Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
I. Studii: Principiul Nediscriminării În Dreptul Comunitar: Impactul Asupra Ordinii Juridice Naţionale
I. Studii: Principiul Nediscriminării În Dreptul Comunitar: Impactul Asupra Ordinii Juridice Naţionale
STUDII
PRINCIPIUL NEDISCRIMINĂRII ÎN DREPTUL COMUNITAR: IMPACTUL ASUPRA
ORDINII JURIDICE NAŢIONALE
Tudorel Ştefan
procuror şef serviciu
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
1. Introducere
Încă de la Etica Nicomahică a lui Aristotel, în care noţiunea de egalitate este strâns legată de ideea
de justiţie, principiul egalităţii a rămas deschis unei multitudini de interpretări. A fost trasată o distincţie
între egalitatea formală şi cea substanţială. În timp ce prima se referă la aplicarea legii şi tratamentul egal
al cetăţenilor ce se află în aceeaşi situaţie, a doua se referă la conţinutul legilor ce trebuie create în aşa fel
încât să nu discrimineze cetăţenii pe motive arbitrare, iar în această situaţie tratamentul trebuie să fie de o
asemenea natură încât cetăţenii să aibă oportunităţi egale pentru a atinge poziţii egale. Această distincţie
are nu numai importanţă filosofică, ci şi practică, pentru că nu întotdeauna când este respectat criteriul
egalităţii formale este respectat şi cel al egalităţii substanţiale (ca în cazul distincţiei între legalitatea
formală şi cea substanţială în dreptul penal sau dreptul la distribuţia egală a unor oportunităţi sau resurse
ce nu este sinonim cu dreptul de a fi tratat cu acelaşi respect ca oricine altcineva).
Teoria politică modernă1, ce a influenţat conceptele de egalitate din diferite sisteme de drept şi
recunoaşterea dreptului la egalitate în faţa legii şi la protecţie împotriva discriminării pentru toate
persoanele ca un drept universal în instrumente juridice internaţionale (Convenţia Organizaţiei Naţiunilor
Unite privind Eliminarea tuturor formelor de Discriminare împotriva Femeilor, Convenţia Europeană
pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale etc.), au condus la abordarea
problematicii egalităţii în diferite moduri: egalitatea ca raţionalitate (egalii trebuie să fie trataţi ca egali,
dacă nu există o justificare rezonabilă pentru o diferenţă de tratament); egalitatea ca un complement al
protecţiei drepturilor fundamentale ale omului (art. 14 al Convenţiei Europene privind Drepturile
Fundamentale a Omului); egalitatea ca protecţie împotriva tratamentului inegal sau discriminării bazate
pe cunoaşterea faptului că anumite grupuri sunt tratate mai puţin favorabil sau sunt excluse pentru că au
alte caracteristici decât grupul dominant; egalitatea ca transformare (principiul egalităţii trebuie să fie un
vehicul pentru schimbări structurale de natură să elimine discriminarea).
Dreptul comunitar protejează ambele forme ale egalităţii, cea formală şi substanţială. Ceea ce nu
înseamnă că tratatele comunitare şi legislaţia secundară sau jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (CEJ
sau Curtea), prin declararea sa ca principiu fundamental al dreptului, ar susţine o anume teorie a
egalităţii2. Mai degrabă, izvoarele de drept comunitar urmează caracterul non-linear al integrării europene,
uneori urmărind contextul factual şi al intereselor rezultate din sfera economică, alteori căutând să
depăşească modul în care este acceptat principiul de sistemele juridice ale statelor membre şi să formeze
un consens la nivel supranaţional.
Scopul acestui studiu nu este de a examina în detaliu dreptul comunitar în materia
nediscriminării, ci numai de a furniza un cadru pentru dezvoltarea legislaţiei şi jurisprudenţei naţionale
prin referire, în special, la deciziile importante ale CEJ. În condiţiile în care există peste 2900 de cauze şi
1
R. Dworkin, Sovereign Virtue,Da The Theory and Practice of Equality, Cambridge: Harvard University Press
2000); J. Rawls, A., Theory of Justice, Cambridge: Harvard University Press, rev.ed. 1999; R.A. Posner,
Overcoming Law (Harvard Univesity Press, 1995); John Rawls, Justice as Fairness, Political not Metaphysical in:
Prospects for a Common Morality, Princeton University Press, 1993.
2
T.Tridimas, The general Principles of EC law, Oxford EC Law Library, 2000, p. 41.
2. Legislaţie primară
3
Cauza C-20/71, Sabbatini v. Parlamentul European, Cauza C-25/02 Rinke (în continuare hotărârile CEJ aşa cum
pot fi găsite la www.europa.eu.int/celex ).
4
Cauza C-75, 117/82 Razzak şi Beydoun c. Comisiei, Cauza C-246/83 De Angelis c. Comisiei.
5
Cauza C-63/89 Assurances de Credit v. Council and Commission 1991.
3. Legislaţie secundară
6
C. Docksey, Sex Discrimination, în European Union Law Anthology, 360, 361, Karen V. Kole and Anthony
D’Amato eds., 1998.
7
C. Basnard, The Economic Objectives of Article 119, în Sex Equality Law in the European Union, 321, Tamara K.
Hervey and David I’Keefe eds., 1996.
1
M. Bell, Anti-Discrimination Law and the EU, Oxford University Press, 2002.
1
Craig and de Burca, EU law Text, cases and materials, Oxford University Press, 1998, p. 802.
Sarcina probei
CEJ a admis că modul în care autorităţile naţionale interpretează noţiunile din directive şi modul
în care administrează probele instanţele naţionale pun în pericol dreptul la acţiune al victimelor. În mod
progresiv, a propus soluţii inspirate de practica statelor care deja aveau experienţă în interzicerea
discriminării: Marea Britanie sau SUA. Acestea au modalităţi asemănătoare de desfăşurare a proceselor
civile şi similitudini în ceea ce priveşte atribuţiile judecătorilor.
Prima etapă a fost reprezentantă de noua abordare privind sarcina probei. Începând cu Jenkins3 în
1980, CEJ a statuat că acţiunea reclamantului va satisface cerinţele sarcinii probei dacă efectul
discriminatoriu al măsurii constatate este stabilit. Curtea nu cere reclamantului să dovedească intenţia
discriminatorie a pârâtului sau baza discriminatorie a măsurii, ci impactul discriminatoriu al deciziei ce
afectează victima.
În 1993, în cazul Enderby4, Curtea a adoptat un criteriu mai larg, cel al discriminării indirecte şi
aparente. Reclamantul a suţinut că persoanele care alcătuiau majoritatea profesiei de logoped, respectiv
femeile, erau plătite mai puţin decât persoanele din profesii comparabile, cu o valoare egală, precum
psihologii şi farmaciştii, în cadrul cărora erau angajaţi mai mulţi bărbaţi decât femei. Curtea a recunoscut
că nu ne aflăm în prezenţa unei discriminări de facto şi că sistemul de remunerare nu era impus de
angajator, ci de contractele colective de muncă.
Totuşi, discriminarea nu mai trebuie să fie legată de efectele unei decizii specifice, chiar dacă
angajatorul nu este direct responsabil pentru o parte din factorii ce intervin în rezultatul discriminatoriu,
pentru că nu implicarea angajatorului este pusă în discuţie, ci o situaţie de fapt pe care numai pârâtul o
poate corecta. În aceste cazuri raţionamentul este întemeiat pe o comparaţie între situaţii în termeni de
egalitate de remunerare sau de egalitate de tratament.
Reclamantul trebuie să probeze elementele de fapt, care, combinate, conduc la concluzia că există
un aparent tratament inegal. Probele se vor baza pe o comparaţie între situaţia grupului reclamantului şi
aceea a altui grup, în fapt sau în teorie. Dar, de cele mai multe ori, elementele comparaţiei sunt în posesia
pârâtului şi acesta trebuie să facă dovada că nu discriminează.
În Enderby, Curtea şi-a bazat decizia pe deprecierea remunerării profesiilor femeilor şi pe
valoarea comparativă a muncii logopezilor şi cele ale psihologilor şi farmaciştilor. A luat în considerare
declaraţiile experţilor asupra pertinenţei statisticilor prezentate, fundalul istoric al profesiilor şi
comparabilitatea aptitudinilor necesare pentru aceste profesii.
Într-un alt caz, Danfoss5, în cadrul aceleaşi categorii profesionale, în plus faţă de remuneraţia de
bază egală pentru femei şi bărbaţi, erau acordate şi remuneraţii suplimentare în funcţie de pregătirea
continuă şi vechimea în muncă, în marea lor majoritate pentru bărbaţi. Angajaţii, în special femeile, nu
cunoşteau care sunt criteriile pentru acordarea remuneraţiilor suplimentare şi se aflau în imposibilitatea de
a le compara în cadrul aceluiaşi grup profesional. Analiza CEJ este întemeiată pe o prezentare statistică a
2
Directiva Consiliului 2000/43/CE din 29 iunie 200 privind implementarea principiului egalităţii de tratament între
persoane indiferent de originea etnică sau rasială; Directiva 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000 privind stabilirea
unui cadru general pentru egalitatea de tratament în muncă şi ocupaţii.
3
Cauza C-96/80, J. Jenkins c. Kingsgate Ltd.
4
Cauza C-127/92, Pamela Mary Enderby c. Frenchay Health Authority and Secretary of State for Health.
5
Cauza C-109/88,Handels-og Kontorfunctionaerernes Forbund I Danmark c.Dansk Arbejdsgiverforening, acting on
behalf of Danfoss.
Orientarea sexuală
Înainte de elaborarea art. 13, conceptul egalităţii de tratament a cunoscut o dezvoltare interesantă,
pe cale judiciară. Astfel, în P c. S, Curtea a fost sesizată cu o acţiune, întemeiată pe Directiva 76/207,
introdusă în faţa unei instanţe naţionale de o persoană ce a fost concediată datorită transsexualităţii, după
ce a suferit o operaţie chirurgicală de schimbare a sexului. În Grant, angajatorul furniza beneficii la plata
angajaţilor sub forma unor reduceri şi gratuităţi pentru soţii sau partenerii angajaţilor, dar nu pentru
partenerii de acelaşi sex.
Cele două cazuri au indicat existenţa unor probleme de interpretare chiar în cadrul justiţiei
comunitare. Avocaţii Generali, în P c. S şi Grant7 au argumentat că principiile generale ale dreptului
comunitar obligă instituţiile comunitare şi statele membre să nu discrimineze în mod arbitrar în domeniile
acoperite de normele dreptului comunitar pe temeiuri arbitrare, considerând că principiul nediscriminării
pe bază de gen include şi orientarea sexuală sau modificarea sexului.
Curtea a fost mult mai conservatoare, şi deşi în P c. S. a declarat că Directiva 76/207 privind
egalitatea de tratament între femei şi bărbaţi este expresia în domeniul relevant, a principiului egalităţii,
unul din principiile fundamentale ale Comunităţii, ulterior, în Grant şi D c. Consiliului8, Curtea a decis că
nediscriminarea pe bază de sex în dreptul comunitar nu include discriminarea pe baza orientării sexuale.
Acţiunea afirmativă
În momentul în care acţiunea afirmativă a început să fie examinată de Curte, nu mai era nevoie de
susţinători pentru ideea că femeile sunt o categorie ce necesită o atenţie specială la locul de muncă din
cauza unei îndelungate practici discriminatorii în acest sens. Un argument în plus face cazul femeilor unul
uşor: acestea nu reprezintă o minoritate numerică, nici nu sunt un grup care să poată fi identificat,
caracterizat etnic, religios sau ideologic.
În 1995, pentru prima dată, Tribunalul Federal al Muncii din Germania a ridicat chestiunea
legitimităţii, la nivelul standardelor europene, a unei dispoziţii a unui land ce asigură accesul preferenţial
al femeilor la un loc de muncă. CEJ, într-o decizie îndelung criticată, Kalanke9, a reafirmat idealul
drepturilor individuale ca fiind conceptual în opoziţie cu drepturile unui grup şi a concluzionat că
prevederea este incompatibilă cu Tratatul. Curtea a explicat că planul Bremen 10 era construit să garanteze
rezultatul angajării, acordând o prioritate absolută şi necondiţionată cererilor femeilor. Aceasta exceda
scopului Directivei din 1976, ce prevedea egalitatea şanselor, prin faptul că încălca dreptul individual la
tratament nediscriminatoriu.
6
Cauza C-184/99, Helga Nimiz c. Freie und Hansestadt Hamburg.
7
A.G. Tesauro în Cauza C-13/1994, P.c. S. şi Consiliul local Corwall, A.G. Elmer în Cauza C-249/1996, Grant c.
South – West Trains Ltd.
8
Cauza C-125/1999, D c. Consiliului.
9
Cauza C-450/93, Kalanke v. Freie Hansestadt Bremen, 1995.
10
Atunci când candidaţii la promovare, de diferite sexe, sunt egal calificaţi, prioritate trebuie acordată femeilor, în
sectoarele în care sunt sub-reprezentate (unde alcătuiesc mai puţin de jumătate din personal).
La începutul anilor 70, CEJ a început să-şi scrie propriul capitol privind drepturile fundamentale.
Mişcarea era radicală, întrucât îi lipsea baza textuală în Tratatul de la Roma şi marca îndepărtarea de
abordarea pur economică a anilor 50-60. La început foarte prudentă, Curtea a abordat domeniul
drepturilor fundamentale în cadrul Comunităţii, prin recunoaşterea unei anumite autorităţi a statelor
membre în acest domeniu (care nu este absolută şi necondiţionată):
„În protejarea drepturilor fundamentale, Curtea este obligată să se inspire din tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre” 14.
Pentru asigurarea „uniformităţii şi eficienţei” dreptului comunitar, Curtea a precizat că protecţia
drepturilor fundamentale în cadrul Comunităţilor – deci în aplicarea dreptului comunitar de către instituţii
11
Cauza C-409/95, Hellmut Marschall c. Land Nordrhein-Westfalen.
12
Cauza C-158/97, Badeck et al.c. Hessische Ministerprasident, 2000.
13
Pentru o serie de posturi pentru funcţionari publici erau prevăzute cote atribuite femeilor în cadrul pregătirii
continue sau erau prevăzute reguli privind intervievarea femeilor.
14
Cauza C-4/73, J. Nold, Kohlen- und Baustoffgroßhandlung c. Comisia.
Cu toate că nu există o cauză în care principiul nediscriminării se află în conflict cu un alt drept
fundamental, acest tip de situaţie este redat cel mai bine de Schmidberger c. Austria20.
În cele mai multe cazuri, respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale garantate de
TCE operează în mod complementar. De aceea, conform jurisprudenţei, o măsură naţională ce restrânge
15
Cauza C-11/70, Internationale Hansdelsgesellschaft mbH c. Einfuhr und Vorratsstelle fur Getriede und
Futtermittel.
16
Cauza C-13/94, P c. S şi Consiliul Cornwall.
17
Cauza C-50/96, Deutsche Telekom c. Schroder.
18
Cauza C-379/87, Anita Groener c. Minister for Education and the City of Dublin Vocational Educational
Committee.
19
Cauza C-274/96, Criminal proceedings against Horst Otto Bickel and Ulrich Franz.
20
Cauza C-112/00, Schmidberger, Internationale Transporte und Planzüge, 2003.
La fel ca şi statele ce au devenit membre ale UE în 2004, România trebuie să fie pregătită în acest
domeniu, la data aderării, din punct de vedere legislativ, administrativ şi al puterii judecătoreşti.
21
Cauza C-265/95, Comisia v. Franţa.
22
Cauza C-52/95, Comisia c. Franţa; Cauza C-231/83, Cullet c. Leclerc; Cauza C-62/90, Comisia c. Germania.
23
Citarea directivelor se face după formule ca „pornind de la Directiva nr. 43/2000/CE”, în www.cncd.org.ro
-website al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, la data de 17.10.2005; “Prezenta lege transpune
Directiva Consiliului nr. 76/207/EEC” în Legea nr. 202 din 19 aprilie 2002 privind egalitatea de şanse între femei şi
bărbaţi, publicată în M.Of. nr. 301 din 8 mai 2002, modificată prin O.G. nr. 84/2004; în ambele cazuri, codul
directivei este citat greşit, întucât acesta începe cu anul, fiind urmat apoi de numărul acesteia.
24
Definiţiile noţiunilor de discriminare directă, discriminare indirectă şi acţiune afirmativă prev. de art. 2 al O.G. nr.
137/2000 şi art. 4 al Legii nr. 202/2002.
25
Cauza C-400/95, Handels-og Kontorfunktionaernes Forbund i Danmark, acting for Helle Elisabeth Larsson c.
Dansk Handel and Service, acting for Fotex Supermarked A/S; Cauza C-394/96, Brown c. Rentokil; opinia
Avocatului General Saggio în Cauza C-207/98, Silke-Karin Mahlburg c. Land Mecklenburg-Vorpommern.
26
S. Fredman, European Community Discrimination Law: A Critique, 21 Industrial Law Journal, 1992, 119; More,
Equal Treatment of the Sexes in European Community Law: What does equal mean?, 1 Feminist Legal Studies,
1993, 45-74.
27
„În implementarea principiului tratamentului egal indiferent de originea rasială sau etnică, Comunitatea,
conform articolului 3(2) al Tratatului Comunităţii Europene, vizează eliminarea inegalităţilor şi promovarea
egalităţii între barbaţi şi femei, ţinând cont în special de faptul că femeile sunt adeseori victime ale multiplelor
forme de discriminare.”
28
“Simplul fapt că doi candidaţi de diferite sexe au calificări echivalente implică prin definiţie faptul că au avut şi
au oportunităţi egale: de aceea, se află pe picior de egalitate la linia de start”.
În ceea ce priveşte sancţiunile pentru discriminare, conform directivelor, acestea trebuie să fie
efective, proporţionale şi descurajante. Sancţiunile prevăzute în dreptul naţional: amenzi, acordarea de
despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare,
dispunerea de către instanţă a retragerii, de către autorităţile emitente, a autorizaţiei de funcţionare a
persoanelor juridice care, printr-o acţiune discriminatorie, cauzează un prejudiciu semnificativ sau care,
deşi cauzează un prejudiciu redus, încalcă în mod repetat prevederile legislaţiei, ar trebui completate şi cu
alte sancţiuni prevăzute în legislaţia statelor membre UE, respectiv excluderea de la procedurile
achiziţiilor publice şi de la acordarea ajutorului de stat şi dispunerea de către instanţă a schimbării
procedurilor de angajare, promovare, pregătire.
De asemenea, ar trebui completate sancţiunile şi pentru discriminarea înainte de angajare. În
cauza Draehmpael30 ce privea refuzul discriminatoriu al angajării, CEJ a considerat că acordarea unei
sume compensatorii echivalentă cu salariul pe 3 luni poate fi considerată adecvată, atunci când candidatul
care a fost declarat neeligibil pe bază de sex era mai puţin calificat decât candidatul acceptat, conform
afirmaţiei angajatorului.
29
O.G. nr. 137/2000, modificată şi completată prin O.G. nr. 77/2003, aprobată prin Legea nr. 27/2004.
30
Cauza C-180/95, Draehmpael c. Urania Immobilienservice.
31
Situaţia poate fi şi mai complicată, dacă judecătorului i se va solicita să analizeze şi conformitatea prevederilor
naţionale privind protecţia datelor personale cu art. 8 al Directivei 95/46/CE privind protecţia persoanelor în ceea ce
priveşte tratamentul datelor personale şi libera circulaţie a acestor date.
În ipoteza în care legiuitorul nu va implementa corect şi la timp directivele, iată un posibil model
de soluţionare a cazurilor de discriminare directă prevăzute de Directivele 2000/43/CE şi 2000/78/CE.
Dacă există o plângere ce priveşte rasa, originea etnică, orientarea sexuală, religia sau credinţa,
dizabilităţile sau vârsta, cum sunt definiţi aceşti termeni în dreptul comunitar? Se încadrează această
situaţie în una din aceste definiţii?
Se încadrează litigiul în scopul material al legislaţiei comunitare, prevăzut de art. 3 al
Directivelor? CEJ încă nu a decis asupra a ceea ce înseamnă scop pentru noile directive. Totuşi, în cauzele
bazate pe discriminare de gen sau de naţionalitate, Curtea interpretează scopul foarte larg (a se vedea
Seymour – Smith, C-167/97 privind plata, Marschall, C-152/84 privind concedierea şi P. c. S. şi Corwall,
C-13/94 privind schimbarea de sex).
Există excepţii de la scopul material aplicabil? Astfel, în Directivele 2000/43 şi 2000/78, acestea
sunt reprezentate de legislaţia naţionalităţii (art. 3 par. 2), iar în Directiva 2000/78 sunt excluse
prevederile privind securitatea socială şi forţele armate în cazul discriminării pe bază de dezabilităţi (art. 3
par. 3 şi 4).
A fost implementată la timp şi corect Directiva, iar dacă nu, există prevederi care ar putea avea
efect direct (vertical sau orizontal)? Dacă nu există efect direct, ar putea aceste prevederi avea un impact
asupra procedurilor instanţei (ex. interpretarea legislaţiei naţionale în conformitate cu dreptul comunitar)?
32
CEDO, Telfner c. Austria, 2001.
33
CNCD c. S.C. Vox Club SRL, www.cncd.org.ro/jurisprudenta.pdf, la data de 19.10.2005.
34
Teixeira de Castro c. Portugalia, 1998, G. Calabro c. Italia şi Germania, 2002.
35
Cour de cassation, Chambre Criminelle, cassation partielle, arret du 11 juin 2002, la data de 20.10.2005,
www.courdecassation.fr/arrets/visu.cfm?num=2073,
În concluzie, chiar dacă până la data aderării, statul român nu ia toate măsurile de reglementare şi
administrative pentru abrogarea dispoziţiilor legale care contravin principiului egalităţii de tratament (art.
15 din Directiva 43 şi art. 16 din Directiva 78), rămâne în sarcina magistraţilor să asigure respectarea
principiului nediscriminării. Iată o provocare căreia sistemul judiciar naţional trebuie să îi răspundă.
Alexandru Ţuculeanu
Scopul procesului penal este de a pedepsi numai pe cei vinovaţi. Cu toate acestea, întrucât există
şi riscul producerii unor erori judiciare, în legislaţie a fost reglementată răspunderea pentru o astfel de
situaţie.
Potrivit art. 48 alin. 3 din Constituţia României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii.
Condiţiile acestei răspunderi în procesul penal sunt stabilite de art. 504-507 C. proc. pen.
Art. 504 C. proc. pen. prevede în alin. 1 că persoana care a fost definitiv condamnată are dreptul
la repararea de către stat a pagubei suferite dacă în urma rejudecării s-a pronunţat o hotărâre definitivă de
achitare37.
Art. 504 alin. 2 teza I extinde dreptul la reparaţii şi în cazul privării de libertate a persoanei în
cursul procesului penal în mod nelegal.
În opinia noastră, textul are în vedere atât măsurile privative de libertate – reţinerea şi arestarea
preventivă – cât şi, în contextul art. 5 C. proc. pen. care se referă la “orice alt mod” de privare de libertate,
la măsura de siguranţă a internării medicale şi la măsurile educative care se pot lua faţă de infractorul
minor: internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-educativ.
Reglementarea a fost inspirată de art. 5 par. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
potrivit căruia “orice persoană care este victima unei deţineri sau arestări nelegale are dreptul la
despăgubiri”38.
Potrivit legii (art. 504 alin. 2 teza a II-a), are dreptul la repararea pagubei şi persoana căreia în
cursul procesului penal i s-a restrâns libertatea în mod nelegal; în contextul art. 5 C.proc. pen. care se
referă la “orice formă” de restrângere a libertăţii, suntem de părere că norma în discuţie are în vedere atât
măsurile preventive, restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi
ţara), măsurile de siguranţă (obligarea la tratament medical), cât şi alte măsuri procesuale privind
restrângerea libertăţii de mişcare luate în conformitate cu art. 160 2 sau art. 1604 C. proc. pen.
Potrivit art. 504 alin. 3, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal se stabileşte prin:
a) ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;
b) ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale
pentru cauza prevăzută de art. 10 lit. j.;
Scoaterea de sub urmărire penală priveşte cazurile prevăzute de art. 10 lit. a-e C. proc. pen.
c) hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;
d) hotărârea instanţei de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de
art. 10 lit. j.
36
În urma modificării art. 5 C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2005 privitor la regula de bază a procesului penal a
garantării libertăţii persoanei, în mod corespunzător a fost modificată şi reglementarea cuprinsă în cap. IV din titlul
IV al părţii speciale a Codului de procedură penală intitulată iniţial “Repararea pagubei în cazul condamnării sau al
luării unei măsuri preventive pe nedrept”.
37
Textul are în vedere toate ipotezele de la art. 10 lit. a-e C. proc. pen.; anterior modificării, textul viza doar
ipotezele de la art. 10 lit. a şi c C. proc. pen.
38
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aplicarea art. 5 par. 5 permite celui în cauză o
reparaţie ca urmare a unei privări de libertate în condiţii contrare dispoziţiilor (par. 1-4), iar obligaţia de reparaţie
presupune în mod obligatoriu existenţa unui prejudiciu material sau moral care trebuie reparat. Pe larg în această
privinţă, C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - Comentariu pe articole, vol. 1, Ed. All Beck, Buc.,
2005, p. 277-386.
39
Vechiul text (art. 504 alin. 3) prevedea că nu are dreptul la repararea pagubei persoana care în cursul urmăririi
penale sau judecăţii cu intenţie sau din culpă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului.
40
T. S., secţia civilă, dec. nr. 177/1970, în “Repertoriul de practică judiciară I”, p. 154.
41
A se vedea şi Al. Ţuculeanu, Repararea prejudiciului în cazul erorilor judiciare, în “Pro-Lege” nr. 3/2004.
Elena-Raluca Samoilă
auditor de justiţie
42
Publicată în M.Of. nr. 135/31-05-1994.
43
Spre exemplu, cauzele Papamichalopoulos c. Greciei, hotărârea din 26 iunie 1993, Beyeler c. Italiei, hotărârea din
5 ianuarie 2001.
44
F. A. Baias, B. Dumitrache, M. Nicolae, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, în Legea nr. 10/2001
comentată şi adnotată, Ed. Rosetti, Buc., 2002.
Dacă raportăm prevederile Legii nr. 10/2001 la dispoziţiile constituţionale şi europene mai sus
citate, există câteva texte care vin în contradicţie cu principiul garantării şi ocrotirii în mod egal a
proprietăţii private, indiferent de titular.
Pe de o parte, legea declară în termeni categorici că „persoanele ale căror imobile au fost
preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării” (art. 2 alin. 2),
însă, pe de altă parte, fie dispune că „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în
prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice
sarcini” (art. 9 alin. 1), fie validează actele juridice de înstrăinare „având ca obiect imobilele preluate
fără titlu valabil (deci, pentru care persoanele îndreptăţite şi-au păstrat calitatea de proprietar avută la data
preluării) în cazul în care au fost încheiate cu bună-credinţă” (art. 46 alin. 2 teza finală), fie permite
persoanelor interesate, cărora până la data intrării în vigoare a prezentei legi li s-au respins prin hotărâri
judecătoreşti irevocabile acţiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv, să solicite „indiferent
de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în condiţiile prezentei
legi” (art. 48).
Or, dacă se admite îndeobşte că noua lege poate, fără retroactivitate, să modifice regimul juridic
al unui drept născut anterior, să-l suprime sau să îl înlocuiască cu un alt drept care astfel se naşte, cum ar
fi cazul reconstituirii dreptului abolit de legea anterioară, suprimarea sau modificarea unui drept născut
anterior, aceasta nu se poate face însă oricum şi în orice condiţii, respectiv cu nesocotirea flagrantă a
normelor şi principiilor constituţionale acolo unde acestea există.
Într-adevăr, cei care ar avea un drept de ipotecă asupra bunului supus restituirii liber de orice
sarcini (art. 9 alin. 1 din Legea nr. 10/2001) îşi văd patrimoniul diminuat irevocabil şi fără nici un
contraechivalent, fapt ce poate constitui o încălcare a dreptului de proprietate, impunându-se astfel
modificarea acestui text de lege.
Tot astfel, adevăratul proprietar al imobilului preluat fără titlu valabil şi vândut unui cumpărător
de bună-credinţă pierde, prin efectul dispoziţiilor art. 46 alin. 2 teza finală din aceeaşi lege, dreptul său de
proprietate în folosul altei persoane, dar fără a fi expropriat pentru o cauză de utilitate publică şi cu
dreaptă şi prealabilă despăgubire, ceea ce nu este de conceput în lumina prevederilor art. 44 alin. 3 din
45
Constituţia României, publicată în M.Of. nr. 767/31.10.2003.
46
C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ed. All Beck, 2005, p. 994.
47
C.C., dec. nr. 70/2001, publicată în M.Of. nr. 236/10.05.2001.
Un alt text ce trebuie analizat este alineatul 5 al articolului 46, în care se stabileşte că „prin
derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de
un an de la data întrării în vigoare a prezentei legi”. În acest text de lege s-a prevăzut o limitare în timp a
dreptului material la acţiunile în nulitate reglementate de art. 46, aspect neuzual în cazul nulităţilor
absolute, dar s-a prevăzut şi un termen foarte scurt pentru aceasta, ceea ce demonstrează intenţia
legiuitorului nu atât de a repara nedreptăţile comise în contra celor deposedaţi abuziv, cât de a acoperi, cât
48
În acest sens, D. Chirică, Regimul juridic al revendicării imobilelor preluate de stat fără titlu de la
subdobânditorii care se prevalează de buna lor credinţă la data cumpărării, în “Dreptul” nr. 1/2002, p. 66.
49
C.S.J., dec. nr. 132/1994, în Buletinul Jurisprudenţei, 1994, p. 39.
50
C.E.D.O., Hotărârea din 30.09.1999 în cauza Brumărescu împotriva României, publicată în M.Of. nr.
414/31.08.2000.
Potrivit articolului 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 „bunurile preluate de stat fără un titlu
valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau
de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”, iar la alineatul 3 al aceluiaşi
text de lege s-a prevăzut că „instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea
titlului”. Pe de altă parte, articolul 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 a consacrat faptul că persoanele ale
căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Pentru aceste considerente, adevăratul proprietar ar trebui să poată exercita acţiunea în revendicare, însă
dispoziţiile articolului 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 pot fi interpretate în sensul că Legea nr. 10/2001
reprezintă o lege specială de reparaţie şi astfel adevăratul proprietar nu ar mai putea apela la acţiunea în
revendicare pe dreptul comun. În continuare, vom analiza prevederile legale amintite mai sus, pentru a
observa eventualele neconcordanţe.
Acţiunea în restituirea imobilelor preluate abuziv de stat întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.
10/2001 este diferită de acţiunea in revendicare pe calea dreptului comun.
S-a arătat51 că finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acestei legi nu o reprezintă instituirea
unei forme de revendicare de la unităţile deţinătoare ale imobilelor preluate abuziv de statul român, ci
repararea daunelor produse de acesta proprietarilor ale căror bunuri imobile au fost naţionalizate. Acest
caracter reparator rezultă din întreg cuprinsul legii, obiectul acesteia fiind reprezentat de acordarea de
măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 2 alin. 2 şi 3 , art. 3,
art. 5 etc.
Dispoziţiile art. 21 alin. 5 se referă, în mod exclusiv, doar la pierderea “dreptului de a solicita în
justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”. Măsurile reparatorii au scopul de a repara
prejudiciile produse de statul român ca urmare a naţionalizării.
În acest sens, Legea nr. 10/2001 este o lege specială, dar care nu derogă de la prevederile art. 480
Cod civil, ci de la prevederile art. 998-999 Cod civil, care reglementează răspunderea delictuală pentru
faptele ilicite.
În situaţia imobilelor naţionalizate, prin adoptarea acestui act normativ statul şi-a asumat expres
vinovăţia pentru pagubele suferite prin naţionalizare de către persoanele îndreptăţite, aceste imobile fiind
considerate de legiuitor ca fiind toate preluate în mod abuziv, indiferent de valabilitatea sau
nevalabilitatea titlului (art. 2 alin. 1).
Faptul că aceste măsuri reparatorii se acordă, de regulă, în natură (art. 1 alin. 1, teza finală) nu
este efectul unei acţiuni în revendicare speciale, ci doar o aplicare a principiului reparării prejudiciului în
natură.
Caracterul reparator al acestei legi este întărit şi de faptul că măsurile reparatorii se acordă, nu
numai pentru imobilele preluate fără titlu sau fără un titlu valabil, ci şi pentru imobilele preluate cu titlu
valabil (art. 2 alin. 1 lit. a si g), deci şi în situaţiile când efectul translativ de proprietate a operat, statul
devenind proprietar.
Acţiunea de restituire în echivalent sau în natură introdusă în temeiul Legii nr. 10/2001 este o
acţiune personală imobiliară reparatorie, deci are altă natură juridică decât acţiunea în revendicare de
drept comun, care este reală şi petitorie.
Alte argumente pentru această natură juridică sunt următoarele:
51
I. Igret, Acţiunea în revendicare în dreptul comun a imobilelor preluate abuziv de către stat după intrarea în
vigoare a Legii nr. 10/2001, în P.R. nr. 2/2004, p. 262-266.
52
Potrivit art. 44 alin. 2 teza întâi din Constituţie, proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular.
Întrucât se impunea modificarea unor dispoziţii legale în acest domeniu, Parlamentul României a
adoptat Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri
adiacente54.
Astfel, potrivit art. 1, titlul 1, din legea sus-menţionată, „imobilele preluate în mod abuziv de stat,
de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi
nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi”. Doar în cazurile în care restituirea în
natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile prevederilor speciale
privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Amintim că,
în situaţia în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că privarea de proprietate, dispusă în
baza legii interne sau existentă în fapt, constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, ca
principiu, ea a considerat repunerea în situaţia anterioară ca cea mai bună formă a satisfacţiei echitabile,
cu eventuala adăugare a obligaţiei statului în cauză la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri
pentru lipsirea de folosinţa bunului şi /sau de daune morale 55.
Observăm că modificarea art. 1 din Legea nr. 10/2001 este în concordanţă cu principiile stabilite
în jurisprudenţa C.E.D.O. De asemenea, se prevede că valoarea imobilelor care nu se pot restitui în natură
se va stabili potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, potrivit standardelor internaţionale
de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995,
ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea
corespunzătoare a imobilului. Este o măsură legislativă binevenită, ţinând cont de faptul că aceste
53
F. Baias, op.cit., p. 137.
54
Publicată în M.Of. nr. 653/22.07.2005.
55
C. Bîrsan, op.cit., p. 1049.
Concluzionând, putem afirma că modificările aduse Legii nr. 10/2001 sunt subordonate
îndeplinirii condiţiilor impuse de jurisprudenţa C.E.D.O. în materia dreptului de proprietate, rezolvând o
parte din problemele analizate în cuprinsul acestui referat.
Înainte de a trece la prezentarea noţiunilor întâlnite în cadrul Convenţiei, facem menţiunea că,
deşi neratificată de România şi fără existenţa vreunei iniţiative de ratificare într-un viitor apropiat, vom
raporta dispoziţiile Convenţiei la sistemul nostru penal, chiar dacă momentan asemenea conexiuni apar ca
lipsite de perspectivă practică.
Pentru punerea în practică a dispoziţiilor acestei Convenţii, este necesară participarea a două
state:
- statul solicitant, care a pronunţat o hotărâre de luare a unei măsuri condiţionale;
- statul solicitat, pe teritoriul căruia îşi are reşedinţa obişnuită făptuitorul.
Conform art. 1 par. 2, părţile contractante vor pune în executare potrivit dispoziţiilor Convenţiei
pedepsele sau măsurile de siguranţă privative de libertate a căror aplicare a fost suspendată.
6
Probaţiunea în România, coord. de S. Poledna, Presa universitară clujeană, 2001, p. 43.
7
H. W. Renout, Droit pénal général, Centre de publications universitaires, Paris, 1997, p. 318.
8
De exemplu, obligaţia de a reface o instalaţie pentru a fi conformă cu dispoziţiile din domeniu.
Art. 5 face referire la “reşedinţa obişnuită”, care nu se suprapune peste noţiunea de domiciliu şi
care indică statul pe teritoriul căruia infractorul s-a stabilit sau se stabileşte pentru o perioadă mai
îndelungată sau chiar definitiv. Credem că sunt acoperite atât ipotezele în care un cetăţean al unui stat
contractant sau care îşi are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat contractant comite infracţiuni pe
teritoriul altui stat sau împotriva acestuia ori a unui cetăţean al său, fiind condamnat definitiv de acest din
urmă stat, cât şi ipoteza în care, ulterior săvârşirii faptei, persoana condamnată se stabileşte în altă ţară,
definitiv ori cel puţin pe o durată mai îndelungată 10. Nu este necesară dobândirea cetăţeniei statului
solicitat, dar este imperios necesar ca stabilirea reşedinţei pe teritoriul altui stat să aibă loc în mod legal.
II. Condiţiile pentru acceptarea unei cereri de supraveghere, executare sau aplicare completă
1. Dubla incriminare
Art. 4 prevede condiţia dublei incriminări. Astfel, infracţiunea cu privire la care se formulează o
cerere trebuie să fie sancţionată atât de statul solicitant, cât şi de cel solicitat. Această condiţie nu impune
însă ca în cele două legislaţii fapta să aibă aceeaşi denumire sau să facă parte din aceeaşi categorie de
infracţiuni. Ceea ce interesează este ca fapta în materialitatea ei să fie prevăzută de legea penală a ambelor
state.
Tot astfel, este posibil ca potrivit legislaţiei statului solicitant faptele comise să fie încadrate în
cadrul unei infracţiuni complexe, iar legea penală a statului solicitat să le incrimineze ca infracţiuni
distincte11 (ori invers). Cererea de supraveghere poate fi în principiu admisă şi dacă legislaţia unui stat
califică fapta drept infracţiune, iar legislaţia celuilalt drept contravenţie, în măsura în care contravenţiile
fac parte, în acea legislaţie, din sfera dreptului penal 12.
Cu privire la infracţiunile fiscale, art. 7 par. 3 al Convenţiei stabileşte că supravegherea sau
executarea care privesc astfel de infracţiuni vor fi puse în aplicare numai dacă s-a hotărât în acest sens
pentru fiecare infracţiune sau categorie de infracţiuni de către părţile contractante. Probabil că necesitatea
găsirii corespondenţelor între legislaţiile statelor participante la Convenţie este generată de caracterul
fluctuant al legislaţiei în materie, care ridică probleme raportat la condiţia dublei incriminări 13.
3. Cererea să nu se refere la o hotărâre pronunţată pentru o infracţiune care a fost judecată definitiv
în statul solicitat
Cererea de supraveghere va fi respinsă în cazul în care persoana vizată a fost definitiv judecată
pentru aceeaşi faptă în statul solicitat, indiferent de soluţia pronunţată de instanţă, această condiţie fiind
expresia regulii non bis in idem.
Pe lângă aceste dispoziţii ale Convenţiei, Belgia, Luxemburg şi Noua Zeelandă au făcut rezerve
în sensul că aplicarea integrală va fi refuzată dacă persoana care face obiectul hotărârii a fost judecată
definitiv pentru aceeaşi faptă de autorităţile competente ale unui stat terţ şi dacă, în caz de condamnare
pentru această faptă, inculpatul suportă pedeapsa, a executat-o deja sau a beneficiat de o dispensă.
4. Faptele care motivează cererea să nu fie urmărite de autorităţile competente din statul solicitat
15
Art. 8 din Codul penal italian prevede: “constituie infracţiune politică orice infracţiune ce aduce atingere unui
interes politic al statului ori unui drept politic al cetăţeanului. Este de asemenea considerată infracţiune politică
infracţiunea de drept comun determinată, în tot sau în parte, de motive de ordin politic”.
16
Pentru referiri la dreptul belgian şi cel francez în această materie, F. Streteanu, op.cit., p. 300.
17
Pentru o detaliere a acestora, F. Streteanu, op.cit., p. 301 şi urm.
18
I. Molnar, Infracţiunile militare, în R.D.P. nr. 2/2000, p. 22-25.
19
F. Streteanu, op.cit., p. 172.
5. Autorităţile competente din statul solicitat să nu fi dispus neînceperea urmăririi penale ori să nu fi
pus capăt urmăririi cu privire la aceeaşi faptă
La fel, statul solicitat are dreptul de opţiune între a refuza cererea sau a o accepta.
6. Executarea pedepsei să nu se fi stins ca urmare a prescripţiei, amnistiei sau graţierii intervenite fie
în statul solicitant, fie în statul solicitat
Această condiţie îşi găseşte justificarea în faptul că, având loc o recunoaştere şi aplicare a unei
hotărâri de condamnare străine, aceasta trebuie să fie susceptibilă de executare, pe de o parte, iar pe de
altă parte, hotărârea va fi adaptată, după caz, legislaţiei statului solicitat şi va fi aplicată ca şi cum ar fi
fost pronunţată de o instanţă naţională a acestuia, or exercitarea supravegherii nu şi-ar mai găsi justificare
dacă, potrivit dispoziţiilor legale ale statului solicitat, pedeapsa ar fi considerată executată.
Împlinirea termenului de prescripţie se apreciază în raport de momentul cererii de supraveghere,
executare ori aplicare a pedepsei, astfel că termenul neîmplinit se întrerupe prin înaintarea acestei cereri 22.
Referitor la graţiere, aceasta include atât graţierea totală, cât şi pe cea parţială, dacă termenul de
încercare sau perioada de probaţiune corespunzătoare părţii negraţiate s-a împlinit deja, întrucât
Convenţia nu interzice ca cererea să privească o hotărâre a cărei punere în executare a început deja pe
teritoriul statului solicitant, iar ulterior, condamnatul stabilindu-şi reşedinţa obişnuită în alt stat, acesta să
continue supravegherea.
III. Cazurile în care statul solicitat nu acordă asistenţa solicitată sau o poate refuza
Art. 7 al Convenţiei prevede că supravegherea, executarea sau aplicarea completă nu va avea loc
în următoarele cazuri:
20
M. Pralus, Etude en droit pénal international et en driot communautaire d’un aspect du principe non bis in idem:
non bis, în „Revue de science criminelle et de droit pénal comparé”, n° 3/1996, p. 551-574.
21
T. Manea, Principiul personalităţii legii penale române şi regula non bis in idem, în R.D.P. nr. 2/2001, p. 115-116.
22
F. Streteanu, op.cit., p. 174.
1. Supravegherea
1
În acest sens este reglementarea franceză în domeniu: măsurile de supraveghere impuse o dată cu liberarea
condiţionată pot dura cu un an mai mult decât restul pedepsei neexecutate.
2
Situaţia reglementării române: liberarea condiţionată durează până la împlinirea duratei pedepsei.
2. Executarea condamnării
Titlul III al Convenţiei europene privind supravegherea persoanelor condamnate sau liberate
condiţionat reglementează posibilitatea statului care a revocat o măsură condiţionată să solicite statului în
3
Nu neaparat în sensul identităţii sau similitudinii de dispoziţii, dar în sensul existenţei unei reglementări care să
permită controlul şi supravegherea necesitate, să nu fie vorba de instituţii complet necunoscute statului solicitat.
Titlul IV al Convenţiei instituie o procedură simplificată prin care statul în care a fost pronunţată
hotărârea poate trimite statului de reşedinţă dosarul pentru ca acesta să aplice hotărârea ca şi cum ar fi fost
pronunţată pe teritoriul său. Chiar dacă nu se menţionează expres, evident că este necesar ca hotărârea să
se refere la aplicarea unor măsuri condiţionate în sensul stabilit de Convenţie.
Diferenţa între posibilitatea luată acum în discuţie şi cea de cerere de supraveghere cu executarea
pedepsei ori măsurii constă în aceea că statul solicitat devine competent să revoce suspendarea sau
liberarea condiţionată, să acorde (eventual) o nouă liberare, să aplice alte modalităţi de executare a
pedepsei decât cele prevăzute de legislaţia statului solicitant, statul solicitat fiind cel în măsură să decidă
dacă persoana condamnată şi-a îndeplinit obligaţiile şi să aplice consecinţele juridice ale respectării ori
nerespectării lor (inclusiv aplicarea pedepselor complementare, dacă este cazul).
De regulă, se apelează la aplicarea integrală atunci când infractorul şi-a stabilit reşedinţa în alt stat
fără intenţia de a se întoarce pe teritoriul statului în care a fost pronunţată hotărârea 1.
Statul solicitat va adapta pedeapsa sau măsura la propria legislaţie, ca şi cum condamnarea ar fi
fost pronunţată pentru aceeaşi infracţiune 2 comisă pe teritoriul său, dar pedeapsa nu poate să fie mai gravă
decât cea pronunţată în statul solicitant. Chiar dacă nu se specifică, în caz de cedare completă este cu atât
mai clară necesitatea ca pedeapsa aplicată să nu depăşească maximul special prevăzut de legea penală a
statului solicitat pentru o infracţiune similară.
Statul solicitat va asigura întreaga executare a pedepsei ori măsurii adaptate ca şi cum ar fi fost
pronunţată de instanţele sale. Aceasta înseamnă că statul solicitat este cel competent să revoce
suspendarea sau liberarea condiţionată şi să ia măsurile care se impun.
Din momentul acceptării cererii de aplicare completă, statul solicitant nu mai are dreptul să pună
în executare hotărârea.
Deşi nu se menţionează, sunt incidente şi aici dispoziţiile privind graţierea, care poate fi acordată
de ambele state. Statul solicitant îşi păstrează această prerogativă întrucât graţierea nu ţine de executarea
pedepsei, ci de condamnarea propriu-zisă.
Cedarea în favoarea statului solicitat nu afectează competenţa statului solicitant de a dispune
anularea suspendării condiţionate sau sub supraveghere, dacă legislaţia acestuia o reglementează.
Referitor la Titlul III al Convenţiei europene privind supravegherea persoanelor condamnate sau
liberate condiţionat (executarea pedepselor şi măsurilor), este de observat că nu mai puţin de 9 state au
declarat că nu îi aplică deloc dispoziţiile, iar cât priveşte Titlul IV (aplicarea completă), 5 state 3.
Dispoziţiile care privesc supravegherea unui stat la cererea altuia nu pot face însă obiectul unei rezerve,
Titlul II al Convenţiei neaducând nici o atingere conceptelor tradiţionale de suveranitate şi fiind uşor de
acceptat de către toate statele4.
5
În acest sens, Al. Bernardi, Europe sans frontières et droit pénal, în „Revue de science criminelle et de droit pénal
comparé”, n° 1/2002, p. 1-13.
6
Este doar o ipoteză exemplificativă, iar o eventuală punere în practică nu prezintă veridicitate.
7
R.A. Popescu, Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în R.D.P. nr. 2/1994, p. 113-120; Gh. Dumitru,
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în “Dreptul” nr. 8/1996, p. 83-103; R. Lupaşcu, Este posibilă
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere aplicată unui cetăţean străin care a comis infracţiuni pe
teritoriul României?, în “Dreptul” nr. 10/1998, p. 126-128.
Adina-Dumitriţa Ursu
auditor de justiţie
1. Introducere
După intrarea în vigoare a legii din 8 ianuarie 1993 (01.02.1994), judecătorul afacerilor familiale
a înlocuit vechea funcţie a judecătorului afacerilor matrimoniale.
Judecătorul afacerilor familiale este un judecător delegat al Tribunalului de Mare Instanţă; astfel,
spre deosebire de judecătorul de instrucţie, judecătorul de copii, judecătorul de aplicare a pedepselor ori
judecătorul de instanţă, judecătorul afacerilor familiale nu este numit prin decret, dar este desemnat de
către preşedintele Tribunalului de Mare Instanţă.
În prezent, judecătorul afacerilor familiale cunoaşte trei domenii principale de intervenţie:
1. este judecător de contencios matrimonial - este competent să soluţioneze atât
procedurile prealabile, cât şi fondul proceselor de divorţ şi de separare de corp, indiferent că acestea sunt
întemeiate pe consimţământ mutual, pe acceptarea în principiu a rupturii căsătoriei, pe culpă sau pe
alterarea definitivă a legăturii conjugale;
2. este judecător al problemelor relative la autoritatea parentală, indiferent de natura
filiaţiei, de situaţia părinţilor (căsătoriţi sau nu, care locuiesc împreună sau nu, iar în acest din urmă caz,
indiferent dacă aceştia sunt separaţi în fapt, divorţaţi sau separaţi de corp) sau de modul de exercitare a
autorităţii parentale (în comun sau de către un singur părinte);
3. este judecător al tuturor obligaţiilor alimentare intra-familiale. În această calitate,
judecătorul afacerilor familiale are datoria de a fixa contribuţiile la cheltuielile căsătoriei, pensiile
alimentare între soţi, prestaţia compensatorie, contribuţiile părinţilor la întreţinerea şi creşterea copiilor,
pensiile alimentare reciproce datorate între ascendenţi şi descendenţi. De asemenea, judecătorul afacerilor
familiale poate soluţiona recursurile împotriva debitorilor de alimente care provin de la servicii de ajutor
social sau spitale şi ospicii publice.
În afara acestor trei domenii majore de intervenţie, judecătorul afacerilor familiale este competent
şi:
- în materie de realizare a regimului matrimonial, pentru aplicare
dispoziţiilor art. 220-1 din C. civ. francez (neîndeplinirea de către unul dintre soţi a datoriilor sale, punând
în pericol grav interesele familiei);
- în materie de stare civilă, în ceea ce priveşte modificarea numelui
copilului natural, precum şi schimbarea prenumelui.
De asemenea, judecătorul afacerilor familiale este competent şi în privinţa unor acţiuni angajate
pe fundamentul dispoziţiilor instrumentelor internaţionale şi comunitare referitoare la deplasarea
internaţională ilicită a copiilor.
Deciziile judecătorului afacerilor familiale au un aspect esenţial uman (fiind pronunţate în materie
de divorţ, în procese care privesc situaţia copiilor minori), dar au, de asemenea, importante consecinţe
economice.
O primă astfel de urmare în materie de divorţ este lichidarea comunităţii de bunuri a soţilor ca
efect al desfacerii căsătoriei. În cadrul procedurii anterioare Legii din 26 mai 2004, judecătorul trebuia să
ordone partajarea bunurilor comune ale soţilor în procesele de divorţ, cu excepţia cererilor comune (art.
264 alin. 1 din C. civ. francez, abrogat prin Legea din 26 mai 2004). Începând cu 1 ianuarie 2005,
judecătorul afacerilor familiale nu va mai pronunţa partajul decât în lipsa unei convenţii a soţilor.
2. Veniturile
3. Cheltuielile
4. Fixarea cuantumului
Principiul acestei contribuţii este afirmat de art. 371-2 din C. civ. francez care dispune că fiecare
dintre părinţi contribuie la întreţinerea şi educarea copiilor, proporţional cu veniturile sale, cu cele ale
celuilalt părinte, precum şi cu nevoile copilului.
Această obligaţie se întemeiază pe legătura de filiaţie care îi uneşte pe părinţi şi copii şi este total
independentă de statutul matrimonial al acestora din urmă; în caz de divorţ, ea este fixată de către părinţi
la cererea comună sau, în celelalte situaţii, de către judecător.
Pentru a fixa cuantumul acestei obligaţii alimentare (în lipsa unei dispoziţii legislative),
judecătorul afacerilor familiale poate să utilizeze bareme mai mult sau mai puţin sofisticate ori să
stabilească costuri medii (200 Euro/lună pentru copii până la 6 ani; 260 Euro/lună pentru copii de la 7 la
12 ani; 300 Euro/lună pentru copii de la 13 la 18 ani). De asemenea, judecătorul afacerilor familiale poate
Această pensie este prevăzută de art. 255-6 din C. civ. francez şi este consecinţa faptului că
datoria de ajutor reciproc între soţi, rezultând din art. 212 din C. civ. francez, se menţine până la data la
care hotărârea de divorţ capătă autoritate de lucru judecat.
Problema care se pune este de a şti dacă această pensie trebuie să aibă un caracter strict
alimentar, pentru a asigura aceluia care o reclamă un minim vital sau dacă este destinată, aşa cum va fi
prestaţia compensatorie, să compenseze dezechilibrul care ar putea interveni între bugetele celor doi soţi.
Doctrina majoritară consideră că cuantumul pensiei alimentare datorate către unul din soţi nu
trebuie limitat la minim, dar să menţină nivelul de viaţă al soţului creditor.
Aşadar, fixarea pensiei alimentare se va face în urma comparării veniturilor lunare disponibile ale
celor doi soţi. Aceste venituri (la calcularea cărora se va ţine cont de contribuţiile vărsate sau primite
pentru copii) vor fi raportate la numărul de persoane avute în întreţinere de fiecare dintre părinţi.
c. Prestaţia compensatorie
Este reglementată prin art. 270 – 280-1 din C. civ. francez, fiind destinată să compenseze, atât cât
este posibil, dezechilibrul pe care desfacerea căsătoriei îl creează în condiţiile de viaţă ale soţilor. Prestaţia
compensatorie poate fi datorată chiar şi în caz de divorţ din culpă comună.
Noul art. 270 al C. civ. francez, introdus prin legea din 26 mai 2004, prevede posibilitatea
judecătorului afacerilor familiale de a refuza acordarea unei prestaţii compensatorii, din motive de
echitate, atunci când divorţul este pronunţat din vina exclusivă a celui care reclamă acest beneficiu
patrimonial, ţinând seama şi de circumstanţele particulare ale rupturii.
Rezultă, aşadar, că acordarea unei prestaţii compensatorii este independentă de orice culpă a
soţului reclamant, rămânând la aprecierea instanţei necesitatea instituirii acesteia, în favoarea soţului aflat
în nevoie.
Art. 270 alin. 1 din C. civ. francez prevede că prestaţia compensatorie este fixată în funcţie de
nevoile soţului reclamant şi de veniturile celuilalt soţ, ţinându-se seama de situaţia în momentul
divorţului, precum şi de evoluţia acesteia într-un viitor previzibil.
Fără a fi limitativ, al doilea alineat al art. 270 din C. civ. francez indică elementele pe care
judecătorul afacerilor familiale trebuie să le ia în considerare la stabilirea prestaţiei compensatorii, şi
anume:
- durata căsătoriei;
- vârsta şi starea de sănătate a soţilor;
- calificarea şi situaţia profesională;
- consecinţele alegerilor profesionale făcute de către unul dintre soţi în timpul căsătoriei
pentru educarea copiilor şi ale timpului care va fi consacrat în continuare pentru a
favoriza cariera celuilalt soţ în detrimentul carierei proprii;
- patrimoniul estimat sau previzibil al soţilor după lichidarea regimului matrimonial;
- drepturile lor existente şi previzibile după lichidarea regimului matrimonial;
- drepturile lor existente şi previzibile;
- situaţia lor în caz de pensionare.
Pentru divorţurile care intră în câmpul de aplicare al Legii din 26 mai 2004, judecătorul afacerilor
familiale poate desemna un notar care să elaboreze un proiect de lichidare a regimului matrimonial şi de
În toate situaţiile mai sus-menţionate, judecătorul afacerilor familiale este învestit să calculeze, să
verifice, să stabilească anumite sume cerute sau contestate de către părţi. Totuşi, în acest domeniu,
hotărârile sale nu se limitează la un simplu calcul aritmetic, judecătorul dispunând de o largă putere de
apreciere. Judecătorul afacerilor familiale trebuie să dea dovadă de o mare rigoare în întocmirea actului de
justiţie şi să ceară părţilor, cu respectarea regulilor de procedură civilă aplicabile în materie, prezentarea
de dovezi care să îi permită stabilirea unei situaţii de fapt cât mai aproape de realitatea economică a
părţilor.
Cristina-Camelia Ionescu
auditor de justiţie
Ocrotirea minorului desemnează ansamblul normelor juridice de apărare a persoanei care se află
într-o situaţie specială datorită vârstei sale 8. Aşadar, este vorba de un mijloc juridic de protecţie, în cadrul
căruia drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile copilului se exercită şi, după caz, se
îndeplinesc de către părinţii săi.
Asemănător, dreptul francez înţelege prin această noţiune ansamblul drepturilor şi puterilor pe
care legea le recunoaşte tatălui şi mamei în ceea ce priveşte persoana şi bunurile copiilor lor minori,
pentru îndeplinirea obligaţiilor de protecţie, educare şi întreţinere ce le revin. Această definiţie a
autorităţii părinteşti, concepută ca un ansamblu de drepturi şi obligaţii având ca finalitate asigurarea
interesului superior al copilului, apropie de fapt noţiunea de un ansamblu de drepturi-îndatoriri, întrucât
legea precizează obiectivele pe care părinţii trebuie să le urmărească.
Reglementarea legală de bază în materie o constituie Legea nr. 459 din 04.06.1970 privind
autoritatea părintească, modificată de mai multe ori, mai întâi prin Legea nr. 570 din 22.07.1987, privind
exerciţiul autorităţii părinteşti, apoi prin Legea nr. 22 din 08.01.1993 care a modificat Codul civil francez
cu privire la starea civilă, familie şi drepturile copilului şi prin care s-a înfiinţat instituţia judecătorului în
probleme de familie. Cea mai importantă modificare adusă a constituit-o, însă, adoptarea Legii nr. 305 din
04.03.2002 privind autoritatea părintească.
De asemenea, un alt text important în materie îl constituie art. 371 1 C. civ., care prevede că
autoritatea părintească aparţine tatălui şi mamei şi constă în protejarea copilului în ceea ce priveşte
securitatea, sănătatea şi moralitatea acestuia, asigurarea educaţiei, precum şi a dezvoltării fizice, în
virtutea respectului datorat persoanei minorului.
Această ultimă parte a dispoziţiei legale este consecinţa evoluţiei noţiunii de autoritate
părintească, în sensul luării în calcul a copilului şi mai ales a voinţei acestuia atunci când este vorba
despre chestiuni care îl privesc.
În dreptul român, cadrul legal privind ocrotirea minorului, respectarea, promovarea şi garantarea
drepturilor copilului este stabilit prin dispoziţiile art. 97 - 111 din Codul familiei, precum şi ale Legii nr.
272 din 21.06.2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Astfel, art.101 C. fam. prevede în alineatul 1 că „părinţii sunt datori să îngrijească de copil”, iar
în alineatul 2 că aceştia „sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică,
de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui (…)”.
În ceea ce priveşte Legea nr. 272 din 2004, aceasta protejează copilul, adică persoana care nu a
împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitate de exerciţiu, în condiţiile legii. Cele două condiţii
sunt prevăzute cumulativ, astfel încât femeia minoră care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu nu
intră sub incidenţa acestei legi.
Autoritatea părintească decurge din însăşi legătura de filiaţie, părinţii fiind învestiţi cu drepturile
şi obligaţiile ce formează conţinutul acestei noţiuni prin simplul fapt de a fi părinte.
8
D. Lupaşcu, Dreptul familiei, Ed. Rosetti, Buc., 2005, p. 289.
Dacă, în dreptul român, Legea nr. 304 din 28.06.2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a
fost republicată, prevede instituirea de tribunale specializate pentru minori şi familie, precum şi
organizarea, în cadrul judecătoriilor, de secţii sau complete specializate pentru acest domeniu (art. 37 şi
39 din Legea nr. 304 din 2004), în Franţa specializarea îmbracă o altă formă.
Astfel, în dreptul francez, judecătorul de drept comun în materie de ocrotire părintească,
indiferent de natura filiaţiei, de situaţia copilului (din căsătorie sau din afara căsătoriei) sau de modul de
exercitare a drepturilor părinteşti este judecătorul în probleme de familie (le juge aux affaires familiales).
Conform Codului civil francez, judecătorul în probleme de familie este competent să statueze cu
privire la modalităţile de exercitare a drepturilor părinteşti la cererea unuia dintre părinţi, a Ministerului
Public sau în urma sesizării unui terţ, respectiv poate să decidă cu privire la domiciliul minorului, asupra
dreptului de vizită a aceluia dintre părinţi la care copilul nu domiciliază în mod obişnuit ori cu privire la
delegarea, voluntară sau forţată, a autorităţii parentale.
Ca o noutate, Legea nr. 305 din 2002 a introdus principiul reşedinţei alternative. Aceasta poate fi
dispusă, cu titlu definitiv sau provizoriu, la cererea unuia dintre părinţi sau atunci când aceştia nu se
înţeleg cu privire la domiciliul minorului. În acest din urmă caz, instanţa fixează durata reşedinţei
alternative şi stabileşte, prin hotărâre, ziua, ora şi locul şedinţei în cadrul căreia va statua din nou cu
privire la reşedinţă.
O altă competenţă conferită prin această lege judecătorului în probleme de familie se referă la
posibilitatea de a consfinţi, în situaţia când părinţii sunt separaţi, convenţia prin care aceştia decid cu
privire la modalităţile de exercitare a autorităţii părinteşti sau, dimpotrivă, de a o infirma, dacă prin
aceasta s-ar aduce atingere interesului superior al minorului ori dacă, consimţământul părinţilor nu a fost
liber exprimat.
De asemenea, are competenţa de a statua, în caz de dezacord între titularii autorităţii părinteşti, cu
privire la internarea sau externarea minorului, internat pentru probleme mintale.
În concluzie, dacă în urma acestor discuţii ar putea fi enunţată o singura regulă după care să se
ghideze judecătorul în luarea deciziilor sale atunci când se pune problema instituirii unei măsuri care
vizează soarta minorului, atunci aceasta ar constitui-o interesul superior al copilului.
11
Echivalentul, în dreptul român, al măsurilor de protecţie specială prevăzute de Legea nr. 272 din 2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Paul Pricope
auditor de justiţie
În dreptul pozitiv român, procedura divorţului prezintă un caracter restrictiv, menit să protejeze
familia văzută ca valoare socială fundamentală. Fără a nega importanţa acesteia în societatea
contemporană, trebuie să observăm că există o tendinţă evolutivă în ceea ce priveşte structura clasică,
rolul şi importanţa familiei în societate. Caracterul de măsură excepţională a divorţului este relevat şi de
situaţiile în care acesta poate fi cerut, şi anume: a) în cazul în care, din motive temeinice, raporturile
dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; b) în cazul
acordului soţilor, cu îndeplinirea unor condiţii restrictive; c) când starea sănătăţii soţului care cere divorţul
face imposibilă continuarea căsătoriei.
Primul caz reglementează, în principiu, fostul divorţ culpabil 1, fie că este vorba de culpa comună
sau exclusivă a unuia dintre soţi. Acesta este divorţul care nu necesită condiţii speciale pentru ca cererea
să poată fi intentată, dar, pe fond, trebuie să fie făcută dovada incontestabilă a vătămarii grave şi a
imposibilităţii continuării căsătoriei.
Cel de-al doilea caz presupune îndeplinirea unor condiţii speciale, şi anume trecerea unui an de la
încheierea căsătoriei şi inexistenţa copiilor minori care să fi rezultat din căsătorie. Dacă însă acestea sunt
îndeplinite, divorţul se va pronunţa fără să fie nevoie de dovada anevoioasă a imposibilităţii continuării
căsătoriei, voinţa soţilor în acest sens fiind suficientă. Se observă că acest tip de divorţ, care nu exista în
redactarea iniţială a codului reprezintă o evoluţie în sensul măririi rolului voinţei părţilor în
menţinerea/continuarea căsătoriei. Astfel, aceasta devine în fapt suverană, dacă nu există copii minori
care să fie afectaţi prin decizia părinţilor lor cu privire la continuarea căsătoriei.
Al treilea caz reglementează o situaţie ce se apropie conceptual de ideea divorţului remediu,
nepresupunând culpa unuia dintre soţi, ci doar imposibilitatea continuării căsătoriei. Deşi textul de lege
face vorbire de un divorţ cerut de soţul bolnav, în doctrină şi practică se admite că acesta poate fi cerut şi
de soţul sănătos, dacă nu pe temeiul acestui alineat, atunci invocând situaţia de drept comun şi anume
motive temeinice (starea de sănătate a celuilalt soţ) care vatămă raporturile dintre soţi şi fac imposibilă
continuarea căsătoriei.
Din prezentarea foarte sumară a acestei reglementari observăm nu numai că în cazul actului
juridic al căsătoriei principiul mutuum consensus, mutuum dissensus nu este aplicabil, dar şi că importanta
acestuia, caracterul lui social, îl face să depăşească sfera intereselor particulare, vorbindu-se de principiul
stabilităţii căsătoriei. Acest caracter social este de necontestat şi prezent în reglementările acestei instituţii
din toate sistemele de drept, însă măsura în care acesta restricţionează posibilitatea desfacerii căsătoriei şi
implicit dreptul persoanei de a dispune cu privire la viaţa sa familială şi privată este diferit. În condiţiile în
care tendinţa generală a dreptului în Europa este de unificare a sistemelor de drept sau cel puţin de creare
a unor cadre comune pentru instituţiile importante, pentru ca acesta să fie mai uşor aplicabil cetăţenilor
europeni sau de către statele membre ale Consiliului Europei, considerăm că studierea diferenţelor
existente între principalele sisteme juridice cu privire la acest aspect, cât şi a posibilei evoluţii a instituţiei
în dreptul român, în conformitate cu ultimele modificări ale izvoarelor materiale ale dreptului cu impact
asupra familiei, prezintă o importanţă apreciabilă.
1
Şi în prezent divorţul se pronunţă, în toate cazurile, din culpa unuia sau a ambilor soţi, deşi culpa nu ar mai reprezenta o
condiţie sine quo non, cel puţin dacă interpretăm literal textul legal. Trebuie doar să se facă dovada vătămării grave care să ducă
la imposibilitatea continuării căsătoriei.
Aceasta tendinţă de uşurare a obţinerii divorţului nu a rămas străină legiuitorului nostru. Astfel, în
proiectul Codului Civil, în redactarea sa actuală, sunt reglementate cinci cazuri de divorţ : a) prin acordul
soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celalalt soţ; b) la cererea unuia dintre
soţi care nu mai doreşte, indiferent de motiv, continuarea căsătoriei; c) atunci când, datorită unor motive
temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; d) în
urma cererii oricăruia dintre soţi, dacă starea sănătăţii unuia dintre ei face imposibilă continuarea
căsătoriei; e) când unul dintre soţi a fost condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de libertate mai mare
de 5 ani (art. 297).
Modificări importante există şi cu privire la condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a putea cere
divorţul prin acord. Astfel, sunt înlăturate cele două condiţii privind trecerea unei perioade de un an de la
încheierea căsătoriei şi inexistenţa copiilor minori rezultaţi din căsătorie, însă, la fel ca în dreptul francez,
soţii trebuie să se înţeleagă asupra rezolvării celorlalte efecte ale divorţului, respectând interesele copiilor
minori în condiţiile impuse de instanţă. Dacă în termenul de 3 luni acordat de aceasta pentru a se ajunge
la o înţelegere aceasta nu se realizează, cererea de divorţ va fi respinsă ca inadmisibilă (art. 301 alin. 3).
Divorţul din culpă şi divorţul remediu (cazurile de la lit. c şi d) nu aduc modificări importante
legislaţiei existentă în prezent, cu excepţia faptului că acesta din urmă poate fi obţinut şi de soţul sănătos,
cu excepţia situaţiei în care ar produce consecinţe deosebit de grave pentru soţul bolnav, fiind necesară
menţinerea căsătoriei.
Divorţul prin cererea unilaterală a uneia dintre părţi (cazul de la lit. b) şi divorţul pentru
condamnare definitivă a unui soţ (cazul de la lit. e) ar putea fi noutăţi în legislaţia românească. Dacă
ultimul ar putea avea un corespondent în legea italiană (condamnarea unui soţ pentru delicte grave comise
înainte sau în timpul căsătoriei), divorţul la cererea unilaterala a unui soţ, indiferent de motiv, aşa cum
este formulat în art. 303 alin. 1, nu are corespondent în legislaţia europeană studiată. În unele legislaţii
europene, singura posibilitate prin care un soţ poate obţine divorţul, fără acordul celuilalt şi fără a dovedi
culpa sau imposibilitatea continuării căsătoriei, este ulterior unei separaţii în fapt. Condiţia aceasta este
înlocuită în propunerea de lege ferenda, în sensul că de la încheierea căsătoriei să fi trecut cel puţin 6 luni.
De asemenea, ca o sancţiune pentru soţul care cere cu uşurinţă (cel puţin în aparenţă) desfacerea
căsătoriei în această situaţie, divorţul se va pronunţa din culpa soţului reclamant.
Considerăm că introducerea acestui caz de divorţ este cu adevărat novatoare. Dacă ceea ce este
nou va fi şi bun pentru societatea şi familia româneasca ne poate dovedi doar practica. Faptul că o
instituţie atât de importantă precum căsătoria este lăsată la discreţia voinţei individuale a părţilor sau,
chiar mai puternic, a uneia dintre părţi, poate naşte numeroase dispute. Însă realitatea relaţiilor de familie
ne arată că o mai bună conştientizare a importanţei acesteia în planul individual se poate realiza prea puţin
pe calea măsurilor restrictive cu privire la obţinerea divorţului. Este puţin probabil ca un soţ care ţine cu
tot dinadinsul la desfacerea căsătoriei, acceptând chiar ideea că divorţul se va pronunţa din culpa sa, să nu
poată obţine divorţul chiar şi în condiţiile legislaţiei actuale. Şi, oricum, prin propria voinţă, se poate
separa în fapt de celălalt soţ, aşa că beneficiul practic al unei astfel de restricţii poate fi nul. Iar ideea de
Mădălina Baciu
Cristina Paşol
auditori de justiţie
I. Sediul materiei
Potrivit prevederilor art. 1000 alin. 2 C. civ. „tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt
responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii”. Se consacră astfel temeiul
juridic al răspunderii civile delictuale a părinţilor în cazul îndeplinirii (de către partea prejudiciată, potrivit
prevederilor art. 1169 C. civ.) a condiţiilor răspunderii civile delictuale.
În ceea ce priveşte formularea textuală a art. 1000 alin. 2. C. civ., interpretarea acestuia va fi în
sensul consacrării egalităţii de tratament juridic între bărbat şi femeie, impus de realităţile social-
economice, şi redat în prevederile principiale ale Consituţiei din 1948, care în art. 16 arată că „toţi
cetăţenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de
cultură, sunt egali în faţa legii”. În aceste condiţii, prevederile Codului civil, ce statuează în sensul că
mama copilului va răspunde numai în condiţiile decesului bărbatului, vor fi considerate abrogate implicit
prin intrarea în vigoare a Constituţiei. Potrivit prevederilor art. 105 din legea fundamentală, prin
publicarea acesteia în Monitorul Oficial, se desfiinţează toate dispoziţiile din legi, decrete, regulamente şi
orice alte dispoziţiuni contrare prevederilor Constituţiei. Cu toatea acestea, apare necesitatea evidentă ca
într-o nouă reglementare această dispoziţie să fie abrogată în mod expres.
Se creează astfel fundamentul juridic pentru aplicarea prevederilor art. 97 alin. 1 din C. fam.,
potrivit căruia “ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor minori, fără a deosebi
după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau înfiaţi”, coroborate în sensul stabilirii unei
răspunderi solidare a ambilor părinţi cu dispoziţiile art. 1003 ce instituie unul dintre cazurile de
solidaritate pasivă legală, în sensul că cei care au cauzat în comun, prin fapta lor ilicită un prejudiciu,
răspund solidar faţă de victimă. Desigur că interpretarea art. 1003 va fi extensivă, aşa încât cauzarea unui
prejudiciu nu semnifică în mod necesar doar exercitarea nemijlocită a ansamblului actelor materiale şi
faptelor juridice ce au condus în mod direct la cauzarea prejudiciului, condiţie sine qua non a răspunderii
civile delictuale, ci şi crearea condiţiilor psihice favorabile săvârşirii faptei ilicite prin neexercitarea sau
exercitarea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti.
II. Condiţiile generale ale răspunderii părinţilor pentru fapta copiilor minori
Din interpretarea literală a prevederilor art. 1000 alin. 2 C. civ., rezultă că părinţii răspund pentru
faptele prejudiciabile ale copiilor minori ce locuiesc împreună cu aceştia. Potrivit art. 100 alin. 1 din C.
fam, copilul minor locuieşte împreună cu părinţii săi , iar potrivit art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954,
domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care locuieşte în mod statornic. În
lumina prevederilor Decretului nr. 31/1954, rezultă că, în funcţie de modul de stabilire, domiciliul poate fi
cel de drept comun, având în principiu, drept titular persoana cu capacitate deplină de exerciţiu şi
domiciliul legal, în cazul minorului care nu are capacitate deplină de exerciţiu, acesta probându-se prin
domiciliul de drept comun al persoanei care asigură ocrotirea. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani îşi
poate proba domiciliul legal cu cartea de identitate, sau, dacă este necesar se poate folosi şi hotărârea
judecătorească de încredinţare sau reîncredinţare a minorului 16.
Potrivit alin. 2 al art. 14 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice,
domiciliul copilului încredinţat de către instanţa judecătorească unei terţe persoane rămâne la părinţii săi,
iar în ipoteza în care aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg la care din ei va avea domiciliul copilul,
va decide instanţa. Aceleaşi prevederi se regăsesc şi în Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi
cartea de identitate, respectiv în art. 25 alin. 2, precum şi în dispoziţiile art. 100 C. fam. Această condiţie
specială a locuinţei minorului se va aprecia în concret, după criteriile stabilite mai sus, aşa încât nu va
prezenta relevanţă împrejurarea că, în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, minorul avea în fapt o
altă locuinţă 17.
În ceea ce priveşte condiţia comunităţii de locuinţă, unele aspecte inechitabile apar în situaţia în
care, din diverse cauze, părinţii minorului nu mai au locuinţă comună la data săvârşirii de către acesta a
faptei ilicite prejudiciabile, aşa încât acestea urmează a fi analizate pe larg în cele ce urmează:
14
L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 243.
15
C. Stătescu, op. cit, p. 73-74.
16
G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Buc., 2001, p. 242-243.
17
Plenul T.S., dec. de îndrumare nr. 6 din 17 noiembrie 1973, în care se arată că simplul fapt că la data săvârşirii
faptei ilicite părinţii nu mai aveau posibilitatea materială de a exercita supravegherea legală, deoarece minorul
părăsise locuinţa nu este suficient pentru a înlătura răspunderea părinţilor prevăzută de art. 1000 alin. 2 C. civ.
22
T.S., secţia penală, dec. nr. 2154/1983, în R.R.D. nr. 7/1984, p. 65; T.S., secţia civilă, dec. nr. 693/1988, în R.R.D.
nr. 1/1989, p. 71.
23
Dec. pen. nr. 393/1991, în Culegere de practică judicară pe anul 1991, p. 201.
24
În Culegere de decizii pe anul 1981, p. 171; în acelaşi sens, T.S., dec. civ. nr. 907 din 11 iulie 1983, în R.R.D. nr.
7/1984, p. 61.
25
Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, este necesară îndeplinirea cumulativă
a condiţiilor privind existenţa prejudiciului, condiţie sine qua non a răspunderii civile delictuale, existenţa faptei
ilicte, a vinovăţiei precum şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi producerea prejudiciului.
4. Răspunderea adoptatorilor
Potrivit art. 1 din legea nr. 273/200430, adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează
legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele
adoptatorului. Din dispoziţiile art. 50 alin. 3 din legea menţionată, rezultă că din momentul stabilirii
filiaţiei prin adopţie, încetează filiaţia firească dintre copilul adoptat şi părinţii săi fireşti. Adoptatul intră
în familia adoptatorului, locuind la acesta, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin
care a fost încuviinţată. Conform art. 51 alin. 1, adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi
îndatoririle părintelui firesc faţă de copilul său. În acelaşi sens, art. 97 alin. 1 C. fam prevede că ambii
părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din
căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
Chiar şi în ipoteza în care cel care adoptă este soţul părintelui firesc al adoptatului, având în
vedere relaţiile dintre soţi şi în scopul menţinerii unităţii familiei, drepturile şi îndatoririle părinteşti
aparţin celui care adoptă şi părintelui firesc căsătorit cu acesta. Asimilarea adoptatorului cu părintele
firesc al minorului din punctul de vedere al exercitării drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, ce decurg din
calitatea de părinte, conduce la concluzia angajării răspunderii acestuia în ipoteza în care copilul adoptat
săvârşeşte o faptă prejudiciabilă după momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de
încuviinţare a adopţiei, aceasta fiind data la care operaţiunea produce efecte juridice.
În ceea ce priveşte răspunderea adoptatorului fundamentată pe obligaţia de creştere şi educare a
minorului, unele aspecte inechitabile apar în situaţia în care minorul adoptat săvârşeşte fapta ilicită la
scurt timp după rămânerea irevocabilă a hotărârii de încuviinţare a adopţiei. Practic, adoptatorul ajunge în
situaţia de a-i fi angajată răspunderea fără să fi avut la dispoziţie un interval de timp în cuprinsul căruia
să-şi exercite obligaţia de educare în sensul de a-i insufla minorului valorile morale şi sociale
corespunzătoare, aşa încât acesta să nu săvârşească fapte ilicite. Acestuia i se va aplica prezumţia potrivit
căreia în execitarea îndatoririlor părinteşti au existat abateri, precum şi existenţa unei culpe în exercitarea
acestor abateri. Este adevărat că, în vederea exonerării sale de răspundere, adoptatorul poate face dovada
împrejurării că nu a putut împiedica faptul prejudiciabil, răsurnând astfel prezumţia ce operează în
defavoarea sa, potrivit prevederilor art. 1000 alin. ultim C. civ. Însă, după cum am arătat, posibilitatea
răsurnării prezumţiei menţionate devine practic iluzorie în cazul întemeierii răspunderii pe obligaţia de
educare, iar pe de altă parte, nu se ţine seama şi de interesul persoanei prejudiciate prin săvârşirea faptei,
aceasta văzându-se în situaţia de a fi lipsită de despăgubirile ce i se cuvin în temeiul legii.
Întemeierea răspunderii adoptatorilor pe ideea de garanţie generală faţă de terţi asigură celui
prejudiciat posibilitatea reparării pagubei în condiţii de solvenţă a celui răspunzător, creând totodată
premisele responsabilizării adoptatorilor, aşa încât aceştia să manifeste o deosebită atenţie faţă de minorii
în raport de care au fost stabilite relaţiile familiale.
În ceea ce priveşte domiciliul adoptatului, se vor aplica prin asemănare prevederile art. 100 şi 102
C. fam, şi cele ale art. 14 din Decretul nr. 31/1954. În consecinţă, domiciliul minorului adoptat este la
30
Publicată în M.Of. nr. 557 din 23.06.2004, Partea I.
În concluzie, de lege lata, răspunderea civilă a părinţilor intervine în situaţia în care copilul
săvârşeşte o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, acesta din urmă locuind împreună cu părinţii săi.
Fundamentul răspunderii civile delictuale a părinţilor se întemeiază pe obligaţia acestora de educare a
copilului minor, potrivit prevederilor art. 101 C. fam, ambilor părinţi revenindu-le obligaţia de creştere a
copilului, îngrijind de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia. Pe cale de consecinţă,
răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori este o răspundere subiectivă. De
lege ferenda, condiţia comunităţii de locuinţă dintre părinte şi copilul său minor ar trebui înlăturată, unicul
temei în vederea angajării răspunderii civile delictuale fiind calitatea de părinte. În aceste condiţii, ar
trebui consacrată ideea întemeierii răspunderii pe obligaţia de garanţie a părinţilor, o răspundere obiectivă,
întrucât o astfel de propunere răspunde unor considerente de echitate morală faţă de părinţii care şi-au
exercitat drepturile şi îndatoririle părinteşti în mod corespunzător, precum şi faţă de terţul care suportă
prejudiciul cauzat, în beneficiul căruia este instituită solidaritatea de la art. 1003 C. civ. Mai mult decât
atât, părintele care şi-a exercitat în mod corespunzător îndatoririle părinteşti ar trebui să beneficieze la
rândul său de posibilitatea juridică de-a se regresa împotriva celui responsabil moral de producerea
prejudiciului. Astfel, solidaritatea ar trebui să reprezinte o garanţie în favoarea terţului, însă în ceea ce
priveşte raporturile dintre părinţi, în special în ipoteza în care nu există o comunitate de locuinţă, aceştia
să răspundă în mod proporţional, în funcţie de culpa fiecăruia. De asemenea, într-o viitoare reglementare,
ar trebui înlăturate şi dispoziţiile art. 1000 alin. 1 C. civ., care permit părinţilor să probeze că nu au putut
împiedica faptul prejudiciabil, întrucât o astfel de dovadă contrară este superfluă atât de lege lata, cât şi în
contextul fundamentării răspunderii părinţilor pe obligaţia de garanţie.
31
În ceea ce priveşte distincţia dintre noţiunile de domiciliu şi locuinţă, E. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit.,
p. 147.
Mădălina Baciu
auditor de justiţie
Noua lege a contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 1154 din
7 decembrie 2004 prevede la art. 1 faptul că “orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al
său sau într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ 32 sau prin
nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ
competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi
repararea pagubei ce i-a fost cauzată”. Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede drept subiect de sezină al
instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim
printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, iar celelalte dispoziţii ale
art. 1 mai conferă calitatea de subiect de sezină al instanţei şi Avocatului Poporului 33, Ministerului Public,
autorităţii publice emitente, precum şi Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. În considerarea
principiului egalităţii în drepturi, termenul de prescripţie al acţiunii este acelaşi pentru toate subiectele de
sezină ale instanţei de contencios administrativ, cu unele particularităţi determinate de momentul de la
care începe să curgă acest termen.
Potrivit art. 11 din lege, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau
recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce într-un termen de 6 luni,
fiind prevăzut în mod expres ca fiind un termen de prescripiţie 34. Momentul de la care începe să curgă
acest termen este diferit.
O primă situaţie în ceea ce priveşte dies a quo (art. 11 alin. 1 lit. a) se referă la data primirii
răspunsului la plângerea prealabilă sau data comunicării refuzului de soluţionare a unei astfel de cereri.
Persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim trebuie să solicite
autorităţii publice emitente sau organului ierarhic superior, în termen de 30 de zile de la data comunicării
actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia. În ceea ce priveşte persoana vătămată într-un drept al său
sau într-un interes legitim printr-un act administrativ adresat altui subiect de drept, aceasta are dreptul să
introducă plângerea prealabilă, din momentul în care a luat cunoştinţă pe orice cale despre existenţa
acestuia, în limitele unui termenului de 6 luni. Plângerea prealabilă astfel formulată se soluţionează într-
un termen de 30 de zile. Întreaga procedură prealabilă are ca obiect actele administrative individuale,
32
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din lege, actul administrativ este actul juridic unilateral, cu caracter individual sau
normativ, emis de către o autoritate publică în vederea executării sau a organizării executării legii, dând naştere,
modificând sau stingând raporturi juridice.
33
Prin dec. nr. 507 din 17 noiembrie 2004 a Curţii Constituţionale, sesizată cu un control de neconstituţionalitate a
priori în temeiul art. 146 lit. a din Constituţie, s-a constatat că dispoziţiile ce recunosc dreptul Avocatului Poporului
de a introduce acţiune în faţa instanţei de contencios administrativ nu încalcă prevederile art. 21 alin. 1 şi art 52 alin.
1 din Constituţie, întrucât în acest caz Avocatul Poporului nu se substituie persoanei ale cărei drepturi au fost
încălcate, şi nici nu se aduce atingere principiului disponibilităţii, întrucât persoana care de drept dobândeşte
calitatea de reclamant are posibilitatea de a renunţa la judecarea cauzei. În motivarea deciziei sale, Curtea a arătat că
o asemenea atribuţie corespunde prevederilor Legii nr. 35/1997 pentru organizarea şi funcţionarea instituţiei
Avocatului Poporului, reprezentând o garanţie a protejării interesului public şi asigurării respectării lui, în limitele şi
în condiţiile legii.
34
Având în vedere aceste dispoziţii legale, rezultă că acestui termen urmează a i se aplica regulile din Decretul nr.
167/1958 referitoare la prescripţia extinctivă, în ceea ce priveşte cauzele de întrerupere, suspendare şi repunere în
termen.
43
Potrivit art. 147 alin. 4 teza finală din Constituţia revizuită, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii
şi produc efecte numai pentru viitor. Dacă s-ar accepta ipoteza analizării de către Curtea Constituţională a unei
ordonanţe abrogate, ar rezulta că decizia Curţii produce efecte retroactive, ceea ce contravine dispoziţiei legale
menţionate.
44
A. Iorgovan, op.cit., p. 319.
Cristian-Valentin Ştefan
auditor de justiţie
Potrivit art. 24 C. pen., autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit şi, adăugăm noi, cu
acte de executare, fapta prevăzută de legea penală. De aceea, pentru a determina corect contribuţia
obiectivă a autorului, trebuie analizată semnificaţia sintagmelor “act de executare” şi “în mod
nemijlocit”. Prin acte de executare se înţeleg, în principiu, actele ce aparţin activităţii specifice laturii
obiective a faptei prevăzute de legea penală (luarea la furt, lovirile la infracţiunile contra sănătăţii sau
integrităţii corporale etc.). O serie de aspecte particulare prezintă noţiunea de act de executare în ipoteza
faptelor săvârşite în coautorat. Atunci când la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală contribuie
cu acte de executare mai multe persoane, însă activitatea nici uneia nu este aptă să producă rezultatul
cerut de norma de incriminare, dar, luate împreună, ele produc rezultatul respectiv, participanţii vor fi
consideraţi coautori. Exemplul clasic este acela când două persoane au acţionat cu intenţia de a ucide, dar
activitatea nici uneia nu poate produce moartea victimei, însă, datorită activităţilor conjugate ale ambilor,
împreună, acest rezultat se produce; luate separat cele două activităţi ar constitui, potrivit unei opinii 45,
acte de executare a unei infracţiuni contra sănătăţii sau integrităţii corporale; în realitate, dacă vorbim
despre intenţia de a ucide, iar moartea nu se produce, fiecare activitate luată separat ar trebui să fie
caracterizată ca tentativă la omor. La fel, atunci când mai multe persoane, acţionând pentru producerea
aceluiaşi rezultat, chiar dacă doar acţiunea uneia îl realizează, toţi vor fi consideraţi coautori. Spre
exemplu, există coautorat la infracţiunea de omor chiar dacă numai lovitura dată de un participant este
mortală iar cele aplicate de ceilalţi nu46.
Două speţe din practica judiciară a căror soluţionare se întemeiază pe sensul dat expresiei "acte
de executare”, ca fiind acele activităţi ce intră în conţinutul infracţiunii, aşa cum este descris el în norma
de incriminare, au atras atenţia, motiv pentru care am încercat să le comentăm în continuare. Astfel, fapta
unei persoane de a participa la furtul unui tractor împreună cu o altă persoană, după o prealabilă
înţelegere, şi de a se folosi de acel tractor pentru deplasarea sa în altă localitate constituie coautorat la
infracţiunea de furt, chiar dacă activitatea mecanică a tractorului a fost realizată numai de cealaltă
persoană47. Soluţia de a-i considera pe ambii participanţi ca fiind coautori este discutabilă. Atât timp cât
înţelegem actul de executare, specific coautorului, ca fiind activitatea prevăzută în norma de incriminare a
infracţiunii, este evident că în cazul furtului de folosinţă (infracţiune incidentă în speţă), actul de
executare îl reprezintă acţiunea de luare realizată prin punerea în mişcare a tractorului, cu ajutorul
motorului; or, aceasta s-a efectuat numai de unul dintre ei. Motivarea instanţei, conform căreia în speţă
există coautorat chiar dacă activitatea mecanică a tractorului a fost realizată numai de unul dintre
participanţi, este greşită. Tocmai acesta este aspectul în raport de care participanţii sunt sau nu coautori.
Persoana care, însoţindu-l pe autor, călătoreşte împreună cu el în autovehiculul sustras fără, însă, a fi
cooperat la punerea în mişcare şi la conducerea acestuia, nu poate avea calitatea de coautor, ci, cel mult,
aceea de complice, dacă a ajutat sau înlesnit, material sau moral, la săvârşirea faptei 48. Ar fi putut fi
consideraţi toţi participanţii drept coautori, dacă toţi ar fi împins tractorul, spre exemplu, pentru a nu face
zgomot.
45
M. Basarab, Drept penal. Partea generală, Ed. “Lumina Lex”, Buc., 2001, p. 411.
46
Idem.
47
Trib. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 79/1981, în C. Sima, Codul penal adnotat cu practică judiciară pe anii 1969-2000,
Ed. “Lumina Lex “, Buc., 2000, p. 66.
48
C. Sima, op.cit., p. 66.
49
Trib. Jud. Constanţa, dec. pen. nr. 642/1990, în R.R.D nr. 12/1991, p. 108.
50
M. Basarab, op.cit., p. 415.
51
T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, V. Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu,
Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1972, p. 160; C. Bulai, Manual de drept penal, partea
generală, Ed. All, 1997, p. 436; Maria Zolyneak, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Fundaţiei “Chemarea”,
Iaşi, 1993, p. 370.
52
T. Vasiliu ş.a., op.cit., p. 161.
53
Idem.
54
C.S.J., secţ. pen., dec. nr. 5161/2001, în C. Jud. nr. 1/2003, p. 100.
55
Curtea de Apel Craiova, dec. pen. nr. 352/2003, în “Dreptul” nr. 9/2003, p. 226.
56
Trib. Jud. Constanţa, dec. pen. nr. 426/1991, în “Dreptul” nr. 1/1992, p. 117.
57
T. Vasiliu ş.a., op.cit. p. 159; C.Bulai, op.cit., p. 436; M. Basarab, op.cit., p. 412.
58
C.S.J., secţ. pen., dec. nr. 441/1998, în “Dreptul” nr. 7/1999, p. 153.
59
H. Diaconescu, Consideraţii privind participaţia penală ocazională sub forma coautoratului în cazul infracţiunii
de tâlhărie, în “Dreptul” nr. 10/2000, p. 95.
60
T. Vasiliu ş.a., op.cit., p. 162.
61
Idem.
62
Idem.
1
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, J. Fodor, C. Bulai, N. Iliescu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale codului penal
român. Partea generală, Ed. Academiei Române, Buc., 1970, p. 194; C. Bulai, op.cit., p. 437.
2
C. Bulai, op.cit., p. 437.
3
M. Zolyneak, Aspecte ale coautoratului şi complicităţii în literatura şi practica judiciară, în ”Dreptul” nr. 1/1990,
p. 60.
4
Idem.
5
T. Vasiliu ş.a., op.cit., p. 164.
6
Idem.
7
M. Zolyneak, op.cit., p. 63.
8
T. Vasiliu ş.a., op.cit., p. 163.
9
M. Basarab, op.cit., p. 400.
Este evident că, în ceea ce-i priveşte pe coautori, în cazul infracţiunilor ce presupun subiect activ
calificat, aceştia trebuie să realizeze în persoana lor calitatea specială cerută de lege pentru existenţa
infracţiunii respective. Problemei ivite în ipoteza în care unul dintre participanţii care realizează acte de
executare a infracţiunii întruneşte şi cerinţele legate de calitatea subiectului activ, iar altul nu îndeplineşte
aceste condiţii, i s-a atribuit, în general soluţia conform căreia primul va răspunde penal ca autor al
infracţiunii cu subiect activ special, iar al doilea în calitate de complice al aceleiaşi infracţiuni 13.
Considerăm, totuşi, că o abordare atentă a problemei puse în discuţie impune o altă concluzie. Va trebui să
vedem ce se înţelege prin expresiile „act de executare” şi „act de complicitate” şi care sunt criteriile în
raport de care o activitate este calificată complicitate sau coautorat. În mod neîndoielnic că, de principiu,
aşa cum rezultă de altfel şi din cuprinsul art. 24 şi 26 C. pen., act de executare reprezintă acea acţiune ce
se înscrie în liniile înscrise în textul incriminator, iar complicitatea nu înseamnă altceva decât o activitate
accesorie, secundară de înlesnire sau ajutor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală; în continuare,
este fără putinţă de tăgadă că diferenţierea dintre actul de executare şi cel de complicitate este dată de
conţinutul activităţii pe care participantul o realizează şi în nici un caz de împrejurarea că acestuia îi
lipseşte sau nu calitatea specială cerută de lege pentru a fi autorul infracţiunii. De aceea, apreciem forţată
considerarea persoanei care, lipsindu-i calitatea cerută de lege pentru a fi autorul infracţiunii, săvârşeşte
acte de executare a respectivei infracţiuni ca fiind complice. Soluţia pe care o considerăm corectă este ca,
sub aspect procesual, faţă de persoana care nu îndeplineşte cerinţele legate de subiectul activ şi căreia i se
reţine în sarcină infracţiunea cu subiect activ calificat, să se pronunţe scoaterea de sub urmărire penală sau
achitarea pe motiv că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii. Sigur că va trebui
să se cerceteze dacă nu cumva activitatea acestuia nu realizează conţinutul unei alte infracţiuni, pentru
10
Doctrina propune ca în această ipoteză să opereze dispoziţiile cuprinse în art. 31 alin. 1 C. pen., referitoare la
participaţia improprie în modalitatea intenţie-culpă; M. Basarab, op.cit., p. 401.
11
T. Vasiliu ş.a., op.cit., p. 152.
12
În acelaşi sens, M. Basarab, op.cit., p. 401.
13
T. Vasiliu ş.a., op.cit., p. 157-158; M. Zolyneak, op.cit. p. 372.
Potrivit art. 75 alin 1 lit. a C. pen., constituie circumstanţă agravantă săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală de trei sau mai multe persoane împreună. Acesta este textul care consacră la nivel general,
pentru toate infracţiunile, ideea că participaţia penală este, în anumite condiţii, o cauză de agravare a
răspunderii penale. Din economia dispoziţiei legale citate, două sunt cerinţele ce trebuie întrunite pentru a
conferi participaţiei penale un astfel de statut. Pe de o parte, trebuie să existe cel puţin trei participanţi, iar,
pe de altă parte, aceştia trebuie să săvârşească fapta împreună.
Legea penală nu spune ce se înţelege prin „săvârşirea faptei împreună”, rămânând sarcina doctrinei
şi a practicii judiciare în materie să îi contureze conţinutul. În demersul lor de a explica dispoziţiile art. 75
alin. 1 lit. a, autorii de drept penal au emis puncte de vedere diferite. Într-o primă opinie, se arată că
săvârşirea faptei împreună înseamnă realizarea unor acţiuni conjugate, de către coautori sau de către
autori şi complici, în timpul şi la locul săvârşirii faptei, întrucât numai în acest context se realizează
avantajul material şi psihic al cooperării 17. În această opinie, se pare că nu orice formă de participaţie
14
Pentru o dezvoltare a acestui aspect, în sensul că săvârşindu-se acte de executare a infracţiunii de delapidare, fără
a avea calitatea de administrator sau gestionar, se poate reţine o infracţiune de furt, Gh. Mateuţ, Consideraţii
teoretice şi practice privind conţinutul constitutiv al infracţiunii de delapidare în actuala reglementare , în “Dreptul”
nr. 10/2000, p. 118.
15
Pentru un punct de vedere identic, M. Basarab, op.cit., p. 443.
16
T. Vasiliu ş.a., op.cit., p. 158.
17
M. Zolyneak, op.cit., p. 366; în acelaşi sens, A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, 1999, p. 311;
N. Giurgiu, Infracţiunea, Ed. Gama, p. 287.
18
„Circumstanţa agravantă prevăzută în art. 75 alin. 1, lit. a) - faptă săvârşită de trei sau mai multe persoane
împreună - este realizată numai în situaţia în care trei sau mai multe persoane au acţionat efectiv împreună,
deoarece numai conlucrarea concomitentă a mai multor persoane imprimă infracţiunii săvârşite de ele un grad
sporit de pericol social. Nu este deci aplicabil acest text în ipoteza în care activitatea complicelui este anterioară
actului de executare, în timpul săvârşirii infracţiunii complicele neacordând nici un ajutor şi neînlesnind în nici un
fel comiterea faptei”. (T.S., secţ. pen., dec. nr. 2520/1976, C. Sima, op.cit., p. 234). Pentru aceeaşi raţiune, textul nu
este aplicabil nici instigatorului.
19
C. Bulai, op.cit., p. 378.
20
M. Zolyneak, op.cit., p. 366; C. Bulai, op.cit., p. 379; M. Basarab, op.cit., p. 216. În practica judiciară este
împărtăşit acest punct de vedere în cazul tâlhăriei, C.S.J., secţ. pen., dec. nr. 3525/2000, în “Dreptul” nr. 3/2000, p.
170.
Art.10 alin. 1 din noua Lege pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale instituie în teza a
III-a a sa o cauză de nepedepsire specială: „dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este
de până la 50.000 Euro în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se
înregistrează în cazierul judiciar”. Aceste condiţii la care face referire teza a III-a a alin. 1 sunt condiţiile
expuse în teza II-a a articolului menţionat cu privire la cauzele de reducere a pedepsei care subliniază „ în
cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi
penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul sau inculpatul acoperă integral
prejudiciul cauzat (…)”.
În primul rând, trebuie subliniat faptul că legiuitorul înţelege să instituie această cauză de
nepedepsire numai celor ce se fac vinovaţi de comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de
art. 9 din Legea nr. 241/2005, nu şi celor ce se fac vinovaţi de savârşirea infracţiunilor în legătură cu cele
de evaziune fiscală, cu alte cuvinte legiuitorul consideră că acestea din urmă ar fi infracţiuni de
pericol ce nu pot produce un prejudiciu, astfel încât să poată beneficia şi făptuitorii din aceste cauze de
aplicarea prevederilor privitoare la cauzele de reducere sau de nepedepsire (această accepţiune nu poate
privi decât faptele prevăzute de art. 4 şi art. 5 din Legea 241/2005, nu şi pe cele prevăzute de art. 3,
6, 7, 8 unde un prejudiciu se poate ivi), fapt ce nu justifică, aşa cum se va arăta mai jos, la finalul
acestui articol, luarea în mod obligatoriu a măsurii sechestrului asigurator în aceste cazuri în condiţiile art.
11 din Legea nr. 241/2005, din moment ce legiuitorul nu a lărgit sfera de aplicabilitate a art. 10 din lege şi
la infracţiunile prevăzute de art. 3-8 din Legea nr. 241/2005, îndreptăţindu-ne să credem că în viziunea sa
acestea nu pot produce o pagubă, ori nefiind o pagubă în cauză, atunci nici temeiurile obligativităţii luării
măsurii sechestrului asigurator nu subzistă.
Trecând peste aceste menţiuni, teza a III-a a alin. 1 art. 10 din această lege este inaplicabilă din
punct de vedere practic, deoarece conţine dispoziţii ce nu-şi pot găsi eficienţă legală pentru următoarele
considerente:
1. În ceea ce priveşte cauza de nepedepsire prevăzută de aceasta lege, ea nu poate fi aplicată în cursul
urmăririi penale niciodată, deoarece, în temeiul art. 11 alin. 1 lit. c C. proc. pen., procurorul nu poate
dispune încetarea urmăririi penale în baza art. 10 lit. i 1 C. proc. pen., această din urmă prerogativă
revenind în prezent, potrivit voinţei legiuitorului, numai instanţei de judecată. Mai mult, potrivit art. 316
alin. 3 C. proc. pen. interpretat per a contrario, procurorul nu este autorizat de lege nici să pună concluzii
de încetare a procesului penal în temeiul art. 10 lit. i 1 C. proc. pen. în faţa instanţei de judecată - ceea ce
reprezintă o gravă încălcare a rolului Ministerului Public în procesul penal. Aceste două aspecte sunt
modificate în proiectul noului Cod de procedură penală care în prezent se află în dezbatere, modificările
vizând tocmai posibilitatea ca şi procurorul să dispună încetarea urmăririi penale în baza art. 11 alin. 1 lit.
c C. proc. pen. rap. la art. 10, lit. i1, fapt motivat de o elementară logică juridică, raţiunea ca această
soluţie să fie lăsată numai la latitudinea instanţei încălcând practic principiile operativităţii, dreptului la un
proces echitabil şi, nu în ultimul rând, chiar pe cel al legalităţii, principii care cârmuiesc dreptul procesual
penal, deoarece în toate cazurile ar fi însemnat că procurorul, chiar sesizând în dosarul de urmărire penală
existenţa unei asemenea cauze, ar fi trebuit să dispună trimiterea în judecată a respectivei persoane pentru
ca instanţa să constate aplicarea acestei dispoziţii.
În aceeaşi ordine de idei, art. 262 alin. 1 pct. 1 C. proc. pen. specifică faptul că o persoană va fi
trimisă în judecată când rezultă din probele administrate legal în cauză că fapta există, a fost săvârşită de
învinuit sau inculpat şi acesta răspunde penal, în speţa concretă neexistând vreo cauză care împiedică
2. În ceea ce priveşte cauza de nepedepsire care face obiectul acestui comentariu, aceasta diferă faţă de
alte cauze de impunitate generale sau speciale, deoarece instituie aplicarea unei sancţiuni administrative
care se va înscrie în cazierul judiciar, aplicarea acestei sancţiuni fiind obligatorie, iar nu facultativă.
Raţiunea acestei înscrieri în cazierul judiciar se regăseşte în chiar dispoziţiile alin. 2 al art. 10 din Legea
nr. 241/2005 care menţionează că „dispoziţiile prevăzute la alin. 1 nu se aplică dacă făptuitorul a mai
săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru
care a beneficiat de prevederile alin. 1”. În consecinţă, această dispoziţie cu privire la înscrierea în
cazierul judiciar are în vedere tocmai împiedicarea în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de evaziune
fiscală ca persoana în cauză să mai beneficieze de cauzele de reducere a pedepsei sau de nepedepsire
prevăzute de art. 10 alin. 1. Totodată, rezultă că dacă celui care a beneficiat de prevederile art. 10 alin. 1
teza a III-a i s-a aplicat o sancţiune administrativă înscrisă în cazierul judiciar, această menţiune poate fi
radiată numai după 5 ani de la înscriere, deoarece numai după această perioadă nu mai subzistă scopul
avut în vedere de legiuitor, după trecerea acestei perioade de 5 ani persoana în cauză putând beneficia de
reducerea pedepsei sau de cauza de impunitate în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de evaziune fiscală,
dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii instituite de lege şi în funcţie de prejudiciul cauzat.
3. În ceea ce priveşte aplicarea unei sancţiuni administrative, aceasta nu se poate realiza de către procuror
sau de instanţa de judecată, deoarece art. 91 C. pen. instituie o sancţiune cu caracter administrativ, şi nu
una administrativă; în concluzie, legiuitorul a instituit o răspundere administrativă. Drept efect, instanţa
de judecată (deoarece numai despre aceasta poate fi vorba, căci, în prezent, procurorul nu se poate
pronunţa asupra acestei cauze de nepedepsire) ar urma să pronunţe încetarea procesului penal, însă ar
trebui să trimită cauza organelor administrativ-fiscale pentru aplicarea unei sancţiuni administrative,
deoarece instanţa nu poate aplica o sancţiune administrativă, căci aceasta nu este reglementată de lege
lata, ci numai una cu caracter administrativ; în plus, legea nu precizează în ce anume constă sancţiunea
administrativă. Ca un corolar al acestei expuneri de motive, ar rezulta că şi prevederea cu privire la
cazierul judiciar este inaplicabilă, putându-se eventual lua în calcul un cazier fiscal cu regim special,
pentru că nu instanţa este cea care pronunţă sancţiunea administrativă, întrucât nu are în competenţa sa o
asemenea dispoziţie, în Codul penal fiind reglementată doar răspunderea cu caracter administrativ.
4. De asemenea, în analizarea acestei cauze de nepedepsire instituită în Cap. III, art. 10 din Legea nr.
241/2005 „Cauze de nepedepsire si reducere a pedepselor” trebuie cercetat sub aspect procesual penal
dacă inculpatul, aflat în faţa instanţei de judecată, cere aplicarea art. 13 C. proc. pen. în ceea ce priveste
continuarea procesului penal, Codul de procedura penală permiţându-i acest drept în cazul în care este
incidentă o cauză de nepedepsire. În acest caz, se pune problema dacă inculpatul poate cere continuarea
procesului penal în condiţiile în care lui i se aplică o sancţiune administrativă în mod obligatoriu în primă
fază, fapt ce nu se întâlneşte în cazul celorlalte cauze de nepedepsire sau în cazul intervenirii amnistiei,
prescripţiei sau retragerii plângerii prealabile. Cu alte cuvinte, legea înţelege să dea achitării prejudiciului
cauzat efect obligatoriu de vinovăţie şi asumare a săvârsirii infracţiunii, deoarece aplicarea acestei
sancţiuni administrative obligatorii de îndată ce s-a înaintat sau recuperat contravaloarea pagubei
5. În ceea ce priveşte art. 11 din Legea nr. 241/2005, „în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută
de prezenta lege, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie”; acesta, după cum lesne se poate
observa, instituie obligativitatea luării măsurii sechestrului asigurator nu numai când se constată existenţa
infracţiunilor de evaziune fiscală detaliate în art. 9 din Legea nr. 241/2005, ci şi când se constată
infracţiuni în legătură cu infracţiunile de evaziune fiscală (în ciuda faptului că aşa cum am arătat mai sus
legiuitorul nu a instituit posibilitatea intervenirii cauzelor de reducere si nepedepsire şi cu privire la
infracţiunile prevăzute în art. 3, 4, 5, 6, 7, 8 din Legea nr. 241/2005, putându-se înţelege că legiuitorul nu
Potrivit hotărârii atacate, pronunţată de Curtea de Apel din Versailles la 04.10.2001, săptămânalul
“Ici Paris”, editat de societatea Hacchette Filipacchi Associés (HFA) a publicat în numărul său din 6 -
12.05.1998 un articol consacrat domnului X.Z., ilustrat de fotografii, relatând că acesta ar fi participat la o
competiţie sportivă însoţit de fiul doamnei Claire Y., reproşându-i-se că s-a arătat în public alături de copil
doar pentru a putea obţine în instanţă despăgubiri în legătură cu fotografiile publicate.
Articolul fusese anunţat în prima pagină sub titlul “De această dată este evident: Patrick X.Z.,
ruşine şi scandal!”. Domnul X.Z. a chemat în judecată societatea HFA, invocând o defăimare, în baza art.
29 alin. 1 şi art. 32 alin. 1 din Legea franceză din 29 iulie 1881 şi, în subsidiar, încălcarea articolului 1382
din Codul civil francez, precum şi o atingere a vieţii private şi a dreptului la respectul propriei imagini,
prevăzute de art. 9 din Codul civil francez.
În motivarea recursului, s-a arătat că, prin decizia Curţii de Apel din Versailles, societatea a fost
obligată la plata de daune-interese, pentru atingerea vieţii private şi a dreptului la respectul imaginii.
1. Art. 9 din Codul civil francez asigură fiecărei persoane protecţia intimităţii vieţii sale private. Această
protecţie este necesara în limita în care se aplică în folosul unei persoane publice de notorietate
excepţională, precum Patrick X.Z. Faptul pentru prezentator de a se afişa public, în timpul unei
manifestări publice intens mediatizate, alături de copilul doamnei Claire Y., în ciuda rumorilor care
circulau cu privire la paternitatea acestuia, permitea organului de presă să relateze evenimentul, exterior
activităţii profesionale a persoanei în cauză şi de a se întreba asupra sentimentelor pe care le purta
copilului, fără a aduce atingere vieţii private a lui Patrick X.Z..
Hotărând contrariul şi constatând HFA drept responsabilă de atingerea vieţii private a persoanei în
cauză, Curtea de Apel din Versailles a încălcat art. 9 din Codul civil francez.
Art. 9 din Codul civil francez, pe lângă protecţia dreptului la imaginea proprie, priveşte şi viaţa
privată. Această protecţie nu ocroteşte însă imaginile luate în timpul apariţiilor voluntare ale unei
persoane publice la manifestările intens mediatizate.
Prezenţa lui Patrick X.Z. în compania tânărului fiu al doamnei Claire Y. la Monaco, în timpul
unei manifestări sportive şi mondene, la care s-au efectuat numeroase fotografii, în tribuna oficială a
prinţului Albert de Monaco, nu avea legătură cu activitatea profesională, dar nu putea fi considerată ca o
atingere a vieţii sale private, cât timp publicarea anumitor fotografii luate cu această ocazie nu poate să fie
considerată ca aducând atingere dreptului domnului Patrick X.Z. la viaţa sa privată. Rezultă că din nou
Curtea de Apel din Versailles a încălcat prevederile art. 9 din Codul civil francez.
2. Restricţia libertăţii de exprimare pentru publicaţia “Ici Paris” care a relatat prezenţa lui Patrick X.Z. în
compania tânărului fiu a doamnei Claire Y. la turneul internaţional de tenis de la Monte Carlo şi s-a
întrebat asupra sentimentelor prezentatorului cu privire la copil, publicând câteva fotografii luate în
tribuna oficiala a prinţului Albert de Monaco, care îl reprezentau pe Patrick X.Z. în compania copilului,
nu trebuia să ţină seama de faptul că Patrick X.Z. alesese deliberat un loc puternic expus, fiind conştient
de rumorile ce vor circula cu privire la paternitatea copilului, nu corespunde unui interes social atât de
imperios pentru a prima interesul public împotriva libertăţii de exprimare, nefiind necesară într-o societate
democratică şi nici proporţională scopului urmărit, pentru a garanta protecţia drepturilor altora. Ca atare,
Curtea de Apel din Versailles a încălcat dispoziţiile art. 10 paragraful 2 din Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului.
Urmare a dispariţiei misterioase a soţilor X. şi a copiilor lor, caz foarte mediatizat şi în curs de
cercetare judiciară, “Le Figaro litteraire”, supliment săptămânal al cotidianului cu acelaşi nume, a anunţat,
la 06.07.2000, înainte de publicare, în patru episoade, un serial redactat de doamna Y. şi intitulat
“Povestea adevărată a doctorului X.”. Acelaşi număr a difuzat imediat primul articol, indicând şi titlul
celui de-al doilea, “Casa lui Tilly” şi apariţia sa săptămâna următoare.
Domnul Z., reprezentant legal al copiilor săi minori, Fanny si Leo Z., născuţi din prima căsătorie
a doamnei X., susţinând că o parte din dezvăluirile publicaţiei ar fi adus atingere vieţii private a fiicei şi
fiului, a obţinut, pe cale de ordonanţă preşedinţială, la 12.07.2000, interzicerea celui de-al treilea articol,
asociată unui ordin adresat ziarului privind inserarea unei rectificări.
Potrivit deciziei Curtea de Apel din Paris, pronunţată la 26.11.1999, considerându-se victimă
printr-o atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie, urmare a publicării în ziarul “Le Monde” din
08.06.1999 a unei scurte ştiri cu titlul “804 kg de cocaină găsită aproape de Paris”, domnul X., la
17.06.1989, a chemat în judecată societatea “Le Monde”, printr-o ordonanţă preşedinţială adresată
Tribunalului în baza art. 9-1 din Codul civil francez.
Domnul X. a formulat plângere împotriva hotărârii atacate, prin care i s-a respins cererea, arătând
că, în aplicarea art. 9-1 din Codul civil francez, în redactarea atunci în vigoare, fiecare are dreptul la
respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi orice persoană arestată sau sub urmărire penală prezentată public
drept vinovată de săvârşirea unor fapte, făcând obiectul unei anchete ori cercetări judiciare, poate obţine
chiar şi pe cale de ordonanţă preşedinţială, inserarea în publicaţia respectivă a unui comunicat, pentru a se
opri această atingere a prezumţiei arătate. În speţă, rezultă cu desăvârşire din articolul incriminat, prin
sentimentele anchetatorului, expresia unei opinii anticipate cu privire la participarea domnului X. la
traficul de stupefiante arătat. Hotărând contrariul, Curtea de Apel din Paris a încălcat textul de lege arătat.
Hotărârea reţine că atingerea adusă prezumţiei de nevinovăţie consistă în prezentarea în mod
public ca fiind vinovată, înainte de condamnare, a unei persoane reţinute, inculpate sau făcând obiectul
Având în vedere dispoziţiile art. 978 din noul Cod de procedură civila francez, domnul X.,
societăţile TF1 şi Glem Production au formulat recursuri împotriva deciziei din 14 februarie 2002
pronunţată de Curtea de Apel din Paris.
Asupra unicului motiv de recurs, văzând dispoziţiile art. 29 şi 32 din Legea din 29 iulie 1881:
Imputările defăimătoare aduc atingere drepturilor persoanelor, doar dacă sunt făcute cu intenţia de
a discredita, iar această prezumţie nu este încălcată cât timp judecătorul de fond se pronunţă asupra
faptelor justificate, suficiente, pentru aprecierea bunei-credinţe.
Potrivit deciziei atacate, publicaţia lunară “Entrevue”, editată de Societé de conception de presse,
a publicat în numărul din februarie 1999 un articol, punând în discuţie o emisiune consacrată unui tânăr
cântăreţ, care obţinuse un mare succes la începutul anului 1980, intitulat “Julien X 100% bluf (bidon)”,
precedat de un supratitlu - “TF1 nu a văzut nimic. Pentru a se asigura de audienţă în prime-time, canalul
de televiziune a lăsat totul pe umerii animatorului. Rezultatul: nimic! Întrevedere deja cunoscută”,
anunţat în prima pagină şi ilustrat cu fotografia animatorului şi o serie de alte fotografii realizate în timpul
emisiunii.
Considerând publicarea acestor fotografii defăimătoare, domnul X., TF1 şi Glem, producătorul
emisiunii, au chemat în judecată pe domnul Y., directorul publicaţiei “Entrevue” şi Societé de conception
de presse, pentru a obţine repararea prejudiciului cauzat.
Hotărârea a reţinut că magazinul “Entrevue” este specializat în critica emisiunilor şi animatorilor
de televiziune şi se laudă pe un ton de provocare, sarcastic şi susţinut, că descrie ceea ce este în spatele
platourilor de filmare. Astfel, fiecare personalitate din lumea audiovizualului poate fi aleasă drept ţintă,
legitimitatea scopului urmărit de “Entrevue” nefiind serios contestabilă, buna-credinţă apreciindu-se în
funcţie de tipul publicaţiei, iar revista având doar vocaţia de a publica fapte privind comportamentul
animatorilor de televiziune, termenul folosit fiind sinonim cu minciuna sau simularea, deci o ilustrare a
acestei provocări permanente şi sistematice. De altfel, chiar un cititor mediu avizat nu ar putea în mod
rezonabil să efectueze comparaţii între termenii “bidonner” şi “bidon”, chiar expresia “100%” şi
prudenţa în exprimare apreciindu-se în măsura derizoriului sau chiar exagerat, ceea ce este caracteristic
revistei “Entrevue”. Hotărând astfel că acest caracter provocator şi sarcastic al magazinului nu
dispensează de obligaţia de prudenţă, Curtea de Apel din Paris a încălcat textele arătate.
Pentru aceste motive, Curtea de Casaţie a admis recursul şi a anulat decizia Curţii de Apel din
Paris.
Cu prilejul interviului acordat de domnul Serge X., secretar al federaţiei partidului politic
“Frontul Naţional” săptămânalului VSD la 17.12.1998 şi printr-o scrisoare adresată de acesta în aceeaşi zi
diverşilor reponsabili ai organizaţiei, au fost reproduse buletinele de salarii ale doamnelor Y. şi Z.,
respectiv ale domnului Samuel Z., fiice şi ginere ale preşedintelui mişcării.
Toate cele trei persoane au chemat în judecată pe directorul publicaţiei VSD şi revista, pentru
încălcarea vieţilor lor private.
Sentinţa atacată confirmă faptul că nota acuzată de defăimare nu a fost semnată nici de domnul
Serge X. şi nici de un alt autor, semnătura pretinsă, chiar dacă figurează la sfârşitul documentului final,
prezentând mai multe diferenţe notabile în raport de grafismul său obişnuit, nefiind probat că acesta ar fi
autorul scrisorii sau al notei anexate. În aceste condiţii Curtea de Apel din Versailles a respins cererile
formulate de doamna Y. şi domnul Z..
Pentru a tăgădui o atingere adusă vieţii private de publicarea buletinelor de salarii parţial anulate
doamnei Y. şi fiecăruia din soţii Z., Curtea de Apel din Versailles, după ce a motivat că aceste menţiuni nu
sunt de natură să şocheze cititorii asupra disensiunilor afectând mişcarea politică arătată, a observat că nu
se indică totuşi nici adresa persoanelor în cauză, nici banca şi nici, în ce priveşte pe doamna Y., data
naşterii.
Hotărând în acest fel, respectiv faptul că publicarea numărului de securitate socială şi referinţelor
bancare pe care prezentarea fotocopiei reproduse nu le contesta, rezultă atingerea adusă vieţii private,
lipsa unei motivări legitime pentru ca orice persoană să cunoască datele în cauză, astfel încât Curtea de
Apel din Versailles a încălcat textul arătat.
Pentru aceste motive, Curtea de Casaţie a admis recursul şi a anulat hotărârea instanţei inferioare,
doar în ceea ce priveşte cererile doamnei Y. şi soţilor Z..
Potrivit deciziei Curţii de Apel din Versailles de la 31 ianuarie 2002, săptămânalul “France
Dimanche”, editat de societatea Hacchette Filipacchi Associés (HFA) a publicat, în numărul său din
28.06.1997-04.07.1997, un articol în două pagini, intitulat “Minciuni şi trădare” şi ilustrat cu fotografiile
doamnei Caroline X. şi ale domnului de Y., anunţând în prima pagină subtitlul “Caroline – scandal în ce
priveşte căsătoria sa cu Ernst-August!”, urmat de expresia “Enorma minciună care pune Principatele în
stare de şoc” şi de “Am fost trădat şi manipulat!”, “Arhiepiscopul Z. protestează!”. Considerând că
această publicaţie a adus atingere vieţilor lor private şi respectului dreptului la imagine, doamna Caroline
X. şi domnul de Y. au chemat în judecată societatea HFA, în despăgubiri.
Societatea a formulat plângere împotriva hotărârii de condamnare la plata către reclamanţi a
daunelor-interese, pentru atingerea adusă vieţilor lor private şi dreptului lor la imagine:
1. Nici protecţia vieţii private şi nici dreptul la imagine nu au un caracter absolut şi nu se poate aduce
atingere unuia sau celuilalt prin exercitarea libertăţii de exprimare, în limitele care trebuie să respecte un
echilibru între această libertate şi protecţia legitimă a persoanei. Rezultă că acest caracter absolut al
protecţiei nu poate să stea la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti de Curtea de Apel din Versailles, care
a refuzat societăţii reclamante toate posibilităţile de a justifica circumstanţele publicării şi personalitatea
reclamanţilor, încălcând astfel art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, art.
11 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 şi art. 1 şi următoarele din Legea din 29
iulie 1881.
3. Întinderea dreptului la imagine depinde de funcţia publică a persoanei titularului său, iar o personalitate
oficială trebuie să suporte publicarea fotografiilor luate cu ocazia manifestărilor publice la care a
participat, în această calitate. Astfel de fotografii pot face obiectul unor ştiri publicate fără autorizare,
pentru a ilustra evenimentele cu ocazia cărora au fost luate, fără intenţie de derâdere sau rea-voinţă.
Ilustrarea articolului cu fotografiile doamnei Caroline de Z., însoţită fie de tatăl său, fie de arhiepiscopul
de Z., fie de viitorul său soţ, toate luate fără putinţă de tăgadă în ocazii oficiale, nu este susceptibilă să
caracterizeze o atingere adusă dreptului său la imagine şi celui al numitului Ernst de Y., care acceptase să
apară în astfel de ocazii alături de reclamantă, ca atare Curtea de Apel din Versailles a încălcat art. 9 din
Codul civil francez.
În timpul verii anului 1997 şi în contextul unei serii în patru părţi - “Marile crime au bulversat
Franţa. Au fost judecate sau clasate, dar rămâne misterul asupra asasinilor”, săptămânalul “Paris
Match” a publicat, la 7 august 1997, un articol intitulat “Enigma puloverului roşu”, consacrat morţii
fetiţei Marie-Dolores Z. şi numitului Christian A., condamnat la moarte pentru aceasta crimă şi executat
în iulie 1976.
Reproşând săptămânalului că a reprodus o fotografie, realizată în 1974, în cursul unei
reconstituiri neinterzisă presei de judecătorul de instrucţie, şi arătând pe faţa tatălui victimei o batistă,
susţinut de un prieten şi asociat legendei “Pierre Z., incapabil de a mai suporta, trebuie să fie evacuat”,
ca şi un portret în medalion al micuţei victime şi mai multe corpuri delicte şi dând o tonalitate generală
dubitativă vinovăţiei ucigaşului, soţii Z., tatăl, mama şi fratele copilului au chemat în judecată Compania
generală de editură şi presa Cogedi presse, pe domnul Roger Y., directorul publicaţiei, şi HFA, pentru
atingerea drepturilor la imagine, viaţă privată şi afecţiune.
Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel din Aix-en-Provence la 21 martie 2000 arată, pe de o
parte, că fotografia domnului Z. nu reproduce decât durerea sa demnă şi legitimă, la data morţii şi legată
indisociabil de aceasta, fotografia fetiţei reprezentând un chip surâzător, fără nici o atingere de natură a
afecta respectul memoriei sale ori doliul părinţilor săi, fotografiile făcând deja obiectul publicării
anterioare.
Potrivit hotărârii atacate, pronunţată de Curtea de Apel din Versailles la 6 februarie 2003, pentru a
ilustra o rubrică referitoare la dopaj în mediul sportului ciclist, societatea TF1, a difuzat, în timpul a trei
jurnale televizate, o fotografie luată la sosirea unei curse hipice, reprezentând două din persoanele puse în
acuzare pentru un caz de dopaj, alături de soţii X. şi fiul lor.
Soţii X. s-au plâns de difuzarea acestei fotografii, chemând în judecată TF1, în repararea
prejudiciului rezultat din atingerea dreptului la imaginea lor, în baza art. 9 din Codul civil francez.
Societatea TF1 a formulat recurs împotriva hotărârii, pe motiv că s-au respins excepţiile de
inadmisibilitate, opuse reclamanţilor şi a fost obligată la plata unor sume către fiecare dintre reclamanţi,
cu următoarea motivare:
1. Este licită, din punctul de vedere al dreptului fiecărei persoane la respectul imaginii sale şi vieţii
private, difuzarea, într-un reportaj televizat, consacrat unui eveniment de actualitate, cu privire la
persoanele prezumate că ar fi participat la acţiuni de dopaj în mediul sportiv, a unei fotografii în care
apărea alături, şi de o manieră accesorie, şi o altă persoană, care se află la acel eveniment printre acestea,
întâmplător, prin efectul unor circumstanţe ţinând exclusiv de viaţa sa profesională. Afirmând că
publicarea fotografiei unei persoane fără autorizare nu putea fi legitimă decât dacă era în legătură directă
cu un eveniment de actualitate ori istoric la care participa, Curtea de Apel din Versailles a încălcat
dispoziţiile art. 9 din Codul civil francez, coroborate cu art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului.
2. Societatea TF1 a susţinut că partea reportajului în cursul căreia fusese difuzată fotografia litigioasă
relata circumstanţele în cadrul cărora cele două persoane căutate de serviciile de poliţie şi care erau
personajele principale, s-au întâlnit, prin prisma pasiunilor lor comune pentru caii de curse şi pe care
fotografia le reprezenta în compania anume a antrenorului propriilor cai de curse, fiind într-o adecvare
perfectă cu evenimentul de actualitate comentat. Enunţând că prezentarea imaginii domnului X. nu avea
legătură cu evenimentul de actualitate reprezentat de dopajul în mediul ciclist, pentru a deduce existenţa
unei atingeri a dreptului la imagine a acestuia din urmă, Curtea de Apel din Versailles a încălcat
dispoziţiile art. 9 din Codul civil francez.
3. Curtea de Apel din Versailles a arătat că soţii X. sunt străini mediului ciclist, iar numele lor nu a fost
citat şi că publicarea imaginilor în compania unor persoane cercetate pentru dopaj nu era susceptibilă să le
aducă atingere onoarei şi respectului. Afirmând că atingerea imaginii rezultând din publicarea fără
autorizare este la originea unui prejudiciu moral, Curtea de Apel din Versailles nu a dedus din propriile
sale constatări consecinţele care rezultau din violarea art. 9 din Codul civil francez.
4. Societatea TF1 susţinuse, în concluziile din apel, că prejudiciul solicitat de soţii X. a fi reparat era
rezultat din atingerile aduse onoarei şi respectului, din reprezentarea, în fotografia litigioasă a imaginii lor,
alăturată persoanelor cercetate pentru dopajul cicliştilor. Omiţând de atunci să se exprime asupra naturii
exacte a prejudiciului de reparat, când a constatat că publicarea acestor fotografii nu era susceptibilă de a
Potrivit hotărârii atacate, pronunţată de Curtea de Apel din Versailles, la 16 mai 2002, în numărul
său din 10-16.03.2000, săptămânalul “France Dimanche”, editat de societatea Hacchette Filipacchi
Associés (HFA), a publicat un articol anunţat pe prima pagina sub titlul “Claire X., răscolitorul secret al
căsătoriei sale. Lovitura de teatru!” consacrat viitoarei căsătorii a domnişoarei X. cu domnul Y., însoţit
de trei fotografii, reprezentând pe viitorii soţi, luate în locuri şi circumstanţe publice. Considerând că
acest articol aduce atingere vieţii sale private şi dreptului la respectul imaginii, domnişoara X. a chemat în
judecată societatea Hacchette Filipacchi Associés (HFA), pentru repararea prejudiciului suferit, în baza
art. 9 din Codul civil francez.
Curtea de Casaţie reţine că societatea a formulat recurs împotriva hotărârii prin care a fost
obligată la plata unei sume pentru prejudiciul suferit de domnişoara X., motivând că nici dreptul la
protecţia vieţii private şi nici dreptul la imagine nu au un caracter absolut şi că nu se poate aduce atingere
acestor drepturi prin exercitarea libertăţii de exprimare, în limitele unei proporţii juste între această
libertate şi protecţia legitimă a drepturilor persoanei.
O astfel de atingere poate fi justificată prin îndatorirea de informaţie, protecţia aplicându-se în
favoarea unui personaj public de o notorietate excepţională, precum domnişoara Claire X.
Refuzând societăţii HFA să invoce notorietatea domnişoarei X. şi expunerea sa mediatică pentru a
justifica publicarea fotografiilor incriminate, s-a considerat că protecţia drepturilor persoanei este
necesară în toate cazurile, interesul public ataşându-se libertăţii de exprimare, în locul aplicării regulii
proporţionalităţii, Curtea de Apel din Versailles încălcând dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului, art. 11 din Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789,
art. 1 şi următoarele din Legea din 29 iulie 1881.
Nu reiese nici din hotărâre şi nici din probele cauzei că societatea ar fi susţinut în apel absenţa
proporţionalităţii între protecţia drepturilor persoanei şi interesul public, ataşat libertăţii de exprimare. Ca
atare, primul motiv de recurs este inadmisibil.
Văzând dispoziţiile art. 9 din Codul civil francez, pentru a obliga societatea la plata unei sume
pentru repararea prejudiciului suferit de domnişoara X., hotărârea reţine faptul că mariajul acesteia, din
raţiunea profesiei şi notorietăţii sale, nu dă dreptul unor comentarii cu privire la circumstanţele întâlnirii
dintre părţi, sentimentele acestora, proiectele, alte detalii legate de viaţa privată a domnişoarei X..
Hotărând astfel, aceste comentarii fiind lipsite de importanţă, anodine, în aşa fel încât să nu
caracterizeze o atingere adusă respectului vieţii private a domnişoarei X., Curtea de Apel din Versailles a
încălcat textul respectiv. Pentru a obliga societatea la plata unei sume cu titlu de reparaţie a prejudiciului
suferit de domnişoara X., decizia a reţinut, în aceeaşi măsură, că articolul este ilustrat cu fotografiile
acesteia, însoţită de domnul Y., cu ocazia unor manifestări publice, publicarea acestor fotografii, deturnate
contextului, fiind culpabilă în ceea ce priveşte ilustrarea esenţială a unui articol, aducând atingere vieţii
private a domnişoarei X. şi nejustificând necesitatea informării, chiar cu privire la anunţul căsătoriei celor
două persoane.
Potrivit hotărârii atacate, pronunţată de Curtea de Apel din Chambery, la 14 ianuarie 2003, în luna
iunie 1988 a apărut un număr al “Buletinului municipal al localităţii Lovagny”, conţinând, între altele, un
editorial al primarului X., un articol al domnului Y., intitulat “Povestea vechilor familii din Lovagny”,
consacrat în parte membrilor familiei Z., în perioada 1725 – prima jumătate a secolului următor, în care se
făcea referire la “doi soţi, cunoscând o viaţă mizerabilă şi traversând o perioada atât de agitată”, cu
aluzie la “separaţii, căsătorii consangvine, naşteri în afara căsătoriilor”, în cursul aceleiaşi perioade.
Considerând că acest articol aducea atingere vieţii lor private, prin aprecierile asupra vieţii strămoşilor lor,
soţii Z. au chemat în judecată comuna Lovagny, pe primarul acesteia şi pe domnul Y., în repararea
prejudiciului moral, în baza art. 9 şi 1382 din Codul civil francez şi art. 8 din Convenţia Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Soţii Z., reproşând hotărârii că ar fi respins cererea lor, în repararea prejudiciului cauzat prin
publicarea unui articol consacrat familiei lor, au motivat că informaţiile privitoare la ascendenţii unei
persoane relevă propria lor viaţă privată şi, hotărând astfel, Curtea de Apel din Chambery a încălcat art. 8
din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului si art. 9 din Codul civil francez.
Fiind un drept civil personal nepatrimonial, art. 9-1 din Codul civil nu poate fi invocat de
moştenitori printr-o acţiune în repararea prejudiciului rezultând din atingerea care ar fi fost adusă
prezumţiei de nevinovăţie având ca titular pe autorul lor.
Hotărârea reţine, pe bună dreptate, că dreptul la acţiune pentru respectul vieţii private se întinde
până la decesul persoanei în cauză, singura titulară a acestui drept, netransmiţându-se moştenitorilor săi.
Relevând că textul litigios, cu vocaţie istorică şi sprijinindu-se pe documente a căror consultare este
liberă, nu priveşte decât persoane decedate, fără a fi citat nici unul din soţii Z., prezenţi în procedură, în
aşa fel încât orice atingere adusă vieţii private în dimensiunea sa familială nu era stabilită, Curtea de Apel
din Chambery şi-a justificat legal decizia, în baza textelor de lege invocate în motivarea recursului.
Pentru aceste motive, Curtea de Casaţie a respins recursul, obligându-i pe soţii Z. la cheltuieli de
judecată.
În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea atacată, pronunţată de Curtea de Apel din Paris, la
4 decembrie 2003, a arătat că Anne-Marie X. comisese o eroare, publicând in “Paris Match” o fotografie
arătându-l pe Alfred Y. în curtea arestului din Santé, deschizând dreptul la o acţiune reparatorie a celui
din urmă, a declarat societatea HFA responsabilă de producerea prejudiciului şi a obligat pe Anne-Marie
X. la 1.000 euro, cu titlu de daune-interese.
Alin. 2 al art. 10 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului consideră drept
legitime restrângerile legale aduse libertăţii de exprimare, înţeleasă ca libertatea de a primi şi comunica
informaţii, cât timp constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecţia reputaţiei şi
drepturilor altei persoane.
Legea din 15 iunie 2000 are ca obiect garantarea unei mai mari protecţii a prezumţiei de
nevinovăţie înscrisă în art. 6.1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Interdicţia,
edictată de art. 35 ter–I din Legea din 29 iulie 1881, de a difuza fotografia unei persoane reţinută, arestată,
Curtea de Casaţie a reţinut că pactul comisoriu este o clauză ce poate fi stipulată în contract numai în
favoarea creditorului (în cazul de faţă, în favoarea vânzătorului).
În acest sens, numai creditorul obligaţiei neexecutate se poate prevala de pactul comisoriu sau
poate renunţa la efectele acestuia, debitorul neavând nici o posibilitate de apreciere în privinţa acestui
aspect.
Pentru aceste motive, Curtea de Casaţie a anulat, în toate dispoziţiile sale, hotărârea
pronunţată de Curtea de Apel în data de 21 septembrie 1993. În consecinţă, a dispus restituirea cauzei
către Curtea de Apel şi repunerea părţilor în situaţia anterioară acestei hotărâri.
(Hot. nr. X 9321322/3 iunie 1997, Curtea de Casaţie, Camera Comercială -
preluată din baza de date Juricaf )
Printr-un act autentic încheiat la data de 30 iunie 1989, societatea Domofrance a vândut doamnei
Superville-Estrat un apartament. În contract a fost prevăzută o clauză rezolutorie, prin care s-a stipulat că,
dacă în termen de o lună de la data scadenţei debitoarea-cumpărătoare nu achită preţul, contractul este
rezoluţionat de plin drept.
În data de 6 decembrie 1991, societatea Domofrance a sesizat Tribunalul cu o acţiune pentru a se
constata că a intervenit rezoluţiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare. La rândul ei,
debitoarea a acţionat în judecată societatea creditoare la data de 22 iulie 1991. Prin cererea formulată,
aceasta a cerut rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, invocând viciile ascunse ale
apartamentului.
Prin respingerea acţiunii Curtea de Apel a încălcat art. 1134 din Codul Civil francez (art. 969 din
Codul Civil român) şi art. 1184 din Codul Civil francez deoarece buna-credinţă a debitorului nu este
incidentă în privinţa efectelor produse de clauza rezolutorie. Pentru aceste motive, Curtea a dispus
restituirea cauzei şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
(Hot. nr. AO 212474/24 septembrie 2003, Curtea de Casaţie, a 3-a Cameră Civilă -
preluată din baza de date Juricaf)
Prin actul autentic încheiat la data de 22 decembrie 1994, doamna Rehm a vândut domnului
Lajzerowioz un imobil ce valora 395.000 de franci. În contract s-a stipulat că domnul Lajzerowioz să
plătească anual, începând cu data vânzării, 84.000 franci cu titlu de rentă viageră. Părţile au mai inserat în
contract o clauză rezolutorie, care prevedea că, în momentul în care debitorul nu-şi va executa obligaţia la
termen, contractul se va rezoluţiona de plin drept.
Deoarece debitorul nu şi-a executat la termenele stipulate obligaţia de a preda 84.000 franci,
creditorul a introdus acţiune în justiţie pentru constatarea producerii efectelor clauzei rezolutorii.
Curtea de Apel Paris a respins acţiunea reclamantei pe considerentul că nu s-a dovedit că
debitorul ar fi fost de rea-credinţă atunci când îşi executa obligaţiile după împlinirea termenului de
scadenţă.
Art. 2078 din Codul Civil francez nu interzice stipularea unei clauze care să permită creditorului a
cărui creanţă este garantată prin constituirea unei cauţiuni reale (garanţie în numerar) să dispună de
gaj, în lipsă de plăţi la scadenţă.
Având în vedere faptul că obiectul gajului, în viziunea art. 2078 Cod Civil este, de obicei, un
bun, numai în aceste condiţii creditorul este obligat să recurgă la formalităţile prescrise de acest
articol, şi anume să ceară instanţei să-i aprobe reţinerea lucrului în contul datoriei sau să ceară
instanţei vânzarea la licitaţie publică a lucrului gajat. Dar, având în vedere că, în cazul de faţă,
obiectul gajului îl constituie o sumă de bani, creditorul nu mai este ţinut de formalităţile art. 2078 Cod
Civil.
Pentru aceste motive, recursul a fost respins.
(Hot. nr. 39317370/ 9 aprilie 1996, Curtea de Casaţie, Camera Comercială -
preluată din baza de date Juricaf)
Printr-un act încheiat la data de 14 aprilie 1993, Banca WORMS a acordat un împrumut societăţii
Fipresa Finany und Beteilung. Printr-un contract accesoriu, societatea imobiliară hotelieră Montparnasse
(societatea IHM) s-a angajat să plătească în locul societăţii Fipresa, dacă aceasta nu restituie suma
împumută la scadenţă.
În acest scop, a depus în contul Băncii Worms suma de 68.000.000 franci, contractul încheiat
fiind calificat contract de gaj. În contractul accesoriu a mai fost inserată o clauză rezolutorie ce prevedea
că, dacă la momentul scadenţei, debitorul principal nu-şi va executa obligaţia, Banca este în măsură să
reţină în contul datoriei suma cu care societatea IHM a înţeles să garanteze obligaţia principală.
La momentul împlinirii scadenţei, în data de 14 aprilie 1984, societatea Fipresa nu şi-a executat
obligaţia asumată prin contract, Banca procedând la punerea în întârziere a debitorului principal şi a
societăţii IHM pentru a plăti suma datorată, devenită exigibilă, după care a informat societatea IHM că a
efectuat o compensaţie între suma cu care această societate a garantat obligaţia principală şi creanţa
Băncii Worms.
În urma reorganizării şi privatizării sistemului medical din România, reclamanta, care era
angajată ca asistentă medicală într-un spital din oraşul D., a fost transferată ca asistentă la un cabinet
medical individual. Deşi nu a semnat un nou contract de muncă cu acest cabinet, reclamanta a lucrat ca
asistentă medicală în cadrul acestuia câteva luni înainte de a fi informată pe data de 5 ianuarie 2000 că
este demisă.
Reclamanta a formulat o acţiune prin care a solicitat reintegrarea pe postul anterior în cadrul
cabinetului individual medical. Printr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată la 11 mai 2001 de
Tribunalul Timiş s-a dispus obligarea medicului titular al cabinetului medical individual să încheie cu
reclamanta un contract de muncă. Deşi a declanşat procedura de executare silită, reclamanta nu a obţinut
reintegrarea efectivă pe post.
Întemeindu-se pe prevederile articolului 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil)
reclamanta a susţinut că neexecutarea efectivă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea sa
reprezintă o încălcarea a dreptului său de acces la instanţă. De asemenea, reclamanta a susţinut şi
încălcarea articolului 13 din Convenţie (dreptul la un remediu efectiv).
Curtea a declarat plângerea admisibilă în ceea ce priveşte încălcarea articolului 6 şi inadmisibilă
cu privire la pretinsa încălcare a articolului 13. Curtea a reţinut că dispoziţia privind reintegrarea
reclamantei pe post presupunea concursul unei persoane fizice precum şi faptul că statul, în calitate de
deţinător al forţei publice, era chemat să manifeste diligenţă şi să o asiste pe reclamantă în punerea în
executare a hotărârii pronunţate în favoarea sa. Reclamanta a făcut mai multe demersuri pentru a obţine
punerea efectivă în executare a hotărâri judecătoreşti de reintegrare: a apelat la concursul executorului
judecătoresc, care însă doar a întocmit un proces verbal de constatare a refuzului medicului de a se
conforma hotărârii judecătoreşti şi a formulat două plângeri penale împotriva medicului, dintre care una a
condus la condamnarea acestuia din urmă.
Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea a considerat că autorităţile publice cărora
reclamanta li s-a adresat în vederea punerii în executare a hotărârii judecătoreşti de reintegrare nu au luat
toate măsurile care în mod rezonabil erau de aşteptat a fi luate, astfel că, asistenţa acestora acordată
reclamantei a fost total ineficientă. Întrucât autorităţile române, prin pasivitatea lor, au privat-o pe
reclamantă de accesul efectiv la justiţie, Curtea a reţinut că a existat o încălcare a articolului 6 din
Convenţie.
Reclamantul, care este un fost deţinut politic, a deschis în anul 1991 un mic magazin. La scurt
timp după aceea, Garda Financiară l-a amendat pentru încălcarea dispoziţiilor legale privind vânzarea de
mărfuri iar produsele puse în vânzare au fost confiscate.
Printr-o hotărâre pronunţată la 1 octombrie 1991 judecătoria a anulat procesul verbal de
contravenţie şi a dispus ca amenda precum şi mărfurile confiscate să fie restituite reclamantului, iar în
cazul în care acest lucru nu este posibil, să i se restituie contravaloarea bunurilor, respectiv suma de
29.945 lei (echivalentul a 440 Euro). Reclamantul a declanşat două proceduri de executare silită care au
fost respinse de instanţe ca tardive.
În acelaşi timp, reclamantul a formulat şi o acţiune prin care a solicitat actualizarea sumelor
acordate prin hotărârea din 1 octombrie 1991. În cadrul acestei cereri reclamantul a solicitat administrarea
probei cu expertiză care însă a fost respinsă de instanţă, întrucât a fost formulată după prima zi de
înfăţişare.
a. Cât priveşte excepţia de neepuizare a căilor interne de recurs, referitoare la acea parte a
plângerii care se referă la plata salariilor restante, încă datorate reclamantei
Curtea remarcă, în primul rând, afirmaţia reclamantei conform căreia anumite sume nu i-au fost
plătite, fără a preciza în mod exact despre care sume este vorba şi prin ce decizii interne au fost acordate
aceste sume.
Curtea remarcă apoi că deciziile judiciare definitive prin care angajatorul era condamnat la plata
salariilor restante şi a amenzilor nu constituiau în patrimoniul reclamantei o creanţă determinabilă decât
în măsura în care în care aceste sume nu erau fixate. Pentru a obţine plata acestor sume în cauză,
reclamanta a poprit în mod repetat contul debitorului, proceduri în urma cărora cuantumul sumelor
datorate a fost determinat de către instanţele naţionale, în baza expertizelor contabile.
Chiar dacă reclamanta ar fi avut dreptul şi la plata altor sume care nu i-au fost plătite, Curtea
constată că ea nu a acţionat diligent nici în sensul de a le determina, nici în sensul de a le obţine.
Deşi, în principiu, nu se poate cere individului care are o creanţă împotriva statului, obţinută în
urma unei proceduri judiciare, să iniţieze ulterior o procedură de executare silită în scopul de a obţine
satisfacerea creanţei (cauza Mataxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, paragraf 19, 27 mai 2004), Curtea
constată că, în cauza de faţă, o asemenea procedură, deşi complexă, era necesară în măsura în care
constituia singurul mijloc pentru a determina cuantumul creanţei. În plus, Curtea constată că pentru
sumele pentru care reclamanta a poprit contul debitorului, această cale a dus la executarea deciziilor
interne definitive.
b. Cât priveşte excepţia de neepuizare a căilor interne de recurs, referitoare la acea parte a
plângerii care se referă la determinarea sumelor plătite
Curtea a constatat faptul că expertizele contabile efectuate în vederea determinării sumelor
datorate de către angajator au luat în considerare rata inflaţiei pentru fiecare perioadă, determinată prin
criterii economice. Curtea constată că reclamanta nu a justificat faptul că o altă rată a inflaţiei ar fi trebuit
să fie luată în considerare. În orice caz, reclamanta nu a contestat procentul aplicat de către instanţele
interne. În plus, Curtea a reţinut faptul că amenzile au fost fixate prin decizii interne definitive şi nu au
fost contestate în faţa instanţelor judiciare interne.
Rezultă că acele capete de cerere ale reclamantei referitoare la plata salariilor despre care afirmă
că ar fi încă restante şi la modul de fixare al sumelor deja plătite trebuie să fie respinse, pe motivul
neepuizării căilor de recurs interne, în conformitate cu articolul 35, alineatele 1 şi 4 din Convenţie.
Reclamanţii sunt toţi cetăţeni români de origine romă care au locuit în acelaşi sat. În septembrie
1993 s-a iscat o ceartă între trei bărbaţi romi şi un alt sătean, care a condus la moartea fiului celui din
urmă, care a încercat să intervină. Cei trei bărbaţi s-au refugiat într-o casă din apropiere. O mulţime
numeroasă şi furioasă, în care s-au aflat comandantul postului local de poliţie şi câţiva poliţişti, s-a adunat
în faţa casei. Casa a fost incendiată. Doi dintre bărbaţi au reuşit să iasă din casă, dar au fost urmăriţi de
mulţime şi omorâţi în bătaie. Cel de-al treilea a fost împiedicat să iasă din clădire şi a murit în incendiu.
Reclamanţii au susţinut că poliţiştii au încurajat mulţimea să distrugă şi alte bunuri ale romilor din sat.
Până a doua zi, treisprezece case ale romilor au fost complet distruse, iar alte câteva au fost avariate grav.
Multe dintre obiectele personale ale reclamanţilor au fost, de asemenea, distruse.
După incident, locuitorii romi din Hădăreni au formulat o plângere penală la parchet. Petiţionarii
au identificat un număr de persoane responsabile pentru evenimentele din 20 septembrie 1993. Printre cei
identificaţi se aflau câţiva poliţişti.
În iulie 1994, trei civili au fost arestaţi şi acuzaţi de comiterea infracţiunii de omor deosebit de
grav. Totuşi, aceştia au fost puşi în libertate după câteva ore, iar mandatele lor de arestare au fost anulate.
Având în vedere implicarea poliţiştilor în incident, cauza a fost trimisă parchetului militar în octombrie
1994.
În septembrie 1995, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a poliţiştii de la postul local de
poliţie cu motivarea că incapacitatea lor de a opri mulţimea nu a reprezentat în sine o formă de
participaţie.
21
Astăzi, această sumă reprezintă aproximativ contravaloarea sumei de 720 Euro.
22
Aproximativ 920 Euro.
În urma unui incident petrecut în data de 17 martie 1993, dată la care C.D. a fost victima unei
tâlhării comise de un grup de persoane, reclamanţii au fost arestaţi preventiv la data de 14 aprilie 1993.
Prin rechizitoriul din data de 10 iunie 1993, reclamanţii au fost trimişi în judecată pentru tâlhărie.
Printr-o hotărâre din 24 noiembrie 1993, reclamanţi au fost achitaţi şi puşi în libertate, instanţa constatând
că faptele pentru care au fost trimişi în judecată nu le sunt imputabile.
Parchetul a formulat apel. Tribunalul a reţinut, prin hotărârea din 12 iulie 1994, că actele de
urmărire penală efectuate de parchet sunt lovite de nulitate absolută, a desfiinţat hotărârea din 24
noiembrie 1993 şi a trimis cauza la parchet. Instanţa a reţinut, în special, că actele de urmărire efectuate
de parchet împotriva reclamanţilor s-au desfăşurat în absenţa avocatului, iar parchetul a omis, în cursul
urmăririi penale, să audieze anumiţi martori şi să se sesizeze cu privire la anumite fapte esenţiale,
susceptibile de a conduce la identificarea autorilor incidentului din 17 martie 1993. Această decizie a
devenit definitivă, fiind menţinută de Curtea de Apel, printr-o decizie din data de 27 octombrie 1994, în
urma căreia urmărirea penală a fost reluată de către parchet.
Printr-o ordonanţă din 11 noiembrie 1997, procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a
reclamanţilor. În ordonanţă se arată că, deşi faptele indicate de victimă sunt reale, nu există probe care să
conducă la stabilirea indubitabilă a faptului că vinovăţia aparţine reclamanţilor. Procurorul a subliniat că
s-a scurs o perioadă mare de timp de la incident şi a dispus clasarea cauzei.
Această soluţie a fost comunicată reclamanţilor, la cererea acestora, prin adrese ale parchetului
din 11 martie şi respectiv 4 decembrie 1998.
La data de 12 mai 1999, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunal a infirmat ordonanţa
din 11 noiembrie 1997 şi, întemeindu-se pe art. 220 şi 270 din Codul de procedură penală, a dispus
redeschiderea procedurii penale împotriva reclamanţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie şi
Reclamantul, cetăţean polonez născut, a divorţat în anul 1992. Instanţa a declarat că cei doi
soţi trebuiau să exercite împreună drepturile părinteşti asupra fiicei lor, M., care locuia cu mama sa.
Reclamantul, neajungând la un acord cu fosta sa soţie privind exercitarea drepturilor părinteşti, a
intentat mai multe acţiuni în vederea stabilirii dreptului de vizită, dar nu a obţinut câştig de cauză.
El susţine că de fiecare dată când mergea să-şi viziteze fiica la ora fixată, fie nu-i răspundea nimeni
când suna, fie era informat că fiica sa a ieşit, e ocupată sau nu doreşte să-l vadă. În ciuda acestor
dificultăţi, reclamantul a informat tribunalul că între noiembrie 1992 şi martie 2000 a avut o serie de
întrevederi cu fiica sa. Totuşi, mama lui M. a fost amendată de două ori pentru nerespectarea
hotărârilor judecătoreşti privind dreptul de vizită al reclamantului. Ea susţine că fiica sa continua să
refuze să-şi vadă tatăl.
Într-un stadiu ulterior al procesului, instanţa a apreciat că, dată fiind vârsta fiicei (13 ani),
contactele acesteia cu tatăl său nu depindeau numai de voinţa mamei sale. Tribunalul a desemnat
deopotrivă un agent însărcinat să supervizeze exercitarea drepturilor părinteşti de către mamă şi a
fost ordonată o expertiză psihologică. În mai multe ocazii, tribunalul a suspendat procedura de
executare iniţiată de reclamant.
În faţa instanţei de la Strasbourg, reclamantul se plânge mai ales de ineficienţa şi durata
proceselor având ca obiect exercitarea dreptului de vizitare a fiicei sale. El invocă art. 6 paragraful 1
(dreptul la un proces echitabil şi soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil) şi art. 8 (dreptul la
respectarea vieţii private şi de familie) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că cel de-al doilea proces privind dreptul la
vizită a durat mai mult de 4 ani şi 5 luni. În special, ea estimează că decizia de suspendare a
procedurii de executare în aşteptarea unei noi hotărâri pe fond privind dreptul de vizitare este
criticabilă.
Cât despre al treilea proces privind dreptul la vizitare, din octombrie 1994, Curtea
estimează că durata pentru pregătirea expertizei psihologice care a fost prezentată tribunalului în
versiunea definitivă în octombrie 1996 a fost prea mare.
Curtea concluzionează deci că durata globală a celui de-al doilea şi al treilea proces a
depăşit un termen rezonabil, astfel încât decide că a existat o încălcare a art. 6 din Convenţie.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a articolului 8, Curtea observă că M. crescând,
devenise capabilă să ia propriile decizii privind contactele cu tatăl său. Curtea apreciază că această
situaţie nu este arbitrară sau nerezonabilă, iar, pe de altă parte, instanţa consideră că autorităţile nu
au invocat-o de o manieră care să aibă drept consecinţă privarea reclamantului de drepturile sale de
vizitare. Mai mult, reclamantului nu i-a fost refuzat orice acces la copilul său şi raporturile afective
n-au fost distruse.
Prin urmare, Curtea decide că nu a existat o încălcare a articolului 8.
Reclamantul, un cetăţean norvegian, s-a căsătorit în anul 1987 cu M.C, având cetăţenie
poloneză. Ei au împreună trei copii. În 1998, după ce cuplul a divorţat, instanţa internă i-a
încredinţat reclamantului cei trei copii, iar fosta soţie a obţinut un drept de vizitare, dar i se interzice
să meargă să-şi vadă copiii la şcoală. Totuşi, exercitarea drepturilor părinteşti a fost încredinţată
ambilor părinţi. În august 1999, M.C.a luat cei trei copii şi i-a dus în Polonia. După două zile,
reclamantul a cerut Ministerului de Justiţie polonez să-l ajute în asigurarea întoarcerii copiilor în
Norvegia. Solicitarea sa a fost, prin urmare, înaintată tribunalului districtual din Varşovia.
În noiembrie 1999, tribunalul a dispus prima amânare a audierii. În decembrie 1999 instanţa
a invitat un expert să elaboreze un raport privind relaţiile care existau între toţi cei implicaţi.
Expertul şi-a prezentat raportul în februarie 2000. În luna următoare, tribunalul a hotărât ca doamna
În ceea ce priveşte respectarea prevederilor art. 8, Curtea notează că este esenţial pentru
respectarea vieţii familiale ca administraţia penitenciarului să ajute deţinutul să menţină contactul
cu familia sa. De altfel, Curtea recunoaşte că o doză de control a contactelor deţinuţilor cu lumea
exterioară este necesară şi nu este incompatibilă cu Convenţia. Actul normativ care reglementează
acest control trebuie să fie accesibil şi previzibil pentru a garanta că indivizii beneficiază de
protecţia la care ei au dreptul într-o societate democratică. În acest sens, Curtea estimează că
articolul 18 din legea internă invocată de guvernul pârât nu stabileşte nici o distincţie între
diferitele categorii de persoane cu care deţinuţii pot coresponda. Mai mult, acest text nu enunţă
principiile care guvernează acordarea sau refuzul autorizării corespondenţe, cel puţin până la 18
iulie 2003, dată la care aceasta dispoziţie a fost modificată. Curtea notează deopotrivă că articolul în
discuţie nu precizeză durata în timpul căreia restricţia de a coresponda se poate aplica. Nu se
menţionează nici posibilitatea de a contesta refuzul de a elibera o autorizaţie, nici organul
competent pentru a soluţiona o astfel de contestaţie.
Curtea conchide că această dispoziţie nu indica destul de clar întinderea şi modalităţile de
exercitare a puterii discreţionare conferite autorităţilor publice în materie de restricţii de a
coresponda ale deţinuţilor. Rezultă că ingerinţa în dreptul reclamantului de a coresponda cu mama
sa nu era prevazută de lege în sensul articolului 8. Curtea ajunge la aceeaşi concluzie privind
reglementarea internă, care se găsea la baza ingerinţei în dreptul reclamantului de a întreţine
contacte cu soţia şi fiica sa.
23
Obligaţia statului de lua măsuri preventive în acest domeniu chiar şi în relaţiile dintre particulari (efectul
orizontal al Convenţiei) a fost relevată de Comisie, în decizia sa din 17 octombrie 1985, în cauza Platforma
Arzte fur das Leben împotriva Austriei, confirmată de hotărârea Curţii din 21 iunie 1988. În această cauză s-a
pus problema dacă articolul 11 obligă statul, în mod implicit, să protejeze manifestaţiile împotriva terţilor
dornici să le împiedice sau să le perturbe, iar răspunsul a fost afirmativ. În speţă, CEDO a apreciat că
participanţii la o manifestaţie trebuie să o poată desfăşura fără a se teme de violenţe din partea adversarilor
lor. O asemenea temere ar risca să descurajeze asociaţiile sau alte grupuri care apără opinii sau interese
comune şi să le împiedice să se exprime în mod deschis cu privire la problemele de actualitate din viaţa
colectivităţii; aşadar, într-o democraţie, dreptul la contra-manifestare nu poate fi exercitat într-o asemenea
măsură încât să paralizeze exerciţiul dreptului de a manifesta.
24
A se vedea şi Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României (hotărârea CEDO din 3
februarie 2005, publicată în M. Of. nr. 1044 din 24 noiembrie 2005, Partea I). În această cauză, după ce a
constatat că ingerinţa era prevăzută de lege (Decretul-lege nr. 8/1989 fiind publicat în Monitorul Oficial şi
îndeplinind şi condiţia de previzibilitate) şi urmărea un scop legitim (protejarea siguranţei naţionale şi a
drepturilor şi libertăţilor altora), Curtea a apreciat că, dată fiind respingerea cererii de înregistrare a partidului
de către instanţele interne, nu putea fi vorba de vreo acţiune concretă a acestuia, partidul fiind sancţionat
pentru un comportament ce avea legătură doar cu exercitarea libertăţii de exprimare (par. 57).
Reclamantul, cetăţean polonez, s-a plâns în faţa Curţii datorită refuzului autorităţilor
germane de a-i acorda alocaţia de familie, pe motivul că, în conformitate cu articolul 1 alin. 3 din
Legea privind alocaţiile de familie (în varianta modificată la 1 ianuarie 1994), străinii nu puteau
primi alocaţie de familie decât dacă se aflau în posesia unui permis de şedere permanentă sau
provizorie.
În fapt, reclamantul a ajuns în Germania în anul 1997. În ianuarie 1991 i-a fost acordată o
autorizaţie de sejur temporar pentru motive excepţionale, care a fost reînnoită la fiecare doi ani. În
anul 1995, devenind tată, domnul Niedzwiecki s-a adresat Oficiului forţei de muncă în vederea
obţinerii alocaţiei de familie. Cererea sa a fost respinsă cu motivarea că nu posedă permisul de
şedere cerut de art. 1 alin. 3 din Legea privind alocaţiile de familie. Recursul introdus de reclamant
a fost respins. În anul 1997 a obţinut un permis de şedere permanentă.
Curtea a amintit jurisprudenţa sa constantă, conform căreia o diferenţă de tratament este
discriminatorie în sensul articolului 14 din Convenţie dacă nu are la bază o justificare obiectivă şi
rezonabilă, ceea ce înseamnă că nu urmărea un scop legitim, sau dacă nu există un raport rezonabil
de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Statele se bucură de o oarecare
libertate de apreciere în a determina dacă şi în ce măsură anumite diferenţe în situaţii altfel analoge
justifică o diferenţă de tratament.
CEDO a precizat că ea nu este chemată să statueze, de o manieră generală, în ce măsură
este justificat a se distinge, în materia prestaţiilor sociale, între titularii diferitelor categorii de
permise de şedere. Ea trebuie să se limiteze la aspectul de a şti dacă legislaţia germană în materia
alocaţiilor de familie, astfel cum a fost aplicată în cazul reclamantului, a încălcat drepturile
garantate de Convenţie ale acestuia. Curtea a statuat că nu există motive care să justifice diferenţa
25
În acest sens, par. 46 din hotărârea Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României,
precitată; par. 98 din hotărârea Refah Partisi(Partidul Prosperităţii) şi alţii împotriva Turciei (13 februarie
2003); par. 49 din hotărârea Yazar şi alţii împotriva Turciei (9 aprilie 2002).
26
A se vedea şi hotărârea Okpisz împotriva Germaniei, pronunţată în aceeaşi zi.
Reclamanta Leyla Şahin este un cetăţean de naţionalitate turcă, care a locuit în Viena până
în anul 1999 când a plecat la Istanbul pentru a-şi continua studiile de medicină. Reclamanta provine
dintr-un mediu tradiţionalist de musulmani practicanţi şi consideră că religia o obligă să poarte vălul
islamic.
În februarie 1998, decanul Universităţii din Istanbul a emis o circulară conform căreia
studenţii care poartă vălul islamic nu vor fi primiţi la cursuri sau examene. În martie 1998,
reclamanta nu a fost primită la un examen scris la una dintre materiile pe care le studia deoarece
purta vălul islamic. Ulterior, pentru acelaşi motiv, i s-a refuzat accesul la un curs şi participarea la
mai multe examene.
În plus, Universitatea i-a dat un avertisment pentru încălcarea regulilor privitoare la
vestimentaţie şi a exmatriculat-o timp de un semestru pentru participarea la un miting de protest
împotriva acestor reguli. Toate aceste sancţiuni disciplinare au fost ulterior revocate.
În procedura în faţa Camerei, la data de 29 iunie 2000, Curtea Europeană a considerat că
articolele 8, 9, 10, 14 şi 2 din Protocolul 1 al Convenţiei nu au fost încălcate. Reclamanta a formulat
cerere de retrimitere a cauzei în faţa Marii Camere.
Reclamanta a invocat sub aspectul articolului 9 din Convenţie faptul că prin interdicţia de
a purta vălul islamic i-a fost încălcată libertatea de religie, iar, sub aspectul articolului 2 din
Protocolul 1, a constituit o ingerinţă disproporţionată şi nejustificată în dreptul său la educaţie. În
plus, reclamanta a invocat articolul 14 din Convenţie susţinând că interdicţia forţa studenţii să
aleagă între religie şi educaţie şi astfel crea discriminare între practicanţii unei religii şi cei
nepracticanţi. Reclamanta a invocat şi încălcarea articolelor 8 şi 10 din Convenţie.
Sub aspectul articolului 9 din Convenţie, Marea Cameră a reţinut faptul că circulara
invocată a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantei de a-şi manifesta religia.
Cât priveşte exigenţa ca aceasta să fie "prevăzută de lege", Curtea a considerat că a existat o
bază legală pentru această ingerinţă în dreptul turc şi reclamanta a cunoscut din momentul în care a
început să frecventeze cursurile Universităţii faptul că existau restricţii în purtarea vălului islamic,
iar, de la data emiterii circularei în 1998, a avut cunoştinţă de faptul că exista posibilitatea să i se
refuze accesul la cursuri şi examene dacă va continua să poarte vălul.
Curtea a considerat, prin urmare, că ingerinţa a urmărit scopul legitim de a proteja
drepturile şi libertăţile altora şi ordinea publică.
Cu privire la necesitatea ingerinţei într-o societate democratică, Curtea a considerat că
ingerinţa este bazată pe principiile laicismului şi egalităţii. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii
Constituţionale, laicismul ar fi punctul de întâlnire al libertăţii şi egalităţii. Acest principiu
împiedică statul să manifeste o preferinţă pentru o anume religie sau credinţă, astfel încât statul are
doar rolul unui arbitru imparţial, garantând astfel libertatea de religie şi conştiinţă. Individul este
astfel protejat nu doar de intervenţii arbitrare ale statului, ci şi de presiuni externe provenind din
partea unor grupuri extremiste.
În plus, Curtea a considerat că, în examinarea problemei vălului islamic în contextul
Turciei, trebuie luat în considerarea impactul pe care purtarea unui asemenea simbol, perceput ca o
datorie religioasă obligatorie, îl putea avea asupra celor care aleg să nu îl poarte. După cum s-a mai
spus, chestiunile implicate sunt protecţia drepturilor şi libertăţilor altora şi menţinerea ordinii şi
liniştii publice într-o ţară în care majoritatea populaţiei, deşi manifestă un puternic sprijin pentru
drepturile femeii şi un mod de viaţă laic, este de religie musulmană. Impunerea unor limite în
purtarea vălului islamic poate fi, deci, privită ca o nevoie socială imperioasă, prin faptul că
Cauza priveşte o plângere a două companii. J.A. Pye (Oxford) Land Ltd era proprietarul
tabular al unei suprafeţe de teren de 23 hectare pe un teren agricol în Berkshire, iar J.A. Pye
(Oxford) Ltd era fostul proprietar al terenului. Proprietarii terenului adiacent celui menţionat, dl şi
dna Graham, au ocupat proprietatea companiei, în virtutea unui contract agricol până la 31
decembrie 1983. Pe 30 decembrie 1983, soţilor Graham li s-a cerut să elibereze terenul, deoarece
contractul urma să expire. Aceştia nu au eliberat terenul.
În ianuarie 1984, familia Graham a refuzat să încheie un nou contract cu reclamanţii
deoarece doreau să folosească terenul în scopuri utilitare, iar exploatarea lui agricolă ar fi putut să îi
afecteze capacitatea de a fi folosit în aceste scopuri, însă soţii Graham au continuat să exploateze
terenul în scopuri agricole din septembrie 1984 până în 1999, fără permisiunea reclamanţilor.
În anul 1997, dl Graham a înscris în registrul agricol notificări oficiale împotriva titlului de
proprietate al companiilor, dorind să se înscrie în registrul agricol ca noul proprietar tabular, în
virtutea faptului că ar fi obţinut titlu prin uzucapiune forţată (ocupare a proprietăţii împotriva
dreptului adevăratului proprietar). Companiile au încercat să anuleze, pe calea unor proceduri
judiciare, notificările înscrise şi au declanşat noi proceduri în vederea recuperării terenului.
Pe data de 4 februarie 2000, Înalta Curte a statuat că, deoarece soţii Graham au fost
posesori în fapt din ianuarie 1984, o uzucapiune forţată a avut loc, iar din septembrie 1984
companiile şi-au pierdut titlul asupra terenului în virtutea unei legi din 1980 conform căreia nu se
Hotărâri în cauze repetitive: Dominici, Gravina, La Rosa şi Alba şi Lanteri împotriva Italiei –
15.11.2005
În cele patru cauze, toţi petenţii sunt proprietari ai unor terenuri ce fuseseră ocupate de
Administraţie, în scopul exproprierii şi pe care aceasta a început lucrări de construire. Nefiind
îndeplinită procedura propriu-zisă a exproprierii şi nefiind acordată vreo indemnizaţie, reclamanţii
au formulat o cerere în scopul obţinerii de despăgubiri pentru ocuparea ilegală a terenurilor lor.
Reclamanţii au pretins că această ocupare a adus atingere dreptului lor de proprietate
garantat de articolul 1 din Protocolul 1 (protecţia proprietăţii).
Curtea a apreciat că pierderea dreptului de a dispune de terenurile în cauză, alături de
imposibilitatea de a remedia această situaţie echivalează cu o expropriere în fapt, incompatibilă cu
drepturile pe care petenţii le au cu privire la bunurile lor. Ea a concluzionat, astfel, în unanimitate,
în fiecare dintre cauzele menţionate, că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1.
Reclamantul, Victor Bairabac, este cetăţean moldovean, născut în anul 1931 şi având
domiciliul la Edineţ (Moldova). La data de 27 septembrie 2002, Tribunalul Edineţ a pronunţat o
hotărâre în favoarea reclamantului în cadrul unei proceduri declanşate de acesta împotriva statului
în vederea acordării de despăgubiri pentru bunurile ce fuseseră naţionalizate în timpul regimului
sovietic. Hotărârea a fost pusă în executare la data de 20 februarie 2004, după comunicarea cererii
către guvernul moldovean.
Petentul pretinde că împrejurarea că hotărârea nu a fost executată de către autorităţi, de la
data de 27 septembrie 2002 până la data de 20 februarie 2004, a încălcat dreptul său de a obţine o
hotărâre judecătorească ca urmare a promovării unei acţiuni referitoare la drepturile sale cu caracter
civil.
Au fost invocate articolul 6 par. 1 (dreptul la un proces echitabil) şi articolul 1 din
Protocolul 1 (protecţia proprietăţii).
În ceea ce priveşte articolul 6 par. 1, Curtea a apreciat că o autoritate publică nu poate
invoca lipsa resurselor ca motiv al neexecutării unei hotărâri judecătoreşti. În cauză, hotărârea nu a
fost executată timp de 17 luni, împrejurare pentru care Guvernul nu a furnizat nici o justificare
plauzibilă. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 par. 1 şi a articolului 1 din Protocolul 1,
fiind stabilită suma de 1000 euro, pentru repararea prejudiciului moral.
Reclamantul, José Manuel Reigado Ramos, cetăţean portughez, a avut o relaţie cu M.O. din
care a rezultat un copil, născut în anul 1995; cuplul s-a separat atunci când copilul avea 7 luni.
În februarie 1997, reclamantul a formulat o cerere referitoare la acordarea autorităţii
parentale asupra copilului. În cadrul procedurii, minora a fost încredinţată mamei, reclamantul
beneficiind de un drept de vizită, minora urmând să petreacă două week-end-uri pe lună cu acesta,
ca şi o parte a vacanţelor şcolare.
În februarie 1998, reclamantul, care nu-şi mai văzuse fiica din octombrie 1997, a formulat
o cerere vizând punerea în executare a acordului referitor la drepturile părinteşti pe care M.O. nu le
respectase. Aceasta din urmă nu a mai putut fi găsită la adresa indicată. La mai multe termene,
instanţa a solicitat concursul poliţiei pentru a o localiza pe M.O. Fiind informat că aceasta se găsea
la Açores, instanţa internă a invitat-o să-şi expună părerea asupra cererii reclamantului. Ca urmare,
tribunalul a dispus efectuarea unei anchete sociale, însă acest lucru nu s-a putut realiza, M.O.
nerăspunzând convocărilor care îi fuseseră adresate.
Reclamantul, Christos Proïos, militar în rezervă, este un cetăţean grec născut în anul 1956,
rezident în Salonic (Grecia).
Solicitând aplicarea articolului 6 par. 1 (dreptul la un proces echitabil), reclamantul a
invocat durata şi caracterul inechitabil al procesului penal pornit împotriva sa, încheiat în anul 2003
prin condamnarea sa la o pedeapsă de 5 luni închisoare cu suspendare pentru instigare la deturnare
de fonduri publice.
Curtea a declarat cererea admisibilă doar în ceea ce priveşte durata procedurii, reţinând că
procesul penal, prin parcurgerea celor trei grade de jurisdicţie, a avut o durată de 7 ani, 10 luni şi 16
zile. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea a apreciat că o atare durată este excesivă,
necorespunzând cerinţelor unui termen rezonabil. Având în vedere aceste considerente, Curtea a
concluzionat că a existat o încălcare a dispoziţiilor articolului 6 par. 1, stabilind obligaţia statului
elen de a plăti, în favoarea reclamantului, suma de 5000 Euro cu titlu de daune morale.
Reclamanta, Stavroula Ouzounoglou, este cetăţean grec, fiind născută în anul 1938, cu
reşedinţa în Igumenita (Grecia).
Aceasta era proprietara unui teren în suprafaţă de 3600 m², din care 1076 m² au făcut
obiectul exproprierii în anul 1997, în vederea amenajării unei şosele naţionale care să servească
portului Igumeniţa. Casa locuită de către reclamantă nu a făcut obiectul acestei măsuri, dar, odată
Hotărârea Comisia Comunităţilor Europene vs. Republica Italiană – 2 iunie 2005, cauza C-
174/04
Rezumat: Legea italiană, care suspendă dreptul de vot legat de participarea cu mai mult de 2%
din capitalul social al întreprinderilor din sectoarele de electricitate şi gaz, violează principiul
liberei circulaţii a capitalurilor. Suspendarea dreptului de vot nu împiedică participarea efectivă
a investitorilor la gestionarea întreprinderilor şi nu este justificată de motive imperative de
interes general.
Reglementarea italiană (Decretul-lege nr. 192 din 25 mai 2001, transformat în Legea nr. 301
din 20 iulie 2001, cu privire la dispoziţii urgente în vederea salvgardării procesului de liberalizare şi
de privatizare a anumitor sectoare de servicii publice), adoptată în cadrul liberalizării pieţei energiei,
prevede suspendarea automată a dreptului de vot legat de participări mai mari de 2% din capitalul
social al întreprinderilor din sectoarele electricităţii şi gazului, atunci când aceste participări sunt
obţinute de întreprinderi publice necotate la bursă şi care au o poziţie dominantă pe piaţa naţională.
Considerând că reglementarea aceasta poate încălca dispoziţiile Tratatului instituind
Comunitatea Europeană (TCE) cu privire la libera circulaţie a capitalurilor, Comisia a introdus în
faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) un recurs în neîndeplinirea obligaţiilor 27
împotriva Italiei.
Curtea reaminteşte, în primul rând, că TCE interzice toate restricţiile în calea circulaţiei
capitalurilor între statele membre şi între statele membre şi statele terţe. Investiţia directă, sub forma
participării la o întreprindere prin deţinere de acţiuni, constituie o circulaţie a capitalurilor
caracterizată de posibilitatea participării efective la gestiunea unei societăţi şi la controlul său.
Suspendarea dreptului de vot împiedică o participare efectivă a investitorilor la gestionarea
şi controlul întreprinderilor italiene operând pe piaţa electricităţii şi gazului: ea constituie, deci, o
restricţie în calea liberei circulaţii a capitalurilor.
Faptul că doar întreprinderile publice care au o poziţie dominantă pe piaţa naţională sunt
vizate nu schimbă cu nimic această constatare. De fapt, dispoziţiile TCE privind libera circulaţie a
capitalurilor nu operează distincţii nici între întreprinderile private şi cele publice, nici între
întreprinderile cu poziţie dominantă şi cele care nu au o asemenea poziţie.
Curtea reaminteşte, de asemenea, că libera circulaţie a capitalurilor este un principiu
fundamental al Tratatului, care ar putea fi, totuşi, limitat de o reglementare naţională justificată de
raţiuni imperioase de interes general. Reglementarea internă ar trebui să garanteze, printre altele,
realizarea obiectivului pe care îl urmăreşte şi să răspundă criteriului proporţionalităţii.
Guvernul italian a afirmat că, prin liberalizare şi privatizare, pieţele energiei în Italia au fost
deschise concurenţei. Reglementarea din 2001 ar viza salvgardarea unor condiţii anticoncurenţiale
sănătoase şi echitabile pe aceste pieţe. Ea ar permite evitarea ca, în aşteptarea unei liberalizări
efective a sectorului energiei în Europa, piaţa italiană să facă obiectul unor atacuri concurenţiale din
partea întreprinderilor publice care operează în acelaşi sector în alte state membre şi care sunt
avantajate de o reglementare naţională care le menţine într-o poziţie privilegiată.
Curtea constată, totuşi, că întărirea structurii concurenţiale a pieţei în cauză, în general, nu
este o justificare valabilă pentru restricţionarea liberei circulaţii a capitalurilor.
În consecinţă, Curtea conchide că Italia a încălcat dispoziţiile TCE cu privire la libera
circulaţie a capitalurilor.
Hotărârea Christine Dodl, Petra Oberhollenzer vs. Tiroler Gebietskrankenkasse – 7 iunie
2005, cauza C-543/04
27
În conformitate cu art. 226 TCE.
Rezumat: Principiul potrivit căruia statul locului de muncă este în mod prioritar competent
atunci când un lucrător salariat are dreptul la aceleaşi prestaţii familiale atât în statul unde este
angajat, cât şi, pentru simplu fapt că are rezidenţa acolo, în statul în care locuieşte cu familia sa,
are unele excepţii. Atunci când celălalt părinte exercită o activitate profesională în statul
rezidenţei comune, acest stat este competent în mod prioritar.
28
Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor
de securitate socială salariaţilor şi familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunităţii , modificat şi
adus la zi de Regulamentul nr. 1386/2001 al Parlamentului European şi Consiliului, din 2 iunie 2001.
29
Prevăzute de Regulamentul nr. 1408/71 şi de Regulamentul nr. 574/72 al Consiliului, din 21.03.1972,
privind stabilirea modalităţilor de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71, în versiunea sa modificată şi adusă
la zi de Regulamentul nr. 410/2202 al Comisiei, din 27.02.2002.
Hotărârea Vereniging voor Energie, milieu en Water e.a. vs. Directeur van de Dienst
uitvoering en toezicht energie – 7 iunie 2005, cauza C-17/03
Rezumat: Accesul privilegiat al unui fost deţinător de monopol al unei reţele de transport
transfrontalier de electricitate, pe motiv legat de existenţa unor contracte încheiate înainte de
liberalizarea pieţei, constituie o discriminare interzisă de a doua Directivă în materie de
electricitate. Directiva dădea Olandei posibilitatea de a cere Comisiei o derogare, dar această
posibilitatea nu a fost utilizată.
30
Directiva 9602 a Parlamentului European şi Consiliului, din 19.12.1996, privind reguli comune pentru piaţa
internă de electricitate.
Hotărârea Mediakabel BV vs. Commissariaat voor de Media – 2 iunie 2005, cauza C-89/04
Elemente-cheie: întrebare preliminară a Raad van State, Directiva 89/552 – art. 1a, serviciile de
radiofuziune televizuală, câmp de aplicare, Directiva 98/34 – art. 1, pct.2, serviciile societăţii de
informare, câmp de aplicare.
Rezumat: Un serviciu „pay per view”, care constă în emiterea de programe televizate având ca
destinaţie publicul şi care nu este furnizat în urma unei cereri individuale, este un serviciu de
radiofuziune televizuală. Prestatorul unui astfel de serviciu trebuie să respecte obligaţia de a
rezerva o proporţie majoritară din timpul său de difuzare operelor europene.
Societatea olandeză Mediakabel propune abonaţilor săi serviciul „Mr. Zap”, care le permite
să primească, graţie unui decodor şi unei cartele, programe televizate care le completează pe cele
difuzate de furnizorul reţelei. Mediakabel propune, printre altele, accesul plătit („pay per view”) la
programe suplimentare în cadrul unui serviciu numit „Filmtime”. Dacă un abonat al „Mr. Zap”
doreşte să comande un film din catalogul „Filmtime”, el face o cerere separată prin comandă la
distanţă sau prin telefon şi, după ce se identifică printr-un cod personal şi plăteşte prin încasare
automată, primeşte o cheie individuală care îi permite să privească, la ore stabilite de Mediakabel,
unul sau mai multe din cele 60 de filme propuse lunar.
Potrivit autorităţii de control al media olandeze, Commissariaat voor de Media, acest
serviciu „Filmtime” constituie un serviciu de radiofuziune televizuală. Mediakabel susţine, în
schimb, că este vorba despre un serviciu interactiv furnizat în urma unui apel individual, intrând în
categoria de servicii ale societăţii de informare şi neintrând, astfel, sub controlul Commissariaat
voor de Media. Potrivit Mediakabel, acestui serviciu nu i s-ar putea impune exigenţele directivei
În Italia, procedura penală cuprinde două faze distincte: aceea a anchetei preliminare, care
serveşte cercetării şi strângerii elementelor de probă pe baza cărora să se decidă dacă dosarul va fi
transmis instanţei şi cea a dezbaterilor, în cadrul căreia are loc analizarea dovezilor.
Administrarea probelor poate fi realizată cu ocazia anchetei preliminare pentru infracţiuni
sexuale ale căror victime au cel puţin 16 ani. În aceste cazuri, depoziţia făcută în această fază nu
necesită o reiterare în cadrul audierii publice pentru a dobândi valoare probatorie. Aceste derogări
vizează protejarea demnităţii, pudorii şi personalităţii martorului, atunci când victima este un minor.
În cadrul unei proceduri penale care se află în stadiul anchetei preliminare, o învăţătoare de
grădiniţă este suspectă de a fi comis multiple acte de abuz de mijloace disciplinare împotriva
31
Directiva 89/552 a Consiliului, din 3 octombrie 1989, privind coordonarea anumitor dispoziţii legislative,
reglementare şi administrative ale statelor membre referitoare la exercitarea activităţilor de radiofuziune
televizuală, modificată prin Directiva 97/37 a Parlamentului European şi Consiliului, din 30 iunie 1997.
Hotărârea Comisia Comunităţilor Europene vs. Austria – 7 iulie 2005, cauza C-147/03
Elemente-cheie: încălcare din partea statului, art. 12, 149, 150 TCE, condiţiile de acces la
învăţământul universitar, discriminare.
32
Decizia-cadru nr. 2001/220/JAI din 15 martie 2001, JO L 82, p.1.
33
Decizia-cadru 2003/80/JAI a Consiliului, din 27 ianuarie 2003, JO L 29, p.55.
34
Susţinută şi de Parlamentul European.
35
Propunere de directivă a Parlamentului European şi Consiliului privind protecţia mediului de dreptul penal
(JO C 180, p.238).
36
Susţinut de: Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Olanda, Portugalia, Finlanda, Suedia,
Marea Britanie.
Rezumat: Curtea de Justiţie confirmă denumirea „feta”, ca denumire de origine protejată pentru
Grecia. Această denumire nu a devenit generică.
37
Ea fusese înregistrată pentru prima dată în 1996, la cererea Greciei. Totuşi, CJCE, la recursul Danemarcei,
Germaniei şi Franţei, a anulat această înregistrare în 1999, mai ales deoarece Comisia nu a ţinut cont de faptul
că această denumire fusese utilizată de mult timp în anumite state membre, altele decât Grecia.
38
Această posibilitate a fost introdusă de Regulamentul CEE nr. 2801/92 al Consiliului, din 14 iulie 1992,
privind protecţia indicaţiilor geografice şi denumirilor de origine a produselor agricole şi alimentare (JO L
208, p.1).
39
Termenul „feta” este derivat din cuvântul italian „fetta” care semnifică „bucată/felie”.
(Selecţie şi rezumate realizate de Ion Gâlea – şef serviciu, Augustina Dumitraşcu – euroconsilier
Oficiul Drept Comunitar, Ministerul Afacerilor Externe)
III.1. Legi
1.L. nr.199/23-06-2005
Lege pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Haşemit al
Iordaniei privind cooperarea în domeniul militar, semnat la Bucureşti la 8 decembrie 2004
2.L. nr.200/23-06-2005
Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 22/2005 pentru completarea
Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi
3.L. nr.201/23-06-2005
Lege pentru respingerea Ordonanţei Guvernului nr. 41/1997 privind aprobarea Regulamentului
de transport pe căile ferate din România
4.L. nr.202/23-06-2005
Lege pentru modificarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar
5.L. nr.203/29-06-2005
Lege pentru ratificarea Acordului de sediu dintre Guvernul României şi Biroul Coordonatorului
Special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, semnat la Bucureşti la 16 iulie 2003
- 205.
6.L. nr.204/29-06-2005
Lege pentru ratificarea Acordului cu privire la privilegiile şi imunităţile Curţii Penale
Internaţionale, adoptat la New York la 9 septembrie.
7.L. nr.205/29-06-2005
Lege privind reglementarea situaţiei financiare a Administraţiei Naţionale a Îmbunătăţirilor
Funciare, a Societăţii Naţionale "Îmbunătăţiri Funciare" - S.A., a asociaţiilor utilizatorilor de
apă pentru irigaţii şi a altor agenţi economici şi instituţii publice care desfăşoară activităţi de
îmbunătăţiri funciare prin suportarea de la bugetul de stat pentru anul 2005 a unor cheltuieli
efectuate în anul 2004.
8.L. nr.206/29-06-2005
Lege privind punerea în aplicare a unor sancţiuni internaţionale.
9.L. nr.207/29-06-2005
Lege pentru declararea ca oraş a comunei Chitila, judeţul Ilfov.
10.L. nr.208/29-06-2005
Lege pentru modificarea art. 285 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.
11.L. nr.209/30-06-2005
Lege privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe.
12.L. nr.210/04-07-2005
Lege privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 20/2005 pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală
13.L. nr.211/05-07-2005
Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2005 privind desemnarea
Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe să realizeze lucrări de construire şi/sau de reabilitare a
caselor de locuit din zonele calamitate.
14.L. nr.212/05-07-2005
Lege privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2005 pentru modificarea
Ordonanţei Guvernului nr. 53/2003 privind privatizarea Societăţii Comerciale "Tractorul UTB"
S.A. Braşov - 214.
15.L. nr.213/05-07-2005
Lege privind respingerea Ordonanţei Guvernului nr. 37/2003 pentru modificarea şi completarea
Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii.
16.L. nr.214/05-07-2005
102.L. nr.300/24-10-2005
Lege privind instituirea sistemului de certificate de import şi de export pentru produse agricole
103.L. nr.301/24-10-2005
Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 44/2005 privind unele măsuri pentru
construirea şi/sau reabilitarea caselor de locuit din zonele afectate de inundaţiile produse în
anul 2005
104.L. nr.302/24-10-2005
Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale
105.L. nr.303/25-10-2005
1.O.U.G. nr.59/23-06-2005
Ordonanţă de urgenţă privind unele măsuri de natură fiscală şifinanciară pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale
2.O.U.G. nr.60/23-06-2005
Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor
militare
3.O.U.G. nr.61/23-06-2005
Ordonanţă de urgenţă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România
4.O.U.G. nr.62/23-06-2005
Ordonanţă de urgenţă pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2002
privind ratificarea Acordului de împrumut dintre România şi Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, semnat la Bucureşti la 3 aprilie 2002, pentru finanţarea
Proiectului de dezvoltare rurală