REFERAT

ACTIUNEA
FARMACO-
DINAMICA A
ELEMENTELOR
CHIMICE SI A
COMBINATIILOR LOR
PROFESOR:CROITORU LUCIA

ELEV:TUDOR GEANINA MARILENA

 REFERAT

ACTIUNEA FARMACO-
DINAMICA A
ELEMENTELOR CHIMICE SI
A COMBINATIILOR LOR

PROFESOR:CROITORU LUCIA

ELEV:TUDOR GEANINA MARILENA

 Bazele experimentale ale mecanismului de
actiune a medicamentelor

In esenta se poate afirma ca orice medicament administrat intr-un sistem

biologic produce un efect sau o actiune. Cu cat sistemul biologic este mai
simplu si implica mai putine variabile, cu atat studiul efectului respectiv este
mai comod de realizat.

De regula este mult mai comod sa se studieze efectele medicamentelor asupra

unor sisteme biologice izolate (organe izolate) decat asupra unui organism
intreg.

In sistemele biologice izolate intervin insa alte dificultati cum ar fi mentinerea

viabilitatii si functionalitatii sistemului respectiv sau lipsa unor variabile, in
general de reglare, care actioneaza numai la nivel de organism intreg. Este
elementar de intuit, spre exemplu, ca asupra unui organ scos din intreg nu
intervine in nici un fel controlul nervos realizat de creier sau controlul endocrin
realizat de oricare din glandele cu secretie interna. In general, cand se
administreaza o substanta intr-un sistem biologic, ceea ce frapeaza la un prim
abord este ca efectul este dependent de doza. Cu cat doza este mai mare, cu
atat efectul este mai intens, pana cand se obtine un efect maxim care nu mai
poate fi depasit.Aceasta curba corespunde unei anume relatii matematice
conform careia: E reprezinta efectul, C reprezinta concentratia sau doza
substantei, Emax reprezinta efectul maxim care se poate obtine in sistemul
respectiv, iar DE50 reprezinta doza care produce jumatate (50%) din efectul
maxim ce se poate obtine in acel sistem.

Aceasta relatie este bine cunoscuta in chimie sub numele de legea actiunii
maselor. Ea descrie cantitatea de enzima (E) care a fixat substratul specific, in
functie de cantitatea totala de enzima capabila sa fixeze substratul (Emax), si
de concentratia in substrat (C).

Desigur fixarea enzimei de substrat se face in mod specific datorita unei anume
afinitati chimice pe care o au moleculele substratului fala de moleculele de
enzima si invers, legarea facandu-se stoichiometric. Aceasta presupune ca si in
cazul medicamentelor, in sistemele biologice exista anume molecule care au
anume afinitate specifica fata de moleculele de medicament formand cu
acestea complexe specifice. Aceste molecule endogene cu afinitate specifica
fata de medicamente se numesc molecule receptoare sau receptori
farmacologici. Daca se noteaza medicamentul cu A si receptorul farmacologic
cu R se poate presupune si in cazul actiunii medicamentelor asupra sistemelor
biologice are loc o reactie chimica reversibila de formare de complexe
medicament-receptor (AR) la fel cum se formeaza complexe enzimii-substrat.
Se poate deci scrie:

A+R =AR =E

Conform acestei relatii efectul E al unui medicament A asupra unui sistem

biologic este cu atat mai intens cu cat se formeaza mai multe complexe
medicament-receptor AR prin unirea reversibilii a moleculelor de medicament
A cu molecule de receptor R. Capacitatea de a se forma complexe
medicamentreceptor (AR) este cu atilt mai mare cu cat raportulintre viteza de
formare a complexelor, notatii Kl, si viteza de desfacere a acestora, notatii K2,
este mai mare. Acest raport se numeste in mod obisnuit constanta de
afinitate,notatii Ka: Ka = Kl/K2

Corespunzator, raportul invers poarta numele de constanta de disociere,

notata Kd: Kd = K2/Kl

1. Monoxidul de azot

Monoxidul de azot - NO - , cunoscut si sub denumirea de factor endotetial

relaxant sau endothelial derived relaxing factor - EDRF, este sintetizat in
celulele endoteliului vascular si in alte celule (neuroni, plachete, celule
pancreatice beta, macrofage, neutrofile). Monoxidul de azot format de
endoteliul vascular actioneaza paracrin, provocand vasodilatatie marcata,
inhiband functiile plachetare si impiedicand proliferarea celulelor musculare
netede vasculare. La nivelul molecular a fost descrisii o stimulare a guanilat
ciclazei, cu cresterea cantitatii de GMPc' .

Actiunea vasodilatatoare a acetilcolinei, ATP-ului, bradikininei se exercita prin

intermediul monoxidului de azot. De asemenea, nitratii organici formeaza in
organism monoxid de azot, responsabil de actiunea lor vasodilatatoare.
Monoxidul de azot, a carui sinteza este indusa in macrofage si neutrofile de
catre unele citokine, contribuie la citotoxicitatea acestor celule fata de tumori,
germeni bacterieni si virusuri.

2. Iodul si iodurile

Iodurile in doze mici, corespunzatoare necesarului de iod pentu formarea

hormonilor tiroidieni, se folosesc in scopul substituirii iodului insuficient din apa
si alimente, respectiv pentu profilaxia si tratamentul gusii endemice simple. Se
recomanda utilizarea sarii de bucatarie iodate (20 mg iodura la fiecare kg de
sare) sau administrarea de comprimate continand I mg iodura de potasiu, astfel
incat a se asigure aportul a cel put in 100-200mg iod zilnic. In acest fel se poate
realiza eradicarea gusii.

Ca efect nedorit, pot aparea uneori fenomene de hipertiroidism. Dozele mari

de ioduri administrate la bolnavi cu hipertiroidism provoaca rapid o scadere a
metabolismului bazal si corecteaza simptomele patologice. Efectul apare in
circa 24 ore si este maxim dupa 10-15 zile; daca tratamentul continua,
fenomenele de hipertiroidism revin, uneori cu o intensitate mai mare decat cea
initiala.

Iodurile in exces inhibii mecanismul transportor care asigura iodocaptarea

tiroidiana, impiedica sinteza iodotirozinelor si iodotironinelor si blocheaza
procesul de eliberare a hormonilor tiroidieni. De aceea tratamentul cu ioduri se
face pe termen scurt, pentru pregatirea tiroidectomiei, dupa administrarea de
radioiod sau pentu combatere crizei tireotoxice. La persoanele normale starea
de eutiroidie nu este de obicei modificata prin administrare de ioduri.

Iodurile si iodul (care se transforma in ioduri in tubul digestiv) se absorb repede

din intestin. Se concentreaza in tiroida (indeosebi la bolnavii cu hipertiroidism).
Trec in saliva, sudoratie si lapte; difuzeaza prin bariera placentara. Eliminarea
se face predominant prin urina. Iodurile sunt indicate pentru pregatirea
tiroidectomiei si in tratamentul medical al hipertiroidismului asociate cu
tioamide si propranolol pentru blocarea rapida a secretiei hormonale. Se pot
folosi si in boala Graves-Basedow cu exoftalmie marcata sau in criza tireotoxicii.
Administrarea de ioduri determina cresterea depozitelor de iod in tiroida si
intarzie efectul tioamidelor - nu se administreaza iodura inaintea acestora. De
asemenea iodurile trebuie evitate daca se preconizeaza administrarea de
radioiod in saptamanile care urmeaza, deoarece inhiba iodocaptarea. In afara
interferarii functiei tiroidei, iodurile se folosesc ca expectorante.

Administrat la gravida, iodul poate determina dezvoltarea gusii la fat.

2.1. Radioiodul

Izotopul radioactiv , administrat oral sub forma de solutie de iodura de sodiu,

se absoarbe repede si se acumuleaza in tiroida unde emite raze beta si gamma;
are un timp de injumatatire de 8 zile. Radioiodul este util in tratamentul
hipertiroidismului si al cancerului tiroidian. In anumite situatii clinice
tireotoxicoza grava, boli cardiace, varsta inaintata - este recomandabila
corectarea prealabila a hipertiroidiei prin tioamide; administrarea acestora
trebuie intrerupta cu 5-7 zile inaintea administrarii iodului radioactiv. Folosirea
de ioduri este contraindicata, deoarece inhibii captarea iodului radioactiv. In
cancerul tiroidian, radioiodul este util pentru tratamentul tumorilor recurente
sau al metastazelor in cazul in care tesutul este capabil sa capteze iodul
Aproximativ 50% dintre bolnavii cu gusa toxica difuza, tratati cu radioiod,
dezvolta in curs de ciitiva ani fenomene de hipotiroidism. La femeile insarcinate
administrarea de radioiod poate afecta fatuI poate leza tiroida copilului dupa
primul trimestru de sarcina.

3. Calciul si fosfatii

Calciul si fosfatii, constituenti minerali majori ai osului si care prezinta de

asemenea roluri importante pentru functionarea celulara in ansamblu, sunt
elemente esentiale in remodelarea osoasa. Peste 95% din cantitatea totala de
calciu (1-2 kg) din organismul unui adult si 85% din cea de fosfati (1 kg) se afla
in oase, principalul rezervor al acestor minerale. Restul se gaseste in sange, in
lichidul extra- si intracelular, fiind in echilibru cu cel osos.

Calciul si fosfatii sunt absorbiti la nivel intestinal (duoden si jejunul proximal)

intr-un procent de aproximativ 30% din cantitatea ingerata.

Concentratia serica normal a a calciului este de 8,5 -10,4 mg/dl, din care
aproximativ 50% o reprezintii calciul ionizat, responsabil de activitatea
biologica (reacti enzimatice, functia mitocondriilor, comunicare intracelularii,
transmisie sinaptica, contraqie musculara, coagularea sangelui).

Preparatele parenterale de calciu (Ca) sunt gluconatul de calciu, glubionatul de

calciu, levulinatul de calciu si clorura de calciu; ultima, datorita efectului iritant,
nu se injecteaza deeat pe eale intravenoasa. Dintre formele orale, exista
carbonatul de calciu (40% Ca), lactatul de calciu (13% Ca), glubionatul de calciu
(6,5% Ca), gluconatul de calciu (9% Ca), levulinatul de calciu, citratul de calciu
(17% Ca). In esenta, pentru tratamentul injectabil se prefera gluconatul de
calciu, deoarece are cel mai redus efect iritant asupra venelor, iar pentru
tratamentul oral se prefera carbonatul de calciu, datorita continutului crescut
in calciu (40%), a efectelor antiacide suplimentare si a unui pret scazut. Are
dezavantajul efectului constipant la doze de peste 2 g Ca/zi. Alaturi de indicatia
majora in hipocalcemii, sarurile de calciu pot fi indicate si in osteoporoza,
definita ca o distructie osoasa anormaHi, cu predispozitie la fracturi, precum si
in hiperglicemie, caz in care care calciul combate unele efecte miocardice ale
concentratiilor serice mari de potasiu.

4. Fluorul

Fluorul se concentreaza la nivelul oaselor si al dintilor, unde formeaza cristale

de hidroxiapatita. Sub forma de fluorura de sodiu este demonstrat a fi eficient
in profilaxia cariei dentare si se afla sub investigatii clinice in terapia
osteoporozei. Suplimentarea aportului de fluor fie prin imbogatirea apei, fie
prin comprimate zilnice, este cel mai eficient mod de preventie a cariilor
dentare, cu conditia consumului inaintea eruptiei dentitiei permanente.
Aplicatia topica de preparate de fluor are eficacitate maxima daca se face in
momentul eruptiei dentare.

Cu toate ca fluorul este singurul agent cunoscut pana in prezent care poate
stimula direct formarea masei osoase, indeosebi a celei trabeculare, cu
cresterea progresiva a densitatii osoase, utilizarea fluorurilor in preventia sau
tratamentul osteoporozei de postmenopauza este controversata.

In prezent, in SUA sunt in curs studii clinice care utilizeaza un nou preparat de
fluor cu eliberare lenta, prelungita si dozaj mai redus. Oricum, folosirea
fluorurilor in terapia osteoporozei trebuie facuta prin asocierea preparatelor de
calciu, pentru a preveni aparilia osteomalaciei.
5. Antiaritmicele blocante ale canalelor de sodiu

Aceasta clasa cuprinde multe medicamente care blocheaza canalele de sodiu

voltaj-dependente si au efect antiaritmic.

Fixarea blocantului canalului de sodiu de situsul său receptor determina

scaderea intensitatii curentului de sodiu (scade viteza de circulatie a ionilor de
sodiu prin canalele de sodiu) si ingreuneaza trecerea canalelor de sodiu dintr-o
stare in alta. Scaderea intensitatii curentului de sodiu scade viteza depolarizarii
sistolice , ceea ce are drept consecintii scaderea conductibilitatii.