene". Spre exemplu, în diverse limbi denumirile de profesii sunt create
aproximativ după aceleaşi modele semantice: „procesul muncii" (rom. vînzător, rus. продавец), „produsul muncii"
(rom. cizmar, rus. сапожник) etc. La baza numelor de culori este pus semnul culorii obiectelor comparate (rom. vişiniu,
rus. вишнёвый, rom. liliachiu, ras. сиреневый, лиловый). Motivarea diferă însă la nivelul semnului motivant concret (comp.:
rom. gălbior, 'burete galben', rus. лисичка, cu acelaşi sens, literal 'vulpiţă', adică ciupercă de culoarea vulpii).
Geografia lingvistică a intrat în acest început de secol şi de mileniu cu lucrări şi idei durabile, ieşite din cadrul
strict naţional.
 Bogata tradiţie românească în domeniul geografiei lingvistice este concretizată prin realizări importante graţie
generaţiilor de dialectologi români de la centrele universitare Cluj, Bucureşti, Iaşi, Chişinău, Timişoara, prin opere
realizate în cadrul programului atlas naţional şi atlas regional, lucrări de interes general românesc, cu reale ecouri pe
plan internaţional.

Referinţe bibliografice

1. Alinei, Mario. Arc-en-ciel, în Atlas linguarum Europae (ALE), volume I. Commentaires. -Van Gorcum. - Assen, 1983.
2. Cincilei, Grigore. Lexicalizarea şi fenomenele adiacente , în RLŞL, 1997, nr. 5.
3. Coşeriu, Eugen. Geografia lingvistică, în Eugen Coşeriu. Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii. Cu o
prefaţă de Silviu Berejan şi un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel. - Chişinău, 1994.
Coşeriu, Eugen. Structurile lexematice, în RLŞL, 1992, nr. 6.
4.

5. Evseev, Ivan. Derivarea semantică şi derivarea morfologică, în Analele Universităţii din

Timişoara, XV, 1997.
6. Iordan, Iorgu. Lingvistica romanică. Evoluţie. Curente. Metode. Bucureşti, 1962.
7. Tagliavini, Carlo. Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică. Bucureşti,
1997.
8. Teaha, Teofil. Geolingvistica românească în perspectiva elaborării AUR, în Dacoromania, II,
1996-1997, nr. 1-2.
9. Кубрякова, E. Части речи в ономасиологическом освещении. Moscova,
1978.
10. Способы номинации в современном русском языке. Под ред. В.Н. Шмелёва. -
Moscova, 1982.
11. Языковая номинация, I: Общие вопросы; II: Виды наименований. Под
ред. В. А. Серебренникова и А. А. Уфимцевой. - Moscova, 1977.

Revistă de lingvistică și știință literară,

1996, nr.4-6 – 2001, nr. 1-6, p.86-88.
 ASPECTE ONOMASIOLOGICE ALE DERIVĂRII
MORFEMATICE ŞI SEMANTICE

Dedicăm acest studiu memoriei celui dispărut: Vitalie SORBALĂ (1926-1979), dialectolog,
profesor universitar, doctor habilitat în filologie

Cuvintele şi sensurile noi, create după modele interne ale limbii, apar pe două căi principale:
1) prin procedeul derivării morfematice şi
2) prin intermediul derivării semantice.
Derivarea morfematică este un procedeu de formare a cuvintelor bine cunoscut, care se
realizează prin prefixare, sufixare, compunere şi abreviere. În graiurile limbii române modelul cel
mai activ este sufixarea.
Derivarea semantică se manifestă sub forma polisemiei lexicale, a extinderii funcţiei
denotative a cuvintelor existente. Termenul derivare semantică este mai puţin utilizat de către
lingvişti, dar se consideră un termen adecvat, susţinut de teza formulată de cunoscutul lingvist
Alexandr A.Potebnea (1835-1891) privind c a r a c t e r u l d e r i v a ţ i o n a l al legăturilor dintre
sensurile aceluiaşi cuvânt polisemantic. Rezultatul acestui procedeu este derivatul semantic, unitate
minimă de denominaţie a nivelului lexematic, constituită din s e n s u l d e r i v a t al lexemului
polisemantic (semnificatul) şi î n v e l i ş u l s o n o r al aceluiaşi lexem (semnificantul). De
exemplu, plumb „creion” < plumb (de placă) „unealtă specială în formă de beţişor cu care se scria
pe tăbliţele de ardezie” < plumb „element chimic metalic”. Denumirile plumb „creion” şi plumb
„condei de placă”, pe care le-am înregistrat în graiurile din ţinutul Herţa, sunt derivate semantice.
Noile unităţi de denominaţie, obţinute prin derivarea morfematică şi derivarea semantică, vin
să sporească mijloacele de exprimare ale limbii în procesul de comunicare. Se înlătură astfel
contradicţiile ce apar între unităţile de vocabular existente şi necesitatea desemnării noilor realităţi,
descoperite de către vorbitori.
Cele două tipuri de derivare au fost studiate, de regulă, în compartimente (discipline) diferite
ale lingvisticii: derivarea morfematică – în cadrul morfologiei, iar derivarea semantică, mai exact,
polisemia cuvintelor – în cadrul semasiologiei. Deşi diferite ca tehnică, cele două modalităţi de
derivare au, însă, mai multe l a t u r i c o m u n e decât deosebiri: din punct de vedere
onomasiologic, ambele fac parte din categoria p r o c e d e e l o r d e d e n o m i n a r e servind
procesului de generare a unităţilor de denominaţie. Unii cercetători au afirmat, pe bună dreptate, că
derivarea semantică şi derivarea morfematică (morfologică) se declanşează şi se dezvoltă „după
aceleaşi legităţi”, interacţionează, se completează şi se suplinesc în statica şi dinamica limbii,
determinând, în cel mai înalt grad, specificul sistemului lexical.
Derivarea, subliniem noi, nu este, în exclusivitate, un „procedeu de formare a cuvintelor” cu
ajutorul formativelor (formanţilor), al afixelor (prefixe, sufixe) care se asociază cu cuvintele-bază
sau care sunt suprimate de la acestea, în vederea obţinerii unor noi cuvinte. Or, termenului derivare
mulţi cercetători îi atribuie un sens mai larg. Fenomenul derivării implică şi conceptul de derivare
semantică. Funcţia primară a întregului sistem de formare a cuvintelor este cea d e n o m i n a t i v ă .
Dar faţă de conceptul „formarea cuvintelor”, fenomenul denominării este o noţiune mai
cuprinzătoare. Formarea cuvintelor se încadrează în conceptul de „derivare denominativă” (vezi
infra), un sistem mai complicat şi mai vast în raport cu formarea cuvintelor. Nu orice act
denominativ presupune un proces de formare doar a cuvintelor (prin aplicarea procedeului numit
derivare semantică rezultă un sens nou, un derivat semantic), după cum nu orice d e n u m i r e
presupune un cuvânt aparte. A se compara: reg. răsărită „floarea soarelui” care acoperă o arie
compactă şi extinsă mai ales la est de Prut (ALM, II/2, h.920) – un singur cuvânt /o singură
denumire, reg. maiuri negre, pl. „ficat” – două cuvinte / o singură denumire exprimând o singură
noţiune (ALM, II/2, h.735, 738).
Problema denominării a fost abordată în cadrul Cercului Lingvistic de la Praga. În ultimele
decenii se observă un interes susţinut din partea lingviştilor faţă de fenomenul „denominării
lingvistice”, al „derivării denominative”, obiect de studiu al teoriei denominării, al onomasiologiei.
Fenomenului i se atribuie un sens larg, iar investigaţiile capătă un caracter complex. În atenţia unor
onomasiologi se află atât p r o c e s e l e şi p r o c e d e e l e denominării lexicale, cât şi
d e n u m i r e a (cuvântul, derivatul semantic, sintagma denominativă). Unităţile de denominaţie
(denumirile) rezultă în urma unor procese complexe şi ale condiţionării reciproce dintre elemente de
diversă natură: lingvistică, gnoseologică, psihologică, logică, semiologică. Onomasiologia,
disciplină lingvistică în devenire, are unele zone contingente de cercetare cu lexicologia,
semasiologia (semantica), formarea cuvintelor şi sintaxa. Ea intersectează anumite laturi sau
sectoare ale acestor discipline, pe care teoria denominării trebuie să le delimiteze după conceptele ei
de bază.
Denumirile ca semne ale limbii sunt legate de lucruri, de fragmente din realitatea concretă
prin relaţia de reflectare şi desemnare. Perceperea senzorială a realiilor şi reflectarea acestora, prin
mijlocirea gândirii, în creierul omului constituie faza incipientă a procesului de cunoaştere a
lucrurilor şi o primă etapă a procesului denominativ, o premisă pentru vorbitor de a forma unităţi de
denominaţie şi de a le memora. În afara facultăţii de reflectare limbajul uman este de neconceput.
Cuvintele şi sintagmele denominative sunt memoria imaginilor.
Noua formă de exprimare – inovaţia lexicală – este condiţionată de m o t i v a r e a semnului
lingvistic. Calea creării unei denumiri noi, după cum bine se ştie, este o cale ascendentă, dar în
acelaşi timp „reversibilă”, căci în logica cunoaşterii şi în dialectica devenirii, orice element nou este
„o prelungire” a unui lucru vechi. Un cuvânt nou întotdeauna are la bază un cuvânt existent deja în
limbă.
Esenţa fenomenului motivării lexicale şi semantice constă în aceea că în procesul comunicării
şi deci al căutării numelui pentru noul obiect, vorbitorul compară, prin intermediul asociaţiei de
idei, noul obiect cu altele vechi, cunoscute de el. Astfel este găsit semnul comun al lucrurilor
comparate, omogene (sau doar aparent omogene), iar ca urmare va fi găsit şi numele vechii realii.
Acest cuvânt vechi va servi drept bază atât pentru desemnarea imaginii primare, a semnului
motivant (a motivemului), graţie percepţiei senzoriale, cât şi pentru denumirea noului obiect în
întregime. În dependenţă de posibilităţile structurii unui idiom sau altul, rezultă crearea unui cuvânt
derivat sau a unui derivat semantic, a unui cuvânt compus sau a unei îmbinări de cuvinte ce exprimă
o singură noţiune. O parte din informaţia semnului nou (a formei noi) are o funcţie de identificare,
căci face legătura noului concept cu noţiunile, obiectele deja cunoscute (cf.: cojoc, radicalul
cuvântului cojocar), iar o altă parte de informaţie (prefixul, sufixul, determinantul) are rolul de
diferenţiere. Cuvântul este conceput de către generativişti ca succesiuni de morfeme ca şi sintagma.
După opinia lui G.W.Leibniz, percepţia senzorială ne oferă obiectul, iar noţiunea – numele lui.
Desemnarea fenomenelor, obiectelor, caracteristicilor lor şi a proceselor nu se face nemijlocit,
ci prin intermediul conceptelor. Pentru înţelegerea proceselor legate de desemnarea obiectelor
cercetătorii acordă o importanţă considerabilă cercetării triadei obiect – noţiune – denumire.
Entităţile conceptuale formează astfel o conexiune cu unităţile de denominaţie prin relaţiile de
reflectare, motivare şi desemnare. Motivarea mediază trecerea de la un nume la altul, de la o
sintagmă la un cuvânt, iar în cazul derivării semantice – de la un sens la altul.
 Prin urmare, la interpretarea inovaţiilor lexicale nu este suficient să ne limităm doar la
modelele existente de formare a acestora prin mijlocirea sufixelor, prefixelor sau la adoptarea
inovaţiilor ca produs, ca reluare şi răspândire a lor. Onomasiologia (teoria denominării) depăşeşte
această stare de lucruri, în domeniul de cercetare a denumirilor în general, prin investigaţiile asupra
premiselor desemnării obiectelor (fixării semnelor motivante, motivării alegerii radicalelor), adică
asupra fenomenului motivării semnului lingvistic.
Determinarea şi analiza imaginilor primare, care au stat la baza creării denumirilor, ne ajută la
înţelegerea mecanismului, a modului în care se desfăşoară procesul de creare a semnului lingvistic
şi a caracterului arbitrar şi, totodată, motivat al semnului. M o t i v a r e a l e x i c a l ă reprezintă o
etapă principală ce precedă ataşarea afixului la radical. În momentul apariţiei lor, unităţile de
denominaţie sunt motivate, ele au o formă internă uşor sesizabilă, adică au însuşirea de a-l trimite
pe vorbitor la un alt nume. Lexemul nou creat şi motivat şurubelniţă ne aminteşte de cuvântul
şurub, după cum forma plugar ne aminteşte de cuvântul plug. Facultatea denumirilor motivate de a
face trimitere la alte cuvinte şi expresii constituie un suport epistemologic şi investigaţional
principal în teoria denominării. Existenţa a două tipuri de cuvinte – motivate şi nemotivate –
caracterizează toate limbile naturale umane. Această particularitate reprezintă o universalie
semantică. Privite din acest punct de vedere, limbile lumii se deosebesc doar prin proporţia diferită
a cuvintelor motivate şi nemotivate.
Numele nou este expresia libertăţii de creativitate glotică a vorbitorilor. Inovaţia este
rezultatul unei activităţi individuale. Aceasta nu înseamnă că totdeauna a făcut-o un singur subiect
vorbitor. Ea este individuală, chiar dacă au făcut-o, în mod independent, mai mulţi indivizi.
Geografia lingvistică ne arată că o denumire nouă se poate răspândi din diverse centre de iradiere,
când sunt condiţii asemănătoare. Apoi are lor „faza de selecţie”, răspândirea, adaptarea. Momentul
în care s-a creat un cuvânt este „actul poetic”, sublinia marele lingvist Eugeniu Coşeriu. Anume
„când s-a făcut” un cuvânt, nu „când s-a întrebuinţat”.
În legătură cu aceasta subliniem actualitatea gândirii lingvistice coşeriene, a l i n g v i s t i c i i
v o r b i r i i cu aplicare la diverse probleme lingvistice de cercetare, inclusiv cu aplicare la
interpretarea inovaţiilor lexicale. Lingvistica vorbirii ţine cont nu numai de principiile generale ale
„gândirii în vorbire”, ci şi de principiile de cunoaştere a lucrurilor în general, plecând de la
„posibilităţile limbii în desemnarea, în numirea lucrurilor în situaţii concrete” (subl. – V.P.).
„Răsturnarea” pe care o produce Eugeniu Coşeriu în gândirea limbii faţă de lingvistica saussuriană
şi care constituie, în esenţă, punctul de plecare în viziunea şi teoria lingvistică a marelui savant, de
origine din Basarabia românească, este plecarea de la parole (vorbire), şi nu de la lague (limbă). În
celebra sa monografie Sincronie, diacronie şi istorie Eugeniu Coşeriu a precizat de mai multe ori că
limba funcţionează, se percepe şi se descoperă în vorbire. Limbajul este definit ca o „activitate
creatoare de semne”, şi nu ca „activitate care întrebuinţează semne gata făcute”.
Conceptul de lingvistică a vorbirii Eugeniu Coşeriu îl pune, în mare măsură, în legătură
directă cu noţiunea de desemnare, de numire a lucrurilor, domeniu de cercetare a onomasiologiei,
iar atunci când recurge la fapte – cu geografia lingvistică, cu materialul furnizat de atlasele
lingvistice, care oferă pentru fiecare fenomen „o viziune spaţială simultantă” şi care permit
importante concluzii de ordin istoric, general şi comparativ.
Într-adevăr, dialectele şi graiurile teritoriale ne oferă date extrem de preţioase şi sugestive
pentru investigaţia problemelor de onomasiologie. În graiul viu activează legea spontaneităţii.
Crearea numelor noi se prezintă ca proces liber, natural, nepremeditat, spontan. În studiul său
Geografia lingvistică, E.Coşeriu afirmă că metoda geografică „a dat un nou impuls
onomasiologiei”, care, ca ştiinţă despre denumiri, se dezvoltă paralel cu geolingvistica.
 Unele chestiuni privind fenomenul şi procedeele denominării le-am abordat şi tratat în
lucrarea Denominarea lexicală, în principal, pe bază de material faptic oferit de Atlasul lingvistic
moldovenesc (ALM), conceput de iniţiatorii lui – R.Piotrovski, V.Sorbală, R.Udler – ca pe un atlas
regional faţă de Atlasul lingvistic român, realizat de S.Puşcariu, S.Pop şi E.Petrovici. Despre
necesitatea elucidării în continuare a problemelor de onomasiologie spaţială, o direcţie prioritară de
cercetare în preocupările noastre, am vorbit apoi în câteva studii şi articole mai recente. Ţinem să
informăm, de asemenea, că lucrarea colectivă Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia,
nordul Bucovinei, Transnistria, volumele I-IV (ALRR.Bas.) reprezintă o continuare directă a ALM,
o reluare a publicării unui material lexical necartografiat în ALM, colectat în acelaşi interval de timp
(1957-1965), pe baza aceleiaşi programe, dar cu un titlu revăzut, adecvat şi pus în concordanţă cu
titlul NALR/ALRR, editat în ţară. ALRR.Bas., e v o l u a t o n o m a s i o l o g i c , oferă materiale
preţioase pentru cercetarea fenomenului denominării (şi nu numai), inclusiv a aspectelor
onomasiologice ale derivării semantice şi derivării morfematice, a împrumuturilor de unităţi
lexicale din alte limbi, pentru evidenţierea orientativă, încă de pe hartă, a unor elemente de analiză
etimologică şi onomasiologică a răspunsurilor înregistrate în anchetele dialectale. Aplicând
procedee tehnice specifice de cartografiere, de informatizare a variaţiei lingvistice prin utilizarea
figurilor geometrice (hărţile, de format mic: 17/22, cu o reţea deasă de 240 de puncte cartografice,
nu permit notarea răspunsurilor decât prin simboluri), hărţile lexicale (onomasiologice) capătă o
sistematizare proprie, ierarhică a cartogramelor. La elaborarea principiilor de cartografiere, noi am
optat (cu acordul deplin al echipei de dialectologi, coautori ai ALRR.Bas.) pentru sistematizarea
semnelor grafice în funcţie de principalele tipuri de denumiri: cuvinte primare (măr), cuvinte
derivate (merar), îmbinări de cuvinte (pom de măr) (ALRR.Bas., h.489). Această modalitate de
utilizare a simbolurilor în cartografia lingvistică duce nu doar la o informare sporită şi lizibilă
privind variaţia şi repartiţia în spaţiu a unităţilor de denominaţie, dar şi la sugestii preliminare
referitoare la procedeele de creare a denumirilor în viul grai popular. Într-o amplă şi obiectivă
recenzie, regretatul Ion A.Florea concluziona: ALRR.Bas. „îndeplineşte toate condiţiile ştiinţifice
ale lucrărilor de acest gen şi aduce numeroase noutăţi sub aspect teoretic şi metodologic, dar mai
ales un foarte bogat material, în parte încă necunoscut, pus în valoare, în mod exemplar, de către
autor”.
Notă. Într-un articol publicat în volumul „Studia in honorem magistri Vasile Frăţilă”, în
atenţia colegilor S.Dumistrăcel şi D.Heapcă se află, printre altele, şi ALRR.Bas., vo.I-IV. Am luat
cunoştinţă, de curînd, de „interpretările” făcute cu privire la prezentarea rezultatelor anchetei în
ALRR.Bas., la informatizarea acestui Atlas regional, şi am rămas, vorba lui M.Sadoveanu „ca într-o
nedumerire năprasnică”. Iată, în esenţă, opiniile expuse, la care alăturăm un scurt răspuns:
„Modalitatea” de a prezenta, remarcă autorii nominalizaţi, „în întregime, rezultatele anchetei în
atlasele de tipul ALRR.Bas.” este, „în principiu”, publicarea răspunsurilor obţinute pe teren „pe
pagina situată faţă în faţă cu harta, în text compact”. Deci, într-un atlas lexical (onomasiologic),
cum este ALRR.Bas., dar despre care particularitate a Atlasului nostru oponenţii nu informează,
harta (cu reproducerea, cu cartografierea propriu-zisă a răspunsurilor) mai puţin contează. Este o
afirmaţie voit forţată, făcută intenţionat pentru: 1) a minimaliza valoarea adevărată a hărţii, cu
variaţiile lexicale (lexico-semantice, onomasiologice), din Atlas în raport cu pagina „în text
compact”, situată faţă în faţă cu harta, şi 2) pantru a le servi oponenţilor drept sprijin în invocarea
dezacordului lor vizavi de prezentarea rezultatelor anchetei prin simboluri (semne geometrice).
În continuare se susţine că transcrierea răspunsurilor obţinute pe teren de la subiecţii-vorbitori
este reprodusă, în „comentariul” hărţii, „într-o formă generalizatoare”, atribuindu-ne chiar nouă
această ultimă sintagmă, ruptă din context. Expresia, însă, „într-o formă generalizatoare” nicidecum
nu se referă la reproducerea, în comentariul hărţii, într-o formulare sintetică a transcrierii
denumirilor realiilor şi a explicaţiilor informatorilor, ci la redarea în „ordinea crescândă” şi
„generalizatoare” a c i f r e l o r c o r e s p u n z ă t o a r e p u n c t e l o r c a r t o g r a f i c e , „după cum
s-a procedat la întocmirea comentariului din volumele ALM” (vezi: ALRR.Bas., vol.I, Principii de
cartografiere, p.196).
„Prin atare viziune redacţională”, insinuează aceiaşi oponenţi, „nu poate fi exclusă temerea”
că „se diminuează informaţiile cu privire la trăsăturile fonetice ale graiurilor”, cu atât mai mult, „de
vreme ce, în „comentariu”, există tendinţa reducerii enunţurilor” (?), în care apar „cuvintele-
răspuns”. Exprimăm dezacordul nostru absolut faţă de asemenea scorneli. Ni se mai dă şi „o lecţie”
de cartografie lingvistică: dacă în cazul „atlaselor plurilingve (cu preocupări preponderent
etimologic-lexicale), peste „deficienţe”, privind informaţiile „tipizate”, este „mai uşor de trecut”,
alta este însă situaţia „când avem în vedere atlasele naţionale, mai ales, cele regionale”. Respingem
opiniile neîntemeiate ale colegilor noştri, deoarece la nici un fel de informaţii „generalizatoare” cu
privire la transcriere în ALRR.Bas. coautorii ALRR.Bas. nu au recurs (pot fi doar unele scăpări) şi nu
au diminuat informaţiile privind trăsăturile fonetice ale graiurilor descrise. Cu atât mai mult nu au
neglijat prezentarea particularităţilor fonetice, specifice graiurilor de la est de Prut, de vreme ce din
numărul total de 717 hărţi de fonetică şi fonologie, pregătite după întrebările din „Chestionar”, în
Atlasul lingvistic moldovenesc, vol.I, părţile I-II (Chişinău, 1968) au fost incluse 426 de hărţi
(autor: Rubin Udler). De asemenea, ALM, II, părţile I-II (autori: V.Comarniţchi, V.Melnic,
V.Pavel) cuprinde peste 500 de hărţi lexicale, cu transcrierea fonetică integrală a rezultatelor
anchetei (ca şi în cazul hărţilor propriu-zis fonetice şi fonologice), au fost publicate şase volume de
texte dialectale, dar despre aceste lucruri oponenţii noştri nu-l informează pe cititor, pentru că aşa le
convine.
Revenind la tema comunicării de faţă, mai concretizăm câteva idei.
Imaginile primare, despre care menţionam în rândurile de mai sus, nu copiază lucrurile.
Cuvântul nu reprezintă nemijlocit imaginea obiectului, sublinia Wilhelm von Humboldt, ci impresia
produsă de obiect asupra „spiritului”. Este vorba aici de motivarea sau f o r m a i n t e r n ă a
cuvântului, înţeleasă ca manifestare abstractă a semnului reprezentării obiectului, a imaginii
primare. Acestea pot fi dintre cele mai diverse (într-o limbă sau în diverse limbi) pentru a servi ca
bază la crearea unei unităţi lexicale. În acelaşi timp, cercetările au arătat că, în cadrul aceloraşi sfere
semantice, motivarea unităţii de vocabular diferă mai des la nivelul semnului motivant c o n c r e t ,
dar este în mare parte asemănătoare la nivelul t i p u r i l o r de semne motivante, al „clasei de semne
omogene”. Motivemul „culoare” pentru denumirea ciupercii comestibile Canharelus cibarius este
unul şi acelaşi în unele graiuri ale limbilor română şi rusă, în timp ce semnul concret al reprezentării
obiectului diferă în aceste idiomuri: comp. rom. gălbior, burete galben, rus. лисичка, literal
„vulpiţă”, adică ciupercă de culoarea vulpii.
În lingvistică este cunoscută teza, fără a-şi găsi o demonstrare şi o confirmare deplină, precum
că apariţia unităţilor de denominaţie are loc deseori în planul sintagmatic al limbii, în cadrul
„propoziţiei-judecăţi”, semnul având un „caracter analitic”, transformându-se apoi într-o sintagmă
atributivă, care, în cele din urmă, prin univerbizare, dă naştere unui singur cuvânt: O pasăre zboară
> Unele / Toate păsările zboară > păsări zburătoare > zburătoarele. Mostre de „propoziţii-
judecăţi” cartografiate nu am atestat, în schimb, pe aceleaşi hărţi întâlnim numeroase sintagme
denominative, care reprezintă nişte faze intermediare în procesul de formare a cuvintelor. A se
compara: tiară de potcovit / potcovitori (ALRR.Bas., h.12, pct.1,4); cheie pentru şuruburi /
şurubelniţă (ALRR.Bas., h.18, p.20); gealău pentru filoncă / filoncar; gealău de făcut carnizuri /
carniz, carnizar (ALRR.Bas., h.69); băţ de pus oale / olar; stâlp de ulcioare / ulciorar
(ALRR.Bas., h.250); cuşcă de hulubi / hulubar, hulubarnic, hulugherniţă, hulubniţă, huluboaică
(ALRR.Bas., h.272); rât de fân, loc de fân, loc pentru fân, toloacă pentru fân / fânaţ, fâneaţă
(ALRR.Bas., h.371). Considerăm că notarea în anchetele dialectale şi cartografierea expresiilor de
natură analitică sunt succesiuni de procese ce nu pot fi neglijate.
În concluzie, atlasele lingvistice oferă material extrem de preţios pentru studiul diverselor
probleme de onomasiologie, inclusiv al aspectelor derivării semantice şi morfematice, al motivării
semnului lingvistic ca fenomen şi etapă importantă în procesul de creare a denumirilor. Analiza
imaginilor primare care au stat la baza creării unităţilor de denominaţie ne ajută la înţelegerea
mecanismului, a modului de creare a semnului lingvistic.
Forma internă ca manifestare abstractă a semnelor reprezentării lucrurilor constituie un
criteriu relevant pentru stabilirea specificului naţional al sistemului lexical. În acest domeniu sunt
necesare şi investigaţiile contrastiv-tipologice pe bază de material faptic din diverse limbi şi
dialecte.
Astăzi, când cercetătorii au la dispoziţie atlase lingvistice naţionale, regionale şi
supranaţionale, abordarea şi tratarea unor asemenea probleme sunt nu doar necesare, ci şi
realizabile.

Surse
ALM – Atlasul lingvistic moldovenesc. Vol.II, partea a II-a. Familia. Părţile corpului
omenesc de V.Melnic. Agricultura de V.Pavel. Chişinău, 1973.
ALRR.Bas. – Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria
de V.Pavel / Redactor responsabil V.Zagaevschi. Chişinău, vol.I, 1993, vol.II, 1998; Vol.III de
V.Pavel, V.Sclifos, C.Strugăreanu. Chişinău, 2002, vol.IV de V.Pavel, V.Corcimari,
A.Dumbrăveanu, V.Sclifos, S.Spînu, R.Udler / Redactor coordonator V.Pavel. Chişinău, 2003.
1. Potebnea, A.A. Mysli i jazyk, în „Estetika i poetika”. Moskva, 1996, p.115.
2. Cf.: Constantinenscu Dobridor Gheorghe. Dicţionar de termeni lingvistici. Bucureşti,
1988, p.109.
3. Evseev, I. Derivarea semantică şi derivarea morfematică, în „Analele Universităţii
din Timişoara. Seria Ştiinţe filologice”, XV, 1977, p.124.
4. Jazykovaia nominatsija. Obşcie voprosy, Moskva, 1977; Jazykovaia nominatsija.
Vidy naimenovanii, Moskva, 1977.
5. Nikitevici, V.M. Osnovy nominativnoi derivatsii. Minsk, 1984.
6. În opinia lui Ferdinand de Saussure sarcina lingvistului este de „a defeni ceea ce face
din limbă un sistem special în ansamblul faptelor semiologice”. Vezi: F.de Saussure. Curs de
lingvistică generală / Traducere şi cuvânt înainte de Irina Izverna Tarabac. Iaşi, 1998, p.42.
7. Pavel, Vasile. Cercetări de onomasiologie, în perspectiva geografiei lingvistice, în
„Fonetică şi Dialectologie”, XII, 1993, p.134.
8. Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu.
Bucureşti, 1996, p.19, 49, 72.
9. Coşeriu, Eugeniu. Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice /
Versiune în limba română de Nicolae Sramandu. Bucureşti, 1997, p.41-43.
10. Coşeriu, Eugeniu. Geografia lingvistică, în „E.Coşeriu. Lingvistică din perspectivă
spaţială şi antropologică. Trei studii / Cu o prefaţă de Silviu Berejan şi un punct de vedere
editorial de Stelian Dumistrăcel. Chişinău, 1994, p.51, 71.
11. Pavel, V. Leksiceskaja nominatsija. Chişinău, 1983, 232 p.
 12. Pavel, Vasile. Cercetări de onomasiologie..., p.133-141; Ibid. Onomasiologie et
géolinguistique, în „Hommage á Jacques Allières. Vol.2. Romania sans frontiéres”, Toulouse, 2001,
p.527-535; Ibid. Motivarea lexicală, în „Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi
(Serie nouă). Secţiunea II e: Lingvistică. Studia linguistica et psihologica in honorem D.Irimia”.
Tomul XLIX, Iaşi, 2003-2004, p.419-422.
13. Modificarea titlului, chestiune dezbătută în prealabil, împreună cu alte probleme, în
cadrul colectivelor de dialectologi de la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău, a fost determinată astfel de
raţiuni de ordin ştiinţific, căci se ajunsese la aberaţia: Atlas lingvistic român ... /Atlas lingvistic
moldovenesc (NALR/ALRR – ALM), pe care am fost nevoiţi să o tolerăm, până la 31 August 1989
– data adoptării Legislaţiei lingvistice în Republica Moldova – alături de alte aberaţii, de tipul:
dicţionare româneşti/dicţionare „moldoveneşti”.
14. Mai amănunţit vezi: Florea Ion A. Vasile Pavel. Atlasul lingvistic român pe regiuni.
Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria. Vol.I. Fierăria meşteşugărească, tâmplăria, Chişinău,
Editura „Ştiinţa”, 1993, 239 p., în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”. Tomul XXXIII, Iaşi,
1992-1993, A, p.281.
15. Dumistrăcel, Stelian, Hreapcă, Doina. Variaţia lingvistică din perspectiva
informatizării atlaselor regionale româneşti, în „Studia in honorem magistri Vasile Frăţilă”,
Timişoara, 2005, p.195.
16. Ibidem, p.196.
17. Evseev, I. Op. cit., p.123; Vezi şi: Saharnyi L.V. Psiholingvisticeskie aspecty teorii
slovoobrazovanija, Leningrad, 1985.

Lucrările Celui de-al XII-lea Simpozion Naţional de Dialectologie,

Baia Mare, 5-7 mai 2006. Cluj-Napoca, Editura MEGA, 2006, p.273-285.

PROBLEME ALE DENOMINAŢIEI: FORMA INTERNĂ

Cuvintele ca semne ale limbii sunt legate de realitate prin relaţiile de reflectare şi de
desemnare.
Crearea unui cuvânt este condiţionată de identificarea obiectului şi a semnului reprezentării
lui. Analiza imaginilor primare, care vor sta la baza noilor denumiri, ne ajută să înţelegem mai bine
procesul complex al formării cuvintelor.
Un cuvânt nou apare pe baza unui cuvânt existent în limbă, iar un sens nou pe baza unui alt
sens al aceluiaşi cuvânt. Într-adevăr, calea creării unităţilor nominative, ca şi a cunoaşterii în
general, este o cale ascendentă, dar în acelaşi timp reversibilă. Noile unităţi lexicale derivă
neîntrerupt din forme anterioare.
Formele interne ca manifestare abstractă a imaginilor primare, care reprezintă impresia
produsă de obiect asupra „spiritului" (W.von Humboldt), sunt ca atare dintre cele mai diverse
pentru redarea unei idei, pentru desemnarea unui lucru. Forma internă a cuvântului/semnului
reprezentării obiectului constituie obiectul de studiu al teoriei denominaţiei (al onomasiologiei).
 În timpul căutării numelui pentru noul element al realităţii, pentru un lucru nou, vorbitorul
compară, prin intermediul asociaţiei de idei, noul obiect cu altele vechi. Astfel este găsit semnul
caracteristic comun pentru lucrurile înrudite (sau doar aparent omogene).
Asociaţia este o proprietate a psihicului de a lega între ele mai multe imagini senzaţionale,
idei etc. Apariţia unei reprezentări atrage în conştiinţă o altă reprezentare asemănătoare întâlnită
anterior. Odată cu găsirea semnului comun pentru lucrurile comparate, subiectul vorbitor va găsi ca
urmare şi numele vechii realii. Acest nume, existent în limbajul individului, va servi drept bază şi
pentru denumirea noului obiect. Are loc deseori „transferul de nume", înţeles ca o consecinţă a
diverselor asociaţii de formă, de contiguitate sau de funcţie a lucrurilor, a fenomenului de
transpunere metaforică sau metonimică. Unităţile nominative, menite să desemneze concepte,
lucruri noi, fenomene, însuşiri, apar prin crearea de derivate afixale, derivate semantice care conduc
la polisemia cuvintelor, îmbinări de cuvinte, calcuri lexicale de structură sau împrumuturi
semantice.
După opinia lui G.W.Leibniz, percepţia senzorială ne oferă obiectul, raţiunea ne oferă numele
lui. Numele este un „semn distinctiv", un indiciu bătător la ochi, din care individul îl face
reprezentant al obiectului.
De aici se desprinde ideea despre cele două etape în procesul de creare a denumirii: etapa
senzorială şi etapa logică.
În strânsă legătură cu acest proces de cunoaştere şi de creare a numelor, lingviştii au luat în
dezbatere problema motivaţiei lexicale şi structurale, problemă tratată uneori în raport cu caracterul
arbitrar al semnului glotic.
Motivarea semnului este o particularitate universală. Existenţa a două tipuri de cuvinte -
motivate şi nemotivate, caracterizează toate limbajele naturale umane. Limbile lumii se deosebesc
doar prin „proporţia diferită" a cuvintelor motivate sau nemotivate [4, p.225]. La origine toate
cuvintele sunt motivate. Pe parcursul istoriei multe din ele sunt lipsite de forma internă din cauza
transformărilor, în principal, fonetice. Facultatea unităţilor lexicale motivate de a face trimitere la
alte nume (de ex., scrumieră „trimite” la scrum) constituie „baza cercetării în teoria denominaţiei”
[2, p.228].
Constatarea faptului că în toate limbile lumii există cuvinte motivate nu vine în contrazicere
cu teoria caracterului arbitrar al semnului glotic.
F. de Saussure afirma că problema lingvistică este înainte de toate semiologică, deoarece
limba este un sistem de semne, că „semnul lingvistic este arbitrar". Savantul elveţian înţelegea prin
„arbitrar" lipsa de legătură naturală dintre cele două laturi ale semnului: imaginea acustică
(semnificantul) şi concept (semnificat) [1, p.42,87]. F.de Saussure concluzionează cu fermitate:
„Principiul arbitrariului semnului nu este contestat de nimeni", acest principiu „domină întreaga
lingvistică a limbii" [1, p.87].
La tratarea unor aspecte ale acestei probleme F.de Saussure nu s-a exprimat însă destul de
clar. Motivaţia semnului a fost privită de el ca o „limitare a arbitrarului", ceea ce i-a făcut pe mulţi
lingvişti să-i reproşeze lui Saussure inconsecvenţa şi confundarea de diverse aspecte. Fără a intra
aici în dezbaterea propriu-zisă a acestei probleme (ea va constitui obiectul unui studiu ulterior), vom
remarca doar că facultatea de arbitrar, aşa cum afirmă Saussure, se referă la corelaţia dintre
semnificant (signifiant) şi semnificat (signifié), în timp ce motivaţia, precizăm noi, vizează numai
latura semantică a semnului lexical. Cu alte cuvinte, semnul este unitatea dintre expresie şi concept,
între care este o legătură arbitrară. Conceptul însă, în viziunea coşeriană, este dependent de denotat.
Legătura dintre concept şi denotat, în momentul când s-a creat un cuvânt, nu este arbitrară,
adică este motivată (vezi supra).
 Prin urmare, semnul glotic este arbitrar (în afara creaţiilor onomatopeece, a
interjecţiilor şi a cuvintelor cu „simbolism fonetic") şi totodată motivat, până nu-şi pierde
această facultate, când devine opac, intrasparent (de ex., os, păr). Limba poate să existe, să
funcţioneze şi să se dezvolte numai în condiţiile îmbinării celor două principii: principiul
caracterului arbitrar şi principiul caracterului motivat (nonarbitrar) al semnului [3, p.146].
De aceea, încercarea unor cercetători (Emil Benvenist, R.A.Budagov) de a contesta caracterul
propriu-zis arbitrar al multor cuvinte cu aparenţa că semnul glotic nu este „o categorie cu
totul arbitrară" şi că există şi numeroase lexeme motivate, asemenea încercare, repetăm, este
lipsită de temei.
Evident, forma internă constituie un criteriu relevant pentru stabilirea specificului naţional al limbii în domeniul vocabularului. Multe cuvinte şi
expresii, inclusiv nume topice româneşti, evocă imagini legate de codrii naşteri seculari, de păstorit, de alte vechi preocupaţii şi de sufletul comunităţilor
româneşti. În acest context vom aminti că pledoaria lui Constatin Noica pentru o ontologie specifică, exprimată de anumite structuri ale limbii române, merge în
sensul aceloraşi sugestii ale lui Humboldt despre legătura dintre limbă şi „spiritul" poporului.
Variaţia de forme interne se constată îndeosebi la nivelul imaginilor primare concrete. Dimpotrivă, în cadrul aceloraşi sfere semantice motivaţia
unităţilor de nominaţie este în mare parte asemănătoare la nivelul t i p u r i l o r de semne motivaţionale, al motivemelor. Identificarea unor asemenea potriviri
de motiveme, în cadrul grupurilor tematice de cuvinte, constituie o problemă actuală a teoriei denominaţiei.

Referinţe bibliografice

1. Ferdinand de Saussure. Curs de lingvistică generală. Traducere şi cuvânt înainte de

Izverna Torabac, Iaşi, POLIROM,1998.

2. E.C.Кубрякова. Теория мотивации и определение степеней мотивированности

производного слова, în Актуальные проблемы русского словообразования.
Научные труды Ташкентского университета, Ташкент, том 174, 1976.

3. А.И.Смирницкий. Лексикология английского языкa, Москва, Изд-во литературы на иностранных языках,

1956.

4. С. Уллманн. Семантические универсалии, în Новое в лингвистике, Москва, том 5, 1970.

Omagiu lui Ion Dumbrăveanu la 70 de ani,
Chișinău, CEP USM, 2009, p.124-127
 ASUPRA INTERPRETĂRII SEMA-ONOMASIOLOGICE
A MICROSISTEMELOR LEXICALE (PE BAZA ATLASELOR LINGVISTICE)

În cele ce urmează, sunt tratate unele aspecte ale organizării sistemice a vocabularului pe baza
microsistemelor lexicale (a câmpurilor semantice), cuprinse în atlasele lingvistice, a conceptului de
formă internă şi a celui de motivare, noţiuni care se află în strânsă corelaţie.
Tratarea în sistem a lexicului este un proces complicat. Vocabularul este un sistem deschis,
foarte mobil, penetrabil, cu un număr considerabil de unităţi lexicale şi cu cele mai diverse şi
complexe raporturi între ele.
Metoda cea mai indicată pentru studierea lexicului ca sistem este considerată metoda
câmpurilor semantice, fondată în prima jumătate a secolului al XX-lea de către Jost Trier şi Leo
Weisgerber. Părintele spiritual al ei a fost, însă, W. von Humboldt cu teoria formei interne a limbii
[Kisch et alii, p. 25–30]. Organizarea sistemică a componentelor limbii are un caracter „fracţionat”.
Limba, ca „structură”, funcţionează prin sisteme, subsisteme, microsisteme. Unele idei ale
organizării sistemice a lexicului se găsesc la lingvistul rus M.M.Pokrovski, care la finele secolului
al XIX-lea afirma: „cuvintele şi sensurile lor nu duc o viaţă separată unul faţă de altul, ci se
combină (în sufletul nostru), independent de conştiinţa noastră, în diverse grupe, drept bază pentru
grupare servind apropierea sau contrapunerea directă după sensul princioal” [Pokrovski, p. 82].
Microsistemul lexico-semantic minimal cuprinde numai doi termeni (de ex., tâmplă „catapeteasmă”
– tâmplar; faţă de masă – făţoaie, în unele graiuri din nordul Bucovinei”).
Teoria câmpului (de cuvinte) s-a dezvoltat, în principal, în două direcţii distincte:
onomasiologică şi semasiologică. În cazul direcţiei o n o m a s i o l o g i c e punctul de pornire este
un concept (obiect, proces, fenomen) şi se cercetează raporturile dintre semnificat şi diferiţi
semnificanţi care îl exprimă. În s e m a s i o l o g i e punctul de pornire este un semnificant şi se
studiază raporturile care unesc acest semnificant cu diferiţi semnificaţi pe care îl poate exprima
[Coşeriu 1962 b, p. 42]. Câmpurile „noţionale” ale lui J.Trier, numite şi câmpuri paradigmatice, li
se opun câmpurile lui Walter Porzig, devenite „simple relaţii semantice” de tipul „verb + subiect
intern, respectiv obiect” (de ex., a lătra – câine) [Kisch et alii, p. 29]. Asemenea perechi lexicale
reprezintă fenomenul „solidarităţilor lexicale” [Ibidem, p. 37–45], numite şi câmpuri sintagmatice.
Pentru a stabili cu mai multă precizie raporturile sistemice în interiorul microsistemului
lexico-semantic e necesar să se aplice şi metoda analizei semice (metoda componenţială).
Posibilităţi indubitabile de relevare a particularităţilor sistemice ale lexicului unei limbi (unui
sistem lingvistic) poate oferi l e x e m a t i c a coşeriană = semantica structurală) [Coşeriu 1962 a, p.
37–45; Coşeriu 1962 b, p. 41–52]. „În lexematică, - subliniază E. Coşeriu, - este vorba exclusiv
despre structurarea raporturilor de semnificare (singnificare) [Coşeriu 1962 b, p. 41]. Evident,
punctul de vedere lexematic nu trebuie să fie confundat cu punctul de vedere onomasiologic. Pe de
altă parte, punctul de vedere lexematic trebuie să fie separat de punctul de vedere semasiologic. În
semasiologie, raporturile care unesc un semnificant cu diferiţi semnificaţi pot fi atât intralingvistice,
cât şi interlingvistice. Lexematica „se referă doar la semnificaţii lexicali ai unei singure şi aceleiaşi
limbi f u n c ţ i o n a l e (sistem lingvistic)”[Ibidem, p.42]. Structurile lexematice sunt fie
paradigmatice, fie sintagmatice. În cel de al doilea caz se au în vedere solidarităţile lexicale
[Ibidem, p. 37–45] despre care am pomenit mai sus.
Dialectologia are numeroase puncte de contact cu teoria câmpurilor de cuvinte. Atentă la
sistemul lingvistic individual (la idiolect ca sistem potenţial şi ca realizare de fiecare moment),
dialectologia ajunge desigur la definirea unor graiuri şi dialecte ca „sisteme extraindividuale”.
Pentru a se menţine la o cercetare ştiinţifică obiectivă dialectologia trebuie să ia primul contact cu
fapte individuale de vorbire (parole) şi să le consemneze, în cursul anchetei, ca atare, în formele în
care le-a conceput, fără a face selectări arbitrare. „Ulterior, însă, este necesar să ajungă la
generalizări...; tocmai pentru aceasta este deosebit de important modul cum se desfăşoară prima
etapă, de contact direct cu faptele” [Slama-Cazacu, p. 84–85]. Altfel spus, autenticitatea
materialului, precum şi posibilităţile şi diversele aspecte de interpretare a rezultatelor anchetei
dialectale derivă, mai ales, din programul de care s-a condus dialectologul de teren la desfăşurarea
anchetei.
Va fi suficient a aminti aici că în studiul Unele probleme teoretice ale Atlasului lingvistic
moldovenesc R. G. Piotrovski, unul dintre fondatorii ALM, susţinea că obiectivele, pe care şi le-a
propus acest atlas r e g i o n a l , sunt sugerate, în multe privinţe, de analiza hărţilor Atlasului
lingvistic român (ALR), realizat sub conducerea lui Sextil Puşcariu, de Sever Pop şi Emil Petrovici,
atlas n a ţ i o n a l ( g e n e r a l ) . Detalierea consta în introducerea, în Chestionarul ALM, a multor
chestiuni legate nu numai de precizarea isogloselor şi ariilor multor fenomene, dar şi de
problematica „istorico-comparativă şi cea s t r u c t u r a l ă ” . În ceea ce priveşte vocabularul, se
urmărea relevarea „numeroaselor microstructuri lexico-semantice”, specifice pentru multe graiuri,
şi definirea „dinamicii lor de evoluţie” [Piotrovski, p. 677-686].
În domeniul lexical al chestionarului ALM figurează diverse subcompartimente tematice
(omul şi părţile corpului omenesc, rudenia, casa şi obiectivele de uz casnic, agricultura, transportul,
păstoritul, ţesutul, fierăria şi tâmplăria, plantele, păsările etc.) Aceste subdiviziuni includ multe
chestiuni ce vizează microsistemele lexico-semantice, raportate în special la varietăţi de obiecte
„înrudite” (de ex., fierăstraie, ciocane şi maiuri, unelte de săpat, dălţi, curcubitaceie etc., etc.), care
presupun asocierea unui semn cu alte semne ce derivă din asocierile privind lucrurile. Formularea
celor mai multe chestiuni ţin de principiul onomasiologic, prin chestionar programându-se, în temei,
o documentare lexicală onomasiologică.
Materialul atât de amplu interpretat de către dialectologul de teren, profesorul Vitalie Sorbală
(1926–1979), se întemeiază în mare măsură pe microsistemele terminologice regionale, cuprinse în
hărţile ALM. Este instructivă în acest sens comunicarea sa Studiul diacronic al structurii lexicului
dialectal, prezentată la Congresul al XII-lea de filologie şi lingvistică romanică (Bucureşti, 1968),
în care a fost analizată terminologia a două microsisteme: 1) „lăcustă – calul popii” şi 2) „greier –
paing”. La raport au fost alăturate două hărţi ce oglindesc raporturile de desemnare şi semnificare.
Luând cuvântul la dezbateri asupra celor comunicate de dialectologul chişinăuian, Gh. Bulgar avea
să menţioneze: „Foarte instructivă expunerea lui V. Sorbală care completează raportul profesorului
G. Rolfs din şedinţa plenară şi pune în lumină unitatea limbii, varietatea terminilor latini, sinonimia
lor pe această arie a romanităţii” [Sorbală 2006, p. 118].
În toate studiile sale Vitalie Sorbală insistă asupra unei citiri şi examinări c o r e l a t e a
hărţilor lexicale, asupra relevării corelaţiei între sistemul referenţial (realii) şi denumiri, în baza
cercetării microsistemelor terminologice, şi aplicării metodei „Wörter und Sachen”. Axa în jurul
căreia autorul cercetează evoluţia microsistemelor lexicale, în timp şi în spaţiu, o constituie
a s o c i a ţ i a d e i d e i , „transferul de termeni” de la o realie la alta.
La articolele şi studiile lui Vitalie Sorbală, inclusiv la cele două teze de doctorat elaborate pe
baza ALM: 1) Dezvoltarea lexicului moldovenesc dialectal, susţinută la Universitatea „T.Gr.
Şevcenko” din Kiev (1963), şi respectiv 2)Formarea şi dezvoltarea microsistemelor terminologice
în graiurile moldoveneşti, susţinută la Institutul de Lingvistică, Secţia din Leningrad (Sankt
Petersburg) a Academiei de Ştiinţe a URSS (1972), au fost alăturate hărţi lexicale onomasiologice
(cele mai multe), hărţi ale unor microsisteme terminologice, care prezintă „corelaţia” (opoziţia)
onomasiologică interlingvistică a unor termeni (elemente ale microsistemului). Semnalăm şi unele
hărţi semantice, elaborate în baza hărţilor onomasiologice. Rezultatele anchetei, înfăţişate pe hărţi,
sunt prezentate prin simboluri (figuri geometrice). Asemenea hărţi au fost întocmite şi alăturate
studiilor monografice şi de Vasile Pavel [Pavel 1973; Lex. Nom.] şi Valentina Corcimari
[Corcimari].
Hărţi lexico-semantice (ale unor microsisteme terminologice) şi hărţi semantice pot fi
realizate şi din perspectiva principiului semasiologic, a lexemei „cu cea mai mare amplitudine
semantică, componentă a „microcâmpului” [Tolstoi], principiu aplicat de G. P. Klepikova, N.V.
Nikonciuk, V. Corcimari, V. Pavel ş. a..
În cadrul aceluiaşi microsistem lexico-semantic un cuvânt desemnează doi sau mai mulţi
referenţi diferiţi. Virtual, orice hartă lingvistică inclusă într-un atlas se integrează în mai multe
asemenea reţele fonetice, morfologice, derivaţionale sau lexicologice. Regretata colegă Magdalena
Vulpe remarca, pe bună dreptate: „Un atlas lingvistic este mai mult decât o sumă de hărţi: reţeaua
informaţională complicată ce se construieşte de la o hartă la alta multiplică în mod considerabil
valoarea totală a datelor înmagazinate”. De aici, necesitatea unei „citiri corelate” a hărţilor
lingvistice, teză ilustrată de autoare pe baza analizei comparative a unor hărţi din ALR şi NALR ce
reflectă termenii (şi semnificaţiile lor concrete) (mă) pieptăn, (mă) perii, (mă) lau din acelaşi câmp
semantic [Vulpe, p. 226–249].
Posibilităţi evidente de interpretare onomasiologică a cuvintelor în cadrul microsistemului
lexico-semantic relevă studiul profesorului Vasile Arvinte Din terminologia corpului omenesc:
şold, coapsă, pulpă (pe baza ALR), concluzionând că cercetarea a confirmat justeţea orientării
structurale în studierea vocabularului, prin tratarea cuvintelor în cadrul câmpului onomasiologic din
care fac parte, fără a neglija însă independenţa relativă a fiecărui element şi raportul lui cu realitatea
obiectivă [Arvinte, p. 439–445].
La lectură şi reflecţie adâncă îndeamnă remarcabilul studiu al domnului doctor profesor Ion
Mării Harta lexicală semantică (2002). Pornind, pe de o parte, de la opera lui Sextil Puşcariu şi
Antoine Meillet şi de la cele două (şi unice) „sisteme lingvistice” elaborate de Ferdinand de
Saussure şi, respectiv, Eugeniu Coşeriu, iar, pe de altă parte, îndemnat şi ajutat „de ALR: de
conţinutul acestei opere cu adevărat monumentale a limbii şi culturii române” [Mării, p. 9], autorul
studiului monografic precitat prezintă un „punct de vedere” (= teorie + metodă) original cu privire
la l e c t u r a şi i n t e r p r e t a r e a hărţilor lexicale onomasiologice. Harta lexicală semantică (aşa
cum este ea gândită şi elaborată de Domnia sa) constituie produsul unei l e c t u r i (exclusiv)
s e m a n t i c e a hărţilor lexicale onomasiologice neinterpretative. Lectura dintr-o perspectivă
semantică a unor asemenea hărţi presupune: 1) A trata fiecare grai („punct lingvistic”) anchetat ca
„limbă funcţională”, ca un (sub)sistem local al unei limbi istorice (sau al unei subdiviziuni: dialect,
subdialect); 2) A considera hărţile lexicale onomasiologice ca elemente (părţi) dintr-un întreg (=
câmp semantic) sau (când câmpul semantic a fost programat şi anchetat prin toate unităţile sale) ca
elemente ale întregului şi, astfel considerându-le, a le citi nu izolat, atomistic, ci împreună,
structural, comparativ; 3) A citi hărţile lexicale onomasiologice mai întâi punctual (intralingvistic),
iar apoi areal (interlingvistic) [Ibidem, p. 21–39].
Prin astfel de lectură cercetătorul observă (şi interpretează) atât faptele de limbă funcţională
(„de structură”), cât şi faptele de limbă istorică. Pentru a nu practica „o falsă lectură”
onomasiologică (sau semasiologică), e necesar ca lectura şi interpretarea realistă a documentării şi
descrierii lexicale onomasiologice să se efectueze din perspectiva „lexicologiei s i s t e m i c e
inaugurate de F. de Saussure” prin redescoperirea şi explicarea multimilenarului concept de
„sistem” [Ibidem, p. 38-40]. Vorbind despre „dialectologia structurală”, autorii Tratatului de
dialectologie românească afirmă că dialectologia îşi sprijină cercetarea pe comparaţia hărţilor
lexicale, „construieşte hărţi semantice” studiind „geografia câmpurilor lexicale” [Tratat, p. 85].
În ciuda faptului că în domeniul vocabularului caracterul sistemic nu este, deci, atât de
evident ca în cazul fonologiei şi morfologiei, „orientarea structuralistă” începuse astfel să câştige
teren, după cum bine se ştie, şi în cercetările cu privire la lexic, tendinţă ce s-a manifestat, la
mijlocul secolului trecut, cu precădere în studiile onomasiologice, în care cuvintele sunt tratate ca
elemente ale unor microsisteme, strâns legate de sistemele noţionale. Între microsistemele lexicale
şi realităţile obiective (extralingvistice) pe care le reflectă există cele mai strânse raporturi, legate de
natura procesului de cunoaştere ca reflectare, de mecanismul creării noilor denumiri (cuvinte,
sintagme terminologice), de evoluţia semnificaţiei cuvintelor vechi, de existenţa unei permanente
tendinţe de asociere în limbă (vezi infra.).
Analiza concretă a conţinutului semantic al cuvintelor aparţinând unor microsisteme lexico-
semantice, prin aplicarea metodelor specifice ale geografiei lingvistice, dezvăluie în diferite graiuri
dacoromâne (de exemplu, în cele de la est de Prut) diferenţe regionale de sens (pepene „harbuz” –
pepene „castravete”, pară „prăsadă, fructul părului altoit” – pară „fructul părului nealtoit”, grapă
„grapă de mărăcini” – grapă „grapă, boroană de fier sau de lemn, cu colţi de fier”). Cercetarea
cuvintelor (de ex., copac, pom; coş, paner; căciulie, căpăţână, gămălie; turmă, cârd, cireadă; târg,
piaţă, talcioc; pod, podeală, podea), componente ale unor microsisteme lexico-semantice, arată că,
în general, doar unităţile lexicale cu forma internă netransparentă pentru vorbitori au dezvoltat, în
jurul nucleului semantic, sensuri conotative [Lex. nom. 1983, p. 125–147]. Termenii care exprimă,
de pildă, cele două noţiuni – ficatul şi plămânii – formează un m i c r o s i s t e m lexico-semantic.
Aceasta decurge din faptul că în diverse zone geografice între lexemele constituente ale
microsistemului s-au stabilit raporturi evidente de interpătrundere, de transfer de termeni de la un
referent la altul. Din descrierea hărţilor lexicale cuprinse în ALR şi ALM s-a observat că grupul
lexico-semantic „ficat – plămâni” rămâne, în graiul viu, un microsistem deschis, dinamic şi cu o
structură proprie a elementelor lexicale. Cele două hărţi – ficat şi plămâni – înfăţişează coexistenţa
diacroniei în sincronie. În decursul timpului, microsistemul dat, iniţial cu cei doi constituenţi de
bază, ficat şi plămâni , s-a amplificat cu alţi termeni de sorginte diversă [Pavel et allii, p. 105–111].
Nu este cazul să insistăm aici asupra unor diverse puncte de vedere exprimate cu privire la
interpretarea onomasiologică a „câmpurilor” (onomasiologice, semantice etc.). Reţinem, însă,
constatarea generală că onomasiologia se află în situaţia paradoxală de a înregistra numeroase
lucrări cu caracter aplicativ şi de a număra „extrem de puţine lucrări teoretice” [Scorobete, p. 555].
Până la mijlocul secolului trecut la acest domeniu teoretic se fac doar referiri sporadice şi abia
în deceniile următoare sunt semnalate o serie de studii (apărute în Occident), consacrate integral
teoriei onomasiologice. Asemenea informaţii desprindem din constatările lui U. Ricken [Riecken, p.
3–23] şi Aurel Scorobete [Scorobete, p. 555-567], care invocă şi sporirea contribuţiilor româneşti în
această sferă de activitate ştiinţifică.
După opinia mai multor cercetători, onomasiologia ar reprezenta un compartiment al
lexicologiei. Alţi lingvişti sunt de părere că onomasiologia este o parte componentă a semasiologiei.
În consecinţă obiectul şi sarcinile onomasiologiei – d i s c i p l i n ă l i n g v i s t i c ă î n d e v e n i r e
– rămân în multe privinţe confuze, înjumătăţite, neconturate şi nedezvăluite pe deplin. Am remarcat
în alte lucrări că în ultimii ani faţă de teoria denominării (sau teoria nominaţiei) se observă un
interes susţinut. Fenomenului i se atribuie un sens larg. Semnalăm, în acest sens, cele două volume
remarcabile, apărute în anul 1977, sub titlul comun Jazâkovaja nominaţija [Языковая номинация
I–II].
 În atenţia unor onomasiologi se află atât p r o c e s e l e şi p r o c e d e e l e denominării
lexicale (derivarea morfematică şi semantică), cât şi d e n u m i r e a (cuvântul, derivatul semantic,
sintagma denominativă).
Unităţile de denominaţie (nominaţie) rezultă în urma unor procese complexe şi ale
condiţionării reciproce de natură semasiologică, lingvistică, psihologică, logică. Onomasiologia
intersectează anumite laturi sau sectoare ale lexicologiei, semasiologiei (semanticii), formării
cuvintelor şi sintaxei, pe care teoria denominării trebuie să le delimiteze după conceptele ei de bază.
Unele aspecte relevante privind modul de abordare/tratare a fenomenului şi procedeelor
denominării, raportate (epistemologic) la g e o g r a f i a l i n g v i s t i c ă , o temă de cercetare în
preocupările noastre de mai mulţi ani, le-am examinat în monografia Denominarea lexicală [Павел
1983] şi în câteva articole şi studii mai recente . În acest context ţinem să subliniem că atlasele
lingvistice pot servi de sursă extrem de importantă pentru dezvoltarea teoriei denominării.
E.Coşeriu afirma încă în anii ’50 ai secolului trecut că geografia lingvistică „a dat un nou impuls
onomasiologiei”, contribuind în mod sigur la demonstrarea faptului că orice schimbare lingvistică
porneşte de la un individ vorbitor [Coşeriu 1994: 52, 71]. Conceptul de lingvistică a vorbirii
Eugeniu Coşeriu îl pune, pe de o parte, în legătură directă cu crearea i n o v a ţ i i l o r , cu faza de
selecţie, răspândirea şi adoptarea lor, deci, cu noţiunea de desemnare, de numire a lucrurilor în
situaţii concrete, domeniu de cercetare a onomasiologiei, iar, pe de altă parte, atunci când recurge la
fapte, cu geografia lingvistică şi dialectologia [Ibidem: 51, 71].
La interpretarea inovaţiilor lexicale nu este suficient să ne limităm doar la modelele existente
de formare a acestora prin mijlocirea sufixelor, prefixelor etc. Omasiologia depăşeşte această stare
de lucruri în domeniul de cercetare a formării cuvintelor, a creării inovaţiilor prin investigaţiile
asupra p r e m i s e l o r d e s e m n ă r i i obiectelor. Una din etapele principale ce precedă ataşarea
afixului la radical o constituie m o t i v a r e a l e x i c a l ă . Noua formă de exprimare este
determinată de găsirea semnului reprezentării obiectivului (a m o t i v e m u l u i ) care va sta la baza
creării cuvântului. Noţiunea m o t i v a r e , în vorbire, se află în strânsă legătură cu noţiunea fo r m a
i n t e r n ă . Desemnarea se realizează, la prima etapă, prin identificarea şi reflectarea în conştiinţa
umană a obiectelor comparate (a referentului ce nu are încă un nume şi al celui ce are exprimare în
limbă). Analiza imaginilor primare, a formelor interne care stau la baza noilor cuvinte, ne ajută să
înţelegem mecanismul motivării şi al desemnării noilor realităţi în general. Cuvintele sunt memoria
imaginilor. Un cuvînt nou (sau o sintagmă terminologică) apare pe baza unui alt cuvînt vechi. În
timpul căutării numelui pentru noul obiect, vorbitorul compară, prin intermediul asociaţiilor de idei
, noul obiect cu altele vechi. Astfel este găsit s e m n u l caracteristic pentru lucrurile comparate
(omogene sau aparent omogene), iar ca urmare va fi găsit şi numele vechii realii. Anume atare
cuvânt va servi atât pentru desemnarea semnului motivaţional, graţie imaginii senzoriale, cât şi
pentru denumirea obiectului pentru care se caută un nume în procesul comunicării. Percepţia
senzorială, susţine G. W. Leibniz, ne oferă obiectul, noţiunea (când obiectul îşi găseşte un cuvânt)
ne oferă numele lui. Unităţile denominative apar prin crearea de derivate semantice (mălai
„porumb” < mălai „mei”, în graiurile maramureşene), derivate afixale (albinar „prigorie” < albină
+ suf. –ar), îmbinări de cuvinte (faţă de masă ), calcuri semantice etc. F o r m a i n t e r n ă ca
manifestare abstractă a motivemului constituie un criteriu relevant pentru stabilirea specificului
naţional al idiomului lingvistic în domeniul vocabularului.
Principiul denominării se caracterizează printr-un anumit „a t a ş a m e n t t e m a t i c ” .
Potriviri de motiveme se constată şi în idiomuri diferite. În limbile română şi rusă, bunăoară, la baza
denumirilor de profesii sunt puse aceleaşi modele semantice: „procesul muncii” > „persoană” (rom.
vânzător, rus. продавец), „produsul muncii” (rom. cizmar, rus. сапожник) ş. a.
 Motivarea în cadrul aceloraşi g r u p e l e x i c o - t e m a t i c e , aceloraşi sfere semantice, însă,
mai des la nivelul s e m n u l u i m o t i v a n t concret. Motivemul „culoare” pentru denumirea
ciupercii comestibile Cantharellus cibarius este unul şi acelaşi în limbile română şi rusă, în timp ce
s e m n u l c o n c r e t al reprezentării obiectului diferă în aceste limbi: comp. rom. gălbior, burete
galben, rus. лисичка, literal „vulpiţă”, adică ciupercă de culoarea vulpei.
Forma internă, prin care se percepe „caracterul legăturii dintre complexul sonor al cuvântului
şi conţinutul său iniţial” [Budagov, p. 44], reprezintă astfel un domeniu important în investigaţiile
c o n t r a s t i v - t i p o l o g i c e , ale resurselor lexicale din diverse limbi, dialecte, graiuri. În acest
domeniu de creativitate glotică (al denominării lucrurilor) constatăm p r o c e s e c o r e l a t e şi
s t r u c t u r a t e , deşi la prima vedere ele par a fi mai degrabă întâmplătoare [pentru detalii, vezi
Pavel 2004: 419–422].
Un argument evident în susţinerea tezei expuse aici poate fi interesul ştiinţific indiscutabil al
dialectologilor pentru alcătuirea h ă r ţ i l o r m o t i v a ţ i o n a l e , o metodă inovatoare de
interpretare a datelor lexicale şi semantice, utilizată pentru prima dată la elaborarea Atlasului
limbilor Europei (ALE), iar apoi şi în procesul de lucru asupra Atlasului Lingvistic Romanic (ALiR).
„Caracterul arbitrar al semnului lingvistic, cu importanţa sa pentru aspectul funcţional al limbii, cu
greu a mai lăsat loc pentru aspectul genetic al limbajului, adică pentru studiul serios al motivaţiei.
Văzută mai îndeaproape, totuşi, motivarea unui semn lingvistic nu se află în opoziţie cu arbitrarul
său, atâta vreme cât alegerea unui anumit motiv nu este obligatorie” [Viereck: 238]. Unii
colaboratori la ALE afirmă, de asemenea, că „Elaborarea hărţilor lingvistice motivaţionale a fost
impusă de constatarea unei „mentalităţi comune” la vorbitori de limbi diferite, din cadrul unei
familii sau al mai multor familii de limbi. Hărţile de motivaţie privesc dinamica limbii, punând în
evidenţă un fenomen mai puţin studiat până în prezent: „motivarea semnului lingvistic este un
proces permanent, vorbitorii „remotivând” semnul lingvistic atunci când raportul dintre acesta şi
realitatea extralingvistică (referentul) se opacizează” [Saramandu et alii: 221].
În concluzie, cercetarea cuvintelor în cadrul microsistemelor lexico-semantice şi al grupelor
lexico-tematice este deopotrivă importantă pentru punerea în evidenţă a caracterului de sistem al
lexicului şi a dinamicii limbii în general.

Referinţe bibliografice

Arvinte Vasile Arvinte, Din terminologia corpului omenesc: şold, coapsă, pulpă
(pe baza ALR). Încercare de analiză structurală a lexicului, în „Studii şi
cercetări lingvistice”. Anul XIV, 1963, nr. 4, p. 439–455.
Budagov R. I. Budagov, Ocerki po jazâkoznaniiu, Moscova, 1953.
Corcimar Valentina Corcimari, Moldavskaja pastuşeskaja terminologhija,
i Chişinău: Ştiinţa, 1989.
Coşeriu Eugen Coşeriu, Solidarităţile lexicale, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă
1962 a literară”, 1962, nr. 5, p. 37–45.
Coşeriu Eugen Coşeriu, Structurile lexematice, Ibidem, 1962, nr. 6, p. 41–52.
1962 b
Coşeriu Eugen Coşeriu, Geografia lingvistică, în Eugen Coşeriu, „Lingvistică din
1994 perspectivă spaţială şi antropologică”. Trei studii. Cu o prefaţă de Silviu
Berejan şi un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel, Chişinău:
Ştiinţa, 1994, p. 25–90.
 Iaz. nom. Jazâkovaia nominaţia, I: Obşcie voprosî; II: Vidî naimenovanii,
I-II Moscova, 1977.
Kisch et Ruth Kisch şi Heinrich Mantsch, Note asupra teoriei câmpurilor
alii semantice, în „Limba română”. Anul XVIII, Bucureşti, 1969, nr. 1, p. 25–30.
Lex. V. C. Pavel, Lexiceskaja nominaţija, Chişinău: Ştiinţa, 1983.
nom.
Mării Ion Mării, Harta lexicală semantică, Cluj-Napoca: Clusium, 2002.
Pavel Vasile Pavel, Terminologia agricolă moldovenească. Studiu de geografie
1973 lingvistică, Chişinău: Ştiinţa, 1973.
Pavel Vasile Pavel, Onomasiologia în lumina datelor oferite de atlasele
1999 lingvistice, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară”, 1999, nr. 4–6 – 2001,
nr. 1–6, p. 84–88.
Pavel Vasile Pavel, Onomasiologie et geolinguistique, în „Homage a Jacques
2001 Allières. Romania sans frontiéres”, Toulouse, Atlantica, tom 2, 2001, p. 527–
535.
Pavel Vasile Pavel, Motivaţia lexicală, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii
2004 „Al. I. Cuza” din Iaşi, secţiunea III e. Lingvistică, tomurile XLIX–L, 2003-
2004. Studia linguistica et philologica in honorem D. Irimia, Iaşi, 2004, p.
419–422.
Pavel et Vasile Pavel, Liliana Popovschi, Termenii pentru „ficat” şi „plămâni”
alii (pe baza atlaselor lingvistice româneşti), în „Buletin de lingvistică”. Anul VI–
VII, Chişinău, 2008–2009, nr. 9–10, p. 105–111.
Piotrovsk R. G. Piotrovski, Nekotorâe teoreticeskie voprosî Moldavskogo
i lingvisticeskogo atlasa, în „Omagiu lui Iorgu Iordan cu prilejul împlinirii a 70
de ani”., Bucureşti: Editura Academiei Române, 1958, p. 677-686.
Pokrovsk M. M. Pokrovski, Izbrannâe rabotî po jazâkoznaniiu, Moscova, 1959.
i
Riecken U. Riecken, Observaţii asupra onomasiologiei, în „Limba română”, IX,
1960, nr. 1, p. 3–23.
Saraman Nicolae Saramandu, Manuela Nevaci, Hărţi lingvistice motivaţionale, în
du et alii „Fonetică şi dialectologie”, XXIV–XXVI, Bucureşti: Editura Academiei
Române, 2005-2007, p. 221–228.
Scorobet Aurel Scorobete, Semantică şi onomasiologie. Câteva precizări, în
e „Limba română”, XXVI, 1977, nr. 5, p. 555-567.
Slama- Tatiana Slama-Cazacu, Psiholingvistica şi aplicarea metodei dinamic-
Cazacu contextuale în dialectologie, în „Studii şi cercetări lingvistice”, XIX, 1968, nr.
2, p. 83–95.
Sorbală Vitalie Sorbală, Studiu diacronic al structurii lexicului dialectal (Despre
1971 terminologia unui grup de insecte pe baza ALM din U.R.S.S.), în „Actele celui
de-al XII-lea Congres internaţional de filologie şi lingvistică romanică”,
Bucureşti: Editura Academiei Române, 1971, vol. II, p. 355–360.
Sorbală Vitalie Sorbală, Studii de dialectologie şi geografie lingvistică. Volum
2006 îngrijit şi cuvânt introductiv de Vasile Pavel, Chişinău: SET TRIO, 2006.
Tratat Tratat de dialectologie românească. Coordonator: Valeriu Rusu,
Craiova: Scrisul Românesc, 1984.
 Tolstoi N. I. Tolstoi, Iz opâta tipologiceskogo issledovanija slavjanslogo
slovarnogo sostava, în „Voprosî jazâkoznanija”, Moscova, 1963, nr. 1.
Viereck Wolfgang Viereck, Atlasul limbilor Europei (Atlas Linguarum Europae).
Câteva date despre „istoricul” Atlasului, în „Fonetică şi dialectologie”, XXII-
XXIII, Bucureşti: Editura Academiei Române, 2003–2004, p. 327–332.
Vulpe Magdalena Vulpe, Citirea corelată a hărţilor lingvistice: harta
contextuală şi harta de valenţe, în Magdalena Vulpe, „Opera lingvistică, I.
Dialectal. Popular. Vorbit”. Coordonare editorială: Ion Mării şi Nicolae
Mocanu, Cluj-Napoca: Clusium, 2004, p. 226–249.

Lucrările Celui de-al XIV Simpozion Internaţional

de Dialectologie. Cluj-Napoca, 16-17 septembrie 2010,
Argonaut, Scriptor, p.319-330.

REPREZENTĂRI METAFORICE
ÎN PROCESUL DE CREARE A DENUMIRILOR

În comunicarea pe care urmează să o prezint pornesc de la ideea că limba ca factor de

reflectare a realităţii şi ca instrument de comunicare este creaţia cea mai semnificativă a fiecărui
popor. Cuvintele sunt comori de imaginaţie şi de gândire.
Accepţia curentă a originii metaforei se trage încă din antichitate. În lucrarea sa De oratore,
III Cicero susţinea că metafora s-a ivit ca o necesitate dintr-o anumită „indigenţă a limbii". Lipsind
expresiile proprii pentru noţiunile pe care experienţa în creştere a oamenilor le făcea necesare
aceştia au trebuit să denumească noile noţiuni prin expresii vechi [Vianu 1957, p.10].
Giovanni Battista Vico (1668-1744) este creatorul modern al filosofiei metaforei. S-ar putea
spune, susţine Tudor Vianu, că cei care au accentuat rolul metaforei la formarea cuvintelor au mers
pe căile indicate de Vico. În lucrarea sa L'Estétique de la langue française, scriitorul şi lingvistul
francez Remy de Gourmont (1859-1915) menţiona că în starea actuală a limbilor europene aproape
toate cuvintele sunt la origine metafore. Multe din acestea rămân însă invizibile chiar unor ochi
pătrunzători; altele se lasă descoperite, oferind „imaginea lor" acelora care vor s-o contemple [apud,
Vianu 1957, p.7].
Metaforele care par să fi surprins în chip admirabil sensibilitatea juvenilă a epocilor străvechi,
sensibilitate ale cărei urme le poartă încă în sine şi limbile însele, se uzează atât de mult, încât cu
greu mai pot fi percepute ca atare [Humboldt 2008, p. 126].
Cercetarea mai nouă a pus în lumină faptul că metaforele au nu numai tendinţa să fie
eliminate din limbă, dar şi faptul contrar. Multe din cuvintele care ne apar astăzi, ca nişte metafore,
au fost la origine, după cum bine se ştie, termeni proprii. De pildă, cuvintele pană şi peniţă pot face
impresia unor metafore mai degrabă nouă, celor de azi, decât acelora care le-au întrebuinţat pentru
prima oară.
 Metafora, ca figură de stil, este definită drept rezultatul exprimat al unei comparaţii
subînţelese prin substituirea cuvântului obiect de comparaţie cu cuvântul imagine. Această definiţie
se referă la metafora poetică, studiată în calitate de procedeu poetic. Atingând tangenţial problema
metaforei în legătură cu reprezentările (imaginile) metaforice, în continuare vom avea în vedere
metafora linguală.
La examinarea noţiunii de inovaţie lexicală, inclusiv a noţiunii de inovaţie metaforică,
lingvistica vorbirii, fondată de Eugeniu Coşeriu, ţine cont nu numai de principiile generale ale
„gândirii în vorbire", ci şi de principiile de cunoaştere a lucrurilor în general, plecând de la
„posibilităţile limbii în desemnarea, în numirea lucrurilor în situaţii concrete".
Momentul în care s-a creat un cuvânt, afirmă E. Coşeriu, este „actul poetic". Anume „când s-
a făcut" un cuvânt, nu „când s-a întrebuinţat" [Coşeriu 1996, p.49].
Limbajul ca activitate creatoare ţine de individul vorbitor, şi inovaţiile metaforice sunt, deci,
rezultatul unor activităţi individuale. Cuvintele noi intră în limbă, dacă răspund unor necesităţi
sociale de comunicare şi dacă ele se încadrează, de regulă, în sistemul limbii.
Noţiunea de inovaţie este examinată de către E. Coşeriu în relaţie cu conceptul de adoptare,
adică de reluare (reproducere) şi de răspândire [Ibid., p. 19, 49, 72]. Aceste adoptări sau reluări ale
inovaţiilor sunt „acte practice". Geolingvistica ne arată că inovaţia e tot individuală chiar dacă au
făcut-o, în mod independent, mulţi indivizi. Cuvintele ca forme lexicale noi se pot răspândi din
diverse puncte cartografice, ca centre de iradiere, când sunt condiţii asemănătoare (de pildă, când
reprezentarea metaforică este comună pentru mai mulţi vorbitori). Inovaţiile se răspândesc din zona
cea mai compactă. Astfel are loc „faza de selecţie", răspândirea, adoptarea.
Cercetarea reprezentărilor metaforice (a imaginilor senzoriale ale obiectelor în general) din
perspectiva sema-onomasiologiei şi a geografiei lingvistice ne oferă date extrem de preţioase pentru
înţelegerea modului în care se desfăşoară procesul de formare a unităţilor de vocabular.
Cuvintele-metafore ca semne ale limbii au apărut de cele mai multe ori nu din necesitatea
poetică, ci din nevoia de a comunica, de a numi un obiect sau fenomen nou.
Cuvintele sunt legate de realitate, spuneam mai sus, prin relaţiile de reflectare şi de
desemnare. Din punct de vedere psihologic, metafora - categoric universală a culturii omeneşti -
este legată de percepţia unei posibile unităţi a lucrurilor, afirmă Aristotel, care rezultă „cu trecerea
asupra unui obiect a unui nume care arată alt obiect" (Aristotel).
Cum are loc acest proces? Răspunsul la această întrebare îl dă onomasiologia „ştiinţa despre
denumiri" (= teoria denominației).
Punem în lumină, pe scurt, premisele formării unităţilor lexicale (a cuvintelor şi sintagmelor
denominative), după modele interne ale limbii, în legătură cu reprezentările (imaginile senzoriale)
ale obiectelor şi fenomenelor realităţii, evocate mintal, în absenţa acestora, pe baza percepţiilor
anterioare.
În timpul căutării numelui pentru noul obiect, o necesitate în procesul comunicării, vorbitorul
compară, involuntar, prin intermediul asociaţiei de idei (asociaţia fiind o prioritate a psihicului de a
lega între ele mai multe imagini senzoriale, idei etc.) noul obiect cu imaginea percepută anterior a
obiectului vechi. Astfel este găsit semnul caracteristic - un atribut comun pentru lucrurile omogene
(sau doar aparent omogene). în consecinţă, este găsit şi cuvântul care denumeşte vechiul obiect.
Atare cuvânt existent în limbajul vorbitorului şi care arată un alt obiect va servi atât pentru
desemnarea semnului comun al lucrurilor comparate, graţie percepţiei senzoriale, cât şi pentru
numirea noului obiect în întregime. Într-adevăr, percepţia senzorială ne oferă obiectul, noţiunea -
numele lui (G. W. Leibniz). A se compara: mălai „mei" > mălai „porumb"(în graiurile
maramureşene şi în cele din nord-estul Transilvaniei); ursoaică „femela ursului" > ursoaică „coş de
sobă, aşezat în poziţie orizontală, în podul casei", arie întinsă în majoritatea graiurilor româneşti de
la est de Prut [ALM II/l 1972, h.573].
Inovaţiile lexicale, respectiv cele metaforice, apar pe baza asocierii de contiguitate, de formă
sau de funcţie a lucrurilor. Rezultă crearea unor derivate semantice: rânză „coş de pernă" [Ibid.,
h.603, pct.225, 226], capră „unealtă de lemn cu patru picioare, pe care se pun lemnele pentru a fi
tăiate cu ferestrăul"; derivate afixale: gurar „portiţă la plită" [Ibid., h.561]; sintagme denominative:
brâul ciobanului, brâul babei, brâul lui Dumnezeu, brâu de ploaie „curcubeu" [Ibid., h.44].
În graiurile limbii române cele mai viabile procedee ale denominației sunt derivarea
morfematică şi derivarea semantică [Pavel, 2006, p.273-285].
Funcţia primară a întregului sistem de formare a cuvintelor este cea denominativă. Faţă de
conceptul „formarea cuvintelor", fenomenul denominației este o noţiune mai cuprinzătoare,
formarea cuvintelor încadrându-se în conceptul de „derivare denominativă" [Ibid., p.274-276;
Nikitevici 1984]. Derivarea denominativă merge astfel dincolo de interesul pentru formarea
cuvintelor şi cercetează motivaţia desemnării obiectelor şi fenomenelor, etapă importantă care
anticipează crearea cuvântului, prin acţiunea de a sufixa, să zicem, şi rezultatul ei. Studiul asupra
fenomenului motivaţiei desemnării lucrurilor pun în evidenţă aspecte mai puţin studiate până în
prezent, precum motivația semnului lingual ca un proces permanent, forma internă a cuvintelor,
semantica derivaţională şi punerea în relaţie a noţiunii de derivat cu categoriile onomasiologice.
Zona semanticii derivaţionale, de pildă, este descrisă prin legătura motivat/motivant/formant, iar
sensul lexical este raportat la categoria părţii de vorbire, în cazul substantivelor – la categoria sau
ideea de obiect; a adjectivelor - la ideea de însuşire; a verbelor - la ideea de proces. Acestea sunt
recunoscute drept categorii onomasiologice.
Segmentarea aceluiaşi conţinut semantic deseori are la bază cele mai diverse reprezentări
metaforice. Cf. pentru craniu: tigvă (<bg., sb. ticva, „dovleac, bostan"; comp. şi ucr. ticva, rus.
tâcva), scăfârlie (<scafă), curcubetă, veşcălie, oala capului, bostanul capului [ALM, II/2 1973,
h.722].
Analiza hărţilor lexicale onomasiologice din volumele ALM/ALRR.Bas. a arătat că varietatea
şi geneza diatopică în domeniul lexicului în mare parte este determinată de diversitatea
reprezentărilor metaforice, care s-au aflat la baza formării cuvintelor. Pentru capitulul (discul) florii-
soarelui, în care sunt înfipte seminţele, au fost atestaţi peste 35 de termeni (baze onomasiologice):
tablă, pălărie, căciulă, cuşmă, şleapcă, caschetă, cap, căpăţână, gămălie, pită, turtă, plăcintă, tavă,
taler, sită, veşcă, roată, rotiţă, ciur ş.a., toate aceste lexeme fiind urmate, bineînţeles, de
determinanţi (caracteristici onomasiologice): pălărie de răsărită, turtă de soreancă etc., care
precizează sensul termenilor indicaţi mai sus [Ibid., h.921; Pavel 1973, p.142]. In acest caz, pentru
floarea-soarelui, plantă relativ târziu cunoscută de către români, avem termeni motivaţi de expresie
analitică (sintagme denominative) care se înscriu în fenomenul lexicalizării, fenomen interpretat de
către cercetătorii în domeniul formării cuvintelor şi al sintagmelor denominative ca un proces, prin
care o succesiune de morfeme (o sintagmă) devine unitate lexicală.
Motivaţia unităţilor de nominaţie diferă mai des la nivelul semnului motivant concret (pălărie
de răsărită, căciulă ~, cuşmă ~, caschetă ~). Motivaţia este însă în mare parte similară la nivelul
tipurilor de semne motivante, al motivemelor. Metaforele populare indicate mai sus privind partea
superioară a florii-soarelui pornesc de la comparaţia (asemănările) cu diferite obiecte, prin formula -
tip obiect rotund şi plat plus numele plantei în general. În acest domeniu de creativitate glotică
constatăm procese corelate şi structurate, deşi aparent ele par mai degrabă haotice şi întâmplătoare.
Ceea ce este individual din punct de vedere senzorial este determinat de cauze extrem de diverse, în
schimb, ceea ce, asemenea componentei intelectuale a limbii, se bazează exclusiv pe o activitate
spontană a spiritului, remarcă W. von Humboldt, „trebuie, pare-se, considerat identic la toţi
oamenii" [Humboldt 2008, p.19].
Forma internă ca manifestare abstractă a semnelor reprezentării lucrurilor (a motivemelor)
constituie un criteriu relevant pentru stabilirea specificului naţional al unui idiom sau altul în
domeniul vocabularului. În concordanţă cu unele teze expuse de W. von Humboldt, Lazăr Şăineanu
concretizează următoarele: „Spiritul unei naţiuni şi caracterul limbii sale sunt într-o legătură dintre
cele mai intime. Mai tot elementul caracteristic al unei limbi stă însă în metaforele cu care poporul a
ştiut să îmbogăţească tezaurul său spiritual. Limba unui popor este „expresiunea" modului de a
simţi şi de a vedea lumea. Particularităţile unei limbi se manifestă cu deosebire în „psihologia
populară", adică în tiparul original, în care poporul îşi toarnă cugetările, chipul, cu care dânsul îşi
zugrăveşte lucrurile" [Şăineanu 1887, p.l34].
Motivaţia desemnării anumitor obiecte reprezintă un criteriu deosebit de important în
investigaţiile contrastiv-tipologice ale resurselor lexicale din diferite idiomuri. Menţionez în acest
context semnificaţia enormă a elaborării hărţilor lingvistice de motivaţie, care au apărut pentru
prima dată în Atlasul limbilor Europei (ALE), iar apoi în Atlasul Lingvistic Romanic (ALiR) [a se
vedea, cel puţin, Pavel, Berejan 2001, p.319-337], atlase interpretative, primele şi până astăzi
unicele proiecte de cercetare de o asemenea anvergură. Redactarea şi interpretarea hărţilor
motivaţionale este o metodă inovatoare în geografia lingvistică, dar care se sprijină deopotrivă şi pe
realizările din domeniul onomasiologiei [Viereck 2003-2004, p.328; Saramandu, Nevaci 2005-
2007, p.221-289]. Cercetând din perspectiva cartografiei, a onomasiologiei și a motivației (mai
amănunțit despre fenomenul motivației vezi Блинова 2007) reprezentările metaforice în procesul de
formare a denumirilor, ne integrăm, într-un fel sau altul, în domeniul nou al investigaţiilor, numit
„Lingvistică motivaţională".
În graiurile limbii române câmpul creaţiilor metaforice este deosebit de larg.

Referinţe bibliografice

ALM I, 1968 = Atlasul lingvistic moldovenesc, vol.I, partea 1. Fonetica de Rubin Udler,
Chişinău, „Cartea Moldovenească", 235 hărţi.
ALM II1, 1972 = Atlasul lingvistic moldovenesc, voi.II, partea 1. Lexicul: Casa. Obiectele de
uz casnic de Victor Comarniţchi, Chişinău „Cartea Moldovenească", 201 hărţi.
ALM II2 1973 = Atlasul lingvistic moldovenesc, vol.II, partea 2. Lexicul: Corpul omenesc.
Familia de Vasile Melnic, 112 hărţi; Agricultura de Vasile Pavel, 201 hărţi, Chişinău, „Cartea
Moldovenească".
Coşeriu 1996 = Eugeniu Coşeriu. Lingvistica integrală. Interviu cu Eugen Coşeriu realizat
de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale.
Humboldt 2008 = W. von Humboldt. Despre diversitatea structurală a limbilor şi influenţa ei
asupra dezvoltării spirituale a umanităţii. Versiune românească de Eugen Munteanu, Bucureşti,
Editura Humanitas.
Nikitevici 1985 = Osnovî nominativnoi derivatsii, Minsk, Editura „Vâsşaia şcola".
Pavel1 2006 = Vasile Pavel. Aspecte onomasiologice ale derivării morfematice şi semantice
(Pe baza ALM/ALRR. Bas.), 2006, în Lucrările Celui de-al XII-lea Simpozion Naţional de
Dialectologie. Baia Mare, 5-7 mai 2006, Cluj-Napoca, Editura MEGA, p.273-285.
Pavel, Berejan 2001 = Vasile Pavel, Silviu Berejan. Les désignations romanes du Mille-
pattes, în Atlas Linguistique Roman (ALiR). Volume II a: Carts „Mille-pates", 2. Commentaires,
Roma. Instituto Poligrafíco e Zecea dello Stato. Librería dello Stato, p.319-337.
 Pavel2 1973 = Vasile Pavel. Terminologia agricolă moldovenească. Studiu de geografie
lingvistică, Chişinău, Editura „Ştiinţa".
Saramandu, Nevaci 2005-2007 = Hărţi lingvistice motivaţionale, în „Fonetică şi
Dialectologie", XXIV-XXVI, p.221-228.
Şăineanu 1887 = Lazăr Şăineanu. încercare asupra semasiologiei române. Studie istorice
despre tranziţiunea sensurilor, Bucureşti.
Viereck 2003-2004 = Wolfgang Viereck. Atlasul limbilor Europei (Atlas linguarum
Europae), în „Fonetica şi Dialectologie", XXII-XXIII, p.327-332.
Vianu 1957 = Tudor Vianu. Problemele metaforei şi alte studii de stilistică, Bucureşti.
Editura de Stat pentru Literatură si Artă.
Блинова 2007 = О. И. Блинова. Мотивология и ее аспекты. Издательство Томского
университета, 2007.

Comunicare prezentată la Cel de-al XV-lea Simpozion

Internaţional de Dialectologie. Dialectologia românească
în context romanic, Cluj-Napoca, 13-14 septembrie 2012.

Limba română (Chişinău), 2012, nr.11-12.

3.ALTE STUDII
 3.1 Lingvistică generală

PERSONALITATEA ŞI OPERA LINGVISTICĂ

A LUI EUGENIU COŞERIU

Valoroasa operă lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu nu are de înfruntat anevoiosul acces spre universalitate.
Statura colosului de la Tubingen s-a impus deja în lumea ştiinţifică de pe toate meredianele. Profesorul Coşeriu este una
din cele mai strălucite personalităţi universale în domeniul teoriei limbajului. Totuşi, pentru ştiinţa mondială
cunoaşterea cu adevărat a doctrinei lingvistice coşeriene în reala ei dimensiune de profunzime asupra limbajului
rămâne, în multe privinţe, o chestiune de viitor. Aceasta se referă şi la spaţiul cultural dacoromânesc, cu atât mai mult la
Basarabia, al cărei fiu este Eugeniu Coşeriu.
Cele ce urmează a fi expuse, extrem de schematic, sunt gândite dintr-o statornică admiraţie pentru geniul
ştiinţific şi cultural coşerian. Încercând o privire de ansamblu asupra operei şi personalităţii ştiinţifice a profesorului
Eugeniu Coşeriu, ne-am gândit că e absolut necesar să promovăm, pe cât ne stă în putere, opera savantului de un
prestigiu excepţional în liceele şi universităţile noastre, mai ales la facultăţile cu profil umanistic.
Eugeniu Coşeriu s-a născut la 27 iulie 1921, la Mihăileni, judeţul Bălţi, în familia lui
Ion şi a Zinoviei Coşeriu. S-a ridicat din Ţara de Sus a Moldovei, din aceeaşi „fâşie de pământ
binecuvântat”, cum îi plăcea compatriotului nostru să spună, din care îşi trag rădăcinile Mihai
Eminescu şi Nicolae Iorga, George Enescu şi Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Ciprian Porumbescu şi
Vasile Bogrea, despre care Iorga spunea că a fost „cel mai învăţat dintre români", Constantin Stere
şi Grigore Vieru. A învăţat la şcoala primară din satul natal, apoi a urmat studiile la Liceul „Ion
Creangă" din Bălţi, de care e legat şi debutul său literar. Tânărul licean publică proză, poezie, eseuri
în revista liceală „Crenguţa", în „Jurnalul literar" (Iaşi) îngrijit de G.Călinescu etc. Participă la mai
multe concursuri de literatură română. La un concurs de geografie, organizat la Bucureşti, obţine
premiul întâi pe Ţară.
Din mărturisirile proprii de peste ani ale savantului aflăm că la Liceul din Bălţi
Eugeniu Coşeriu a primit „o pregătire cu totul /fundamentală" în toate „materiile umaniste"1. Deja
în anii de liceu îl încerca „ideea de a se ocupa de filologie"2, se gândea, mai ales, la problema
„unităţii de limbă, cultură şi istorie", anticipând, cu intuiţie sigură, prin „caietele mari" pe care scria
titlul unor lucrări ca Istoria limbii şi a poporului român, vol.l, de Eugen Coşeriu, profesor la
Universitatea din Heidelberg. Ulterior numeroase lucrări temeinice de lingvistică au fost semnate de
acelaşi profesor, de această dată in facto, de la Tubingen3.
Şcoala românească, va susţine mai târziu prof. E.Coşeriu, i-a oferit „cadrul ideal şi baza
dezvoltării intelectuale", poate nu universalitatea, dar, cel puţin, setea de
universalitate"4.
Între anii 1939-1940 îşi continuă studiile la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din
Iaşi, unde i-a avut de profesori, printre alţii, pe Iorgu Iordan, George Călinescu, Petru Caraman şi
Gheorghe Ivănescu. Propriu-zis, debutul în cercetarea lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu începe la
Iaşi, în primul an de studenţie, prin publicarea a două studii întitulându-se Material lingvistic basarabean (în revista
„Arhiva", laşi, 1940, nr 1-2) şi Limbă şi folclor din Basarabia (în „Revista critică", Iaşi, 1940, nr.2-3)5. Am mai
remarca un detaliu. Tot aici, la Iaşi, studentul Coşeriu participă activ la discuţiile asupra
problemelor pe care le punea revista Jurnalul literar condus de G. Călinescu, reputatul critic şi
istoric literar, care avea să amintească în monumentala sa operă Istoria literaturii române de la
origini până în prezent (Ediţia a II-a, Bucureşti: Editura Minerva, 1986) şi despre ,
preatânărul basarabean Eugen Coşeriu, turbulent, dar lesne orientabil în toate ramurile culturii"
(p.969).
După terminarea primului an de studii la Universitatea din Iaşi, se întoarce în vacanţă la
Mihăileni. Dar în scurt timp după întoarcerea în vacanţă 1-a „luat prin surprindere" vestea „că a fost
cedată Basarabia"6. Este nevoit să plece „de la Mihăileni pe jos înspre Prut" ...
În Basarabia şi la Mihăilenii lui dragi va reveni abia peste 51 de ani, după câteva zile de la
proclamarea independenţei Republicii Moldova din 27 August 1991.
Studentul ieşean a avut marele noroc de a-şi continua studiile în trei mari universităţi italiene:
Roma (1940-1944), Padova (1944-1945) şi Milano (1945-1949), care se vor încununa cu două
doctorate - în litere (Roma, 1944) şi filozofie (Milano, 1949).
Pregătirea excepţională, mai întâi în şcolile româneşti, iar apoi în cele mai exigente
universităţi europene, inteligenţa şi „geniul său nativ" i-au asigurat viitorului savant pornit „din
Ţinutul Răutului Superior" una din cele mai temeinice formaţii filologice şi filozofice din câte a
cunoscut ştiinţa şi cultura umanistă europeană. Despre Italia E.Coşeriu avea să spună că ea a
însemnat pentru Domnia Sa foarte mult şi că ea „a schimbat perspectiva" sa „românească într-o
perspectivă universală"7.
Un al doilea moment din traseul biografic al lui Eugeniu Coşeriu este activitatea sa de
profesor la Universitatea din Montevideo (Uruguay), unde se va afla în fruntea Catedrei de
Lingvistică Generală şi Indoeuropeană şi a Institutului de Lingvistică al Universităţii (1951-1963).
În această perioadă petrecută în America Latină profesorul Coşeriu „se îndreaptă" în cariera sa de
cercetare „către lingvistica generală şi teoretică, pentru că, pe acest plan, era posibil dialogul cu lingvistica
europeană" şi tot „Uruguayul mi-a adăugat a patra limbă străină, după italiană, franceză şi germană:
spaniola"8. În 1952 îi apare studiul Sistem, normă şi vorbire, iar în 1958 - Sincronie, diacronie şi istorie. Aceste „viguroase şi
originale studii de teorie a limbajului" reuşesc să-1 impună pe E Coşeriu ca pe una din „cele mai
autorizate voci" din lingvistica contemporană, câştigându-şi astfel de pe atunci, într-un al doilea
moment de cotitură biografică, „o meritată reputaţie internaţională"9.
În 1963, într-un al treilea moment de răspântii al vieţii, savantul român revine în Europa, la
Tubingen (Germania), unde îşi va avea viza de reşedinţă până la moarte, 7 septembrie 2002 (a fost
înhumat în ziua de joi, 12 septembrie, la Stadtfriedhof, Tübingen, unde se află şi mormintele lui
Hölderlin, Unland şi al fostului cancelar Kiessinger). Anume la Universitatea din Tübingen se
desăvârşeşte profilul unei valoroase şi originale opere coşeriene, care a revoluţionizat lingvistica
contemporană. „Şcoala de la Tübingen", creată de Eugeniu Coşeriu, a orientat evoluţia lingvisticii
moderne pentru secolul al XXI-lea.
Sunt numeroase şi puternic impresionante aprecierile ce atestă prestigiul enorm de care se
bucură în lume Eugeniu Coşeriu. Lingviştii germani îl consideră pe ilustrul savant şi om de cultură
„o personalitate covârşitoare" a lingvisticii moderne, pe drept cuvânt „un gigant". „Dacă e „să
spunem lucrurile aşa cum sunt", atunci trebuie să recunoaştem că avem de a face cu un gigant"
(Hans Helmut Christmann, Tübinger Worte an und über Eugenio Coşeriu, în Energeia und Ergon.
Studia in honorem Eugenio Coşeriu, I. - Tübingen, 1988, p.X; din cuvântul omagial rostit la 5
decembrie 1981, la sărbătorirea acad. E.Coşeriu cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani.
Opera sa lingvistică a fost tradusă în numeroase limbi: în japoneză, engleză, germană,
franceză, spaniolă, italiană, portugheză, cehă, finlandeză, coreeană, iar cele mai multe lucrări fiind
scrise de savant în spaniolă, germană, franceză, italiană. Circulaţia pe plan internaţional şi
traducerea lucrărilor în multe limbi este cel mai puternic argument al recunoaşterii de care se bucură
în lume personalitatea şi gândirea lingvistică şi filozofică a lui Eugeniu Coşeriu.
Înalte foruri şi instituţii internaţionale l-au ales, pe rând, preşedinte şi vicepreşedinte al
Societăţii de Lingvistică Europeană, al Societăţii de Lingvistică Romanică, preşedinte al Asociaţiei
Internaţionale de Studii Umaniste Moderne de la Londra, iar circa 40 de universităţi din lume (din
Uruguay, Argentina, Chile, Peru, Germania, Italia, Spania, România, Finlanda, Republica Moldova
şa.) i-au acordat Magistrului titlul de Doctor Honoris Causa. A fost ales membru sau membru de
onoare al multor Academii de Ştiinţe, respectiv al Academiei Române şi al Academiei de Ştiinţe a
Republicii Moldova.
Eugeniu Coşeriu este un savant de formaţie enciclopedică mai rar întâlnită (lingvistică,
literatură, filozofie, logică, estetică). Opera coşeriană este de o universalitate extrem de pronunţată.
În acelaşi timp, E.Coşeriu este una din cele mai strălucite personalităţi în planul universal al
valorilor spirituale din domeniu, pe care le-a dat vreodată lumii neamul nostru10.

***
În cadrul cercetării ştiinţifice, limbajul a suferit un şir de „parţializări”, de „reducţii”
(E.Coşeriu), datorate, în principal, „unilateralităţii" perspectivei investigaţionale asupra obiectului
de studiu al lingvisticii - limbajul, limba şi/sau vorbirea. Gândirea lingvistică a savantului de la
Tübingen impresionează prin puterea de cuprindere a materiei în câmpul de investigaţie ştiinţifică.
Eugeniu Coşeriu este considerat fondatorul lingvisticii integrale. În esenţă, proiectul
lingvisticii integrale presupune o viziune integratoare asupra limbajului ca obiect de cercetare:
„lingvistica pentru a se justifica în calitate de ştiinţă generală a limbajului trebuie, în mod necesar,
să-şi studieze obiectul din toate punctele de vedere posibile", respectiv şi în ceea ce priveşte
„constituţia" lui (a limbajului), modurile lui de realizare"11.
 În cadrul lingvisticii pozitiviste limbajul a fost tratat ca „obiect natural", ca „organism cu viaţă
proprie" şi autonomă în raport cu vorbitorul.
E.Coşeriu a fundamentat un sistem coerent de concepte, adecvat obiectului de studiu - limba
(limbajul), ca fenomen al culturii, iar lingvistica, fiind concepută de savant ca ştiinţă a culturii. În
lucrarea sa Lecţii de lingvistică generală, din 1981, E.Coşeriu, în urma unei investigaţii globale şi
aprofundate a ştiinţei lingvistice, susţine că întemeierea acestei discipline „ca o autentică ştiinţă a
culturii" rămâne „sarcina prezentului şi a viitorului"12.
În studiile sale de exegeză coşeriană prof. Mircea Borcilă afirmă, însă, că o parte esenţială din
această imensă „sarcină a prezentului şi a viitorului" este deja realizată „tocmai în şi prin opera sa
lingvistică" (coşeriană - V P.) şi că E.Coşeriu trebuie considerat drept „adevăratul fondator al
lingvisticii ca ştiinţă a culturii, şi, ipso facto, cel mai mare lingvist, pentru întreaga eră
posthumboldtiană" (subl.M.Borcilă -V.P.)13. Prin raportare la „structuralism", pe de o parte, şi la
„generativism", pe de altă parte, lingvistica integrală fundamentată de E.Coşeriu reprezintă o
adevărată „revoluţie" în lingvistică, înţeleasă ca o întoarcere la fundamentele teoretice
humboldtiene şi, în ultimă instanţă, aristotelice, ale ştiinţei lingvistice14.
Acelaşi reputat exeget, Mircea Borcilă, al operei coşeriene precizează că termenul de
lingvistică „integrală" nu reprezintă o inovaţie a lui Coşeriu. F. de Saussure, părintele
structuralismului, şi Roman Jakobson aspirau în secolul trecut la o asemenea lingvistică. Este vorba
nu de un termen tehnic cu aplicare strictă la opera lui Coşeriu, ci de un ideal permanent al
lingvisticii moderne, acela de a se constitui ca „disciplină unitară", cu o viziune integratoare, fără a
exclude din domeniul ei nici un aspect esenţial al obiectului ei de studiu15. Structuralismul şi-a
redus, se ştie, obiectul la „limbă" (langue), iar doctrina lui Chomsky, prin gramatica generativă, a
redus şi că obiectul ştiinţei sale - „competenţa" (gramaticală, lexicală, pragmatică) - la planul
universal al vorbirii şi numai din perspectiva sintaxei (a vedea: N. Chomsky, Aspecte ale teoriei
sintaxei, 1965).
Aşadar, lingvistica integrală presupune, înainte de toate, întemeierea întregii lingvistici pe un
fundament epistemologic antipozitivist şi construirea lingvisticii ca ştiinţă integrală a vorbirii şi nu
doar a limbilor. Pornind de la distincţiile propuse de Saussure (sincronie-diacronie, limbă-vorbire
etc.) şi propunându-şi să intervină - pe când era la Montevideo, în 1952 - în discuţia cu privire la
structuralism, „discuţii pe plan internaţional", E.Coşeriu îşi pune un scop esenţial: „.să văd care este
valoarea acestor distincţii ale lui F. de Saussure în comparaţie cu realitatea limbajului, cunoscută
de fiecare subiect vorbitor, realitate care e operantă în dezvoltarea limbilor şi în realizarea
limbilor în vorbire"16. Principala „răsturnare" pe care o produce Coşeriu în gândirea limbii faţă de
lingvistica saussuriană şi care constituie, în esenţă, punctul de plecare în viziunea şi teoria
lingvistică a savantului român este plecarea de la parole (vorbire) şi nu de la langue (limbă), în
termenii din interpretarea dicotomică a lui Saussure. Expunându-şi principalele sale concepţii
lingvistice, E.Coşeriu subliniază: „Primul lucru pe care l-am făcut ...a fost să nu plec de la limbă,
ci dimpotrivă: adică să răstorn acest principiu saussurian, să plec, dimpotrivă - de la vorbire …, să
luăm vorbirea ca „măsură" şi limba însăşi (langue) s-o găsim în vorbire"17.
Dezvoltarea concepţiei lingvistice a lui Coşeriu s-a desfăşurat, pe de o parte, prin confruntarea
cu Humboldt, Aristotel, Vico şi Hegel. Însuşi savantul ne mărturiseşte: Intuiţiile pe care le-am
întâlnit la aceşti autori, le-am dezvoltat mai departe ..." (J.Kabatek, A.Murguia „Die Sachen sagen,
wie sie sind”, E.Coşeriu im Gespräch „A spune lucrurile aşa cum sunt ... ". Dialog cu Eugeniu
Coşeriu, p. 167). Pe de altă parte, lingvistica lui Coşeriu se numeşte „integrală" pentru că ea
reuşeşte să readucă marile direcţii lingvistice ale secolului XX la un loc şi să „unifice" disciplina, nu
să le „împace”. Sensul profund al lingvisticii integrale coşeriene este acela că ea reuşeşte, pentru
prima oară, „să redefinească, în mod unitar", fundamentul epistemologic, obiectul şi subdomeniile
ştiinţei limbajului18. In multe privinţe, concepţia şi ideile despre limbaj ale savantului român s-au
dezvoltat plecând de la „distincţiile fundamentale" pe care le face Saussure între limbă şi vorbire,
despre care am pomenit mai sus, de asemenea, între sincronie sau „faptul static" şi diacronie sau
„faptul evolutiv". Saussure a subestimat în cercetare diacronia şi continuitatea limbii în timp,
stabilind, subliniază E.Coşeriu, în 1958, „ciudatele echivalenţe vorbire - diacronie, limbă-
sincronie", ridicând astfel limba doar la o „stare de limbă". Antinomia saussuriană sincronie-
diacronie nu aparţine, după cum credeau mulţi lingvişti, planului ontologic (planului obiectului), ci
aparţine planului gnoseologic (planului cercetării), cu alte cuvinte, nu ţine de limbaj (limbă), ci de
lingvistică.
Pornind de la această precizare, Coşeriu afirmă că, în planul cercetării, antinomia sincronie-
diacronie poate fi depăşită numai „în şi prin istorie"19, adică printr-o cercetare a istoriei limbii.
După Saussure, faptele sincronice sunt sistematice, iar cele diacronice sunt exterioare
sistemului, prin urmare, schimbările (în concepţia saussuriană) sunt fenomene străine sistemului.
Saussure vorbeşte de „sistem şi mişcare", Coşeriu - de „sistem în mişcare". Saussure a separat astfel
„sistemul" de „vorbirea individuală". Limba însă funcţionează şi se percepe în vorbire. Humboldt
arată că limbajul nu este ergon (produs), ci energeia (activitate). Această teză savantul român o ia
ca fundament epistemologic. F.de Saussure n-a sesizat că schimbarea este o deplasare a normei
către alte realizări permise de sistem şi că „schimbarea" şi „reorganizarea sistemului" nu sunt două
fenomene diferite, ci un singur fenomen20. Prin aceasta Saussure a justificat teoretic „atomismul"
neogramaticilor în domeniul istoriei limbii. Antinomia saussuriană sincronie-diacronie nu poate fi
respinsă, căci ea se menţine ca distincţie, însă ea trebuie depăşită. Concluzia principală pe care o
trage Eugeniu Coşeriu în şi prin remarcabilul său studiu Sincronie, diacronie şi istorie: „Sincronia
saussuriană ... este pe deplin legitimă şi necesară şi constituie adevăratul aport pozitiv al lui
Saussure în domeniul lingvisticii, în schimb, diacronia sa este în întregime neligitimă ... Diacronia
pură nu are sens: ea trebuie să se transforme într-o istorie a limbii. Într-adevăr, istoria limbii
depăşeşte antimonia dintre sincronie şi diacronie, pentru că este negarea diacroniei atomiste şi,
totodată, nu se găseşte în contradicţie cu sincronia"21.
În cadrul doctrinei integraliste, de o receptare extrem de generoasă s-a bucurat lexematica -
teoria semantică elaborată de E. Coşeriu, care este considerată drept modelul cel mai complet din
cadrul semanticii clasice europene. La baza lexematicii se află conceptul de semnificaţie (nu de
sens) Lexematica se ocupă în exclusivitate de semnificatul lexical. Ea nu este semantica vorbirii, ci
semantica limbii. Lui E.Coşeriu îi aparţine şi teoria unei semantici diacronice structurale.
Între cele mai esenţiale contribuţii în domeniu ale profesorului Eugeniu Coşeriu s-au impus,
de asemenea, gramatica funcţională, tipologia limbilor, lingvistica textelor, universaliile în limbă,
politica lingvistică etc., care îl situează pe savantul român în „zona centrală" a fundamentării
teoretice a lingvisticii.
În opinia lingvistului japon Takashi Kamei, „E. Coşeriu este un savant care marchează o
epocă, unul care în lingvistică a impus o schimbare coperniciană"23, este „un lingvist pentru secolul
XXI". Prin opera sa Eugeniu Coşeriu iese din marginile, propriu-zise, ale lingvisticii ca ştiinţă a
limbii, lingvistica deschizându-se larg către filozofia limbajului, către alte ştiinţe ale culturii. De
aceea, este pe deplin justificat să afirmăm că avem nevoie de Eugeniu Coşeriu ca de aer. De
cunoaşterea şi înţelegerea semnificaţiei orizonturilor conceptuale ale operei coşeriene au
nevoie lingviştii, filozofii, oamenii de cultură în sens larg al cuvântului.
 Referințe bibliografice

1. Amintiri despre Liceul „Ion Creangă"/Interviu cu E.Coşeriu, în „Flacăra", 1998, 26

septembrie, p.3.
2. E. Coşeriu. Toate problemele culturii şi toate formele ei sunt şi ale noastre (I), în
„Basarabia", 1992, nr.3, p.129.
3. Apud.: Gheorghe Popa. Eugeniu Coşeriu: drumurile vieţii şi ale afirmării, în Un
lingvist pentru secolul XXI, Bălţi, Ştiinţa, 2002, p.I2.
4. Ibidem. p.10.
5. Mai amănunţit despre aceste contribuţii – „scrieri de început ale unui savant
consacrat” – a vedea în: Stelian Dumistrăcel, Eugen Coşeriu: întrebările şi promisiunile începutului
în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară" (RLŞL), 1992, nr.5, p.53-63.
6. Destinul Basarabiei îl văd cu speranţă şi cu mare teamă ... Trăiesc intens acest destin
şi mă doare in mod constant. Interviu cu E. Coşeriu realizat de Vasile Gârneţ, în „Contrafo", iulie
1996, nr.7 (21), p.10-11.
7. Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu,
Bucureşti, Editura Fundației Culturale Române, 1996, p. 161-162.
8. Ibidem. p. 162.
9. Mircea Borcilă. Eugenio Coşeriu - un întemeietor în ştiinţele umane, în „Tribuna",
nr.14, din 9-15 aprilie 1992, p.3.
10. Vasile Pavel. Universalitatea operei lingvistice coşeriene, românească prin geneza
ei, în „Limba română" (Chişinău), 2001. nr.4-8, p.64-66.
11. Eugenio Coserio. La creatión metafórica en el lenguaje. El hombre ysu lenguaje. -
Madrid: Editorial Gredos. 1977. p.73 (Apud: Lucian Lazăr, Repere pentru studierea lingvisticii în
perspectivă integralistă, în „Echinoh" (Cluj, 1996, nr.10-12, p.18).
12. Eugeniu Coşeriu. Lecții de lingvistică generală. Trad. Eugenia Bojoga. Cuvânt
înainte de Mircea Borcilă, Chişinău, Editura ARC, 2000, p.80.
13. Mircea Borcilă. Eugeniu Coşeriu, fondator al lingvisticii ca ştiință a culturii, în Un
lingvist pentru secolul XXI, Chișinău, Știința, 2002, p.31.
14. Mircea Borcilă. Opera lui Coşeriu a învins deja veacurile, în „Contrafort", nr.10-11,
octombrie-noiembrie 2003. p. 14.
15. Ibidem, p. 14.
16. Lingvistica integrală / Interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu,
Bucureşti, Editura Fundației Culturale Române, 1996, p.15.
17. Ibidem, p.16
18. Mircea Borcilă. Opera lui Coşeriu a învins deja veacurile, p.14.
19. Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie. Traducere de N.Saramandu,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p.13-14.
20. Ibidem, p. 213.
21. Ibidem, p. 245.
22. Eugeniu Coşeiu. Pour une sémantique diachronique structurale, în La lexicologie,
Paris, 1970, p.137-141; Ibid. Solidaritățile lexicale, în RLȘL, 1992, nr.5, p.37-45; Ibid. Structurile
lexematice, în RLȘL, 1992, nr.6, p.41-52. De asemenea, a vedea: Eugenia Bojoga, Valorizarea
lexematicii în două contexte diferite: fosta U.R.S.S. şi Spania, în Un lingvist pentru secolul XXI, p.
18-30.
 23. Emma Tămâianu-Moriţa. Valorizarea integralismului în lingvistica japoneză.
Câteva repere, în Studia Universitatis Babeș-Boliyai, XLVI, 4, 2001, p.107-115.

Din istoria gândirii socio-umane (culegere de articole).

Redactor ştiinţific Sergiu Roşca
Chișinău, 2004, p.108-121

INTERFERENŢA SEMANTICĂ A LIMBILOR

ÎN INTERPRETAREA PROFESORULUI
STANISLAV SEMCINS'KYI

Contactul dintre limbi este un fenomen care se regăsește, din cele mai vechi timpuri, în toate
regiunile globului, căci nu s-a putut constata nicăieri existența unei limbi complet izolate, fără
contact cu limbile lumii (Sala, 1997, p. 9). Acest fenomen a jucat un rol important în evoluția
limbilor.
Din complexul de chestiuni majore privind contactul dintre diverse idiomuri, interferența
semantică rămânea mult timp o problemă mai puțin cercetată. Observația aceasta se referă și la
interferența semantică româno-slavă, deși contactul dintre limbile slave și română se studia deja
timp de peste un secol.
Investigațiile științifice ale profesorului Stanislav Semcins'kyi, printre care un loc aparte îl
ocupă temeinica sa monografie “Семантична iнтерференцiя мов” (1974), aveau să împlinească o
lacună serioasă în știința despre limbă. În această lucrare și-a găsit rezolvare, mai întâi de toate,
aspectul teoretic al interferenței semantice. Totodată autorul tratează, în special, o serie de probleme
concrete referitoare la interferența semantică româno-slavă. Savantul kievean a efectuat o profundă
analiză a mai multor unități lexicale din limbile indo-europene, dar principalul material îl reprezintă
lexemele și sememele lor corespunzătoare din limba română și din limbile slave de est, respectiv
din graiurile teritoriale ale acestor idiomuri.
Înainte de a proceda la asemenea investigații, S. Semcins'kyi relevă că la cercetarea
vocabularului diverselor limbi unele cuvinte indică un evident izomorfism în structura lor
morfematică sau, în cazul cuvintelor polisemantice, o identitate de conexiuni și afinități între
sensurile aceluiași cuvânt. Avem a face astfel cu fenomenul “izosemiei interlingvistice”, care poate
avea diverse explicații. În consecință, sunt delimitate: a) izosemia genetică, b) izosemia
interferențială și c) izosemia asociativă (Semcins'kyi, 1974, p. 4; Idem, 1976, p. 31).
 În lucrările aceluiași autor accentul e pus pe studiul „împrumutului semantic”, considerat
drept unul din aspectele (căile) principale ale procesului de interferență semantică, în special, și de
interacțiune lingvistică, în general.
Noțiunea de interferență lingvistică este definită drept “interacțiune a sistemelor și
elementelor sistemelor ale două limbi ca urmare a contactelor lingvistice”, inclusiv a bilingvismului
(Semcins'kyi, 1974, p. 76). Interferența lingvistică presupune schimbări în structura limbii, inclusiv
în structura semantică a cuvântului, provocând astfel anumite schimbări în toate compartimentele
unei limbi sau altei. Atare dezbateri pe marginea unor chestiuni importante de teorie a contactelor
dintre limbi, însoțite deseori de prețioase observații critice, au mai mult un caracter introductiv în
studiul interferenței semantice.
Vorbind despre izosemia interlingvistică, se trag concluzii importante privind căile de
dezvoltare a semanticii unităților lexicale având la bază atât legi interne de evoluție a limbii, cât și
factori externi (bilingvismul lingvistic, contactul dintre limbi în genere etc.).
S. Semcins'kyi delimitează calcul lingvistic de împrumutul semantic. Firește, calcul de
structură și împrumutul semantic au multe afinități și chiar trăsături comune, dar acestea se
limitează în fond la aceea că în ambele cazuri limba se folosește de elemente proprii: afixe, rădăcini,
cuvinte “care se organizează într-un fel sau altul și sunt legate de anumite sensuri sub influența unor
modele străine” (Semcins'kyi, 1974, p. 201).
Prin “calchiere” trebuie să se înțeleagă împrumutarea unor “modele de cuvinte”,
împrumutarea structurii morfologice a cuvintelor din alte idiomuri, “imitarea și copierea din alte
limbi a procedeelor morfologice de formare a cuvintelor” (Semcins'kyi, 1974, p. 179). În acest caz
se are în vedere doar procedeul “exterior” de formare a cuvintelor, dar nicidecum și cel “interior”,
care se referă la împrumutul semantic. În procesul calchierii întotdeauna se formează cuvinte sau
expresii noi. Fenomenul calchierii se întâlnește în toate limbile. Vechimea existenței lui coincide cu
vechimea contactelor dintre limbi. Tezele expuse de S. Semcins'kyi cu privire la diverse tipuri de
calcuri (lexicale, frazeologice etc.) sunt ilustrate cu numeroasele exemple din limba română
(mijlocaș, creat după modelul cuvântului rusesc середняк, prin traducerea elementelor componente
ale acestuia; gazetă de perete – după rus. стенная газета; ucr. пiсля нас хоч потоп – după fr.
après nous le déluge, expresie care a devenit cunoscută în diverse limbi).
Împrumutul semantic care constă în atribuirea de sensuri noi, după model străin, cuvintelor
existente în limbă este un fenomen destul de frecvent și se produce sub influența polisemiei
cuvântului din altă limbă. De exemplu, sensul de “univers” al cuvântului românesc lume se explică
prin influența v. sl. СВЕТ, care desemna atât noțiunea de “lumină”, cât și cea de “lume”, “univers”.
Rom. lume “lumină” e moștenit din lat. lumen “lumină”. Vezi: Păzește-mă … ca lumea ochiului
(sec. XVI). Comp. it. lume “lumină”, rom. dial. inel cu lume (inel cu alumă) “inel cu piatră
scumpă”, expresie în care elementul lume (alumă) de asemenea înseamnă “lumină” (lumina pe care
o iradiază piatra scumpă).
Împrumutul semantic persistă și azi în graiurile moldovenești de la răsărit de Prut. Comp.:
rom. mâță “pisică” – mâță “cange”, cel de al doilea sens fiind atestat în unele graiuri de pe malul
stâng al Nistrului. Sensul “cange” este un împrumut semantic atribuit cuvântului mâță sub influența
ucr. кiтка, rus. кошка “pisică, mâță”, “cange”.
Condiția obligatorie pentru astfel de împrumut de sens lexical rezidă în existența unui
semem comun – sensul de “pisică” în cazul ilustrat pentru lexemele din limbile de contact. Nu vom
insista aici asupra exemplificării acestei teze în baza materialului cercetat de noi. În schimb, vom
reține că prof. S. Semcins'kyi a realizat o analiză profundă a unor împrumuturi de proveniență slavă
în graiurile limbii române (Semcins'kyi, 1975, Idem, 1976).
 Problema împrumuturilor semantice prezintă un interes științific susținut pentru relevarea
unor aspecte legate de denominarea lexicală, din perspectiva confruntării fenomenului analizat cu
izosemia asociativă și a delimitării împrumuturilor semantice de derivatele semantice (Pavel, 1983,
p. 83-87).
Drept consecință a unei baze psihologice comune a mecanismului denominării, forma
internă a cuvântului ca manifestare abstractă a semnului reprezentării obiectului deseori poate fi
comună pentru lexemele din diverse limbi. Geolingvistica contribuie la rezolvarea acestei probleme
– a delimitării împrumuturilor semantice de derivatele semantice – pe baza stabilirii ariilor de
răspândire a împrumuturilor semantice (Pavel, 2000, p. 379-383).
Anchetele dialectale de teren au arătat că împrumuturile semantice din graiurile
moldovenești se regăsesc îndeosebi în zonele de contact direct și intensiv ale graiurilor cercetate de
noi cu limbile ucraineană și rusă. Concludente în acest sens sunt lexemele cu semnificații noi,
împrumutate, precum ar fi: orz “urcior la ochi”, dinte “colț la boroană”, șoarece (care zboară)
“liliac”, frunză de hârtie “foaie de hârtie”, sfert “trimestru”, bal, pl. baluri “punct, număr de
puncte”, i-a stat rău “i s-a făcut rău” (Pavel, 1983, p. 85-87), a adăpa (pe cineva) “a cinsti (pe
cineva)”, se aude miros “miroase”, bătaie “război”, capul (satului) “primar”, căpătâi “răscol la
căruță” ș.a. (Marin, Mărgărit, Neagoe, Pavel, Pavel, 2000, p. 419, 423, 425, 431, 433).
Evidențierea și delimitarea a celor două tipuri de denumiri – derivatele semantice și
împrumuturile semantice – și studiul lor din unghiul de vedere al geografiei lingvistice și al teoriei
denominației varsă lumină asupra elucidării unor probleme complicate privind tipologia unităților
de nominație și a delimitării lor.
Desigur, față de anumite împrumuturi semantice și calcuri lingvistice putem fi toleranți. Dar
aceasta nu înseamnă a accepta pasiv orice element străin firii limbii materne.

Referințe bibliografice
Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe, Vasile Pavel 2000 – Graiuri româneşti din
Basarabia, Transnistria, nordul Bucovinei şi nordul Maramureşului. Texte
dialectale
şi glosar, Bucureşti.

Pavel 1983 – В.К.Павел. Лексическая номинация, Кишинэу, Штиинца.

Sala 1997 – Marius Sala. Limbi în contact, Editura Enciclopedică, Bucureşti.

Semcins'kyi 1974 – С.В.Семчинсъкий. Семантична iнтерференцiя мов, Киiв

Наукова спадщина профессора С.В.Семчинсъкого i сучасна филологiа.

Сбiрник науковых працъ, II, Київ, 2001,p.191-198
 MOTIVAŢIA LEXICALĂ

Existenţa a două tipuri de cuvinte - motivate şi nemotivate - caracterizează toate limbajele

naturale umane. Această particularitate constituie una din universaliile semantice. Privite din acest
unghi de vedere, limbile lumii se deosebesc doar prin „proporţia diferită" a cuvintelor motivate sau
nemotivate (Ullman 1970: 255).
Cercetările asupra unor limbi romanice au arătat că majoritatea cuvintelor din vocabularul
principal se caracterizează, de regulă, prin absenţa motivării lor la etapa actuală. Dimpotrivă, cele
mai multe unităţi lexicale care nu se includ în acest fond sînt motivate (Miclău 1977: 228-238).
Cuvintele motivate au formă internă uşor sesizabilă. Altfel spus, ele au însuşirea de a-1 trimite pe
vorbitor la un alt nume. Lexemele sărăriţă sau sărar ne amintesc de sare, după cum forma fumător
ne aminteşte de cuvântul (a) fuma. După opinia unor lingvişti, facultatea cuvintelor motivate deci
face trimitere la alte nume constituie „baza cercetării în teoria denominării". Material extrem de
sugestiv în această privinţă ne oferă graiurile teritoriale, limba vie (Pavel, 2001: 327-535). Originea
inovaţiilor o descoperim mai lesne în activitatea concretă a indivizilor vorbitori.
În lexic se reflectă întreaga experienţă umană. Denumirile ca semne ale limbii sunt legate de
realitate prin relaţiile de reflectare şi de desemnare. Motivarea face parte din procesul complex al
denominării. Noua formă de exprimare - cuvântul sau îmbinarea de cuvinte - este în bună măsură
determinată de premisele denominării, şi anume de motivarea semnului lingvistic, adică de găsirea
semnului reprezentării obiectului care va sta la baza formării denumirii. Analiza imaginilor primare,
care stau la baza noilor cuvinte, ne ajută să înţelegem mecanismul motivării şi al denominării în
general, într-adevăr, cuvintele sunt memoria imaginilor. Un cuvânt nou apare pe baza unui alt
cuvânt vechi. În timpul căutării numelui pentru noul obiect vorbitorul compară, prin intermediul
asociaţiilor de idei, noul obiect cu altele vechi. Astfel este găsit semnul caracteristic pentru lucrurile
omogene (sau doar aparent omogene), iar ca urmare va fi găsit şi numele vechii realii. Anume atare
cuvânt va servi atât pentru desemnarea semnului motivant (a motivemului), graţie imaginii
senzoriale, cât şi pentru denumirea obiectului respectiv în întregime. După opinia lui G. W. Leibniz,
percepţia senzorială ne oferă obiectul, noţiunea ne oferă numele lui.
Unităţile denominative, menite să desemneze concepte, lucruri noi, apar prin crearea de
derivate semantice (mălai 'porumb' în graiurile maramureşene < mălai 'mei'), derivate afixale
(tâmplar < tâmplă 'catapeteasmă' + suf.-ar), îmbinări de cuvinte (gură de ham, faß de masă),
împrumuturi lexicale (hotar < magh. hatâr), calcuri semantice (mâță 'cange' în unele graiuri din
jurul Chişinăului şi de peste Nistru, formă calchiată după rus. кошка, ucr. штка 'cange', 'pisică')
etc.
Imaginile primare nu copiază lucrurile. Vorbind despre forma internă a limbii (a unităţilor
lexicale), Wilhelm von Humboldt arăta că, de regulă, cuvântul nu reprezintă nemijlocit imaginea
obiectului, ci impresia produsă de obiect asupra „spiritului". Segmentarea aceluiaşi continuum
semantic diferă de la un idiom la altul. Imaginile primare pot fi dintre cele mai diverse pentru
redarea unei idei. Aceasta se explică atât prin factori de natură ontologică, cât şi prin factori de
natură culturală, psihologică, lingvistică.
Forma internă ca manifestare abstractă a semnului reprezentării obiectului - a motivemului -
constituie un criteriu relevant pentru stabilirea specificului naţional al idiomului lingvistic în
domeniul vocabularului. Spre exemplu, nu este o simplă întâmplare că românii încep multe din
cântecele populare cu frunză verde şi că folosesc expresiile a te paşte o primejdie, a închega o
prietenie sau minte de încheagă apele. Asemenea expresii evocă imagini legate de codrii noştri
seculari şi de păstorit, una din cele mai vechi ocupaţii ale neamului nostru.
În acelaşi timp, forma internă reprezintă şi un criteriu în investigaţiile contrastiv-tipologice ale
resurselor lexicale din diferite limbi, dialecte sau graiuri. în acest domeniu de creativitate glotică, în
domeniul denominării, constatăm procese corelate şi structurate, deşi la prima vedere ele par a fi
mai degrabă haotice şi întâmplătoare.
Cercetările întreprinse pe baza datelor geografiei lingvistice demonstrează că în cazul
aceloraşi sfere semantice motivarea unităţilor de nominaţie este în mare parte asemănătoare la
nivelul tipurilor de semne motivante, al motivemelor, „al clasei de semne omogene" Ghinatulin
1973: 12). Identificarea unor asemenea potriviri de motiveme, în cadrul grupelor tematice de
cuvinte, constituie o problemă actuală a teoriei denominării.
Prezentăm din această perspectivă doar câteva din principalele rezultate ale unei asemenea
investigaţii. Materialul faptic privind tipologia denumirilor este colectat din graiurile româneşti de
la est de Prut.
1) Vocabularul ornitologic cuprinde: denumiri onomatopeice (bufă, bufnă, bufniţă, cronc,
croncan, croncău 'corb'), denumiri care indică locul de trai (dumbrăveancă), hrana întrebuinţată de
pasăre (cânepar, albinar 'prigorie'), culoarea penajului, forma sau alte semne exterioare (ţigănuş
'sitar negru', jiletcar 'coţofană', botgros), formaţii care indică anumite deprinderi ale păsării (fundac,
cufundar, ciocănitoare) sau denumiri-metafore generate de ciripitul păsării (fluierar,fluieraş,
ciobănaş 'sticlete')-
2) Vocabularul micologic are drept bază şi/sau caracteristică onomasiologică cuvinte-semne
care indică locul de creştere a plantei (ciupercă de gunoi), forma realiilor comparate (urechiuşă,
creasta cucoşului), culoarea (burete galben, gălbior), gustul (iuţan, iuţar, burete iute, ciupercă iute
'burete-de-mai') sau consistenţa plantei (ciupercă grasă 'hrib').
3) La formarea denumirilor de profesii se iau în consideraţie procesul muncii (croitor,
vânzător, mulgătoare, prăsitoare), unealta, vehiculul cu care se lucrează (plugar, cosaş, căruţaş)
sau produsul muncii (lingurar, cojocar, sumănar, olar).
4) La baza formării vocabularului cromatic este pus semnul comun al culorii obiectelor
comparate (sfecliu, bostăniu, curechiu, glodiu, vişiniu, portocaliu, liliachiu).
Se constată astfel că principiul denominării se caracterizează printr-un anumit „ataşament"
tematic.
Potriviri de motiveme se constată şi în idiomuri diferite. Bunăoară, în limbile română şi rusă
la baza denumirilor de profesii sunt puse aceleaşi modele semantice: „procesul muncii" - „persoană"
(rom. vânzător, ras. продавец), „produsul muncii" (rom. cizmar, rus. сапожник) etc. Şi pentru
multe alte limbi se constată aceleaşi modele semantice.
Motivarea în cadrul aceloraşi grape lexico-tematice, aceloraşi sfere semantice diferă, însă, mai
des la nivelul semnului motivant concret. Motivemul 'culoare' pentru denumirea ciupercii
comestibile Cantharellus cibarius este unul şi acelaşi în limbile română şi rasă, în timp ce semnul
concret al reprezentării obiectului diferă în aceste limbi: comp. rom. gălbior, burete galben, rus.
лисичка, literal „vulpiţă", adică ciupercă de culoarea vulpii (pentru detalii, a se vedea
Forma internă ca manifestare abstractă a semnelor ce servesc drept punct de plecare
pentru descoperirea motivării sensurilor constituie un criteriu şi în studierea expresiilor frazeologice
din diverse limbi. Privite prin prisma experienţei umane, fenomenele lumii materiale, susţine
Ametista Evseev, conţin unele posibilităţi prevalenţiale de simbolizare, de folosire a lor ca elemente
ale formei interne în cadrul expresiilor frazeologice. Nu este întâmplător faptul că în majoritatea
limbilor cuvintele gură, limbă, cap, nas, mină, picior, ochi sunt folosite ca elemente de bază în
componenţa expresiilor frazeologice: a înţepa cu limba, a avea limbă scurtă, a avea mîncărime la
limbă; rus. длинный язык, болтать языком, чесать языком (Evseev 1977: 129-138).
Asemănările, potrivirile de motiveme în domeniul vocabularului motivat se
datorează, fireşte, şi fenomenelor de contact cultural şi lingvistic. Amintim aici de existenţa unor
numeroase frazeologisme internaţionale, de expresii biblice, expresii celebre în general, cum ar fi:
călcâiul lui Ahile, mărul discordiei, firul Ariadnei, pasărea Phoenix. Descrierea motivării primare,
a formelor interne ale cuvintelor şi expresiilor frazeologice conduc la stabilirea comunităţilor şi
deosebirilor tipologice în domeniul vocabularului motivat. Sondajele de până acum vizează mai
mult formele interne ale unor elemente lexicale aparte. Observaţiile au demonstrat în acest caz
diversitatea de forme interne. Descrierea acestora în cadrai ansamblurilor de denumiri,al grapelor
tematice de cuvinte conduc, însă, şi la stabilirea unei anumite tipologii a denumirilor şi a unor
procese corelate şi structurate. Expresivitatea face parte din zona de creativitate în care idiomuri
diferite se apropie, se înrudesc printr-o „convergenţă asociativă, bazată pe asemănări de
profunzime" (Rusnac 1995: 1 10).
În concluzie, noţiunile de motivare şi de formă internă necesită o examinare atentă
prin prisma teoriei denominării. Motivarea vizează procesul de reflectare în baza percepţiilor
senzoriale a imaginii primare a semnului unui obiect în denumirea lui, iar forma internă a
cuvântului reprezintă manifestarea abstractă a semnului reprezentării obiectului, a motivemului.
Termenul motivem se referă la clasa de semne omogene (sau aparent omogene).
În cadrul aceloraşi sfere semantice din diferite idiomuri motivarea unităţilor de
nominaţie este adesea asemănătoare sau chiar identică la nivelul tipurilor de semne ale obiectelor,
dar diferă mai ales la nivelul semnului motivant concret. Studiul asupra motivării denumirilor
trebuie considerat ca deosebit de important pentru evidenţierea caracterului de sistem al
vocabularului.

Referințe bibliografice
1. Evseev, Ametista, Forma internă: criteriu în studierea confruntativ-tipologică a
resurselor frazeologice, în „Analele Universităţii din Timişoara", Seria Ştiinţe Filologice, XV,
1977.
2. Ghinatulin, M. M., K issledovaniiu motivaţii lexiceskih ediniţ, Alma-Ata, 1973.
3. J, Kubrjakova, E. S., Teoria motivaţii i opredelenie stepenei motivirovannosti
proizvodnogo slova, în ,Aktualinîe problemî russkogo slovoobrazovania", Naucinîe trudî
Taşkentskogo universiteta, Taşkent, tom 174, 1976.
4. Miclău, Paul, Semiotica lingvistică, Timişoara, 1977.
5. Pavel, Vasile, Onomasiologie et géolinguistique, în „Homage a Jacques Allières.
România sans frontières", Toulouse, tom 2,2001.
6. Pavel, Vasile, Leksiceskaja nominaţia, Chişinău, 1983.
7. Rusnac, Gheorghe, Etimologie structurală, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă
literară", nr. 6,1995.
8. Ullmann, S., Semanticeskie universalii, în „Novoe v lingvistike", Moscova, tom 5,
1970.

Analele științifice ale Universității „Al.I.Cuza” din Iași (serie nouă),

Secțiunea III e, Lingvistică. Studia Linguistica et Philologica
 In Honorem D. Irimia. Tomul XLIX – L, Iaşi, Editura Universităţii
„Al. Ioan Cuza", 2003-2004, p.419-422

INTERPRETAREA INOVAŢIILOR DIN PERSPECTIVA

LINGVISTICII VORBIRII

În cadrul lingvisticii pozitiviste limbajul a fost tratat ca „obiect natural", ca organism cu viaţă
proprie şi autonomă în raport cu vorbitorul.
Nici structuralismul nu a ţinut cont de subiectul vorbitor prin faptul că şi-a redus, în principiu,
obiectul de cercetare la limbă (langue). În opinia lui Ferdinand de Saussure, în cercetare lingvistul
trebuie să se plaseze „pe terenul limbii" şi să ia limba drept normă a tuturor celorlalte manifestări
ale limbajului [1, p.36]. Marele lingvist elveţian înţelegea, bineînţeles, că limbajul comunităţilor
istorice se alimentează continuu din actele lingvistice individuale, că vorbirea e necesară pentru ca
„limba să se instituie", deoarece, „istoric, faptul de vorbire o precedă întotdeauna" şi că limba este
„instrumentul şi produsul vorbirii" [Ibidem, p.43-44].
 Cu toate acestea, pentru Saussure „activitatea subiectului vorbitor" poate fi studiată mai
degrabă într-un ansamblu de discipline care „nu-şi au locul în lingvistică decât prin relaţia lor cu
limba", studiul limbajului comportând două părţi: una, esenţială, „are drept obiect limba", cealaltă,
secundară, are drept obiect „partea individuală a limbajului, adică vorbirea" [Ibidem, p.43].
Lingvistica integrală, fondată de Eugeniu Coşeriu, presupune o viziune integratoare asupra
limbajului ca obiect de cercetare şi întemeierea întregii lingvistici pe un fundament epistemologic
antipozitivist, construirea lingvisticii ca ştiinţă integrală a vorbirii şi nu doar a limbilor.
Pornind de la distincţiile propuse de Saussure (sincronie-diacronie, limbă-vorbire, etc), foarte
importante din punct de vedere metodologic, şi propunându-şi să intervină -pe când era la
Montevideo, în 1952 - în discuţia cu privire la structuralism, „discuţie pe plan internaţional",
Eugeniu Coşeriu în lucrarea sa fundamentală Sistem, normă şi vorbire (Sistema, norma y habla) îşi
pune un scop esenţial: „să văd care este valoarea acestor distincţii ale lui F. de Saussure în
comparaţie cu realitatea limbajului, cunoscută de fiecare vorbitor, realitate care e operantă în
dezvoltarea limbilor şi în realizarea limbilor în vorbire" [2, p. 13].
Principala „răsturnare" pe care o produce Eugeniu Coşeriu în gândirea limbii faţă de
lingvistica saussuriană şi care constituie, în esenţă, punctul de plecare în viziunea şi teoria
lingvistică a marelui savant este plecare de la parole (vorbire) şi nu de la langue (limbă), în termenii
din interpretarea dicotomică a lui F. de Saussure. Expunând principalele sale concepţii lingvistice,
Eugeniu Coşeriu subliniază: „Primul lucru pe care l-am făcut... a fost să nu plec de la limba, ci
dimpotrivă: adică să răstorn acest principiu saussurian, să plec, dimpotrivă, de la vorbire..., să luăm
vorbirea ca „măsură" şi limba însăşi (langue) s-o găsim în vorbire" [Ibidem, p.14].
Şi în temeinica sa monografie Sincronie, diacronie şi istorie (Sincronia, diacronia et historia,
1958), savantul român a precizat de mai multe ori că limba funcţionează şi se percepe în vorbire.
E.Coşeriu lua acest fapt ca bază a întregii teorii a limbii, ceea ce pentru Domnia sa însemna să
pornească de la cunoscuta afirmaţie a lui W.von Humboldt că limbajul nu este ergon (produs), ci
energia (activitate). Această teză E.Coşeriu o ia drept fundament epistemologic. Limbajul este
definit astfel ca o „activitate creatoare de semne", şi nu ca „activitate care întrebuinţează semne
(gata făcute)" [3, p.41-43].
Sensul profund al lingvisticii integrale coşeriene este acela că ea reuşeşte, pentru prima oară,
să readucă marile direcţii lingvistice ale secolului XX la un loc şi să „unifice" disciplina, nu să le
„împace", să redefinească, „în mod unitar", fundamental epistemologic, obiectul şi subdomeniile
ştiinţei limbajului [4, p.14]. Exegeţii îl consideră pe Coşeriu o personalitate covârşitoare a teoriei
limbajului, pe drept cuvânt, „un gigant". Dacă e „să spunem lucrurile aşa cum sunt", menţiona
lingvistul Hans Helmut Christman în 1981 cu referire la Coşeriu, atunci trebuie să recunoaştem că
avem de-a face cu „un gigant". Fiind întrebat ce înseamnă acest principiu „de a spune lucrurile aşa
cum sunt", principiu aplicat de Eugeniu Coşeriu, dânsul a răspuns: „Adică să pleci de la aceste
lucruri aşa cum sunt cunoscute subiecţilor". „Obiectul este aşa", nu „eu îl văd aşa" sau „eu îl
consider aşa" [2,p. 121].
În celebrele Lecţii de lingvistică generală compatriotul nostru vorbeşte de trei niveluri care
pot fi distinse în limbaj: universal, istoric şi individual. Limbajul este o activitate umană universală
care se realizează în mod individual, dar totdeauna conform unor tehnici istoric determinate
(„limbi") [5, p.333]. Considerat ca activitate, limbajul - la nivel universal - este vorbirea (în
general), nedeterminată istoric, este competenţă educaţională „a şti să vorbeşti în general". Dacă
spunem despre un copil că nu vorbeşte încă, nu avem în vedere că nu vorbeşte româna sau altă
limbă, ci afirmăm că copilul nu face uz de facultatea generală de a vorbi. La nivel istoric, limbajul
ca activitate este limbă concretă. Iar la nivel individual, limbajul ca activitate este discursul, actul
lingvistic sau seria de acte lingvistice conexe ale unui anumit individ într-o anumită situaţie. în acest
context, Coşeriu mai precizează: „Limbajul nu este niciodată activitate corală".
Fiecare subiect vorbitor vorbeşte în mod individual [Ibidem, p.233-238].
Limbajul este activitate creatoare care ţine, deci, de individul vorbitor.
Inovaţiile - tema prezentului studiu - sunt rezultatul unor activităţi individuale. Inovaţia,
apariţia (formarea) în vorbire a unui cuvânt nou este totdeauna o creaţie „strict individuală" [2,
p.72]. Inovaţiile intră în limbă, dacă răspund unei necesităţi sociale de comunicare şi dacă ele se
încadrează, de regulă, în sistemul limbii.
În lingvistică, prin noţiunea şi termenul inovaţie se înţelege crearea unei forme fonetice,
lexicale, morfologice sau sintactice în cadrul sistemului unui idiom.
Lingvistica vorbirii ţine cont nu numai de principiile generale ale „gândirii în vorbire", ci şi de
principiile de cunoaştere a lucrurilor în general, plecând de la „posibilităţile limbii în desemnarea,
în numirea lucrurilor în situaţii concrete". Momentul în care s-a creat un cuvânt este, după opinia
lui Eugeniu Coşeriu, „actul poetic". Anume „când s-a făcut" un cuvânt, nu „când s-a întrebuinţat"
[Ibidem, p. 19,49].
Noţiunea de inovaţie este examinată în relaţie cu noţiunea de adoptare, adică de reluare
(reproducere) şi de răspândire, adoptarea fiind un act diferit în raport cu inovaţia. Aceste adoptări
sau reluări ale inovaţiilor sunt „acte practice".
Inovaţia este individuală, dar aceasta nu înseamnă că totdeauna a făcut-o un singur individ.
Inovaţia e tot individuală chiar dacă au făcut-o, în mod independent, mulţi indivizi. Geografia
lingvistică, hărţile lexicale ne arată că inovaţia se poate răspândi din diverse puncte cartografice, din
diverse centre de iradiere, când sunt condiţii asemănătoare. Apoi are loc „faza de selecţie",
răspândirea, adaptarea [cf.:2,p.72]. De reţinut că astfel conceptul de lingvistică a vorbirii Eugeniu
Coşeriu îl pune, pe de o parte, în legătură directă şi cu noţiunea de desemnare, de numire a
lucrurilor, domeniu de cercetare a onomasiologiei (a teoriei denominaţiei), iar pe de altă parte,
atunci când recurge la fapte, cu geografia lingvistică şi dialectologia.
într-adevăr, graiurile şi dialectele teritoriale ne oferă date extrem de preţioase şi sugestive
pentru cercetarea inovaţiilor. In graiul viu activează legea spontaneităţii. Crearea numelor noi se
prezintă ca proces liber, natural, nepremeditat, spontan. încă Ascoli şi Gilliéron au demonstrat cu
fapte concludente că originea inovaţiilor trebuie căutată în activitatea subiecţilor vorbitori şi că nu
există schimbări simultane într-o limbă întreagă. în studiul său Geografia lingvistică, E.Coşeriu
afirmă că metoda geografică „a dat un nou impuls onomasiologiei", care, ca ştiinţă despre
denumiri, s-a dezvoltat paralel cu geolingvistica. Metoda geografică a contribuit, de asemenea,
esenţial „la modificarea concepţiei însăşi a istoriei limbii", care urmează să fie înţeleasă drept istoria
unui ,joc constant", enunţat la infinit, „între inovaţie şi conservatism", între vorbirea concretă a
individului care realizează o tradiţie lingvistică şi limba unei comunităţi istorice, care se
alimentează continuu „din actele lingvistice individuale" [6, p.51, 71].
Atlasele lingvistice oferă materiale bogate şi sugestive pentru cercetarea inovaţiilor de
vocabular. Hărţile lingvistice permit pentru fiecare fenomen o privire spaţială simultană, sugerând
astfel importante concluzii privind stratigrafia formelor lingvistice şi fazele intermediare în procesul
de creare a inovaţiilor lexicale. Prin atlasele de care dispune - atlase lingvistice naţionale, regionale
şi supranaţionale - şi prin investigaţiile faptelor cuprinse în aceste opere fundamentale
geolingvistica a îmbogăţit cu principii teoretice nu numai lingvistica istorică şi generală, dar şi
metodologia lingvistică, ceea ce 1-a şi făcut pe Cario Tagliavini să susţină în deceniul al şaptelea al
secolului trecut că „de la Diez încoace n-a avut loc o revoluţie mai profundă în disciplina noastră"
[7, p. 8-64].
 Atlasele lingvistice sunt puse adesea alături de arhivele istorice.
Apariţia inovaţiilor de vocabular se află în legătură directă cu necesităţile desemnării noilor
realităţi, descoperite de către vorbitori. Crearea noilor cuvinte, sintagme ce exprimă o singură
noţiune şi a sensurilor noi este strâns legată de procesul de cunoaştere. Noua denumire (inovaţia)
rezultă în urma unor procese complexe şi a condiţionării reciproce dintre elementele de diversă
natură: lingvistică, gnoseologică, psihologică, logică, semiologică. în cadrul lingvisticii
denominarea (procesele şi legităţile desemnării lucrurilor) ca obiect de investigaţie are largi zone
contingente de cercetare cu lingvistica generală, lexicologia, semasiologia şi formarea cuvintelor.
Cu alte cuvinte, onomasiologia intersectează anumite laturi sau sectoare ale acestor discipline, pe
care teoria denominaţiei trebuie să le delimiteze după conceptele ei de bază.
Materialul empiric, cel mai preţios şi sugestiv pentru cercetările de onomasiologie, în general,
şi al inovaţiilor, în special, ni-1 oferă atlasele lingvistice. Unele chestiuni privind modul de abordare
/ tratare a fenomenului şi procedeelor denominanți din perspectiva geografiei lingvistice le-am
fundamentat în monografia Лексическая номинация (Chişinău, 1983). Apoi despre necesitatea
elucidării în continuare a problemelor de onomasiologie spaţială, direcţie prioritară de cercetare în
preocupările noastre, am vorbit în câteva studii recente [8, p.84-88; 9, p.527-535].
în articolul de faţă ţinem să subliniem că la interpretarea inovaţiilor lexicale nu este suficient
să ne limităm doar la modelele existente de formare a acestora prin mijlocirea sufixelor, prefixelor
etc. sau la adoptarea inovaţiilor ca produs, ca reluare şi răspândire. Este drept că şi în cazul când
constatăm apariţia unui cuvânt nou, creat Je către un subiect vorbitor sau altul, avem de-a face deja
cu ceva produs, cu o formă ce a rezultat în urma unui proces complex, care precedă momentul
ataşării, să zicem, a unui sufix la radical (de ex., zidar < zid+sui.-ar; oloiniţă (regionalism) „presă
primitivă de ulei" < o/oi+suf.-w/ă). Onomasiologia (teoria denominării) depăşeşte această stare de
lucruri în domeniul de cercetare a formării cuvintelor, a apariţiei inovaţiilor prin investigaţiile
asupra premiselor desemnării obiectelor: a fixării semnelor motivante, a motivării alegerii
radicalelor.
După cum bine se ştie, calea creării numelor noi este o cale ascendentă, dar în acelaşi timp
reversibilă. Inovaţia lexicală apare pe baza unui alt cuvânt, a unui cuvânt cunoscut de vorbitor. în
lexic se reflectă întreaga experienţă umană. Denumirile noi ca semne ale limbii sunt legate de
realitate prin relaţiile de reflectare şi de desemnare.
Una din etapele principale, etapă ce precedă ataşarea afixului la radical, o constituie
motivarea lexicală. Noua formă de exprimare - un cuvânt derivat (tâmplar) și o îmbinare de cuvinte
(piatră vânătă „sulfat de cupru hidratat") - este determinată de premisele denominării, şi anume de
găsirea semnului reprezentării obiectului (a motivemului) care va sta la baza formării denumirii.
Esenţa acestui proces constă în aceea că în timpul creării numelui, subiectul vorbitor compară mai
întâi, prin intermediul asociaţilor de idei, noul obiect cu lucrurile cunoscute de el mai înainte. Astfel
este găsit semnul caracteristic pentru lucrurile omogene (sau doar aparent omogene), iar ca urmare
va fi găsit şi numele vechii realii. Atare cuvânt va servi atât pentru fixarea semnului motivant - al
motivemului - graţie imaginii senzoriale, cât şi pentru desemnarea noului obiect în întregime. Acest
proces al creării inovaţiei lexicale constă din două etape: senzorială şi logică. După opinia lui
G.W.Leibniz, percepţia senzorială ne oferă obiectul, noţiunea ne oferă numele lui. Limba devine
astfel un mijlocitor în procesul de cunoaştere.
Motivarea lexicală în procesul de creare a inovaţiilor reprezintă un fenomen de cercetare
important în lucrările de onomasiologie. Determinarea şi analiza imaginilor primare care au stat la
baza creării cuvintelor ne ajută la înţelegerea mecanismului, a modului în care se desfăşoară
procesul de creare a semnului lingvistic şi caracterul arbitrar şi, totodată, motivat al semnului
lingvistic.
Rezumând, în raport cu conceptul de formare a cuvintelor, denominarea ca fenomen şi
proces, este o noţiune mai cuprinzătoare. Rezultatele acestui proces –denumirile – includ şi
sintagmele, provenite în urma lexicalizării unor succesiuni de morfeme, şi derivatele semantice,
provenite în urma procesului de derivare semantică, ce se manifestă sub forma polisemiei lexicale.
Funcţia primară a întregului sistem de formare a cuvintelor este cea denominativă. Dar nu orice act
de desemnare a lucruri lor implică un proces de formare a cuvintelor, după cum nu orice denumire
ca unitate lexicală presupune un cuvânt aparte. A se compara: soreancă (regionalism) „floarea
soarelui" - un cuvânt / o singură denumire, gândac colorat „gândac de Colorado" - două cuvinte / o
singură denumire (unitate lexicală). Onomasiologia cercetează denumirile şi nu doar cuvintele.
Inovaţia este expresia libertăţii de creativitate glotică a vorbitorilor. Inovaţiile sunt rezultatul
unor activităţi individuale. Subliniem actualitatea gândirii lingvistice coşeriene, a lingvisticii
vorbirii cu aplicare la diverse probleme lingvistice de cercetare, inclusiv cu aplicare la interpretarea
inovaţiilor lexicale.
Onomasiologia şi geografia lingvistică au largi zone contingente cu lingvistica vorbirii.

Referinţe bibliografice

1. Saussure F. de Curs de lingvistică generală. - Iaşi: Polirom. - 1998.

2. Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu. -
Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române. - 1996.
3. Coşeriu E. Sincronie, diacronie şi istorie. Problema schimbării lingvistice. - Bucureşti:
Editura Enciclopedică. - 1997.
4. Borcilă M. Opera lui Coşeriu a învins deja veacurile II Contrafort. - Chişinău. -
Octombrie-noiembrie 2003. - Anul X, nr.10-11 (108-109).
5. Coşeriu E. Lecţii de lingvistică generală. - Chişinău: Editura ARC. - 2000.
6. Coşeriu E. Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii. Cu o prefaţă
de S. Berejan şi un punct de vedere editorial de S. Dumistrăcel. - Chişinău: Ştiinţa. - 1994.
7. Tagliavini C. Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică. - Bucureşti. -
1977.
8. Pavel V. Onomasiologia în lumina datelor oferite de atlasele lingvisticei/ RLŞL. - 1999,
nr.4-6,2000, nr.1-6, 2001, nr.1-6.
9. Pavel V. Onomasiologie et géolinguistique // Hommage à Jacques Allières. Vol.2: România
sans frontières. -Toulouse: Atlantica. 2001.

Omagiu profesorului și omului de știință Anatol Ciobanu la 70 de ani, Chișinău, CEP USM,
2004, p.220-224.
 ORIGINEA VARIETĂȚII DIATOPICE LEXICALE:
FORMA INTERNĂ, MOTIVAȚIA

1. Limbajul uman, privit ca activitate de creație și „sistem în mișcare” (Eugeniu Coșeriu),

presupune schimbare și diversificare. P r i n c r e a t i v i t a t e l i m b a se diferențiază. Vom remarca
însă că specificul dialectal nu afectează unitatea limbii române, ea este cea mai unitară printre
limbile romanice.
1.1. Graiurile populare evoluează inegal în timp și în spațiu. Cunoașterea varietății diatopice
lexicale (a arhaismelor, inovațiilor etc.) ne ajută enorm la cercetarea evoluției limbii. Hărțile
lingvistice, de pildă, înfățișează coexistența diacroniei în sincronie. Acest fapt deschide posibilități
largi pentru investigații stratigrafice, pentru identificarea centrelor de iradiere a inovațiilor, a
direcțiilor și ariilor de răspândire ale acestora.
1.2.Nu este nimic mai important decât „cunoașterea genezei” unei stări de limbă [2, p.13].
Originea variațiilor dialectale lexicale, problemă insuficient cercetată, o descoperim mai cu
seamă în procesul de d e s e m n a r e a lucrurilor.
În cele ce urmează observațiile sunt orientate spre studiul formei interne și al motivației,
noțiuni fundamentale în teoria denominației (a onomasiologiei).
2. Limba este un fenomen social și totodată un sistem semiotic. Cuvintele ca semne ale limbii
sunt legate de realitate prin relația de reflectare și de desemnare. Firește, destinul limbii române se
identifică, pe de o parte, cu istoria ținutului mioritic, spațiu de confruntări și concurențe dintre
idiomurile ce au funcționat în limitele acestui teritoriu, iar pe de alta, limba continuă să funcționeze
în temeiul legilor sale interne, al mecanismelor ei proprii de autoreglare.
Noile unități lexicale derivă neîntrerupt din forme interioare.
Formarea unui cuvânt este condiționată mai întâi de i d e n t i f i c a r e a obiectului ce necesită a
i se da un nume. În timpul căutării numelui pentru noul element al realității, vorbitorul compară,
prin intermediul asociației de idei, noul obiect cu altele vechi, (asociația fiind o proprietate a
psihicului de a lega între ele mai multe imagini senzaționale, idei etc.; apariția unei reprezentări
atrage în conștiință o altă reprezentare asemănătoare întâlnită și cunoscută anterior). Astfel este
găsit semnul caracteristic comun pentru lucrurile înrudite (sau doar aparent omogene). Cu alte
cuvinte, este găsit motivul, semnul reprezentării obiectului ce se identifică cu imaginea primară și
care va sta la baza creării unei denumiri noi (a unui cuvânt sau a unei sintagme denominative).
2.1. F o r m a i n t e r n ă , înțeleasă ca manifestare abstractă a imaginii primare, reprezintă
impresia produsă de obiect asupra „spiritului” (W. von Humboldt). Forma internă a cuvântului (=
semnul reprezentării obiectului) constituie în egală măsură obiectul de studiu atât al teoriei
denominației (onomasiologiei) cât și al teoriei motivației. Formele interne ale cuvintelor sunt ca
atare dintre cele mai diverse pentru redarea unei idei, pentru desemnarea unui lucru.
De pildă, pentru discul (capitulul) florii-soarelui, în care sunt înfipte semințele, în aria
Atlasului lingvistic moldovenesc au fost înregistrați circa 40 de termeni (baze onomasiologice):
pălărie, cușmă, șleapcă, cap, căpățână, gămălie, pită, plăcintă, tavă, sită, roată, rotiță, ciur, toate
aceste lexeme fiind urmate de determinanți (caracteristici onomasioligice): pălărie de răsărită, turtă
de soreancă etc., care precizează sensul termenilor indicați mai sus [ALM II/2, h. 921]. În acest caz,
avem termeni motivați de expresie analitică. Asemenea sintagme se înscriu în fenomenul
lexicalizării. Metaforele populare privind partea superioară a florii-soarelui, care se pornesc de la
comparații (asemănările) cu diverse obiecte, prin formula-tip obiect rotund și plat plus numele
plantei în general.
Este important să reținem deci că o dată cu găsirea semnului comun pentru lucrurile
comparate (cf. aripă ʽorgan al păsărilor, care servește la zborʼ/ aripă ʽparte a avionuluiʼ), subiectul
vorbitor găsește astfel și numele vechii realii (de exemplu, aripă). Acest cuvânt, existent în limbajul
vorbitorului, va servi drept bază pentru desemnarea noului obiect. Aceasta este poziția-cheie de
importanță deosebită prin care se poate lămuri crearea noului cuvânt. Altfel spus, este vorba de
„premisa” creării noului nume. Este tocmai ceea ce afirmă G. W. Leibniz: percepția senzorială ne
oferă obiectul, rațiunea ne oferă numele lui. Numele, precizează filozoful german, este un „semn
distinctiv”, un indiciu bătător la ochi, din care vorbitorul îl face reprezentant al obiectului. De aici
se desprinde totodată ideea extrem de importantă cu privire la cele două etape în procesul de creare
a cuvântului: etapa senzorială și etapa logică. Anumite aspecte ale acestei probleme le-am abordat și
în alte studii de onomasiologie [5, p.33-42; 11, p.88-125].
În forma internă descoperim dezlegarea corectă a actului creator al cuvântului.
2.2. Unitățile denominative, menite să desemneze noile realități, apar prin crearea de derivate
morfematice, derivate semantice, care conduc la polisemia cuvintelor, sintagme denominative
(îmbinări stabile de cuvinte).
În dependență de posibilitățile structurii unei limbi sau alta, rezultă utilizarea procedeelor
celor mai active ale denominației. Variațiile lexicale sunt determinate uneori de diversitatea
unităților lexicale derivate afixale și a sintagmelor denominative. De exemplu: 1) existența în
graiuri a heteronimelor cu semnificații identice sau similare, dar cu motiveme diferite (blidar –
lingurar – policer) ʽdulap cu rafturi pe care se păstrează blideleʼ; 2) derivate afixale cu aceeași
motivație semantică, dar cu rădăcini diverse (pitar – pânar ʽbrutarʼ, olar – ulciorar ʽprepeleacʼ); 3)
derivate create cu diverse sufixe (ciocăniște – ciocăniș - ciocănărie ʽtulpini de porumb rămase după
recoltareʼ); 4) heteronime create în temeiul a diverse semne caracteristice pentru același obiect
(brăzdar – croitor – tăietor – cuțitul plugului – fier de plug ʽantebrăzdarʼ).

3. În legătură cu conceptul de formă internă a cuvântului, cu felul de a vedea lumea în

procesul de cunoaștere și de creare a numelor, cercetătorii au luat în dezbatere problema motivației,
tratată adeseori în raport cu caracterul arbitrar al semnului lingvistic.
3.1. Motivația sau motivarea semnului este o particularitate universală. La origine toate
cuvintele create în decurs de secole și milenii au fost motivate. După Guiraud, „semnul nu poate fi,
la început, decât motivat” [apud. Dalbera 2006, p.19]. Cu timpul motivul (motivația) se șterge,
semnul devine opac. Existența a două tipuri de cuvinte – motivate (cu forma internă sesizabilă,
precum, plugar < plug + suf. - ar) și nemotivate (spic, cuvânt nemotivat) – caracterizează toate
limbile naturale umane. Limbile lumii se deosebesc doar prin „proporția diferită” a semnelor
lingvistice motivate sau nemotivate [13, p.225]. Atunci când cuvântul își pierde forma internă,
motivul, adică facultatea de a trimite la alte nume (de ex., scrumieră „trimite” la scrum;
dimpotrivă, spic este lipsit de această facultate), el devine un cuvânt nemotivat.
3.2. Constatarea faptului că în toate limbile lumii există cuvinte motivate, nu vine în
contrazicere cu teoria caracterului arbitrar al semnului lingvistic. „Motivarea unui semn lingvistic
nu se află în opoziție cu arbitrarul său, atâta vreme cât alegerea unui a n u m i t m o t i v (subl. n.) nu
este obligatorie” [7, p.328].
Motivele pot fi dintre cele mai diverse.
Exprimându-se despre natura semiotică a limbajului, F. de Saussure a susținut că „semnul
lingvistic este arbitrar”, prin „arbitrar” înțelegând lipsa de legătură naturală dintre cele două laturi
ale semnului: imaginea acustică (semnificantul - signifiant) și concept (semnificatul - signifié). Între
ele există un raport de solidaritate și deci nu pot exista una fără cealaltă. F. de Saussure
concluzionează cu fermitate: „Principiul arbitrarului semnului nu este contestat de nimeni” [6, p. 42,
87].
Motivarea semnului a fost privită însă de Saussure ca o „limitare a arbitrarului”. Aceasta i-a
făcut pe mulți cercetători să-i reproșeze inconsecvența și confundarea de diverse aspecte [12, p.
144-146]. În consecință, în mai multe lucrări s-a afirmat, în mod greșit, că semnul nu este
întotdeauna arbitrar, deoarece sunt multe cuvinte motivate. Discuțiile în perioada postsaussuriană au
urmat în contradictoriu. După opinia unor lingviști, „caracterul arbitrar nu are legătură cu relația
dintre signifiant și signifié, contrar unor formulări saussuriene, ci privește relația care leagă semnul
(luat ca un tot) cu referentul la care trimite” [Dalbera 2006, p.19, cu trimitere la E. Benveniste];
„Trăsătura motivat și trăsătura arbitrar nu sunt nimic altceva, în definitiv, decât descrierea a două
stadii succesive ale dezvoltării semnului” [4, p.20].
După opinia noastră, cheia înțelegerii juste a noțiunii de caracterul motivat al semnului
lingvistic este explicată de prof. Eugeniu Coșeriu în următorul pasaj: „Dacă se admite că semnul
este unitatea dintre expresie și concept și că în termenii teoriei reflectării legătura dintre concept și
denotat nu este arbitrară (conceptul este dependent de denotat), atunci caracterul arbitrar al
semnului lingvistic trebuie considerat în raport cu o relație lingvistică (semnificatul – concept ce
este legat arbitrar de semnificant-expresie și nu relația dintre obiectul-denotat și una dintre laturile
semnului-expresie). În sfârșit, dacă semnificatul nu este identificat cu conceptul, ci este tratat ca o
entitate aparte și-i spunem sens, atunci rămâne nesatisfăcător rezolvată chestiunea raportului dintre
sens și concept” [3].
4. Forma internă constituie un criteriu relevant pentru relevarea specificului național al limbii
și spiritul unui popor. Limba română este „floarea sufletului etnic al românimii” (M. Eminescu),
este expresia modului de a simți și de a vedea lumea.
4.1. Variația de forme interne abundă la nivelul imaginilor primare concrete. Dimpotrivă, în
cadrul acelorași sfere semantice dialectologii constată asemănări impresionante la nivelul tipurilor
de motive, al motivemelor.
Menționăm în acest context semnificația enormă a elaborării, în ultimele decenii, a hărților de
motivație și a dicționarelor dialectale motivaționale.
4.2. Hărțile motivaționale sau de motivație au fost elaborate, pentru prima dată, în Atlasul
limbilor Europei (ALE), iar apoi și în Atlasul Lingvistic Romanic (ALiR). Ambele atlase sunt
interpretative, care utilizează deopotrivă atât metode tradiționale (onomasiologia, semasiologia) cât
și inovatoare (redactarea și interpretarea hărților de motivație, prin care se urmărește „motivația
desemnării anumitor obiecte”) [7, p. 228]. Din ALE s-au publicat, până în prezent, șapte volume
(1983-2008). Din 2005 președintele ALE este prof. Nicolae Saramandu, iar arhiva se află la
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, București. Din ALiR au apărut patru volume
(1994 - 2010).
ALE și ALiR reprezintă o sursă deosebit de importantă pentru investigațiile contrastiv-
tipologice.
 4.1.2. Școala dialectologică de la Universitatea din Tomsk a elaborat, la începutul anilor ʼ80 ai
secolului trecut, Dicționarul dialectal motivațional în temeiul graiurilor rusești de pe cursul
mijlociu al fluviului Obi (Suberia de Vest), sub redacția prof. O. I. Blinova [8], care este, de
asemenea, autoarea a multor remarcabile studii monografice: Motivologia și aspectele ei [9],
Fenomenul motivației cuvintelor. Aspectul lexicologic [10] ș.a.
Cercetând sub diverse aspecte fenomenul motivației, ne integrăm, într-un fel sau altul, în
domeniul Lingvisticii motivaționale sau Motivologiei, domeniu considerat de unii cercetători drept
disciplină lingvistică în devenire.
Referințe bibliografice
1. ALM II/2 (1973) = Atlasul lingvistic moldovenesc, vol. I, partea 2. Lexicul. Corpul
omenesc. Familia de Vasile Melnic, 112 hărți; Agricultura de Vasile Pavel, 201 hărți, Chișinău,
Editura „Cartea moldovenească”.
2. Coșeriu, Eugeniu (1997), Sincronie, diacronie și istorie. Problema schimbării
lingvistice. Versiune în limba română de Nicolae Saramandu. Editura Enciclopedică, București.
3. Coseriu E. Le structures lexematic, în: Zeitschvift für franzősiche Sprach und
literatur, Beiheft. Neue Folge, 1968.Wiesbaden, S. 6.
4. Dalbera, Jean Filippe (2006), Des dialectes au language. Une archéologie du sens,
Paris.
5. Pavel, Vasile (1981). Cu privire la tipologia motivării unităților de nominație (Pa
baza denumirilor populare), în rev.: „Limba și literatura moldovenească”, nr. 3, p. 33-42.
6. Saussure, F. de (1998). Curs de lingvistică generală. Traducere și cuvânt înainte de
Izverna Tarabac, Iași.
7. Viereck, Wolfgang (2003-2004), Atlasul limbilor Europei (Atlas linguarum
Europae), în: „Fonetică și dialectologie”, XXII-XXIII, p. 327-332.
8. Блинова, О. И. (1982-1983), Мотивационный диалектный словарь: Говоры
Среднего Приобья, Томск, I-II, изд-во Том. ун-та. В соавт. c М.Н. Янцененцкой и др.
9. Блинова, О. И. Мотивология и её аспекты. – 3-е изд., Изд. КРАСАНД, Москва.
10. Блинова, О. И. Явление мотивации слов: Лексикологический аспект. – 2-е изд.,
Москва.
11. Павел, В.К. (1983), Лексическая номинация. Chișinău, Știința.
12. Смирницкий, А.И, Лексикология английского языка, Москва.
13. Уллман, A. Семантические универсалии, în: Новое в лингвистике, том 5,
Москва.

Comunicare prezentată la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului

„Eugeniu Coseriu”, Secţiunea „Lingvistică integrală în cdrul ştiinţelor limbajului”,
Cernăuţi, 19-21 septembrie 2013.

3.2. Personalităţi. Evocări

 L-AM ADMIRAT PENTRU ELEGANŢA STILULUI
ŞI DESCHIDEREA SPRE COMUNICARE

1. Cele mai multe studii incluse în cartea Itinerar sociolingvistic (Chişinău, 2007) fixează aria
preocupărilor ştiinţifice ale regretatului profesor Silviu Berejan, membru titular al A.Ş.M., care de
la 1989 şi până la trecerea în altă lume a fost pus mereu în situaţia de a formula răspunsuri legate de
originea, identitatea, unitatea, funcţionarea şi denumirea corectă a limbii românilor de la est de Prut,
de a demonstra, adică, pentru a câta oară, adevăruri ştiinţifice nu doar bine cunoscute, ci şi
recunoscute ca adevăruri axiomatice de către specialişti, de oameni de bună-credinţă, indiferent de
apartinenţa lor la un grup sau altul sociocultural.
La consultarea cărţii nominalizate, cititorul avizat îşi dă seama că însuşi Silviu Berejan reia
deseori în dezbatere problema glotonimului, de fiecare dată însă venind şi cu alte argumente întru
demonstrarea aceluiaşi adevăr: denumirea corectă a limbii noastre este limba română. Chestiunea
dată savantul o discută, în parte, retrospectiv, încadrând-o în contextul mai larg al evoluţiei
lucrurilor. Acceptarea glotonimului „limba moldovenească”, susţine S.Berejan, ar însemna ca
lingvistica din Republica Moldova să revină la starea ei depăşită de acum cinci-şase decenii, iar
consecinţele pentru întreaga noastră cultură să fie dezastruoase sub multiple aspecte.
Din acest studiu şi din alte texte cuprinse tot în volumul Itinerar sociolingvistic, voi încerca să
desprind, în notare sintetică, doar câteva teze invocate de autor,în unul din studiile sale cuprinse în
volumul Itinerar sociolingvistic, şi anume De ce limba exemplară din uzul oficial al Republicii
Moldova nu poate fi numită moldovenească? Denumirea de specie nu poate fi folosită în locul celei
generice. În locul denumirilor de specie moldovenesc, muntenesc, bănăţean etc. ale vorbirii
dacoromâne, care au trăsături specifice proprii, se foloseşte denumirea generică românesc, ce
întruneşte doar trăsăturile esenţiale, relevante pentru întregul gen. Particularităţile dialectale nu
afectează unitatea limbii. Denumirea moldovenesc o poartă g r a i u l vorbit în Moldova (de pe
ambele maluri ale Prutului), v o r b i r e a p o p u l a r ă o r a l ă (nu scrisă). Specificul regional,
graiul vorbit moldovenesc a fost exploatat la maximum de politicienii care urmăreau ruperea
definitivă a acestui meleag din trupul Ţării. „Regionalismul” a degenerat într-o problemă
dezbinatoare, eminamente politică. În Constituţia Republicii Moldova a fost promovat un neadevăr.
Concluzia care se impune este că „trebuie schimbată Constituţia, nu adevărul”. Ideea cu „limba
moldovenească” este „o idee vădit aberantă”. Limba română exemplară nu poate fi numită
moldovenească, pentru că l i m b ă l i t e r a r ă „ m o l d o v e n e a s c ă ” nu există. Există
numai „v o r b i r e d i a l e c t a l ă m o l d o v e n e a s c ă ” . Drept bază pentru denumirea
adevărată a limbii şi a poporului care o vorbeşte poate servi doar „c o n ş t i i n ţ a
n a ţ i o n a l ă ” (p. 24-39).
2. În calitate de cercetător şi de organizator înţelept şi echilibrat al vieţii ştiinţifice, Silviu
Berejan a contribuit esenţial la integrarea noastră în cultura şi spiritualitatea românească. Funcţia de
director al Institutului de Lingvistică, de academician coordonator al Secţiei de Ştiinţe Umanistice
(1991-2000), fiind deci în fruntea a însăşi lingvisticii din Republica Moldova, i-a solicitat
responsabilitate deosebită pentru promovarea mesajului ştiinţific al instituţiei academice pentru
apărarea fiinţei şi culturii neamului românesc. Susţinut de specialiştii de la Academie, a avut un rol
determinant în adoptarea istoricei Hotărâri a Prezidiului A.Ş.M. din 9 septembrie 1994, potrivit
căreia „denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este Limba Română”. A
contribuit enorm la stabilirea unei fireşti colaborări între Institutul de Lingvistică al A.Ş.M. şi
instituţiile ştiinţifice similare din cadrul Academiei Române. Ca lingvist-dialectolog, menţionez în
special sprijinul acordat de academicianul Silviu Berejan la desfăşurarea unor importante cercetări
pe teren. Atsfel, prin relaţiile ştiinţifice interacademice dintre România şi Republica Moldova, între
Institutul de Fonetică şi Dialectologie „Al.Rosetti” din Bucureşti, Institutul de Filologie Română
„Al.Philippide” din Iaşi şi Institutul de Lingvistică din Chişinău s-au stabilit planuri comune,
consacrate studierii graiurilor româneşti de la est de Carpaţi (Moldova istorică) şi din Ucraina.
(1991-1998).
3. Cu omul de ştiinţă Silviu Berejan am colaborat în cadrul aceleeaşi instituţii academice 45
de ani. În spaţiul restrâns rezervat pentru a-mi exprima preţuirea nu mă încumet a creiona detaliile
acelor multiple ipostaze în care l-am cunoscut. L-am apreciat şi l-am admirat pentru deosebitele
calităţi umane şi intelectuale, pentru inteligenţa sa, pentru profunzimea gândului exprimat, rigorile
şi forţa de abstractizare la analiza fenomenelor de limbă, pentru eleganţa stilului şi deschidere spre
comunicare. Atunci când a putut spune adevărul, după ’89, despre limba şi identitatea noastră,
savantul nu a admis compromisul. Împărtăşesc opinia exprimată de exegeţii operei Domniei Sale că
Silviu Berejan, omul de caracter, „fire net temperamentală”, nu s-a angajat niciodată în „polemici
agresive” care distrug obiectivitatea şi ucid spiritul ştiinţific, tonul moderat, strict academic
dominând tot ce a scris el.
4. Meritele prof. S.Berejan sunt recunoscute în ştiinţa naţională şi internaţională (E.Coşeriu).
Studiind şi promovând limba română şi manifestând interes constant pentru normarea şi
funcţionarea ei „într-o regiune ruptă din întreg”, S.Berejan a fost neîntrerupt preocupat şi de teoria
lingvistică.
Referindu-se la situaţia lingvistică actuală din Republica Moldova, Silviu Berejan formulează,
de exemplu, în unul din ultimele sale studii, Degradarea vorbirii orale într-un stat în care
funcţionează paralel două limbi oficiale, inclus în volumul Itinerar sociolingvistic (p. 98-105),
următoarele concluzii de natură teoretică. Limba, ca mecanism natural, dinamic, neechilibrat,
deschis, îşi păstrează intactă coerenţa internă numai în procesul funcţionării nestingherite, fără
confruntări permanente şi fără influenţe reciproce. Dacă funcţionează nestingherit, ea îşi păstrează
coerenţa internă datorită acţiunii mecanismelor de autoreglare şi autoorganizare, adică a ceea ce este
desemnat în ultimul timp în lingvistică prin termenul s i n e r g i e (termen preluat din
R.Piotrowski, Sinergetica şi ocrotirea limbii române în Republica Moldova // RLŞL, nr. 3, p. 92-
94). Atunci când în acelaşi mediu social coexistă două sau, eventual, mai multe limbi, vorbite de
diferite etnii ce locuiesc compact, una devine dominantă, iar altele (sau alta) subordonate.
Confruntarea dintre aceste limbi poartă un caracter dur. Funcţionarea oficială a limbii române şi a
limbii ruse în Republica Moldova, concluzionează pe bună dreptate S.Berejan, duce, prin presiunea
celei din urmă (purtătorii căreia sunt în cea mai mare parte monolingvi), la dezechilibrarea
„mecanismelor sinergetice de autoorganizare şi autoreglare” a vorbirii reprezentanţilor limbii
române, care constituie populaţia majoritară în republică.
Prin tratatul de semantică funcţională, Echivalenţa semantică a unităţilor lexicale (Chişinău,
1973), lucrare fundamentală de marcă novatoare, publicată în limba rusă (din acest motiv, accesibilă
lingviştilor din toate republicile fostei Uniuni Sovietice, dar mai puţin cunoscută, din păcate, în
România), Silviu Berejan a devenit „cel mai competent specialist în sinonimie”, recunoscut de
lingviştii europeni şi nu numai (Onufrie Vinţeler, Portrete şi cărţi, I, Cluj-Napoca, 2005, p. 48).
Monografia reprezintă o încununare a întregii sale activităţi de cercetare a sinonimiei. Redutabilul
savant a cugetat îndelungat asupra controversatelor şi spinoaselor probleme ale sinonimiei, trecând
la o abordare completă a conceptelor teoretice luate în discuţie, a tipurilor de conexiuni de ordin
sinonimic: coincidenţă totală a semnificaţiilor componenţilor unei serii (sinonimie absolută),
incluziunea şi încrucişarea (sinonimie contextuală). Se argumentează în special e c h i v a l e n ţ a
semantică ( o m o s e m i a , după terminologia autorului) şi fenomenul de
similitudine.
Cercetarea sinonimiei întreprinsă de S.Berejan vizează un singur sistem, adică o singură
„limbă funcţională” (şi anume, „nivelul limbii literare”), aşa cum este ea reflectată în dicţionare.
În ce mă priveşte, m-am simţit tentat să aflu care sunt perspectivele studierii fenomenului în
cauză, în spirit berejanian, cu datele oferite de graiurile regionale, acestea reprezentând un sistem de
subsisteme concrete particulare. Autorul Echivalenţei semantice… nu cercetează, ca atare, acest
aspect al problemei, dar se ştie că a lăsat totuşi să se întrevadă posibilităţile investigaţiei
fenomenului sinonimiei la nivel intersistemic, respectiv la nivelul graiurilor populare. Este necesar
însă să ţinem cont de faptul că semnele lexicale trebuie analizateîn raport cu locul lor în sistem. De
aceea a criticat „concepţia heterosistemică” (p. 302-304), conform căreia în seria sinonimelor sunt
incluşi termeni ce ţin de sisteme diferite. Or, seria sinonimică, subliniază dânsul, constituie o
microstructură lexico-semantică, un fenomen viu în limbă, cunoscut de subiectul vorbitor, şi nu un
construct, un concept abstract.
Aplicând acest principiu la un şir de termeni reflectaţi pe aceeaşi hartă lexicală (de ex.,
bunică, mâcă, mămucă, bâtă, mamă mare etc. „bunică”), dar care fac parte din zone diferite,
înţelegem că posibilitatea sinonimizării lor, a identificării seriilor sinonimice este riscantă. În acest
caz putem vorbi mai degrabă de s e r i i h e t e r o n i m i c e , de heteronime,
revelatoare în principal sub aspectul diversificării vocabularului dialectal.
5. De omul de ştiinţă, prietenul şi colegul de instituţie academică mă leagă cele mai frumoase
amintiri. Trecerea sa în altă lume lasă un gol în suflet, acolo unde de-a lungul multor ani s-a aşezat
bucuria de a-l cunoaşte.

Limba română. Revistă de ştiinţă

şi cultură, 2008, nr.9-10, p.86-89

VIAŢA ŞI ACTIVITATEA LINGVISTICA A LUI VASILE

BOGREA

P e r s o n a l i t a t e ş t i i n ţ i fi c ă ş i c u l t u r a l ă d e m a r e p r e s t i gi u p e n t r u p r i mu l p ă t r a r a l s e c . X X , V a s i l e
B o gr e a ( 1 8 8 1 — 1 9 2 6 ) a p r o d u s o i mp r e s i e a t â t d e p u t e r n i c ă a s u p r a c o n t e m p o r a n i l o r , î n c â t l a mo a r t e a s a
a fo s t : d e p l â n s ş i n u mi t d e c ă t r e N i c o l a e I o r g a c a „ c e l m a i î n v ă ţ a t d i n t r e r o m â n i ” . E l s - a i mp u s a t e n ţ i e i
a c e l o r a c a r e l - a u c u n o s c u t î n d e a p r o a p e p r i n i n t e l i ge n ţ a s c â n t e i e t o a r e ş i o r i z o n t u l s ă u l a r g ş t i i n ţ i fi c , p r i n
d a r u l s ă u d e t a l e n t a t p r o f e s o r . V a s t a s a e r u d i ţ i e s e e xp l i c ă p r i n m a r e a p a s i u n e p e n t r u ş t i i n ţ ă , s u s ţ i n u t ă
d e o m e mo r i e ş i o i m a g i n a ţ i e f e n o m e n a l e .
V a s i l e B o gr e a e s t e , p r i n e xc e l e n ţ ă , u n u l d i n t r e c e i m a i d i s t i n ş i l i n g vi ş t i ş i fi l o l o gi r o m â n i . S p i r i t
enciclopedic, el a abordat în preocupările sale ştiinţifice mai multe domenii, dar dominanta conceptuală
a fo r m a ț i e i m a r e l u i s a v a n t o c o n s t i t u i e f i l o l o g i a c l a s i c ă .
 V . B o gr e a a l ă s a t d r e p t m o ş t e n i r e c i r c a 3 0 0 d e s t u d i i , a r t i c o l e , n o t e [ ve z i : 1 ] , p e c a r e l e - a t i p ă r i t ,
r ă z l e ţ , î n Dacoromania, î n Anuarul Institutului de istorie naţională d i n C l u j ş i î n a l t e p u b l i c a ţ i i a l e t i mp u l u i . D e
a c e e a o p e r a s a a r ă m a s , î n fo n d , n e c u n o s c u t ă î n a n s a mb l u l e i p â n ă l a mo m e n t u l a p a r i ţ i e i ( l a u n i n t e r v a l
d e a p r o a p e 5 0 d e a n i d e l a m o a r t e a p r e a t i m p u r i e a r e m a r c a b i l u l u i î n v ă ţ a l t ) c e l o r d o u ă vo l u m e
fu n d a m e n t a l e : Pagini istorico-filologice [ 2 ] ş i Sacra via. Pagini literare şi publicistică [ 3] . P u b l i c a r e a a c e s t o r d o u ă
c ă r ţ i r e p r e z i n t ă c u a d e v ă r a t u n o m d e c u l t u r ă , c ă c i e d i t o r i i s c r i e r i l o r l u i V . B o gr e a - M i r c e a B o r c i l ă ,
I o n M ă r i i ş i V . M . U n g u r e a n u — a u r e s t i t u i t a s t f e l î n p a t r i mo n i u l n a ț i o n a l r o m â n e s c o p e r a , d u p ă
a p r e c i e r e a a c a d . C . D a i c o v i c i u , „ u n u i c r e a t o r d e f e c u n d ă ş i u n i ve r s a l ă va l o a r e ” [ c f. : 2 . Prefaţă, p . V I] .
D e s p r e a c t i vi t a t e a ş i d e s t i n u l vi e ţ i i l u i V a s i l e B o gr e a s - a u s p u s ş i s c r i s c u v i n t e d e o m a gi u c u
p r i l e j u l mo r ţ i i s a u c o m e m o r ă r i i s a l e , i a r î n l u c r ă r i d e s p e c i a l i t a t e [ 4 ] , i n c l us i v î n p r e f e ț e l e ş i s t u d i i l e
i n t r o d u c t i ve l a c ă r ţ i l e p o m e n i t e d e j a , s a u f ă c u t ş i a p r e c i e r i d e t a l i a t e a l e o p e r e i l u i V . B o gr e a . Î n a c e s t
f e l a s t ă z i l o c u l p e c a r e î l o c u p ă î n i s t o r i a c u l t u r i i r o m â n e ş t i „ m a r e l e d a s c ă l a l Ar d e a l u l u i ” [ 2 , Prefaţă,
p . V I I ] , r o m â n u l , o r i gi n a r d i n ţ i n u t u l H e r ţ a , e s t e , î n ge n e r e , c u n o s c u t .
C u t o a t e a c e s t e a , V . B o g r e a m a i c o n t i n u ă s ă a i b ă p a r t e „ d e u n d e s t i n p o t r i vn i c ” î n p o s t e r i t a t e [ 2 ,
Introducere, p . I X ] , ma i a l e s d a c ă n e g â n d i m l a f a p t u l c ă e l a r ă m a s p r e a p u ţ i n c u n o s c u t l a b a ş t i n ă s a , u n d e
d e l a 1 9 4 0 î n c o a c e n u m e l e s ă u e r a p u s l a i n d e x. M a i mu l t d e c â t a t â t . Am p u t e a a fi r m a c u t o a t ă
c e r t i t u d i n e a c ă î n u l t i m i i 5 0 d e a n i d e s p r e V a s i l e B o gr e a n u s - a s c r i s n i m i c n i c i î n B a s a r a b i a , n i c i î n
B u c o v i n a d e n o r d ( d r e p t e x c e p ţ i e a r p u t e a fi m e n ţ i o n a t d o a r a r t i c o l u l p r o f. G r . B o s t a n . Cel mai învăţat
dintre români, p ub l i c a t î n p a g i n i l e z i a r u l u i Zorile Bucovinei d i n 6 . V . 1 9 9 0 ) . E d i ţ i i l e d i n 1 9 7 1 [ 2] ş i 1 9 7 3 [ 3]
a l e o p e r e i s a v a n t u l u i d e m u l t a u d e v e n i t o r a r i t a t e b i b l i o gr a fi c ă . D e f a p t , î n ma j o r i t a t e a b i b l i o t e c i l o r
publice şi particul are de la baştină, din Bucovina d e n o r d ş i d i n R e p u b l i c a M o l d o va l u c r ă r i l e l u i
B o gr e a l i p s e s c c u d e s ă v â r ş i r e . N o t ă : I n i ţ i a t d e V a s i l e P a ve l ş i D u mi t r u A p e t r i , î n d e p l i n a c o r d c u
e d i t o r i i c e l o r d o u ă vo l u m e a n t e r i o a r e [ 2 , 3 ] , u l t e r i o r a fo s t e d i t a t vo l u mu l V a s i l e B o gr e a , O p e r e a l e s e ,
Bucureşti -Chişinău, 1998, 498 p.
V a s i l e B o g r e a s - a n ă s c u t l a 2 6 s e p t e mb r i e 1 8 8 1 î n c o mu n a T â r n a u c a d i n j u d e ţ u l D o r o h o i ( a s t ă z i
r e gi u n e a C e r n ă u ţ i ) , î n f a m i l i a u n u i p e r c e p t o r . Tî r n a u c a , s a t m a r e ş i ve c h i , d e u n d e î ş i t r a g e o b â r ş i a p e
l i n i a m a m e i ş i Gh e o r gh e A s a c h i , e s t e s i t u a t ă l a 4 k m d e o r ă ş e l u l H e r ţ a , fo s t c e n t r u d e p l a s ă , ş i l a vr e o
2 0 k m d e D o r o h o i . Î n p r e z e n t î n l o c a l i t a t e d e s p r e f a m i l i a B o gr e a î ş i m a i a m i n t e s c d o a r u n i i b ă t r â n i .
C a s a p ă r i n t e a s c ă a c e l u i c a r e a ve a s ă d e v i n ă „ u n o m c u m p o a t e n i c i o d a t ă n u vo m m a i a v e a u n u l ” , „ u n
c a r a c t e r vr e d n i c d e vr e mu r i l e a n t i c e ” ( N . I o r g a ) n u a m a i r e z i s t a t , s p r e r e g r e t u l n o s t r u , t i m p u l u i s a u , m a i
d e g r a b ă , t i m p u r i l o r vi t r e g e d e m e m o r i e .
D u p ă c e a u r m a t ş c o a l a p r i m a r ă d i n s a t u l n a t a l , V a s i l e B o gr e a a î n vă ţ a t l a Li c e u l d i n P o mâ r l a ,
î n t e m e i a t î n 1 8 7 9 d e An a s t a s i e B a ş o t ă , p e c a r e 1 - a a b s o l vi t î n 1 9 0 2 . Ap o i t i mp d e 4 a n i a s t u d i a t l a
F a c u l t a t e a d e L i t e r e d i n I a ş i ( s e c ţ i a d e l i m b i c l a s i c e ) , f r e c ve n t â n d î n p a r a l e l c u r s u r i l e l a F a c u l t a t e a d e
D r e p t . La f i l o l o gi e l - a a vu t d e p r o f e s o r p e d i s t i n s u l l i n g vi s t Al e xa n d r u P h i l i p p i d e .
Î n t i mp u l s t u d i i l o r u n i v e r s i t a r e B o gr e a „ u i m i s e p e t o ţ i p r i n m e m o r i a ş i c u n o ş t i n ţ e l e s a l e :
p r o f e s o r i i ş i c o l e gi i v e d e a u î n e l u n f e n o m e n c u t o t u l n e o b i ş n u i t ” [ 3 , p . 5 - 6].
D i n t o a mn a a n u l u i 1 9 0 6 ş i p â n ă î n 1 9 1 0 V . B o gr e a fu n c ţ i o n e a z ă c a p r o f e s o r l a Catedra d e l i mb ă
r o mâ n ă , o c u p a t ă p â n ă a t u n c i d e G. I b r ă i l e a n u , d e l a L i c e u l „ C o s t a c h e N e g r u z z i ” d i n I a ş i . I a t ă c â t e v a
i mp r e s i i d e s p r e p r o f e s o r u l s ă u d e l a a c e s t l i c e u a l e u n u i a d i n t r e e l e vi i l u i B o gr e a , T e o d o r N a u m: e r a u n
o m „ m ă r u n t ş i vi o i , c o mu n i c a t i v ş i t o t d e a u n a b i n e d i s p u s , c a r e n - a v e a n i m i c d i n î n f ă ţ i ş a r e a r i g i d ă a u n u i
p r o f e s o r ş i c a r e s - a a p r o p i a t n u m a i d e c â t d e e l e v i i s ă i . S u f l e t u l d e s c h i s , mo d e s t i a , b u n ă t a t e a i n i m i i l u i ,
c a r e - 1 c a r a c t e r i z a c a o m , d a r m a i a l e s e xt r a o r d i n a r a s a e r u d i ţ i e . . . , ve r va l u i s p i r i t u a l ă . . . f ă c e a u c a
ş c o l a r i i l u i V a s i l e B o g r e a s ă a i b ă p e n t r u e l o a d m i r a ţ i e f ă r ă m a r g i n i ” [ 3 , p . 6]. B o gr e a a m a i î n d e p l i n i t ,
c u i n t e r mi t e n ţ e , fu n c ţ i a d e p r o f e s o r î n î n v ă ţ ă m â n t u l m e d i u ş i l a l i c e u l d i n P i a t r a N e a mţ , p r e d â n d l i mb i l e
l a t i n ă , fr a n c e z ă ş i r o m â n ă .
D i n î n s e m n ă r i l e a u t o b i o gr a fi c e a l e l u i V . B o g r e a a f l ă m c ă e l a c o n t i n u a t t o t o d a t ă s ă s t u d i e z e , c u
întrerupere, la Universitatea din Berlin, unde a audiat cursu rile de cultură clasică, cele de literatură
latină etc.
Studiile temeinice în străinătate, cunoaşterea limbilor de cultură cla sică şi modernă, apropierea sa
d e N i c o l a e I o r g a ( î n 1 9 1 7 - 1 9 1 8 , l a I a ş i , B o g r e a a c o l a b o r a t l a z i a r u l l u i I o r g a Neamul românesc) a u fo s t
f a c t o r i i h o t ă r â t o r i c a r e a u d e t e r mi n a t fo r m a ţ i a s a ş t i i n ţ i f i c ă .
P â n ă l a s f â r ş i t u l p r i mu l u i r ă z b o i mo n d i a l V . B o gr e a a p u b l i c a t p u ţ i n e s t u d i i d e l i n gv i s t i c ă ş i
fi l o l o g i e , î n s c h i m b , a c u m u l a s e p â n ă l a a c e a vr e m e va s t e c u n o ş t i n ţ e ş i u n i me n s ma t e r i a l d i n ma i m u l t e
d o m e n i i a l e ş t i i n ţ e i : l i n g vi s t i c ă , l i t e r a t u r ă , fo l c l o r , i s t o r i e , e t n o gr a f i e , e r u d i ţ i a s a f i i n d c u n o s c u t ă ş i
a d mi r a t ă d e c e r c u r i l e ş t i i n ţ i f i c e d i n ţ a r ă . D e a c e e a l a î n fi i n ţ a r e a î n 1 9 1 9 a U n i v e r s i t ă ţ i i r o m â n e ș t i d i n
Cluj „excepţionalul cunoscă tor al limbilor clasice”, „elenistul şi latinistul de seamă” care era Vasile
B o g r e a , î n a p r e c i e r e a r e m a r c a b i l u l u i i s t o r i c ş i a r h e o l o g V a s i l e P â r va n [ 3 , p . 2 9 3 ] , e s t e c h e m a t p r o f e s o r
d e l a t i n ă , u n d e a v e a s ă d e vi n ă „ o gl o r i e a u n i ve r s i t ă ţ i i d i n D a c i a - S u p e r i o a r ă ” [ 3 , p . 2 9 8] . P e s t e u n a n , î n
1920, Academia Română 1 -a ales pe profesorul savant membru corespondent la secţia istorică, în baza
r a p o r t u l u i p r e z e n t a t d e c ă t r e V a s i l e P â r v a n c a r e , c u a c e s t p r i l e j , s c r i a u r m ă t o a r e l e : «B o gr e a e s t e u n u l
d i n t r e r a r i i p o l i h i s t o r i u m a n i ş t i a i n o ş t r i . Î n z e s t r a t c u o m e mo r i e mi n u n a t ă , c u o i n t e l i g e n ţ ă s u b t i l ă ş i
i u t e , c u u n t a l e n t d e e xp u n e r e e l e g a n t ă ş i s p i r i t u a l ă , s c r i s ă ş i vo r b i t ă d e o p o t r i v ă d e e f e c t i v î n l i mb a
p a t r i e i , î n c e a l a t i n ă , c a ş i î n m a i m u l t e l i mb i m o d e r n e , B o g r e a e u n e x c e l e n t c r i t i c ş i i s t o r i c c o m p a r a t i v
a l l i t e r a t u r i l o r c l a s i c e ş i r o ma n i c e ” [ 3 , p . 2 9 8 ] .
G r a ţ i e c u n o a ş t e r i i l i m b i l o r l a t i n ă ş i gr e a c ă , a c e l o r r o ma n i c e ş i g e r m a n i c e , a m a gh i a r e i ş i a u n o r
l i mb i s l a v e , V . B o gr e a a fo s t , d u p ă B . P . H a s d e u , c e l m a i p r e g ă t i t d i n t r e l i n g vi ş t i i r o m â n i p e n t r u
l i n g vi s t i c a c o mp a r a t ă [ 4 , p . 1 9 1 ] . P e r i o a d a d e t i m p d o a r d e 6 a n i d i n vi a ţ a ş i a c t i vi t a t e a c u l t u r a l ă ş i
ş t i i n ţ i f i c ă , p e t r e c u t ă l a C l u j , a fo s t p e n t r u B o gr e a c e a m a i a v a n t a j o a s ă ş i fr u c t u o a s ă . A n u m e î n a c e s t
s c u r t t i mp , c u t o a t e c ă s u f e r e a d e o b o a l ă gr e a , e l ş i - a p u b l i c a t c e a m a i m a r e p a r t e d i n l u c r ă r i l e s a l e
i s t o r i c o - fi l o l o gi c e , l i t e r a r e ş i p u b l i c i s t i c e - p e s t e 2 6 0 d e t i t l u r i . N u m e l e l u i B o gr e a e s t e a s t f e l s t r â n s
l e ga t d e U n i v e r s i t a t e a ş i M u z e u l Li m b i i R o m â n e d i n C l u j , d e c i d e ş c o a l a l i n g vi s t i c ă c l u j e a n ă ,
c o n t r i b u i n d î n mo d s u b s t a n ţ i a l l a c o n s t i t u i r e a e i .
S - a s t i n s d i n vi a ţ ă l a 6 s e p t e mb r i e 1 9 2 6 , î n t r - u n s p i t a l d i n V i e n a , a d o u a z i d u p ă o p e r a ţ i e , î n a i n t e
d e a î mp l i n i 4 5 d e a n i . A f o s t î n mo r m â n t a t l a c i m i t i r u l d i n C l u j . U n c o n t e m p o r a n a l s ă u s c r i a p e s t e 5 a n i
u r mă t o a r e l e : „ L a V i e n a , î n 1 9 2 6 , c u ţ i t u l r e c e a l u n u i „ p r i n c i p e ” a l c h i r u r gi e i mo d e r n e , — „ p r i n c i p e
gr ă b i t s ă n u p i a r d ă t r e n u l c a r e î l d u c e a s p r e A m e r i c a c e a c u gr a s e r ă s p l ă t i r i î n a u r , — s - a j u c a t c u v i a ţ a
u n u i s ă r m a n va l a h c h i n u i t d e a s p r e l e b o l i , fă p t u r ă ş u b r e d ă î n c a r e s t r ă i n u l n u p u t e a b ă n u i c ă s e a s c u n d e
u n a d i n c e l e m a i s c â n t e i e t o a r e ş i m a i s u r p r i n z ă t o a r e m a n i f e s t ă r i s u fl e t e ş t i a l e u n u i n e a m » [ 3 , p . 3 0 4 ] .
M a i a d ă u gă m a i c i ş i c â t e v a s p u s e d i n u l t i m e l e î n s e m n ă r i a l e l u i B o g r e a , c a r e d e n o t ă n i ş t e f a t a l e
p r e s i m ţ i r i a l e mo r ţ i i s a l e : „ S ă r a c u l m a r e l e E mi n e s c u ! Ş i - a c ă u t a t ş i e l c â n d v a a l i n a r e a s u f e r i n ţ e l o r î n
a c e a s t ă V i e n a , c a r e a fo s t d e a t â t e a o r i ş i o h i d o a s ă h i e n ă . . . Au d d i n a p r o p i e r e d u l c e s u n e t d e c l o p o t e . .
. D e c e - m i t r e s a r î n m i n t e a ş a d e d u r e r o s v e r s u r i l e ge n i a l u l u i n e n o r o c i t : „ C u f a ţ a l a p ă r e t e m ă l a s ă p r i n
s t r ă i n i , / S ă - n gh e ț e s u b p l e o a p e a o c h i l o r l u m i n i ” [ 3 , p . 2 5 0 ] .
D e s t i n u l vi e ţ i i l o r z b u c i u m a t e ş i c o n ş t i i n ţ a r o m â n e a s c ă i - a u î n r u d i t d e - a p u r u r e a p e m a r i i b ă r b a ţ i
a i n e a mu l u i , a m â n d o i d i n Ţ a r a d e S u s a M o l d o v e i i s t o r i c e .
P u b l i c a ţ i i l e l u i V a s i l e B o gr e a s e r e f e r ă l a c e r c e t ă r i d e l i n g vi s t i c ă ( l e xi c o l o gi e , e t i m o l o g i e ,
semantică, onomastică), analize literare, cultură, portrete ale unor personalităţ i culturale, recenzii,
p o e z i e , e p i gr a m e , d a r c u p r e d i l e c ţ i e l a s t u d i u l l i mb i i , a c e s t a f i i n d c o n s i d e r a t c a o a p r e c i a b i l ă c o n t r i b u ţ i e
l a i s t o r i a c u l t u r i i . D e a c e e a S e xt i l P u ş c a r i u a a vu t s u fi c i e n t e m o t i v e s ă - 1 c a r a c t e r i z e z e p e B o gr e a î n
felul după cum urmează: „. . . În cadrele strâmte ale unei specialităţi nu putea încăpea o minte de o
elasticitate atât de mare, de o sete atât de nepotolită de a -şi mări necontenit cunoştinţele, un spirit de o
u n i ve r s a l i t a t e a t â t d e p r o n u n ţ a t ă , p e n t r u c a r e l i n g vi s t i c a , i s t o r i a , e t n o gr a f i a , fo l c l o r u l ş i l i t e r a t u r a
a l c ă t u i a u d i f e r i t e l e f e ţ e a l e a c e l u i a ş i î n t r e g: i s t o r i a c u l t u r a l ă ” [ 2 , p . 4 0 5 ] . At e s t ă m î n a c e s t c a z a f i n i t ă ţ i
d e c o n c e p ţ i e ş i o m e t o d o l o gi e s i m i l a r ă t r a d i ţ i e i f o r m u l a t e d e B . P . H a s d e u .
V a s i l e B o gr e a e s t e u n a d e p t a l i n ve s t i g a ţ i i l o r i n t e r d i s c i p l i n a r e . M u l t e s t u d i i a l e s a va n t u l u i s u n t
c o n c e p u t e ş i r e a l i z a t e l a i n t e r s e c ţ i a fi l o l o gi e i c u i s t o r i a : Intre filologie şi istorie, Mărunţişuri istorico-filologice, Note
şi observaţii istorico-filologice.
Î n c e n t r u l a t e n ţ i e i c e r c e t ă r i l o r s a l e s - a a f l a t c u v â n t u l , p e c a r e î l a n a l i z e a z ă s u b a s p e c t e t i mo l o gi c
ş i s e m a n t i c , î i î n t r e g e ş t e „ b i o gr a fi a ” p r i n mu l t i p l e a t e s t ă r i d o c u m e n t a r e , r e l e v ă r e l a ţ i i l e l u i fo r m a l e ,
s i n t a g m a t i c e ş i s e m a n t i c e c u a l t e u n i t ă ţ i l e xi c a l e . I n a c e s t f e l , V . B o gr e a e s t e m a i î n t â i d e t o a t e u n
l e xi c o l o g, p e n t r u c a r e f a p t e l e l e ga t e d e i s t o r i a c u vi n t e l o r ş i i s t o r i a l i m b i i s e a fl ă m e r e u î n fo c a r u l
c e r c e t ă r i l o r s a l e . C o n c o m i t e n t , f a p t e l e d e l i m b ă a n a l i z a t e s u n t r a p o r t a t e , o r i d e c â t e o r i e s t e n e vo i e , l a
istoria poporului, la cultura lui. „Viaţa cuvintelor, - scrie V. Bogrea, - e aşa de strâns legată de a
p o p o r u l u i c a r e l e î n t r e b u i n ţ e a z ă î n c â t vi c i s i t u d i n i l e l o r b i o gr a fi c e - g e n e a l o gi a , e vo l u ţ i a , m i gr a ţ i a ,
c a r i e r a l o r - l u m i n e a z ă , a d e s e , c o l ţ u r i î n t u n e c a t e a l e i s t o r i e i n a ţ i o n a l e . S t u d i u l l o r p o a t e î n s e mn a , î n
a c e l a ş i t i m p , u n a p r e c i a b i l a p o r t l a i s t o r i a c u l t u r i i , î n g e n e r e ” [2, p . 3 ] . C a ş i H a s d e u , c a r e a fi r m a c ă
„ î n l i m b ă o n a ţ i u n e s e p r i ve ş t e p e e a î n s ă ş i ” , V . B o gr e a s u s ţ i n e a , p e b u n ă d r e p t a t e , c ă î n l i m b ă , m a i a l e s
î n vo c a b u l a r u l e i , î ş i gă s e ş t e e xp r e s i e vi a ţ a o a m e n i l o r , d e s t i n u l n e a mu l u i . E l e xp l i c ă s u b a s p e c t i s t o r i c ,
fo r m a l ş i s e m a n t i c d i v e r s e c u v i n t e c a r e fa c p a r t e d i n fo n d u l ve c h i a l vo c a b u l a r u l u i r o m â n e s c .
S u n t ş i a z i a c t u a l e m u l t e d i n s o l u ţ i i l e p r o p u s e d e V . B o gr e a p e n t r u e t i i n o l o gi z a r e a u n u i n u mă r
c o n s i d e r a b i l d e c u vi n t e , u n a d i n p r e o c u p ă r i l e s a l e p r e f e r a t e . A s t a b i l i t p r o ve n i e n ţ a u n u i n u m ă r d e
a p r o x i m a t i v 500 d e vo c a b u l e . P r i n t r e î n s e m n ă r i l e s a l e r ă m a s e î n m a n u s c r i s e d i t o r i i c ă r ţ i i Pagini istorico-
filologice a u d a t ş i d e u r m ă t o a r e l e m ă r t u r i s i r i : „ A c e s t a s u n t e u : u n e t i m o l o g. M ă i n t e r e s e a z ă , m ă
p a s i o n e a z ă vi a ţ a a c e l o r i n s e c t e . . . v e r b a l e , c a r e s u n t c u vi n t e l e . M - a m s i m ţ i t t o t d e a u n a a t r a s d e a c e s t e
m i c r o c o s m e , a l c ă r o r p u l s c u n o s c u t mi s - a p ă r u t m a i c o n fo r m, m a i c o n ge n i a l c u î n s u ş i p u l s u l i n i m i i
i n e l e , d e c â t v a s t u l , e t e r n u l r i t m m a c r o c o s mi c ” [2, p . 153].
A l u a t î n d e z b a t e r e , s u b r a p o r t e t i m o l o gi c , e l e m e n t e l a t i n e (arel. berc, flaur, sat), gr e c e ş t i (ahindos, clapă,
mischie, halidră, moroi, spolocanie, schilă), u n gu r e ş t i (homoc, hurduzău, mărdic, asturcan, ciuvani, sâmbre) ş . a . S u n t
n u m e r o a s e c o m p l e t ă r i l e e t i mo l o gi c e p r i vi n d e l e m e n t e l e o r i e n t a l e î n l i m b a r o m â n ă , î n s p e c i a l c o m p l e t ă r i
a d u s e c ă r ţ i i l u i L a z ă r Ş ă i n e a n u Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române (1900), l u c r a r e p e c a r e a
n u m i t - o „ b i b l i a e l e m e n t e l o r o r i e n t a l e î n r o m â n e ş t e ” . S e c u vi n e s ă f i e m e n ţ i o n a t ş i i n t e r e s u l l u i B o g r e a
p e n t r u e t i mo l o gi i l e p o p u l a r e (măr tostat „ m ă t o s t a t ” ş . a . ) . V . B o gr e a a n a l i z a î n d e o sebi c u v i n t e a t e s t a t e
î n t e xt e l e v e c h i , î n gr a i u r i s i fo l c l o r , i n t u i n d s o l u ţ i i d e mn e d e l u a t î n s e a m ă ş i a s t ă z i .
U n a l t d o me n i u l i n g vi s t i c , a b o r d a t d e V . B o gr e a , î l c o n s t i t u i e s e m a n t i c a . M e n ţ i o n ă m î n a c e a s t ă
o r d i n e d e i d e i a r t i c o l e l e : Studii de semantică, I : Observaţii semantice asupra „Irodot”-ului de la Coşula; Studii de
11: Probe de sinonimică românească; Note semantice; Sfinţii-medici in graiul şi folclorul românesc [2,
semantică, p. 69-
112, 124-134]; Semantism românesc şi semantism balcanic [5] ş . a .
Comentariile asupra „Irodot” -ului de la Coşula atestă documentar „procesele semantice”, „fazele
i n t e r m e d i a r e ” a l e a c e s t o r p r o c e s e , s e n s u r i d i s p ă r u t e d i n u z ş i fi l i a ţ i a s e n s u r i l o r u n u i ş i r î n t r e g d e
c u vi n t e ş i a l o c u ţ i u n i c a pildă, poet, viers, a lămuri, gros, păretar, sfrajnie, har, căsătoresc, a rupe preţul, obraznic, să-ţi fugi,
răduce. troian, drumul robilor, Calea Ţiganului s a u Paiele Ţiganului e t c . T e xt u l mo n u m e n t u l u i l i t e r a r „ I r o d o t ” - u l d e
l a C o ş u l a , c a r e e s t e o ve c h e t r a d u c e r e r o m â n e a s c ă a l u i H e r o d o t ş i p u b l i c a t , d u p ă m a n u s c r i s u l d e s c o p e r i t
l a m ă n ă s t i r e a C o ş u l a , d e N . I o r g a a fo s t a s t f e l p e n t r u p r i m a d a t ă î n i s t o r i a l i m b i i r o m â n e v a l o r i f i c a t ş i
analizat „supt raportul semant ic” de Vasile Bogrea. În unele articole el analizează o serie de sinonime şi
a n t i c i p e a z ă i d e e a e l a b o r ă r i i d i c ţ i o n a r u l u i d e s i n o n i m e a l l i mb i i n o a s t r e .
U n l o c a p a r t e î i r e vi n e s t u d i u l u i d e s e m a n t i c ă c o mp a r a t ă [5], d a t l a t i p a r î n t o a mn a a n u l u i 1926,
p a gi n i p e c a r e n - a m a i a vu t n o r o c u l s ă l e v a d ă . E d i t o r i i a c e s t e i p r e ţ i o a s e l u c r ă r i — Semantism românesc şi se-
mantism balcanic — s c r i a u l a u n a n d e l a mo a r t e a l u i B o gr e a c ă e l s t ă p â n e a „ î n t r e a g a c u l t u r ă a n t i c ă gr e c o -
l a t i n ă ” , „ a fo s t u n a d i n c e l e m a i a l e s e p e r s o n a l i t ă ţ i a l e c u l t u r i i n o a s t r e ” ş i c ă „ Tr a gi c u l s f â r ş i t u l u i p r e -
m a t u r a l l u i V . B o gr e a va fi î n ţ e l e s d e t o ţ i c e i c e p o t m ă s u r a d u r e r e a c r e a t o r u l u i , c a r e - ş i ve d e c u r m a t ă
m u n c a , î n a i n t e d e a f i d a t o p e r a c e a m a r e a vi e ţ i i , m ă s u r a e xc e p ţ i o n a l e l o r p u t e r i s u fl e t e ş t i s ă d i t e î n
e l ” [ 5 , nota editorilor, p . 1 9] . C a ş i î n c a z u l a l t o r l u c r ă r i a l e s a l e , s t u d i i l e d e s e m a n t i c ă a l e l u i V . B o gr e a s e
bazează pe date şi analize diacroni ce, demonstrând din plin vasta erudiție a autorului.
Lu i V a s i l e B o gr e a î i a p a r ţ i n m a i mu l t e a r t i c o l e ş i n o t e , î n c a r e a b o r d e a z ă p r o b l e m e d i fi c i l e d e
t o p o n i m i e ş i a n t r o p o n i mi e : Câteva consideraţii asupra toponimiei româneşti, Contribuţii onomastice, Glose româneşti în
patrimonicele armeneşti din Ardeal, Contribuţie la onomastica romanului lui Alexandru şi romanului Troiei ş . a . [ 2 , p . 2 9 9 —
3 6 2 ] . P e n t r u a a j u n ge l a r e z u l t a t e t e m e i n i c e î n a c e s t d o m e n i u e l a p e l e a z ă i n s i s t e n t l a d a t e l e fu r n i z a t e d e
d i c ţ i o n a r u l ge o gr a fi c ş i c o l e c ţ i i l e d e mo n u m e n t e v e c h i d e l i mb ă . E l a p r o p u s s o l u ţ i i t e m e i n i c e p e n t r u
e t i mo l o g i a m u l t o r n u m e t o p i c e ş i n u m e d e p e r s o a n e d i n p a t r i m o n i u l o n o ma s t i c r o m â n e s c .
D e o a c t u a l i t a t e i n c o n t e s t a b i l ă s u n t a s t ă z i i d e i l e ş i p r o b l e m e l e r i d i c a t e d e V a s i l e B o gr e a î n
s u s ţ i n e r e a c u l t u r i i c l a s i c e , „ a a c e l u i u r i a ş p r o c e s c u l t u r a l , c a r e - ş i a r e i z vo a r e l e î n l u m e a gr e c o - r o m a n ă ”
[ 3 , p . 9 4] . E xe g e ţ i i o p e r e i s a v a n t u l u i a u a r ă t a t c ă B o gr e a a fo s t u n m a r e u m a n i s t r o m â n [ 4 , p . 1 8 8 — 2 0 2 ]
ş i c ă u m a n i s mu l l u i e î n t r e gi t c u e n c i c l o p e d i c e l e l u i c u n o ş t i n ţ e , f ă r ă p e r e c h e ş i u l u i t o a r e [ 2 , Introducere, p.
V ] . I n l u c r a r e a s a Pentru învăţământul clasic [ 6 ] , c a r e e s t e u n me m o r i u r e d a c t a t d e B o gr e a l a î n d e m n u l
C o n gr e s u l u i fi l o l o gi l o r r o m â n i ( 1 9 2 5 ) . u m a n i s t u l ş i c l a s i c i s t u l n o s t r u a f i r m a c ă l a b a z a c u l t u r i i mo d e r n e
s t ă c u l t u r a a n t i c ă . D e a c e e a e l n e c h e a m ă s ă n u s t i n ge m „ l u mi n a g â n d u l u i l a t i n ” , c ă c i a n u m e d a t o r i t ă
a c e s t e i l u m i n i î n ve c h i t i m p u r i d e z b u c i u m ș i î n t u n e r i c a u p u t u t r ă s ă r i d i n t r e n o i u m a n i ş t i c a M i r o n
C o s t i n , N i c o l a e M i l e s c u S p ă t a r u ş i D i m i t r i e C a n t e m i r [ 3 , p . 9 5 ] . V . B o gr e a a m i l i t a t p e n t r u me n ţ i n e r e a
l i mb i l o r l a t i n ă ș i gr e a c ă î n î n v ă ţ ă m â n t u l m e d i u .
P r i n t r e l u c r ă r i l e l u i B o gr e a c a r e ţ i n d e d o m e n i u l f i l o l o gi e i c l a s i c e a m p u t e a n u m i a i c i c e l e d o u ă
a r t i c o l e d e p r o p o r ţ i i i n s e r a t e î n c a r t e a Pagini istorico-filologice. ş i a n u m e : Două metode în propunerea gramaticei
comparate a limbilor clasice.— O experienţă didactică ş i Originalitatea poeziei române [ 2 , p . 2 6 3 — 4 0 4 ] , p r e c u m ş i
s t u d i u l Reflecții asupra anticlasicismului [ 3 , p . 96 — 1 0 4 ] .
P e r s o n a l i t a t e a l u i V a s i l e B o gr e a s - a a fi r m a t î n z b u c i u m a t e î mp r e j u r ă r i d e s ă n ă t a t e , d a r e l a r ă m a s
p â n ă l a u l t i m a s u fl a r e u n n e î n vi n s A c u m , c â n d c o m e mo r ă m 1 1 0 a n i d e l a n a ş t e r e a s a ş i 6 5 d e a n i d e l a
s fâ r ş i t u l l u i p r e m a t u r , g â n d u l n o s t r u d e î n d u i o ş a r e , d a r ş i d e m â n d r i e s e î n d r e a p t ă s p r e Tâ r n a u c a l u i
B o gr e a , u n d e î n „ c u i b u l î n fl o r i t ş i p l i n d e c â n t e c e o d i n i o a r ă ” ( c a r e i - a f o s t , d u p ă p r o p r i a - i m ă r t u r i s i r e ,
c a s a p ă r i n t e a s c ă ) a v e a s ă va d ă l u m i n a z i l e i vi i t o r u l l i n g vi s t ş i f i l o l o g. A z i c o n s t a t ă m c u m u l t r e gr e t c ă
mai multe promoţii de absolvenţi de prin acele locuri nu -1 cunosc pe pământeanul lor, personalitate
m a r c a n t ă p e n t r u î n t r e a g a c u l t u r ă r o m â n e a s c ă . D e a c e e a me m o r i a l u i V a s i l e B o gr e a s - a r î n ve ş n i c i ma i
p o t r i vi t î n c o n ş t i i n ţ a t r ă i t o r i l o r d e p e m e l e a gu r i l e h e r ţ e n e ş i c e r n ă u ţ e n e a t â t p r i n c u n o a ş t e r e a o p e r e i
s a v a n t u l u i , c â t ş i p r i n d e s e m n a r e a Ș c o l i i m e d i i d i n T â r n a u c a c u n u m e l e Vasile Bogrea.

Referinţe bibliografice
 1. B i b l i o g r a f i a l u i V a s i l e B o g r e a , 1 8 8 1 — 1 9 2 6 : C u o c a z i a a z e c e a n i d e l a m o a r t e a s a / De Iosif E. Naghiu; cu
o cuvântare comemorativă de Teodor A. Naum. Cluj, 1937.
2. Bogrea V. P a g i n i i s t o r i c o - f i l o l o g i c e / Prefață de acad. Constantin Daicoviciu. Ediție
îngrijită, studiu introductiv şi indice de Mircea Borcilă şi Ion Mării. Cluj, 1971.
3. Bogrea V. S a c r a v i a . P a g i n i l i t e r a r e ş i p u b l i c i s t i c e /Cuvânf înainte de Teodor Naum. Ediţie
îngrijită, note şi bibliografie, addenda şi postfaţă de Mi rcea Borcilă și V. M. Ungureanu,
Cluj, 1973.
4. Macrea D. U n m a r e u m a n i s t r o m â n : V a s i l e B o g r e a / M a c r e a D. Studii de lingvistică română.

Bucureşti, 1970.
5. Bogrea V. S e m a n t i s m r o m â n e s c ş i s e m a n t i s m b a l c a n i c , Bucureşti, 1927.
6. Bogrea V. P e n t r u î n v ă ţ ă m â n t u l c l a s i c . Cluj, 1925.

Revistă de lingvistică și știință literară,

1991, nr.5, p.75-79

UN PROMOTOR DE SEAMĂ AL ŞTIINŢEI LINGVISTICE

Membru corespondent Anatol CIOBANU
la 75 de ani

Reprezentant de frunte al lingvisticii româneşti şi al vieţii noastre culturale, slujitor al

adevărului în ştiinţă şi promotor activ al graiului matern, profesorul Anatol Ciobanu, şef de catedră
la Universitatea de Stat din Moldova, împlineşte, la 14 mai 2009, vârsta de 75 de ani.
Legându-şi destinul pentru totdeauna de Facultatea de Litere a USM, domnul Anatol Ciobanu,
pe parcursul celor 53 de ani de muncă pedagogică şi ştiinţifică, avea să devină Magistru al miilor de
dascăli-filologi. A urcat la cea mai înaltă treaptă universitară, conştientizând încă în anii activităţii
de debut la facultate că fără cercetări ştiinţifice profesorul universitar nu şi-ar încununa opera
pedagogică. Pentru un titular de catedră, susţine reputatul pedagog şi savant, „e o condiţie sine qua
non să facă, în mod constant, investigaţii ştiinţifice”, să-şi creeze o concepţie proprie şi s-o
promoveze prin publicaţii şi prin orele de curs.
Aria intereselor ştiinţifice a prof. A. Ciobanu cuprinde sintaxa, corectitudinea limbii vorbite şi
scrise, sociolingvistica, lingvistica generală, limba latină ş. a. Toate domeniile de cercetare sunt
acoperite cu studii de valoare în circa 630 de publicaţii, inclusiv peste 35 de volume (monografii,
manuale, suporturi didactice, dicţionare).
Sintaxa (funcţională, transformaţională, contrastivă) şi cultivarea limbii (norma literară) s-au
aflat în atenţia lui Anatol Ciobanu pe o perioadă de peste patru decenii. Nu a neglijat nici
morfologia. Amintim pe această linie următoarele lucrări de referinţă: Sintaxa propoziţiei (1977),
Sintaxa frazei (1984), Sintaxa şi semantica (Studiu de lingvistică generală) (1987), Синтаксис
полусвязочных глаголов (în 2 vol., 1976, 1978), Sintaxa practică (Cu elemente de analiză
transformaţională) (1991), Probleme dificile de gramatică (1969), Să scriem şi să vorbim corect
(1970), Limba maternă şi cultivarea ei (1988), Punctuaţia limbii române (2000). În domeniile
sociolingvistică şi lingvistică generală (contrastivă – tipologică) prof. A. Ciobanu abordează
probleme ca: rolul nefast pentru limba română vorbită în fosta RSSM al bilingvismului rus-naţional,
cauzele erodării factorului „conştiinţă naţională” la românii moldoveni din Basarabia, caracterul
pseudoştiinţific al „teoriei” despre cele două limbi est-romanice (moldoveneasca şi româna),
postulatele metodologice în lingvistică, locul semanticii şi logicii în gramatică etc. Studiile şi
articolele ştiinţifice şi publicistice la aceste direcţii sunt scrise cu diverse prilejuri (conferinţe,
colocvii naţionale şi internaţionale) şi fixează aria preocupărilor lui Anatol Ciobanu, mai ales, în
ultimele două decenii.
În anii de Renaştere Naţională (1987-1990) a luptat, cu potrivire de gând, de vorbă şi de fapte,
pentru adevărul ştiinţific şi istoric privind alfabetul latin, limba de stat şi unitatea lingvistică moldo-
română. Venerabilul savant A. Ciobanu se interesează astfel constant de situaţia sociolingvistică în
Republica Moldova, călăuzindu-se, într-un anumit sens, de principiul: „savantul nu-şi poate permite
să rămână în turnul său de fildeş” (E. Coşeriu), deoarece pe vorbitor îl interesează şi politica
lingvistică. „Dânsul are un loc al său în sociolingvistica modernă ce merită recunoaştere din partea
comunităţii ştiinţifice din şară şi din afara ei” (acad. Silviu Berejan).
Prof. A. Ciobanu este preocupat, de asemenea, de studiul şi cunoaşterea limbii şi culturii
latine. A elaborat şi a publicat (în colaborare) câteva manuale şi dicţionare de limbă latină: Lingua
latina. Manual pentru instituţiile de învăţământ superior (1996, 687 p.), Limba latină (manuale
pentru licee, 1995, 2005), Mic dicţionar latin-român de expresii consacrate (2002). A scris câteva
studii şi articole ştiinţifice şi a elaborat programe, care au condus la apariţia la USM a specialităţii
Limba latină – limba şi literatura română, a fost înfiinţată Catedra de Filologie Clasică. Ţinem să
amintim, în acest context, că marele lingvist român şi apologet al clasicismului antic, Vasile Bogrea
(1881-1926), pledând pentru susţinerea şi cunoaşterea civilizaţiei greco-latine în societatea modernă
românească, scria că necunoaşterea acesteia (inclusiv a limbilor greacă şi latină) „ar osândi spiritul
tineretului nostru la o deplorabilă superficialitate”. Avem mereu nevoie, afirma Bogrea, de „lumina
gândului latin”, ce „luminează cea mai sfântă icoană din biserica sufletului românesc” (V. Bogrea.
Pentru învăţământul clasic). Şi azi, pentru noi, punerea în drepturile ei a limbii latine este un
imperativ deosebit de actual, problemă pe care omagiatul nostru nicidecum nu a lăsat-o în afara
preocupărilor sale.
 Problemele care s-au aflat în atenţia membrului corespondent al AŞM A. Ciobanu au avut şi
continuă sa aibă un larg ecou în rândul filologilor din Republica Moldova (şi nu numai). Conceptul
său lingvistic l-a expus în peste 250 de comunicări prezentate la diferite conferinţe ştiinţifice,
simpozioane, congrese (naţionale, regionale, internaţionale) organizate în oraşele Chişinău, Iaşi,
Suceava, Bucureşti, Timişoara, Aix-en-Provence, Kiev, Moscova, Lvov, Sankt-Petersburg, Tbilisi ş.
a. Este meritorie contribuţia sa la pregătirea cadrelor de cea mai înaltă calificare: 4 doctori habilitaţi
şi 29 de doctori în filologie, reuşind astfel să creeze o adevărată şi influentă Şcoală ştiinţifică de
sintaxă romanică şi lingvistică generală. Este preşedinte al Consiliului ştiinţific specializat pentru
conferirea gradelor ştiinţifice de doctor habilitat şi doctor în filologie. Doctor Honoris Causa al
Universităţii de Stat „Al. Russo” din Bălţi. Este decorat cu „Ordinul Republicii”, cu medaliile „D.
Cantemir”, „M. Eminescu”.
Profesorul Anatol Ciobanu este omul ce ştie să aprecieze munca colegilor săi. Este receptiv,
sociabil, cu deschidere spre comunicare, un mare bărbat al neamului.
La mulţi ani buni şi fericiţi, domnule profesor!

Akademos, 2009, nr.2 (13), p.130.131

UNIVERSALITATEA OPEREI LINGVISTICE COŞERIENE,

ROMÂNEASCĂ PRIN GENEZA EI

Sunt numeroase şi impresionante aprecierile de care se bucură astăzi în lume profesorul

Eugeniu Coşeriu. Exegeţii îl consideră "o personalitate covârşitoare a ştiinţei lingvistice con-
temporane", pe drept cuvânt "un gigant".
Despre renumele profesorului E. Coşeriu vorbesc de la sine circulaţia pe plan internaţional şi
traducerile în numeroase limbi a operei Domniei sale: în japoneză, coreeană, rusă, finlandeză,
engleză, cehă şi în alte limbi, cele mai multe dintre lucrări fiind scrise în spaniolă, germană,
franceză, italiană.


Această prezentare cuprinde, în mare parte, raportul de Laudatio rostit de V.Pavel la 22 mai 2001 la
festivitatea de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă”
profesorului Eugeniu Coșeriu.
 Marele savant este membru sau membru onorific al mai multor Academii de Ştiinţe - din
Brazilia, Norvegia, Spania, Italia, Belgia, Marea Britanie, România, Republica Moldova ş.a., iar
peste 30 de universităţi din lume (Uruguay, Argentina, Chile, Peru, Germania, Finlanda, Italia,
Spania, Universităţile din Bucureşti, Chişinău, Cluj, laşi, Timişoara, Bălţi, Sibiu, Suceava ş.a.) se
mândresc că i-au acordat Magistrului titlul de Doctor Honoris Causa.
Înalte foruri şi instituţii ştiinţifice l-au ales:
- preşedinte şi vicepreşedinte al Societăţii de Lingvistică Europeană;
- vicepreşedinte şi preşedinte al Societăţii de Lingvistică Romanică;
preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Studii Umaniste Moderne, de la Londra;
- membru de onoare al Societăţii de Lingvistică din America, al Cercului Lingvistic din Praga.
Colosul de la Tubingen - Eugeniu Coşeriu - este un fiu al Basarabiei. Fiind întrebat: "Cât din
ceea ce sunteţi Dvs. astăzi este muncă, inteligenţă şi talent, şi cât se datorează unor împrejurări ale
vieţii şi unor oameni pe care i-aţi cunoscut?", profesorul E. Coşeriu răspunde: "Cred că foarte puţin
se datorează anumitor oameni pe care i-am cunoscut şi foarte mult anumitor împrejurări ale vieţii.
Însă, fără îndoială, încă mai mult se datorează acestui vis constant şi perseverent al tânărului
basarabean de a cunoaşte lumea".
Născut la 27 iulie 1921, la Mihăileni, judeţul Bălţi, E. Coşeriu a absolvit şcoala primară din
satul natal şi Liceul "Ion Creangă" din Bălţi, apoi şi-a început studiile universitare la laşi (1939-
1940). Studentul ieşean a avut marea şansă de a-şi continua studiile în Italia, în trei centre
universitare de prestigiu european: Roma (1940-1944), Padova (1944-1945) Şi Milano (1945-1949).
După cum avea să mărturisească, peste decenii, însuşi Maestrul, "şcoala românească" i-a dat "cadrul
ideal şi baza dezvoltării sale intelectuale ulterioare".
Desăvârşirea studiilor în Italia se va încheia cu două remarcabile doctorate: în litere, la Roma
(1944) şi în filozofie, la Milano (1949). Excepţionala pregătire în aceste ştiinţe, inteligenţa şi harul
său nativ i-au prefigurat tânărului basarabean pornit în lume un destin aparte. Şi-a revăzut baştina
după mai bine de cinci decenii, la acel sfârşit de august 1991, într-un moment de cotitură în lupta
noastră pentru libertate şi renaştere naţională. Întoarcerea în propria ţară fiind imposibilă, Eugeniu
Coşeriu se stabileşte, în 1951, pentru o perioadă de mai bine de 12 ani, în Uruguay, unde va
conduce Catedra de Lingvistică Generală şi Indoeuropeană a Universităţii din Montevideo,
concomitent şi Institutul de Lingvistică al Universităţii. Apariţia între anii 1951 şi 1963 a unor
originale monografii, devenite clasice, precum sunt Sistem, normă şi vorbire (1952), Sincronie,
diacronie şi istorie (1958) şi alte studii de teorie a limbajului izbutesc să îl impună în lingvistica
actuală. Opera sa monumentală se va desăvârşi, de la 1963 şi până astăzi, la Universitatea din
Tübingen, unde marele savant a creat o şcoală cu o nouă direcţie în cercetarea lingvistică mondială.
Elaborarea unei teorii originale asupra limbajului uman are la bază, încă de la început, cea mai
temeinică explorare critică a tradiţiilor gândirii lingvistice, cea mai profundă investigaţie de
ansamblu asupra devenirii ştiinţei lingvistice, de la Aristotel şi până la Diez şi Humbolt şi, în
continuare, de la Gilliéron şi Saussure şi până la Bloomfield şi Chomsky, în perspectiva afirmării
unei viziuni globale asupra limbajului ca "activitate creatoare". Exegeţii operei sale recunosc că în
istoria lingvisticii contemporane profesorul E. Coşeriu se situează în "zona centrală" a
fundamentării teoretice a lingvisticii, iar ilustrul lingvist nipon Takashi Kamei afirma în prefaţa unei
traduceri în japoneză din 1981 că savantul pe care îl elogiem şi îl omagiem, aici şi acum, este "un
lingvist pentru secolul al XXI-lea". Între cele mai esenţiale contribuţii în domeniu ale profesorului
E. Coşeriu s-au evidenţiat, întâi de toate, semantica structurală diacronică, semantica structurală sin-
cronică, tipologia limbilor, lingvistica textului sau a discursului, lingvistica vorbirii, universaliile în
limbă, gramatica funcţională, dialectologia şi geografia lingvistică, politica lingvistică ş.a.
 Aşadar, „reîntemeierea teoretico-metodologică şi reorganiza-rea unor importante domenii
disciplinare” s-au soldat cu elaborarea de către profesorul E. Coşeriu a „proiectului de ansamblu al
lingvisticii integrale”, teză pe deplin îndreptăţită, lansată încă în anul 1988 de profesorul Mircea
Borcilă, susţinută şi ilustrată în ultimii ani de Centrul de studii integraliste, de la Cluj, condus de
profesorul M. Borcilă. Este vorba de definirea „sensului global” al operei lingvistice a profesorului
E. Coşeriu, ceea ce înseamnă că se întrezăreşte „o mutaţie radicală a orizonturilor teoretice ale
lingvisticii contemporane” (M. Borcilă, Eugeniu Coşeriu şi orizonturile lingvisticii, în „Revistă de
lingvistică şi ştiinţă literară”, 1996, nr. 5, p. 42-54.).
Reputatul lingvist Eugeniu Coşeriu este o celebritate în învăţământul universitar. Ţine cursuri
de lingvistică generală, indoeuropeană, romanică şi spaniolă la multe universităţi, mai ales din
Europa şi America.
În ultimii zece ani, marele savant a expus esenţa doctrinei sale şi în faţa studenţilor şi
profesorilor de la Universităţile din Bucureşti, laşi, Suceava, Chişinău, Constanţa, Târgovişte (vezi:
E. Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994; Idem, Lecţii de lingvistică generală. Traducere din
spaniolă de Eugenia Bojoga. Cuvânt înainte de Mircea Borcilă, Editura Arc, 2000). Cursurile ţinute
se disting prin altitudinea epistemologică şi vastitatea orizontului investigațional, prin claritatea
ideilor expuse.
Valoroasa operă a profesorului E. Coşeriu, a marelui lingvist al contemporaneităţii, este
recunoscută pe plan mondial. Propriu-zis, ea nu are de înfruntat anevoiosul acces spre univer-
salitate. Au existat însă anumiţi factori ce au defavorizat „la vatra originară” cunoaşterea lucrărilor
şi receptarea corectă a concepţiei Domniei sale despre limbaj şi lingvistică. Aceasta, cu atât mai
mult, la noi în Basarabia, în timpul regimului totalitar.
Până nu demult, scrierile şi traducerile în limba română au fost puţine. De la 1992 încoace
însă numărul traducerilor în română au sporit cu mult. „Revista de lingvistică şi ştiinţă literară”, de
la Chişinău, în numerele 5 şi 6 din 1992, oferă cititorilor săi în traducere studiile dlui profesor E.
Coşeriu Solidarităţile lexicale şi, respectiv, Structurile lexematice. Din anul 1994 până în 2000, au apărut în traducere
din limbile în care au fost scrise (spaniolă, germană etc.) cărţile: Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică
(Chişinău, 1994), Limba română în faţa Occidentului (Cluj-Napoca, 1994), Introducere în lingvistică (Cluj-Napoca, 1995),
Sincronie, diacronie şi istorie (Bucureşti, 1997), Lecţii de lingvistică generală (Editura Arc, 2000). De o importanţă

deosebită pentru cititorul de limba română sunt cărţile în original Prelegeri şi conferinţe (Iaşi, 1994) şi
Lingvistica integrală, interviu cu Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu (Bucureşti, 1996). Publicaţiile în

limba română şi contribuţia exegeţilor români la evaluarea operei profesorului E. Coşeriu vin în
sprijinul studierii cursului de lingvistică generală în învăţământul nostru universitar, asigurând,
totodată, accesul spre temeliile teoriei lingvistice în general. Apariţia în limba română a operei
coşeriene, în întregimea ei, se înscrie deocamdată "pe un drum al speranţei".
Gândirea lingvistică a lui E. Coşeriu reprezintă o concepţie umanistă profund originală, pentru
care lingvistica este "o ştiinţă a culturii", ceea ce rezultă din obiectul de studiu - limba ca fenomen
al culturii.
Domnul profesor E. Coşeriu este mereu cu noi, prin fapte, gânduri şi simţiri, chiar de la
începutul luptei pentru renaşterea naţională pe aceste meleaguri. În acelaşi interviu la care m-am
referit mai sus, conaţionalul nostru spunea: "Destinul Basarabiei îl văd cu speranţă şi cu mare
teamă... Trăiesc intens acest destin şi mă doare în mod constant". Este de nepreţuit contribuţia
marelui nostru compatriot la repunerea în drepturile ei fireşti a numelui şi funcţionalităţii limbii
vorbite şi scrise a românilor de la est de Prut, a limbii române, ceea ce face să ne întărească credinţa
în izbânda adevărului, în realizarea în fapte "a creşterii limbii româneşti". Este pentru noi o
obligaţie cunoaşterea operei coşeriene, de o universalitate atât de pronunţată şi în acelaşi timp
românească prin geneza ei. Fie ca modestul omagiu pe care l-au adus în acele zile de mai 2001
Institutul de Lingvistică, Academia de Ştiinţe, Casa Limbii Române, Revista "Limba Română",
Universitatea Pedagogică de Stat "Alecu Russo" din Bălţi, Universitatea Pedagogică de Stat "Ion
Creangă" din Chişinău profesorului E. Coşeriu să reprezinte nu doar un binemeritat semn de
recunoştinţă faţă de marea personalitate ştiinţifică şi culturală precum este Eugeniu Coşeriu, ci şi un
pas spre o mai bună cunoaştere a operei Domniei sale.

Limba română, Chișinău, 2001, nr.4-8,

DIRIGUITORUL FONETICII EXPERIMENTALE.

Dr.hab. George GOGIN la 80 de ani

(n. 30 iulie 1932, suburbia Schinoasa (astăzi Codru), or. Chişinău, jud. Lăpuşna. Lingvist,
domeniu ştiinţific: fonetică (în special fonetică experimentală), limba română vorbită (spontană),
cultivarea limbii. Doctor habilitat în filologie (2001).

A absolvit şcoala medie de medicină din Costiujeni (1949), facultatea de Istorie şi Filologie a
Universităţii de Stat din Moldova (1955), după care au urmat studiile de doctorat la Institutul de
Limbă şi Literatură al Filialei Moldoveneşti a AŞ a URSS (1958-1961),avându-l conducător
ştiinţific pe prof. V. A. Artiomov de la Institutul de Limbi Străine ”Maurice Thorez” (Moscova). A
activat în calitate de director al şcolii medii de cultură generală din satul Sadaclia, r-nul
Basarabeasca (1955-1957), cercetător ştiinţific superior, cercetător la Institutul de Limbă şi
Literatură al AŞM (1961-1990), şef catedră Limba Română din cadrul AŞM (1991-2007),
concomitent participând prin cumul, în anumite perioade, şi la unele proiecte ale Institutului de
Lingvistică al AŞM. A ţinut prelegeri la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” şi în colaboratorilor de
la Postul de radio şi televiziune din Chişinău.
În prezent dl. Gogin este consultant ştiinţific la Institutul de Lingvistică al AŞM. Dl. Gogin
este fondatorul şcolii naţionale de fonetică experimentală.
A cercetat sistemul sonar al limbii române, folosindu-se de aparatele electroacustice. În anii
1958-1963 a înregistrat probe de rostire şi a efectuat cercetări asupra sunetului rostit în laboratoare
moderne de fonetică experimentală din Moscova, Sankt Petersburg, Minsk, Kiev. A obţinut
rezultate concludente cu privire la determinarea entităţii fonetice a limbii. A ajuns la concluzia că în
limba română literară contemporană sunt 22 de consoane şi vocale.
Susţinut de prof. R. G. Piotrowski, George Gogin a fondat în cadrul Institutului de Limbă şi
Literatură al AŞM primul laborator de fonetică experimentală. Pe parcursul mai multor ani a
efectuat înregistrări la spectrograf, sonograf şi intonograf şi a cercetat diftongii şi triftongii,
problema, „devocalizării” hitului în limba română, de asemenea chestiuni legate de limba vorbită
(spontană).
Dl Gogin est autorul a şase monografii: Consoanele limbii literare moldoveneşti (1969),
Studii de ortoepie moldovenească (1977), Vocalele în hiat binar în limba moldovenească (1986),
Ortoepia limbii literare (1991), Problema „devocalizării” hiatului în limba română (Studiu de
fonetică experimentală) (2003), Limba română spontană (Studiu şi texte) (2004), al culegerii de
texte Limba moldovenească vorbită (1989), al unor compartimente în lucrările colective, precum
Fonetica limbii literare. Manual universitar (1976), Dicţionar dialectal, în cinci volume (1985-
1986) etc.
A pregătit un doctor în ştiinţe filologice (Gabriela Frunză). Urmează să-şi susţină teza al
doilea doctorand (dna Pelivan).
A participat la mai multe simpozioane ştiinţifice internaţionale şi naţionale.
Lucrările dr. hab. G. Gogin au atât un caracter teoretic, cât şi aplicativ şi sunt de mare
actualitate.
Akademos, Chişinău, 2012, nr.4 (27), p.210-211
Philologia LIV, 2012, p.189-190.

NICOLAE RAEVSCHI – OMUL ŞI SAVANTUL

(29.XII.1929-13.V.2009)

Sunt copleşit de emoţii, pentru că trebuie să vorbesc despre distinsul lingvist, Nicolae
Raevschi, plecat de curând la cele veşnice, care mi-a fost un bun coleg de breaslă, în cadrul
aceloraşi instituţii – Academia, iar mai apoi şi Universitatea, timp de 45 de ani.
 Regretatul Nicolae Raevschi a fost o personalitate cu o excelentă pregătire în filologie, care s-
a dăruit în întregime, cu un devotament total investigaţiei. A fost înzestrat cu un excepţional har de
cercetător. A şi muncit mult, cu dârzenie, tenacitate.
După absolvirea şcolii de 7 ani din satul natal Cosăuţi şi a şcolii medii nr. 1 din or. Soroca,
dânsul îşi continuă studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova (1950-
1955), avându-i profesori pe cunoscuţii savanţi şi dascăli universitari Nicolae Corlăteanu, Vasile
Coroban, Leonid Pancratiev. Urmează studiile de doctorat în domeniul istoriei limbii la Institutul de
Lingvistică din Moscova. În 1958 susţine cu succes teza de doctor în filologie, cu tema
Destrămarea declinării latine în romanica răsăriteană, scrisă sub îndrumarea reputatului romanist
Dimitrii Mihalci.
Din acelaşi an îşi începe activitatea în cadrul Institutului de Limbă şi Literatură al AŞ a
RSSM. În 1964 publică, împreună cu alţi autori, prima lucrare de proporţii, Curs de gramatică
istorică a limbii moldoveneşti (Curs de gramatică istorică a limbii române, 1991).
Ca om de ştiinţă, Nicolae Raevschi s-a afirmat astfel de timpuriu.
O altă lucrare colectivă, la care omagiatul şi-a adus contribuţia de asemenea în mod
substanţial în calitate de autor şi redactor, este volumul Scurt dicţionar etimologic al limbii
moldoveneşti (1978). Alţi autori: M. Gabinschi (autor şi redactor), S. Berejan, Al. Dârul, T.
Iliaşenco. Această lucrare a fost distinsă cu Premiul de Stat al RSSM, în 1989, şi care s-a învrednicit
de recenzii elogioase ale unor specialişti notorii în materie din străinătate.
Nicolae Raevschi a fost la noi, în Basarabia, un remarcabil specialist în domeniul i s t o r i e i
l i m b i i , un proeminent s a v a n t şi un e t i m o l o g de frunte. În acest sens, drept confirmare,
la scrierile menţionate mai sus se alătură valoroasa monografie Contactele romanicilor răsăriteni cu
slavii. Pe bază de date lingvistice (1988), care i-a servit omagiatului ca bază la susţinerea tezei de
doctor habilitat în filologie (1998), şi culegerea Etimologii şi alte studii de lingvistică (2006).
Limba română ca obiect de studiu şi poporul român sunt mai mult decât repere comparatiste
în lucrările sale lăsate posterităţii. Cercetând în studiul său monografic Contactele romanicilor
răsăriteni cu slavii elementele slave în limba română, autorul evocă „epocile etnice” ale românilor
delimitându-le, în fond, pe bază de dovezi lingvistice.
De reţinut însă în acest context că doctorul habilitat Nicolae Raevschi a avut de înfruntat în
activitatea sa de până la sfârşitul anilor ’80 multe praguri. Or, în condiţiile republicii noastre,
filologia şi istoria au fost vreme îndelungată domenii ale ştiinţei deosebit de dificile. De aceea, în
interiorul acestui om de ştiinţă, acestui om cu deschidere spre comunicare, vrednic, generos şi
plăcut, se ascundea, ca şi în cazul a multor colegi ai săi, „un mare tragic”. Zbuciumul lăuntric al
savantului Nicolae Raevschi a reflectat drama intelectualului şi în genere a românilor basarabeni şi
bucovineni, sortiţi să trăiască şi să activeze sub regimul totalitar sovietic.
Referindu-mă la ultima carte tipărită, Etimologii şi alte studii de lingvistică, sortită a fi
c â n t e c u l l e b e d e i pentru autor aş avea de concretizat că această culegere înmănunchează
articole în care se cercetează sub raport e t i m o l o g i c peste o sută de apelative şi termeni
onomastici, articole în care sunt examinate fenomene de gramatică, de lexic, semantică, chestiuni
privind contactele limbii române cu limbile slave, precum şi unele probleme cu o tematică mai puţin
cercetate la noi. E vorba de tratarea unor probleme privind corespondenţele fonetice şi lexicale între
idiomul strămoşilor noştri de până la romanizare ţi domeniul lingvistic baltic, de concordanţe traco-
baltice studiate începând cu B.P.Hasdeu, apoi de Poghirc, Toporov, Vraciu. După opinia lui N.
Raevschi, în acelaşi plan pot fi tratate şi unele hidronime ca Bârlad, Moldova, Şacovăţ, Ţuţora etc.
Cercetările din ultimii 10-12 ani ale profesorului Nicolae Raevschi urmau să se încununeze cu
publicarea Dicţionarului de derivate.
 Ceea ce ştiu şi pot informa e că la Institutul de Filologie al AŞM există doar o parte din
această lucrare lexicologică de proporţii. Căutările celeilalte părţi din volum au continuat, dar
deocamdată fără sens. Există o amplă introducere teoretică şi o parte din dicţionarul-zis, şi anume
11 articole de dicţionar: A, B, C, D, E, F, G, L, N (parţial), O şi S.
Studiul teoretic introductiv este intitulat Sensul derivaţional şi îi aparţine în exclusivitate lui
Nicolae Raevschi. Autorul ia în dezbatere o serie de probleme cu privire la conceptul de sens
derivaţional, la definirea acestuia, la clasificarea sensurilor derivaţionale etc.
Dicţionarul a fost iniţiat la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut ca o lucrare colectivă,
dicţionar considerat de acad. Nicolae Corlăteanu ca fiind „primul de acest fel în lingvistica
română”. De altfel, acad. N. Corlăteanu a şi publicat în anul 1994 studiul Preliminarii la
Dicţionarul de derivate (vezi: RLŞL, nr. 6, 1994, p. 52-57, inclus ulterior în Nicolae Corlăteanu ,
Testament. Cred în izbânda limbii române. Selecţie, coordonare şi prefaţă de Alexandru Bantoş. –
Chişinău, 2010, p. 71-77. În faza iniţială de elaborare au colaborat prin prezentarea unor materiale
privind cuiburile derivaţionale, regretaţii Arcadie Evdoşenco şi Ion Zaporojan, de asemenea domnii
Anton Borş, Teodor Cotelnic, Vasile Botnarciuc, Alexandru Dârul, Marc Gabinschi, Gheorghe
Popa. În ce măsură a folosit Nicolae Raevschi materialul prezentat de colegii săi nu pot să-mi dau
seama.
Problema acum e alta: găsirea dischetelor pentru cele 16-17 litere, pe care nu le-am
nominalizat mai sus şi să se purceadă la pregătirea Dicţionarului de derivate pentru tipar.
În încheiere aş mai adăuga neapărat că reputatul cercetător Nicolae Raevschi în anii 1994-
2006, în calitate de profesor universitar interimar la Facultatea de Filologie de la Universitatea
Pedagogică de Stat „I. Creangă” din Chişinău, a predat cursurile de gramatică istorică a limbii
române, de gramatică comparată a limbilor romanice, iar apoi, timp de 2-3 ani, şi un curs opţional
de derivatologie. Studenţii au apreciat mult prelegerile profesorului sub îndrumarea lui Nicolae
Raevschi au fost pregătiţi 3 doctori în filologie.
Vorbind despre Nicolae Raevschi, să poţi să nu te referi la comuna Cosăuţi şi la familia lui
Dumitru şi Sofiei Raevschi. Prezint următorul fragment din monumentala monografie Cosăuţi.
Comună din preajma Cetăţii Soroca de Alexei Zagaevschi şi Vasile Zagaevschi. Redactor
coordonator, ştiinţific şi stilistic dr. prof. univ. Vladimir Zagaevschi (Chişinău, 2005, 726 p.).
„Exemplul lui Nicolae Raevschi a fost urmat şi de fraţii săi, Ştefan, Simion, de sora Zina, care
au devenit doctori în ştiinţe, iar Maxim a obţinut studii juridice.
O mare mândrie şi cinste le prilejuieşte consătenilor familia lui Dumitru şi a Sofiei Raevschi.
Prin capacităţile lor profesionale, copiii lor au contribuit la înălţarea prestigiului satului în Moldova
şi peste hotarele ei” (p. 615).
Să ne aplecăm cu respect profund asupra cărţilor lui Nicolae Raevschi, savant cu o bogată
cultură filologică. Scrierile sale rămân a servi sursă valoroasă pentru cunoaşterea istoriei limbii
române şi a fiinţei noastre.

Omagiu Nicolae Raevschi. 80 de ani de la naştere

(29.XII.1929-13.V.2009). Colegiu de redacţie:
A. Savin-Zgardan, V.Pavel, G. Verebceanu, Chişinău, 2010, p.14-18
 VITALIE SORBALA, UN DISTINS DIALECTOLOG
(1926-1979)

La realizarea unor lucrări de mare amploare, după cum sunt considerate atlasele lingvistice,
opere de o recunoscută utilitate pentru toate disciplinele lingvistice, deseori participă, ani sau chiar
decenii, colective de cercetători. Dialectologilor chişinăueni le-a fost sortit să descrie graiurile
româneşti de la est şi nord de Prut şi pe cele vorbite în enclavele din uriaşul spaţiu slav (şi nu
numai) al fostei URSS. Acest domeniu al cercetării graiurilor populare ne impune pe un loc aparte
figura lui Vitalie Sorbală, personalitate proeminentă a dialectologiei şi geolingvisticii româneşti,
profesor universitar, doctor habilitat în filologie.
Activând în împrejurări cunoscute ale unui regim totalitar, neliniştindu-i pe unii pentru
caracterul său nonconformist, distinsul cercetător şi cadru didactic a fost nevoit să-şi schimbe
adesea locul de muncă, consacrându-se însă cu aceeaşi dăruire de suflet pentru studiul graiului
străbun şi pentru învăţământul universitar ca organizator al procesului de instruire şi profesor de
spaniolă sau română. O viaţă ce se va încheia înainte de 53 de ani, cu durerea imposibilităţii de a
comunica cu mulţi dintre cei dragi lui şi a finalizării unor proiecte de cercetare îndrăzneţe.
* * *
S-a născut la 3 noiembrie 1926, la Ocniţa, fostul judeţ Hotin, în familia lui Simion şi Zinaida
Sorbală, născută Ciumac. Tatăl, slujbaş feroviar, provenea din satul Sauca din apropierea orăşelului
Ocniţa, iar mama, casnică, din satul Scumpia, judeţul Bălţi. Tatăl, urmat de soţie şi de fiu, se
transfera deseori cu serviciul de la o localitate la alta: gara Vălcineţ pe Nistru, judeţul Hotin (1928-
1934), Bălţi (1934-1937), Medgidia, judeţul Constanţa (1937-1940), Ocniţa (1940-1941) ş.a.
Destinul 1-a purtat astfel şi pe Vitalie de la o şcoală la alta. Acad. Nicolae Corlăteanu (1914-2004)
avea să ne mărturisească în cartea sa de memorii: „Dintre elevii de la Ocniţa [anul şcolar 1940-1941
- n.n.] se evidenţiau atunci: Sorbală-tatăl, Simion, în clasa a X-a serală, om în vârstă de vreo 45-50
de ani [de fapt, de 40-41 de ani - n.n.], impiegat de mişcare la staţia Ocniţa, şi Sorbală-fiul, Vitalie,
în clasa a VII-a"1.
În vremurile grele de război adolescentul Vitalie Sorbală s-a aflat un timp, împreună cu
părinţii săi, în regiunea Rostov, Federaţia Rusă. A cunoscut urgiile războiului. Mobilizat de
sovietici în aprilie 1944, participă la campania din Ungaria şi Austria.
Şcoala a urmat-o cu intermitenţe. După absolvirea Şcolii medii de cultură generală din
orăşelul Otaci (1947), ajunge la studii în oraşul Leningrad (Sankt-Petersburg), specializându-se în
lingvistica romanică (în special hispanistică), la primul Institut Pedagogic de Stat de Limbi Străine
(1947-1951). Licenţiatul acestei prestigioase instituţii de învăţământ superior este solicitat să
activeze în calitate de lector de limba spaniolă la Institutul Pedagogic de Stat din Kiev, unde va
lucra până în 1953, când specialitatea filologie spaniolă este, temporar, desfiinţată. Revine la
baştină, aproape de părinţii săi. Timp de doi ani, între 1953 şi 1955 se află în postul de şef de studii
şi de profesor de limba franceză la Şcoala medie din comuna Arioneşti.
Un al doilea moment în traseul biografic al lui Vitalie Sorbală este legat de anii aflării sale la
Chişinău, în capitala Republicii Moldova (iunie 1955 - aprilie 1967), când va activa ca cercetător la
Institutul de Istorie, Limbă şi Literatură (structură academică înfiinţată în 1946, care în 1958 se
divizează în Institutul de Limbă şi Literatură şi Institutul de Istorie) şi ca profesor la Universitatea
de Stat din Chişinău.
În perioada primilor ani postbelici unii cercetători din Basarabia manifestau un interes aparte
pentru graiul viu popular. Printre culegătorii de grai din Basarabia şi Transnistria făceau parte Faina
Cojuhari (1916-1984) şi Nicolae Corlăteanu. Amintindu-şi de rostul acelor călătorii prin satele
noastre, cu vreo trei decenii mai târziu acad. N. Corlăteanu afirma următoarele: „Expediţiile
folclorice şi dialectologice mi-au deschis ochii asupra comorii de nestemate a graiului popular"
(„Literatura şi arta", din 11 octombrie 1979).
Din momentul stabilirii sale cu traiul la Chişinău, Vitalie Sorbală se angajează plenar să
cerceteze graiurile populare, împreună cu alţi colaboratori din cadrul instituţiei academice:
Raymund Piotrowskyi, Rubin Udler, Victor Comarniţchi, Vasile Melnic. Se constituie astfel
colectivul de dialectologi, care ulterior se va completa şi cu alţi cercetători şi se va numi timp
îndelungat Sectorul de dialectologie şi fonetică experimentală, iar mai târziu Direcţia de
dialectologie şi geografie lingvistică, la care au fost elaborate, pe parcursul anilor, lucrările
fundamentale în domeniul dialectologiei pentru arealul lingvistic românesc din stânga Prutului.
Institutul academic, respectiv Sectorul de dialectologie, i-au fost pentru Vitalie Sorbală adevărată
şcoală într-ale ştiinţei dialectologice (vezi infra), etapă hotărâtoare în afirmarea sa ca cercetător,
care peste scurt timp se va încheia cu susţinerea primului doctorat.
Începând cu luna septembrie 1962, Vitalie Sorbală îşi leagă destinul său cu Universitatea din
Chişinău. Tânăr şi cuprins de elan, el va desfăşura la această instituţie o largă activitate profesorală
şi organizaţională. Angajându-se în funcţia de lector superior, Vitalie Sorbală, hispanist cu o
excelentă pregătire, devine primul dascăl de limba şi literatura spaniolă în învăţământul universitar
din Basarabia, când la 1 septembrie 1962, la Facultatea de Filologie a Universităţii chişinăuene se
inaugurase prima grupă academică la specializarea „Limba spaniolă". Timp de câţiva ani, până în
aprilie 1967, va deţine postul de decan al Facultăţii de Limbi Străine şi cel de şef al Catedrei de
limba spaniolă.
Se realizase remarcabil ca profesor şi organizator al procesului de instruire, în 1963 susţinuse
teza de doctor în filologie, iar în 1966 i se acordă titlul ştiinţifico-didactic de docent (conferenţiar
universitar). Continuă să facă unele cercetări în domeniul dialectologiei, deşi pentru această muncă
nu mai dispunea de timp suficient. Altceva însă îi provoca nelinişte. Conaţionalul nostru deveni
conştient de faptul că diriguitorii din mediul universitar, străini aspiraţiilor sale, îi creaseră o
atmosferă ostilă şi veninoasă, ceea ce 1-a şi făcut ca, în aprilie 1967, să părăsească Chişinăul.
De aici încolo, într-un al treilea moment de răspântie, drumurile vieţii şi ale afirmării sale vor
urma pe alte meleaguri, în alte centre universitare: Kiev, Odesa, Cernăuţi.
Din nou Kiev, acelaşi Institut Pedagogic de Limbi Străine (aprilie - octombrie 1967), docent
la Catedra de limba spaniolă. Într-o primă scrisoare a corespondenţei noastre, pe care o expediase
pe data de 5 noiembrie 1967 din Odesa, Vitalie Sorbală îmi comunica: „La Kiev n-am rămas,
fiindcă nu mi se dădea locuinţă necesară. Aici mi-au creat condiţii bune de lucru şi am primit
locuinţă minunată în centrul oraşului Odesa. Lucrez la Universitate”. Deţinea funcţia de docent la
Catedra de filologie franceză şi spaniolă, iar din 1968 va fi confirmat şi în funcţia de decan al
Facultăţii de Limbi Străine. Obţine un concediu de creaţie de jumătate de an pentru definitivarea
celei de a doua teză de doctorat, pe care o va susţine cu succes la Institutul de Lingvistică din Sankt-
Petersburg în 1972.
Nu ştim cu adevărat motivele care l-au determinat să părăsească Universitatea din Odesa. Nu
prea obişnuia să-şi verse amarul. În schimb, studenţii bucovineni şi profesorii de la Catedra de
filologie română şi clasică a Universităţii din Cernăuţi s-au bucurat mult de venirea în colectivul lor
a unui profesor titularizat care, cu certitudine, le-a inspirat încredere şi optimism chiar din primele
clipe ale întâlnirii lor. Era 1 septembrie 1974. Va susţine cursurile de bază: gramatica istorică a
limbii române (pe atunci, a limbii „moldoveneşti"), dialectologia, lexicologia şi cursurile opţionale
limba spaniolă şi geografia lingvistică. A condus catedra până la trecerea sa în altă lume, 18
februarie 1979.
* * *
Opera lingvistică a lui Vitalie Sorbală trebuie apreciată în strânsă legătură cu mediul şi timpul
în care a activat şi în funcţie de parametrii prezentaţi.
V. Sorbală s-a dedicat în întregime cercetării graiurilor limbii române, cu ataşamentul sincer
şi deschis faţă de ţărani, buni păstrători şi cunoscători ai graiului străbun, ai tradiţiilor şi datinilor.
Începe cu anchetele dialectale de teren. Efectuează o anchetă chiar în primul an de lucru la
Academie (1955), înregistrând particularităţile fonetice şi lexicale ale graiurilor moldoveneşti din
nord-vestul Basarabiei (localităţile Cotiujeni, Grimăncăuţi, Larga, Criva, Nesfoia) şi din ţinutul
Herţa (localităţile Horbova, Molniţa, Pilipăuţi), pe care le valorifică în articolul Graiurile
moldoveneşti de nord-vest2. Pe acestea le consideră drept graiuri de tranziţie, de la grupul de graiuri
din Bucovina la cele din „masivul central moldovenesc". Ancheta şi studiul se referă în egală
măsură la fonetică şi lexic. De aici încolo va cerceta aproape în mod exclusiv terminologia
dialectală, aria Atlasului lingvistic moldovenesc (ALM).
Dar odată cu înfiinţarea Sectorului de dialectologie (1956), Vitalie Sorbală şi-a pus tot
entuziasmul, alături de colegii săi, în realizarea unor lucrări colective. Scopul principal al
colectivului de dialectologi de la Academie avea să devină pentru mulţi ani elaborarea unui atlas
lingvistic, precum şi al unor volume de texte şi de glosare dialectale. Vom reaminti că în cadrul unei
sesiuni ştiinţifice, care şi-a desfăşurat lucrările la Chişinău în 1951, profesorul D. E. Mihalci afirma
că este necesar să se cerceteze „graiurile moldoveneşti" de pe întreg teritoriul URSS şi să se
întocmească un atlas lingvistic al acestor graiuri3. Problema este abordată în special de către R. G.
Piotrowskyi în studiul său Despre Atlasul dialectologic moldovenesc4. Însă materialele colectate în
perioada 1947-1955 în circa patru sute de sate din RSSM şi puse la baza aşa-zisului Atlas
dialectologie moldovenesc de probă, după o analiză riguroasă, s-a dovedit a fi necalitative. Ca
urmare, sectorul nou format îşi pune ca sarcină primordială pregătirea unui chestionar în vederea
realizării anchetelor dialectale şi a elaborării Atlasului lingvistic moldovenesc.
Concepţia viitorului atlas este expusă în câteva studii teoretice semnate de V. A. Lisitskyi5, R.
G. Piotrowskyi6, V. Sorbală7, şi în introducerea la Chestionarul ALM8.
Punem în evidenţă faptul că ALM face parte din seria atlaselor regionale româneşti. În
introducerea la Chestionarul ALM se afirmă: Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM) este conceput ca
un atlas regional" (p. 5). Iniţiatorii ALM - Raymund Piotrowskyi, Vitalie Sorbală, Rubin Udler - au
conceput deci lucrarea respectivă ca pe un atlas regional faţă de Atlasul lingvistic român, iniţiat de
Sextil Puşcariu şi realizat de Sever Pop şi Emil Petrovici, atlas naţional (general). Obiectivele pe
care şi le-a propus ALM sunt sugerate, în multe privinţe, de analiza hărţilor ALR. Multe întrebări
cuprinse în Chestionarul ALM sunt preluate din Chestionarul ALR.
Vitalie Sorbala şi-a adus, mai întâi de toate, o contribuţie importantă la alcătuirea
Chestionarului ALM, adică la fundamentarea teoretică a Atlasului lingvistic moldovenesc, pentru că
valoarea şi originalitatea unui atlas lingvistic este determinată, în primul rând, de elaborarea
ştiinţifică a chestionarului. Este coredactor al Chestionarului ALM, care include 2548 de întrebări,
lui aparţinându-i 1023 de chestiuni, formulate şi propuse pentru compartimentele Lexicul (957 de
întrebări) şi Gramatica (66 de întrebări).
Atlasul lingvistic moldovenesc îşi punea drept sarcină principală precizarea şi cunoaşterea
aprofundată a structurii dialectale a limbii române de la est de Prut, inclusiv cercetarea, pentru
prima dată, a graiurilor din sud-estul Ucrainei, Caucaz şi din partea asiatică a fostei URSS, unde
aşezările româneşti se prezintă ca nişte enclave. În reţeaua ALM au fost cuprinse 240 de puncte
cartografice. Vitalie Sorbala a participat la stabilirea reţelei de localităţi, consultând în acest scop
sursele istorice şi de arhivă, studiile dialectologice şi etnografice, adunând totodată informaţiile
primite de la săteni în timpul expediţiilor de sondaj din vara lui 1957.
Un loc aparte în activitatea sa la Atlas îl ocupă colectarea materialului din 139 de localităţi, la
peste 700 de întrebări lexicale. Din 1957 şi până în august 1962 el a cunoscut, aşa cum se exprima
Sextil Puşcariu, munca grea şi plină de privaţiuni a anchetelor dialectale. A străbătut, împreună cu
colegii săi, mii de kilometri pe drumurile întortocheate de ţară, din Maramureşul istoric şi până în
Caucaz. A cartografiat pe hărţile de lucru o parte din materialul cules de el în anii 1957-1959. Până
în 1960 a fost şeful echipei de anchetatori.
Vitalie Sorbala a fost un remarcabil dialectolog de teren. Cercetarea de teren (susţine pe bună
dreptate domnul Nicolae Saramandu schiţând un „sumar de portret" al dialectologului de teren
Magdalena Vulpe) adaugă specialistului o perspectivă care lipseşte dialectologului „de birou":
perspectiva spaţială. Asocierea faptelor de limbă cu locul exact în care le-a cules îi creează
dialectologului de teren o percepere aproape fizică a conturului ariei dialectale, isoglosa nefiind o
simplă linie pe hartă: ea străbate văi şi râuri, trece munţii şi se întoarce în câmpie. Isoglosa îi
urmează pe vorbitori, dintre care unii sunt stabili, iar alţii în mişcare, practică ocupaţii străvechi sau
au îndeletniciri noi etc. Toate acestea îi răsar în minte dialectologului de teren atunci când
interpretează materialul lingvistic în perspectivă geografică, oferindu-i certitudinea interpretării9.
Firea comunicativă, cunoaşterea temeinică a graiului matern şi a vieţii satului cu tradiţiile şi
datinile strămoşeşti, cultura lingvistică şi harul de cercetător i-au ajutat conaţionalului nostru să
culeagă la faţa locului, pe teren, un variat şi autentic material lexico-semantic dialectal, ulterior
cartografiat de colegii săi în ALM, vol. II, partea a II-a de V. Melnic şi V. Pavel (1973) şi în Atlasul
lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria, voi. I-IV, coordonator
Vasile Pavel, prescurtat ALRR. Bas. (1993-2003), continuare directă a ALM, cu un titlu revăzut,
adecvat, o reluare a publicării unui material lexical necartografiat în ALM.
Odată cu transferarea sa, în 1962, de la Academie la Universitate, s-a întrerupt şi colaborarea
sa la cercetările de teren, la cartografierea materialelor adunate şi la pregătirea hărţilor de atlas
pentru tipar. În schimb, a continuat să valorifice o parte din materialele colectate pentru ALM /
ALRR. Bas. în câteva zeci de studii, articole, teze, multe dintre aceste lucrări fiind prezentate mai
întâi şi la congrese naţionale şi internaţionale.
Ziceam în rândurile de mai sus că Vitalie Sorbală a fundat, împreună cu V. Lisitskyi, R.
Piotrowskyi şi R. Udler, principiile de elaborare ale ALM. Încă de la alcătuirea Chestionarului ALM
în atenţia redactorilor s-a aflat „problematica istorico-comparativă" şi cea „structurală", pentru ca
relevând varietăţile diatropice sincronice să se prezinte material pentru „analiza istorică
(diacronică)". In articolele sale10 se subliniază că, în compartimentul lexical al chestionarului,
întrebările se grupează conform „principiului tematic", acestea relevând numeroase microsisteme
terminologice care, prin lexemele cartografiate, evidenţiază diverse corelaţii semantice şi
motivaţionale (derivaţionale).
Materialul lingvistic interpretat de către Vitalie Sorbală se întemeiază pe studiul
microsistemelor terminologice dialectale. In acest sens, următoarele titluri ale studiilor sale vorbesc
de la sine: Despre terminologia unui grup de unelte de muncă în graiurile moldoveneşti (Ciocanele
şi malurile) (1959), Termenii pentru denumirea ferăstraielor în graiurile moldoveneşti (1959),
Denumirile cleştilor în graiurile moldoveneşti (1961), Din terminologia dialectală a legumăritului
(Curcubitaceele) (1964), Terminologia uneltelor de săpat şi a realiilor înrudite cu ele în graiurile
moldoveneşti (1967), Formarea şi evoluţia terminologiei mânerelor în graiurile moldoveneşti
(1973) etc., publicate în diverse reviste şi culegeri de specialitate, recent cuprinse într-un volum
aparte11. Este instructivă în acest sens comunicarea lui V. Sorbală Studiul diacronic al structurii
lexicului dialectal, prezentată la Congresul al XII-lea de filologie şi lingvistică romanică (Bucureşti,
1968)12, în care a fost analizată terminologia a două microsisteme, pe baza ALM: 1) lăcustă - calul
popii şi greier - paing. La raport au fost alăturate două hărţi corespunzătoare, care oglindesc
anumite arii de corelaţii terminologice. Iată unele opinii ale unor savanţi bine cunoscuţi care au luat
cuvântul în dezbateri asupra celor comunicate de către Vitalie Sorbală la înaltul for ştiinţific:
Gh. Bulgăr:
„Foarte instructivă expunerea lui V. Sorbală care completează raportul prof. G. Rohlfs din
şedinţa plenară şi pune în lumină unitatea limbii, varietatea termenilor latini, sinonimia lor pe
această arie a romanităţii.
Se impune însă unele concluzii generale trase din materialul atât de amplu şi de instructiv
adus de V. Sorbală".
D. Şandru:
„Comunicarea lui V. Sorbală e valoroasă mai ales prin materialul foarte bogat şi variat pe care
îl aduce dintr-o regiune puţin cercetată până acum şi, de asemenea, prin consideraţiile pe care le
face în legătură cu acesta".
Gr. Brâncuş:
„Lucrarea este interesantă îndeosebi din punctul de vedere al metaforelor create. O extindere a
cercetării pe o arie mai largă romanică ar proba, desigur, o unitate a puterii imagistice a lumii
romanice orientale"13.
În Chestionarul ALM V. Sorbală a introdus multe întrebări referitoare la obiectele „înrudite
care, potrivit unor grupuri tematice de termeni, asemenea noţiuni (obiecte) sunt cuprinse în anumite
sisteme". Presupunea că trăsătura aceasta (mai puţin evidenţiată în Chestionarul ALR) îi va da „un
specific deosebit şi original" ALM. În toate studiile sale insistă asupra unei citiri şi examinări
corelative a hărţilor. Cuvântul (termenul) nu poate fi cercetat izolat, ci doar în variatele sale legături
cu alte unităţi lexicale, obţinându-se, atunci când e posibil, scoaterea în evidenţă a unor corelaţii
lexico-semantice în baza cercetării microsistemelor terminologice. Punctul de plecare este
onomasiologia care conlucrează cu semasiologia. Analiza concretă se sprijină pe metoda „Wörter
und Sachen" (la V. Sorbală, „realii şi termeni"). Descrierea sincronică este completată cu aspectul
diacronic, mai ales, prin analiza etimologiei termenilor şi a dinamicii lor în corelaţia directă cu
grupul realiilor pe care le denumesc.
Semantica nu este nicidecum neglijată. Axa în jurul căreia autorul încearcă să stabilească
evoluţia semantică a lexemelor o constituie asociaţia de idei. Invocă „transferul de termeni" (nu de
„sens") de la o realie la alta, fenomen înţeles şi interpretat de cercetător, ca o consecinţă a diverselor
asocieri de formă, de contiguitate sau de funcţie a realilor, a fenomenului de transpunere metaforică
sau metonimică. Perspectiva din care sunt cercetate microsistemele terminologice de către
dialectologul V. Sorbală este una spaţială, deci, de geografie lingvistică.
Pusă în serviciul unei mari pasiuni pentru limba şi cultura populară, scrierile lingvistice ale
profesorului Vitalie Sorbala nu vor părea deloc fragmentare sau puţin reprezentative, judecând după
numărul de publicaţii (vreo 60 de titluri), numai dacă vom lua în considerare cele două teze de
doctorat: 1) teza de doctor în filologie cu titlul Dezvoltarea lexicului moldovenesc dialectal de
producţie (studiu etimologic pe baza materialelor ALM), susţinută la Universitatea „T. Gr.
Şevcenko" din Kiev şi 2) teza de doctor habilitat, Formarea şi dezvoltarea microsistemelor
terminologice în graiurile moldoveneşti (Pe baza materialelor Atlasului lingvistic moldovenesc),
susţinută în cadrul Institutului de Lingvistică, Secţia din Leningrad a Academiei de Ştiinţe a URSS,
la specialităţile „Limbile romanice" şi respectiv „Limbile popoarelor URSS (limba
moldovenească)" (referenţi oficiali: acad. N. Gr. Corlăteanu, prof. M. A. Borodina, prof. Gh. V.
Stepanov). Din păcate, autorul nu a reuşit să pregătească pentru tipar aceste lucrări de proporţie,
prima teză având peste 300 de pagini, iar a doua - circa 700 de pagini, la care se alătură 818 hărţi
onomasiologice şi lexico-semantice, executate în figuri simbolice şi în culori.
Ideile, tezele de bază ale cercetătorului romanist Vitalie Sorbala, reflectate în publicaţiile sale,
care se sprijină pe materialele ALM, sunt aplicabile şi pentru studiul altor graiuri.
În Cuba (decembrie 1974 - mai 1975), fiind delegat de către Academia de Ştiinţe a Uniunii
Sovietice, V. Sorbala i-a consultat pe lingviştii cubanezi în vederea alcătuirii Atlasului lingvistic şi
etnografic al Cubei. Posibilităţile de deplasare în teren pentru anchete dialectale au fost însă extrem
de limitate din lipsa transportului. Şi-a făcut totuşi „o închipuire destul de bună" despre varianta
cubaneză a spaniolei. Din conversaţia întreţinută în 1983 cu lingvista din Havana, Raquel Maria
Garcia Riveron, sosită la Chişinău în vederea consultării dialectologilor de la Academie în problema
elaborării atlaselor lingvistice, am aflat că lucrările la atlasul lingvistic al Cubei se găsea încă la un
început de cale lungă şi anevoioasă. Se cuvine a fi menţionat, în sfârşit, şi discursul ştiinţific nescris
al profesorului V. Sorbală, de care au beneficiat auditorii prelegerilor, seminariilor şi comunicărilor
sale. În spaţiul URSS era bine cunoscut nu numai ca dialectolog, dar şi ca romanist, în special ca
hispanist. Pe lângă cursurile, anterior definite şi pe care le-a predat la Universităţile din Chişinău,
Kiev, Odesa, Cernăuţi, V. Sorbală a avut o bogată activitate cu dese deplasări, ca invitat de a ţine
cursuri de limba spaniolă şi română la Universitatea „M. V. Lomonosov" din Moscova şi la
Universitatea din Voronej sau, mai ales, pentru a interveni în calitate de referent oficial la susţinerea
tezelor de doctorat. Aflându-se în Cuba, a predat lecţii şi a condus seminarii pentru lingviştii de la
Institutul de Literatură şi Limbă al Academiei Republicii Cuba despre principiile de elaborare a
atlaselor lingvistice, despre dialectologia romanică şi hispano-americană.
Cunoştinţa cu Vitalie Sorbală a început odată cu angajarea mea la Sectorul de dialectologie
(1962), când am preluat de la el partea sa din Chestionarul ALM cu întrebările lexicale, pentru a
continua din primăvara lui '63 anchetele dialectale în teren. Am profitat de sfaturile sale preţioase
referitoare la metodologia cercetărilor dialectale de teren, am întreţinut relaţii colegiale şi prieteneşti
durabile şi sincere.
Distins dialectolog şi profesor universitar cu deosebite calităţi didactice, Vitalie Sorbală a fost
un om minunat, o fire deschisă. Plecarea lui fulgerătoare şi neaşteptată în altă lume ne-a marcat
multă vreme pe toţi cei care l-am cunoscut şi l-am preţuit. A plecat în deplină forţă creatoare, dar
lăsând moştenire un tezaur inestimabil pentru generaţia de dialectologi din prezent şi pentru cele
viitoare, pentru cunoaşterea unităţii limbii române, în toată varietatea şi bogăţia ei.
 Referinţe bibliografice
1. Nicolae Corlăteanu. Răspântii, Chişinău, 1995, p. 118-119.
2. В. С. Сорбалэ. Северо-западные молдавские говоры (Фонетика и лексика), în
„Известия Молдавского филиала АН СССР", Кишинев, 1959, пг. 12, р. 35-63.
3. Д. Е. Михальчи. Задача молдавского языкознания, în culegerea „Вопросы
молдавского языкознания", Москва, 1953, р. 23-64.
4. Р. Г. Пиотровский. О молдавском диалектологическом атласе, în rev.
„Вопросы языкознания", Москва, 1953, пг. 2, р. 146.
5. В. А. Лисицкий. Проблемы вокализма в Молдавском лингвистическом атласе,
în „Известия Молдавского филиала АН СССР", Кишинев, 1957, пг. 6; ibidem, Проблемы
вокализма в Молдавском лингвистическом атласе, în Omagiu lui Iorgu Iordan cu prilejul
împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958.
6. Р. Г. Пиотровский. Некоторые теоретические вопросы Молдавского
лингвистического атласа, р. 677-686.
7. V. Sorbală. Unele probleme lexicale în „Atlasul lingvistic moldovenesc", în „Analele
ştiinţifice ale Institutului de Limbă şi Literatură", vol. IX, Chişinău, Editura Cartea Moldovenească,
1959, p. 55-64.
8. Chestionar pentru colectarea materialului în vederea alcătuirii Atlasului lingvistic
al limbii moldoveneşti, redactat de R. Ia. Udler, V. S. Sórbala, V. A. Comarniţchi, V. F. Melnic şi
R. G. Piotrowskyi, Chişinău, Ştiinţa, 1960, p. 5-19. Constatăm, din păcate, o intitulare tendenţioasă,
pleonastică şi reprobabilă a Chestionarului ALM (determinată de contextul politic cunoscut al
deceniului al cincilea al secolului trecut), dar care nu are mai nimic comun cu obiectivele de facto
ale ALM.
9. Nicolae Saramandu. Portret de dialectolog, în „Fonetică şi dialectologie", Bucureşti,
Editura Academiei Române, 2003-2004, vol. XXII-XXIII, p. 12.
10. V. S. Sorbală. Certains problèmes lexicologiques de l'Atlas linguistique moldave, în
„Revue de Linguistique Romane", tome XXX, nr. 117-118, janvier-juin, Lyon, 1966, p. 55-64.
11. Vitalie Sorbală. Studii de dialectologie şi geografie lingvistică, volum îngrijit şi
studiu introductiv de Vasile Pavel, Chişinău, 2006, p. 335-360.
12. Vitalie Sorbală. Studiul diacronic al structurii lexicului dialectal, „Actele celui de-al
XII-lea Congres internaţional de filologie şi lingvistică romanică", vol. II, Bucureşti, 1971.
13. Vitalie Sorbală. Studii de dialectologie şi geografie lingvistică, volum îngrijit şi
studiu introductiv de Vasile Pavel, p. 335-360.

Vitalie Sorbală. Studii de dialectologie şi geografie lingvistică.

Volum îngrijit şi cuvânt introductiv de Vasile Pavel,
Chişinău, SET TRIO, 2006, p.5-12

Glasul Bucovinei, Cernăuți – București,

2006, nr.4, p.7-15

Limba română azi. Lucrările Conferinței

Naționale de Filologie, Iași – Chișinău, p.195-206
 VLADIMIR ZAGAEVSCHI. La 70 de ani

Vladimir Zagaevschi, cunoscut lingvist şi profesor universitar, specialist în fonetică,

dialectologie şi istoria limbii, a împlinit respectabila vârstă de 70 de ani. In cele ce urmează vom
încerca să intrăm în câmpul de activitate de-o viaţă a omagiatului şi să facem anumite bilanţuri ale
rodului muncii ştiinţifice şi profesoral-didactice a Domniei sale. O caracterizare succintă, de esenţă,
i-o face fostului său student acad. Nicolae Corlăteanu. Într-un autograf, pe o carte, Domnia sa,
profesorul, scrie: „Migălos ca un adevărat filolog, Vladimir Zagaevschi a ajuns să stăpânească
foarte bine obiectul pe care 1-a îndrăgit încă de la părinţi, fraţi şi surori: vorba vie şi problemele
mari ale limbii literare române, în special cele fonetice" (N. Corlăteanu. Încadrarea lingvistică în
realităţile europene. - Chişinău, 2001, p. 2).
S-a născut la 3 iunie 1933 în satul Palanca, comuna Cotova, judeţul Soroca, România, în
familia Anastasiei şi a lui Cozma Zagaevschi, ţărani-plugari, buni gospodari şi creştini ortodocşi,
originari din satul Cosăuţi din preajma Sorocii.
La şcoală este dat la vârsta de 6 ani, clasa întâi terminând-o cu premiul întâi. Mai departe însă
învăţătura o va continua cu intermitenţe din cauza vremurilor tulburi care se abătuseră asupra
Basarabiei: războiul, deportările, foametea organizată, colectivizarea forţată, anii de secetă. Când s-
au mai limpezit timpurile, se înscrie la Şcoala de şapte ani din satul Cotova, fostul raion Zguriţa, pe
care o absolveşte cu diplomă de laudă. Apoi îşi continuă studiile la Şcoala medie de cultură
generală nr. 1 din satul Chetrosu, raionul Drochia, la terminare fiind primul la această şcoală distins
cu medalie pentru succese excelente la învăţătură şi purtare exemplară. În anul 1958 este introdus
în Cartea de Onoare a Şcolii din satul Chetrosu.
Încă din anii de şcoală începe să scrie poezii şi articole cu subiecte din viaţa şcolii, pe care le
publică în ziarele raionale şi în cele republicane. La un concurs „Pentru cea mai bună poezie
şcolărească" a fost premiat de ziarul „Tânărul leninist" cu o diplomă şi cu o mică bibliotecă de
literatură artistică. Este prezent în antologia de poezie Iubire de metaforă (alcătuitor: Mihail
Dolgan, Chişinău, 2001).
A făcut trei ani de serviciu militar. A învăţat un timp la Institutul de Stat de Medicină din
Chişinău (azi Universitatea de Medicină şi Farmaceutică «Nicolae Testemiţeanu») la Facultatea de
Medicină Generală, dar dragostea de poezie şi de ştiinţele filologice îl aduce la Universitatea de Stat
din Moldova, Facultatea de Istorie şi Filologie, secţia de limbă şi literatură, pe atunci,
„moldovenească". Aici devine un membru activ al cercului ştiinţific de lingvistică, în comunicările
prezentate la şedinţele pentru cerc se vede preocupat de probleme de fonetică, fonologie şi
dialectologie. În anii de studenţie (din 1960), iar mai apoi ca profesor şi conducător de echipe
studenţeşti, a participat în fiecare an, trei decenii la cercetări pe teren în cadrul expediţiilor
dialectologice, străbătînd în lung şi în lat Basarabia, Bucovina, Transnistria şi Maramureşul din
dreapta Tisei.
În anul 1963, în faţa Comisiei de Licenţă, susţine magna cum laude teza pe tema Sistemul
fonetic şi fonologie al graiului cosăuţean. În acelaşi an, la absolvirea Universităţii, a avut mai multe
oferte, dar a ales activitatea ştiinţifică la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe a
Moldovei, Sectorul de Dialectologie şi Fonetică Experimentală. Peste un an, acceptă invitaţia de a
reveni la Alma Mater, începând munca didactică la Catedra de Limbă Română, unde activează până
în prezent.
 La aceeaşi catedră urmează doctorantura (1967-1970). În 1971 susţine teza de doctor în care
tratează morfosintaxa şi sintaxa graiurilor din Maramureşul din dreapta Tisei (azi: reg.
Transcarpatică, Ucraina). În 1979 i se conferă titlul ştiinţifico-didactic de docent (conferenţiar
universitar). În anul 1993 urmează un stagiu de reciclare şi de documentare la Universitatea
«Babeş-Bolyai» din Cluj-Napoca (România). La cel de al IX-lea Simpozion Naţional de
Dialectologie de la Baia Mare (1996), a fost ales membru al Consiliului Coordonator al Societăţii
Române de Dialectologie. Este conducător de doctoranzi şi masteranzi. Pe parcurs, în urma unor
reprofilări / reorganizări şi comasări, catedra şi-a schimbat denumirea: Catedra Lingvistică Generală
şi Romanică (1993-2000) şi Catedra Limbă Română, Lingvistică Generală şi Romanică (2000-
2003).
Timp de patru decenii de activitate ştiinţifico-didactică la Universitatea de Stat din Moldova a
ţinut prelegeri, seminarii şi lecţii practice la cursurile: Introducere în lingvistică, Fonetică,
Dialectologie, Gramatica istorică a limbii române ş. a., precum şi cursuri speciale: Probleme de
fonologie, Probleme de ortografie a limbii române, Bazele teoretice ale ortografiei limbii române.
A publicat materiale didactice, programe analitice şi prospecte ale cursurilor predate. A colaborat la
scrierea manualelor universitare de Fonetică, Dialectologie, Gramatică istorică ş. a., care servesc
ani la rând drept primă sursă la cursurile respective la toate instituţiile de învăţământ superior din
Republica Moldova şi la Universitatea din Cernăuţi (Ucraina), iar manualul Fonetica (Chişinău:
Lumina, 1993), scris împreună cu acad. Nicolae Corlăteanu, a suscitat şi interesul unor profesori
universitari din România (Iaşi, Cluj-Napoca). Ecourile venite din partea unor lingvişti vorbesc de
faptul că manualul a fost apreciat. Astfel, profesorul universitar Onufrie Vinţeler de la Universitatea
«Babeş-Bolyai» din Cluj-Napoca scrie că Fonetica „este elaborată după cele mai avansate principii
ştiinţifice din domeniul foneticii şi fonologiei" (v. Omagiu acad. Nicolae Corlăteanu la 80 de ani. -
Chişinău, 1995, p. 116). Andrei Avram, reputat fonetician şi fonolog, consideră că Fonetica,
elaborată de Nicolae Corlăteanu şi Vladimir Zagaevschi, „va aduce - sunt convins - mari servicii
multor cititori nu numai din Republica Moldova" şi că, după monumentala operă a lui S. Puşcariu,
Limba română. Vol. II. Rostirea, apărută în 1959, „în România nu a fost publicată nici o lucrare cu
un conţinut similar în ultimele decenii".
În munca ştiinţifică este preocupat, în primul rând, de problemele legate de dialectologie, cu
incursiuni în istoria limbii, de probleme de fonetică şi fonologie, de ortografie şi cultivarea limbii.
În aceste domenii a publicat monografii, manuale, studii şi în reviste şi culegeri de prestigiu din
Republica Moldova, România şi Ucraina peste 150 de articole. Monografia Studii de gramatică
dialectală comparată (Chişinău: Ştiinţa, 1990) cercetează în plan comparativ şi contrastiv
morfologia, morfosintaxa şi sintaxa graiurilor românești din spaţiul glotic dacoromân, circumscris
în reţeaua Atlasului lingvistic moldovenesc. în carte sunt evidenţiate şi descrise numeroase elemente
arhaice, arhaizante, faze etimologice-rudimentare, variante intermediare în evoluţie, în fazele lor cu
mult anterioare apariţiei primelor monumente scrise, împrumuturi sub formă de calcuri parvenite
sub influenţa graiurilor aloglotice, mai ales în raioanele şi în zonele insulare, periferice şi în cele
limitrofe. Monografia s-a bucurat de aprecieri din partea recenzenţilor de la Chişinău, Bucureşti,
Cluj-Napoca, Cernăuţi. Astfel, Magdalena Vulpe (în FD, 1992, vol. XI) menţionează faptul că
„lucrarea lui V. C. Zagaevschi este interesantă", „ea înmănunchează un material dialectal bogat şi
autentic referitor la aspecte abia de curând intrate în atenţia cercetătorilor - morfologia şi sintaxa",
încheind elogios: „materialul cuprins în lucrarea lui V. C. Zagaevschi e atât de bogat, multe din
interpretările oferite sunt atât de interesante, încât, o nouă ediţie - modernizată şi, evident,
transliterată (în caractere latine - n. red.) - a cărţii ni se pare a fi nu numai utilă, ci chiar necesară".
Recenzenţii Albina şi Ion Dumbrăveanu de la Chişinău subliniază unele momente ce ţin de însăşi
metoda şi metodologia de investigare a fenomenelor dialectale şi a materialului faptic cercetat:
„studiul monografic recenzat se caracterizează prin modul său propriu de a aborda problemele şi de
a elucida fenomenele cercetate. Autorul nu s-a mărginit doar la descrierea şi constatarea faptelor
glotice dialectale în limitele masivului cercetat, ci a efectuat şi un studiu comparativ-istoric şi
confruntativ". Monografia Studii de gramatică dialectală comparată a fost prezentată, în 1990, de
către regretatul profesor universitar Romulus Todoran, la una din şedinţele Secţiei Române de
Lingvistică Romanică, Filiala Cluj.
Monografia Culorile accentului (Chişinău: Ştiinţa, 1988) ia în discuţie unele aspecte teoretice
ale accentului ca unitate fonetică suprasegmentală, cum sunt: tipurile de accente (dinamic, muzical,
combinat, cantitativ, fix, liber, limitat ş. a.), funcţiile accentului (culminativă, demarcativă,
distinctivă: semantică, lexico-gramaticală, morfologică, sintactică, stilistică şi poetică) ş. a., precum
şi probleme ale aceluiaşi fenomen fonetic nonlinear privit prin prisma cultivării limbii. Şi această
carte s-a bucurat de două recenzii apărute în revistele de la Bucureşti. Anca Hartular remarcă (în
FD, 1992, voi. XI) „comentariul original al unor aspecte uneori aride pentru un nespecialist,
prezentarea grafică amuzantă şi elocventă" şi conchide că „alături de caracterul actual al temei şi de
informaţie ştiinţifice şi, mai larg, culturale oferite fac din lucrarea lui Vladimir Zagaeschi un volum
agreabil şi util pentru o categorie largă de cititori".
Concomitent cu munca pedagogică la Universitatea de Stat din Moldova, a ţinut prelegeri de
Introducere în lingvistică şi de Fonetică a limbii române la Institutul Pedagogic de Stat «Ion
Creangă» din Chişinău (1967), de Gramatică istorică şi de Fonetică la Universitatea de Stat din
Tiraspol (cu sediul la Chişinău) şi la Universitatea Real-Umanistică din Cahul (1998-2001). A fost
preşedinte al Comisiei de Stat la examenele de licenţă la Universitatea Pedagogică de Stat «Ion
Creangă» din Chişinău (1998, 1999, 2001, 2002).
V. Zagaevschi a fost redactor ştiinţific şi / sau stilistic a mai multor volume de lucrări de
lingvistică, în special de fonetică şi geografie lingvistică. Menţionăm, în acest context, participarea
la editarea Atlasului lingvistic român pe regiuni. Basarabia, nordul Bucovinei, Transnistria, voi.
I—II de Vasile Pavel. - Chişinău, 1993, 1998.
A fost solicitat nu o dată în calitate de oponent (referent oficial) la susţinerea unor teze de
doctorat: la Universitatea Naţională «Taras Şevcenko» din Kiev (Nicanor Babâră, 1987), la
Institutul de Lingvistică al A.Ş.M. (Ana Mardari, 1984; Angela Savin-Zgardan, 1998; Aliona
Zgardan, 1998; Stela Spînu, 2002), la Universitatea «Babeş-Bolyai» Cluj-Napoca, România
(Dumitru Draica, 2003).
A participat cu referate, comunicări şi cu rezumate publicate ale comunicărilor la numeroase
manifestări ştiinţifice: conferinţe unionale, republicane şi interuniversitare de pe timpuri (la
Moscova, Chişinău, Cernăuţi, Bălţi ş. a.), la multe conferinţe, simpozioane naţionale şi colocvii
internaţionale (la Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Suceava, Baia Mare, Alba Iulia, Kiev, Ujgorod,
Bălţi, Belinţ - jud. Timiş. ş. a.), în particular, la Congresul al V-lea al Filologilor Români (Iaşi -
Chişinău, 1994), la Colocviul al XXI-lea Internaţional de Lingvistică Funcţională (Iaşi, 1996), la
Colocviul Internaţional „Filologia secolului XXI", organizat cu prilejul a 80 de ani din ziua naşterii
Profesorului Eugeniu Coşeriu (Bălţi, 2001) ş. a.
A prezentat cicluri de emisiuni în problemele de cultivare a limbii la Radio-Chişinău (1989,
1991), la Televiziunea Naţională (1991) şi articole în acest domeniu la săptămânalul „Cultura,,
(1967-1970).
A publicat o serie de articole în apărarea alfabetului latin şi a limbii române ca limbă de stat:
Vorbim limba română şi nu există limbă moldovenească (Interviu acordat săptămânalului de
informaţie Lugojul [jud. Timiş, România], nr. 44 (167), anul IV (1994), 27 Octombrie — 2
Noiembrie, p. 8); Despre continuitatea alfabetului latin la români (revista Cugetul, 2001, nr. 2, p.
17-22) ş. a.
Să-i dorim sărbătoritului multă sănătate şi stoicism, mulţi ani de viaţă activă şi noi lucrări în
domeniul lingvisticii, sporite bucurii.

Revistă de lingvistică și știință literară,

2003, nr.3-4, p.136-138

3.3. Interviuri

LIMBA ROMÂNĂ ESTE SCUTUL DE NĂDEJDE

ÎN IZBÂNDA DREPTĂŢII, ÎN APARAREA
FIINŢEI NOASTRE NAŢIONALE

Dialog: Alexandru BANTOŞ – Vasile PAVEL

– Stimate domnule profesor, sunteţi un pasionat cercetător în domeniul geografiei

lingvistice, coordonator şi participant direct la realizarea unor importante lucrări în domeniu
(atlase lingvistice, monografii etc.) care acoperă întregul spaţiu al limbii române. Ce
argumente justifică unitatea limbii române?
– Mai întâi, îmi îngăduiţi, dragă Alexandru Bantoş, să vă mulţumesc pentru că îmi oferiţi
prilejul să fiu oaspete al acestui important centru de cultură – Casa Limbii Române – şi al redacţiei
Limba Română. Încercând să răspund la întrebarea ce mi-o adresaţi, precizez din capul locului că
noţiunea de unitate este întotdeauna relativă. Limbajul este creativitate. De aceea nu există limbi
„monolitic unitare”. Unitatea oricărei limbi, respectiv a celei române, este o unitate în diversitate. În
limba română, ca şi în orice altă limbă, deosebim o varietate în spaţiu (dialectele, graiurile
teritoriale), o varietate socioculturală în funcţie de gradul de instruire al omului, de vârsta sa etc., şi
o varietate stilistică în acord cu momentul şi circumstanţele vorbirii. Nici latina vulgară dunăreană,
pe care lingviştii o consideră bază a limbii române, nu era monolitic unitară. Dar a existat de secole
şi continuă să existe tendinţa către unitatea limbii pentru toată comunitatea, aspiraţia către o normă
unică. Astfel se ajunge la noţiunea de ideal de limbă, pe care o numim limbă literară sau, în
terminologia utilizată de profesorul Eugen Coşeriu, limbă exemplară. Prin comparaţie, putem
afirma că o limbă este mai unitară sau mai puţin unitară decât altă limbă. Limba română este cu
mult mai unitară în raport cu limbile italiană, franceză sau cu alte idiomuri romanice. La nivelul
limbii comune (aceasta există numai pentru dialectul dacoromân) şi la nivelul limbii literare nu
există nici o diferenţă între limba română vorbită la est şi cea de la vest de Prut. Unitatea respectivă
a fost determinată de un şir de factori, o contribuţie aparte având în acest sens scriitorii clasici şi
contemporani, savanţii, oamenii de cultură... Eminescu, Coşbuc, Rebreanu sau Mateevici au scris în
aceeaşi limbă – în limba română. De altfel, problema în cauză a fost abordată de Eugen Coşeriu în
studiul său Unitatea limbii române – planuri şi criterii, inclus în Limba română este patria mea.
Studii. Comunicări. Documente, Chişinău, 1996.
– Aţi participat la mai multe congrese şi colocvii ştiinţifice internaţionale, în cadrul
cărora s-a luat în dezbatere materialul lingvistic din spaţiul romanic şi românesc. S-a pus în
discuţie la vreun asemenea forum problema existenţei „limbii moldoveneşti”? Cunosc
specialiştii din afara spaţiului românesc „problema noastră” – a celor două limbi?
– În spaţiul latinităţii orientale în prezent există o singură limbă romanică. Aceasta este limba
română. Dar în istoria lingvisticii, în principal a celei din fosta U.R.S.S., au fost susţinători ai ideii
false a existenţei în Romania de est a cinci limbi distincte: româna (dacoromâna), aromâna,
istroromâna, meglenoromâna şi moldoveneasca. În interiorul „dacoromânei”, se urmărea
identificarea unor argumente pentru fundamentarea unei „teorii” ştiinţifice – în realitate politice – a
aşa-zisei „limbi moldoveneşti”. Termenii Moldova şi moldovenesc au fost suprapuşi, dar nimic nu
justifică ştiinţific confuzia creată prin denumirile Moldova (Republica Moldova) şi „limba
moldovenească”. În temeinica sa monografie Originile limbilor neolatine (în versiune românească,
Bucureşti, 1977) reputatul lingvist italian Carlo Tagliavini, referindu-se la clasificarea limbilor
romanice, a arătat că pretinsa „limbă moldovenească” nu este altceva decât limba română literară,
scrisă cu un alfabet rusesc. Eu am participat la multe conferinţe din centrele ştiinţifice şi
universitare din fosta U.R.S.S. (Moscova, Leningrad, Kiev, Riga, Erevan, Bacu, Duşanbe, Ufa,
Lvov, Cernăuţi ş.a.), organizate până la 1987 de către dialectologi şi istorici ai limbii (limbilor). La
asemenea întruniri ştiinţifice problema existenţei „limbii moldoveneşti” nu a fost pusă în discuţie.
Rezultatele modestelor mele preocupări de dialectologie, geografie lingvistică, onomasiologie,
semantică le-am prezentat şi la o serie de congrese, colocvii sau simpozioane internaţionale ce au
avut loc în Franţa, Spania, Italia, Slovacia, România. Ca participant la elaborarea a trei atlase
lingvistice supranaţionale ţin să menţionez că specialiştii în domeniu cunosc problema la care vă
referiţi şi că în Atlasul Lingvistic Romanic şi în ultimele fascicule din Atlasul Limbilor Europei şi
Atlasul Dialectologic Carpatic Comun este fixat că în Republica Moldova limba vorbită de către
cetăţenii ei este limba română. Or, se ştie că aceste atlase sunt lucrări de cel mai înalt prestigiu în
geografia lingvistică din Europa. Deci, lingviştii din Europa recunosc că vorbim în limba română.
Este important să amintesc cititorilor că problema falsei teorii despre existenţa „limbii
moldoveneşti” a fost pusă în discuţie la mai multe congrese şi colocvii ştiinţifice internaţionale sau
la conferinţe ştiinţifice republicane precum: Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională Probleme
de limba şi literatura română în şcoala naţională (Cernăuţi, 1991), Congresul al IV-lea al
Filologilor Români (Timişoara, 1991), Conferinţa naţională „Limba română azi” (Iaşi–Chişinău,
1991, 1992, 1993), Congresul al II-lea al Societăţii „Limba Noastră cea Română” (Chişinău,
1993), Congresul al V-lea al Filologilor Români (Iaşi–Chişinău, 6-9 iunie 1994), Sesiunea
ştiinţifică Limba română şi varietăţile ei locale (Bucureşti, 31 octombrie 1994), Conferinţa
ştiinţifică Limba română este numele corect al limbii noastre (Chişinău, 20-21 iulie 1995) ş.a. La
aceste întruniri ştiinţifice au fost adoptate rezoluţii, apeluri adresate Parlamentului, altor foruri de
conducere din R. Moldova, prin care se cerea ca în Constituţia Republicii Moldova denumirea
limbii de stat să fie fixată prin glotonimul limba română. Spre regret, lingviştii n-au fost auziţi.
– Următoarea întrebare ar putea prezenta interes pentru cititorul mai puţin versat în
ştiinţele limbii. Aşadar, ce este un dialect, un subdialect, care sunt graiurile limbii noastre?
Cum se explică fenomenul existenţei / persistenţei dialectelor, subdialectelor, graiurilor? Ce
include noţiunea de limbă literară?
– Esenţa acestei probleme a fost abordată frecvent în ultimii 10-15 ani, inclusiv în paginile
revistei Limba Română. Voi aminti în acest sens articolul dlui acad. Silviu Berejan De ce limba
exemplară din uzul oficial al Republicii Moldova nu poate fi numită „moldovenească "? (Limba
Română, nr. 4, 1995), care include şi o Schemă foarte instructivă pentru înţelegerea nu numai a
structurii limbii, ci şi a denumirii ei corecte. Ştiinţa lingvistică stabileşte că dialectele sunt
ramificaţii teritoriale ale unei limbi, diversificări de limbă în spaţiu. Varietăţile geografice ale limbii
române sunt definite de către dialectologi şi lingvişti de vază în general drept dialecte, subdialecte,
graiuri. În mod curent, prin glotonimul limba română mulţi înţeleg „limba română din Dacia” –
„dacoromâna” – având o formă literară. Dar în înţelegerea propriu-zis ştiinţifică a termenului limba
română mai include şi cele trei dialecte din sudul Dunării: aromân (numit şi macedoromân),
istroromân şi meglenoromân. Subdialectul e subordonat dialectului, iar graiul (grupul de graiuri)
subdialectului. Dialectul dacoromân se împarte în cinci subdialecte (numite de unii lingvişti
graiuri): moldovean, muntean, bănăţean, crişean, maramureşean. În Transilvania e delimitat grupul
de graiuri transilvănene. Subdialectul moldovean (sau graiul moldovenesc) este vorbit în cadrul
Moldovei istorice, pe ambele maluri ale Prutului. Limba literară unifică treptat subdialectele şi
graiurile din cadrul „dacoromânei”. Dar dat fiind faptul că limba se află permanent în proces de
„creare”, fenomenul grai teritorial, local va persista continuu, deşi multe particularităţi locale ale
graiurilor vor fi înlocuite cu forme literare. Limba literară este deci o categorie istorică şi socială. Ea
include noţiunea de normă.
– Domnule profesor, cum explică oamenii de ştiinţă unitatea, dar şi varietatea limbii
române din perspectivă geografică?
– Problema unităţii limbii române şi a varietăţii ei geografice este abordată din diverse
unghiuri de vedere: al lingvisticii generale, al romanisticii, al românisticii şi al geografiei
lingvistice, cu referire specială la deosebirile dialectale din cadrul dialectului dacoromân şi la
situaţia sociolingvistică din Republica Moldova. În concepţia marelui teoretician al limbajului,
Eugen Coşeriu, limbile sunt sisteme de tradiţii istorice. Limbajul e guvernat de două principii
universale: de cel al creativităţii şi de cel al alterităţii, în sensul că limbajul este totdeauna şi pentru
alţii. Datorită alterităţii, limbajul, limbile se prezintă sub formă de tradiţii comune. Dar deoarece
limba (limbajul) este şi creativitate, nu există limbi monolitic unitare. Mai sus am amintit că în orice
limbă vie descoperim varietăţi în spaţiu (varietăţi diatopice, dialectale), varietăţi între grupurile
socioculturale de vorbitori (diversitate diastratică) şi varietăţi stilistice, numite de E. Coşeriu
„varietăţi diafazice”. La noi inconştient sau intenţionat se confundă noţiunile de limbă şi dialect,
grai. Referindu-ne la geneza varietăţilor geografice ale limbii române, trebuie să avem în vedere cel
puţin faptul că limba română, ca şi oricare alt idiom al comunităţilor istorice, se alimentează
continuu din actele lingvistice individuale. Limbajul este o activitate umană universală care se
realizează în mod individual. Limbajul nu este activitate „corală”, limba este activitate creatoare
care ţine de individul vorbitor. De exemplu, apariţia în vorbire a unui cuvânt nou este totdeauna o
creaţie individuală. Tendinţa către unitatea limbii e strâns legată de noţiunea de limbă literară, de
aspectul cel mai îngrijit al limbii române.
– În contextul celor expuse mai sus, cum explicaţi „tendinţa” unora de a elabora
„dicţionare moldo-române”?
– Dragă frate Alexandru Bantoş, hai să spunem lucrurilor pe nume. Cu siguranţă,
dumneavoastră aveţi în vedere dmr-ul lui V. Stati, tipărit în anul 2003 la Tipografia Centrală din
Chişinău. Prin această scriitură fostul meu coleg de sector la Institutul de Limbă şi Literatură al
A.Ş.M. (1962-1965) incită o inversare de valori ştiinţifice şi spirituale, îi aţâţă pe românii
basarabeni, şi nu numai, la o răsturnare de adevăruri ştiinţifice şi istorice, chipurile, ei nu vorbesc
româneşte, ci numai moldoveneşte. V. Stati a susţinut la începutul anilor ’70 teza de doctor în
domeniul dialectologiei. Ştie dânsul prea bine şi în prezent să delimiteze noţiunile de limbă şi
dialect. Dar n-o face. Sincer vorbind, regret mult ceea ce s-a întâmplat cu Vasile Stati, care în mod
conştient face o politică românofobă. Dicţionarul cu pricina este o ticăloşie, având menirea de a
genera o confuzie totală. În acest caz nu avem a face cu o lucrare lexicografică bilingvă, ci cu un
„pseudo-dicţionar român-român”. Autorul include în lucrare o mulţime de regionalisme şi vocabule
străine care de cele mai multe ori apar sporadic în vorbirea dialectală a moldovenilor de la est de
Prut (de exemplu, bombă „bobiţă de struguri”, jibană „ferestrău”, capţi „papuci de casă”, acaţii
„salcâmi”, bandraburcă, baraboşcă „cartofi”, stencă „plaz” etc.). Astfel este profanată însăşi
noţiunea de grai moldovenesc, vorbire care îşi are un farmec şi o înţelepciune a ei, după cum îşi au
graţia lor şi alte graiuri ale limbii române: maramureşean sau bănăţean, crişean sau muntean. Prin
pseudo-dicţionarul său şi prin alte opuscule ale sale renegatul Vasile N. Stati se pronunţă contra
limbii române şi a neamului românesc, scuipând în fântâna din care el bea apă. Şi încă ceva foarte
important: pe copertă „lucrarea” are titlul Dicţionar moldovenesc-românesc, iar în descrierea CIP
a Camerei Naţionale a Cărţii titlul este Dicţionar moldovenesc explicativ. Comentariile sunt de
prisos!
– În ultimul timp anumiţi politicieni acceptă unitatea limbii „moldo-române”, cu
precizarea obligatorie că această unică limbă trebuie să aibă totuşi două denumiri. De ce este
necesar, domnule profesor, ca denumirea oficială (de stat) a Republicii Moldova să poarte
denumirea corectă, ştiinţifică şi de ce nu poate fi acceptată denumirea de „limbă
moldovenească”?
– Pe parcursul utlimilor 15 ani consacraţi filologi, scriitori, oameni de cultură de la noi au
vorbit şi au scris cu demnitate, în temeiul unor dovezi incontestabile, că nu există o „limbă
moldovenească” deosebită de limba română. Publicaţiile de cultură filologică Revista de lingvistică
şi ştiinţă literară şi Limba Română au inserat în paginile lor zeci şi sute de studii şi articole pe
această temă. Adevărul despre unitatea limbii române nu mai putea fi tăinuit. Nici un stat nu poate
fi construit pe minciună. De aceea şi este nevoie ca limba populaţiei majoritare din Republica
Moldova – limba oficială (de stat) – să poarte numele corect. Subliniez: ca orice limbă, româna este
o unitate în diversitate. Varietăţile geografice ale unei limbi sunt definite drept dialecte, subdialecte,
graiuri. Aşa precum precizam ceva mai înainte, limba română are patru dialecte: dacoromân (e
vorbit în arealul de la Dunăre şi până dincolo de Nistru), aromân (macedoromân), meglenoromân şi
istroromân (dialecte sud-dunărene). Dialectul dacoromân se împarte în cinci subdialecte (numite şi
graiuri): moldovenesc (moldovean), muntean, bănăţean, crişean, maramureşean. În Transilvania
deosebim un grup de graiuri. Prin urmare, sintagma „limba moldovenească” ţine doar de
subdialectul (graiul) moldovean al dialectului dacoromân. Repet: nimic nu justifică confuzia
Moldova / „limba moldovenească”. Adjectivul moldovenească a căpătat circulaţie ca denumire
locală, atribuindu-i-se, în cele din urmă, şi o conotaţie voit politică. De la 1812 încoace ţarismul rus,
iar mai apoi şi sovieticii au impus metodic şi sistematic populaţiei din ţinut folosirea denumirii
„limba moldovenească” în scopuri bine cunoscute. Suntem datori să promovăm adevărul şi să
respectăm identitatea etnică şi culturală a poporului băştinaş şi majoritar. Cu referinţă la această
problemă, marele lingvist Eugen Coşeriu spunea: A promova sub orice formă o limbă
moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală
naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; din
punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de
genocid etnico-cultural.
– Domnule profesor, ţinutul Herţa, de unde veniţi dvs., este unul dintre cele mai
nedreptăţite teritorii româneşti: e vorba nu doar de schimbările survenite în plan spiritual,
implicit, identitar, dar şi în domeniul drepturilor elementare ale omului, drepturi ce sunt
încălcate. Ce perspectivă în plan identitar – limbă, cultură, tradiţii etc. – credeţi că are
populaţia din ţinutul Herţa, din sudul Basarabiei, din nordul Bucovinei? Cum se prezintă
satul dvs., satele din preajmă la acest început de mileniu?
– Ţinutul Herţa este o zonă cu populaţie compact românească. Locuitorii din acest ţinut şi-au
păstrat conştiinţa identităţii naţionale. Ei îşi zic români şi spun că vorbesc româneşte. Sovieticii au
răpit acest teritoriu în 1940 (şi apoi în 1944), anexându-l uriaşului lor imperiu. În dimineaţa zilei de
29 iunie 1940, când ruşii au intrat în Herţa, căpitanul român Ioan Boroş, comandant de garnizoană,
le-a atras atenţia invadatorilor că sunt pe un teritoriu neprevăzut de ultimatum şi că pe acolo „nu pot
trece”. Împuşcându-l pe bravul căpitan, ruşii intenţionau să înainteze spre Botoşani. Dar nu au mai
avansat decât câţiva kilometri. În dreptul satului Proboteşti, a satului meu de baştină din preajma
Herţei, „aruncarea în aer, de către militarii români, a unui pod şi explozia a două bombe i-au
determinat să se oprească”. Aşa s-a scris la Herţa o pagină de istorie (a vedea: Ion Gherman,
Românii din jurul României, Bucureşti, Editura Vremea, 2003, p. 27-28). Românii din ţinutul Herţa
împărtăşesc astăzi aceeaşi soartă cu fraţii lor de sânge din nordul Bucovinei şi din sudul Basarabiei.
Ei sunt în pericol de a-şi pierde identitatea, în multe privinţe le sunt încălcate drepturile elementare
ale omului. Se încearcă a-i lipsi, printr-un proces de deznaţionalizare (în fond, de ucrainizare), de
acele suporturi sfinte ale spiritualităţii prin care o comunitate de oameni îşi clădesc destinul, datina
şi istoria. În 1946 mai toate denumirile tradiţionale din ţinutul Herţa au fost substituite cu nume
ruseşti sau ucraineşti. Localitatea Proboteşti este satul de basm al copilăriei şi adolescenţei mele. E
aşezat între dealuri şi livezi, mai la vest de Prut, pe şoseaua Cernăuţi-Dorohoi. În satul meu, ca şi în
celelalte localităţi din ţinutul Herţa, cultul sacru al limbii române şi al obiceiurilor strămoşeşti este
viu. Limba română este scutul de nădejde în izbânda Dreptăţii, în apărarea fiinţei noastre
naţionale. Eu am cercetat pe viu graiul românesc din enclavele de est şi de nord. Am publicat în
culegeri şi reviste de specialitate câteva studii despre situaţia sociolingvistică actuală a
conaţionalilor noştri din sud-estul Ucrainei şi Caucaz şi care au în prezent un sentiment de
lamentare resemnată în faţa sorţii lor nedrepte. În zonele aloglote, îndepărtate geografic de arealul
românesc, are loc înstrăinarea românilor de români. Mă gândesc deseori, ce soartă vor avea, peste
zeci de ani, românii din nordul Tisei şi al Bucovinei, din ţinutul Herţa, din părţile Hotinului, ale
Cetăţii Albe, din sudul Basarabiei şi din Transnistria, pe unde etnicii români încearcă să-şi păstreze,
cu disperare, graiul străbun, datinile şi tradiţiile seculare. E o problemă majoră şi o obligaţie pentru
oamenii de ştiinţă, pentru cultura românească de a acorda fraţilor din teritoriile înstrăinate, oriunde
s-ar situa, sprijinul necesar pentru a fi laolaltă cu noi în spirit, prin limbă şi cultură.
– Domnule profesor, spusele dvs. sunt un îndemn la care subscrie şi revista Limba
Română. Mulţumim pentru bunăvoinţa de a susţine acest dialog. Mulţi ani, sănătate şi să ne
revedem cu bine şi cât mai des.
Limba română, Chişinău, 2004,
nr.7-8, p. 200-205
 LA ÎNCEPUT ERA CUVÂNTUL …
Dialog cu dl. dr. profesor universitar Vasile Pavel

- Dle doctor profesor Vasile Pavel, ne purificăm puţin sufletul şi înainte de a purcede la
acest dialog-maraton, să ne amintim de prima frază cu care începe Evanghelia după Ioan:
"La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu...". Cum
aţi tălmăci acest fenomen de prioritate în vorbirea curentă a laicilor?
- Întrebarea pe care mi-aţi adresat-o poartă caracter amplu. Nu mă voi aprofunda în dezbaterea
acestei teme, dar pentru moment țin să subliniez că limba este atributul esenţial al unui popor; prin
limbă ne privim în istorie, prin graiul strămoşesc supravieţuim ca neam. Dacă nu ar fi fost cuvântul,
nici omul nu ar fi fost om, nu s-ar fi ajuns la actualul nivel de dezvoltare a lui. Limba română ne-a
servit drept scut în apărarea fiinţei noastre naţionale. Zicea G. Coşbuc: "Câţi duşmani aveam pe
lume, graiul ni-1 cereau anume...". Limbajul, zice marele lingvist al contemporaneităţii Eugen
Coşeriu, este, pe de o parte, baza culturii şi, pe de altă parte, este o formă a culturii. Muzica nu
poate vorbi despre muzică, nici sculptura despre sculptură. Deci, numai limbajul are această
însuşire.
- Buna tradiție a neamului ne învaţă, ca nu cumva să ne trăim veacul fără ca să creştem
un copil, să săpăm o fântână şi să sădim un pom. Aţi realizat toate aceste porunci?
- Am un fecior Victor, inginer în domeniul radioelectronicii. De la el am nepoţii Alexandru şi
Dumitru. Pomi am sădit cu zecile, dacă nu cu sutele... Mai rău stau cu săpatul fântânii. La acest
capitol mi-aş permite o figură de stil - timp de 35 de ani sunt mereu în „căutarea izvoarelor” cu
adevărat autentice ale limbii naţionale. Profesia de cercetător al graiului m-a purtat prin Bucovina
(originar sunt din fostul judeţ Dorohoi), prin toată Moldova de pe ambele maluri ale Prutului. O fac
cu plăcere atât solitar, cât şi cu colegii mei.
- Dle profesor, începutul renaşterii noastre de ultimă oră a pornit de la cenaclul
literar A. Mateevici (devenit apoi cenaclul literar-social-politic). Fondatorii şi animatorii lui
au fost scriitorii, apoi reprezentanţi ai altor profesii. Daţi-ne trei nume de patrioţi adevăraţi
de pe acele timpuri.
- Mă consider adept fidel al acestui cenaclu, pentru că am participat aproape la toate ședințele
lui. De multe ori împreună cu grupuri de studenţi. Prima şedinţă a avut loc la 15 ianuarie 1988 în
faţa monumentului lui Ştefan cel Mare. V-aş da nu trei, dar mai multe nume... Pe prim-plan îl situez
pe Grigore Vieru, modest fără seamăn în ţinuta de om şi cetăţean, dar tribun înflăcărat; apoi parcă-1
văd urcând în scenă pe Dumitru Matcovschi cu vocea-i puternică şi vers convingător; pe Leonida
Lari, mereu încruntată şi necruţătoare faţă de neprietenii noştri; pe Anatol Şalaru, moderatorul
şedinţelor (azi nu ştim unde se află şi cu ce se ocupă), mai târziu îl întâlneam mereu pe regretatul
Nicolae Costin, pe alţi frontişti... Ca nu mult timp după aceea, într-o zi, la o şedinţă cu numeros
public în "sala" Teatrului Verde, să apară în faţa cenacliştilor dl Mircea Snegur. Atunci l-am
cunoscut pentru prima oară.
-Ţinând cont de faptul că am pornit la drum lung şi deloc uşor, am hotărât să vă
adresez, la anumite intervale, câte o întrebare ce ne-ar permite "să luăm câte o gură de ox-
igen". Vă întreb - cum staţi cu umorul?
- Îmi plac oamenii cu simţul umorului, ascult cu interes bancuri amuzante, uneori le
răstălmăcesc altora. Sunt cercetător, om al drumurilor, al expediţiilor dialectologice. Dacă francezii
se mândresc cu isteţimea gosconienilor, bulgarii cu a gabrovenilor, apoi noi, basarabenii, ştiţi cu a
cui?... Cu a ocniţenilor (locuitorii satului Ocniţa din raionul Ocniţa). Vă spun una de a lor. Cică, un
ocniţan avea nevoie de o poză pentru paşaportul tip naţional şi se dusese la fotograful din sat. Acela
îi ascultă păsul, zise O key! cu un accent mai mult decât moldovenesc şi-i pusese în mână un hârleţ.
Ce să fac cu el, întrebă clientul? Să sapi o groapă până la gât, zise acela. Te dai jos frumuşel în ea şi
aştepţi până "zboară păsărică". Doar o fotografie pentru paşaport îmi ceri...
-E bună, dle profesor... O bate pe a gabrovenilor. Acum imaginaţi-vă, că avem la
dispoziţie „maşina vremii”, care ne va întoarce prin forţa ei magică la data de 25 ianuarie
1989. În acea zi cc al pcm examinează şi sprijină într-o şedinţă a sa propunerea prezidiului
Sovietului Suprem al RSSM despre pregătirea proiectelor de legi „Cu privire la funcţionarea
limbilor moldovenească, rusă şi celorlalte limbi pe teritoriul republicii”. Am acest document
aici, vi-l arăt şi Dumneavoastră. Ce credeţi azi despre el?
- Îl am şi eu... Dacă ar fi să încep cu sfârşitul, apoi aş concluziona: a fost realizat întocmai.
Cititorul neavizat nu cunoaşte lucrurile, de aceea daţi-mi voie să citesc un alineat din acea hotărâre
de rea-pomină a cc al pcm: "Călăuzindu-se de ideea leninistă despre limbă, de rezoluţia Conferinţei
a XIX-a unionale de partid "Cu privire la relaţiile dintre naţiuni", cc recomandă ca în proiectele de
legi preconizate să fie elaborată concepţia clară a statalității limbii moldoveneşti...
Şi au elaborat-o. Ea, concepţia, prevedea (e în vigoare şi acum) garanţii pentru asigurarea
principiului bilingvismului naţional - rus şi rus - naţional, pentru folosirea limbii ruse ca limbă de
contact între naţiuni, pentru dezvoltarea şi funcţionarea liberă a limbilor naţionalităţilor şi
popoarelor care locuiesc pe teritoriul RSS Moldoveneşti. A se lua aminte... La noi, pe această palmă
de pământ, trăiau popoare "şi naţiuni". Rusa a rămas să domine ca şi în perioada comunistă, iar
"moldoveneasca" consfinţită şi în articolul nr. 13 al Constituţiei agrariene, a rămas la statutul de
cenuşăreasă la ea acasă. De văzul lumii, se mai vorbeşte pe ici pe colo, în funcţie de cunoştinţele şi
dispoziţia deputaţilor. În Parlament, în Guvern - şi mai puţin.
- Cu permisiunea dumneavoastră, vă mai adresez o întrebare cu caracter de relaxare.
Uitați-vă în jur de la înălţimea celor trei "coline" pe care vă aflaţi - experienţa de viaţă, calitatea de
savant în lingvistică şi misiunea de profesor universitar - şi daţi-ne un exemplu, evocaţi o situaţie care vă
stârneşte şi azi râsul..
- Ar fi mai multe situaţii. Dar, pornind de la statutul meu de lingvist (pentru că aşa mi-o
cereţi), mă opresc la una, de-a dreptul amuzantă. Vara trecută, mă aflam în Moldova de peste Prut
într-o vizită de răspuns la nişte prieteni, oameni simpli de la ţară, pe care i-am cunoscut încă pe
timpul Podurilor de flori. Doamne, cât timp s-a scurs de atunci. Stăteam cu familiile, la un pahar de
vorbă în grădina omului. Gazda, pe nume Vasile ca şi mine, mă întrebă la un moment ca din senin:
frate-meu Vasile, ai auzit pe aici, pe la noi, de nume mic Ana-Maria? Am auzit, zic. Cum să nu... E
nume de bărbat? mă întrebă. Nu... de femeie, îi răspund. Atunci explică-mă şi pe mine, zice Vasile,
ce nume e Ana-Ion ? E de bărbat?... Aşa, parcă, ar dori să zică cei de la Radioteleviziunea de la
Chişinău. Dar nu te supăra, m-a rugat. Ştim noi ce se face prin biata Basarabie. Şi a trecut la altă
temă. Mă irita şi mai înainte modul acesta de ultimă oră de a ne numi Ana-Ion... însă, de atunci, mă
scoate din echilibru.
- Dle profesor, un cetăţean cinstit al acestui stat, un patriot al neamului, un dascăl al tineretului
studios nu poate rămâne indiferent faţă de zbuciumul prin care trece societatea. De aceea vă întreb: ce
credeţi de recenta întâlnire la Chişinău a trei miniştri de interne din Moldova, Ucraina, România?
- Întâlnirea dintre omologii celor trei state vecine din sud-estul Europei a fost mediatizată pe
larg. Crima organizată, traficul de droguri, alte acţiuni ale lumii interlope au atins în ultimii ani
asemenea cote, încât un stat de unul singur, fie chiar puternic dezvoltat din punctul de vedere
economic şi social, nu e în stare să curme asemenea flagel al societăţii de sfârşit de secol şi de
mileniu. Nu suntem noi primii... Popoarele lumii au mai păţit-o şi altă dată când se destrămau
imperii. Numai colaborarea între state, prin aplicarea unor proiecte în comun adecvate timpului şi
locului, poate stârpi crima organizată. Salut întâlnirea de la Chişinău a miniştrilor de interne.
Rămâne să vedem ce vor întreprinde în materie...
- Sper că v-a plăcut ideea cu "maşina vremii"... O pun din nou în mişcare şi ne
strămutăm în Piaţa Marii Adunări Naţionale, 31 August 1990. Vă dau un citat dintr-o
cuvântare rostită de o persoană de vază a Republicii Moldova din acele timpuri. Fiţi atent:
„...au trecut doi ani de la acea dată, când Parlamentul Republicii Moldova, exprimând
năzuinţa întregului popor, a repus limba ţării în drepturile sale legitime. Dar rămâne de văzut
ce îi împiedică pe alolingvi să urgenteze procesul de însuşire a limbii şi a grafiei latine...”. Cui
îi aparţine citatul? Doriţi să-l comentaţi de pe poziţia zilei de azi?
- Cu plăcere şi deplină responsabilitate. Cuvintele acestea au fost rostite de dl Mircea Snegur,
pe atunci Preşedinte al Republicii Moldova, în cadrul manifestaţiilor de anvengură prilejuite de
prima aniversare a sărbătorii naţionale "Limba noastră cea română". După ce a luat din mâinile unei
feţe bisericeşti (nu-mi amintesc cum îi spunea) o vază cu pământ sfânt adus de la Putna, a sărutat
relicva trimisă de Ştefan cel Mare şi Sfânt, Domnia sa a rostit aceste cuvinte de salut şi îngrijorare
în acelaşi timp. Din păcate, îndoielile sale s-au adeverit. Aş vrea să readuc pe pagina ziarului
dumneavoastră numai un alineat cu nuanţe de regret din recentul mesaj de salut al dlui Mircea
Snegur celui de-al treilea Congres al Societății „Limba noastră cea română”, desfăşurat nu demult la
Chişinău: „Din nefericire, iniţiativele noastre, menite să soluţioneze încă acum câţiva ani chestiunea
în cauză, inclusiv cea privind modificarea ruşinoaselor articole 13 şi 118 din Constituţie, au fost
blocate de forţele antinaţionale aflate şi astăzi la putere. Partidul Renaşterii şi Concilierii,
Convenţia Democrată din Moldova consideră drept unul din obiectivele sale repararea acestei
flagrante erori şi, prin urmare, vor face tot posibilul pentru eliminarea ei definitivă”.
- Dle profesor, ascultaţi încă o întrebare. Mi-a fost sugerată de Cărţile Sfinte (în cazul în
care nu acceptați, nu-mi răspundeţi); ce a fost vorbirea în limbi după învăţătura Sfinților
Apostoli?
- Vă răspund, cum să nu... Sunt de profesie filolog, cercetător al graiurilor şi nu teolog. De
aceea sper că cititorul îmi va ierta inexactităţile. Reproduc din memorie ceea ce am citit.. Dumnezeu
i-a înzestrat pe Sfinţii Apostoli cu darul de a vorbi în mai multe limbi pentru a putea comunica cu
neamuri diferite, altfel aceștea, neînţelegându-i, nu ar fi putut beneficia de descoperirea
dumnezeiască. Tot în Cărţile Sfinte găsim constatarea pe care o făceau Sfinţii Apostoli, că parţii,
mezii, elamiţii, iudeii, cretanii, arabii, chiar şi romanii vorbeau în limbile lor despre faptele
minunate ale Iui Dumnezeu. E o concepţie care stă şi azi în picioare.
- Să ne mai relaxăm puţin, să luăm câte o gură de oxigen, cum am mai spus-o. Ce ar
însemna după dumneavoastră „a desface firul în patru”? Ne daţi un exemplu de aplicare a
principiului în vorbirea curentă?
- Este o expresie deseori întâlnită, cu profundă încărcătură semantică şi care este în firea
noastră de a fi - iscusiţi în materie, ingenioşi în momente de creaţie, insistenţi în realizarea unui
obiectiv, îndemânatici în toate celea. Oare nu în modul acesta l-a caracterizat un străin pe Ştefan cel
Mare? - cu forţe mici făcea lucruri mari. Dacă ar fi să-i caut expresiei „a desface firul în patru” o
echivalentă ce ne vine din alte limbi, apoi i s-ar potrivi „a potcovi puricele”.
- Dle profesor, chiar dacă rămânem în biroul dumneavoastră de aici, din incinta Institutului de
Lingvistică, imaginaţi-vă că ieşim în stradă, trecem pe la "Buchinist", intrăm într-o librărie, ne
apropiem de un ghișeu al presei scrise, încercăm un dialog cu un comerciant ambulant... ce aţi
concluziona în urma unei asemenea tentative de a ne cunoaşte pe noi înşine?
 - Nu ştiu dacă avem dreptul moral să afirmăm că ne cunoaştem pe noi înşine. Dacă ar fi aşa,
apoi nu găsesc explicaţie lipsei de demnitate naţională. Uitaţi-vă la un ghişeu de presă scrisă. E
înfăşat ca un bebeluş de jur-împrejur cu titluri de ziare, reviste numai în ruseşte. Unde-s cele
naţionale? Sub tejghea. Cum de au nimerit acolo? Le pune cineva în mod intenţionat. Sau ce se face
lângă un ghişeu de vânzare a casetelor audio? Nu vă recomand să vă apropiaţi. Urletele din
megafon în limbile Babilonului vă vor strica dispoziţia pentru toată ziua. Nici în Piaţa Centrală nu
vă recomand să intraţi. Acolo bişniţarii, ştiind bine că vine multă lume de la ţară, vând prostia
creatoare a „talentelor” naţionale. În special casete-audio de umor. Când asculţi asemenea
„creaturi”, îţi strepezesc dinţii ca după un măr-pădureţ. O atmosferă cât de cât pasabilă e în librăriile
mai mari. Acolo vei găsi o oarecare diversitate de titluri de carte şi alte atribute ale presei scrise în
româneşte. Însă şi aici cele în ruseşte sunt expuse în prim-plan. Ori vrea omul să intre într-o
cafenea. Sunt cu miile la orice colţ de stradă, private. Să încerce cititorul dvs. să comande ceva în
româneşte, că înainte de a i se propune, e întrebat: „A nelizea po russki”? Şi nimeni nu se revoltă,
dle. Iată unde ne-a adus internaţionalismul proletar şi prietenia între popoare. Dar să ne întoarcem în
birou, că mă sufoc de atâta „cultură”...
- Accept. Eu la fel.. Sunt tentat chiar să cred că aţi putea într-un fel să vă supăraţi dacă
nu v-aş cere opinia cu privire la evenimentul ce s-a desfăşurat nu demult la Hanoi. Ce ar
trebui să înţeleagă cititorul nostru prin noţiunea „francofonie”?
- Nu pretind la o definiţie filozofică a mişcării, dar cred că francofonia este o convenţie între
un grup de ţări care au tangenţe la diferiţi parametri (de provenienţă, tradiţii, cultură, convieţuire pe
parcursul unei perioade de timp). Bunăoară, Vietnamul e ţară francófona, deşi se află la zeci de mii
de kilometri de Franţa. De ce? Pentru că în trecut a fost colonie a Franţei. Azi la Convenţie au
aderat 49 de state francofone, printre care şi Republica Moldova. De regulă, limba relaţiilor externe
ale ţărilor cu un asemenea statut este franceza. Mişcarea francofonă are pondere şi în domeniul
economiei, deşi cedează sectorului influenţat de statele anglofone. Chestiunea consolidării
francofoniei şi contracarării pe cât e posibil a anglofoniei a fost pusă în discuţie la recenta întâlnire
bianuală de la Hanoi. Azi statele francofone numără o populaţie de 450 milioane de oameni.
Următorul for al mişcării va avea loc peste 2 ani la Bucureşti.
- Dle profesor, mi se pare că dialogul nostru se desfășoară în parametrii îmbinării
reuşite între util şi necesar. Dar am ajuns la întrebarea cu nr.13, cea cu ghinion, şi care sună
în modul următor: limba română are dialecte? Ce limbă sau dialect vorbeşte populaţia
Basarabiei, Bucovinei de Nord, Transnistriei, Văii Timocului? Cea a unor sate din Caucaz,
Crimeea?... Chiar din Extremul Orient?
- În toate aceste zone geografice se vorbeşte româna. Altă chestiune e că fiecare limbă, în
special, dacă aparţine unui popor mare şi vechi, are graiurile şi dialectele sale. Româna are patru
dialecte: dacoromân, care e vorbit în toate zonele enumerate de Dvs.; aromân, menglenoromân şi
istroromân, vorbite în Balcani. În dialectul de bază dacoromân sunt cinci subdialecte. Unul dintre
acestea este graiul nostru moldovenesc. Apoi vin subdialectele muntean, bănăţean, crişean,
maramureşean. Ceea ce vă spun acum e obiectul de studiu al ştiinţei pe nume Dialectologie.
- Constatăm şi cu această ocazie că recent s-au împlinit 5 ani de la plecarea dintre noi a dlui
profesor Ion Dumeniuk, unul dintre luptătorii de frunte pentru adevărul ştiinţific şi istoric privind
limba noastră cea română. Cum credeţi, a fost sau nu Domnia sa om politic?
- În cazul regretatului profesor Ion Dumeniuk, nu putem separa omul de ştiinţă de omul
politic. Chiar dacă folosim termenul „politică lingvistică”, el rămâne printre oamenii politici
devotaţi naţiunii. Dacă azi atâţia „politicieni” de la noi îşi pierd timpul în discuţii sterile despre nişte
lucruri demult ştiute şi de papuaşii din Oceania, Ion Dumeniuk, împreună cu colegul său Nicolae
Mătcaş a dat şi a câştigat marea bătălie pentru limbă şi alfabet, reflectată în cartea „Coloana infinită
a graiului nostru”. Lupta continuă. Chipul profesorului Ion Dumeniuc ne servește drept standard.
- Dle profesor, propun să oferim cititorului încă o posibilitate să ia o gură de oxigen,
revenind la specificul profesiei dvs. Ce părere aveţi despre tradiţiile de nuntă la basarabeni?
- Dacă e vorba de formula veche a acestora, apoi am cea mai bună părere. Suntem un popor
dotat, avem tradiţii extraordinar de bogate, irepetabile. Iar dacă e să-mi expun opinia cu privire la
ceea ce întâlnim azi, apoi am rezerve... uneori chiar mari. Am lăsat să ne scape vechile obiceiuri,
am înlocuit calul cu automobilul; nunul cel mare şi echipa lui (vorniceii, conăcarii, etc.) sunt
substituiţi de un "tamada" plătit bine, pentru că altfel îţi strică nunta; lăutarii de altădată sunt puşi în
cruntă concurenţă de nişte tineri cu plete şi inele în urechi, care-şi imaginează că-s mari muzicieni şi
interpreţi. Ş-apoi, gospodinele încarcă masa într-atât, că se frâng picioarele. Prin aceasta se doreşte
a recupera deficitul de autentic şi inspiraţie? Greşim. Dorim să revenim la nunta tradiţională.
- Să-l mai conectăm o dată pe cititor la politica lingvistică. Recent s-au împlinit 3 mii de
zile de la intrarea în vigoare a Legilor cu privire la funcţionarea limbilor pe teritoriul
Republicii Moldova. Ultima întrebare din cadrul dialogului nostru poartă un caracter retoric:
ce am avut şi ce am pierdut?
- Actuala situaţie sociolingvistică de la noi nu se deosebeşte esenţial de cea de până la 1989,
când limba republicii a fost recunoscută ca limbă de stat. Deşi formal s-au făcut nişte paşi în direcţia
introducerii limbii române ca limbă oficială de lucru în instituţii si întreprinderi, limba rusă continuă
să ocupe primul loc în comunicarea orală şi scrisă. Sper ca în viitor situaţia să evolueze în bine.
- Dle dr. profesor universitar Vasile Pavel, să nu vă părăsească (şi să nu ne părăsească)
optimismul. Vorba înţeleptului - ce e al nostru e pus de o parte. Vă mulţumesc mult. Numai
bine.

A înregistrat Grigore FIDELSCHI

Luceafărul, 27 noiembrie 1997, nr.74 (156)