Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
La nivelul 2, cele 6 categorii sunt detaliate pe grupe de valori mobiliare.
De exemplu, categoria instrumente de proprietate este fracţionată în 5 grupe:
Acţiuni ordinate;
Acţiuni preferenţiale;
Acţiuni convertibile;
Certificate de investiţii în fondur;
Altele.
În Republica Moldova, este utilă abordarea grupării valorilor mobiliare în funcţie de modalitatea de
creare şi este reglementată de Legea Republicii Moldova cu privire la piaţa valorilor mobiliare Nr.199-
XIV din 18.11.98
2
Sursa: [27; p.25]
Tabelul 2.3
Formele diluţiei în cadrul noiilor emisiuni
Nr. Forma diluţiei Interpretarea
crt.
1 Diluţia Dreptul acţionarilor vechi asupra activelor emitentului scade cu DC
capitalului
2 Diluţia Dreptul acţionarilor vechi la remuneraţia cu dividend scade rentabilitatea
profitului plasamentului
3 Diluţia Dreptul de vot al unui acţionar scade dacă îşi păstrează acelaşi număr de
dreptului de vot acţiuni
3
Pentru diminuarea efectelor emisiunii de noi acţiuni, emitentul calculează un drept preferenţial,
denumit drept de subscriere.
Drepturile, delimitat în timp, sunt valori mobiliare recunoscute de unii specialişti drept echivalente
pentru acţiuni, deoarece ele oferă deţinătorilor lor posibilitatea de a achiziţiona acţiuni ale societăţii
emitente, alţii consideră aceste titluri ca fiind titluri derivate, întrucât preţul acestora depinde de relaţia
dintre preţul fixat pentru activul suport, adică de preţul acţiunilor societăţii emitente, iar deţinătorul
acestora nu beneficiază de nici unul dintre drepturile conferite de deţinerea acţiunilor.
Dreptul de subscriere la noile emisiuni făcute de o societate în scopul majorării capitalului social se
acordă preferenţial vechilor acţionari cu titlul ireductibil (proporţional cu numărul de acţiuni emise
anterior) sau cu titlul reductibil (dacă nu s-a acoperit întreaga emisiune).
Numărul de drepturi necesare pentru a subscrie o singură acţiune în cadrul unei noi emisiuni de
acţiuni se calculează după formula:
n
Nd= N
unde:
Nd indică numărul de drepturi necesare pentru a subscrie o acţiune în cadrul unei noi emisiuni de acţiuni;
N – numărul de acţiuni (obişnuite) emise de societatea comercială şi aflate în circulaţie;
n – numărul de acţiuni ce se va pune în circulaţie prin noua emisiune (numărul de acţiuni nou - emise).
5
obligaţiuni „clasice”;
obligaţiuni amortizate prin anuităţi constante;
obligaţiuni rambursate prin tragere la sorţi;
obligaţiuni rambursate integral la scadenţă.
După modul de garantare a obligaţiunilor:
obligaţiuni negarantate;
obligaţiuni garantate.
După durata de viaţă a obligaţiunilor, deosebim:
obligaţiuni pe termen mediu sau lung;
obligaţiuni pe termen scurt;
obligaţiuni cu durată de viaţă variabilă.
În tabelul de mai jos, sunt prezentate principalele caracteristici ale acţiunilor şi obligaţiunilor.
Tabelul 2.5
Principalele caracteristici ale obligaţiunilor şi acţiunilor
Nr. Denumirea Obligaţiune Acţiune
crt. caracteristicii
1. Natura emitentului Guverne, colectivităţi Firme (companii,
publice, firme societăţi pe acţiuni)
2. Stabilirea valorii Parte a capitalului de Fracţiune din capitalul
nominale împrumut social
3. Raportul cu creditor coproprietar
emitentul
Dobândă care nu Dividend direct
4. Veniturile pentru variază în funcţie de proporţional cu
deţinători rezultatele financiare rezultatul financiar al
ale emitentului emitentului
5. Durata de viaţă Limită până la nelimitată
scadenţă
Riscuri mari: Riscuri mici:
riscul de neplată a riscul de
Riscurile asumate dobâînzii; nerambursare
6. riscul
de investitori
nerecuperării
fondurilor
investite
Sursa: [27; p.32]
Condiţiile de emisiune a valorilor mobiliare pe termen mediu şi lung sunt prevăzute în prospectul de
împrumut publicat cu prilejul lansării pe piaţă a unor asemenea tranzacţii financiare. Împrumutul realizat
prin emisiuni de obligaţiuni este purtător de dobândă plătibilă periodic şi se caracterizează pe termen
mediu şi lung.
Un împrumut realizat prin emisiunea obligaţiunilor se caracterizează prin următoarele elemente
tehnice:
Suma împrumutată şi numărul obligaţiunilor emise, în funcţie de care se determină:
o Valoarea nominală a unei obligaţiuni, este raportul dintre suma împrumutului lansat pe piaţă şi
numărul obligaţiunilor emise şi respectiv suma ce va fi rambursată de către societate, la
scadenţa împrumutului, deţinătorului obligaţiunii;
o Preţul de emisiune (valoarea de subscriere), adică preţul de vânzare al obligaţiunii la
momentul emisiunii.
o Valoarea de piaţă reprezintă preţul de vânzare al obligaţiunilor în momentul curent pe piaţă
exprimat în unităţi monetare.
6
Rata nominală a dobânzii este rata care, aplicată asupra valorii nominale a obligaţiunii, permite calcularea
cuponului de dobândă.
Cuponul de dobândă sau mărimea dobânzii este legată direct de rata dobânzii şi este plătibilă în
fiecare an la o dată stabilită contra remiterii unui cupon detaşabil din corpul obligaţiunii. Se determină
aplicând rata dobânzii la valoarea nominală a titlului emis.
Termenul de rambursare, sau duratei de viaţă a obligaţiunii – este intervalul cuprins între momentul
emisiunii şi cel al răscumpărării obligaţiunii. Pe durata de viaţă, se identifică trei momente
importante:
Cursul obligaţiunii – este preţul de piaţă al acestuia şi se exprimă în puncte;
Modalităţi de rambursare - rambursarea datoriei se poate face:
o o singură dată, la scadenţa împrumutului, când întregul împrumut este rambursat în ultima zi a
duratei de viaţă;
o rambursarea prin anuităţi constante, adică restituirea în fiecare an a unei sume constante,
reprezentând rambursarea şi dobânda aferentă;
o fracţionat, an de an, la date stabilite de la început, conform unui tablou de amortismente.
Obligaţiunile sunt plasate pe piaţa primară de capital la cursul stabilit de emitent, care se numeşte
preţ de ofertă. Deţinătorul de obligaţiuni care doreşte să reintre în posesia capitalului înainte de termen,
poate vinde la bursă titlul pe care îl deţine, la preţul pe care îl au acestea în momentul negocierii.
2.2.2.2. Titlurile financiare emise de stat
Valorile mobiliare de stat (titlurile de stat; hârtiile de valoare de stat) sunt instrumente de credit
emise de autorităţile publice centrale pentru procurarea unor resurse cu caracter temporar şi rambursabil
în scopul acoperirii deficitului bugetar sau pentru nevoi de trezorerie. Totodată, autorităţile publice
contractează împrumuturi pe termen mediu şi lung pentru realizarea unor obiective de investiţii.
Valorile mobiliare de stat îndeplinesc următoarele funcţii:
finanţarea deficitului bugetului de stat
nivelarea şi obţinerea echilibrului de casă al bugetului de stat
finanţarea programelor şi proiectelor speciale ale statului
amortizarea împrumuturilor de stat ajunse la scadenţă
reglarea activităţii economice
În practica internaţională, denumirea şi caracteristicile titlurilor de stat diferă în funcţie de termenul
pentru care
se emit:
Valorile mobiliare de stat emise pe termen scurt - sunt utilizate pe larg în multe ţări şi
servesc pentru finanţarea necesităţilor de scurtă durată ale statului.
Aceste valori mobiliare pot fi divizate în:
o bonuri de trezorerie;
o bonuri de administrare a decalajului de casă.
Bonurile de trezorerie reprezintă instrumente cu discont, adică profitul investitorului se formează din
contul diferenţei dintre preţul de amortizare (valoarea nominală) şi preţul de cumpărare, care este mai
mic decât valoarea nominală.
Bonurile de trezorerie sunt emise din necesităţile trezoreriei de stat la executarea bugetului de stat.
Bonurile de administrare a decalajului de casă, în esenţă, sunt aceleaşi ca şi bonurile de trezorerie
(se emit pe un termen mai mic de un an, se vând cu discont), însă termenul de emitere se stabileşte
particular pentru fiecare emitere în parte. Plasarea nu se efectuează conform unui grafic special, ci
reieşind din mărimea golului de casă la executarea bugetului de stat, când acesta nu este acoperit din
emiterea bonurilor de Trezorerie, şi posibilităţile de rambursare a împrumutului.
Obligaţiunile de trezorerie
7
Obligaţiunile de trezorerie reprezintă un alt tip al valorilor mobiliare de stat şi, în esenţă, reprezintă
un angajament al emitentului de a achita deţinătorului o anumită sumă în viitor şi (dacă aceasta se
stipulează de condiţiile emiterii) de a plăti o anumită dobândă, care este stabilită, în prealabil, în formă de
procent către valoarea nominală. Dobânda, de asemenea, poate fi achitată în formă de câştiguri la tirajuri
special organizate sau prin plata cupoanelor.
Emitenţi pot fi statul în persoana Ministerului Finanţelor, organele puterii locale şi, în anumite cazuri,
unele instituţii de stat.
În funcţie de termenul circulaţiei, obligaţiunile pot fi clasificate în modul următor:
o obligaţiuni emise pe termen mediu - 1-10 ani
o obligaţiuni emise pe termen lung - 10 şi mai mult.
8
Mediu şi continuă până în prezent. În continuare, vom identifica principalele momente care au cauzat
apariţia şi evoluţia pieţelor futures [27, p.162].
În Greacia şi Roma antică s-au practicat tranzacţiile cu „bunuri viitoare”, adică cu mărfuri prezente dar
cu livrarea lor efectivă în viitor;
În Japonia în sec. XVII, proprietarii de pământ care obţineau renta în orez, depozitau marfa în
depozite mari şi vindeau documentele de depozit „tichete de orez” care dădeau dreptul
cumpărătorului să primească o cantitate de orez, de o anumită calitate, la o dată precizată în
tichet. Tichetele de orez asigurau proprietarilor de pământ un venit fix prin vânzarea acestora şi
cumpărătorului un profit din vânzarea orezului la un preţ mai mare (andosând tichetul cu numele
noului cumpărător), în orice moment, până la sau la scadenţă.
În anul 1848, în SUA, s-a creat Bursa de Comerţ din Chicago (Chicago Board of Trade - CBOT), care
a organizat comerţul cu cereale la termen;
În perioada 1880 -1971, are loc extinderea activului suport tranzacţionat şi acesta poate fi: cereale,
cupru, plumb, zinc, carcase de porc, vite vii, suc de citrice etc.
Începând cu 1971 şi până în prezent, pe pieţele futures din principalele burse ale lumii, se
diversifică produsele tranzacţionate la termen. Astfel, obiect al contractului futures sunt metale
preţioase (aur, argint, platină), devizele (dolarul, lira sterlină), titluri financiare cu venit fix
(obligaţiuni, bilete de tezaur etc) şi indicii bursieri.
Contractul futures este un angajament standardizat între doi parteneri, un vânzător şi un cumpărător,
de a vinde, respectiv de a cumpăra un anumit activ (devize, acţiuni, alte titluri financiare sau mărfuri şi
titluri pe mărfuri), la un preţ stabilit în momentul încheierii tranzacţiei şi cu executarea contractului la o
dată viitoare numită scadentă.
La baza apariţiei contractelor futures, au stat contractele forward. Deşi sunt tratate ca fiind
asemănătoare, totuşi, acestea sunt diferite. Dintre condiţiile analoage putem enumera:
ambele contracte se încheie tranzacţii la termen asupra unui activ de bază, numit şi activ suport;
atât cel care doreşte să cumpere activul de bază, cât şi cel care doreşte să îl vândă convin asupra: o
cantităţii ce urmează a fi schimbată ;
o asupra preţului;
o asupra scadenţei (a datei la care livrarea şi plata vor avea loc efectiv).
Astfel, atât printr-un contract forward, cât şi prin contract futures, se fixează, în prezent, preţul ce
urmeazăa fi plătit pentru o cantitate definită din activul suport, preţ ce urmează a fi plătit la o dată
ulterioară, în viitor.
Totuşi, cele două tipuri de contracte au şi elemente care le deosebesc. Acestea sunt redate în tabelul
2.8:
Tabelul 2.8
Contractul forward Contractul futures
Este o înţelegere privată, încheiată Este o valoare mobiliară standardizată de către piaţa sau bursa care oferă
între doi parteneri care se cunosc. respectivul contract. Cumpărătorul şi vânzătorul contractului nu se
cunosc între ei. Aceştia cunosc doar piaţa pe care se desfăşoară
tranzacţia.
Activul suport sau obiectul Activul suport nu mai este hotărât de partenerii care intră în respectivul
contractului poate fi orice marfă sau contract. Activul suport este stabilit de bursa care oferă contractul, în
orice activ financiar pentru care cei mod standardizat; în acest sens, se defineşte precis calitatea sau
doi parteneri îşi manifestă interesul. caracteristicile ce trebuie să se regăsească în cadrul activului suport;
totodată, se stabilesc şi gradele de calitate inferioare acceptate pentru
active suport asemănătoare, precum şi diferenţele de preţ ce urmează să
fie calculate în cazul în care nu se livrează activul suport standard.
9
Cantitatea ce urmează a fi vândută/ Cantitatea din activul suport ce urmează a se tranzacţiona este
cumpărată, preţul convenit şi standardizată şi stabilită de piaţa care oferă contractul. Tot în prealabil
scadenţa sunt elemente ale anunţată, pentru acelaşi tip de contract, este şi scadenţa contractului.
contractului futures stabilite în Preţul, în schimb, este stabilit prin mecanismul cerere/ ofertă pentru
concordanţă cu dorinţele celor doi contractul futures pe un anumit activ suport şi este influenţat şi de
participanţi la tranzacţie. scadenţa anunţată pentru acesta.
În momentul încheierii unui astfel de La „încheierea” contractului, adică în momentul în care cumpărătorul sau
contract, nu se cere plata nici unei vânzătorul îşi asumă poziţia, se cere fiecărei părţi depunerea unei sume
sume de bani, ca garanţie. de bani numită marjă sau garanţie.
10
Pe piaţa interdealeri – numite şi opţiuni „over de counter” (OTC) sau nestandardizate.
Opţiunile negociate pe aceste pieţe, tocmai datorită adaptării la necesităţile particulare ale
investitorului, au o lichiditate mai mică.
În funcţie de activul financiar suport asupra căruia se realizează contractele cu opţiuni, distingem:
Opţiuni asupra titlurilor cu venituri variabile (acţiuni);
Opţiuni asupra titlurilor cu venituri fixe (obligaţiuni), denumite şi opţiuni asupra ratei dobânzii;
Opţiuni asupra valutelor, numite şi opţiuni valutare;
Opţiuni asupra indicilor bursieri;
Opţiuni asupra contractelor futures pe acţiuni;
Opţiuni asupra contractelor futures pe indici bursieri;
În funcţie de momentul executării, există:
Opţiuni de tip american – la care contractul poate fi executat de către cumpărători în orice zi în
intervalul de până la scadenţă;
Opţiuni de tip european - având ca trăsătură specifică faptul că dreptul de exercitare, conferit de
contract cumpărătorului, poate fi folosit doar în ziua scadenţei contractului cu opţiuni.
În funcţie de dreptul cumpărătorului opţiunii, identificăm:
Opţiunile „call” sau de cumpărare, care sunt un contract în formă standardizată, care atribuie
cumpărătorului dreptul ca, într-o perioadă determinată, să cumpere de la vânzătorul opţiunii
activul de bază la un preţ prestabilit. Vânzătorul opţiunii „call” îşi asumă obligaţia de a onora
solicitarea cumpărătorului prin vânzarea activului - suport;
Opţiunile „put” sau de vânzare care constituie un contract ce conferă dreptul compărătorului
opţiunii ca, într-o anumită perioadă, să vândă activul –suport partenerului său din contractul
de opţiuni la un preţ stabilit prealabil şi în schimbul unei prime plătite iniţial. Totodată,
vânzătorul unui „put” îşi asumă obligaţia de a cumpăra activul de bază de la cumpărătorul
opţiunii la preţul anterior stabilit, dacă opţiunea este exercitată într-un anumit interval de
timp.
Elementele de bază ale contractelor de opţiune sunt următoarele:
maturitatea contractului este data expirării sau scadenţa contractului, care este fixată şi, de
regulă, este de 1 lună, 3 luni, 6 luni, 9 luni sau 12 luni. Ca şi în cazul contractelor futures,
pentru lunile de maturitate, se anunţă ultima zi de tranzacţionare pentru respectivul contract de
opţiune;
activul suport/ activul de bază este activul financiar sau marfa care stă la baza contractului de
opţiune. Ca şi în cazul contractelor futures, cantitatea sau valoarea este standardizată, precum şi
calitatea activului suport.
preţul de exerciţiu/ preţul de lovire (strike price) este preţul cu care activul suport va fi
cumpărat sau vândut la data de expirare a contractului de opţiune. Ca şi în cazul contractelor
futures, referinţa pentru acest preţ este preţul înregistrat pentru activul suport pe piaţa spot sau
pe piaţa futures.
prima contractului reprezintă suma de bani pe care cumpărătorul contractului de opţiune o plăteşte
la achiziţionarea acestuia. Ea reprezintă preţul contractului de opţiune.
poziţiile asumate de cei care intră într-un contract de opţiune: aceştia sunt cumpărătorul
contractului care, în limbajul de specialitate, va avea întotdeauna o poziţie long şi vânzătorul
contractului care va avea întotdeauna o poziţie short.
Drepturile şi obligaţiunile parţilor participante la opţiuni sunt ilustrate în tabelul de mai jos:
11
Tipul opţiunii
Cele
mai semnificative pieţe ale instrumentelor financiare derivate pe plan internaţional sunt:
CBOT – Chicago Board of Trade;
LIFFE – London International Financial Futures Exchange;
MATIF – Marche a Terme International de France;
EOE – European Options Exchange.
12