Baltagul, de Mihail Sadoveanu

Romanul Baltagul, de Mihail Sadoveanu, apărut în 1930, este un adevărat „poem al naturii şi al sufletului
omului simplu, o «Mioriţă» în dimensiuni mari” (George Călinescu). Versul moto, „Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă
şi-un câne”, argumentează viziunea mioritică a morţii, căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenţei
duale ciclice, succesiunea existenţială de la viaţă la moarte şi din noii la viaţă.
Romanul a fost scris în numai 17 zile şi are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia
idei şi motive mitologice româneşti: Salga (setea de împlinire a actului justiţiar, de înfăptuire a dreptăţii ce domină
toate faptele eroinei), Dolca (ideea profundei legături a omului cu animalul credincios), Mioriţa (tema, motivul,
conflictul, discursul epic simplu, concepţia asupra morţii sunt numai câteva dintre cele mai semnificative elemente ale
baladei ce se regăsesc şi în roman).
Alexandru Paleologu consideră că în roman nu este prezent mitul mioritic, ci numai tema osiriană, care „l-a
preocupat pe Sadoveanu [...] în mod stăruitor” şi că în Baltagul se manifestă cu predilecţie acest mit egiptean. Osiris
fusese ucis de către Seth, care-i aruncase cadavrul în valea Nilului. Sora lui, Isis, pleacă în căutarea fratelui însoţită de
fiul ei, Horus şi de câinele Anubis. Isis îi caută şi-i aşează osemintele lui Osiris aidoma Vitoriei Lipan, după găsirea
rămăşiţelor lui Nechifor în râpă: „Vitoria singură, suflecându-şi mânecile, a luat cu grijă bucăţile soţului său şi le-a
potrivit una câte una în cutia de brad, stropindu-le cu vin”.

Tema
Tema romanului ilustrează lumea arhaică a satului românesc, sufletul ţăranului moldovean ca păstrător al
tradiţiilor strămoşeşti şi al specificului naţional, cu un mod propriu de a gândi, a simţi şi a reacţiona în faţa problemelor
cruciale ale vieţii.

Titlul
Titlul este semnificativ, întrucât în mitologia românească baltagul este arma magică menită să împlinească
dreptatea, este o unealtă justiţiară. În basmele populare, baltagul este furat de forţele răului (zmei) şi redobândit de
personajul pozitiv. Principala trăsătură a baltagului este că, atunci când este folosit pentru împlinirea dreptăţii, acesta
nu se pătează de sânge.
Cuvântul „baltag” poate veni şi de la grecescul „labrys”, care înseamnă secure cu două tăişuri, dar şi labirint.
În roman este vizibil simbolul labirintului ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea
soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale, evoluând de la nelinişte la bănuială apoi la certitudine, cât şi un
labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munţilor pe care îl parcursese şi Nechifor Lipan. Acest labirint, cu
drumurile sale şerpuite, aminteşte curgerea continuă a vieţii spre moarte şi a morţii spre viaţă: Vitoria porneşte în
căutarea soţului din interior, din întuneric pentru a putea ajunge în exterior, la lumină.
Mitologia universală
În mitologia universală, labirintul este casa securii duble, sugerând dualitatea existenţială, adică un simbol al
vieţii şi al morţii. În romanul Baltagul, centrul acestui labirint este râpa dintre Suha şi Sabasa, unde zac osemintele lui
Nechifor Lipan.
Structura romanului
Structura romanului evidenţiază două componente: una simbolică-mitică şi cealaltă epică-realistă, care se
interferează pe parcursul întregului roman. Romanul are ca moto două versuri din balada Mioriţa şi începe cu legenda
pe care Nechifor Lipan o povestea la nunţi şi botezuri. Legenda evidenţiază viaţa aspră a locuitorilor de la munte care
îşi câştigau pâinea cu toporul ori cu caţa, foarte pricepuţi în meşteşugul oieritului şi cărora Dumnezeu le-a dăruit
stăpânirea în veci a acestor meleaguri prăpăstioase şi stâncoase şi „o inimă uşoară”, ca să se bucure alături de cei dragi.
Structurat în 16 capitole, romanul evidenţiază trei idei esenţiale:
 primele 6 capitole cuprind aşteptarea femeii dominate de nelinişte şi speranţă, de semne rău prevestitoare, se
prezintă gospodăria Lipanilor, oamenii şi obiceiurile locului;
 capitolele 7-13 ilustrează căutările Vitoriei pe drumul parcurs de Nechifor Lipan, în care sunt trimiteri la obiceiuri
şi tradiţii (botez, nuntă), precum şi descrierea locurilor abrupte ale munţilor;
 ultima parte (14-16 capitole) relevă găsirea rămăşiţelor pământeşti ale lui Nechifor, ritualul înmormântării,
demascarea criminalilor, înfăptuirea actului justiţiar, precum şi ideea de ciclicitate existenţială a vieţii către moarte
şi din nou la viaţă, „să luăm de coadă toate câte-am lăsat”.
Subiectul romanului
Legenda din deschiderea romanului povesteşte că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu a dorit să pună ordine
în neamurile de pe pământ. Dintre evrei, a chemat pe Moise şi i-a poruncit să facă o lege, apoi, când va veni vremea,
să pună pe farisei ca să-l răstignească pe fiul Lui, Isus. Neamul evreilor este sortit să îndure „mult năcaz şi prigonire”,
în schimb, Dumnezeu va lăsa „să curgă spre voi banii ca apele”. Ungurii au fost dăruiţi cu „jucării”, botfori, pinteni şi
răşină să-şi facă „sfârcuri la mustăţi” şi meniţi să fie fuduli, să le placă „petrecerile cu soţii”.
Turcului i-a hărăzit să fie prost, dar să stăpânească asupra altora, cu sabia, sârbului i-a dat sapa, iar pe ruşi i-
a menit să fie cei mai beţivi dintre toţi, cerşetori şi cântăreţi prin iarmaroace. Apoi, Dumnezeu a chemat pe boieri şi
pe domnitori, le-a dat „ciubuc şi cafea” şi le-a hărăzit să trăiască în „desmierdare, răutate şi ticăloşie”, păcate „pentru
care să, faceţi bine să puneţi a mi se zidi biserici şi mănăstiri”.
Într-un târziu, au venit şi muntenii, au îngenuncheat la scaunul împărăţiei, şi i-au explicat lui Dumnezeu, care
îi privea cu milă, că ei se ocupă cu oile şi cu asinii, umblă domol, suie poteci oable şi coboară prăpăstiile în tăcere,
numai tălăngile se aud străbătând munţii. Casele lor se află „la locuri strâmte între stânci de piatră”, iar asupra lor
„fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele”. De aceea, ei îl roagă pe Domnul Dumnezeu să le dea „stăpâniri largi, câmpuri cu
holde şi ape line”. Pentru că veniseră prea târziu, Dumnezeu le hărăzeşte să stăpânească ce au şi în plus le adaugă „o
inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-
aveţi muieri frumoase şi iubeţe”.
Legenda o spunea Nechifor Lipan „la cumătrii şi nunţi”, de la care era nelipsit în vreme de iarnă. Această
poveste îi vine în minte nevestei lui, Vitoria, care torcea singură şi se gândea cu dragoste şi îngrijorare la Nechifor,
care plecase să cumpere oi şi întârziase peste măsură. Modalitatea artistică a prezentării legendei este memoria
afectivă, care înseamnă că amintirile Vitoriei despre soţul ei vin dintr-o profundă şi trainică legătură sufletească ce se
stabilise între ei de-a lungul vieţii petrecute împreună.
Capitolul I
Romanul începe cu prezentarea Vitoriei Lipan, care presimte că ceva rău s-a întâmplat cu bărbatul ei,
Nechifor Lipan, om harnic şi gospodar al satului Măgura Tarcăului. Vitoria este neliniştită şi îngrijorată, deoarece
Nechifor, plecat la Dorna să cumpere o turmă de oi, nu se întorsese cum ar fi trebuit şi nici nu dăduse vreo ştire.
Portretul fizic al femeii este conturat succint - „ochii ei căprii în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului
erau duşi departe” - sugerând tulburarea interioară a femeii. Ea încerca să pătrundă cu gândurile până la Nechifor, dar
îi auzea în minte numai glasul şi „nu putea să-i vadă chipul”, ceea ce îi sporeşte neliniştea.
Sadoveanu face şi un scurt portret al locuitorilor de pe aceste meleaguri stâncoase şi abrupte, din care cauză
viaţa lor era foarte dificilă. Muntenii îşi câştigau traiul zilnic „cu toporul ori cu caţa (băţ lung cu cârlig la vârf, cu care
ciobanii prind oile)”, umblând cu turmele de oi pe cărările înguste şi periculoase ale munţilor şi de aceea nevestele
rămâneau văduve „înainte de vreme”. Autorul prezintă concis starea materială şi componenţa familiei Lipan. Vitoria
şi Nechifor aveau atâta avere „cât le trebuia” şi, din cei şapte copii „cu cât îi binecuvântase Dumnezeu”, mai trăiau
doi: o fată, Minodora şi un băiat, Gheorghiţă.
Vitoria se gândeşte la fiul ei, care era dus la Jijia, după cum poruncise Nechifor şi care trebuia să stea acolo
până când ajungea tatăl ca să plătească cele cuvenite. Dintr-o scrisoare primită de la Gheorghiţă, Vitoria aflase că
bărbatul ei nu dăduse vreun semn nici acolo. De aceea, venirea poştaşului în ziua următoare o „bucurase o clipă” pe
Vitoria, sperând că scrisoarea este de la Nechifor, dar părintele Dănilă citeşte amuzat cartea poştală, deoarece ea
cuprindea câteva versuri, pe care feciorul dascălului Andrei i le scrisese Minodorei: „Frunzuliţă de mohor, / Te iubesc
şi te ador, / Ghiţă C. Topor”.
Vitoria s-a mâniat cumplit, „a judecat-o ş-a osândit-o cu vorbe amărâte şi ascuţite” pe fiică-sa, pentru că
scrisoarea era adresată „domnişoarei” Minodora, ceea ce ar însemna că fetei nu-i mai place „catrinţa şi cămaşa”.
Puternic înrădăcinată în credinţele strămoşeşti, Vitoria se supără îngrozitor la gândul că fata ei s-ar putea îndepărta de
tradiţie şi o ameninţă: „Îţi arăt eu coc, valţ şi bluză, ardă-te para focului să te ardă! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-
mea n-am ştiut de acestea - şi-n legea noastră trebuie să trăieşti şi tu. Altfel îţi leg o piatră de gât şi te dau în Tarcău.
Nu-s eu destul de năcăjită c-am rămas singură asupra iernii şi nu mai ştiu nimica de tată-tău; acuma am ajuns s-aud
pe popă cetind lucruri ruşinoase”.
Enervată la culme, mama îi atrage atenţia fetei că a încălcat şi alt obicei străbun, respectat cu sfinţenie din
vremuri străvechi: „Şi să te mai prind că dai gunoiul afară în faţa soarelui, cum ai făcut azi, că-ţi pun la gât două pietre
de câte cinci ocă”, însemnând că o casă de creştini trebuie să întâmpine soarele în curăţenie. Frământându-se pentru
întârzierea bărbatului ei, Vitoria crede că i s-a arătat primul semn rău, care „a împuns-o în inimă”, atunci când îl
visează pe „Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape”.
Capitolul II
Îngrijorată din ce în ce mai mult din cauza bărbatului ei, Vitoria observă că „brazii sunt mai negri decât de
obicei”, un alt semn rău prevestitor, care o „ace să suspine, în timp ce pregăteşte cina. Argatul pe care-l avea familia
Lipanilor, Mitrea, - o vesteşte că anul acesta iarna va veni mult mai devreme, observând şi el că nourul dinspre Ceahlău
„e cu bucluc”, toate acestea fiind superstiţii în care oamenii credeau cu străşnicie.
 Vitoria interpretează şi alte semne, care vin dintr-o credinţă strămoşească înrădăcinată în mentalitatea ei.
Atunci când cocoşul „se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu pliscul spre poartă”, femeia a înţeles că
Nechifor „nu vine”, deoarece „cucoşul dă semn de plecare” şi a rămas împietrită şi gânditoare. Minodora este însă
preocupată de dragostea ei pentru băiatul învăţătorului, căruia se apucă să-i răspundă la scrisoarea primită. Ea se
gândeşte că „Jănică al lui domnu Mironescu” se pricepe să-i spune vorbe frumoase şi o emoţionează totdeauna atunci
când se uită la ea „cu nişte ochişori de drac, negri ca două măsline”.
Capitolul III
Încercând să găsească răspuns la semnele rău-prevestitoare, Vitoria se duce la preotul Dănilă ca să-i ceară
sfatul şi să-i facă o scrisoare către Gheorghiţă. Atunci când părintele o consolează că Nechifor n-a păţit nimic şi că o
întârzia pe la vreo petrecere, Vitoria îl contrazice, pentru că ea-şi cunoaşte bine soţul, el poate „zăbovi o zi ori două,
cu lăutari şi cu petrecere, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la sălaşul (locuinţă) lui. Ştie că-l doresc şi nici
eu nu i-am fost urâtă”.
De data aceasta, el întârziase foarte mult, iar ea îl visase „trecând călare o apă neagră (...) era cu faţa încolo”
şi acesta-i semn că ceva rău s-a întâmplat cu Nechifor. Preotul îi scrie lui Gheorghiţă, ca din partea mamei, să vândă
oi ca să achite banii pe care-i datora baciului Alexa din Cristeşti, iar de sfintele sărbători să vină acasă, „căci am nevoie
de tine, fiind acuma tu singur bărbat la gospodărie”. Părintele îi promite că va face o slujbă şi va citi la biserică pentru
ca Dumnezeu „să facă lumină şi are să-ţi aducă pace”.
Capitolul IV
Când s-a întunecat, Vitoria s-a dus la baba Maranda, vrăjitoarea satului, despre care lumea spunea că ascunde
la ea „pe cel cu nume urât”, iar femeia credea că acesta „în căţeluşă sălăşluieşte”. Ghicitoarea îi spune că Nechifor a
ajuns la Dorna, unde trebuia să cumpere oi, dar şi-a găsit „una cu ochii verzi şi cu sprâncenele îmbinate, care s-a pus
prag şi nu-l lasă să treacă”, oferindu-se să facă vrăji ca să-l aducă înapoi. Vitoria refuză, pentru că vrea ca mai întâi să
facă „rugăciunile cele de cuviinţă la Maica Domnului”, apoi să ţină „post negru douăsprezece vineri în şir” şi până
atunci poate că vine şi Lipan acasă.
Capitolul V
În apropierea sărbătorilor de iarnă a venit Gheorghiţă, urmând „porunca mamei” şi lăsând oile în seama
baciului Alexa, deoarece Nechifor „nu se arătase încă acolo”. Deşi băiatul „nu era prea vorbăreţ”, le povesteşte cum
plătise pe toată lumea, cum numărase şi însemnase oile, pe care le-a scris apoi în registru, spre veselia baciului, care
nu mai văzuse în viaţa lui „oi scrise în condică”, Vitoria îi spune şi ea necazul, că nu are nici o ştire de la Nechifor, că
se sfătuise cu părintele şi plătise slujbe, că se pregăteşte pentru un post negru, dar visul pe care-l avusese „îmi mănâncă
sănătatea şi mă îmbătrâneşte”.
Bănuiala că s-a întâmplat ceva rău cu bărbatul său o devora ca „un vierme neadormit”, femeia se închide în
sine, ca să caute în interiorul ei lumina călăuzitoare: „Se desfăcuse încet-încet de lume şi intrase oarecum în sine”.
Concentrarea profundă a Vitoriei era atât de mare, încât pentru ea „timpul stătu”, fiind însemnat numai cu „vinerile
negre, în care se purta de colo-colo, fără hrană, fără apă, fără cuvânt cu broboada cernită peste gură”, pentru că ţinea
post negru. Sărbătorile de iarnă din anul acela, cu toate obiceiurile care o bucuraseră totdeauna, „i-au fost pentru întâia
oară străine şi depărtate”.
Desprinsă de realitatea înconjurătoare, Vitoria „se socotea moartă, ca şi omul ei care nu era lângă dânsa”,
ceea ce înseamnă că de la bănuială ajunsese la certitudinea că s-a întâmplat ceva rău cu Nechifor. De aceea Vitoria se
hotărăşte să se ducă la mănăstire la Piatra, luând cu ea pe Gheorghiţă, pentru a se ruga sfintei Ana. După ce femeia îi
spune că soţul plecase ca să cumpere oi şi nu se mai întorsese, „s-a prăpădit”, părintele arhimandrit Visarion, stareţul
mănăstirii, o sfătuieşte să meargă la poliţie şi la prefectură „ca să facă cercetări”.
Capitolul VI
Vitoria se duce la „stăpânire”, unde „slujbaşi, primari, prefecţi şi poliţai” se ocupau ca „toate să se facă după
poruncă şi să se scrie ce s-a făcut”, cu totul altfel decât ştia ea că se întâmpla la Tarcău, „unde oamenii trăiesc cum au
apucat şi cum îi taie capul”. Prefectul îi zâmbea, „căci n-are grijile ei”, dar când află că Nechifor plecase de şaptezeci
şi trei de zile la Dorna să cumpere oi şi de atunci nu mai trimisese nici o veste, îi spune femeii că va porni o anchetă,
deşi el crede că „l-au prădat hoţii şi l-au răpus”.
Însă nădejdea Vitoriei este tot la sfânta Ana de la mănăstirea Bistriţa, de la care aşteaptă o iluminare, care s-
o călăuzească şi să-i arate „pe unde trebuie să meargă şi cum trebuie să caute”. Ca urmare, Vitoria este hotărâtă să
plece în căutarea adevărului, ca să afle ce s-a întâmplat cu soţul ei: „Dacă a intrat el pe celălalt tărâm, oi intra şi eu
după dânsul”. Vitoria pune ordine în gospodărie cu o luciditate impresionantă: pe Minodora o duce la mănăstire, vinde
agoniseala pentru a face rost de bani pentru drum, lasă argatului cele de trebuinţă şi porunci pentru timpul cât va lipsi.
Capitolul VII
 Pe 9 martie Vitoria participă la slujba făcută la biserica din sat de către părintele Daniil pentru „cei patruzeci
de sfinţi mucenici din Sevasta”, se închină la toate icoanele şi mai ales „se curăţise de orice gânduri, dorinţi şi doruri
în afară de scopu-i neclintit”.
Vitoria se întâlneşte cu domnul David, care ţine „dughiană, crâşmă şi han la Călugăreni”, „loc de popas”
pentru Nechifor Lipan, ce găsea aici „o mâncare bună, un pahar de băutură ş-un pat de hodină”. Negustorul admiră
priceperea Vitoriei în tranzacţiile cu marfa pe care el o cumpără şi declară, încântat, că „dacă n-aş fi ovrei şi însurat,
şi munteanca asta n-ar avea soţ, într-o săptămână aş face o nuntă”. Vitoria îi dă părintelui Daniil cei treizeci şi opt de
mii de lei luaţi pe marfa vândută, spre mirarea lui Gheorghiţă, care apoi se gândeşte că maică-sa se teme să n-o prade
noaptea hoţii, ştiindu-se că avea bani mulţi asupra ei. Bănuiala Vitoriei se dovedise întemeiată, deoarece noaptea
încercaseră s-o calce hoţii, dar curajoasa femeie a luat puşca, „slobozi un foc” şi atunci „două umbre omeneşti se
depărtară în fugă, mistuindu-se în întuneric spre pădure”.
Hotărâtă să plece la drum, pe urmele soţului său, Vitoria i-a comandat fiului ei un nou baltag, pe care l-a
sfinţit preotul satului şi a doua zi, pe 10 martie, ea a plecat împreună cu Gheorghiţă în căutarea lui Nechifor, urmând
întocmai drumul parcurs de acesta. Domnul David o sfătuieşte să plece la drum având convingerea că Nechifor trăieşte,
deoarece astfel ea va avea putere să-l caute.
Capitolul VIII
Munteanca are însă alte legi după care se conduce, pornise în aflarea adevărului „după semne şi porunci” şi
cu un scop bine definit: „Mai ales dacă-i pierit cată să-l găsesc; căci viu, se poate întoarce şi singur”. Însoţiţi de domnul
David, călătorii fac primul popas la Dorna, unde află că Nechifor nu mai fusese văzut „cam de astă-toamnă”.
Următoarea oprire este la Călugăreni, unde nevasta domnului David îşi aminteşte că, în toamnă „când a trecut spre
Dorna, era singur şi n-avea nici un tovarăş” şi zicea că „avea bani asupra lui”.
Capitolul IX
În sat la Farcaşa, Vitoria şi Gheorghiţă s-au amuzat pentru o pricină judecată de prefect cu nişte jucători de
zaruri care păcăliseră pe ţărani şi au aflat de la moş Pricop, la care se opriseră, că găzduise un muntean care avea „cal
negru ţintat în frunte” şi „căciulă brumărie” şi care plecase noaptea la drum, deşi el şi baba Dochia insistaseră să
rămână la ei. Atunci, Vitoria recunoaşte că acela fusese bărbatul pe care-l căuta „şi lepădă o picătură din păhăruţ
înainte de a bea rachiul” cu care îi omenise gazda. Gestul ei ilustrează superstiţia că se varsă o picătură de băutură
pentru morţi, dând astfel la iveală gândul că bărbatul ei nu mai era printre cei vii.
Capitolul X
Muntenii erau oameni „iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite
[...] plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii”. De aceea, atunci când Vitoria şi Gheorghiţă au
ajuns la Borca, sătenii i-au abătut din cale, ca să participe la o cumetrie (masă după botezul unui copil „să cinstească
pe drumeţi şi să-i ospăteze”. Vitoria a închinat paharul de băutură către naşi şi „a sărutat mâna preotului”.
La Cruci, cei doi călători au dat peste o nuntă, Vitoria „a primit plosca şi a făcut frumoasă urare miresei”,
considerând însă că e semn rău faptul că „întâi am dat peste un botez; şi s-ar fi cuvenit să văd întâi nunta şi pe urmă
botezul”. Oamenii de aici, ca şi cei din Tarcău, se conduceau după „călindarul acel vechi de la începutul lumii pe
carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui Adam” şi femeia a întrebat dacă n-a trecut pe aici „un om de la noi călare pe un
cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie”, dar nimeni nu-l văzuse.
Ajunşi în „ţara Dornelor”, pe Vitoria „o mistuia o arşiţă din lăuntru şi o înăbuşea”, presimţind că acum „avea
să se aleagă o rânduială nouă a vieţii ei”. La Vatra Dornei, „nevasta lui Lipan se socotea ea singură intrată în altă
lume”. De la prefectură, cei doi drumeţi au aflat că în luna noiembrie Nechifor Lipan cumpărase trei sute de oi de la
Gheorghe Adamachi şi Vasile Ursachi, fiind cea mai mare vânzare din tot târgul. Slujbaşul îşi amintea că băuseră
„aldămaşul” (băutură oferită de cel care face o tranzacţie) şi că Nechifor vânduse apoi o sută de oi la doi munteni, pe
care el nu-i cunoştea, dar ştia că o luaseră spre Neagra.
Capitolul XI
Vitoria hotărăşte să se întoarcă, aşa cum presupunea că s-ar fi întors şi Nechifor, luând drumul spre casă.
Poposind la o crâşmă de la marginea Dornelor, Vitoria întreabă de data asta dacă n-au fost văzuţi trei ciobani călări,
dintre care unul „pe-un cal negru ţintat”, care conduceau „un cârd de trei sute” de oi, dar nimeni nu putea spune nimic.
La următorul popas, crâşmarul îşi aminteşte de „turma de trei sute de oi şi de trei oameni călări”, precum şi de cel care
era pe „un cal negru ţintat şi purta căciulă brumărie”, care îi cinstise cu ţuică pe ceilalţi doi tovarăşi şi chemase preotul
pentru sfinţirea turmei.
Vitoria „simţea într-însa mare nelinişte, dar şi o putere mare”, deoarece aflase primele informaţii despre soţul
ei şi se gândea că sfânta Ana îi dăduse „bună îndrumare”. Grăbindu-se spre Broşteni, trecând prin Păltiniş şi Dârmoxa,
femeia nu se îndoieşte că în curând îşi va găsi bărbatul, întrebând „din crâşmă în crâşmă”, deşi unii nu-şi mai aminteau
„ce se întâmplase cu paisprezece săptămâni în urmă”. La hanul cel mare din Broşteni, nevasta a aflat că, în afară de
cel „cu căciulă brumărie”, apărea un om „cu buza de sus despicată”, care vorbea puţin, râdea mult şi bea vârtos şi al
treilea, care „se purta ca o umbră”.
Următoarele informaţii Vitoria le-a căpătat la Borca, unde i s-a spus că turma o apucase „spre stânga, părăsind
apa Bistriţei”, apoi la Sabasa, unde a dat de „urma oilor ş-a călăreţilor”. De aici muntele suia „cu cale şerpuită şi cu
punţi de piatră peste prăpăstii” până la Stânişoara. Sub „crucea care se chiamă a Talienilor” au odihnit caii şi Vitoria
a simţit că pe aici trecuse şi Nechifor şi că poposise şi el în aceste locuri. Coborând muntele, drumeţii s-au oprit în
satul Suna, unde ţinea crâşmă domnul Iorgu Vasiliu, care părea un „om aşezat, căci purta ochelari şi scria într-un
catastif.
În timp ce se ospătau cu peşte şi bere, băutură care nu-i place lui Gheorghiţă, „i se părea că a început să se
amărască”, Vitoria a încercat să afle informaţii, în obţinerea cărora devenise „meşteră încercată şi iscusită”. Domnul
Iorgu Vasiliu le-a spus că trecuseră mai întâi oile şi ciobanii, apoi sosiseră şi cei doi stăpâni, nu trei, cum susţinea
munteanca, mai ales că îi şi cunoştea, pentru că erau de prin partea locului. Pe cel „cu buza crăpată” îl cheamă Calistrat
Bogza, iar pe celălalt, mai mărunt, Ilie Cuţui. În mintea Vitoriei lucrurile încep să se limpezească: „În întuneric,
începea să se facă lumină. La Sabasa fuseseră trei. Dincoace, peste muntele Stânişoara, la Suha, Nechifor Lipan nu
mai era”. Aici „trebuia să găsească ea cheia adevărului”.
Capitolul XII
Crâşmăriţa Maria i-a povestit Vitoriei că era puţin rudă cu Ileana, nevasta lui Calistrat Bogza şi băgase de
seamă că, de la o vreme, aceasta îşi schimbase obiceiurile, nu mai venea pe aici, ci făcea vizite „ba la primăreasă, ba
la preuteasă”. De la cealaltă nevastă, Gafiţa Cuţui, care se credea „frumuseţea lumii”, Maria aflase că cei doi bărbaţi
cumpăraseră oi multe „de la un oier de departe” şi că îi puseseră „în palmă toţi banii”.
Vitoria, cu o logică uimitoare, deduce din cele aflate că numai cei doi, Bogza şi Cuţui, pot să ştie ce s-a
întâmplat cu acel oier, de la care cumpăraseră turma. Domnul Iorgu Vasiliu se îndoieşte că cei doi ar fi fost capabili
de jaf, sau, mai rău, de crimă, că lumea îi ştie gospodari „de treabă şi la locul lor”. După ce s-au sfătuit cum să
procedeze, au hotărât ca Vitoria să-i cheme pe cei doi la primărie, unde să fie întrebaţi despre Nechifor şi despre
cumpărarea oilor.
Crâşmăriţa Maria a însoţit-o pe Vitoria, care, „blândă şi supusă”, i-a întrebat pe Bogza şi Cuţui, în faţa
primarului şi a notarului, dacă ştiu încotro o luase bărbatul ei după ce îi plătiseră. Cei doi au recunoscut că făcuseră
tranzacţia la Crucea Talienilor. Deşi nu acuză pe nimeni, Vitoria se arată nedumerită şi spune că ar vrea să afle cine
şi când le spusese ciobanilor, care însoţeau turma şi care trecuseră cu mult înainte, să le dea oile celor doi cumpărători.
Bogza şi Cuţui nu ştiu ce să răspundă şi discuţia se opreşte aici. În noaptea aceea, Vitoria a avut pentru prima oară o
imagine a chipului lui Nechifor, „arătându-şi faţa şi grăind lămurit numai pentru urechile ei”.
Capitolul XIII
Trecând din nou muntele la Sabasa, pe când întreba din casă în casă despre Lipan, Vitoria a descoperit câinele
soţului ei, Lupu, care, recunoscând-o, „i se aşternu la picioare”, scheunând. Gospodarul care-l primise pe Lupu în
ogradă i-a spus că în prima perioadă câinele se ducea mereu în munte, „căutând parcă ceva”. Vitoria se gândeşte că
dacă lui Nechifor i-a fost scris să moară pe aceste meleaguri, ea fusese îndrumată de sfânta Ana să ajungă „pe căi
cotite, tocmai unde trebuia ca să-şi găsească pe cel drag, să-l ridice din locul pieirii şi să-l puie în pământ sfânt, cu
toate rânduielile ştiute”.
O logică simplă o face să presupună că, dacă s-ar fi întors de la Suha spre casă, Nechifor s-ar fi oprit la
cârciuma domnului Toma, dar el nu mai trecuse pe aici. De aceea, Vitoria este convinsă că „Lipan a rămas prăpădit
între Sabasa şi Suha” şi că ea este datoare să afle adevărul şi să-i găsească pe criminali, deoarece „cine ucide om nu
se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.
Din acest moment, hotărârea Vitoriei este nestrămutată, ea simte că are o datorie sfântă de îndeplinit: „Avea
de căutat, de găsit şi de rânduit. De plâns, a plânge mai pe urmă. Acuma n-are vreme”. Oamenii locului erau de părere
că cei doi gospodari din Suha ar trebui să arate unui judecător „hârtia de cumpărătură de la Dorna”, „chitanţa de
paralele pe care le-au dat lui Lipan”, „martorul ori martorii care s-au găsit de faţă la vânzare şi la numărătoarea
banilor”. Pentru Vitoria toate acestea erau simple formalităţi, pe care le-a acceptat aparent, dar în minte se conducea
după semnele ştiute numai de ea.
Câinele Lupu i-a călăuzit pe Vitoria şi pe Gheorghiţă într-o râpă, unde au găsit „oase risipite, cu zgârciurile
umede [...]. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el acolo, însă împuţinat de dinţii
fiarelor. Scheletul calului, curăţit de carne, sub tarniţă (şa ţărănească de lemn) şi poclăzi (ţesături de casă, folosite ca
pătură sub şaua calului) zăcea mai încolo”. La vederea rămăşiţelor pământeşti ale bărbatului ei, Vitoria „răcni aprig,
„Gheorghiţă!”, strigându-l pe „numele cel adevărat şi tainic al lui Nechifor Lipan” , apoi a observat că avea „căpăţâna
[...] spartă de baltag”.
Capitolul XIV
 Vitoria „făcu cea dintâi rânduială”, aşternând o „pocladă” peste rămăşiţele lui Nechifor, în timp ce Gheorghiţă
plângea „ca un copil mic, cu ochii mititei şi buzele răsfrânte”. Cu o luciditate şi stăpânire de sine extraordinare,
munteanca observă locul strâmt, singuratic şi dosit, la care nu cobora nici o potecă, de unde presupune că bărbatul
fusese lovit şi apoi îmbrâncit de ucigaşi în prăpastie, fundul râpei neputând fi văzut de sus, de pe drum, de către nici
un păstor. Vitoria a hotărât ca Gheorghiţă să privegheze rămăşiţele tatălui său, pe Lupu l-a lăsat paznic lângă cai, iar
ea a plecat să anunţe autorităţile, să organizeze luarea mortului şi împlinirea datinilor.
La lăsarea întunericului, munteanca s-a întors cu domnul Toma, cu „judeţul satului ş-un străjer”, urmând ca
dimineaţa să vină şi celelalte oficialităţi, subprefectul, doctorul şi procurorul, care îşi au rânduielile lor, după care ea
îşi va lua mortul şi va face alte rânduieli, după tradiţie. A doua zi, a sosit preotul care a slujit mortul, adunându-se şi
mulţi oameni din sat, care veniseră la pomană. Autorităţile n-au putut veni în râpă decât a treia zi şi, spre supărarea
femeii, „nici unul nu şi-a făcut cruce şi n-a spus o vorbă creştinească pentru sufletul lui Nechifor”, ci au scris ceva pe
o hârtie după ce au „cercetat căpăţâna”.
Subprefectul Anastase Balmez a recunoscut-o pe munteanca aprigă ce fusese la ei să reclame dispariţia
bărbatului şi presupune că omul fusese omorât şi jefuit. Atunci, Vitoria s-a simţit datoare să spună ce ştia ea şi anume
că Nechifor venise până aici cu „doi tovarăşi şi prietini, care trăiesc şi acuma peste Stânişoara, la un loc care se chiamă
Doi Meri”. Cu o logică uimitoare de detectiv, Vitoria relatează faptele, aşa cum le aflase: cei doi oieri cumpăraseră
turma lui Lipan şi, după ce le-a dat banii, se pare că bărbatul ei plecase spre casă.
Atunci l-a lovit cineva, care văzuse că Nechifor luase bani pe oile vândute, iar omul ei, probabil că ţinea banii
încă în mână şi ucigaşul îi smulsese, deoarece chimirul se afla asupra mortului: „Deci Lipan nu şi-a pus banii la un
loc cu cei care-i mai rămăseseră; ci-i purta în mână. Ucigaşul l-a lovit şi i-a smuls banii; căci, cum l-a lovit, Lipan a
căzut în râpă cu tot cu cal. Să se fi dus după el, e mai greu de crezut; căci era cânele, care s-ar fi luptat cu îndârjire
pentru stăpân. Ca să jefuiască pe mort, acel care lovise trebuia să ucidă şi cânele”.
Stăpânirea este datoare să-i facă pe cei doi gospodari să-şi amintească cine era acest martor, care a văzut pe
Lipan primind banii, precum şi să-i silească să facă dovada cumpărării oilor „cu vreo chitanţă pe care Lipan a scris-o
în vârful muntelui, deşi acolo nu se află nici un fel de canţelarie”. Hârtia de cumpărare a oilor se afla asupra mortului,
dar acolo nu se menţionează şi vânzarea întregii turme, ci numai a primelor o sută de oi, despre care erau martori şi se
ştia.
Subprefectul nu înţelege nimic din logica femeii şi o întreabă dacă îi bănuieşte cumva pe Calistrat Bogza şi
Ilie Cuţui, dar ea neagă, „ferească Sfântul”. Vitoria şi-a continuat raţionamentul în faţa oficialităţilor, spunând că până
la Borca au umblat toţi trei în urma oilor, dar de dincoace, peste munte, „nu s-au mai văzut decât doi. Pe-al treilea l-
au mâncat hultanii şi lupii, după cum se vede”. Aşadar, cei doi ar trebui să spună „cine a dat cu baltagul; căci şi asta
se vede în căpăţâna aceasta”.
Vitoria i-a sugerat apoi subprefectului să scrie şi ciobanilor lui Lipan, care aveau în grijă oile lui şi care ar
trebui să ştie „dacă într-adevăr a fost vânzare”. Balmez a înţeles, în sfârşit, logica femeii şi a întrebat-o dacă ea crede
că l-au ucis cei doi „ca să-i ieie oile”, dar Vitoria neagă din nou, argumentând însă că ciobanii nu puteau să-şi
părăsească stăpânul, fără ca acesta „să le plătească simbriile şi să-i cinstească, după datină”.
Subprefectul, uimit de logica fără cusur a muntencei, o invită să participe la interogarea celor doi, fiind şi
mai mirat atunci când aude că femeia intenţionează să-i poftească „şi la îngropăciune şi la praznic, ca pe nişte buni
creştini”, mai ales că, în felul acesta, ei „vor fi subt ochii dumneavoastră”. Domnul Balmez este tentat de această
„cercetare discretă şi delicată” sugerată de femeie, considerând-o „vicleană şi ascunsă” pentru că-i propunea, de fapt,
„o confruntare cu cadavrul victimei”. Vitoria a zâmbit în sine, fiind convinsă că „ea şi cucoana Maria îl puteau vinde
şi răscumpăra, jucându-l pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza şi Cuţui, şi cu tot cu nevestele lor”.
Capitolul XV
În Suha, domnul Anastase Balmez i-a chemat la prefectură pe cei doi gospodari, hotărât să-i asculte „cu
răbdare şi cu blândeţă”. Calistrat Bogza a relatat cum, ajunşi toţi trei în vârful Stânişoarei, Lipan s-a decis să Ie vândă
toate oile, ei au plătit în hârtii de câte o mie şi de câte o sută, apoi s-au despărţit de el, care le-a spus că se întoarce
acasă.
Din colţul ei, Vitoria a intervenit cu umilinţă, susţinând că trebuie să fi văzut cineva când au fost număraţi
banii, mai ales că muntenii aveau obiceiul să facă vânzările cu martori, „nu cu hârtii scrise de domnii judecători”, iar
dacă n-au fost martori, înseamnă că „s-au scris hârtii”. Apoi, cu viclenie, femeia s-a retras din discuţie, afirmând că
„dumneavoastră ştiţi mai bine decât oricine ce-a fost şi aveţi să spuneţi”, deoarece şi „mortul a spus atâta cât trebuie”.
În final, Vitoria îi pofteşte, „tare frumos”, pe toţi la înmormântare şi la praznic, „veniţi cu tot cu nevestele
dumneavoastră”, a doua zi, când „îi facem soţului meu petrecerea din urmă”.
Întoarsă la hanul domnului Iorgu Vasiliu, Vitoria se gândeşte că făcuse totul întocmai cum trebuia, de dragul
soţului ei, cu care trăise „mulţămită şi înflorită”: „Am trecut muntele ista în toate felurile, am fost la Borca nu ştiu de
câte ori, am cheltuit parale în dreapta şi-n stânga, am mişcat oameni şi preoţi”. Ba mai mult, îi spune ea Mariei, a
păcătuit vorbind la telefon - „Am săvârşit şi asemenea păcat, vorbind pe sârmă” - tocmai la Piatra, ca să anunţe
autorităţile că-l găsise pe Lipan „risipit într-o râpă” şi să-i dea voie să-l îngroape în cimitir, „să-l aduc între creştini”.
În ziua următoare, domnul Toma a venit la râpa dintre Suha şi Sabasa - cu „un car cu boi frumoşi”, împodobit
cu cetină şi cu sicriul gol, aducând cu sine şi trei preoţi, trei oameni cu buciume şi patru femei bocitoare, după porunca
Vitoriei, iar în altă căruţă pusese „pomenile”. După ce au coborât sicriul în râpă, Vitoria a aşezat în el rămăşiţele
soţului (mitul lui Osiris), „le-a potrivit una câte una în cutia de brad, stropindu-le cu vin”, apoi au pornit, având înainte
„steagurile şi crucea”, fiind atentă la rânduielile slujbelor de la popasuri şi având la îndemână „sulurile de pânză pentru
datina podurilor”. Când pornea cortegiul, oamenii sunau din buciume, apoi prindeau „a plânge şi a boci tare frumos
femeile tocmite”.
Tot satul s-a adunat la biserică, chemat de zvonul clopotelor şi de sunetele buciumelor şi s-a făcut slujbă mare
„cum puţine s-au văzut în Sabasa”. După ce s-a asigurat că vinul pentru stropit şi „găina neagră care se dă peste
groapă” sunt pregătite, Vitoria şi-a luat rămas bun de la soţul ei:” - Gheorghiţă! de ce m-ai lăsat!”. Femeia a strigat cu
un glas atât de disperat, „încât prin toţi cei de faţă a trecut un cutremur”, luându-şi rămas bun de la Nechifor „până la
învierea cea din veac”. La poarta cimitirului s-a dat de pomană fiecăruia colivă, „un sfert de pâne ş-un păhărel de
rachiu”, în timp ce ţăranii şopteau „Dumnezeu să-l ierte!”.
Capitolul XVI
Pomenirea mortului s-a făcut acasă la domnul Toma şi, pentru că era în „vremea postului celui mare”, fusese
mai greu cu mâncarea, dar „băutură era destulă şi bună, care împlinea lipsurile”. Vitoria era mulţumită că bărbatul ei
„îşi găsise în sfârşit hodina” şi că cei veniţi la pomană s-au ospătat cu „găluşte de post şi curechi (varză) prăjit cu oloi
(ulei) de cânepă” şi au băut vin de Odobeşti, „în care domnul Toma îşi punea toată credinţa”. Venise şi subprefectul
Balmez, care s-a aşezat la locul de cinste, în fundul odăii, lângă preoţi, iar Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui stăteau mai
spre margine.
Îndemnându-i să mănânce şi să bea, Vitoria a observat că Bogza are un baltag frumos şi i l-a cerut, spunând
că şi feciorul ei, Gheorghiţă, are unul la fel. Baltagul lui Calistrat Bogza, bagă de seamă femeia, „e mai vechi şi ştie
mai multe”. Apoi, ea a început să povestească faptele, aşa cum se petrecuseră, susţinând că i le spusese Lipan atunci
când îl priveghease în râpă. Toţi mesenii au tăcut, iar subprefectul s-a arătat foarte interesat de povestea Vitoriei:
Nechifor Lipan umbla la deal, urcând spre Crucea Talienilor, având cu el şi câinele. Vremea era în asfinţit, iar în
apropierea bărbatului mai erau doi oameni, unul se uita dacă nu trece cineva, iar celălalt venea uşor în spatele lui
Lipan, ţinându-şi calul de căpăstru.
Cel din urma lui Nechifor, fiind asigurat de tovarăşul său că nu se vede nimeni, îi dă lui Lipan „o singură
pălitură [...], dar din toată inima, ca atunci când vrei să despici un trunchi”, bărbatul a căzut cu capul în coama calului,
iar ucigaşul a împins calul în râpă. Câinele s-a repezit la criminal, dar acesta l-a lovit cu piciorul sub bot şi câinele „s-
a prăvălit şi el” în râpă. După aceea, „cel din urmă a încălicat ş-a grăbit după cel din vârful muntelui şi s-au dus. Nu
i-a văzut şi nu i-a ştiut nimeni până acuma”. Toţi cei de faţă încremeniseră şi aşteptau acuzaţii făţişe, dar munteanca
„umbla cu vorbe şi cu intrigi proaste”. Calistrat se întreba de unde ştie muierea „lucrurile, punct cu punct” cum se
întâmplaseră şi începe să se teamă.
Vitoria, cu o energie extraordinară, având resurse sufleteşti nebănuite, urmăreşte cu tenacitate împlinirea legii
nescrise pentru pedepsirea ucigaşilor. Când Bogza a cerut înapoi baltagul, Vitoria l-a întrebat pe Gheorghiţă dacă nu
poate citi ceva pe baltagul gospodarului. Cu nervii întinşi la maxim, nemaiputând suporta tensiunea care plutea în aer,
Bogza a început să răcnească: „Pentru o faptă, este numai o plată. Chiar dacă aş fi eu, mi-oi primi osânda de la cine
se cuvine”. Vitoria s-a uitat cu mirare la baltagul omului şi i-a spus lui Gheorghiţă că ei i se pare „că pe baltag e scris
sânge şi acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău”. Pierzându-şi cumpătul, Calistrat s-a repezit la băiat să-i smulgă baltagul,
l-a lovit cu pumnul în frunte pe Cuţui, care voia să-l împiedice, dovadă că „în gospodarul cel mare izbucnise crâncenă
mânie”.
Vitoria a strigat să dea drumul câinelui, care era legat. Cu „un urlet fioros”, Lupu a rupt lanţul, iar Bogza s-a
năpustit asupra lui Gheorghiţă, ca să-i smulgă baltagul şi să se apere de câine. Atunci, „feciorul mortului simţi în el
crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului (...). Apoi îl lovi scurt cu muchea baltagului, în frunte”,
în timp ce câinele „se năpusti la beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge”. Subprefectul a poruncit să fie
chemaţi jandarmii, l-au încercuit pe Ilie Cuţui, „care se supuse numaidecât”, recunoscând de bună voie că „a fost
întocmai cum a arătat femeia mortului”.
Culcat de oameni pe prispa casei, Calistrat Bogza a cerut să vină preotul ca să mărturisească faptele: „eu am
pălit într-adevăr pe Nechifor Lipan şi l-am prăvălit în râpă, după cum a dovedit nevasta lui. N-am înţeles de unde ştie;
dar întocmai aşa este”. Vitoria a cerut preotului să-l întrebe şi despre motivul pentru care săvârşise această faptă
mârşavă. Bogza a mărturisit că l-au ucis „ca să-i luăm oile” şi că acum trebuie ca „turma oierului să se întoarcă înapoi,
după dreptate”, rugând în acelaşi timp pe „nevasta asta şi pe feciorul ei, să mă ierte”. Vitoria i-a răspuns „Dumnezeu
să te ierte” şi „îl privi neclintit o vreme”.
 Odată adevărul aflat şi criminalii pedepsiţi, Vitoria l-a chemat pe Gheorghiţă să hrănească şi să ţesale caii
pentru drumul de întoarcere acasă şi i-a comunicat intenţiile pentru viitor. După ce vor plăti toate cele cuvenite
domnului Toma, preoţilor şi celorlalţi oameni care-i ajutaseră, vor mai zăbovi trei zile pentru odihnă şi pentru a-i face
„parastasul întâi tatălui tău”. Se vor duce, apoi, la Rarău ca să vadă oile, după care vor veni înapoi la Sabasa „ca să
facem parastasul de nouă zile”.
Drumul următor va fi la baciul Alexa, pentru a tocmi cu el „păşunea de vară”, după care se vor întoarce pentru
parastasul de patruzeci de zile, când vor face un praznic „cu carne de miel de la turma cea nouă”. Tot atunci o va aduce
aici şi pe Minodora, „ca să cunoască mormântul” tatălui ei, apoi vor pleca, în sfârşit, cu toţii acasă, „la Măgura, ca să
luăm de coadă toate câte am lăsat”.
Întorcându-se dinspre moarte înapoi la viaţă, Vitoria va trebui să-şi asume acum, de una singură, toate
hotărârile în ceea ce priveşte destinul copiilor ei, romanul încheindu-se cu aceeaşi luciditate a femeii, care se gândeşte
că nu poate s-o dea pe Minodora „după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei Topor.
În romanul Baltagul, Mihail Sadoveanu a pus accentul pe observaţie, restrângând descrierea şi dezvoltând
acţiunea prin construirea unor „caractere puternice, variate sau pitoreşti” (Nicolae Manolescu), acesta fiind, probabil,
cel mai reuşit roman obiectiv inspirat dintr-o baladă populară.
În concluzie, se poate afirma că romanul Baltagul reuneşte armonios cele patru mari simboluri ale prozei
sadoveniene: romanul de dragoste, romanul iniţiatic şi ritualic, romanul justiţiar şi romanul etic, atestând persistenţa
valorilor morale în concepţia poporului român, din cele mai vechi timpuri ori, cum ar spune scriitorul însuşi, „din
vreme adâncă”.
Limbajul artistic
Limbajul artistic sadovenian se caracterizează prin solemnitatea creată de epitete - „vorbe amărâte şi
ascuţite”. comparaţii - „iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea” sau metafore elogiative pentru spiritul ţărănesc
înrădăcinat în tradiţii strămoşeşti -”călindarul acel vechi de la începutul lumii pe carele Domnul Dumnezeu l-a dat lui
Adam”.
Arhaitatea este ilustrată de folosirea arhaismelor fonetice, semantice şi lexicale - „caţa”, „tarniţă”, „poclăzi”,
„străjer” -, ce compun o muzicalitate deosebită, „o partitură intonată sub cupola lui Dumnezeu” (Zoe Dumitrescu-
Buşulenga). Sobrietatea stilului este dată de timpul mitic în care se petrec întâmplările, un timp al credinţelor
strămoşeşti, într-o lume arhaică, foarte puternic legată de natura înconjurătoare, de superstiţii, de legi strămoşeşti
nescrise, dar păstrate cu sfinţenie.