Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Finante Publice - Semestrul 1 PDF
Finante Publice - Semestrul 1 PDF
Gabriela ANGHELACHE 1
Capitolul 1
Finanţele – concept,
disciplină de studiu
1
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, pag. 380
2
Dicţionarul enciclopedic român, Editura Politică, Bucureşti, 1964, vol. II, pag. 396
3
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1999, pag. 36
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 2
4
Citatele autorilor străini sunt preluate din lucrarea „Finanţele publice – Iulian Văcărel şi
colaboratorii“, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, pag. 40-43
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 3
5
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1999, pag. 40
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 4
Capitolul 2
Conţinutul şi funcţiile
finanţelor publice
ordinea internă, iluminatul public sau alte utilităţi edilitar gospodăreşti, drumuri,
poduri, alimentări cu apă stradală etc., strict necesare membrilor societăţii.
În afara nevoilor individuale şi strict colective, a treia categorie de utilităţi sunt
cele semipublice în cadrul cărora putem evidenţia cheltuielile pentru: educaţie,
cultură, ocrotirea sănătăţii, asigurările sociale etc. Acordarea sprijinului de către
societate membrilor săi, a serviciilor şi utilităţilor semipublice, se face în mod selectiv
pe baza anumitor criterii stabilite de autorităţi şi care, de obicei, diferă de la o ţară la
alta şi de cele mai multe ori chiar de la o etapă la alta a dezvoltării statului respectiv.
Spre exemplu, în domeniul educaţiei, acesta este gratuit până la un anumit grad de
instruire (primar, gimnazial) şi selectiv pentru învăţământul superior şi postuniversitar
de care beneficiază fie cei mai buni studenţi, fie cei cu o situaţie materială
nefavorabilă, fie pe bază de criterii combinate.
În domeniul ocrotirii sănătăţii sunt gratuite, de exemplu, tratamentele şi
investigaţiile pentru prevenirea unor maladii care pot afecta întreaga populaţie,
colectarea de sânge, reducerea morbidităţii etc., în vreme ce folosirea unor
spitale, tratamente speciale şi chiar tratarea unor boli curente trebuie asigurate şi
pe seama unor resurse financiare private.
Raportul dintre producţia de bunuri şi servicii publice (colective), semipublice şi
cea de bunuri şi servicii private (individuale) diferă, de asemenea, de la o ţară la alta
şi chiar de la o etapă la alta a dezvoltării acelei ţării. Abundenţa de bunuri şi servicii
colective este mai mare în statul în care economia este prosperă şi deci statul
posedă resurse financiare publice abundente şi, invers, are loc o restrângere a
bunurilor şi serviciilor publice şi semipublice în volum şi cifre absolute, atunci când
economia acelei ţări este în declin, iar finanţele precare.
Totuşi, despre o anumită tendinţă pe plan mondial se poate vorbi în această
privinţă, în sensul că în majoritatea ţărilor se observă o creştere a ponderii bunurilor
şi serviciilor publice şi semipublice care se asigură prin intermediul fondurilor publice.
Potrivit statisticilor în domeniu, rezultă că, în prezent, mai ales în ţările
dezvoltate, fondurile publice pe care statul le prelevă la dispoziţia sa pentru finan-
ţarea utilităţilor publice şi semipublice deţin o pondere însemnată în produsul
intern brut (între 40-60%).
Prin constituirea acestor uriaşe resurse de la diverşi contribuabili, persoane
juridice şi fizice şi redistribuirea lor către aceiaşi sau alţi beneficiari, persoane
fizice, juridice, grupuri sociale, acţiuni şi obiective, se modifică semnificativ
raporturile sociale de natură economică dintre membrii acelei societăţi, ceea ce,
în final, conduce la avantajarea unora şi dezavantajarea altora, creşterea sau
descreşterea economică, modificarea consumului public, semipublic şi a celui pri-
vat, precum şi a acumulării.
Aşadar, pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii sunt necesare
resurse financiare importante care au ca izvor de provenienţă produsul intern
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 13
brut şi într-o anumită măsură chiar avuţia naţională, creat(ă) de societate într-o
perioadă dată de timp. În afara resurselor financiare rezultă că pe această cale,
pentru finanţarea utilităţilor publice şi semipublice, se mai folosesc şi resursele
formate din împrumuturile de stat prin contracte bilaterale între stat şi creditorii
săi. Împrumuturile în cauză, precum şi preţul lor dobânda şi alte cheltuieli
colaterale la scadenţă sunt suportate apoi tot din venituri publice viitoare.
În concluzie, relaţiile sociale care se stabilesc între stat şi instituţiile sale, pe
de o parte, şi membrii societăţii, persoane juridice şi fizice, pe de altă parte, sunt
de natură economică, întrucât prin intermediul impozitelor şi taxelor şi a altor
contribuţii obligatorii, pe care statul le pretinde contribuabililor săi, are loc un
masiv transfer de putere de cumpărare de la aceştia către stat şi apoi, invers, de
la acesta către membrii săi, în procesul de alocare şi utilizare a resurselor pu-
blice. Acest transfer de putere de cumpărare produce un puternic impact asupra
tuturor domeniilor vieţii economice şi sociale, cu repercusiuni majore asupra
nivelului de trai al întregii populaţii.
7
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, pag. 66,72, Editura Didactică şi Pedagogică
R.A., Bucureşti, 1999
8
Ioan Talpoş – „Finanţele României”, Vol I, pag. 20., Editura Sedonia, Timişoara, 1995
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 14
cultate financiară, statul fie că le poate sprijini financiar, fie că le poate prelua în
vederea retehnologizării, după care le poate privatiza din nou.
De aceea, apreciem că una din cele mai importante funcţii ale finanţelor
publice este cea de intervenţie în economie, funcţie care-i dă statului posibilitatea
să influenţeze decisiv procesele economice şi, pe această cale, relaţiile sociale
între membrii acelei societăţi.
Capitolul 3
Mecanismul financiar
9
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 115 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 729/
07.10.2002, Memorandul Tehnic de Înţelegere III
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 23
contrapartidă create din încasările, din împrumuturile externe şi orice alte fonduri
noi create pe perioada derulării, în scopul realizării de operaţiuni de natură
fiscală“. Alte operaţiuni specificate în manualul pentru statistica finanţelor publice
al Fondului Monetar Internaţional*, vor fi încorporate în definiţia bugetului general
consolidat.
Din cele de mai sus rezultă că în bugetul general consolidat se includ toate
veniturile şi cheltuielile bugetare şi extrabugetare care se derulează prin intermediul
instituţiilor publice, sau al altor agenţii publice. Acesta, deşi nu este un buget de
sine-stătător în construcţie şi execuţie, se elaborează prin însumarea veniturilor şi
cheltuielilor din cadrul bugetelor enumerate, în funcţie de care se determină deficitul
bugetului consolidat şi după cuantumul căruia este „judecată“ activitatea financiară
a României de către organismele financiare internaţionale.
În contextul celor prezentate, componentele principale ale bugetului
general consolidat sunt următoarele:
Bugetul de stat. Este principalul instrument financiar al statului, prin
intermediul căruia se constituie şi se utilizează cele mai importante resurse
financiare publice ale ţării. Pentru ca acesta să poată deveni un document
operativ de lucru este necesar ca el să fie aprobat de către forul legislativ al ţării.
La procesul de elaborare şi execuţie a bugetului de stat participă un număr
însemnat de factori, instituţii centrale, ministere, în rândul cărora un rol important
îl are Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul, în ansamblul său, care, după
însuşirea acestuia, îl supune spre dezbatere Parlamentului.
De aceea, de modul în care autorităţile statului abilitate cu drepturi în
stabilirea politicilor fiscale şi bugetare construiesc bugetul de stat rezultă
orientarea pe care o va avea societatea în anul bugetar respectiv.
Prin bugetul de stat se constituie resursele financiare publice ale ţării
formate din impozite şi taxe, respectiv: impozitul pe profit, taxa pe valoarea
adăugată, accizele, taxele vamale, impozitul pe venit (activităţi independente,
salarii, cedarea folosinţei bunurilor, dividende, dobânzi etc.), vărsăminte din
profitul net ale regiilor autonome, vărsăminte ale instituţiilor publice centrale,
donaţii, încasări din rambursarea împrumuturilor acordate etc.
Aceste resurse au ca destinaţie finanţarea autorităţilor publice, apărarea
naţională, ordinea publică şi siguranţa naţională, educaţia (învăţământul superior
şi unele categorii de cheltuieli din cel gimnazial şi mediu), sănătatea, cultura,
religia, activităţile sportive şi de tineret, asistenţa socială, alocaţii, pensii,
ajutoare, cheltuielile pentru mediu şi ape, industrie, agricultură, silvicultură,
transporturi, comunicaţii, cercetarea ştiinţifică, transferuri, împrumuturi şi dobânzi
aferente datoriei publice şi unele transferuri către bugetele locale.
*
De la data de 07.10.2002, când a fost încheiată această înţelegere, au intervenit o serie de
reglementări, mai ales cu ocazia întocmirii bugetului de stat pe anul 2003, care a inclus înăuntrul
său şi o serie de fonduri speciale (al drumurilor, al sistemului energetic, APAPS etc.) care, până în
anul 2002, erau constituite sub forma bugetelor speciale.
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 24
10
Legea nr.69/26.11.1991, legea administraţiei publice locale, completată şi modificată, republicată
prin Monitorul Oficial al României nr. 79/18.04.1996, Legea finanţelor publice locale nr. 189
publicată în Monitorul Oficial al României nr.404/22.10.1998, completată prin Ordonanţa Guvernului
nr. 61 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 517/30.12.1998.
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 25
2. Fondurile pentru consum, partea cea mai importantă din bugetul de stat,
bugetele locale, bugetul fondurilor asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor
pentru şomaj, fondul asigurărilor sociale de sănătate, fondurile de stimulare a
agenţilor economici etc.
3. Fondurile de rezervă constituite prin bugetul statului (la nivelul
Guvernului), prin bugetele locale (la nivelul consiliilor locale), prin bugetele
agenţilor economici, precum şi la dispoziţia anumitor instituţii publice.
4. Fondurile de asigurări, destinate acoperirii pagubelor asiguraţilor şi
reasiguraţilor.
c) După forma de proprietate:
1. Proprietate publică (bugetul statului, bugetele locale, bugetul asigurărilor
sociale de stat, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat).
În această postură statul poate apărea ca:
S autoritate publică pentru bugetul statului;
S agent economic, pentru fondurile constituite prin regiile autonome sau
societăţile comerciale cu capital de stat sau majoritar de stat;
S asigurator, pentru fondurile constituite prin bugetul asigurărilor sociale de
stat;
2. Fondurile aflate în proprietate privată (societăţile comerciale private, sau
majoritar private, societăţile bancare, de asigurări etc.).
3. Fondurile aflate în proprietatea unităţilor asociative, cooperatiste etc.
4. Fondurile aflate în proprietate mixtă.
d) După titlul prelevării:
1. Fondurile prelevate cu titlu definitiv, acestea având caracter obligatoriu
(fondurile bugetare, fondul asigurărilor sociale de stat, fondurile speciale);
2. Fondurile constituite cu titlu rambursabil, mai ales cele constituite cu
sprijinul societăţilor bancare.
Între toate aceste fonduri (resurse financiare) există puternice relaţii de
interdependenţă şi condiţionare.
e) După forma de prelevare şi provenienţa lor, resursele financiare publice
pot fi clasificate în:
1. Venituri fiscale:
S impozitul pe profit, datorat de societăţile comerciale cu capital de stat
privat sau mixt, regiile autonome, unităţile asociative, alte întreprinderi
şi organizaţii care desfăşoară activităţi economice în scopul obţinerii de
profit;
S impozitul pe venit, datorat de persoanele fizice;
S taxa pe valoarea adăugată, datorată de agenţii economici şi unele
instituţii publice pentru bunurile şi serviciile produse şi vândute pe
piaţă;
S accizele, ca taxe de consumaţie speciale (pe produs) datorate de către
producători sau importatori;
S taxe vamale (de regulă la import), datorate la valoarea tranzacţiilor co-
merciale de import;
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 29
Capitolul 4
Politica financiară
Suma absolută a
prelevărilor
obligatorii M M’
posibile N N’
P
P’
0 T1 A T2 B 100%
Cote de impozit
Graficul nr. 4.1. – Curba lui Lafer
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 36
Numai că între aceste două obiective majore ale sistemului financiar şi ale
politicii financiare, în general, există permanent un conflict nedeclarat de interese
şi de posibilităţi practice, reale de a le pune întotdeauna de acord.
Astfel, şi în România, ca peste tot în lume, cerinţele de fonduri publice din
partea instituţiilor publice, prin care este reprezentat statul şi prin care îşi exercită
în fapt atribuţiile şi funcţiile sale, sunt adesea supradimensionate, în aşa fel încât
cuantumul cheltuielilor prognozate cuprinde de obicei şi anumite rezerve pentru
situaţii neprevăzute, care nu au putut fi avute în vedere la începutul exerciţiului
bugetar, sau pentru a acoperi o eventuală posibilă eroare în prognozare.
În acelaşi timp, fondurile publice posibile de obţinut din economie sunt
totuşi limitate dacă se are în vedere faptul că fiscalitatea nu poate să depăşească
un anumit prag critic. A nu ţine cont de acest lucru pe termen mediu sau lung ar
însemna neglijarea efectelor negative asupra evoluţiei viitoare a economiei acelei
ţări şi, în final, asupra bunăstării membrilor întregii societăţii. De aceea, alegerea
metodelor şi mijloacelor concrete privind formarea şi dirijarea resurselor
financiare, precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiar-
bugetare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor
sociale într-o anumită perioadă este extrem de importantă.
În acest sens, economistul francez Allain Barrère11 defineşte obiectivele politicii
financiare astfel încât acestea „să favorizeze progresul economiei prin intermediul
finanţelor publice, să regularizeze conjunctura prin impozite şi investiţii şi să
realizeze justiţia fiscală prin luarea în considerare a posibilităţilor contributive (să
lase fiecărui om minimul necesar)“.
Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei (formarea şi
dirijarea fondurilor publice pentru satisfacerea nevoilor sociale), dar ea influen-
ţează puternic şi celelalte faze ale reproducţiei sociale: producţia, schimbul şi
consumul.
Ca parte integrantă a politicii generale a statului, politica financiară este
chemată să contribuie, în primul rând, la creşterea potenţialului economic al
statului şi, pe această bază, la satisfacerea cât mai deplină a nevoilor sociale ale
populaţiei, în fiecare etapă ea fiind definită prin strategia şi tactica specifică.
Reglementările cu caracter financiar-bugetar care stabilesc coordonatele
politicii financiare, precum şi prognozele financiare pe termen mai îndelungat
formează strategia, iar actele administrative de planificare (programare, prognozare)
pe perioade mai scurte, precum şi măsurile concrete care se iau pentru îndepli-
nirea obiectivelor stabilite reprezintă tactica.
11
Iulian Văcărel şi colaboratorii – Finanţele Publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1999, pag. 146
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 38
12
Rodica Bălănescu, Florin Bălăşescu, Elena Moldovan – „Sisteme de impozite“, Editura
Economică, Bucureşti, 1994, pag. 25
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 43
13
Rodica Bălănescu, Florin Bălăşescu, Elena Moldovan – „Sisteme de impozite“, Editura
Economică, Bucureşti, 1994, pag. 25-26
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 44
Astfel, au fost ani când deficitul bugetar a fost scăpat de sub control,
acoperit printr-o finanţare inflaţionistă (1992 = 300%) şi un raport nu întotdeauna
adecvat între cheltuielile curente (de consum) şi cele de capital.
Cu toate acestea, reţinem că în derularea procesului bugetar s-a realizat
o descentralizare a acestuia, prin faptul că fiecare buget se întocmeşte, aprobă
şi execută separat de autorităţi distincte, bugetul de stat încetând de a mai fi un
tot unitar, ca înainte de 1990.
În situaţia creată de după 1990, după ce bugetul de stat şi bugetul asigu-
rărilor sociale de stat sunt aprobate de către Parlament, răspunderea generală
pentru derularea procesului bugetar intră în competenţa Guvernului României,
care prin organele specializate – Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale şi alte instituţii centrale ale statului – asigură întocmirea şi
executarea lor. De asemenea, potrivit prevederilor Legii finanţelor publice locale,
bugetele locale se întocmesc, aprobă şi execută, în condiţii de autonomie, de
organismele specifice administraţiei publice locale, corelaţia acestora cu bugetul
de stat fiind asigurată prin intermediul mijloacelor de echilibrare şi a transferurilor
bugetare.
Odată cu descentralizarea procesului bugetar s-au produs schimbări
însemnate şi în clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor. În primul rând,
s-a avut în vedere ca veniturile să fie clasificate, în funcţie de natura şi
provenienţa lor, în venituri fiscale şi nefiscale, iar în cadrul acestora s-a adoptat o
structură care are la bază principii şi motivaţii similare celor folosite în ţările cu
economie de piaţă dezvoltată.
Evidenţierea cheltuielilor bugetare a suferit modificări atât în clasificarea
funcţională a acestora (părţi, capitole şi subcapitole), cât şi în clasificaţia econo-
mică (titluri, articole, alineate).
Modificările structurale şi de fond privind execuţia bugetară după 1990,
precum şi cele referitoare la fiscalitate au determinat atribuţii şi sarcini noi pentru
Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi adminis-
traţiile publice locale, prin lărgirea autonomiei, competenţelor şi răspunderilor
acestora, în probleme privind administrarea banului public.
Probleme deosebite a ridicat în faţa autorităţilor şi specialiştilor decizia
Parlamentului României de a aproba şi executa bugetul de stat cu deficit, ca
de altfel, în majoritatea ţărilor dezvoltate, a căror economii au la bază principiul
liberei concurenţe. Trebuia găsite soluţiile în privinţa acoperirii acestuia pe căi
neinflaţioniste, iar mărimea lui să fie corelată mai bine cu cea a produsului
intern brut. Până în anul 1993, inclusiv, finanţarea deficitului s-a asigurat
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 46
prin Banca Naţională a României prin suficiente căi inflaţioniste. Numai după
martie 1994, când Ministerul Finanţelor Publice a lansat pe piaţă titluri de
stat, a transferat practic finanţarea temporară a deficitului bugetar de la
Banca Naţională a României la una normală şi fără emisiune suplimentară de
monedă.
Gestionarea resurselor publice, în condiţiile existenţei deficitului bugetar, a
determinat elaborarea unui concept nou cu privire la conturile statului, dintre care
unele erau definite astfel:
S Legea finanţelor publice din 1991 opera cu noţiunea „buget public
naţional“, acesta fiind format din bugetul „administraţiei centrale de stat“,
bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale de stat, iar prin modificările
ulterioare aduse Legii finanţelor publice, noţiunea de „buget al admi-
nistraţiei centrale“ este înlocuită cu noţiunea de „buget de stat“. De
asemenea, Legea finanţelor publice din anul 1996 precizează că
resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un
sistem unitar de bugete, în rândul cărora apare, pentru prima dată,
noţiunea de „buget al Trezoreriei Statului“, care prin dimensiunea
resurselor financiare pe care le administrează capătă, de la un an la
altul, o importanţă tot mai însemnată;
S Legea finanţelor publice din anul 200214 subliniază faptul că preve-
derile acestuia se aplică şi în domeniul elaborării, aprobării, executării
şi raportării:
- bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul
de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor
speciale, după caz;
- bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau
garantate de stat şi a căror rambursare, dobândă şi alte costuri se
asigură din fonduri publice;
- bugetului fondurilor externe nerambursabile.
S În practică se foloseşte des noţiunea de „buget general consolidat“,
care cuprinde: bugetele din întregul nostru sistem bugetar, la care ne-am
referit în capitolul 4, precum şi poziţia „ajustării în concordanţă cu
metodologia Fondului Monetar Internaţional“15.
14
Legea finanţelor publice nr. 500 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 597/13.08.2002
15
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 115/2002, pentru notificarea amendamentelor la
aranjamentul Stand-by dintre România şi Fondul Monetar Internaţional, Monitorul Oficial al
României în 729/07.10.2002
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 47
16
Rodica Bălănescu şi colaboratorii – „Sistemul de impozite“, Editura Economică, Bucureşti, 1994,
pag. 28
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 48
Capitolul 5
Agregatul financiar-monetar
în economia de piaţă
FINANŢELE FINANŢELE
PUBLICE PRIVATE
c b a a d e
MONEDA
c d f f b e
PIAŢA PIAŢA
MONETARĂ FINANCIARĂ
Utilizarea resurselor
publice
Constituirea resurselor
publice Componentele
sistemului financiar
Pentru acţiuni economice
sub forma:
- subvenţiilor
Finanţele Societăţilor - prime export
Comerciale, financiare, Bugetul de stat - diferenţe preţ
bancare şi de asigurări - transporturi
Beneficiari:
- societ. comerciale
Bugetele locale - regii autonome
Finanţele Regiilor
Autonome - persoane fizice
etc.
Persoane fizice
Străinătatea
Străinătatea
Utilizarea resurselor
Principalele direcţii de utilizare a resurselor financiare în cadrul finanţelor
private sunt:
1) Constituirea fondului de dezvoltare pentru finanţarea investiţiilor.
Din acesta se efectuează cheltuieli pentru:
- investiţiile prevăzute pentru exerciţiul financiar respectiv;
- rambursarea creditelor, plata comisioanelor şi a dobânzilor la acestea,
pentru creditele primite anterior în acelaşi scop.
2) Cheltuielile curente, determinate de plata facturilor pentru producţie,
care se reflectă în costurile acesteia constând din:
- contravaloarea materiilor prime, materiale, energie, combustibili etc.
- amortismente;
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 55
Dezvoltare, modernizare,
retehnologizare
Resurse proprii *) - investiţii (amortizări, profit)
- rambursări credite
- capital social
- dobânzi
- majorări ale capitalului social prin:
- comisioane
– emisiuni de titl. de valoare
(acţiuni)
– fonduri proprii Producţie
(din profit, rezerve) Finanţele - cheltuieli (directe şi indirecte)
Resurse împrumutate
private - rambursări de credite pentru
producţie, dobânzi şi comisioane
- credite bancare
- credite obligatare Obligaţii fiscale
- credite ipotecare - Finanţele societăţilor
- credite comerciale - comerciale, bancare - impozite directe
- alte credite şi de asigurări - impozite indirecte
- contribuţii obligatorii
- Finanţele Regiilor
Resurse din plasamente Autonome
financiare - Finanţele altor agenţi
Obligaţii financiare
- dividende încasate economici (asociaţii
- dobânzi încasate etc.) - dividende plătite
- diferenţe favorabile de curs valutar - Finanţele persoanelor - dobânzi plătite
şi bursier - diferenţe nefavorabile de curs
- fizice autorizate valutar şi bursier
- subvenţii bugetare
- prime de export, producţie - răscumpărarea valorilor
- transferuri nerambursabile mobiliare emise
- diferenţe de preţ etc.
Alte utilizări
Alte resurse
- donaţii acordate
- donaţii - sponsorizări acordate etc.
- sponsorizări
- alt sprijin financiar
Externe
Resurse externe - rambursarea împrumuturilor
plus dobânzile aferente acestora
- împrumuturi garantate de stat
şi alte cheltuieli adiacente
- disponibilităţi în cont D
- certificate de trezorerie cumpărate, de ALTE BĂNCI
depozite ŞI INSTITUŢII Populaţia
- instrumente de economisire SPECIFICE:
- cumpărarea valutei - case de economii
- dobânzi şi comisioane plătite -
- case de schimb
– dobânzi
valutar
- case de pensii etc. D - restituirea sumelor depuse
- răscumpărarea înscrisurilor de
Resursele externe stat
E
- credite nerambursabile
- dobânzi încasate, inclusiv de la
organisme internaţionale şi regionale;
- credite guvernamentale
Cheltuieli externe
- credite de la agenţii economici garantate de
stat - rambursarea creditelor externe
E - dobânzi şi comisioane plătite
Populaţia
Efectele executării
ordinelor de bursă
4 (generează fluxuri
financiare)
3
a) vânzătorii de titluri
– încasează contravaloarea titlurilor
vândute (corespunzător executării
ordinelor de vânzare)
b) cumpărătorii de titluri
– efectuează plata titlurilor cumpărate
(conform ordinului de cumpărare)
Capitolul 6
Tabelul nr. 6.1. Ponderea resurselor financiare publice în structura lor pe bugete
Nr. Denumirea bugetului prin care este constituit fondul Suma Ponderea în
crt. public respectiv (mld. lei) total (%)
TOTAL, din care: 618.908 100,0
1. Bugetul de stat – venituri proprii 332.169* 53,7
2. Bugetul asigurărilor sociale de stat – venituri 135.823 21,9
3. Bugetul fondurilor speciale – venituri 56.742 9,2
4. Bugetele mijloacelor extrabugetare, ale instituţiilor publice 8.013 ** 1,3
centrale
5. Bugetele asigurărilor pentru şomaj 18.702 3,0
6. Bugetul Trezoreriei Statului 4.146 0,7
7. Bugetul creditelor externe 35.476 ** 5,7
8. Bugetul fondurilor externe nerambursabile 27.837 ** 4,5
* Sunt incluse şi cotele şi sumele defalcate acordate bugetelor locale în sumă de 87.934
miliarde lei din impozitul pe venit şi TVA.
** Sumele au fost calculate de autori pe baza „Sintezei cheltuielilor bugetului de stat pe anul
2003“
Din cele de mai sus rezultă că fondurile publice constituite prin bugetul de
stat şi prin bugetul asigurărilor sociale de stat deţin împreună 75,6% din totalul
resurselor financiare publice preconizate pe exerciţiul bugetar 2003. Resurse
însemnate sunt prognozate pe anul financiar 2003 şi prin fondurile speciale
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 67
9,2%, care au ca destinaţie cheltuielile pentru sănătatea publică, iar din străi-
nătate pe calea creditelor rambursabile şi nerambursabile vor fi finanţate cheltu-
ielile publice în proporţie de 10,2%.
Ceea ce caracterizează în momentul de faţă economia tuturor ţărilor, faţă de
care România nu face excepţie, este faptul că necesarul de resurse financiare
publice este, de regulă, mai mare decât posibilităţile de procurare a acestora, context
în care trebuie găsită calea cea mai rezonabilă pentru soluţionarea acestui decalaj.
Posibilitatea acoperirii cererii de resurse mereu sporite depinde de o serie
de factori, printre care: „factorii economici, monetari, sociali, demografici, politici,
militari, financiari şi chiar de tradiţie“.17
Resursele financiare publice la care apelează statul, pentru a face faţă
plăţilor, se pot clasifica din punct de vedere economic, în:
a) impozite, taxe, contribuţii obligatorii şi alte vărsăminte care reprezintă
prelevări cu caracter definitiv – obligatoriu (venituri fiscale şi nefiscale);
b) resursele Trezoreriei formate din disponibilităţile şi împrumuturile pe
termen scurt, până la un an, pentru acoperirea deficitului curent al bugetului de
stat şi bugetelor asigurărilor sociale de stat, precum şi a golurilor temporare de
casă ale bugetelor locale;
c) varianta păgubitoare, pentru întreaga economie, emisiunea monetară
fără acoperire, în economia reală.
La acestea trebuie să mai adăugăm neapărat fondurile externe din
împrumuturile de stat pe termen mediu şi lung, fondurile externe nerambursabile,
precum şi împrumuturile de stat interne, pe termen mediu şi lung.
Din analiza structurii resurselor financiare publice din România, comparativ
şi cu alte ţări, aşa cum s-a mai subliniat, cea mai mare parte a acestora este
constituită din veniturile cu caracter fiscal, impozite şi taxe al căror nivel este
determinat de factorii menţionaţi mai înainte, dar şi de gradul fiscalităţii, în
general, şi eficienţa tehnicilor de colectare, în special.
De aceea, dat fiind un potenţial maxim posibil ce se poate colecta din
impozite şi taxe, sunt necesare metode şi tehnici adecvate care să permită o
mobilizare cât mai corespunzătoare a drepturilor statului din aceste resurse.
Metodele şi tehnicile folosite de aparatul fiscal diferă de la o ţară la alta, funcţie
de mulţi factori, printre care am menţiona logistica, nivelul de pregătire a
funcţionarilor publici şi, nu în ultimul rând, a gradului de înţelegere din partea
contribuabilului a acestei obligaţii „sacre“ pe care o are faţă de societate.
Resursele trezoreriei statului reprezintă disponibilităţi temporare ale acestei
instituţii speciale ale statului, formate în special din disponibilităţile corespon-
17
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1999, pag. 379
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 68
18
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1999, pag. 352
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 70
Flux de cheltuieli
Cumpărări
şi subvenţii Impozite
indirecte
STATUL Gospodărie
Întreprinderi Trezoreria Publică Menaje
Impozite Remuneraţii
indirecte Subvenţii
Transporturi
Salarii, chirii, profituri, flux de plăţi
Împrumuturi
Rambursări de credite
Menaje (populaţie)
Subvenţii întreprinderi
Capitolul 7
Impozitele şi taxele
privită cu rezerve, deoarece, aşa cum s-a mai arătat, în fapt, există un contraser-
viciu (o contraprestaţie) imediată şi permanentă din partea statului în favoarea
membrilor acelei societăţi, chiar şi înainte ca aceştia să-şi achite obligaţiile către
stat din impozite şi taxe.
Apoi, în majoritatea materialelor de specialitate în care se abordează
problema impozitelor, acestea sunt definite ca fiind plăţi „cu titlu definitiv şi
nerambursabil“, faţă de care, de asemenea, apreciem că, dacă acestea repre-
zintă plăţi definitive, se subînţelege că sunt şi nerambursabile, de aceea conside-
răm că şi referitor la „nerambursabilitatea“ impozitelor, expresia în cauză este
forţată, dacă am acceptat, deja, termenul de „plăţi definitive“.
Considerăm că termenul „definitiv“ funcţionează şi acesta în înţelesul deplin
al cuvântului numai în condiţiile în care el, impozitul, este corect stabilit, având în
vedere legislaţia în materie cu privire la acel impozit.
De altfel, impozitele nu reprezintă altceva decât costul serviciilor pe care
statul şi l-a asumat să le presteze membrilor săi, direct sau indirect, permanent şi
în viitorul apropiat.
Mai mult, analizând statistic problema, în condiţiile construcţiei bugetului de
stat cu deficit, se poate afirma cu certitudine că, „preţul“ serviciilor statului prin
intermediul utilităţilor publice şi semipublice, de care beneficiază membrii acelei
societăţii, este chiar mai mare decât contravaloarea impozitelor şi taxelor pe care
aceştia sunt obligaţi să le plătească la un moment dat, în acel exerciţiu fiscal,
exact cu mărimea deficitului bugetar.
Conţinutul impozitelor, în majoritatea cazurilor, îl reprezintă, după cum ştim,
valoarea nou creată, şi în unele cazuri şi averea individului, persoanei juridice în
cauză şi chiar însăşi bogăţia naţiunii. În acest context trebuie să admitem, chiar
şi numai teoretic, că pentru plata impozitelor pe avere există un transfer de avere
către stat şi din aceasta se efectuează cheltuieli publice, iar dacă aceste
cheltuieli sunt orientate cu predilecţie pentru cheltuielile care presupun un
consum neproductiv de resurse rezultă că averea naţiunii a căpătat o destinaţie
nu tocmai corectă. Desigur că din acest punct de vedere lucrurile sunt puţin mai
complicate, în sensul că nimeni nu-şi înstrăinează averea pentru a-şi achita
impozitul pe proprietate, întrucât în fapt acestea sunt achitate din alte venituri
realizate de subiectul impozabil în cauză. Totuşi, o constatare credem că se im-
pune, în sensul că, la nivel macroeconomic, în construcţia bugetului s-ar putea
să se aibă în vedere dimensiunea cheltuielilor de capital care trebuie să fie cel
puţin la nivelul acestor impozite pe avere, pe proprietate etc.
S Impozitul reprezintă o formă de prelevare obligatorie şi necondiţionată
cu titlu definitiv la dispoziţia statului, a unei părţi din veniturile sau
averea persoanelor fizice şi/sau juridice în vederea finanţării
cheltuielilor publice. Un prim rol al impozitelor este acela că, prin
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 77
Cotele procentuale, la care ne-am referit mai sus, pot fi, de asemenea:
1. proporţionale, în situaţia în care procentul de impozit din venit rămâne
constant (nemodificat), indiferent de mărimea venitului impozabil. Se numesc
cote proporţionale, deoarece indiferent de mărimea venitului impozabil proporţia
impozitului în venitul respectiv rămâne aceeaşi. Această metodă de impunere
respectă principiul: la venituri egale-impozite egale, şi este specifică perioadei de
început a capitalismului, dar ea este folosită des şi în prezent în multe ţări ale
lumii printre care şi ţara noastră (impozitul pe profit, pe dividende etc.).
2. progresive, care cresc pe măsura sporirii venitului (materiei impozabile).
Aceste cote progresive au două variante:
a) cresc într-un ritm constant – cote progresive simple;
b) cresc într-un ritm variabil – cote progresive compuse.
a) Cotele progresive simple, sau globale, sunt acelea în care procentul
de impunere aferent unei tranşe a venitului impozabil se aplică întregului venit
realizat de contribuabil şi care se încadrează în aceea tranşă. Această metodă
dezavantajează pe cei care au veniturile impozabile situate la limita imediat
superioară celei până la care acţionează o anumită cotă de impozit mai mică,
deoarece în această situaţie un contribuabil cu un câştig impozabil mai mic, care
se încadrează într-o tranşă cu o cotă de impozit mai mică, poate să obţină o
sumă mai mare după plata impozitului decât un contribuabil cu un câştig
impozabil mai mare, dar care se situează cu acesta în tranşa imediat următoare
în care funcţionează o cotă de impozit mai mare. Din acest punct de vedere el
sunt deci inechitabile.
b) Cotele progresive compuse (pe tranşe de venituri) presupun
diferenţierea acestora pe tranşe de venit impozabil, impozitul rezultând prin
calcularea impozitului aferent fiecărei tranşe, prin însumare obţinându-se
impozitul total de plată. Această tehnică de impunere este mai echitabilă din
punct de vedere al egalizării veniturilor şi se aplică, de obicei, la impunerea
persoanelor fizice (impozitul pe salarii, pe activităţi independente, a veniturilor din
cedarea folosinţei bunurilor etc.) deci şi la calculul impozitului anual global.
3. regresive, care nu sunt altceva decât consecinţa impozitelor indirecte,
deoarece impozitul plătit la cumpărarea unei mărfi sau la utilizarea unui serviciu
este rezultatul aplicării aceleiaşi cote procentuale, indiferent de mărimea veni-
turilor cumpărătorilor sau beneficiarilor de servicii. Cu alte cuvinte, ponderea
impozitului în venitul cumpărătorului este de multe ori invers proporţională cu
venitul acestuia.
De asemenea, cote regresive se întâlnesc frecvent în situaţia taxelor
judiciare de timbru, la care, spre exemplu, în cazul acţiunilor şi cererilor evalua-
bile în bani introduse la instanţele judecătoreşti, cotele descresc, de la 10% la
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 81
servicii din partea acelei autorităţi, pentru care ei, indivizii, sunt dispuşi
şi la anumite sacrificii, inclusiv la plăţi de impozite;
c) Teoria organică, potrivit căreia statul este un produs necesar al dezvoltării
istorico-economice a popoarelor şi, în consecinţă, dreptul de impunere
este o consecinţă a acestui „produs“, un factor necesar al evoluţiei cores-
punzătoare a vieţii societăţii. Aşadar, dreptul statului la impunere nici nu
trebuie justificat, cum nu trebuie justificată nici existenţa statului.
raporturi economice. În acest caz avem de-a face cu incidenţa indirectă sau
repercusiunea impozitelor. Impozitele care se pot cel mai uşor repercuta sunt
cele indirecte, deoarece ele se varsă statului de către întreprinzători, comercianţi,
iar aceştia le adaugă la preţul mărfurilor şi le transferă asupra cumpărătorului.
Deci, transmiterea impozitelor plătite de unele persoane asupra altora
poate fi parţială sau totală, şi se realizează prin următoarele căi:
- adăugarea la preţul de vânzare a mărfurilor, a tarifului în cazul prestărilor
de servicii;
- cumpărarea de materii prime, materiale etc. în condiţii conjuncturale
favorabile, la un preţ sub cel normal.
Rfp
Rf = × 100
P.I.B.
unde:
Rf = rata fiscalităţii
Rfp = resursele financiare publice de natură fiscală
P.I.B. = produsul intern brut
dată pentru mai mulţi ani în nici o ţară din lume, ea oscilează în funcţie de politica fi-
nanciară pe care o promovează ţara în cauză, în fiecare etapă a dezvoltării sale.
Astfel, spre exemplu, luând în considerare gradul de fiscalitate calculat la
produsul intern brut, după datele prezentate de Theodor Stolojan în lucrarea mai
jos citată20 rezultă că ţările membre ale Uniunii Europene mobilizau la stat pe
cale fiscală din produsul intern brut, în 1997, 42,6%, comparativ cu SUA, 29,7%,
Japonia 28,8% şi chiar România 29,4% (2000), evidenţiindu-se totodată faptul că
gradul de fiscalitate pe ansamblul ţărilor Uniunii Europene a crescut, din anul
1980 până în anul 1997 cu 4,2 puncte, de la 38,4% la 42,6%.
De asemenea, din aceeaşi sursă rezultă că gradul de fiscalitate diferă
substanţial de la o ţară la alta, respectiv, 54,1% în Suedia şi 33,9% în Grecia cu
diferenţieri semnificative apoi şi pe categorii de impozite, respectiv: la impozitele
indirecte, 19,2% în Danemarca şi 11,1% în Spania, sau la cele directe: 32,2% în
Danemarca şi 9,0% în Grecia etc.
20
Theodor Stolojan, Raluca Tatarean „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
2002, Bucureşti, pag. 183
21
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1999, pag. 416-418
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 96
Capitolul 8
Impozitele directe
Tabelul nr. 8.1. Structura resurselor financiare publice pe bugete şi, în cadrul lor,
pe impozite directe şi indirecte, pe anul 1999
– în mld. lei –
Tabelul nr. 8.2. Structura resurselor financiare publice pe bugete şi, în cadrul lor,
pe impozite directe şi indirecte, pe anul 2002
– în mld. lei –
Bugetul Bugetul Ponderea
Bugetul
Nr. Denumirea Bugetul de asig. fondu-
asig. pt. Total În total În
crt. indicatorilor stat soc. de rilor În imp. În imp.
şomaj veni- venit.
stat speciale turi fiscale
directe indirecte
22
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 219-220
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 101
Tabelul nr. 8.3. Structura resurselor financiare publice pe bugete şi, în cadrul lor,
pe impozite directe şi indirecte, prognozat pe anul 2003
- în mld. lei -
Bug. Ponderea
Bugetul Bugetul
Nr. Denumirea Bugetul asig.
fonduri asig. pt. Total
crt. indicatorilor de stat sociale În
speciale şomaj În imp. În imp.
de stat În total venit.
directe indirecte
fiscale
1. Venituri totale 332.169* 135.823 56.742 18.702 543.436 100 - - -
2. Venituri fiscale 314.503* 126.114 54.820 15.518 510.955 94,0 100 - -
3. Imp. directe 107.072** 126.114 54.820 15.518 303.524 55,8 59,4 100 -
4. din care,
imp. pe pers. fizice 59.154 34.485 27.391 2.908 123.938 22,8 24,3 40,8 -
5. Imp. indirecte 207.431*** - - - 207.431 38,2 40,6 100
6. din care,
TVA 124.572 - - - 124.572 22,9 24,4 60,1
* Se cuprinde şi 56.583 mld. lei cote şi sume defalcate din impozitul pe venit şi 31.351 mld. lei sume defalcate din TVA
** Se cuprinde şi 56.583 mld. lei cote şi sume defalcate din impozitul pe venit
*** Se cuprinde şi 31.351 mld. lei sume defalcate din TVA
23
Cifrele sunt preluate şi prelucrate pe baza conturilor generale privind evoluţia bugetelor până în
anul 1999, a Legii bugetare definitive pe anul 2002 şi a Legii bugetare pe anul 2003.
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 102
veniturile sau numai o parte din acestea realizate de o persoană fizică (sau familie –
există şi această variantă în unele ţări) se cumulează şi, pe baza unei noi grile de
impozitare anuale progresive pe tranşe de venit, se calculează impozitul anual.
Calculat în acest fel, impozitul rezultat se compară cu totalul impozitelor
achitate provizoriu de subiectul impozabil (cu ocazia impunerilor separate, în
cursul anului) şi apoi se face reglarea diferenţelor.
Stabilirea unei astfel de grile, în cazul globalizării veniturilor, avantajează
persoanele cu venituri mici şi chiar medii, cărora, de regulă, după finalizarea
impozitării globale, li se va restitui o parte din impozitele plătite în cursul anului.
Grila în cauză are cote progresive mai apăsătoare pentru veniturile mari şi foarte
mari, ceea ce va determina ca persoanele în cauză să datoreze în plus impozite
faţă de cele achitate cu ocazia impunerilor separate.
Concepută în acest fel, impunerea pe veniturile globale, în cazul persoanelor
fizice, are şi un important rol de protecţie socială în favoarea celor cu venituri mici şi
foarte mici, această metodă manifestându-se şi ca un important mijloc de intervenţie
a statului în economie, prin redistribuirea veniturilor între diferitele grupuri sociale.
În majoritatea ţărilor lumii, prin impozitele pe venit se impun veniturile
persoanelor fizice, în mod separat, aşa cum s-a arătat mai sus, dar există posibi-
litatea globalizării veniturilor şi pe familie, la cei care gospodăresc împreună,
sistem care în ţara noastră nu este aplicat încă.
Încasarea acestor impozite se face de obicei prin stopaj la sursă (de la
contribuabili în cursul anului), la plata salariilor sau a altor venituri, spre exemplu,
iar reglarea diferenţelor, după globalizare, se face prin plata directă de către cei
în cauză la organele financiare, dacă este cazul.
Urmare a modului în care este reglementat acest tip de impozit, în România,
potrivit legislaţiei româneşti, au apărut unele noţiuni teoretice, printre care:
1. Impozitul pe venitul anual global – reprezintă suma impozitului
datorată de o persoană fizică pentru veniturile realizate într-un an fiscal, venituri
care intră în procesul de globalizare.
2. Venitul anual global – reprezintă suma veniturilor nete care intră în
regimul de globalizare din ţară şi din străinătate, din care se scad pierderile
fiscale reportate şi deducerile personale (un fel de minim neimpozabil).
3. Venitul brut aferent fiecărei categorii de venituri – reprezintă sumele
totale încasate, plus echivalentul în lei al veniturilor în natură.
4. Venitul net/Pierderea netă – reprezintă diferenţa între venitul brut şi
cheltuielile aferente deductibile.
5. Cheltuielile deductibile sunt cheltuieli aferente activităţilor desfăşurate şi
care se admit la scădere din venitul brut în vederea determinării obligaţiilor fiscale;
aceste sume se mai numesc şi cheltuieli deductibile din punct de vedere fiscal.
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 105
24
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 232
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 113
Dobânzile se impun cu o cotă de impozit unică din suma acestora (în anul
fiscal 2003, aceasta este de 1%).
În cazul deţinătorilor de titluri de participare la fondurile deschise de
investiţii, dobânda care se impune este preţul de răscumpărare din care se scade
preţul de cumpărare.
Pentru veniturile sub forma de dobânzi, impozitul se calculează şi se reţine
de către plătitorii de astfel de venituri în momentul calculării acestora, după care
se virează bugetului de stat.
h) Veniturile impozabile în bani şi/sau în natură din premii obţinute de
sportivi, antrenori, tehnicieni de lot, precum şi cele acordate oamenilor de cultură,
ştiinţă şi artă, pe plan intern sau din concursuri internaţionale se calculează ca
diferenţă dintre veniturile totale şi o sumă neimpozabilă, care variază în funcţie
de inflaţie (în 2003 era de 6.800.000 lei), pe fiecare câştig realizat de la acelaşi
organizator sau plătitor într-o singură zi. Venitul astfel obţinut se impozitează cu o
cotă proporţională, prin stopaj la sursă (în anul fiscal 2003, aceasta era de 10%),
cu excepţiile prezentate la veniturile scutite.
i) Veniturile din jocurile de noroc cuprind:
- venituri din jocuri tip cazino;
- venituri din joc tip bingo, keno în săli de joc;
- pronosticuri (pariuri) sportive;
- jocuri-concurs cu câştiguri de orice fel, loterii, inclusiv premiile de orice
fel în bani sau în natură;
- venituri obţinute din organizarea de tombole.
Venitul impozabil este egal cu câştigurile brute din care se deduce un venit
neimpozabil, ca şi în cazul impunerii premiilor (6.800.000 lei în anul fiscal 2003)
de la acelaşi organizator, într-o singură zi.
Impozitul cuvenit în cazul jocurilor de noroc se determină prin aplicarea
unei cote proporţionale asupra venitului impozabil arătat la alineatul precedent (în
exerciţiul financiar 2003, este de 20%).
j) Impozitul pe veniturile sub formă de câştiguri din transferul dreptului
de proprietate asupra valorilor mobiliare sau asupra părţilor sociale se calculează
prin determinarea bazei de impozitare, asupra căreia se aplică cota de 1%.
Baza de impozitare, în cazul transferului valorilor mobiliare, reprezintă
diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare, diminuată cu comi-
sionul datorat intermediarilor, iar în cazul transferului părţilor sociale, câştigul îl
reprezintă diferenţa dintre preţul de vânzare şi valoarea nominală a acestora.
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 114
25
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 233-234
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 116
prin două cote, o cotă mai mare aplicată asupra profitului total impozabil şi
o cotă mai redusă asupra profitului distribuit (dividendului). Această metodă se
foloseşte de către România, precum şi de o serie de alte ţări:26 Austria, Belgia,
Danemarca, Grecia, Luxemburg şi Suedia. Şi alte ţări (Franţa, Italia, Irlanda, Por-
tugalia, Spania şi Marea Britanie) aplică acelaşi sistem, dar cu acordarea unui
credit fiscal, cu ocazia globalizării veniturilor pentru impozitul plătit asupra
dividendului. Alte sisteme de impunere care pot fi folosite, menţionate şi în
lucrarea d-lui Acad. Iulian Văcărel şi colaboratorii27 pot fi:
S impunerea numai a profitului care rămâne la dispoziţia societăţii,
urmând ca partea din profit care se distribuie sub forma
dividendelor să nu mai fie impusă.
Această metodă încalcă însă unele principii privind etica şi echitatea fiscală
şi favorizează consumul neproductiv.
S impunerea, în primul rând, a dividendelor repartizate şi apoi a
profitului rămas la dispoziţia societăţii pentru dezvoltare.
În majoritatea ţărilor lumii, impunerea profiturilor înregistrate de societăţile
de capital se face pe baza declaraţiei persoanelor juridice în cauză, care se
fundamentează pe datele existente în contabilitatea financiară a societăţii.
Contabilitatea societăţii furnizează informaţiile necesare privind cuantumul
profitului contabil, care este apoi corectat cu veniturile neimpozabile (se scad) şi
cheltuielile nedeductibile (se adună), conducând astfel la determinarea profitului
impozabil. Veniturile neimpozabile sunt, de regulă, acelea care, cel puţin o dată, au
mai fost impozitate (impozitul pe dividende, în cazul acţiunilor deţinute de o societate
la o altă societate etc.) sau care sunt menţionate în mod expres de legea specială.
Cheltuielile nedeductibile sunt acele cheltuieli care nu sunt acceptate de
stat (fisc) ca fiind cheltuieli normale, ele fiind impozitate, întrucât se apreciază că,
dacă se respectau o serie de principii, reguli sau acte normative în vigoare,
contravaloarea lor era reflectată în mod direct în profit şi, implicit, în impozitul pe
care societatea în cauză îl datora statului.
Bineînţeles, în practica de specialitate există şi alte metode şi tehnici pentru
determinarea profitului impozabil decât cea prezentată mai sus; astfel, în
determinarea acestuia se poate porni de la patrimoniul existent la sfârşitul anului
de impunere, din care se deduce patrimoniul iniţial (de la începutul anului), iar
rezultatului obţinut i se pot aduce apoi o serie de corecţii, printre care cheltuielile
26
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 238
27
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1999, pag. 127
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 117
28
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 230
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 118
29
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 147 pentru reglementarea unor probleme
financiare şi pentru modificarea unor acte normative (publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 821 din 31.11.2002).
30
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 147/31.10.2002 publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 821/13.11.2002
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 126
31
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 247-248. Datele se referă la anul 2001.
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 127
32
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 254, 255, 246
33
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 254-255
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 128
Capitolul 9
34
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 198-199
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 129
Aceste taxe se stabilesc asupra anumitor produse, din care unele sunt
necesare unei vieţi normale şi decente, cum ar fi produsele petroliere, autotu-
rismele, cuptoarele cu microunde, aparatele pentru aer condiţionat, dar şi asupra
unora mai puţin necesare, dar pe care le folosesc un număr însemnat din
membrii societăţii, respectiv: băuturile alcoolice, produsele din tutun, cafeaua,
parfumurile, aparatele video, confecţiile de blănuri, articolele din cristal etc.
De aceea, pe lângă motivaţia autorităţilor statului de a stabili accize pentru
protecţia mediului, pentru limitarea consumului unor produse dăunătoare
sănătăţii sau al celor de lux, nevoia de bani reprezintă şi ea un factor hotărâtor în
decizia statului de a impozita aceste categorii de bunuri.
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 131
36
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, Editura Economică şi Pedagogică, Bucureşti,
1999, pag. 450
37
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 82 din 23.12.1997, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 389/29.12.1997
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 132
38
Ordonanţa de Urgenţă al Guvernului nr. 143/30.09.1999
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 133
în care,
A = cuantumul accizei
C = concentraţia alcoolică exprimată în procente de volum
K = acciza specifică
R = cursul de schimb
Q = cantitatea în litri
Acciza specifică, în cazul de faţă, este stabilită în echivalent euro/U.M.
Unitatea de măsură, în cazul produselor menţionate mai sus, este hl alcool pur,
care reprezintă 100 litri de alcool etilic rafinat cu concentraţia de 100% alcool în
volum, la temperatura de 20°C, conţinut într-o cantitate de produs alcoolic.
Potrivit reglementărilor româneşti, începând din iulie 2002, acciza specifică
pentru produsele luate în discuţie este de 100,4 euro/hl alcool pur.
Pentru vinuri, băuturi fermentate (altele decât berea şi vinul) şi produse
intermediare, accizele datorate bugetului de stat se determină după formula:
K×R
A=C× ×Q ,
100
în care,
A = cuantumul accizei
C = numărul de grade alcoolice conţinute
K = acciza unitară (în funcţie de natura produsului)
R = cursul de schimb
Q = cantitatea în litri
*
Lege pentru aprobarea de urgenţă a Guvernului nr. 158/2001 privind regimul accizelor nr. 523/17
iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 567/1 august 2002
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 136
De regulă, acest tip de taxe sunt aşezate pe cifra de afaceri a firmei şi pot
îmbrăca următoarele forme:
A) a impozitului cumulativ;
B) a impozitului unic.
A) Impozitul cumulativ obligă ca produsele supuse acestei taxe să fie
impozitate la toate verigile prin care acestea circulă până la consumul final. Prin
sistemul său de aplicare el se constituie într-un impozit la impozit datorită faptului
că, o dată calculat în amonte şi cuprins în preţ, asupra lui se mai calculează o
dată sau de mai multe ori impozit, în cadrul verigilor ulterioare prin care trece acel
produs, în aval. De aceea, acest impozit este denumit şi „impozit în cascadă“ sau
„impozit pe sistem bulgăre de zăpadă“, fiind practicat în trecut şi în România, sub
forma impozitului pe circulaţia mărfurilor.
B) Impozitul pe cifra de afaceri unic (monofazic) se percepe o singură
dată, fie în momentul vânzării produselor de către producător, caz în care acesta
se numeşte „taxă de producţie“, fie în sfera comerţului cu ridicata sau cu
amănuntul, când se numeşte „impozit pe circulaţie“. În prima situaţie, acest
impozit este mai uşor de administrat, deoarece sunt mai puţini plătitori şi are un
grad mai redus de cumul, eventual un anumit cumul se mai poate înregistra
numai la materiile prime care intră în componenţa produsului, pe câtă vreme
impozitul pe circulaţie scapă de sub efectul dublei impozitări.
De asemenea, din punctul de vedere al bazei de impozitare, impozitul pe
cifra de afaceri poate fi determinat la cifra de afaceri brută sau la cifra de afaceri
netă.
Prin cifra de afaceri brută înţelegem suma totală a încasărilor din
operaţiunile comerciale efectuate de un agent economic într-o anumită perioadă
de timp, sau după alţi specialişti: „suma globală obţinută în cursul unei perioade
date, din vânzarea de bunuri şi servicii prestate de un agent economic, şi
măsurată prin gradul lor de vânzare“39.
În contextul conceptului de impozite indirecte şi mai ales al taxei generale
pe vânzări, considerăm util să redăm pe scurt următoarele noţiuni, aşa cum au
fost evidenţiate prin lucrarea „Sisteme de impozite“40:
a) Valoarea adăugată este egală cu valoarea nou creată plus fondul de
amortizare, totul luat în calcul pe o anumită perioadă de timp: lună,
trimestru, an;
39
Rodica Bălănescu şi colaboratorii – „Sisteme de impozite“, Editura Economică, Bucureşti, 1994,
pag. 77
40
Rodica Bălănescu şi colaboratorii – „Sisteme de impozite“, Editura Economică, Bucureşti, 1994,
pag. 80-82
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 139
41
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan, „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 203
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 145
42
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 345/2002, publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 371/01.06.2002
43
PIB estimat la 40 miliarde $ şi un curs leu/dolar de 35.000.
44
Theodor Stoloja, Raluca Tatarcan, „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 203
Finanţe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE 146
Bibliografie
Văcărel I., Bercea F., Anghelache G., Bistriceanu Gh.D., Bodnar M.,
Stolojan Th., Moşteanu T., (1992), „Finanţe Publice“, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti.
Văcărel I., Anghelache G., Bistriceanu Gh.D., Moşteanu T., Bercea F.,
Bodnar M., Georgescu F., (1999), „Finanţe Publice“, Ed. a II-a, Editura Didactică
şi Pedagogică, R.A., Bucureşti.