DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU ȘI MÂNIA LUI

Mulți cred că este ușor pentru Dumnezeu să ierte. Mi-a aduc aminte de o întâlnire pe care am
avut-o cu un tânăr elocvent francez din Africa de West pe când eram la studii în Germania acum
vreo două zeci de ani. Amândoi eram lucram din greu pentru a ne îmbunătății abilitățile în limba
germană, însă atunci când ne epuizam cu totul, mergeam împreună să mâncăm și ne bucuram de
conversațiile noastre în franceză, limbă pe care amândoi o stăpâneam foarte bine. Aceste ieșiri la
masă ne-au ajutat să ne cunoaștem unul pe altul mult mai bine. Am aflat de la el că soția lui se
afla la Londra înrolată în studii medicale. El erau un inginer care dorea să-și finalizeze studiile în
inginerie, iar pentru acest lucru trebuia să stăpânească germana fluent.

Am realizat după ceva timp că odată sau de două ori pe săptămână dispărea într-un cartier
mai controversat al orașului. Sigur mergea la o femeie ușuratică pe care o plătea din banii lui.
Am ajuns să-l cunosc îndeajuns de bine încât într-o bună zi să pot să-l întreb ce-ar fi făcut dacă
ar fi aflat că soția lui în Londra ar fi făcut același lucru pe care îl face el.

„O, aș omorî-o!”, a spus el.

„Modul în care trăiești are un pic de standard dublu, nu-i așa?” am răspuns eu.
„O, nu înțelegi. De acolo de unde vin eu din Africa bărbatul are dreptul să întrețină relații
sexuale cu câte femei își dorește, dar dacă femeia ar face-o și ea, atunci trebuie să fie omorâtă.”
„Dar mi-ai zis că ai fost crescut când erai copil într-o școală de misiune. Știi că Dumnezeu
Bibliei nu are standarde duble cum ai tu.”

După ce mi-a zâmbit, mi-a spus, „O, le bon Dieu; il doit nous pardonner; c’est son métier
[O, Dumnezeu este bun; El se obligă să ne ierte; asta este slujba Lui].”

E perspectivă pe care o întâlnim adesea la oameni, nu-i așa? Nu știu dacă prietenul meu din
Africa cunoștea cuvintele Ecaterinei a II-a a Rusiei, poate că a citat-o în mod conștient, pentru că
era foarte erudit. Și chiar și atunci când oamenii nu exprimă lucrurile așa deschis, ideea este
foarte răspândită, pentru că așa cum am văzut multe noțiuni despre dragostea lui Dumnezeu
definite greșit se regăsesc peste tot prin țară – dar aceste noțiuni au fost sentimentalizate din
păcate și dezbrăcate înfiorător de toate lucrurile complementare pe care Biblia le spune.
În acest ultim capitol vreau să mai reflect cu privire la câteva aspecte, cu dorința de a gândi
mai exact și mai fideli dragostei lui Dumnezeu.

A. Dragostea lui Dumnezeu și mânia Lui

Aici voi exprima trei meditații.

(1) Biblia vorbește despre mânia lui Dumnezeu într-un limbaj mult mai intens. „Un tumult se
aude pe munţi, ca cel al unei mari mulţimi... Căci ziua DOMNULUI este aproape; va veni ca
nimicire de la Cel Atotputernic. Priveşte! Vine ziua DOMNULUI, o zi a cruzimii! Vine cu mânie
şi urgie aprinsă, pentru a face din ţară un pustiu şi pentru a nimici păcătoşii din ea.” (Isaia 13: 4,
6, 9). „De aceea, viu sunt Eu, zice Stăpânul Domn, pentru că ai întinat Lăcaşul Meu cu toate
spurcăciunile tale şi cu toate urâciunile tale, Îmi voi întoarce şi Eu ochii de la tine! Nu te voi mai
privi cu îndurare şi nu te voi cruţa! O treime din poporul tău va muri de molimă şi va fi nimicită
de foamete chiar în mijlocul tău, o altă treime va cădea ucisă de sabie ... Îmi voi potoli mânia,
Îmi voi domoli furia faţă de ei şi Mă voi linişti; când Îmi voi fi domolit furia Mea faţă de ei, vor
şti că Eu, Domnul, am vorbit în gelozia Mea. Te voi da pradă ruinei şi batjocurii printre
neamurile care te înconjoară, înaintea tuturor trecătorilor... Când voi trimite împotriva voastră
săgeţile ucigătoare ale foametei, – care vor fi pentru distrugere şi pe care Eu le voi trimite spre
nimicirea voastră ... Voi trimite peste voi foametea şi fiarele sălbatice şi veţi fi lăsaţi fără copii;
molima şi vărsarea de sânge vor trece pe la voi şi voi aduce sabia împotriva voastră, căci Eu,
Domnul, am vorbit” (Ezechiel 5: 11-17). Sunt foarte multe pasaje ca acestea. Ține seama cât îți
place de natura acestui limbaj regăsit în genul apocaliptic și ia în calcul că Apocalipsa 14 include
unele dintre cele mai violente expresii întâlnite în toată literatura despre mânia lui Dumnezeu.

Mânia, asemenea dragostei, include emoția pe un component necesar. Aici din nou, dacă
impasibilitatea este definită în termenii absenței completei a oricărei „pasiuni”, te va face nu doar
să fugi de evidența biblică, dar te va împinge și în erori adiționale tocmai despre sfințenia lui
Dumnezeu. Motivul este că în ea însăși mânia spre deosebire de dragoste nu este una dintre
perfecțiunile intrinsece ale lui Dumnezeu. Mai degrabă este o funcție a sfințeniei lui Dumnezeu
manifestată împotriva păcatului. Acolo unde nu există păcat, mânia nu este prezentă – însă
dragoste vom regăsi întotdeauna în Dumnezeu. Acolo unde Dumnezeu în sfințenie confruntă
purtătorul Său de imagine în răzvrătirea lui, trebuie să fie mânie sau Dumnezeu nu este un
Dumnezeu gelos așa cum pretinde că este, iar sfințenia lui provocată ca fiind falsă. Prețul diluării
mâniei lui Dumnezeu este diminuarea sfințeniei Lui.

Acest aspect este așa de important încât trebuie să o scormonesc mai tare. E greu să citești
paginile Scripturii fără a nu înțelege că mânia lui Dumnezeu, deși este o funcție a sfințenie lui
Dumnezeu împotriva păcatului, în cele din urmă are un element eficient și puternic în ea. De
aceea dacă Dumnezeu este distanțat prea mult de mânie pe baza înțelegerii greșite cu privire la
impasibilitate atunci se ajunge repede la îndoieli cu privire la sfințenia Lui.

Alternativ, această așa intitulată mânie, depersonalizată și fără emoție, este redefinită ca și un
antropopatism (n. tr. Acest termen este folosit pentru a atribui lui Dumnezeu emoții umane. În
greacă avem termenul compus anthropospathos: anthropos –uman și pathos – suferind) care de
fapt prezintă efectele păcatelor impersonale imparțiale și inevitabile fie într-o persoană, fie într-o
cultură. Acesta este drumul lui C. H Dodd în anii 1930. Reclamația acum ca și atunci este că
semnificația crucii se schimbă. Dacă Dumnezeu nu este chiar mânios, e dificil să vezi de ce ar
trebui să mai fie păstrat un loc și pentru ispășire. Dar cu privire la acest aspect voi reveni.

Mai departe, să te refugiezi la adăpostul diferenței dintre Dumnezeul Triunic imanent și

economic ar fi dezastruos în acest caz. Această tactică argumentează că Dumnezeu așa cum este
El în El însuși (Trinitatea imanentă) este imun la mânie, în timp ce atunci când El interacționează
cu rebelii (Trinitatea economică) se etalează mânia Lui. Dar pentru că mânia este o activitate a
sfințeniei, ne duce la această poziție dubioasă de a afirma despre Dumnezeu că El este mai
preocupat în a-și păstra sfințenia lui în interacțiunea Lui cu ordinea căzută și creată, decât în
propria Lui persoană. Conceptual este o distanță considerabilă între această imagine și cea din
Scriptură cu privire la persoana lui Dumnezeu; iar analitic puțin cam bizar.
 (2) Cum putem atunci să înțelegem relația dintre dragostea lui Dumnezeu și mânia Lui? Un
clișeu evanghelic spune că Dumnezeu urăște păcatul, dar iubește păcătosul. Există un mic
element de adevăr în aceste cuvinte: față de păcat Dumnezeu nu are nimic de oferit decât mânie,
dar ar fi greșit de concluzionat că față de păcătos Dumnezeu nu are de asemenea decât mânie de
oferi. Trebuie menținută o diferență între perspectiva lui Dumnezeu asupra păcatului și asupra
păcătosului. Și cu toate acestea judecând după aparențe clișeul este fals și ar trebui abandonat.
Doar în primii cincizeci de psalmi de patrusprezece ori ni se spune că Dumnezeu urăște
păcătosul, că mânia Lui se revarsă peste cel mincinos și tot așa. În Biblie mânia lui Dumnezeu
este atât peste păcat (Romani 1: 18 mai departe) cât și peste păcătos (Ioan 3: 36)

Problema noastră, în parte, este că în cadrul experienței noastre umane mânia și dragostea se
regăsesc normal în compartimente mutuale exclusive. Dragostea gonește mânia, iar mânia scoate
afară dragostea. Momentul în care le apropiem cel mai mult este probabil acela în care
răspundem acțiunii năbădăioase a unuia dintre copiii noștri; însă de obicei nu credem că o
persoană mânioasă este iubitoare.

Dar nu aceleași lucruri le putem spune și despre Dumnezeu. Mânia lui Dumnezeu nu este o
furie oarbă implacabilă. Oricât de emoțională ar fi, este pe de-a-ntregul echitabilă și voluntară,
tocmai ca răspuns la jignirile aduse sfințeniei Lui. Dar dragostea Lui, așa cum am văzut-o în
ultimul capitol, crește în mijlocul perfecțiunilor Lui și este generată frumusețea celor iubiți. De
aceea nu este nimic intrinsec imposibil ca mânia și dragostea să fie direcționate către aceleași
persoane în același timp. Dumnezeu în perfecțiunile Lui trebuie să fie plin de mânie împotriva
purtătorilor Lui de chip rebeli când aceștia L-au jignit; Dumnezeu în perfecțiunile Lui trebuie să
fie plin de dragoste față de purtătorii Lui de chip rebeli, tocmai pentru că El este un astfel de
Dumnezeu.

(3) Alte două interpretări greșite circulă destul de mult chiar și printre cercurilor creștinilor
confesionali.

Prima este că în Vechiul Testament mânia lui Dumnezeu este mai transparentă decât
dragostea Lui, în timp ce în Noul Testament, deși fără îndoială un reziduu al mâniei rămâne, o
blândețe primează și înmoaie perioada cea întunecată: dragostea lui Dumnezeu este acum mai
bogată decât mânia Lui. În definitiv, Isus i-a învățat pe ucenici să-și iubească vrăjmașii și să
întoarcă celălalt obraz.

O astfel de citire a relației dintre cele două Testamente ne îndepărtează de adevăr. Cineva
suspectează că motivul pentru care această formulă are credibilitate într-o oarecare măsură este
tocmai pentru că manifestarea mâniei lui Dumnezeu în Vechiul Testament este în principal
văzută în categorii temporale – foamete, ciume, împresurări, război, măcel. Cu privire la
lucrurile care ne interesează acum și aici, aceste imagini au o mai mare influență asupra noastră
decât ceea ce spune Noul Testament, cu perspectiva lui asupra mâniei în viața de apoi. Isus, în
definitiv, este cel care în Noul Testament vorbește cel mai frecvent și cel mai colorat despre iad –
acest Isus al celuilalt obraz. Scrierile apostolice, culminând cu Apocalipsa 14, oferă mică
susținere perspectivei acesteia cum că un Dumnezeu mai blând și mai cordial iese la suprafață în
Noul Testament, în această etapă a istoriei răscumpărării.
 Realitatea este că Vechiul Testament descrie harul și dragostea lui Dumnezeu în experiențe și
tipologii, realități care devin cu totul clare în scrierile noului legământ. Similar, Vechiul
Testament descrie mânia dreaptă a lui Dumnezeu de asemenea în experiențe și tipologii, realități
care devin mai clare în scrierile noului legământ. Cu alte cuvinte, atât dragostea lui Dumnezeu
cât și mânia Lui se rostogolesc în trecerea de la vechiul legământ la noul, de la Vechiul
Testament la Noul. Aceste teme merg cu viteză mare de-a lungul istoriei răscumpărării, până
ajung la apogeul răsunător – crucea.
Dorești să vezi dragostea lui Dumnezeu? Uitată-te la cruce.
Dorești să vezi mânia lui Dumnezeu? Uită-te la cruce.

Poeții de imnuri au surprins uneori cel mai bine această realitate. În Țara Galilor creștinii
cântă un imn din secolul 19 al lui William Rees:

Aici e dragoste, largă precum oceanul,

Iubitoare și amabilă precum torentul,
Când Prințul vieții, izbăvirea noastră,
Sângele Său scump pentru noi vărsă,
Cine a Lui dragoste nu-și va aminti?
Cine s-ar putea opri din a-I cânta laudă?
Niciodată uitat nu poate fi,
Chiar și cu trecerea zilelor din veșnici.

Pe muntele răstignirii,
Izvoarele s-au deschis adânc și larg,
Prin porțile milei lui Dumnezeu,
Curge un ocean mare și milostiv,
Har și dragoste, asemenea râurilor mari,
Turnate de sus neîncetat,
Iar pacea cerului și dreptatea-I perfectă
Sărută o lume vinovată în dragoste.

Și acest lucru ne conduce la cea de-a doua înțelegere greșită comună. Această imagine ne
portretizează pe Dumnezeu ca fiind cu totul opus nouă și plin de manie, dar într-un fel îmblânzit
de Isus care ne iubește. Din nou dacă păstrăm același cadru corect există ceva adevăr în cele
spuse. Epistola către evrei cu siguranță conferă ceva sprijinul acestui mod de gândire, În mod
special prin modul în care îl portretizează pe Isus ca Mare Preot care continuu mijlocește la
Dumnezeu pentru noi. Toate acestea sunt modelate de cultul stabilit la Sinai - sau mai precis
cultul stabilit la Sinai a avut menirea, conform epistolei către Evrei, de a deveni umbra realității
finale. Din nou în Ioan 2: 2 Isus este Mijlocitorul care vorbește Tatălui în apărarea noastră.

Dar mai sunt și alte lanțuri ale teologiei Noului Testament care de asemenea trebuie asumate.
Dumnezeu a fost Acela care a iubit lumea așa de mult încât și-a dat singurul Fiu (Ioan 3: 16).
Aici nu-l regăsim pe Dumnezeu care se opune în timp ce Fiul îl câștigă mai apoi de partea Sa; ci
mai degrabă este Dumnezeu Însuși care-și trimite Fiul. Cu acestea fiind spuse (întorcându-ne la
epistola către Evrei), chiar dacă preotul nostru cel Mare mijlocește pentru noi oferindu-și
propriul sânge în locul nostru, nu ar trebui să ne uităm niciodată la aceasta ca fiind o acțiune
independentă, despre care Tatăl cumva nu a știut sau s-a opus, prin care în cele din urmă Fiul,
tocmai prin jertfa pe care a adus-o, la câștigat de partea Sa. Ci mai degrabă Tatăl și Fiul sunt una
în acest proiect al răscumpărări. De aceea când folosim limbajul ispășirii nu ar trebui să ne
gândim că Fiul plin de dragoste S-a oferit pe sine și în felul acesta la împăcat pe Tatăl care era
plin de mânie. Această imagine este mult mai complexă. Este Tatăl, plin de mânie dreaptă față de
noi, care cu toate acestea ne-a iubit așa de mult încât și-a trimis Fiul. Printr-o reprezentare
perfectă a cuvintelor și a faptelor Tatălui, Fiul a stat pentru noi în mânie - nu degeaba Scripturile
descriu păcătoșii dorind să se ascundă de fața Lui, a Aceluia care stă pe tron și de mânia Mielului
– totuși, ascultător de însărcinarea Tatălui S-a dat pe Sine pe cruce. El a făcut lucrul acesta din
dragoste pentru Tatăl, de care ascultă, și pentru noi, pe care îi răscumpără. Astfel Dumnezeu este
în mod necesar atât subiectul cât și obiectul ispășirii. El pune la dispoziție jertfa de ispășire (El
este subiectul) și El însuși este jertfit (El este obiectul). Acesta este gloria crucii!

Toate acestea sunt incluse în extraordinarul pasaj despre ispășire din Romani 3: 21-26. După
ce apostolul dedică două capitole și jumătate pentru a arăta că întreaga rasă umană este sub
blestem și în mod drept sub mânia lui Dumnezeu din cauza păcatului (1:18 – 3: 20),
demonstrează mai apoi cum moartea lui Cristos a fost planul înțelept al lui Dumnezeu „să-Și
dovedească dreptatea, în așa fel încât El să fie drept și să-l îndreptățească totodată pe cel ce are
credința în Isus” (Romani 3: 26). Dumnezeu L-a înfățișat pe Isus ca pe o ispășire prin sângele
Lui, primită prin credință (Romani 3:25).

B. Dragostea lui Dumnezeu și intenția ispășirii

Aici aș dori să văd dacă perspectivele cu privire la dragostea lui Dumnezeu, pe care le-am
urmărit cu atenția, aduc puțină lumină într-un alt aspect ce are legătură cu suveranitatea lui
Dumnezeu – scopul Ispășirii.

Eticheta „ispășire limitată” este cu siguranță nepotrivită din două motive. În primul rând,
pentru că este o expresie defensivă, restrictivă: aici este ispășirea, iar cineva vrea să o limiteze.
Noțiunea de a limita ceva așa de glorios precum Ispășirea este intrinsec ofensator. În al doilea
rând, chiar și atunci când este inspectată puțin mai interesant, „ispășirea limitată” obiectiv tot
conduce greșit. Orice punct de vedere cu privire la Ispășire o „limitează” pe acesta într-un anume
fel. De exemplu, arminienii limitează Ispășirea prin faptul că o văd doar ca pe un potențial pentru
toată lumea; calviniștii văd Ispășirea definită și eficientă (de exemplu, cei pentru care a murit
Cristos vor fi mântuiți cu siguranță), dar limitează eficacitatea doar la cei aleși; amyrialdianismul
(n.tr. cunoscut în engleză ca Amyraldianism sau universalism ipotetic) limitează ispășirea cam în
același fel precum arminienii, deși structura sprijinită este diferită.

De aceea poate că este mai puțin prejudiciabil să distingi între ispășirea generală și definită,
în loc de ispășire limitată și nelimitată. Arminianiul (și amyraldianul, pe care îl voi include în
categoria aceasta de dragul discuției) susține că Ispășirea este generală, de exemplu, suficientă
pentru toți, la dispoziția tuturor, cu o singură condiție, aceea a credinței; calvinistul susține că
Ispășirea este definită, de exemplu, intenționată de Dumnezeu în a fi eficientă doar pentru aleși.

Cel puțin o parte din argument în favoarea ispășirii definite curge după cum urmează. Să
luăm de dragul argumentului adevărul despre alegere1. Acesta este punctul în care această
discuție se intersectează cu ceea ce a fost afirmat în capitolul trei despre suveranitatea lui
Dumnezeu și dragostea lui hotărâtoare. În acel caz întrebarea poate fi formulată și în felul acesta:
Când Dumnezeu și-a trimis Fiul la cruce, S-a gândit El la efectul crucii cu privire la aleși într-un
mod diferit față de cum s-a gândit la efectul crucii pentru toți ceilalți? Dacă cineva răspunde
negativ atunci este foarte dificil să vezi că cineva ar mai putea susține după aceea o doctrină a
alegerii; dacă cineva răspunde pozitiv, acel cineva virează către o noțiune a ispășirii definite.
Determinarea ispășirii se leagă mai mult de intenția lui Dumnezeu pe lucrarea crucii lui Cristos
decât doar în proporțiile semnificației ei.

Însă problema nu este doar una care ține de logică dependentă de alegere. Cei care apără
ispășirea definită citează texte. Isus își va mântui poporul Său de păcatele lui (Matei 1: 21) – nu
toată lumea. Cristos S-a dat pe Sine pentru noi, pentru noi cei care suntem poporul noului
legământ (Tit 2: 14), „ca să ne răscumpere din orice fărădelege și să-Și curețe un popor care să
fie doar al Lui, plin de fapte bune.” Mai mult în moartea Lui Cristos nu a făcut doar o provizie
adecvată pentru aleși, dar El a împlinit de fapt și de drept rezultatul dorit (Romani 5: 6-10;
Efeseni 2: 15-16). Fiul Omului a venit să-și dea viața pentru mulți (Matei 20: 28; Marcu 10: 45;
cf. Isaia 53: 1- 12). Cristos „și-a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5: 25).

Oricum ariminanul răspunde că sunt prea multe texte care dovedească cealaltă parte a
problemei. Dumnezeu așa mult a iubit lumea că L-a dat pe Fiul Său (Ioan 3: 16). Mecanismul
exegetic isteț care făcea din eticheta lumea o etichetă care să se refere la aleși nu este unul
convingător. Cristos Isus este ispășirea „pentru păcatele noastre, și nu doar ale noastre ci ale
întregii lumi” (1 Ioan 2: 2). Și mai multe asemănătoare.

Atunci cum mai continuăm să construim? Argumentele prezentate de ambele părți sunt mult
mai numeroase și mai sofisticate decât le-am subliniat eu în această succintă descriere. Dar
aduceți-vă aminte pentru câteva momente schița pe care am folosit-o în primul capitol cu privire
la modurile diverse în care Biblia vorbește despre dragostea lui Dumnezeu: (1) dragostea lui
Dumnezeu intra-Trinitariană, (2) dragostea lui Dumnezeu arătată în purtarea lui de grijă
providențială, (3) avertismentul dorului lui Dumnezeu și invitația făcută tuturor oamenilor în
timp ce le poruncește acestora să se pocăiască și să creadă, (4) dragostea specială a lui
Dumnezeu pentru cei aleși, și (5) dragostea condițională a lui Dumnezeu pentru poporul
legământului atunci când se vorbește în termenii disciplinării. Am arătat că dacă oricare dintre
aceste moduri în care Biblia vorbește despre dragostea lui Dumnezeu este absolutizat atunci se
va genera un sistem fals care va lăsa pe dinafară lucruri importante pe care Biblia le spune, iar în
cele din urma va distorsiona imaginea cu privire la Dumnezeu.

În acest caz, dacă adoptăm cel de-al cincilea mod cu privire la dragostea lui Dumnezeu (viz.
Dragostea lui Dumnezeu particulară și eficientă către cei aleși) și insistăm că aceasta este
singurul mod în care Biblia vorbește despre dragostea lui Dumnezeu, ispășirea definită este
exonerată, însă cu costul altor texte care nu se încadrează ușor în acest tipar și cu prețul de a nu
putea afirma în nici un fel că Dumnezeu își arată o postură iubitoare, îndurerată, mântuitoare față
de toată lumea. Mai mult, atunci nu ar putea fi nici o cale prin care Ispășirea să fie suficientă
pentru toți fără excepție. Mai degrabă, dacă așezi toate ouăle tale teologice în cel de-al treilea coș
și socotești dragostea lui Dumnezeu doar în termenii invitației deschise pentru toate ființele
umane, atunci ajungi să excluzi nu doar ispășirea definită ca pe o construcție teologică, dar și o
sumedenie de pasaje, care în mod natural citite vorbesc despre moartea specială a lui Isus Cristos
pentru poporul Lui și despre faptul că Dumnezeu cu o cunoaștere perfectă a celor aleși a văzut
moartea lui Cristos într-un mod diferit cu privire la cei aleși față de cum a văzut moartea
Acestuia pentru toți ceilalți.

Sigur nu este indicat să introduci disjuncții acolo unde Dumnezeu Însuși nu a făcut-o. Dacă
cineva susține idea că ispășirea este suficientă pentru toți și eficientă pentru aleși, atunci ambele
seturi de texte și interese sunt cuprinse. Atât cât pot înțelege, un text precum cel din 1 Ioan 2: 2
afirmă ceva cu privire la lărgimea (întinderea) potențialului ispășirii. În timp ce înțeleg contextul
istoric, oponenții pro-gnosticism cu care se confrunta Ioan se credeau pe ei înșiși ca fiind elita
ontologică care se bucura de privilegii divine datorită înțelegerii speciale pe care au primit-o2.
Dar atunci când Isus Cristos moare, Ioan răspunde, să spunem, nu de dragul doar a iudeilor sau
acum a vreunui alt grup, fie gnostic fie de o altă natură, care se deosebește prin faptul că este
intrinsec superior. Mai mult decât atât. A fost nu doar pentru păcatele noastre, dar pentru
păcatele întregii lumi. Contextul se înțelege atunci ca având următoarea semnificație: „potențial
pentru toți fără diferență” mai degrabă decât „eficient pentru toți fără excepție” – pentru că în cel
de-al doilea caz toți fără excepție trebuie să fie mântuiți cu siguranță, iar Ioan nu presupune că
acest lucru se va și întâmpla. Acest aspect se aliniază pasajelor care vorbească despre dragostea
lui Dumnezeu în al treilea mod, enumerat mai sus. Dar este dificil de observat de ce în anumite
pasaje acest aspect nu i-a în considerare cel de-al patrulea sens.

În ultimii ani am încercat să citesc surse primare și secundare ale doctrinei ispășirii de la
Calvin încoace3. Un dintre cele mai convingătoare impresii este că aceste categorii ale dezbaterii
se schimbă gradual cu timpul pentru a forța disjuncții, acolo unde doar o întrebare de context
pusă puțin în mod diferit ar permite sinteza. Corectarea acestuia, sugerez, poate să fie unul dintre
cele mai folositoare lucruri pe care le putem face în studierea adecvată a dragostei lui Dumnezeu
prezentată de sfintele Scripturi. Pentru că Dumnezeu este o persoană. Cu siguranță că nu este
surprinzător dacă dragostea care îl caracterizează pe El ca persoană se manifestă într-o varietate
de feluri către alte persoane. Dar, cu toate acestea, întotdeauna este dragoste.

Argumentez atunci, că atât arminieni cât și caviniștii ar trebui să afirme drept că Hristos a
murit pentru toți, în sensul în care moartea lui Cristos era suficientă pentru toți și că Scriptura îl
portretizează pe Dumnezeu ca Unul care îi invită, le poruncește și dorește ca toți să fie mântuiți,
din dragoste (în cel de-al treilea mod dezvoltat în primul capitol). Mai mult, toți creștinii trebuie
de asemenea să mărturisească că, într-un sens puțin diferit, Isus Cristos, în intenția lui
Dumnezeu, a murit eficient doar pentru aleși, în conformitate cu felul în care Biblia vorbește
despre dragostea selectivă a lui Dumnezeu pentru cei aleși (în cel de-al patrulea sens dezbătut în
primul capitol).

Din punct de vedere pastoral sunt foarte multe implicații. Menționez doar două:
(1) Această manieră de a privi lucrurile, susține eu, ar trebui să vină cu siguranță ca o alinare
pentru tinerii predicatori din tradiția reformată care sunt înfometați să predice Evanghelia
eficient, dar care nu știu până unde să meargă cu afirmații către cei necredincioși precum
„Dumnezeu te iubește”. Atunci când am predicat sau predat în cercuri reformate, adesea am fost
întrebat, „Te simți confortabil să spui necredincioșilor că Dumnezeu îi iubește?” Cu siguranță că
am fost întrebat tocmai pentru că sunt implicat cât de cât în evanghelizare iar oamenii vor
modele. Istoric vorbind, teologia reformată la culmile ei nu a fost niciodată înceată în
evanghelizare. Întreabă-l pe George Whitefield, de exemplu, sau practic toate figurile importante
de până la sfârșitul secolului trecut din Convenția Baptistă de sud. Bazat pe tot ceea ce am spus
până acum nu am nici un fel de ezitare în a le spune tinerilor predicatori reformați: De sigur că le
spun celor neconvertiți că Dumnezeu îi iubește.

Nu sugerez nici măcar o clipă ca atunci când cineva predică evanghelistic să folosească doar
pasaje din cel de-al treilea model prezentat mai sus și să nu spună nimic de cel de-al patrulea
până când nu este convertit. Este ceva murdar cu privire la o astfel de manieră. Cu siguranță că
este posibil să predici evanghelistic atunci când tratezi un pasaj care în mod explicit vorbește
despre alegere. Spurgeon a făcut lucrul acesta în mod regulat. Dar spun că dacă ar fi o dedicare
sinceră în a predica întreg sfatul lui Dumnezeu, predicatorii din tradiția reformată nu ar trebui să
ezite o secundă în a declara dragostea lui Dumnezeu față de o lume pierdută, față de indivizi
pierduți. Felurile în care Biblia vorbește despre dragostea lui Dumnezeu sunt atât de
comprehensive încă nu doar că ne permite acest lucru, dar ne și poruncește4.

(2) În același timp, prezervarea noțiunii de răscumpărare particulară se dovedește pastoral a

fi important din câteva motive. Dacă Cristos a murit pentru toți oamenii întocmai cu aceeași
intenție, măsurate pe orice fel de axe, atunci este imposibil să eviți concluzia că semnul distinctiv
final dintre cei care sunt mântuiți și care nu sunt mântuiți este propria lor decizie, propria lor
voință. Iar acesta este sigur motiv de laudă. Acest argument nu îi învinuiește pe arminieni de nici
o înțelegere cu privire la har. Dincolo de toate, arminianul crede că crucea este motivul pentru
care creștinul este acceptat de Dumnezeu; alegerea de a crede nu este în nici un fel motivul. Cu
toate acestea, această perspectivă la har cere cu siguranță concluzia ca diferența ultimă dintre
credincios și necredincios să atârne în cele din urmă de ființele umane. Acest fapt determină o
înțelegere a harului cam diferită, și din perspectiva mea și cam limitată, față de perspectiva care
proiectează distincția finală înapoi la scopurile lui Dumnezeu, incluzând planurile sale cu privire
la cruce. Implicațiile pastorale sunt multe și clare.

C. Dragostea lui Dumnezeu pentru lume

Una dintre disonanțele formale impresionante ale scrierilor Iohanine este ciocnirea superficială
dintre enunțul Evangheliei cu privire la dragostea lui Dumnezeu pentru lumea (Ioan 3: 16) și
prohibiția dragostei pentru lume pe care o regăsim în prima epistolă (1 Ioan 2: 15- 17). Pe scurt
Dumnezeu iubește lumea, dar creștini ar face bine să nu o iubească. Impresia este destul de
puternică exprimând faptul că dacă cineva iubește lumea rămâne sub mânia lui Dumnezeu:
dragostea lui Dumnezeu nu este în ei. Dezacordul este bineînțeles doar formal. Există deja o
explicație, așa cum o să vedem imediat. Însă acest dezacord formal ne aduce aminte din nou că
sunt moduri în care Biblia vorbește despre o anumită temă diferit, iar contextul le controlează.

Dragostea lui Dumnezeu pentru lume este vrednică de laudă pentru că se manifestă pe sine
într-o jertfă de sine uimitoare; dragostea noastră pentru lume este respingătoare atunci când
poftește la o participare păcătoasă. Dragostea lui Dumnezeu pentru lume este lăudabilă pentru
că-i aduce Evanghelia care transformă; dragostea noastră pentru lume este urâtă pentru că
încercăm să ne conformăm lumii. Dragostea lui Dumnezeu pentru lume se sfârșește în anumiți
indivizi printr-o chemare în afară din lume la o părtășie cu urmașii lui Cristos; dragostea noastră
pentru lume este bolnavă atunci când vrem să fim absorbiți în ea.

Așadar „nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume! Dacă cineva iubește lumea, dragostea
Tatălui nu este în el” (1 Ioan 2: 15). Dar în mod clar trebuie să iubim lumea în sensul care
mergem în orice colțișor al ei pentru a duce glorioasa Evanghelie la fiecare făptură. În acest sens
imităm, prin pașii noștrii mărunți, toată dragostea lăudabilă a lui Dumnezeu pentru lume.

D. Dragostea lui Dumnezeu și poporul lui Dumnezeu.

Închei cu aceste trei meditații scurte.

(1) Dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său este câteodată asemănată cu dragostea
părintelui pentru copil (exemplu, Evrei 12: 4-11; cf. Prov. 4: 20). Domnul îi disciplinează pe cei
pe care îi iubește (cea de-a cincea categorie descrisă în primul capitol). Am spus puține lucruri în
această carte despre această categorie. Dar nu trebuie să uităm niciodată că suntem responsabili
să ne ținem în dragostea lui Dumnezeu (Iuda 21), aducându-ne aminte că Dumnezeu este
dragoste și îndurare față de cei care îl iubesc și care țin poruncile Lui (Exod 20: 6). În acest fel,
așa cum am văzut în cel de-al doilea capitol, îl imităm pe Isus. În timp ce El ascultă de Tatăl din
ceruri și rămâne în dragostea Lui, în același fel și noi trebuie să Îl iubim pe Isus și să rămânem în
dragostea Lui (Ioan 15: 9-11).

(2) Dragostea lui Dumnezeu nu există doar pentru a fi analizată, înțeleasă și adoptată în
categorii holistice a sistemului nostru de teologie integrat. Este pentru a fi primită, absorbită și
simțită. Meditează mult și frecvent la rugăciunea lui Pavel din Efeseni 3: 14-21. Această secțiune
relevantă îl regăsește pe apostol rugându-se pentru credincioși astfel: „Și mă rog ... ca, fiind
înrădăcinați și statorniciți în dragoste, să puteți înțelege, împreună cu toți sfinții, care este
lărgimea, lungimea, înălțimea și adâncimea dragostei lui Cristos, să cunoașteți dragostea lui
Cristos, care întrece orice cunoaștere”. Pavel asociază o astfel de experiență creștină a dragostei
lui Dumnezeu cu maturitatea creștină, spunând: „ca astfel să fiți umpluți de toată plinătatea lui
Dumnezeu.” E foarte clar că nimeni nu poate deveni un creștin matur decât dacă umblă pe
această cale.5

(3) Niciodată, dar niciodată să nu subestimezi puterea dragostei lui Dumnezeu de a frânge și
de a transforma chiar și cei mai duri indivizi. Una dintre afirmațiile puternice recent făcute cu
privire la acest adevăr, într-un context cu totul departe de clădirea unei bisericii, este dintr-un
film faimos Les Miserables, versiunea muzicală a novelei magnifice a lui Victor Hugo.
Condamnat la muncă crudă timp de nouăsprezece ani pentru că a furat pâine, Jean Valjean
devine un om dur și plin de amărăciune. Nimeni nu putea să-l îmbuneze; toată lumea tremura
înaintea lui. Eliberat din închisoare, Valjean realizează că este greu de supraviețuit atunci când
nu se găsește de muncă și nimeni nu te primește. Apoi un episcop îl găzduiește în casa lui. Însă
Valjean îi trădează încrederea. În timpul nopții dispare în noapte după ce fură familiei o parte din
argintărie.

Însă a doua zi Valjean este adus înapoi la ușa episcopului de trei polițiști. Aceștia l-au arestat
și au găsit asupra lui argintul furat. Doar un cuvânt din gura episcopului, iar bietul de el ar fi fost
închis pe viață. Însă episcopul deodată exclamă, „O, iată-te! Mă bucur să te văd. Ai uitat că îți
dăruisem de asemenea și sfeșnicele? Și ele sunt tot argint la fel ca celelalte și costă vreo 200 de
franci. Ai uitat să le iei?”

Jean Valjean este eliberat și transformat. Când jandarmii au dispărut, episcopul a insistat la
adresa oaspetelui mut, rușinat și recunoscător să ia cu el și sfeșnicele. „Să nu uiți, să nu uiți
niciodată că mi-ai promis că vei folosi banii pentru a deveni un om onest”, l-a povățuit episcopul.
În tot acest timp, un anume detectiv Javert în mod constant îl caută pe Valjean, consumat de
dreptate, dar neștiind nimic despre iertare și compasiune. Acesta se stinge cu totul atunci când
categoriile lui negru și alb ale dreptății eșuează în fața harului, care curge împotriva oricărui
instinct de răzbunare. Valjean este transformat; Javert sare de pe un pod și se îneacă în Sena.

Sigur aceasta este dragostea creștină – și anume, dragostea lui Dumnezeu care a mijlocit în
acest caz printr-un episcop. Dar tocmai așa ar trebui să fie, pentru că dragostea lui Dumnezeu ne
transformă în a mijloci pentru alții, care mai apoi sunt și ei transformați. Noi iubim pentru că El
ne-a iubit mai întâi; noi iertăm pentru că suntem iertați.

Una dintre fațetele dragoste pe care efectiv am ignorat-o în această serie de adresări este
dragostea noastră. Mi-am concentrat atenția asupra dragostei lui Dumnezeu și asupra modurilor
diferite în care Biblia vorbește despre ea. Totuși mai devreme sau mai târziu cineva nu poate să
înțeleagă în mod adecvat dragostea lui Dumnezeu arătată în Scripturi fără a nu medita și la
modurile în care dragostea lui Dumnezeu stârnește dragostea noastră.

Voi folosi categoriile pe care le-am dezvoltat în primul capitol, reorganizându-le:

(1) Dragostea intra-Trinitară a lui Dumnezeu asigură planul de răscumpărare. Tatăl îl iubește
pe Fiul așa de mult încât a decretat că totul îl va onora pe Fiul așa cum Îl onorează pe El.
Dumnezeu Tatăl „arată” lucruri Fiului, îi oferă sarcini, incluzând aici și pe cel al crucii, până la
sfârșit; Fiul așa de mult Îl iubește pe Tatăl încât Îi este ascultător până la cruce în locul nostru,
cel drept pentru cei nedrepți. Întregul plan de răscumpărare care ne-a întors inimile noastre către
Dumnezeu este o funcție, în primul rând, a dragostei intra-Trinitare a lui Dumnezeu (cf. capitolul
2).

(2) Dragostea providențială a lui Dumnezeu care ne protejează, ne hrănește, ne îmbracă și ne

reține de la distrugere atunci când dreptatea pe bună dreptatea ne-ar putea prescrie. Domnul Isus
insistă ca evidențele dragostei providențiale a lui Dumnezeu să ne cheme la credință și la
priorități centrate în împărăția lui Dumnezeu (Mat. 6).

(3) Dragostea lui Dumnezeu mistuitoare, care invită și poruncește și care în mod suprem a
fost descoperită la cruce, „ne constrânge, întrucât suntem convinși că atunci când Unul a murit
pentru toți, toți au murit. El a murit pentru toți, pentru ca cei vii să nu mai trăiască pentru ei
înșiși, ci pentru Cel Ce a murit și a fost înviat pentru ei” (2 Corinteni 5: 14, 15). Împreună cu
Pavel suntem și noi datornici; datorăm altora Evanghelia.

(4) Dragostea eficientă și hotărâtoare a lui Dumnezeu către noi ne împuternicește să vedem
slava absolută și puterea morții înlocuitoare a lui Cristos pentru noi, iar prin aceasta să fim
împăcați cu Dumnezeu. Înțelegem că Dumnezeu nu ne-a atras cu pofta crudă a unui violator, ci
cu stăruința irezistibilă a unui iubit. Din această dragoste absolută, Dumnezeu îi mod eficient a
asigurat mântuirea oamenilor Săi. Noi iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi.

(5) Dumnezeu continuă să ne iubească – nu doar cu dragostea neschimbătoare care ne

garantează că vom fi mai mult decât biruitori prin Cristos care ne-a iubit (Rom. 8), dar și cu
dragostea tatălui față de copiii săi, care le cere acestora să rămână în dragostea lui (Iuda 21).
Cristos ne spune să rămânem în dragostea Sa prin aceleași mijloace prin care El a rămas în
dragostea Tatălui Său – prin ascultare (Ioan 15: 9 și continuarea). De aceea suntem disciplinați,
în dragoste, pentru ca astfel să fim copii iubitori și ascultători ai Dumnezeului celui viu.

Toate aceasta ne-au transformat, pentru ca la rândul nostru să pricepem dreptul absolut al
primei porunci – de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima și tot sufletul și toată mintea și toată
puterea noastră. Așa cum aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă, tot așa cel-dintâi și cel
mai mare păcat este să nu Îl iubești pe Dumnezeu cu toată inima, tot sufletul, toată mintea și
toată puterea. Pentru aceasta nu este nici un remediu, decât ceea ce Dumnezeu Însuși a oferit – în
dragoste.

1
Dacă cineva neagă alegerea necondiționată, așa cum ar face un arminian informat (dar nu
amiraldian), cei mai mulți calviniști ar dori să înceapă discuția de undeva mai devreme.
2
Am apărat acest aspect ca și cadru în cel de-al patrulea comentariu care va urma la Epistola lui
Ioan din seria: New International Greek Testament Commentary (NIGTC)
3
Unul dintre ultimele tratate este G. Michael Thomas, The Extent of the Atonement: A Dilemma
for Reformed Theology from Calvin to the Consensus (1536-1675), Paternoster Biblical and
Teological Monographs (Carlisle: Paternoster, 1997)
4
Conform până la un anumit punct cu reflecțiile similare ale lui Hywel R. Jones, Is God Love? în
Banner of Truth Magazine 412 (January 1998), 10-16
5
Am abordat acest subiect într-o măsură mai mare în cartea A Call to Spiritual Reformation:
Priorities from Paul and His prayers (Grand Rapids: Baker, 1992) (n.ed. în română cartea se
găsește la editura Făclia și este intitulată Chemare la reformare spirituală)