Particularităţile socio–afective ale relaţiei

logopat – logoped
Prof. Crina Lup

Pornind de la faptul că „personalitatea este unică”, atât la la copiii fără deficienţe

de limbaj, cât şi la cei cu diferite grade de deficienţe ale limbajului, putem facilita
metodele de abordare a dificultăţilor pe care le prezintă, prin crearea unor programe
individualizate. Modificările de comportament şi implicit, cele de personalitate sunt
generate atât de cauze organice (îndeosebi neuropsihologice), dar şi de mediul
ambient, mai exact de grupul de contact (familia, şcoala, prietenii, vecinii) prin
apostrofări nedrepte, prin solicitări insistente de a pronunţa corect, deşi copilul nu
poate şi nu înţelege ce se întâmplă cu el, ce i se cere, motivele pentru care i se cer
anumite lucruri. .

Ca urmare a conduitei greşite a părinţilor şi a celor din anturajul lor, apar o

mulţime de manifestări negative la copiii cu tulburări de limbaj:
• neîncredere;
• complexe de inferioritate;
• timiditate;
• introvertire;
• negativism până la refuz;

Toate aceste manifestări pot fi corectate prin opusele lor:

• optimism;
• discuţii competente pentru redarea încrederii în propria persoană;
• încredere în logoped;
• insuflarea ideii că deficienţa poate fi tratată şi corectată (astfel îl implică direct pe
copil, încurajându-l);
• explicarea competentă a deficienţei, a gradului şi a posibilităţilor de recuperare,
insistându-se pe lipsa legăturii cu deficienţele mintale, ceea ce îl va linişti pe copil,
îl va ambiţiona să participe cu seriozitate la programul de corectare a vorbirii;
 În cazul în care avem un copil cu deficienţă mintală, îi explicăm în ce constă
deficienţa şi recuperarea lui d.p.d.v. logopedic, la un nivel adecvat înţelegerii lui.
• participarea părinţilor şi învăţătorilor alături de colegii de clasă sau de
prietenii de joacă, cu susţinere afectivă şi încurajare;
• logopedul trebuie să-i înlăture teama de a vorbi , de frica greşelilor ,
sensibilizarea excesivă până la timorare, stimularea şi încurajarea
copilului în a se exprima. De asemenea trebuie să îi formeze
„condiţionări” noi şi corecte necesare învăţării vorbirii corecte .

Este ideal să se aplice un program individual. După acesta, se poate apela şi

la terapia de grup, care poate uşura evoluţia sa prin influenţa elementului social ,
prin discuţii uşoare despre teme preferate ale copilului (alese în funcţie de gusturile
lor), povestiri, recitări, muzica relaxantă şi chiar înregistrări cu pronunţia copilului
ca să-şi dea seama singur de propriile progrese. R. Schilling recomandă „jocul
curativ logopedic” cu persoane , scenete care nu se limitează doar la copiii logopaţi,
ci sunt implicaţi părinţii , fraţii, alte rude, adică „antrenamentul încurajator”.

Aspecte afective ale metodelor aplicate de logoped în tratarea

tulburărilor de vorbire ale copilui:
1. etapa pregătitoare – pregatirea psihică pentru terapia logopedică; acomodarea şi
colaborarea aduc liniştea şi voinţa de a învinge greutăţile de pronunţie ale copilului,
deoarece, în mod contrar, conflictul psihic va duce la dezorganizarea procesului de
gândire – vorbire – înţelegere;
2. crearea unui tonus afectiv favorabil începerii procedeelor de corectare a
deficienţei de vorbire;
3. terapia simptomatică – reeducarea respiraţiei , a pronunţiei;
4. terapia pentru eliminarea conflictelor intrapsihice (relaxare, sugestii,
autosugestii);
5. selectarea metodei specifice pentru deficienţa de pronunţie şi de scriere. Se
aplează la planurile de intervenţie individualizate, însă se au în vedere etapele
standard.
6. deblocarea inhibiţiilor pe care le are copilul – fie de ordin anatomo-funcţional
(aparatul fonoarticulator), fie de ordin psihic, prin exerciţii de dezvoltare a
mobilitătii;
7. înlăturarea „fixării” atenţiei copilului pe propria vorbire şi dezvoltarea
motivaţiei pentru comunicare pe cât posibil corectă, introducându-l între vorbitori
normali pentru stimularea lingvistică: claritate, corectitudine şi relaţii psiho-afective
speciale, mai ales cu părinţii. Înlăturarea din jurul copilului a persoanelor irascibile
care influenţează negativ şi sunt obositoare, deci ineficiente, ba chiar „stopează”
procesele recuperatorii în evoluţie .

Relaţia creată între logoped şi logopat trebuie să se bazeze pe empatie şi

acceptare necondiţionată (Rogers, 1944) din partea logopedului.
• Prin utilizarea empatiei, logopedul se străduieşte să perceapă, să
conştientizeze, să identifice şi să înţeleagă sentimentele, dorinţele,
conţinuturile verbale şi cele neverbale comunicate de copil. Este bine ca
logopedul să participe la terapie cu empatie, să gândească în cadrul de
referinţă al copilului, să simtă cât mai bine posibil starea de moment a
acestuia.
• Prin acceptare necondiţionată, logopedul poate oferi căldură emoţională
(zâmbet, privire încurajatoare, timbrul vocii blând, gesturile şi postura
corporală adecvate), dându-i astfel copilului un feedback pozitiv, în
cadrul unei atmosfere calde şi pline de acceptare.

În cadrul şedinţelor de terapie logopedică, un copil nu trebuie să fie nicodată

criticat, tratat cu ostilitate, ridicularizat sau certat. Este bine ca el să se simtă
tolerat, preţuit, să fie încurajat, apreciat pentru cel mai mic progres realizat,
acceptat cu prietenie şi căldură.
 Aspecte socio-afective ale relaţiei logoped-logopat cu deficienţe
mintale

Comportamentul socio-afectiv al copiilor cu deficienţe mintale vizează câteva

trăsături esenţiale:
• imaturitatea afectivă, caracterizată prin „fixarea exagerată de imaginile
parentale”, o nevoie permanentă de protecţie, lipsa de autonomie
personală, domeniu restrâns de activitate, sugestibilitate;
• întârzierea în organizarea şi dezvoltarea formelor de comportament
afectiv, strâns legată de procesul de dezvoltare a personalităţii;
• intensitatea exagerată a cauzelor afective primare, care se manifestă sub
diverse forme: agitaţie motorie, ţipete, mânie, furie, teamă, tendinţa de
automutilare sau refuz, negativism, dezinteres, lentoare accentuată.
Astfel, el abandonează „activităţile care îl depăşesc”, lăsându-se „pradă”
inhibiţiei de protecţie, sau „evadează” în câmpul îndeletnicirilor facile;
de aceea este bine ca activităţile să se bazeze pe concretism;

• infantilism afectiv, manifestat prin timiditate, stângăcie, fuga de

responsabilitate şi iniţiativă;
• insuficient control emoţional, care determină dezordine în reacţii,
impulsuri agresive, incapacitatea de a-şi organiza impulsurile emoţionale
etc;
• carenţă relaţional - afectivă, care cuprinde dificultăţi afective precum:
sugestibilitate, sentimentul de valorizare determinat de suita de eşecuri
şcolare, sentimentul de inferioritate, absenţa sentimentului de identitate
care duce la dificultăţi de adaptare socială şi de integrare în grupurile
sociale;
 Tulburări care pot apărea în relaţia logoped-logopat cu deficienţe mintale:
• rigiditatea afectivă, caracterizată printr-o motivaţie foarte redusă în raport cu
solicitările din cadrul şedinţelor de terapie logopedică;
• labilitate afectivă, manifestată prin schimbări bruşte ale stărilor afective,
trecerea bruscă de la o stare de bună dispoziţie la o stare de indispoziţie, un
alt aspect negativ al terapiei logopedice;
• tulburări ale sentimentelor, sentimentul de inferioritate care devine „complex
de inferioritate”, ca urmare a unor atitudini educative extreme:
hiperprotecţionism şi neglijare, indiferenţă. Ca o manifestare negativă a
sentimentelor, întâlnim la copiii cu deficienţe intelectuale, frustrarea afectivă,
caracterizată prin tensiune, insatisfacţie, nesiguranţă, când copilul nu îşi poate
satisface anumite trebuinţe sau dorinţe puternice, din cauza unor piedici
exterioareşi a deficienţei. De aici decurg anumite acte de indisciplină (apărute
şi în şedinţele de terapie logopedică) prin care copilul caută satisfacţie,
încercând să se facă remarcat;
• tulburări ale dispoziţiei, caracterizate fie printr-o diminuare a tonusului afectiv,
reacţii comportamentale sărace, mimică redusă (indiferenţă, apatie), fie
printr-o creştere şi intensificare a tonusului afectiv, dispoziţii exagerate,
instabilitate motorie, hiperactivitate vegetativă, etc.
Toate aceste caracterstici fac ca în terapia logopedică a copiilor cu deficienţe
mintale să intervină cât mai multe dificultăţi.
Ca urmare a unei motivaţii superficiale, capacitatea de autocontrol voluntar
este redusă. Copiii cu deficienţă mintală nu reuşesc să-şi propună scopuri, nu ştiu să
ia hotărâri şi nu-şi finalizează activitatea, nu-şi propun un plan de acţiune şi nu ştiu
să revină asupra lui, dacă s-a dovedit a fi ineficient. Motivaţia lor este extrinsecă şi
imediată, iar capacitatea de efort voluntar, conştient, este foarte scazută. De aceea,
este bine ca terapia logopedică să vizeze motivaţia de tip extrinsec, pentru a fi
eficientă.