Nivelul Sintactic Al Limbii Romane Editu-1 PDF

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE
I.S.B.N.: 978-606-8064-26-0
Mihaela SECRIERU
NIVELUL SINTACTIC
AL LIMBII ROMÂNE
Editura StudIS
Iaşi - 2009
Cuprins
CAPITOLUL I..........................................................................................................................................7
NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE........................................................7
Planurile sintactice ale comunicării ....................................................... 8
Noţiunea de categorie .......................................................................... 19
1.0. Unităţi sintactice. Conceptul de unitate sintactică........................ 24
1.1. Enunţul sintactic/textul ................................................................. 28
1.2. Propoziţia ...................................................................................... 34
1.3. Fraza.............................................................................................. 38
1.4. Sintagma ....................................................................................... 41
1.5. Substitutul de propoziţie/frază ...................................................... 47
1.6. Parte de propoziţie vs. funcţie sintactică....................................... 49
1.7. Conceptul de funcţie sintactică ..................................................... 54
CAPITOLUL II .....................................................................................................................................67
CONCEPTUL DE RAPORT SINTACTIC ............................................................ 67
2.1. Raporturi sintactice care se stabilesc între părţi de vorbire
în cadrul enunţului-propoziţie.............................................................. 72
2.2. Raporturi sintactice de la nivelul enunţului-frază ......................... 75
2.3. Raporturi sintactice care se stabilesc între funcţii sintactice
ca entităţi sintactice.............................................................................. 77
2.4. Nonraporturi sintactice.................................................................. 78
2.5. Consideraţii asupra raporturilor sintactice admise
în lingvistica românească ..................................................................... 78
2.6. Raportul sintactic de inerenţă........................................................ 81
2.7. Raportul sintactic apozitiv ............................................................ 97
2.8. Raportul sintactic mixt ................................................................ 106
2.9. Raportul sintactic explicativ........................................................ 110
2.10. Raportul sintactic de incidenţă.................................................. 112
2.11. Raportul sintactic de coordonare............................................. . 116
2.12. Raportul sintactic de subordonare............................................. 120
2.13. Raportul sintactic de dublă subordonare................................... 127
2.14. O nouă taxinomie a raporturilor sintactice: raporturi sintactice
generatoare şi nongeneratoare de funcţii sintactice ........................... 141
6 CUPRINS
CAPITOLUL III................................................................................................................................. 145

3.0. CONSIDERAŢII ASUPRA FUNCŢIILOR SINTACTICE ADMISE
ÎN LIMBA ROMÂNÃ........................................................................................... 145
3.1. Corespondenţa dintre funcţiile sintactice intrapropoziţionale şi
funcţiile sintactice propoziţionale ...................................................... 153
3.2. Există conversiune sintactică în limba română? ......................... 159
Bibliografie generală.......................................................................... 171

Izvoare literare ................................................................................... 184
Sigle periodice.................................................................................... 186
Zusammenfassung.
Die Syntaktische Ebene der Rumänischen Sprache........................... 187
Résúme............................................................................................... 207
CAPITOLUL I
NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

Nivelul sintactic al limbii române este nivelul limbii cel mai complex,
întrucât pune în „opera“ limbii toate celelalte subnivele: fonologic, lexical,
semantic, morfologic şi stilistic. Dinamica sistemului sintactic al limbii
române (ca de altfel al oricărei limbi) se înscrie în limitele-cadru a trei
categorii1 sintactice: unităţi sintactice, raporturi sintactice şi funcţii
sintactice. Conlucrarea exhaustivă şi discretă a acestor trei categorii
sintactice epuizează în plan pragmatic şi teoretic conceptul de nivel
sintactic, astfel încât o reprezentare grafică a acestei dinamici se poate trasa
în următorul mod:
NIVEL
SINTACTIC
UNITĂŢI SINTACTICE
RAPORTURI FUNCŢII
SINTACTICE SINTACTICE
Figura nr. 1. Sistemul sintactic al limbii
1
Pentru explicitarea termenului, vezi infra.
8 NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE
Aceste categorii sunt teoretizate intens în lingvistica românească şi
străină, dar cel puţin lingvistica românească, credem, lasă să-i scape anumite
contradicţii în privinţa categoriilor nivelului sintactic, contradicţii care ar
trebui reconsiderate din noi perspective epistemologice.
Este evident că, pentru a descrie şi defini orice realizare sintactică,
este necesar a se prefigura modelul sintactic în limitele căruia se înscrie acea
realitatea sintactică, mai exact este necesară luarea în discuţie a unor noţiuni
cadru, cum ar fi cele de plan sintactic, categorie sintactică, manifestare
categorială etc. Prin demersul nostru de stabilire a cadrului general al
discuţiei şi prin receptarea critică a tuturor direcţiilor principale de cercetare
privind categoriile sintactice, credem că vom contribui în final la o mai bună
conceptualizare a sistemului sintactic al limbii române, ca obiect de
cercetare şi la o mai bună individualizare a acestuia în macrosistemul limbii,
ca obiect de cercetare.
PLANURILE SINTACTICE ALE COMUNICĂRII
În legătură cu problema planurilor sintactice ale comunicării stau şi

următoarele alte probleme: manifestarea categorială a unităţilor sintactice,
legătura dintre conceptul de unitate sintactică şi planul sintactic al
comunicării, câte planuri sintactice ale comunicării pot fi identificate: două,
trei sau mai multe, problema generării planurilor comunicării la nivelul
structurii de suprafaţă şi a realizărilor pe care acestea le cunosc, pe care le
vom lua în discuţie în cele ce urmează.
I. Problema planurilor sintactice ale comunicării nu este pusă în mod
explicit în literatura românească de specialitate. Unele lucrări mai vechi2 şi
2
Timotei Cipariu, Opere II, ed. îngrijită de Carmen Gabriela Pamfil, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1992, p. 257 sqq; Gramatica limbii romîne, vol. al II-lea, Sintaxa,
Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1954; Iorgu Iordan, Limba romînă
NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE 9
mai noi3 nu o abordează deloc, mai exact nu teoretizează în nici un fel
problema existenţei planului sau a planurilor comunicării sintactice. Această
stare de fapt o punem atât pe seama limitelor epistemologice, de cunoaştere
şi investigare a realităţii sintactice, în funcţie de dezvoltarea cunoaşterii
lingvistice, în general, raportată la timpul istoric determinat, cât şi pe a
limitelor politice4 (în sensul că această problemă ar fi preocupat mai mult pe
pragmaticieni decât pe sintacticieni). Pe de altă parte, specialiştii în sintaxă
au putut avea un cadru general al discuţiei, în aceea că rama comunicării
umane este sistemul unei limbi, în interiorul căreia se realizează vorbirea,
aşa după cum au demonstrat-o lucrările de lingvistică generală. Faptul este
probat şi prin aceea că însăşi noţiunea de plan nu a fost, în special,
teoretizată, deşi termenul generic cu diferite determinări este întrebuinţat
relativ des: „plan semantic“5, „planul orizontal al organizării unităţilor
sintactice“6 ş.a.m.d., acesta fiind întrebuinţat, credem, şi pentru variaţia
terminologică sinonimică a termenului „nivel“. Termenul este util şi
contemporană, Editura Ministerului Învăţământului, 1956, p. 494-745, Gramatica limbii

române, vol. al II-lea, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1966.
3
V. Şerban, Sintaxa limbii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970;
Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1986; Ion Coteanu, Gramatică. Stilistică. Compoziţie, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1990, Barbu B. Berceanu, Sistemul gramatical al limbii române (reconsiderare),
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
4
Limitele politice (cf. U. Eco, 1982: 16-17, care vorbeşte despre ele aplicat la semiotică, dar
acestea prin extrapolare, credem se potrivesc oricărei ştiinţe în general) sunt de trei tipuri:
a) Limite academice. Alte discipline au efectuat deja cercetări asupra subiectelor pe care
semioticianul nu poate să le recunoască drept ale sale.
b) Limite de cooperare. Diferite discipline au elaborat teorii şi descrieri pe care oricine le
recunoaşte ca fiind semiotice, de exemplu: lingvistica şi teoria informaţiei au dezvoltat
noţiunea de cod; kinezica explorează elemente de comunicare non-verbală. În aceste
situaţii, semiotica generală are drept scop unificarea categoriilor pentru a fructifica
rezultatele celorlalte ştiinţe.
c) Limite empirice. Acestea sunt cele dincolo de care se află grupuri de fenomene
neanalizate încă, dar a căror relevanţă este neîndoielnică, de exemplu: semiotica obiectelor
de uz curent, a formelor arhitectonice ş.a.
5
Dumitru Irimia, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Editura Junimea, Iaşi,
1983, p. 8.
6
Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcţie şi analiză,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 36.
indispensabil, în egală măsură, şi, de aceea, necesită o teoretizare mai atentă,
aşa cum vom încerca de altfel să procedăm în cele ce urmează.
O dată cu teoretizarea raporturilor sintactice, în general, şi a raportului
sintactic de incidenţă, în special, s-a simţit necesitatea obiectivă de a se
teoretiza existenţa evidentă a două planuri ale comunicării sintactice.
Lingviştii care discută despre raportul de incidenţă şi despre propoziţiile
incidente disting între două planuri sintactice ale comunicării, pe care le
consideră distincte: planul comunicării directe sau propriu-zise şi planul
comentariilor la comunicarea directă7sau propriu-zisă. Planul comunicării
directe (notat adesea şi acronimic PCD) este cel „care apare ca o naraţiune, o
descriere sau un dialog“, iar planul comentariilor la comunicarea directă
(PCCD) este asigurat de „o naraţiune“8. Aceasta înseamnă deocamdată că, în
mod indirect sau implicit, se recunoştea existenţa unui al doilea plan distinct
al comunicării, fapt deosebit de important pentru înţelegerea fundamentului
arhitecturii sintactice a unei limbi, dar care nu este extrapolat de specialişti din
contextul particular al situaţiei date, şi tratată ca o problemă importantă care
ţine de cadru sintactic general al unei limbi, ci este menţinut ca o problemă
subiacentă, necesară la un moment dat pentru fundamentarea unei teorii (ne
referim la teoretizarea raportului sintactic de incidenţă, vezi supra). Critica
descrierii realităţilor sintactice acoperite de plan (naraţiune, descriere, dialog
etc.), însă arată că sunt folosiţi termeni din teoria literaturii şi nu termeni de
sintaxă, ceea ce pune sub semnul întrebării esenţa sintactică a planurilor
înseşi. Pentru a salva această teorie, care se impune ca o realitate evidentă,
credem, ar fi mai bine să le descriem prin criterii sintactice. Luând în
considerare că orice naraţiune este, de fapt, un enunţ sintactic9 şi că acesta
7
C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p.
137; Aurelia Merlan, Sintaxa limbii române, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“,
Iaşi, 2001, p. 265 precizează că PCD este „planul vorbirii directe“, iar PCCD este „planul
vorbirii indirecte“, dar păstrează teoria în limitele definiţiilor date de C. Dimitriu.
8
C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Ed. Junimea, 1982, p. 113.
9
Suntem aici, de acord cu cele remarcate de D. Irimia, în legătură cu enunţul sintactic:
„Rezultat al enunţării – proces complex prin care subiectul vorbitor intră în raport
intersubiectiv cu un interlocutor în interpretarea lingvistică a unei realităţi extralingvistice
– enunţul este o structură finită, relativ autonomă, a cărei identitate sintactică se defineşte
poate avea contur intonaţional, recunoscut ca morfem sintactic,
suprasegmental: enunţiativ, enunţiativ-exclamativ, interogativ, putem redefini
atât PCD, cât şi PCCD ca fiind secvenţe fonice, sau fluxuri sonore
comunicative, caracterizate printr-o singură intonaţie, delimitată prin pauză şi
care comportă o anumită informaţie semantică. Făcând apel la figurarea
grafică geometrică a planului (cf. figura de mai jos):
Figura nr. 2. Un plan geometric

am putea face observaţia că limitele planului sintactic al comunicării sunt date de
regulile sintactice ale combinării unităţilor morfologice, aici apărând diferenţa
dintre nivelul sintactic10, planul sintactic şi unitatea sintactică (vezi infra).
Suntem interesaţi de această problemă din considerentul că, la nivelul
sintaxei tradiţionale, se pot teoretiza şi alte planuri sintactice ale comunicării,
în afară de PCD şi PCCD, fapt pe care îl vom demonstra cu exemple
contrastante. Pentru a proba această ipoteză trebuie însă să luăm în discuţie o
serie de probleme subiacente care constituie suportul teoretic al cercetării. Ne
referim la următoarele probleme pe care le vom nota cu 1, 2 etc.
1. manifestarea categorială a unităţilor sintactice (unităţi sintac-
tice, raporturi sintactice, funcţii sintactice),
printr-o triplă unitate, întemeiată pe coeziune şi coerenţă:

- unitate de înţeles; componentele planului său semantic se situează în
simultaneitate în desfăşurarea cunoaşterii şi comunicării lingvistice;
- unitatea de structură; termenii din care se compune dezvoltă între ei diferite
relaţii sintactice;
- unitatate prozodică; este delimitat prin pauze) (în scris marcat prin spaţiu alb şi
semne de punctuaţie, punct cel mai adesea) şi are o singură desfăşurare
intonaţională.“ (1997: 330).
10
În Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, autoarele nu dau o definiţie pentru plan, dar în
definiţia dată termenului nivel se face precizarea că acesta este întrebuinţat sinonim cu cel
de plan, palier, strat etc. Pentru definirea termenului nivel, este utilizată definiţia formulată
de Hjelmslev, care consideră că nivelul constă din diferitele aspecte sub care o substanţă, a
expresiei sau a conţinutului, poate fi sesizată în vederea descrierii (Angela Bidu Vrânceanu,
Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş şi Gabriela Pană
Dindelegan, 1997: s.v.).
2. legătura dintre conceptul de unitate sintactică şi planul
sintactic al comunicării.
1. Manifestarea categorială a unităţilor sintactice (unităţi

sintactice, raporturi sintactice, funcţii sintactice)
Ne interesează această problemă din considerentul că nu putem vorbi
de unu, două, trei sau mai multe planuri sintactice dacă nu avem în vedere
ce presupune existenţa nivelului sintactic al unei limbi. Care este
specificitatea sa de formă şi conţinut, în opoziţie cu celelalte nivele ale
acelei limbi? Şi aici cunoaştem că există trei categorii sintactice care se
presupun reciproc şi care asigură existenţa nivelului sintactic al unei limbi:
unităţi sintactice, raporturi sintactice şi funcţii sintactice. Este de aşteptat ca
înseşi aceste categorii să influenţeze direct actualizarea planului/planurilor
sintactice. Este greu de demonstrat însă, chiar şi caracterul categorial al
acestor realităţi sintactice şi, de aceea, vom reitera11 pe scurt aici doar
anumite consideraţii utile demersului de faţă.
Referindu-ne la conceptul de categorie sintactică, observăm că acesta
este un concept riguros şi restrictiv care asigură caracterul sistemic al
nivelului sintactic al unei limbi. Orice realitate sintactică este o „formă“ care
se opune altei „forme“ de aceeaşi esenţă. Unităţile sintactice trebuie să se
manifeste categorial, realizările raporturilor sintactice şi ale funcţiilor
sintactice, de asemenea. De exemplu, în interiorul categoriei sintactice de
funcţie sintactică, funcţia sintactică de subiect se opune celei de predicat,
prin caracteristici de formă (morfologice) şi de conţinut (onto-semantice12).
Această dimensiune categorială este, în fapt, fie un raport paradigmatic13,
11
Pentru demonstrarea caracterului categorial al oricărei realităţi sintactice, vezi infra.
12
Prin conţinut onto-semantic denotam, de fapt, ideea de conţinut al conţinutului, sau un
metaconţinut, subiectul este un nume, dar, de fapt, este „agentul“, iar predicatul este
caracteristica dinamică a subiectului şi expresia „procesualităţii ontice“.
13
Poate e mai bine să vorbim în termeni de corelaţie, împrumutând termenul şi sensul de la
E. Benveniste care îl utilizează pentru a arăta sistemul opozitiv între formele pronumelor
personale eu vs. tu şi ambele vs. el/ea.
orizontal, pentru că se poate realiza între unităţi de acelaşi fel, de exemplu,
subiectul exprimat prin nume în N vs. subiectul exprimat prin verb la
infinitiv, fie un raport pseudo-paradigmatic, care se realizează între funcţii
sintactice percepute ca diferite, ca, de exemplu, între funcţiile sintactice de
subiect şi predicat14. Totuşi în legătură cu această ultimă realitate
paradigmatică, logica ne spune că nu există nici o diferenţă, ambele funcţii
sintactice, şi cea de subiect şi cea de predicat, realizându-se concret şi
aparţinând realizărilor sintactice concrete ale funcţiilor sintactice, care se
opun realizărilor abstracte, zero şi negative, ale funcţiilor sintactice.
Distingem, deci, între raporturile pseudo-paradigmatice de opoziţie, între
funcţiile sintactice concrete, raporturile pseudo-paradigmatice de opoziţie
între funcţiile sintactice abstracte şi raporturile pseudo-paradigmatice de
opoziţie între funcţiile sintactice concrete şi cele abstracte. Doar astfel avem
o descriere sistemică şi exhaustivă15 a categoriei de funcţie sintactică.
Reţinem că funcţia sintactică cunoaşte realizări categoriale şi că
manifestarea categorială este o realitate exhaustivă, care se comportă deci
„fără rest“16. Deşi generalizarea pare greu de acceptat, numai după
invocarea acestui argument, conchidem că nu există realizare lingvistică
absolută şi că orice realitate lingvistică ca să existe trebuie să se opună în
mod necesar altei realităţi sintactice. Forma unei realităţi sintactice ne indică
sigur că ea are această formă numai pentru că se opune prin caracteristici
distincte sau cvasi-distincte de alte forme.
14
Deşi prezente şi necesare pentru însăşi existenţa categoriei de funcţie sintactică, nu
interesează aici raporturile sintagmatice dintre părţile de vorbire, care sunt raporturi
generatoare de funcţii sintactice.
15
Cf. „Le principe reste toujours le même: l’exigence d’une analyse exhaustive veut qu’on
distingue ce qui manque de conformité, et que la séparation soit accomplie dès le moment
où le manque de conformité se dénonce : le principe de la simplicité veut d’autre part qu’on
distingue pas avant ce moment sous peine d’opérer des distinctions inutiles.“ (Louis
Hjelmslev, Essais linguistique, Les Éditions de Minuit, 1971, Paris, p. 51).
16
Această expresie terminologică, întrebuinţată, cu precădere, de C. Dimitriu, o considerăm
la rândul nostru, suficient de adecvată pentru o traducere liberă a ideii de exahaustivitate.
2. Legătura dintre conceptul de unitate sintactice şi

planul sintactic al comunicării
Enunţul sintactic este unitatea de bază a planului sintactic. Este
necesar a se vorbi de mai multe planuri sintactice atâta timp cât unităţile
sintactice: enunţul sintactic (textul), fraza, propoziţia sunt unităţi sintactice
comunicative în interiorul cărora se realizează raporturile sintactice şi
funcţiile sintactice?
Răspunsul este negativ, respectiv, nu avem nevoie de o teorie a mai
multor planuri sintactice, atâta timp cât avem în vedere enunţuri sintactice
transfrastice, care sunt decompozabile în sub-enunţurile sintactice consti-
tutive fără rest, de exemplu:
„Filosofia greacă, înaintând dialectic, trecând mai întâi prin filosofia
obiectivă a cosmologilor şi mai apoi prin subiectivismul sofiştilor a ajuns
într-un moment de sinteză completă, într-un moment măreţ pentru întreaga
istorie a spiritului.“ (Constantin Tsatos, 1979, p. 83). Majoritatea enun-
ţurilor sintactice scrise răspund pozitiv acestei condiţii, iar analiza pare a
rămâne în cadrul general al nivelului sintactic.
Răspunsul este pozitiv, însă, atâta timp cât există enunţuri sintactice
transfrastice, care sunt decompozabile în sub-enunţuri sintactice plus „rest“,
respectiv, conţin şi secvenţe de enunţ care nu pot fi atrase în interiorul altor
enunţuri pentru a fi analizate omogen. În exemplele: „Irina şi Alexe se iviră,
fiecare venind pe alt drum. Ah, feţele lor.“ (Panait Istrati, CB, 1992:66), „Bun,
strigă el.“ (idem, p. 67), unde secvenţele „Ah, feţele lor !“ şi „Bun“ nu pot fi
atrase în analiza altor unităţi sintactice, ci trebuie analizate separat. Conchidem
în acest punct că problema unităţilor sintactice stă în legătură directă şi cu cea a
planurilor sintactice (la plural, deci), deoarece în actualizarea planurilor
sintactice, vom vedea, sunt implicate unităţi sintactice specifice.
3. Câte planuri sintactice ale comunicării pot fi

identificate: două, trei sau mai multe?
În legătură cu planul sintactic, în special vs. dimensiunea categorială a
oricărei realităţi sintactice, în general, se pune întrebarea dacă PCD se opune
prin caracteristici de forma şi de conţinut PCCD.
Luând în discuţie de la un enunţ simplu, precum:
Maria citeşte o carte.
putem observa că acesta se află în PCD, caracterizat prin aceea că:
- este o comunicare cu o singură intonaţie (enunţiativă),
- are autonomie semantică,
- are marcă formală sintactică incipită zero (Ø)17.
Întregind enunţul de mai sus cu o altă comunicare, aflată în alt plan:
Maria citeşte o carte, zise mama.
caracteristicile PCCD sunt:
- este o comunicare cu o singură intonaţie (enunţiativă),
- are marcă formală sintactică incipită zero (Ø).
Ce le deosebeşte atunci? Aici intervine criteriul importanţei comuni-
cării, dată de secvenţialitatea lingvistică, fapt ce pune comunicarea a doua,
zise mama, în raport de comentariu semantic la prima comunicare.
Trebuie de aceea, să adăugăm la descrierile anterioare şi aceea că PCD
are comunicativitate primară sau de bază, iar PCCD are o comunicativitate
secundară în context sau inferentă. În plus, această comunicativitate
inferentă de la nivelul PCCD este marcată printr-un cumul de mărci; este
vorba, în opinia noastră, pe lângă marca formală incipită zero şi de pauza
marcată prin virgulă şi de verbele dicendi sau declarandi, ori de prezenţa
conjuncţiilor suspendate, ca în situaţiile: „Când şi când Dana – căci aşa o
chema pe fată – privea discret în dreapta şi în stânga“; sau „Eu îţi
comunicasem – dacă nu mă înşel – că vând cui îmi plăteşte mai mult şi
îndată“ (ambele exemple după Gh. Trandafir, 1982: 158).
17
Pentru marca zero a enunţurilor propoziţionale principale, vezi infra.
Notă: Într-un enunţ precum „Desigur, zisei, ideile unui timp plutesc în
acel timp şi mai mulţi oameni pot gândi acelaşi lucru fără să se
cunoască.“ (Marin Preda, Cel mai iubit..., 1990: 96), constatăm, că
acceptând taxinomia şi formele inventariate de diverşi specialişti, care
îl încadrează pe desigur la forme incidente, avem aici o situaţie inedită
de incidenţă la incidenţă, problema complicându-se prin necesitatea
luării în discuţie a raporturilor sintactice existente între planurile
sintactice incidente implicate (vezi infra).
Dar considerând enunţul:
Mario, citeşte o carte, zise mama.
ne punem întrebarea căruia dintre planurile teoretizate, PCD sau PCCD,
aparţine secvenţa lingvistică Mario?
Notă: Această problemă reprezintă un caz special al realizării
unităţilor sintactice prin monoelemente lingvistice, ca în enunţurile de
tipul: Mario!; Dragă frate. Situaţia lor specială nu este dată numai de
faptul că acestea nu comunică o „naraţiune/descriere/dialog“ sau un
„comentariu la o naraţiune“, ci şi de faptul că fiind enunţuri sintactice
(nu cunoaştem teorii care să vorbească de enunţuri nonsintactice),
trebuie descrise prin criterii pur sintactice. Care sunt aceste criterii?
Cum putem să le descriem fără să folosim termeni extrasintactici?
Aceste enunţuri nu sunt descriptibile nici în situaţia când apar
„determinate“: Mario, ce faci? sau Dragă frate, nu sunt de acord.
Majoritatea lingviştilor le lasă în afara analizei sintactice, ele primind
o descriere semantică sau pragmatică etc. Putem, însă invoca
argumentul că orice realitate sintactică are mărci comune cu alte
realităţi sintactice (genul proxim) şi mărci specifice, diferenţiatoare de
aceleaşi realităţi sintactice (diferenţe specifice). Clasele de realităţi
sintactice, în special (şi lingvistice, în general) sunt neomogene dacă
este luat în consideraţie numai genul proxim, dar omogene, dacă sunt
luate în consideraţie toate diferenţele specifice. Nu considerăm, de
aceea, paradoxală situaţia unei clase cu un singur reprezentant,
descrierea ştiinţifică fiind cu atât mai rafinată, cu cât sunt descrise pe
baze analitice exhaustive toate manifestările ştiinţifice ale unei limbi.
Bazându-ne pe exemplul invocat, credem că pentru descrierea adecvată
a acestei realităţi trebuie să utilizăm criterii conjugate specifice diferitelor
nivele. La nivel morfologic, avem realizarea prin substantiv în vocativ, cu
intonaţia sa specifică sau prin nominativ cu intonaţie vocativă. La nivel
semantico-pragmatic, avem o comunicare, dar aceasta nu are decât un
semantism limitat la o „apelare“. Este, mai curând, o comunicare „vidă“. La
nivel sintactic, are marcă formală sintactică incipită zero, conjugată cu
izolarea parantetică. De asemenea, aici interesează criteriul sintactic al topicii,
care ne indică mobilitatea acestui plan: incipit, median sau final. Existând atât
caracteristici comune, dar şi diferite de celelalte două planuri, credem că
putem propune acceptarea unei noi realităţi sintactice cu caracteristici
distincte şi comune, ca realizare a planurilor sintactice, pe care o considerăm
planul comunicării apelative (PCA), caracterizată prin următoarele:
- nu comunică un enunţ primar sau un comentariu la acesta,
- are marcă formală sintactică incipită zero, conjugată cu pauza şi
intonaţia,
- comunicativitatea este „apelativă“, fie ea incipită, mediană sau
finală ca topică.
Considerând enunţul
Hei, Mario, citeşte o carte, zise mama.
observăm că nu putem atrage în nici un plan sintactic teoretizat până în
prezent situaţia interjecţiilor. Folosind caracteristicile identificate pentru
celelalte planuri ale comunicării, prin opoziţie, observăm caracteristici
comune, dar şi diferite ale acestei actualizări. În plus, ca şi în situaţia
vocativelor, aici interesează criteriul sintactic al topicii, specific însă fiind
faptul că interjecţiile au, în general, restricţii de distribuţie. Putem vorbi, în
această situaţie, în opinia noastră, de un nou plan sintactic: planul
comunicării interjecţionale (PCI), caracterizat prin:
- nu comunică un enunţ primar sau un comentariu la acesta, ori o apelare,
- are marcă formală sintactică incipită zero, conjugată cu pauza şi intonaţia,
- comunicativitatea este „interjecţională“, apărând preponderent în
topică incipită.
Observăm că cele patru planuri descrise până în prezent se bucură de
descrieri preponderent formal-sintactice, fapt ce satisface condiţia pusă încă
de la început a necesităţii invocării de criterii exclusiv sintactice în definirea
tuturor realităţilor sintactice. După această descriere a tuturor actualizărilor
posibile ale planurilor sintactice, se impune o definire a acestuia. Planul
sintactic al comunicării, în general, este o realitate sintactică abstractă, un
model care sugerează limitele între care putem imagina realizarea unităţilor
sintactice cunoscute, dispuse secvenţial, deci succesiv, în funcţie de rolul lor
şi de importanţa lor comunicativă.
4. Problema generării planurilor comunicării

sintactice la nivelul structurii de suprafaţă
şi a realizărilor pe care le cunosc acestea
Cum ar putea fi descris cu mijloace sintactice sau extrasintactice
raportul/raporturile sintactice dintre planurile sintactice (PCD, PCCD, PCA,
PCI)? Există oare un raport sintactic între ele? Chiar simpla lor juxtapunere
ne îndreptăţeşte să formulăm această întrebare. O opinie în legătură cu
această problemă este exprimată de Gh. Trandafir, care vorbind despre
relaţia sintactică de incidenţă, pe care o vede ca „relaţia unei unităţi faţă de
construcţia în care este inclusă“ (1982: 158), o consideră o „relaţie zero“.
Extinzând această constatare şi la celelalte planuri sintactice, suntem de
părere că între acestea există, de asemenea, raporturi sintactice zero,
nongeneratoare de funcţii sintactice.
Concluzii: În limba română, la nivelul sintactic al acesteia, se pot
actualiza enunţuri sintactice, aflate în planuri sintactice diferite.
Actualizările sintactice posibile indică un număr de patru planuri
sintactice: planul comunicării directe, planul comentariilor la
comunicarea directă, planul comunicării apelative şi planul comunicării
interjecţionale, care au mărci comune, dar şi specifice şi au un conţinut
sintactic specific, dat de importanţă comunicativă. Raporturile sintactice
dintre aceste planuri sintactice sunt zero.
NOŢIUNEA DE CATEGORIE
Atunci când vorbim despre statutul unei ştiinţe, avem în vedere trei
dimensiuni constitutive şi funcţionale: obiectul de cercetare al ştiinţei,
metodele de cercetare specifice sau adaptate ştiinţei în discuţie şi aparatul
terminologic propriu. Fără aceste coordonate, o ştiinţă nu se legitimează şi,
de aceea, ele pot fi considerate necesare şi suficiente. Noi nu vom discuta
aici primele două dimensiuni şi nici a treia dimensiune în toată
complexitatea ei, ci vom face câteva referiri la metalimbajul sintactic al
sintaxei limbii române, în special, şi la noţiunea de categorie, în particular.
Terminologia sintactică nu a fost tratată special în lingvistica
românească în lucrări de tip dicţionar sau în studii terminologice aplicate, de
aceea atunci când vorbim de terminologia sintactică trebuie să ştim că avem
în vedere teoretizările passim de tip lexicografic: glosări, creaţii lexicale şi
propuneri terminologice, resemantizări sau de tip sintactic, apozări,
determinări etc. pe care le întâlnim curent în lucrările româneşti de sintaxă.
Această stare de fapt a condus la deservicii aduse dezvoltării ştiinţei înseşi şi
la perpetuarea unei practici cvasiştiinţifice de a prelua şi utiliza termeni în
virtutea unei sens considerat de la sine înţeles, impus de o tradiţie axiomatică
sau postulantă. Concepte importante din sintaxă, cum ar fi, de exemplu, cel de
unitate sintactică nu au primit nici o explicitare18 în nici una din cele trei
ediţii ale Gramaticii Academiei19. Acelaşi tratament îl cunosc noţiuni precum
18
Vezi amplul nostru comentariu la această problemă în Nivelul sintactic al limbii române,
Editura Geea, Botoşani, 1998.
19
Este vorba despre cele trei ediţii ale Gramaticii Academiei: Gramatica limbii române,
(GA), 1954, vol. I, II, Editura Academiei Române, Bucureşti; Gramatica limbii române,
(GA), 1966, vol. I, II, ediţia a II-a, Editura Academiei Române, Bucureşti; Gramatica
limbii române, (G.A), 2005, vol. I, II, Editura Academiei Române, Bucureşti, lucrări pe
care le invocăm aici ca jaloane ştiinţifice, fiindcă au drept scop ipostazierea întregii
categorie sintactică, raport sintactic, funcţie sintactică, conţinut sintactic,
formă sintactică etc. frecvent utilizate cu intensiuni mai mult sau mai puţin
personale şi diferite de la specialist la specialist. Lipsa unei lucrări
lexicografice de metalimbaj sintactic sau de terminologie sintactică nu o
considerăm reflexul unei maturizări ştiinţifice dată de o presupusă maturitate
terminologică care nu ar mai avea nevoie de o astfel de lucrare care ar părea
redundantă lucrărilor de specialitate deja publicate, ci, dimpotrivă, o lipsă în
sine a unei ştiinţe insuficient maturizate, care nu a reuşit să-şi sintetizeze
achiziţiile terminologice într-un sistem lexicografic coerent.
Vom discuta succint intensiunea termenului fundamental de categorie
lingvistică, precum şi a termenilor inferenţi de categorie gramaticală /
morfologică şi/sau sintactică şi implicaţiile unei bune definiri a acestui
termen generic, ca şi a altor termeni asupra dezvoltării ştiinţei însăşi.
Metatermenul categorie cunoaşte la nivelul lingvistic mai multe extensiuni,
fiind întrebuinţat cu largheţe pentru funcţii sintactice (subiect, predicat etc.),
clase lexicale, clase morfologice etc. (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 332; 347;
J. Dubois, 1994: s.v.), dar credem că este propriu şi aplicabil doar acelor
elemente lingvistice care răspund pozitiv anumitor cerinţe. Observăm şi că
de-a lungul timpului, din necesităţi de cercetare, unii lingvişti au decelat şi
ei anumite trăsături ale meta-noţiunii de categorie. Astfel, s-a considerat că
entităţile lingvistice care se supun clasificărilor categoriale:
- au organizare internă şi între elementele lor se stabilesc relaţii
particulare, respectiv, „presupun cel puţin două aspecte opozabile“ (C.

Dimitriu, 1994: 239);
- au proprietăţi comune, care sunt condiţionate de nivelul cărora aparţin;
- au o semnificaţie gramaticală în stare pură (DSSL, O. Ducrot -Tz.
Todorov, 1972: 147);

- sunt marcate prin mărci specifice aceluiaşi nivel.
cunoaşteri lingvistice româneşti în intervalele cuprinse până la apariţia lor, fapt ce a

favorizat tocmai această practică a investirii terminologiei cu un prestigiu care părea a nu
mai necesita procesul unei interogări, de unde lipsa vreunei interogări şi în orice altă lucrare
publicată între intervalele apariţiilor Gramaticilor Academiei.
La acestea, adăugăm şi principiul enunţat de L. Hjelmslev:
- „ca o categorie să aibă existenţă reală din punct de vedere gramatical
este important ca ea să poată fi definită prin criterii de formă şi nu prin
criterii pur semantice“ (cf. L. Hjelmslev după D. Nica, 1988: 37);
precum şi caracteristicile:
- categoriile trebuie să reprezinte cadrul general pentru toate
descrierile posibile de la nivelul avut în vedere,
- să fie confirmate din punctul de vedere al mai multor nivele ale
limbii: fonematic, morfematic, semantic, sintactic.
După cum se observă, aceste notaţii surprind fie caracterul formal, fie
cel de conţinut al conceptului de categorie, dar exprimarea abstractă a
trăsăturilor noţiunii mai permite anumite precizări. Trebuie plecat, în opinia
noastră, în definirea acestui termen de la două realităţi complementare,
conţinutul şi forma, realităţi dintre care forma joacă la nivelul structurii de
suprafaţă un rol mai important20. Notăm aici două aserţiuni fundamentale:
forma este garanţia caracterului lingvistic şi în limbă totul este opoziţie.
Aceste două aserţiuni conferă o cadru de definire şi rigoare suficientă şi
termenului de categorie. Luând în consideraţie forma, observăm că atunci
când vorbim de organizarea categorială a nivelului sintactic vizăm, de fapt,
organizarea categorială externă şi internă a acestui nivel din punct de vedere
formal. Organizarea categorială externă opune, de exemplu, unităţi sintactice,
care sunt în număr finit şi pe criterii de formă şi conţinut putem să le descriem
opunându-le una celeilalte. Urmare a acestui fapt, atunci când discutăm
despre categoria sintactică de unitate sintactică in praesentia, observăm că nu
există nici o unitate sintactică care să rămână în afara acestei descrieri
categoriale în unităţi sintactice, mai exact nici o structură sintactică actualizată
în limbă nu rămâne în afara descrierii de unitate sintactică şi aici putem aduce
drept exemplu orice segment din orice text sintactic, orală sau în scris.
Schimbând ceea ce trebuie schimbat, atunci când vorbim, de exemplu, despre
clasele morfologice, observăm că prin trăsături categoriale formale şi de
20
Epistemologic, un conţinut nou a cerut o formă nouă, dar sincronic şi în aparenţă forma
este evidentă, iar conţinutul, subiacent.
conţinut, acestea se opun unele faţă de altele: substantivul vs. pronume vs.
adjectiv vs. adverb etc., astfel încât nu există nici o parte de vorbire care să fie
în afara apartenenţei la una din clasele morfologice. Aceasta înseamnă că
părţile de vorbire se manifestă categorial. Recunoaşterea apartenenţei la o
clasă morfologică, aşa cum am spus, se face prioritar, ori simultan pe criterii
de formă şi conţinut. Putem vorbi deci de aspecte externe opozabile, atunci
când identificăm cărei unităţi sintactice sau cărei clase morfologice aparţine o
structură sau un cuvânt. Descrierea categorială, însă vizează analitic şi
interiorul clasei21 sintactice sau morfologice avute în vedere. În această
situaţie, avem o descriere internă. Organizarea categorială internă opune, de
exemplu, categorii sintactice de tipul numărului şi felului raporturilor
sintactice. Nu există nici un raport sintactic care să nu fie descriptibil după
criterii de formă şi conţinut şi, prin aceasta, clasificabil. Dacă vorbim despre
categorii morfologice, putem observa cum genul se opune numărului, dar şi în
interiorul genului, masculinul se opune femininului şi neutrului etc., prin
criterii de formă şi conţinut. Ca şi în situaţia de mai sus, nu există nici o
entitate sintactică ori morfologică care odată ce face parte dintr-o clasă
sintactică ori morfologică să se sustragă clasificărilor categoriale interne. În
alţi termeni nu există nici un raport sintactic în afara descrierii prin tipul de
raport sintactic, nici o funcţie sintactică în descrierii prin tipul de funcţie
sintactică etc., sau nici un substantiv în afara descrierii prin gen, sau prin
număr etc. Putem vorbi deci de aspecte interne opozabile. Important de
remarcat este faptul că între aspectele interne opozabile, trebuie admise şi
evidenţiate realizările abstracte, vide sau negative ale opoziţiilor categoriale,
altfel nu putem discuta exhaustiv şi riguros în termeni de opoziţii22. Din
această discuţie, putem trage concluzia că dacă noţiunea de categorie
acţionează până la epuizarea sferei de aplicaţie, înseamnă că ea este
21
Nu suntem de acord cu definiţia tautologică propusă de Alan Rey (1991:183), prin care
categorie se defineşte prin clasă, cf. „catégorie = classe dans laquelle on range des objets de
même nature“.
22
Evidenţierea acestei realităţi numită aspect opozitiv vid sau negativ a făcut subiectul
cercetărilor noastre atât în lucrarea Nivelul sintactic al limbii române, cât şi în alte lucrări
(vezi referinţele bibliografice).
exhaustivă, trăsătură ce trebuie adăugată celor deja evidenţiate. De asemenea,
putem concluziona că acesta este un termen de bază, fiindcă prin el se pot
defini şi descrie şi celelalte realităţi lingvistice În acest context, putem încerca
o definiţie a acestei metanoţiuni.
Noţiunea de categorie lingvistică poate fi definită ca o realitate
lingvistică exhaustivă şi fundamentală care se caracterizează prin conţinut şi
formă şi care ordonează extern şi intern, în baza trăsăturilor opozitive,
exprimate morfematic, în clase şi subclase – fonetice, lexicale, semantice,
morfologice, sintactice etc. întreaga realitate lingvistică a unei limbi, până la
surprinderea tuturor posibilităţilor combinatorice şi de actualizare a
elementelor constitutive ale acelei limbi.
Taxinomii
În acelaşi context extern şi intern, intranivelar, putem vorbi de
categorii lingvistice, de categorii gramaticale, de categorii morfologice şi de
categorii sintactice. Diferenţa dată de aceste determinări tip determinativ
noţiunii de categorie constă în aceea că cele lingvistice reprezintă termenul
generic, individualizant doar în opoziţie cu termeni precum categorii
estetice, filozofice etc., cele gramaticale trimit nedefinit la cele morfologice
şi sintactice în general, cele morfologice se referă la gen, număr, timp,
persoană etc., iar cele sintactice se referă doar la unităţi sintactice, raporturi
sintactice şi funcţii sintactice.
Referindu-ne la modul cum înţelegerea corectă a noţiunii de categorie
poate influenţa însăşi dezvoltarea ştiinţei, observăm că rafinarea descrierii în
clase şi subclase se bazează tocmai pe opoziţiile categoriale interne şi
externe. Mai exact, putem estima cu argumente majore câte realităţi
morfologice, ori sintactice de acelaşi fel pot fi admise într-o limbă prin
investigarea trăsăturilor lor categoriale opozitive, în câte clase, subclase şi
subsubclase etc. pot fi acestea distribuite până la cel din urmă element,
omogenitatea claselor şi obţinerea unei analize fără rest fiind scopul ultim al
cunoaşterii ştiinţei înseşi.
Pe de altă parte, cu ajutorul teoriei categoriale pot fi studiate
comparativ şi contrastiv limbile între ele, din varii perspective.
Concluzii:
Metalimbajul unei ştiinţe face parte din statutul acesteia, fiind premiză
a dezvoltării ei.
Dintre termenii cu cea mai mare relevanţă, cel de categorie lingvistică
se diferenţiază net, toate celelalte făcând apel într-un fel sau altul la el.
Noţiunea de categorie lingvistică poate fi definită ca o realitate
lingvistică exhaustivă şi fundamentală care se caracterizează prin conţinut şi
formă şi care ordonează extern şi intern, în baza trăsăturilor opozitive,
exprimate morfematic, în clase şi subclase – fonetice, lexicale, semantice,
morfologice, sintactice etc. întreaga realitate lingvistică a unei limbi, până la
surprinderea tuturor posibilităţilor combinatorice şi de actualizare a
elementelor constitutive ale acelei limbi.
Taxinomiile la care se supune această noţiune intranivelar permit
diferenţieri de la general la particular.
Evident că, pentru a descrie şi defini orice realizare sintactică, este
necesar a se prefigura modelul sintactic în limitele căruia se înscrie acea
realitate sintactică, mai exact este necesară luarea în discuţie a fiecăreia
dintre cele trei categorii sintactice menţionate: unităţi sintactice, raporturi
sintactice şi funcţii sintactice. Prin acest demers, ne propunem receptarea
critică şi obiectivă a direcţiilor principale de cercetare privind categoriile
sintactice în discuţie şi a acelor opinii care vor contribui, în final, din
punctul nostru de vedere, la individualizarea şi conceptualizarea sistemului
sintactic al limbii române în macrosistemul limbii ca obiect de cercetare.
1.0. UNITĂŢI SINTACTICE.

CONCEPTUL DE UNITATE SINTACTICĂ
Modelul sintaxei tradiţionale utilizează conceptul de unitate

sintactică, însă o definiţie a acestui concept – fie ca entitate lingvistică
generală, fie ca entitate particularizată la nivel sintactic – nu a fost, în
general, formulată, procedându-se, cel mai adesea – chiar şi în marile tratate
– după indicarea titlului capitolului „Unităţi sintactice“, direct la clasificarea
şi discutarea unităţilor sintactice posibile în limba română cf. G.A.2, 1966,
II: 7; I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 539; C. Dimitriu, 1982 ş.a.). Unele
dicţionare (DLRLC, 1957), indică s.v. unitate atât definiţia: „mărime care
serveşte ca măsură de bază pentru toate mărimile de acelaşi fel“, cât şi
elementele de contrast: „în opoziţie cu pluralitate, însuşirea a tot ce
constituie un întreg indivizibil“, şi chiar caracteristicile intrinseci
[înregistrate uneori tautologic, cf. unire/unitar]: „coeziune, omogenitate,
solidaritate, unire, concretizat în tot unitar indivizibil“ (Ibidem). Unul din
dicţionarele de terminologie lingvistică indică pentru metatermenul în
discuţie o definiţie de tipul: „formaţie lingvistică caracteristică diverselor
compartimente ale limbii sau discipline lingvistice“ (Gh. Constantinescu-
Dobridor, 1980: s.v.). Aplicând această ultimă definiţie de specialitate
conferită noţiunii de unitate ca entitate lingvistică generală, noţiunii de
unitate de la nivelul sintactic al limbii, înseamnă că unitatea sintactică este
o formaţie sintactică caracteristică nivelului sintactic al limbii. Această
definiţie, însă, pe lângă ambiguitatea noţiunii de formaţie, şi în comparaţie
cu cea din DLRLC, mult mai elaborată, nu stipulează nici faptul că noţiunea
de unitate conţine şi alte seme: singular, coeziv, omogen şi nici conotaţiile:
divizibil prin ea însăşi şi multiplicabil prin unităţi de acelaşi fel. În ceea ce
ne priveşte, propunem şi vom avea în vedere următoarea definiţie a unităţii
sintactice: mărime sintactică caracterizată prin sensul uni3-, divizibilă şi
multiplicabilă prin ea însăşi şi prin unităţi de acelaşi fel (sintactice),
coezivă, omogenă şi care serveşte drept măsură pentru unităţi de acelaşi fel.
Nivelul sintactic fiind un nivel, prin excelenţă, relaţional, este de maximă
importanţă sublinierea faptului că orice unitate sintactică trebuie să fie
caracterizabilă din punctul de vedere al raporturilor sintactice structurale
(interne, dar şi externe sau cel puţin numai externe), şi din punctul de
2
Utilizăm pentru ediţia a II-a a Gramaticii limbii române, Editura Academiei, Bucureşti
1963, ediţia a II-a revăzută, publicată în 1966.
3
< uni = element savant de compunere care comportă semele: ‘unic’, ‘mono-‘ vs .’ pluri-‘,
‘ multi-‘, ‘ poli-‘ .
vedere al funcţiilor sintactice, fapt ce îl adăugăm definiţiei. Este important,
de asemenea, de remarcat faptul că unităţile sintactice fiind „forme“
sintactice, ele trebuie definite atât din perspectivă statică (ca entităţi
sintactice autonecesare şi suficiente), cât şi din perspectivă dinamică (ca
entităţi sintactice integrate). Stabilind semnificaţia noţiunii de unitate
sintactică, vom raporta „unităţile sintactice“ identificate şi descrise la
nivelul sintactic al limbii române la această definiţie extensivă a unităţii
sintactice. În această ordine de idei, unitatea sintactică minimală trebuie să
fie acea realitate sintactică nedecompozabilă şi neanalizabilă în subunităţi
de acelaşi fel, în baza teoretică a discuţiei, în situaţia noastră în bază
sintactică, iar unitatea sintactică maximală va fi caracterizată ipotetic ca
fiind un corpus de n unităţi minimale [unde n = 1→ + ∞ (infinit), deoarece
actul comunicativ lingvistic poate fi realizat şi printr-un singur cuvânt, dar
poate prolifera, practic, la nesfârşit] şi a cărei trăsătură de bază este
diviziunea în elemente componente relativ autonome. Diviziunea (pe care o
considerăm o caracteristică intrinsecă a realităţilor compozite) unităţii
sintactice maximale trebuie să fie completă, întrucât elementele de diviziune
însumate formează o extensiune identică cu cea a noţiunii maximale iniţiale
(toto et soli definito), în situaţia noastră, a unităţii sintactice maximale,
înţeleasă ca unitate sintactică complexă. Acest criteriu sintactic (şi oarecum
tehnic, în sens mecanicist, întrucât vizează segmentarea unităţilor sintactice)
poate conduce la obţinerea în practică a unităţilor sintactice (de la) extreme:
unitatea sintactică minimă şi unitatea sintactică maximă. Pentru decelarea
subunităţilor intermediare, este necesară aplicarea unui alt criteriu sintactic
intern, la fel de precis: prezenţa/absenţa la nivelul unităţilor sintactice unei
funcţii sintactice caracterizabile prin „necesar şi suficient“, nonomisibilă
şi unică în manifestarea ei sintactică, caracteristici pe care le îndeplineşte
predicatul. Cele două criterii exclusiv sintactice pot conduce, în opinia
noastră, la degajarea unităţilor sintactice extreme şi a subunităţilor sintactice
intermediare ale unei limbi naturale.
Problema identificării şi definirii unităţilor sintactice trebuie pusă în
legătură cu teoriile emise despre numărul unităţilor sintactice existente la
nivelul sintactic al limbii române, şi despre care specialiştii au păreri
diferite. Unii specialişti consideră că este suficient a se vorbi de o singură
unitate sintactică: enunţul (Valeria Guţu-Romalo, 1973; D. Irimia, 1983;
1997). Alţi specialişti propun o taxinomie bipartită, reprezentată prin
propoziţie şi frază (I. Coteanu, 1990: 219) sau tripartită (care la diverşi
specialişti nu cuprind întotdeauna aceleaşi unităţi sintactice4) reprezentată
prin propoziţie, frază şi îmbinarea de cuvinte (G.A., 1954, II: 5); enunţul,
cuvântul sintactic şi sintagma (S. Stati, 1972: 9) sau fraza, propoziţia şi
partea de propoziţie (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 540); sintagma, propoziţia
şi fraza (Gh. Trandafir, 1982: 66) sau propoziţia, partea de propoziţie şi
fraza (V. Şerban, 1970: 14; I. Diaconescu, 1989: 15). Există şi taxinomii
care cuprind patru unităţi sintactice: propoziţia, fraza, îmbinarea de
cuvinte şi partea de propoziţie (Mioara Avram, 1986: 237; G.A., 1966, II:
7); partea de propoziţie, propoziţia, fraza şi substitutul de propoziţie sau
frază (C. Dimitriu, 1982: 104), cinci unităţi sintactice: partea de propoziţie,
sintagma, propoziţia, fraza şi textul (I. Diaconescu, 1995: 61-70) şi chiar
şapte unităţi sintactice: fraza, paragraful (alineatul), textul, propoziţia,
configuraţia, sintagma şi sintagmoidul (V. Şerban, 1974: 44-45).
Generalizând în legătură cu numărul de unităţi sintactice teoretizate în
lingvistica românească, observăm că acesta este, principial, de şase unităţi
sintactice (număr obţinut prin reducţia operată în baza denotaţiei sinonimice
a termenilor) şi sunt următoarele:
1.1. enunţul (căruia îi subsumăm textul, paragraful, alineatul);
1.2.. propoziţia;
1.3. fraza;
1.4. sintagma (sau îmbinarea de cuvinte);
1.5. substitutul de propoziţie sau frază;
1.6. partea de propoziţie.
În ceea ce ne priveşte, dat fiind multiplele păreri exprimate, o
reconsiderare critică asupra oportunităţii şi necesităţii teoretizării ştiinţifice
4
Uneori chiar la aceiaşi lingvişti, în momente diferite, apar soluţii diferite (V. Şerban, 1970
vs. 1974; I. Diaconescu, 1989 vs. 1995).
şi operării în practica analizei ştiinţifice cu un număr de şase unităţi
sintactice se impune. Pentru aceasta, vom discuta cât mai succint posibil
anamneza lingvistică a fiecărei unităţi sintactice din cele enumerate mai sus.
1.1. ENUNŢUL SINTACTIC/TEXTUL
Teoria5 enunţului, ca unitate sintactică, este o teorie controversată la

nivelul lingvisticii româneşti, ea nebucurându-se de o acceptare majoritară
(vezi şi C. Dimitriu, 1982: 109-110). Necesitatea identificării unei
macrounităţi sintactice, în care să se înscrie toate realizările sintactice,
particulare şi generale, a fost resimţită acut, mai ales, în ultima perioadă,
când apare o nouă direcţie de cercetare, în lingvistica românească, pe lângă
cea a teoretizării enunţului (S. Stati, 1967, (b): 193; Valeria Guţu Romalo,
1973 (a): 29 sqq.) sau consemnării lui ca o posibilă unitate sintactică
(Mioara Avram, 1986: 237), şi anume cea a teoretizării textului (I.
Diaconescu, 1995: 218). Ambele unităţi sunt comunicative, existând o
specializare a termenilor pe criteriul scris (textul) vs. oral (enunţul).
Evaluând coordonatele teoretice aduse în discuţie de specialişti,
observăm că teoriile enunţului şi ale textului, aşa cum sunt prezentate la nivelul
lingvisticii româneşti, se suprapun, însă, credem, conceptual, prin faptul că
ambii metatermeni vizează două accepţii: una, mai largă, de „entitate abstractă
generală“ (S. Stati, 1967 (b): 193), cu sensul de „supraordonat şi nedistinct“
(Mioara Avram, 1986: 237) şi a doua, mai specifică, de „unitate lingvistică
superioară propoziţiei sau frazei“ (I. Diaconescu, 1995: 219). Această afirmaţie
o justificăm prin aceea că, cercetătorii care acceptă enunţul nu acceptă şi textul,
dar acceptă şi demonstrează că există o macrounitate sintactică care este fie
enunţul, fie textul şi pe care o definesc prin caracteristici de identificare similare
(v. supra). Deşi nu se afirmă în mod explicit, credem că cele două accepţii
5. Întrebuinţăm termenul „teorie“ cu sensul de „set de afirmaţii ştiinţifice, unitar şi finit ce

se referă la legile, concluziile şi definiţiile care fundamentează o bază teoretică“ (H. Frisch,
1995: 29).
vizează faptul că enunţul, respectiv, textul 6 sunt şi unităţi sintactice, nu exclusiv
comunicative (ceea ce ar fi un truism), întrucât orice act comunicativ lingvistic
este, implicit, sintactic, utilizând toate elementele sintaxei de la nivelul unei
limbi naturale (unităţi sintactice, raporturi sintactice, funcţii sintactice).
Enunţul presupune, deci, o triplă dimensiune: sintactică (relevată prin
raporturile sintactice în baza cărora există), semantică (el fiind, pe de o parte,
locul unde se stabilesc relaţiile dintre referenţi şi semnele lingvistice, iar pe de
altă parte, relaţiile dintre semne şi semnificanţii lor) şi pragmatică sau
pragmalingvistică (dimensiune ce decurge din relaţiile dintre emiţători şi
receptori – cf. şi Mariana Tuţescu, 1979; I. Diaconescu, 1995: 218 sqq.), în
baza cărora enunţul este act de comunicare.
Enunţul cunoaşte realizări în două registre de comunicare7:
comunicarea orală şi comunicarea scrisă. Comunicarea orală, „gramatica
vie“ cum o numeşte Otto Jespersen (1968), „forma principală şi primordială
a activităţii lingvistice“ (Valeria Guţu Romalo, 1973: 29), se caracterizează
prin „flux sonor“, „contur intonaţional“, „pauze“, fiind un epifenomen al
gândirii care se naşte simultan cu materializarea gândirii în vorbire. Enunţul
oral nu constituie obiectul cercetării de faţă. Comunicarea scrisă, elaborată,
recomandă enunţul lingvistic ca pe „un fenomen secundar, o transpunere
mai mult sau mai puţin fidelă a realizării orale“ (Ibidem), prin restricţiile
impuse fie de sistemul de scriere a unei limbi naturale, fie de limitele
combinaţiilor structurale şi semantice. În demersul nostru, vom avea în
vedere doar comunicarea scrisă. Criteriile de definire a enunţului scris
vizează atât latura formală, statică, prin care înţelegem prezenţa unor
6. Exceptăm de la discuţie definiţii precum „orice înşirare de fraze legate unele cu altele va
fi numită text“ (I. Coteanu, 1978: 115). Având aceeaşi intensiune, cel puţin din punctul
nostru de vedere, pe care sperăm că l-am înţeles şi decodat corect, folosirea unuia sau altuia
dintre aceşti termeni este o opţiune. Noi optăm pentru „enunţ“. Alţi lingvişti optează în mod
mult mai personalizat pentru aceeaşi realitate sintactică pentru termenul „sintagmă“, de
exemplu, conform definiţiei: „categorie nu inferioară propoziţiei, ci superioară acesteia ca
una, mai generală, care se manifestă şi ca propoziţie, şi ca frază şi ca ea însăşi“ (D. D.
Draşoveanu, 1997: 21).
7
Înţelegem prin „comunicare“ transmiterea sau cererea de informaţie şi exprimarea
constatărilor sau sentimentelor în forma cea mai scurtă – interjecţia – sau cea mai lungă –
enunţul transfrastic.
particularităţi specifice de construcţie care nu invocă informaţia semantică
de ansamblu: început şi sfârşit marcate, „borne“ între care poate exista fie o
singură comunicare lingvistică – din unul sau mai multe cuvinte –, fie un
corpus de comunicări, cât şi cea semantică, care vizează o anumită
„autonomie„ a enunţului8, dată de faptul că informaţia de la nivelul
comunicării trebuie să poată fi înţeleasă „fără alte precizări de receptor“
(Valeria Guţu Romalo, 1973: 27 sqq). Dar ceea ce ne interesează cu
precădere în discuţia de faţă este aplicarea acelor criterii sintactice care
validează statutul enunţului ca unitate sintactică. Aceste criterii sintactice
vizează atât condiţiile producerii actului comunicativ lingvistic văzut ca
enunţ sintactic, cât şi structurarea internă a enunţului sintactic, respectiv în
alţi termeni, faptul că, la nivelul enunţului sintactic, ca exponent al oricărei
unităţi sintactice trebuie să existe relaţii sintactice interne şi externe.
Relaţiile sintactice interne, în marea lor majoritate generatoare de funcţii
sintactice, de la nivelul enunţului sintactic (şi prin extrapolare de la nivelul
oricărei unităţi sintactice) sunt identificabile, însă, din punctul de vedere al
gramaticii tradiţionale numai în limitele enunţului sintactic (şi, mutatis
mutandis, ale oricărei unităţi sintactice) decompozabil(e), iar despre relaţii
sintactice externe nu se teoretizează. Enunţul poate fi, însă, după cum
afirmă unii specialişti, „un singur fonem (O!), un singur morfem (Afară!)
sau o singură propoziţie (Vremea este frumoasă!), (H. Plett, 1983: 37),
înţelegând prin fonem, morfem, în situaţia de faţă, cuvinte morfologice cu
rol de unităţi sintactice, cum este O! care se constituie singur într-un enunţ
sintactic, numit de unii specialişti „substitut de propoziţie sau frază“ (C.
Dimitriu, 1982: 99 – 104; v. şi infra 1.4.), sau Afară!, realizare încadrată de
către alţi specialişti la „propoziţii neanalizabile“ (v. infra 1.2.). Observăm cu
privire la aceste realizări ale enunţului, cu corp unic, indivizibil, că, din
8
Acest criteriu trebuie privit cu relativitate, întrucât, pe de o parte, la nivel morfologic,
există clase semantico-gramaticale care conţin aşa-numiţii ambreiori sau tematizatori (cf.
DL, J. Dubois, 1994: s.v. embrayeurs), elemente anaforice cu referent mediat, pronume,
adverbe ş.a. care sunt decodabile indirect, iar, pe de altă parte, enunţul de minoră sau
majoră întindere este obiectul de cercetare şi a altor ştiinţe sau ramuri de ştiinţă – poetica –,
în această ipostază sustrăgându-se cercetării exclusiv lingvistice.
punctul nostru de vedere, ele nu pot fi excluse dintre realizările enunţului
sintactic în baza faptului că ele sunt definibile printr-un caracter relaţional
extern, marcat abstract, mai exact, contractează raporturi sintactice externe
de un tip special cu vecinătăţile lor lingvistice (v. infra II. 2). În susţinerea
acestei aserţiuni, observăm faptul că, deşi încă din antichitate, fraza a
reprezentat o barieră de netrecut (chiar şi pentru structuraliştii mai radicali
în concepţii şi mai critici în preluarea teoriilor clasice), enunţul poate fi
actualizat printr-o propoziţie: enunţ-propoziţie (v. infra 1.2.); printr-o frază:
enunţ-frază (v. infra 1.3.); printr-un „substitut de propoziţie sau frază“:
enunţ-substitut de propoziţie sau frază (v. infra 1.4.) şi enunţul structurat
ca o formulă combinatorie a tuturor sau a unora din cele trei tipuri de
enunţuri denumite mai sus prezente într-o proporţie şi cu o participare
aleatorie care ţine de actul comunicativ concret: enunţul transfrastic.
Această taxinomie şi subtaxinomie a enunţului sintactic se bazează pe
diviziune: enunţul transfrastic se divide în subtipuri sau în realizări ale
enunţului sintactic etc., şi nu pe incluziune: fraza este alcătuită din
propoziţii, propoziţiile sunt alcătuite din părţi de propoziţie etc. Diviziunea
ţine cont şi de analogii şi de opoziţii (aspect important, întrucât în limbă,
pentru ca aceasta să-şi îndeplinească rolul, totul se bazează pe opoziţie, cum
s-a afirmat), iar ultimul element, elementul sintactic de bază este cel
nedecompozabil în baza teoretică a discuţiei (conform, figura alăturată).
Enunţ – frază
Enunţ – substitut de
Enunţ – propoziţie propoziţie sau frază
Enunţ transfrastic
Figura nr. 3. Interrelaţionările enunţurilor-unităţi sintactice

Diviziunea enunţului transfrastic este completă, întrucât elementele de
diviziune formează o extensiune identică cu a noţiunii de bază, iar enunţul se
actualizează deasupra oricărui alt tip de unitate sintactică pentru că se
suprapune tuturor celorlalte unităţi sintactice9. În aceste condiţii, limbajul nu
mai este studiat pe unităţi „ideale“, extrase din vecinătăţile lor textuale, ci este
studiat în procesul de comunicare şi cunoaştere, iar dimensiunea transfrastică
a enunţului presupune recunoaşterea existenţei şi a unor raporturi sintactice
interne între fraze, propoziţii, substitute de propoziţie etc. şi a unor raporturi
sintactice externe iniţiale şi finale (v. infra 2.0.). Opinia noastră se opune
afirmaţiilor, prezente în literatura română de specialitate, care discută
raporturile sintactice stabilite între subunităţile unui enunţ sintactic ca vizând
nu atât raporturile de tip sintactic, cât raporturile calitative şi cantitative
exterioare nivelului sintactic cf. „câmpul textual poate cuprinde în spaţiul său
un cuvânt, o propoziţie, o frază, mai multe propoziţii sau mai multe fraze
legate între ele prin relaţii intratextuale de înglobare, de înlănţuire şi de
alternanţă [s.n. M.S.]“ (I. Diaconescu, 1995: 219). În legătură cu tipurile
acestor raporturi sintactice, vom discuta, pe larg, mai jos.
9
Faptul că enunţul poate fi actualizat printr-un singur cuvânt, o singură propoziţie, dar şi o
sumă de fraze a făcut să fie abandonată, în lingvistica străină, încercarea da a statua
existenţa unei „unităţi de bază“ – absolute a sintaxei, identificată, mai ales la noi, de unii
lingvişti prin cuvânt (I. Diaconescu, 1995: 61), de alţi lingvişti prin propoziţie, pentru că
„nici cuvintele, nici propoziţiile, precum şi nici celelalte unităţi ale descrierii lingvistice nu
sunt «date» în textul neanalizat“ (J. Lyons, 1995: 196).
Enunţul reprezintă unitatea lingvistică „preteoretică“, „mai primitivă“
sau primară şi deci „nedefinită în cadrul teoriei“ (J. Lyons 1995: 196) şi
credem că e mult mai convenabil a fi socotită unitatea sintactică maximală,
supraordonată şi supraordonantă a lingvisticii. În termeni comuni, dar
exacţi, enunţul sintactic este tot ceea ce se rosteşte la un moment dat de
către un emiţător, pentru un receptor. În susţinerea acestei aserţiuni,
observăm faptul că enunţul este un produs al enunţării sintactice (prin
enunţare sintactică înţelegând concatenarea unităţilor lexicale, semantico-
gramaticale de la nivelul „langue“ într-o comunicare semiotică de la
nivelul „parole“ în baza raporturilor sintactice existente la nivelul unei
limbi naturale, având ca rezultat sintactic funcţii sintactice. Enunţul
sintactic este un „act ilocuţionar“ (I. Petru, 1984: 67), un act al
comunicaţiei, pragmalingvistic, pentru că respectă „sintaxa„ unei limbi
naturale, adică regulile de combinare a cuvintelor. Aceasta înseamnă, în
termeni largi, că orice comunicare este un enunţ sintactic. De aceea, înainte
ca lingviştii să analizeze şi să definească ştiinţific o comunicare, este bine să
avem în vedere că aspectul natural al existenţei enunţului sintactic
prevalează ca importanţă denotatului ştiinţific. În alţi termeni, credem că
enunţul sintactic este o unitate lingvistică prelogică ştiinţei lingvistice.
Oricărei unităţi a unei limbi trebuie să i se opună o altă realitate de acelaşi
rang. Căutând opoziţia enunţului sintactic, am ajuns la concluzia că
enunţului sintactic, ca unitate lingvistică şi pragmalingvistică, i se opune
nonenunţul sintactic, care poate fi alt tip de comunicare (extensivă,
gestuală, pictografică, sonor-vizuală etc.) sau nici un tip de comunicare
definibilă ca un „produs“ al nonenunţării, adică al enunţării definită prin
negaţie. Ca element de sintaxă majoră (A. Vraciu, 1980: 229), enunţul
sintactic se opune unei unităţi de sintaxă minoră, unităţii sintactice
minimale pe care o subsumează şi care este ultimul produs de la nivel
sintactic fiindcă nu mai permite analiza în unităţi clasificabile, pe baze
sintactice (deci nu mai este divizibilă decât prin ea însăşi la nivel sintactic)
şi asupra căreia ne vom referi, în mod special, în secţiunea privitoare la
„partea de propoziţie“ vs. „funcţia sintactică“.
1.2. PROPOZIŢIA
Propoziţia, definită drept „unitatea de bază“ (G.A., 1966, II: 7; C.

Dimitriu, 1982: 10) sau „fundamentală“ (Mioara Avram, 1986: 237) a
sintaxei, a cunoscut în lingvistica românească diverse abordări: logice şi
semantice, propoziţiile fiind definite ca echivalentul lingvistic al unui
judecăţi (H. Wald, 1961: 523; V. Şerban, 1974: 27), definiţie la care s-au
adăugat, mai târziu, criterii comunicaţional-structurale, potrivit cărora
propoziţia este „o unitate logico-semantică cu ajutorul căreia se exprimă o
comunicare“ (V. Şerban, 1970: 14), „având un înţeles clar“ (I. Coteanu,
1990: 219) şi criteriul sintactic al „indicelui de predicaţie“ unic (Gh.
Trandafir, 1982: 69), un criteriu sintactic restrictiv şi pe care îl considerăm
absolut necesar, dar care este insuficient sau parţial fiindcă defineşte
propoziţia din punctul de vedere al unei singure categorii sintactice. Toate
aceste criterii, însă, care descriu unitatea sintactică numită propoziţie prin
invocarea dimensiunilor ei logico-semantice, comunicaţionale şi restrictiv
sintactice (de altfel, foarte importante) nu sunt suficient de pertinente pentru
a acoperi şi caracterul sintactic al propoziţiei. Caracterul sintactic al
propoziţiei poate fi evidenţiat doar prin(tr-unul sau mai multe) criterii
sintactice, iar criteriile sintactice au drept referinţă organizarea internă şi
externă a categoriilor sintactice: unităţile sintactice alcătuite în baza
raporturilor sintactice şi a funcţiilor sintactice. Criteriile logico–semantice,
comunicaţionale, structurale şi parţial sintactice sunt indiferente faţă de
raporturile sintactice interne şi externe, conţinute la nivelul structurii interne
şi externe a propoziţiei. L. Hjelmslev afirma categoric, în acest sens, că
structura unei limbi este „o reţea de relaţii şi, în ultimă instanţă, o reţea de
funcţii „([1959]: 148 – 149). Utilizând acest criteriu sintactic, propoziţia
poate fi definită, în opinia noastră, ca sumă de raporturi sintactice şi, în
ultimă instanţă, ca sumă de funcţii sintactice. Corespund acestei definiţii,
realizările structural-sintactice complexe şi deci divizibile şi care răspund
pozitiv unor scheme abstracte canonice de tipurile: subiect + predicat;
subiect + atribut + predicat + complement etc. (scheme virtuale, dublate în
plan lingvistic de realizări concrete la nivelul unei limbi naturale). Aceste
realizări propoziţionale sunt, însă, realizări ale genului proxim al definiţiei
propoziţiei, existând însă şi realizări ale diferenţei specifice. Diferenţa
specifică vizează actualizările de mai multe tipuri10, numite în literatura de
specialitate, după varii criterii: „enunţuri nonpropoziţionale“ (I. Iordan – Vl.
Robu, 1978: 562), „enunţuri-titlu“ sau „expresii“ (Ajutor!; Foc!; Alo!),
enunţuri de adresare protocolară (Onorat auditoriu!), enunţuri
monomembre (Nimeni. Noapte.) sau plurimembre (La muncă!; Bună
treabă!), precum şi cele numite „substitute de propoziţii sau fraze“ (Alo.
Da. Ah! Vai!) (C. Dimitriu, 1982: 99-104). Definirea acestora după criteriul
sintactic, pe care îl considerăm indispensabil, al raporturilor şi funcţiilor
sintactice, apare ca inexactă şi inaplicabilă, întrucât aceste realizări cu aspect
propoziţional analogic nu sunt structurate în jurul unui predicat care să le
„activeze“ şi ierarhizeze sintactic, pe de o parte, iar pe de altă parte, unele
dintre ele sunt reduse la un singur termen, prescripţia raporturilor sintactice
interne fiind nulă. Acele dintre ele care sunt structurate intern, ne referim la
enunţurile sintactice precum: Bună treabă!; Frumoasă lovitură !, acestea
sunt doar parţial sumă de raporturi sintactice şi funcţii sintactice, iar
enunţurile sintactice nestructurate, precum: Ah! Alo!, se pare rămân total în
afara definiţiei. În aceste condiţii, pentru suprimarea inadvertenţei, pentru
ambele situaţii constituite în excepţii, există două premise.
I). Premisa „completării“ comunicărilor cu ceea ce se consideră că
lipseşte, soluţie care este, în opinia noastră, aştiinţifică; motivele pentru care
considerăm această soluţie aştiinţifică sunt următoarele: a) „completarea“
10
. Posibilităţile de manifestare ale enunţurilor monolexematice sunt limitate, în principiu, la
verb, dar practica enunţurilor arată că pot figura în această realizare şi prepoziţii (cf. – Cartea
ai pus-o pe bancă sau sub bancă ? – Pe.), conjuncţii (cf. – Ţi-am spus că ai greşit sau să nu
mai greşeşti ? – Că.), ş.a. Aceste fapte determină pe unii cercetători să afirme că, spre
deosebire de frază, „enunţul evocă o etapă anterioară analizei frastice, un eşantion de vorbire,
un segment discursiv care cere instrumente de investigare diferite de cele pe care le folosim
pentru a analiza unitatea frastică“ (Agrigoroaiei Valentina – Paula Gherasim, 1995: 86).
enunţurilor se poate face prin mai multe modalităţi, obţinându-se astfel
rezultate diferite la nivel sintactic cf. Bună treabă! < Bună treabă [aţi
făcut]! sau < Bună treabă [este aceasta] !, unde substantivul treabă are
funcţii sintactice diferite, generate de raporturi sintactice diferite; b) nu toate
propoziţiile sunt direme, adică exprimă o judecată gândită în doi termeni, ci
există şi propoziţii monoreme, propoziţii într-un singur termen, care au alt
scop comunicaţional (S. Stati, 1955: 68), încercarea de a le substitui sau
transforma fiind falsă cf. A spus „ah“. vs. Ah! s-a auzit.
II). Premisa existenţei la nivelul acestor enunţuri monoreme a unor
funcţii sintactice, funcţii caracterizate fie abstract (∅), fie negativ (–),
generate de raporturi sintactice caracterizabile abstract (Ø) sau negativ (–).
În ceea ce ne priveşte, optăm pentru cea de-a doua premisă, care nu
contravine definiţiei. Întrucât avem în vedere şi conceptele de funcţie
sintactică şi raport sintactic (v. infra), nu ne oprim pentru detalii în această
secţiune a lucrării.
Calificarea propoziţiei drept unitate sintactică de bază are în vedere şi
considerentul că ea reprezintă modelul sintactic fundamental, fiind unitatea
care, prin concatenarea cu alte unităţi sintactice de acelaşi tip
(propoziţional), conduce la actualizarea unităţii sintactice superioare –
fraza, iar prin analiză conduce la izolarea unităţii sintactice inferioare –
partea de propoziţie. Observăm, însă, că plasarea mediană a propoziţiei
între frază şi parte de propoziţie, între care există o relaţie ierarhică de
incluziune, vine oarecum în contradicţie cu statutul de unitate fundamentală,
a sintaxei. Pentru ca propoziţia să fie unitatea sintactică de bază sau
fundamentală ar trebui să se comporte ca alte unităţi de bază, de la alte
nivele ale limbii fonematic, morfematic – fonemul, morfemul – unităţi care
sunt produsul ultim şi prim în acelaşi timp al nivelelor de care aparţin şi
care nu mai pot fi descompuse în alte unităţi analizabile la aceleaşi nivele.
Evocarea trăsăturilor distinctive de la nivel structural, semantic,
comunicaţional (prozodemic) şi grafematic ale propoziţiei şi a faptului că
„propoziţia este unitatea fundamentală a sintaxei pentru că ea constituie cea
mai mică unitate care poate apărea de sine stătătoare“ (Mioara Avram, 1986:
238) o recomandă pe aceasta, mai întâi, ca pe o unitate comunicaţională cu
autonomie semantică şi apoi ca pe una din unităţile sintaxei. Aspectul
comunicaţional nu trebuie să prevaleze ca importanţă celui sintactic, întrucât
acesta (având în vedere caracterul integrator al nivelelor limbii) nu mai
interesează, în mod expres, la acest nivel al descrierii; dimensiunile
comunicaţionale sunt dimensiuni active ale oricărei unităţi sintactice şi,
implicit, ale propoziţiei. Din punctul de vedere al cantităţii, expresia „cea
mai mică unitate“ permite şi ea o observaţie: întrucât este imprecisă (există
şi fraze din două cuvinte: Merg să cânt, dar şi propoziţii care pot cuprinde
frecvent peste zece cuvinte), ea nu poate conduce la rezultate precise.
Iată cum poate fi descris sistemul de opoziţii sintactice în care intră
propoziţia:
Tabelul nr. 1. Sistemul de opoziţii sintactice în care intră propoziţia
Propoziţie Propoziţie Tipul de descriere
principală/independentă secundară/dependentă de conţinut, logico-
semantic, deci
extrasintactic
regentă regentă de conţinut, sintactic
principală subordonată/dependentă de conţinut, semantic
şi sintactic pentru a
doua realitate şi doar
semantic pentru prima
realitate
din punctul de vedere al de expl., atributivă sintactic
funcţiei sintactice nu a
primit descriere
marcată prin zero care marcată prin jonctive descriere formală, de
se opune jonctivelor subordonatoare expresie, neevidenţiată
subordonatoare pentru prima realitate
În concluzie, deşi considerată unitatea de bază a sintaxei, propoziţia
principală nu primeşte în gramatica de până acum o descriere sintactică, nici
la nivelul conţinutului şi nici la cel al formei. Teoria avansată de noi
propune o descriere sintactică propoziţiei din punctul de vedere al
conţinutului ca sumă de raporturi şi funcţii sintactice şi din punctul de
vedere al formei, ca fiind marcată cu zero (Ø).
Premisa de la care am plecat în identificarea soluţiei noastre a fost
analogia cu situaţia din morfologie şi ipoteza că sistemul opoziţiilor în care
este implicat morfemul abstract zero nu se opreşte la marginea morfologiei,
ci limba având caracter exhaustiv, va manifesta toate posibilităţile
opoziţiilor sale categoriale, şi la nivelul sintactic ca şi la nivelul celorlalte
nivele ale limbii. Admiţând, în alţi termeni, că există morfem zero la nivelul
opoziţiei formale morfologice de tipul vânător-Ø–vânător-i, admitem că
există acelaşi tip de opoziţie formală sintactică şi pentru Ø plouă – să plouă.
Credem că propoziţia manifestă următoarele posibilităţi de actualizare,
din punctul de vedere al descrierii sau definirii sale sintactice:
1. Propoziţii canonice bimembre (simplă sau dezvoltată), sumă de
raporturi şi funcţii sintactice: Copilul se joacă cu bucurie.
2. Propoziţii monomembră, parţial sumă de raporturi sintactice:
Frumoasă lovitură! Straşnică treabă! etc.
3. Propoziţii monomembre, cu funcţie sintactică unică, definită prin
negaţie: Ajutor! Foc! Etc.
Luând în consideraţie şi aceste elemente, nu negăm viabilitatea
propoziţiei pe care o considerăm un subtip de enunţ sintactic definibil ca
sumă de raporturi şi/sau funcţii sintactice, având un singur nucleu
predicativ (un singur indice de predicaţie), dar suntem de părere că
propoziţia este o unitate sintactică, şi anume una din unităţile sintactice
existente la nivelul limbii române, definibilă după parametri sintactici.
1.3. FRAZA
Fraza este definită în literatura de specialitate drept „unitatea

sintactică superioară propoziţiei“ şi, de către cei mai mulţi lingvişti, drept
unitatea maximală a descrierii gramaticale (G.A., 1966, II: 7; I. Iordan –
Vl. Robu, 1978: 540; Mioara Avram, 1986: 238). Fraza este considerată „o
îmbinare de propoziţii“ (V. Şerban, 1970: 20) „legate între ele printr-un
raport“ (I. Diaconescu, 1995: 184) şi de aceea, „un fel de multiplu al
propoziţiei“ (C. Dimitriu, 1982: 58). Ca şi propoziţia, şi fraza este descrisă
ca o structură sintactică închisă (înţelegând prin structură o concatenare din
unul sau mai mulţi termeni, formală, relaţională şi semantică), marcată
grafematic prin „borne propoziţionale, iniţială şi finală“ (I. Iordan – Vl.
Robu, 1978: 676), cu conţinut semantic „rotund“ şi, la nivelul oralităţii, cu
intonaţie specifică („unitate prozodemică“ I. Diaconescu, 1995: 184). Fraza
are o structură internă specifică, dar e lipsită de „capacitatea de a actualiza o
funcţie sintactică“ (Ibidem), în sine şi pentru sine.
În legătură cu fraza, ne punem întrebarea dacă această realitate este
unitatea maximală, integrantă a nivelului sintactic? În încercarea de a
formula un răspuns la această întrebare, observăm că această opinie porneşte
de la considerentul că nu există limită spaţială cantitativă a frazei, atâta timp
cât criteriile semantice, prozodemice, grafematice sunt prezente. Frază va
putea fi considerată deci şi o secvenţă lingvistică ce conţine propoziţii
independente juxtapuse în cadrul comunicării (unele, eliptice de predicat),
între care gramatica tradiţională nu consemnează ce fel de raporturi
sintactice se stabilesc, ci consideră necesare şi suficiente existenţa unor
relaţii (respectiv, trăsături, v. supra I. Diaconescu, 1995: 219), implicit,
comunicaţionale, dar nu explicit sintactice: „Înghiţiţi de Bărăgan! Mă
înfiorai. Cât o doream!“ (P. Istrati, Ciulinii Bărăganului, 1992: 110), dar şi
o secvenţă lingvistică ce conţine propoziţii legate prin diverse raporturi
sintactice: „Halal aşa nevastă! strigau pescarii văzând-o.“ (P. Istrati,
Ciulinii Bărăganului, 1992: 110). De aici rezultă că delimitarea unei fraze
din cadrul unui enunţ lingvistic mai amplu este un procedeu oarecum
aleatoriu, depinzând, în ultimă instanţă, de sentimentul lingvistic al
vorbitorului şi de decizia sa privind unitatea semantică a informaţiilor
transmise (de unde începe şi se termină şirul de judecăţi, raţionamentul,
cererea de informaţii11 etc.). În ceea ce ne priveşte, suntem de părere că
deasupra frazei, ca unitate sintactică se află, aşa cum am văzut, o altă unitate
sintactică – enunţul sintactic – al cărui subtip este şi fraza. Existenţa frazei
11
. Fraza şi-a impus propriile limite acelor gramatici care exclud din obiectul de studiu„
parametrii situaţiei de comunicare, care, din această cauză nu pot fi decât gramatici
frastice“ (vezi şi Paula Gherasim, 1997: 11).
ca unitate sintactică nu poate fi negată, însă, atâta timp cât criteriile de
identificare şi de definire vizează existenţa anumitor parametri sintactici
specifici doar frazei. Aplicând cele două criterii exclusiv sintactice, criteriul
raporturilor sintactice şi al funcţiilor sintactice şi criteriul prezenţei/absenţei
şi în ce proporţie a funcţiei sintactice definibile prin unicitate – predicatul,
rezultă că enunţul-frază este o sumă de raporturi şi funcţii sintactice, între
care există cel puţin doi indici de predicaţie. Definiţia enunţului-frază, ca
sumă de raporturi şi funcţii sintactice coincide parţial cu cea a enunţului-
propoziţie, fapt explicabil prin aceea că ambele sunt subtipuri sau realizări
ale enunţului sintactic transfrastic, care şi el este, din punct de vedere
sintactic, sumă de raporturi şi funcţii sintactice12. Diferenţa dintre enunţul-
propoziţie şi enunţul-frază este atât cantitativă: fraza conţine cel puţin două
nuclee predicative, cât şi calitativă: funcţiile sintactice de la nivelul
enunţului-frază sunt asigurate şi propoziţional. Diferenţa calitativă dintre
frază şi propoziţie, invocată de unii specialişti, şi anume că fraza este
„lipsită de capacitatea de a actualiza o funcţie sintactică“ (I. Diaconescu,
1995: 185) este suprimată de faptul că, în viziunea gramaticii tradiţionale,
nu toate propoziţiile, ca, de exemplu, cele principale, actualizează o funcţie
sintactică. În ceea ce ne priveşte, funcţia sintactică globală a frazei,
verificabilă prin cantitatea de conţinut sintactic, este definibilă fie prin
absenţă, fiind, deci, zero (∅), fie prin prezenţă, de exemplu, ceea ce
consideră unii lingvişti „fraza apozitivă“, deşi aici doar baza frazei apozitive
are funcţia sintactică de apoziţie, celelalte propoziţii fiind funcţii sintactice
în raport cu baza.
Iată cum poate fi sintetizat din punct de vedere sintactic asemănările şi
deosebirile dintre propoziţie şi frază:
12
. Cf. „Nous croyons avoir fait ressortir que la structure d’une langue est un réseau de
dépendance, ou, pour le dire d’une façon à la fois, plus téchnique et plus simple, un réseau
de fonctions (L. Hjelmslev, [1959]: 149). Cf. şi „noţiunile de «funcţie» şi «relaţie» sunt
atât de strâns înrudite, încât se definesc una prin cealaltă“ (S. Stati, 1967 (a): 131).
Tabelul nr. 2. Comparaţii sintactice între propoziţie şi frază
Propoziţia şi fraza ca unităţi sintactice

Asemănări [gen proxim] Deosebiri [diferenţă specifică]
Ambele sunt unităţi sintactice Cantitativă:
Propoziţia – un singur predicat. Un
Ambele sunt sumă de raporturi şi
număr redus de raporturi şi funcţii
funcţii sintactice sintactice constitutive.
Fraza – două sau mai multe predicate.
Un număr mai mare de raporturi şi
funcţii sintactice constitutive.
Calitativă:
Capacitatea propoziţiei de a îndeplini
o funcţie sintactică. Posibilitatea
propoziţiei principale de a fi descrisă
printr-o funcţie sintactică abstractă,
zero, dedusă din sistemul de opoziţii.
Incapacitatea frazei de a îndeplini o
funcţie sintactică şi incapacitatea de
a intra în opoziţii cu alte unităţi
sintactice marcate formal diferit
pentru a primi o descriere sintactică.
1.4. SINTAGMA
Teoria unităţii sintactice numite sintagmă, înregistrată şi sub

denumirile de „îmbinare de cuvinte“ (G.A., II, 1954: 5; G.A. II, 1966: 7),
„grup de cuvinte“ (Mioara Avram, 1986: 237), „grup sintactic“ (I.
Diaconescu, 1989: 10), cunoaşte, în lingvistica românească, o varietate de
modele interpretative. O sursă a diversităţii de opinii o constituie însăşi
denotaţia dată de Ferdinand de Saussure noţiunii de „sintagmă“, „care se
aplică nu numai cuvintelor, ci şi grupurilor de cuvinte, unităţi complexe de
orice dimensiuni şi de orice fel, cuvinte compuse, derivate, părţi de
propoziţie, propoziţii întregi“ (F. de Saussure, 1992: 172; vezi şi S. Stati,
1957 (b): 447), denotaţie preluată şi la noi de unii lingvişti. (I. Iordan, 1956:
500). Leonard Bloomfield apelează, la rândul său la o teorie sintagmatică,
atunci când propune gramatica constituenţilor imediaţi. În lingvistica
românească, ca unitate sintactică, sintagma este definită ca „cea mai mică
unitate sintactică în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic“
(G.A., 1966 (II): 5-9). Ea este considerată unitate sintactică şi pentru faptul
că „tăierea ei dă naştere unor unităţi care nu ţin de sintaxă, ci de morfologie“
(S. Stati, 1957(b): 450; C. Săteanu, 1961: 367-368). Pe lângă aceste două
caracteristici menţionate şi considerate definitorii, ale sintagmei ca unitate
sintactică, unii specialişti vorbesc şi de anumite trăsături restrictive, de fapt,
condiţii pentru încadrarea „grupurilor de cuvinte“ în clasa sintagmelor
sintactice. Aceste restricţii şi, în acelaşi timp, condiţii, privesc a) funcţiile
sintactice ale constituenţilor sintagmei sintactice; b) valoarea morfologică
a aceloraşi constituenţi; c) conţinutul logico-semantic al sintagmei; d)
numărul constituenţilor şi e) structura „lineară“ a sintagmei, restricţii la
care ne vom referi pe scurt în cele ce urmează.
a). În legătură cu funcţiile sintactice ale constituenţilor unei
sintagme, părerile specialiştilor sunt diverse. Unii specialişti exclud din
clasa sintagmelor îmbinările de cuvinte care conţin predicatul (C. Săteanu,
1961: 327; V. Şerban, 1970: 14). Alţi specialişti susţin, însă, că sintagmele
pot conţine predicatul (S. Stati, 1972: 9). Referitor la acelaşi aspect, al
funcţiilor sintactice ale constituenţilor, unii specialişti impun restricţia ca
aceştia să fie, fără excepţii, heterofuncţionali, adică să aibă „funcţiunea de
părţi de propoziţie diferite“ (S. Stati, 1957 (b): 439), alţi specialişti afirmă,
însă, că sintagmele pot fi alcătuite şi din termeni homofuncţionali (Maria
Magyarodi, 1970: 98). Restricţiile impuse sunt contrazise, însă, de practica
enunţurilor. Acceptând, prin definiţia dată, că sintagma este cea mai mică
unitate sintactică, în limitele căreia se stabileşte un raport sintactic, şi acest
raport generează o funcţie sintactică, din considerentele consecvenţei şi
exhaustivităţii nu putem exclude dintre realizările sintagmei pe cea care
conţine predicatul. Pe de altă parte, „sintagma predicativă“ este deja o altă
unitate sintactică: enunţul-propoziţie (cf. şi C. Dimitriu, 1982: 106-108),
fapt ce se constituie într-o contradicţie. Referitor la condiţia
heterofuncţionalităţii sintactice a constituenţilor sintactici, aceasta exclude,
pe de o parte, sintagmele alcătuite din termeni homofuncţionali coordonaţi,
iar pe de altă parte, sugerează că, de vreme ce funcţiile sintactice ale
constituenţilor unei sintagme trebuie să fie diferite, acest lucru ar însemna că
raporturile sintactice se stabilesc între funcţii sintactice şi generează alte
funcţii sintactice, ceea ce factual nu este corect, întrucât din punctul de
vedere al convenţiei regenţilor exclusiv morfologici, raporturile sintactice se
stabilesc între „părţi de vorbire“ şi au ca rezultat funcţii sintactice.
b). Privitor la valoarea morfologică a membrilor unei sintagme, unii
lingvişti fac observaţia că aceştia nu pot fi „unelte gramaticale“ (S. Stati,
1957(b): 439), situaţie în care nu se poate vorbi de sintagmă sintactică.
Această restricţie omite, însă, de la discuţie, sintagmele la nivelul cărora
apar raporturi sintactice, dar nu şi funcţii sintactice, ca în structurile
perifrastice de tipul: în faţa mea vs. în faţa-mi; în jurul tău vs. în juru-ţi etc.
care sunt, primele, „sintagme“ bazate pe un raport sintactic de subordonare
între părţi de vorbire care nu sunt „unelte gramaticale“: adjectivele
pronominale posesive cu funcţie sintactică de atribut mea, tău şi
substantivele-regente în cazul acuzativ: în faţa, în jurul (vezi şi C. Dimitriu,
1994: 251) şi, următoarele, „non-sintagme“ fiindcă sunt considerate, în
momentul actual, la nivelul analizei sintactice o singură funcţie sintactică,
exprimată printr-un pronume personal precedat de o perifrază propozi-
ţională, respectiv, de o „unealtă gramaticală“. Evident că la nivelul şi în
interiorul unor prepoziţii, chiar convertite, gramatica tradiţională nu acceptă
funcţii sintactice. Aceste situaţii de dublă interpretare a aceloraşi structuri
(în faţa, în jurul) nu sunt singurele posibile şi pun sub semnul incertitudinii
condiţia enunţată.
c). O altă restricţie impusă îmbinărilor de cuvinte pentru a putea fi
considerate sintagme vizează faptul ca acestea să conţină o informaţie
(logico-semantică dublată de o informaţie gramaticală, îmbinările unde
cuvintele sunt doar în raport semantic neformând sintagme (Maria
Magyarodi, 1970: 97; C. Săteanu, 1961: 369). Acceptând părerile acelor
specialişti care consideră că funcţiile sintactice sunt generate de raporturi
sintactice la care importantă poate apărea fie, în principal, informaţia
semantică, fie, în principal, informaţia gramaticală, fie, în egală măsură, şi
informaţia gramaticală şi cea semantică (C. Dimitriu, 1982: 182) şi
coroborând aceste considerente cu restricţia că sintagma se actualizează
doar dacă informaţia semantică este dublată de informaţie gramaticală,
observăm că sunt excluse de la discuţie unele „sintagme“ semantice, de
tipul: „Tocmai am sosit de la Hamburg.“ (W. Kempff, Această notă gravă,
1987: 167), sau Tocmai tu ai întârziat., unde informaţia semantică nu este
dublată şi de informaţie gramaticală între termenii subliniaţi, o analiză
sintagmatică lăsând în afară acele cuvinte (cf. supra tocmai) care nu
stabilesc, în opinia gramaticii tradiţionale, raporturi sintactice. Analiza în
sintagme sintactice a unor astfel de enunţuri-propoziţie este o analiză
sintactică incompletă.
d). După părerile specialiştilor, numărul constituenţilor unei sintagme
poate fi variabil de la unu – sintagmă „unară“13, care poate conţine mai multe
cuvinte, eventual o întreagă propoziţie, cf. exemplul Toate au început a merge
ca pe roate. (după I. Iordan, 1956: 502), la doi – sintagma binară (C. Săteanu,
1961: 327; S. Stati, 1967 (b): 450), la trei – sintagma ternară şi mai mulţi
termeni – „macrosintagma“ (S. Stati, 1972: 60). Această diversitate de păreri
vine, însă, în contradicţie cu definiţia dată sintagmei de către specialişti (v.
supra), în sensul că la nivelul unui cuvânt nu se poate stabili un raport
sintactic (excepţie făcând doar cuvântul – predicat verbal, cu subiect
neexprimat, subînţeles sau inclus la nivelul structurii morfematice verbale şi
care nu este sintagmă, ci propoziţie: Merg. Plouă. etc.), iar la nivelul
sintagmei ternare şi a „macrosintagmei“, contradicţia devine majoră, mai
întâi, fiindcă raporturile sintactice interne sintagmei pot fi două şi/sau mai
multe şi pentru că există posibilitatea practică de actualizare a unor structuri
ternare sau cuaternare care nu sunt sintagme: Aud zvonuri de zbor şi chemări.
sau Spune-mi unde, când şi cum pleci. Aceste realizări nu răspund pozitiv
definiţiei şi conduc la o analiză sintactică incompletă.
13
Termenul „unar“ a fost întrebuinţat ca metatermen lingvistic de către Grigore Moisil în
Încercări vechi şi noi de logică neclasică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
e). Condiţia realizării lineare a sintagmelor este formulată legic de
către F. de Saussure: „la linearité doit être à la base de la description
linguistique“ (DESL, D. Oswald – Tz. Todorov, 1972: 147) şi reluată în
literatura română de specialitate de către unii lingvişti (C. Săteanu, 1961:
377). „Linearitatea“ presupune că sintagmele ca unităţi sintactice se
realizează linear sau se dispun succesiv pe o axă lingvistică secvenţială14, iar
raporturile sintactice mediate, la distanţă şi schemele relaţionale structurale
(arborescente) sunt, deci, considerate improprii la nivelul sintagmei. Totuşi,
este un loc comun în lingvistica românească (şi nu numai) faptul că
secvenţialitatea nu implică întotdeauna raporturi sintactice între părţi de
vorbire aflate în vecinătate imediată cf: „Bărbatul ţinea în mână o oală de
pământ cu mujdei în care întingeau toţi, pe rând, în ordinea vârstei…“ (T.
Popovici, Străinul, 1979: 416) unde secvenţele /în mână o oală/ şi /de
pământ cu mujdei/ nu sunt sintagme, lucru ce îl putem afirma numai pentru
că facem apel la realităţi sintactice pregândite: raporturile sintactice şi la
conceptele de completitudine gramaticală şi compatibilitate semantică.
Gruparea câte una, două sau trei a unor părţi de vorbire nu este un act
empiric, preteoretic, ci un rezultat al recunoaşterii iniţiale a unor raporturi
sintactice. Aceasta înseamnă că unitatea sintactică numită sintagmă nu este
un datum (ca enunţul sintactic, de exemplu, v. supra 1°), ci este produsul
artificial al unei operaţii de gândire raţională în tipare lingvistice. Exemplul
adus în discuţie demonstrează indubitabil că ordinea lineară este aleatoriu
identică cu cea structurală (şi, de fapt, relevantă doar restrictiv, principiul
linearităţii fiind o condiţie cvasiştiinţifică prin relativismul postulării unor
legături secvenţiale specifice (recte raporturi sintactice) care pot fi, în fapt,
nespecifice şi aleatorii15.
14
Vezi şi J. Lyons (1994: 94), care afirmă că „ordinea relativă în care apar cuvintele în
propoziţie este irelevantă, deşi, desigur, cuvintele nu pot fi pronunţate decât într-o anumită
ordine la un moment dat„. Pentru a ieşi din contradicţia „linearităţii“ sintagmatice, unii lingvişti
vorbesc de „relaţii sintagmatice secvenţiale şi nonsecvenţiale“ (J. Lyons, 1994: 94-95).
15
W. Mathesius, reprezentant al şcolii lingvistice de la Praga, elaborează o importantă
teorie despre perspectiva funcţională a propoziţiei în care nu operează cu alte raporturi
sintactice între unităţile propoziţiei decât cele deductibile din succesiunea lor liniară. Este
vorba, însă, de o analiză după sens, în viziunea noastră, o analiză semiotică, pentru că prin
f). Acestor observaţii li se poate adăuga şi faptul că teoria sintagmei ca
„unitate sintactică minimală“ (C. Săteanu, 1961: 366), la nivelul căreia se
realizează raportul sintactic, nu acoperă, prin realizările ei, toate tipurile de
raporturi sintactice identificate şi descrise în lingvistica românească, ci doar
raporturile „clasice“ şi universale – subordonarea şi coordonarea. Raportul
sintactic de coordonare, însă nu generează funcţii sintactice, funcţiile
sintactice coordonate fiind produse de raporturi sintactice externe sintagmei,
şi în consecinţă sintagma nu mai este în această situaţie locul unde se produc
raporturi sintactice generatoare de funcţii sintactice. Rezultă de aici, că teoria
sintagmatică se sprijină exclusiv pe raportul sintactic de subordonare, singurul
generator de funcţii sintactice, în accepţia gramaticii tradiţionale. Aceasta
înseamnă că teoria sintagmatică intră în conflict cu prea multe situaţii
particulare. Nici faptul că prin „tăierea“ sintagmei se obţin unităţi morfologice
nu se constituie într-un argument decisiv pentru acceptarea sintagmei ca
unitate sintactică, întrucât prin „tăierea“ şi a altor unităţi sintactice, enunţul-
propoziţie, enunţul-frază, se pot obţine tot unităţi morfologice, ca de altfel şi
de altă natură (fonematică, morfematică), în funcţie de analiza propusă.
Tot ca sintagme sunt prezentate de către unii lingvişti şi alte două
„unităţi sintactice“: „configuraţia“ (care este definită ca fiind „felul cum
sunt grupaţi termenii nucleari“ – V. Şerban, 1974: 79) şi „sintagmoidul“
(falsa sintagmă, termen întrebuinţat de unii specialişti pentru îmbinările de
doi termeni care au aceeaşi funcţie sintactică, expresiile verbale
impersonale, Idem, Ibidem: 56). Insuficienta argumentare teoretică a
existenţei acestor două realităţi sintactice amintite nu oferă, însă, destule
motive pentru considerarea lor drept unităţi sintactice.
După cum se observă, toate argumentele aduse în discuţie pentru
teoretizarea şi individualizarea unei unităţi sintactice numite sintagmă,
reprezintă tot atâtea surse de contradicţii16 care, în fapt subminează statutul
ea se urmăreşte „dinamismul comunicativ, ascendent pe progresia liniară dintre începutul

frazei, ocupat de temă şi […] sfârşitul ei (rema).“ (L. Theban, 1968: 312).
16
O rezolvare parţial identică cu a noastră, dar identică în ceea ce priveşte concluzia găsim
şi la alţi lingvişti (C. Dimitriu, 1982: 108). N. Chomsky (1969, Stuctures syntaxigues,
de unitate sintactică a sintagmei (şi a unor“ unităţi“ similare: „configuraţia“,
„sintagmoidul“). În concluzie, în legătură cu sintagma, considerăm că
aceasta nu este o unitate sintactică, întrucât chiar baza ei de definire conţine
contradicţii ireconciliabile.
1.5. SUBSTITUTUL DE PROPOZIŢIE/FRAZĂ
Unii lingvişti consideră că „pentru a putea analiza sintactic fără rest

orice segment de vorbire“ este necesară şi o altă unitate sintactică „substitutul
de propoziţie sau frază“ (C. Dimitriu, 1982: 99 sqq.), numită uneori şi
„propoziţii sau fraze neanalizabile“, „enunţuri sintetice“ (D. Irimia, 1997:
355), deci neconsiderate unităţi sintactice distincte, ci realizări ale unităţilor
sintactice de tip propoziţional. „Substitutul de propoziţie sau frază“ este
definit de lingviştii care îl teoretizează ca „unitatea sintactică indivizibilă la
nivel sintactic şi nedezvoltabilă în propoziţie sau frază, care în contextul dat,
ţine locul, în privinţa comunicării, unei propoziţii sau fraze“ (Ibidem). Clasa
substitutelor este reprezentată prin a) adverbe de afirmaţie şi negaţie (Da.;
Ba.; Nu. etc.); interjecţii exterioare propoziţiei (Ah!; Oh!; Vai! etc.); c)
substantivele şi substitutele acestora (însoţite sau nu de determinanţi) în
vocativ; d) alte cuvinte care sunt compatibile cu această unitate sintactică17,
toate aceste realizări în contexte în care „nu pot fi dezvoltate în propoziţii sau
fraze“ (Idem. Ibidem: 101-102), adică nu intră în ansamblul construcţiilor
sintactice. Teoreticienii acestei unităţi sintactice fac menţiunea că
„substitutele“ de propoziţie sau frază sunt nerelaţionate formal la dreapta sau
la stânga în comunicări, dar semantic intră în relaţie, cel mai adesea, la
[traduction en français], Editions du Seuil, Paris, p. 39), evidenţiază limitele modelului

sintagmatic aplicat la o limbă naturală (referindu-se la engleză), amendându-l ca inexact,
pentru mult mai puţine contradicţii sesizate.
17
Despre „substitutele de propoziţie sau frază“, asigurate la nivel morfologic, dar şi
sintactic de aceleaşi părţi de vorbire: interjecţii, adverbe de afirmaţie şi negaţie etc.,
vorbeşte şi Rodolfo Lenz pentru lingvistica spaniolă (cf. La oracion y su partes, Madrid,
1920, după D. Nica, 1988: 22, n. 55-56-57).
dreapta cu o „infinitate de comunicări „ (Ibidem: 103): „- Da, ştiam că te vei
duce.“ (C. Chiriţă, Livada, 1979: 454). Echivalând cu propoziţiile, ele nu sunt
nici „părţi de propoziţie“, deşi pot apărea şi în această poziţie sintactică: cf. El
a spus da., situaţii în care se substantivizează, credem, dar ceea ce poate
însemna că taxinomia de mai sus nu este absolută şi că părţile de vorbire din
clasele de mai sus îşi relativizează comportamentul în funcţie de poziţia lor în
enunţul sintactic. În legătură cu statutul sintactic al substitutelor, respectiv,
dacă îndeplinesc sau nu funcţii sintactice, răspunsul dat de către aceiaşi
specialişti este indirect: prin faptul că părţile de vorbire, amintite mai sus, sunt
incluse într-o clasă relativ cuprinzătoare şi neomogenă, din punctul de vedere
al naturii morfologice de „elemente lingvistice fără funcţie sintactică“ (G.A.
II. 1966: 186; D. Irimia, 1983: 16), ceea ce înseamnă că aceste unităţi
sintactice nu sunt descrise din punct de vedere al funcţiilor lor sintactice şi,
deci, nici din punct de vedere sintactic, deşi sunt considerate unităţi sintactice.
Având caracteristici formale şi de conţinut specifice, substitutele de propoziţie
sau frază sunt considerate unităţi sintactice distincte la nivelul sintactic al
limbii române, individualitatea lor încercându-se a fi pusă în evidenţă de către
unii lingvişti (C. Dimitriu, 1982: 99). Criteriul formal (particularităţile
specifice de construcţie), criteriul semantic (lipsa referentului propriu şi sau
denotaţia referenţială indirectă) individualizează această unitate sintactică de
celelalte unităţi sintactice, dar nu acoperă explicit şi criteriul sintactic al
definirii acestei unităţi. Credem, în baza adevărului că funcţiile sintactice se
actualizează la nivelul unităţilor sintactice, că a rămas de precizat dacă această
unitate sintactică îndeplineşte sau nu şi o funcţie sintactică. În ceea ce ne
priveşte, considerăm că, fiind independente sintactic la stânga, substitutelor de
propoziţie sau frază nu le este impusă nici o funcţie sintactică, dar că
„absenţei“ unui raport sintactic, absenţă marcată prin ∅, îi corespunde o
funcţie sintactică ∅, funcţia sintactică a substitutelor de propoziţie/frază. Din
punctul de vedere al raporturilor sintactice externe, la stânga, substitutele de
propoziţii sau fraze sunt generate de raportul sintactic zero (∅), cu marca ∅,
iar la dreapta, pot fi baze sau antecedent pentru propoziţii sau fraze apozitive.
1.6. PARTE DE PROPOZIŢIE VS. FUNCŢIE SINTACTICĂ
O altă unitate sintactică teoretizată în lingvistica românească este partea

de propoziţie. În legătură cu această unitate sintactică18 există două modalităţi
de abordare, în lingvistica românească şi străină, mai exact două praxis-uri.
a) Praxisul curent este cel prin care teoretizarea părţii de propoziţie
coexistă cu teoretizarea funcţiei sintactice (I. Iordan, 1956: 526 sqq.; G.A.,
1966, II: 74 sqq.; I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 572 sqq.), întrucât „părţile de
propoziţie sunt subiectul, predicatul, atributul… etc.“ (G.A., 1966: 74; V.
Şerban, 1970: 16), iar funcţia sintactică este definită circular prin calitatea
ei de parte de propoziţie: „subiectul este partea de propoziţie…“ (I. Iordan –
Vl. Robu, 1978: 572). Metatermenii şi conceptele lor coexistă în practica
analizei sintactice, mai exact funcţiile sintactice sunt considerate inferente
părţilor de propoziţie şi nu pot fi conceptualizate în afara noţiunii de parte
de propoziţie. Un corolar al acestei modalităţi de abordare este acela,
enunţat de unii lingvişti, că „funcţiile sintactice pot fi concepute numai în
interiorul unităţilor sintactice divizibile„ (C. Dimitriu, 1982: 145) şi că ele
„sunt rezultatul raporturilor sintactice„ (Idem: 146).
b) Al doilea praxis este cel prin care se renunţă la utilizarea
conceptului de parte de propoziţie în favoarea utilizării exclusive a
conceptului şi metatermenului de funcţie sintactică (D. Irimia, 1983, 1997).
Cercetătorii adepţi ai acestor teorii iau ca punct de referinţă „cuvântul
lexical“, considerând fie că „funcţia sintactică este o nouă identitate […] a
unităţilor lexicale care introduce o nouă componentă: «sensul sintactic».“
(D. Irimia, 1983: 13), fie că funcţia sintactică este o „însuşire combinatorie“,
o „valenţă“ a cuvintelor (S. Stati, 1967(b): 106). Lingviştii care au această
opinie subînţeleg, însă, în subsidiar că „sensul sintactic“ se suprapune
întotdeauna doar peste sens lexical deplin: acolo unde nu există sens lexical
18
O scurtă privire diacronică referitoare la această unitate sintactică ne arată că Apollonios
Dyskolos – părintele sintaxei europene, indică drept unitate sintactică cuvântul, pe care sintaxa
de tip greco-latin o păstrează până în secolul al XVIII-lea – al XIX-lea când o concepţie
sintactică nouă divide propoziţia în părţi de propoziţie (vezi S. Stati, 1967 (b): 28 n. 8–29).
deplin sau nu există deloc neputându-se actualiza funcţii sintactice. Această
condiţie a „sensului lexical deplin“ apropie până la identitate, în opinia
noastră, cele două modalităţi de abordare, întrucât cuvintele fără sens lexical
deplin nefiind „părţi de propoziţie“ nu sunt, prin urmare, nici „funcţii
sintactice“. În ambele situaţii, se obţine o analiză sintactică incompletă.
În condiţiile existenţei a două practici de lucru, se pune întrebarea dacă
există două realităţi sintactice distincte: partea de propoziţie şi funcţia
sintactică sau dacă există numai una, pe care pentru suprimarea ambiguităţii
date de întrebuinţarea a doi termeni diferiţi pentru aceeaşi realitate sintactică
ar fi bine să fie numită fie parte de propoziţie, fie funcţie sintactică.
Ambele situaţii impun o reevaluare a acestor concepte19. Argumentele
capitale în favoarea acestei reevaluări sunt de ordin practic.
1.) Semnificaţia cu care se întrebuinţează metatermenii parte de
propoziţie şi funcţie sintactică sugerează indistincţia valorică şi conceptuală
între ele, şi, în final, imprecizia conceptelor.
2.) Înţelesul larg de la origine a metatermenului parte de propoziţie
s-a restrâns în semnificaţia specifică de funcţie sintactică, astfel încât s-a
ajuns la o discriminare între diverse cuvinte care neîndeplinind funcţii
sintactice nu sunt considerate nici părţi de propoziţie, deşi fac parte dintr-o
propoziţie sau sunt asimilate structural la una din părţile de propoziţie din
vecinătatea proximă şi cu care sunt compatibile semantic.
3.) Problema distincţiei dintre partea de propoziţie şi funcţie
sintactică nu este abordată în literatura română de specialitate şi nu am găsit
formulată explicit nici motivaţia acestei coprezenţe terminologice. De aceea
trebuie să o reconstituim.
19
Pe măsură ce aparatul terminologic lingvistic s-a complicat, perceperea ideilor „ascunse“
sub acesta a devenit o sarcină tot mai dificilă. Pe de altă parte, pe măsură ce înseşi realităţile
lingvistice au devenit mai complexe, acestea nu mai pot fi surprinse printr-un aparat
terminologic simplu sau imprecis. În situaţii tot mai dese, se poate constata că aparatul
terminologic folosit în unele domenii se constituie într-o dovadă a acurateţei şi preciziei
ştiinţifice.
Ni se propun două tipuri paralele de analiză sintactică: analiza în părţi
de propoziţie şi analiza în funcţii sintactice, cu acelaşi rezultat: identificarea
subiectelor, predicatelor, atributelor etc., ceea ce poate fi sintetizat prin
două egalităţi cu un termen comun:
părţile de propoziţie = subiectul, predicatul etc.
funcţiile sintactice = subiectul, predicatul etc.
Acest silogism valid conduce la propoziţia inferentă inductivă, cu
valoare de adevăr:
părţile de propoziţie = funcţii sintactice.
Dacă subiectul, predicatul, atributul etc. sunt, în acelaşi timp şi funcţii
sintactice şi părţi de propoziţie, rezultă că doar una din cele două afirmaţii-
premisă este adevărată, cealaltă fiind falsă, fără însă a putea şti, însă, cu
certitudine care? Rezultă că dintr-un raţionament valid, silogismul de mai sus
devine un sofism. Valoarea de adevăr sau fals a uneia dintre afirmaţiile de
mai sus poate fi probată numai prin inspectarea faptelor. Primele diferenţe
apar atunci când evaluăm situaţia din alt punct de vedere: partea de propoziţie
este considerată o unitate sintactică, ca şi enunţul-propoziţie, enunţul-frază,
iar funcţia sintactică nu, ceea ce ar însemna că: 1). doar unităţile sintactice
îndeplinesc funcţii sintactice şi 2). partea de propoziţie este un intermediar
între unitatea sintactică şi funcţia sintactică, mai exact partea de propoziţie
este suportul sintactic al funcţiei sintactice. Totuşi, la nivelul frazei, conceptul
de parte de propoziţie devine inoperant, pentru că acolo propoziţiile
îndeplinesc funcţii sintactice, şi dintre acestea doar unele (avem în vedere
excepţia propoziţiilor principale fără funcţie sintactică), în aceste condiţii
fiind necesară fie introducerea unui nou metatermen, „partea de frază“ (C.
Dimitriu, 1982: 146), care să fie suportul sintactic al funcţiei sintactice, de la
nivelul frazei, fie găsită sursa exactă a inadecvării terminologice. Conceptul
de 'parte de frază' scoate, însă, parţial din contradicţie problema, pentru că
părţile de frază sunt tot funcţii sintactice, fiind tot subiecte: subiectivele,
atribute: atributivele etc., iar propoziţiile principale rămân tot nedefinite din
punctul de vedere al funcţiilor lor sintactice.
Metatermenul „parte de propoziţie“ este utilizat în metalimbajul
gramatical pentru „cuvintele care intră în diferite relaţii şi alcătuiesc o
propoziţie“ (V. Şerban, 1970: 16), fiind întrebuinţate cu aceeaşi denotaţie, şi
sinonimele „constituenţi“ (S. Stati, 1967, (b): 67; Mioara Avram, 1986: 238),
„termeni“ (V. Şerban, 1970: 16) sau „membre“ (I. Iordan, 1956: 526). Cu
aceste semnificaţii, însă, toate realizările morfologice existente în limba
română sunt părţi de propoziţie („constituenţi“, „termeni“, „membri“),
întrucât nu există nici o clasă morfologică omisă de la întrebuinţarea de la
nivel sintactic. Totuşi, teoria clasică a părţii de propoziţie lasă în afara
descrierii constituenţii propoziţiei care nu pot avea funcţie sintactică şi, de
aceea, nu sunt „părţi de propoziţie“ (GA, 1966, II: 86-87). În cadrul cuvintelor
„care fac parte din propoziţie, dar nu sunt părţi de propoziţie“, Gramatica
Academiei distinge două tipuri de cuvinte: unele care pot fi înglobate în cadrul
unei părţi de propoziţie şi altele care nu pot fi nici măcar atrase în analiza unor
părţi de propoziţie, ci au un rol aparte. (1966, II: 86 sqq.). Aceşti constituenţi
ai propoziţiilor sunt analizaţi fie doar ca morfeme, mărci ale unor categorii
gramaticale sau ale unor raporturi sintactice şi de aceea sunt numite
„instrumente gramaticale“, fie sunt considerate cuvinte „ajutătoare“ (Mioara
Avram, 1986: 238) la exprimarea unei funcţii sintactice, sau cuvinte
expresive, fără funcţie sintactică, „modalizatori“, (Paula Gherasim, 1997),
cuvinte de „umplutură“, (GA, II: 425) sau „expletive“ (Gh. N. Dragomirescu,
1969: 121-122). Totuşi, în opinia noastră, aceste cuvinte sunt interioare, nu
exterioare sintaxei propoziţiei, respectiv, sunt şi ele părţi de propoziţie.
Nerecunoaşterea capacităţii unor cuvinte de a se constitui în părţi de
propoziţie (mai exact, de a îndeplini funcţii sintactice) provine şi din faptul că,
la nivelul analizei sintactice actuale, se consideră că „partea de propoziţie“
pate fi actualizată prin unul sau mai multe cuvinte ce comunică – direct sau
indirect – o singură noţiune (C. Dimitriu, 1982: 81). În alţi termeni, se vizează
opoziţia cuaternară dintre cuvântul lexical vs. cuvântul morfologic, cuvântul
clasificat după caracteristicile sale semantico-flexionare vs. cuvântul
nonlexical: „articolul şi elementele de relaţie“, „instrumentele gramaticale“
(D. Irimia, 1997: 309) ş.a. vs. „cuvântul sintactic“ – cuvântul clasificat după
capacitatea sa de a îndeplini o funcţie sintactică. Cuvântul lexical „noţional“
este, în general, şi „cuvânt sintactic“, dar pentru îmbinările libere de tipul de
lemn, din enunţul-propoziţie: Casa este de lemn, raportul este de două cuvinte
morfologice la unul lexical şi de unul lexical la un singur cuvânt sintactic.
Cuvântul sintactic poate fi, deci, fie un singur cuvânt morfologic, fie o sumă
de cuvinte morfologice.
Urmărindu-ne, în mod deliberat, propriul punct de vedere, avansăm
următoarele ipoteze.
1) Toate cuvintele morfologice ale unei limbi sunt în vorbire părţi de
propoziţie, mai exact părţi ale unui enunţ sintactic de tip propoziţional (dacă
acesta este tipul de enunţ în care apar şi aceasta este baza reală a discuţiei),
prin părţi de propoziţie înţelegându-se sensul larg şi nediferenţiat de
„constituent“, „membru“, „termen“;
2) Identificarea sferei de denotaţie dintre partea de propoziţie şi
funcţia sintactică nu mai este actuală;
3) Datorită inadvertenţei sferei de aplicare parte de propoziţie /
propoziţie / funcţie sintactică, în sensul că propoziţiile, deşi nu sunt „părţi
de propoziţie“, au şi ele „funcţii sintactice“, conceptul de „parte de
propoziţie“ nu este viabil. „Partea de propoziţie“ nu este suportul sintactic al
funcţiei sintactice;
4) Faptul că partea de propoziţie este şi o unitate sintactică şi o funcţie
sintactică, în acelaşi timp, pune sub semnul întrebării necesitatea unui
concept terminologic care să evoce un rol de suport sintactic.
În aceste condiţii, se impune reevaluarea critică a celui de-al doilea
praxis: înlocuirea conceptului de parte de propoziţie cu cel de funcţie
sintactică şi, deci verificarea teoriei prin care funcţia sintactică este o
unitate sintactică. Deşi acest demers ar fi trebuit făcut, din considerente de
sistematizare a lucrării în capitolul destinat acestei categorii sintactice (vezi
infra III. 3.0.), faptul că vom utiliza acest concept sintactic deosebit de
complex, în toată lucrarea de aici înainte, ne-a impus să tratăm această
noţiune gramaticală în cele ce urmează.
1.7. CONCEPTUL DE FUNCŢIE SINTACTICĂ
În statuarea conceptului de funcţie sintactică, după părerea noastră,

trebuie plecat de la două elemente fundamentale 1) cuvântul, ca „element
lingvistic fundamental“ (DESL, O. Ducrot, Tz. Todorov 1972: 263), dar
având în vedere caracterul integrator al nivelelor limbii, ne referim la
cuvântul care se află la nivelul imediat inferior nivelului sintactic, şi anume,
cuvântul morfologic, care are o componentă structurală, categorială, formală
şi deci relaţională, de natură sintactică: valenţele (S. Stati, 1972: 58 sqq.)
sau ocurenţele şi 2) conţinutul sintactic prin care denotăm, pentru început,
faptul că unui cuvânt morfologic i se adaugă în condiţiile integrării într-un
enunţ o dimensiune sintactică, numită în literatura de specialitate „conţinut“
sau „informaţie sintactică“ (S. Stati, 1967 (b): 231-232; C. Dimitriu, 1982:
113). Suportul funcţiei sintactice îl considerăm nu cuvântul lexical, ci
cuvântul clasificat după criterii morfo-semantice în clase morfologice sau
părţi de vorbire. Procedând astfel, este important de verificat relaţia parte de
vorbire (cuvânt morfologic) vs. parte de propoziţie în lingvistică. Urmărind
acest aspect, observăm că, iniţial, părţile de vorbire au fost descrise şi
considerate şi părţi de propoziţie. Aristotel distingând patru părţi de vorbire
(nume, verb, articol şi conjuncţie) le considera şi părţi de propoziţie (şi părţi
ale judecăţii). Ele se aflau deci în relaţia logică şi/şi. O dată cu augmentarea
părţilor de vorbire şi clasificarea lor după diverse criterii, s-a impus tot mai
mult o altă direcţie: nonidentificarea tuturor părţilor de vorbire cu părţile de
propoziţie, relaţia logică dintre ele fiind: unele părţi de vorbire sunt şi părţi
de propoziţie. Pe de altă parte, este important de remarcat faptul că părţile
de vorbire sunt, considerate „categorii funcţionale“ şi deci sintactice (L.
Hjelmslev după D. Nica, 1988: 36-37), „punctul de plecare şi obiectul
întregii opere gramaticale“ (Ibidem). Prin aducerea în discuţie a acestor
opinii, credem că avem suficiente argumente pentru a justifica opţiunea
noastră de a identifica suportul sintactic al funcţiilor sintactice în
morfologie, la nivelul părţilor de vorbire şi nu în sintaxă, la nivelul părţilor
de propoziţie20, întrucât cuvântului morfologic i se adaugă, în condiţiile
integrării într-un enunţ o dimensiune sintactică: conţinutul sintactic.
Aducem în susţinerea informaţiei şi argumentele următoare.
Dacă raporturile sintactice generează funcţiile sintactice, înseamnă că
acestea sunt preeminente funcţiilor sintactice, adică anterioare acestora şi
prevalează acestora ca importanţă.
Să considerăm un raport sintactic, de exemplu, raportul de
subordonare. El poate fi figurat grafic, astfel:
regent
subordonat
Raportul de subordonare este generator de funcţii sintactice, dar pentru
a se actualiza, sunt necesare unităţi morfologice. Datul istoric al limbilor,
arată, însă că, mai întâi, au fost cuvintele care denominau lucrurile şi prin
juxtapunerea lor se făcea o comunicare, deci comunicarea sau enunţul cu o
sintaxă semantică putea avea loc în afara raporturilor sintactice. Aceasta
înseamnă că nu raporturile preexistă unităţilor morfologice, ci acestea au fost
convenite iniţial şi prin juxtapunerea lor în comunicare s-a obţinut sensul.
Sunt atunci raporturile sintactice preeminente funcţiilor sintactice?
Acum să considerăm un nume, creion, acest nume nu este o funcţie
sintactică fiindcă este izolat. Să considerăm alt nume, scrisul, nici acesta nu
este o funcţie sintactică, din acelaşi motiv. Dar observăm că însăşi
compatibilitatea lor semantică este premisa stabilirii unui raport sintactic
între ele. Fără existenţa acestora, raportul sintactic rămâne un concept
abstract, care nici măcar nu poate fi imaginat. În situaţia raportului de
inerenţă, această importanţă a unităţii morfologice este cu atât mai evidentă,
20
. Identificând suportul sintaxei în morfologie, la nivelul părţilor de vorbire, certificăm, în
mod direct, şi afirmaţia lui F. de Saussure că distincţia dintre morfologie şi sintaxă este
iluzorie: „o declinare nu este nici o listă de forme, nici o serie de abstracţiuni logice, ci o
combinare a amânduror lucrurilor: formele şi funcţiile sunt solidare şi este dificilă, pentru a nu
spune imposibilă separarea lor.“ (Curs de lingvistică generală, 1998: 141; v. şi D. Nica, 1988:
35). L. Hjelmslev, de asemenea, vede în părţile de vorbire problema centrală a oricărui sistem
gramatical, fiindcă în ele se regăsesc toate problemele de gramatică ([1959]: 122).
cu cât numele-subiect conţine datele predicatului, iar, cu timpul, predicatul
cu subiect zero, chiar semnifică şi el acelaşi lucru.
Conţinutul sintactic presupune coexistenţa la nivelul cuvântului
morfologic a trei componente majore: conţinutul funcţional, conţinutul
categorial şi conţinutul denotativ (S. Stati, 1967:134).
Conţinutul funcţional cuprinde, în viziunea lingviştilor care o
teoretizează, două elemente importante: „funcţia unui functor împreună cu
însuşirea sa de a satisface o funcţie“ (idem, ibidem: 135), ceea ce ni se pare,
însă, a fi două aspecte ale aceleiaşi trăsături ale unui cuvânt: însuşirea de a
îndeplini o funcţie sintactică fiind conţinută implicit în însăşi funcţia
sintactică. În ceea ce ne priveşte, am redefini acest conţinut funcţional, tot
prin două elemente, astfel: a) funcţia sintactică a unui cuvânt; b) capacitatea
sa de a impune altui cuvânt o funcţie sintactică, elemente de care ne vom
folosi în expunerea noastră.
Conţinutul categorial implicat la nivelul funcţiei sintactice este, şi
după părerea noastră, decompozabil, de asemenea, în două elemente: a)
„categoria sintactică exprimată“: „subiect“, „agent“, „obiect“ etc. şi b)
„forma sintactică“ (S. Stati, 1967 (b): 134 sqq şi 232; C. Dimitriu, 1982:
113) a acestor categorii. Cel de-al doilea element vizează faptul că o
anumită funcţie sintactică are şi o anumită „formă“ morfologică marcată
prin categorii gramaticale purtătoare ale conţinutului sintactic şi că, de
exemplu, poate beneficia fie de o singură formă (de exemplu, complementul
intern în limba română, cunoaşte doar o singură realizare, la nivel
intrapropoziţional şi în condiţii strict determinate: radicalul său morfologic
trebuie să fie identic cu radicalul regentului verbal: am visat un vis) sau cel
mult să fie din acelaşi câmp semantic: am dormit un somn, fie are mai multe
„forme“ (subiectul cunoaşte o paradigmă sintactică datorită multiplelor
realizări asigurate de formele diferite ale cuvintelor morfologice atât din
punctul de vedere al clasei din care face parte (substantive, numerale,
pronume etc.), cât şi din punctul de vedere al diversităţii realizărilor chiar în
cadrul claselor (substantivele în N., dar şi în G., Ac. pot îndeplini funcţia
sintactică de subiect). În viziunea noastră, conţinutul categorial obiectivează
şi diferenţele pe care le cunoaşte o funcţie sintactică în interiorul propriei
paradigme sintactice, prin particularizări şi specificităţi formale (cf. atributul
substantival genitival: cartea prietenului vs. atributul substantival genitival
prepoziţional: lupta contra nedreptăţii etc.).
Conţinutul denotativ („referenţial“) este o componentă pe care am
putea-o numi semiotic-sintactică a funcţiei sintactice, întrucât vizează
informaţia semantică a părţii de vorbire cu implicaţii sintactice. Acest
conţinut nu este prezent, însă, cu rigurozitate la toate funcţiile sintactice.
Aceasta întrucât uneori sfera lui se suprapune peste primul element al
conţinutului categorial (cf. supra. „categoria sintactică exprimată“, „subiect“,
„agent“, „obiect“ etc.). Conţinutul denotativ vizează diferenţele „semantice“,
de la nivelul aceleiaşi realizări ale unei funcţii sintactice. De exemplu,
realizarea numită atribut substantival genitival are mai multe conţinuturi
denotative conferite de „conţinutul semantic fundamental al cazului genitiv“
(D. Irimia, 1987: 70): apartenenţa şi sensurile sale derivate: posesia: casa
vecinului; înrudirea: nepotul mamei; originea: urmaşii dacilor; spaţialitatea: în
curtea şcolii; obiectivitatea (în sens de „cel care suferă o acţiune“): citirea
cărţii, legarea snopilor, culesul merelor; subiectivitatea (în sens de "cel care
face o acţiune“): hotărârea comisiei, răsăritul soarelui, plecarea tatălui etc.
Comparând cele trei componente ale conţinutului sintactic, mai observăm că
primele două: conţinutul funcţional şi conţinutul categorial prevalează ca
importanţă, fiindcă determină identitatea specifică a unei funcţii sintactice, la
nivelul funcţiilor sintactice principale, iar conţinutul denotativ este mai
important, de exemplu, în taxinomia internă a circumstanţialelor.
Considerând enunţul sintactic:
„Irina şi Alexe se iviră, fiecare venind pe alt drum. Ah, feţele lor!“
(P. Istrati, Ciulinii Bărăganului, 1992: 66),
observăm că lipsa funcţiei sintactice de la nivelul propoziţiei principale ar
trebui să corespundă absenţei conţinutului funcţional al acesteia, adică în
orice alt context, secvenţa cu structură propoziţională: „Irina şi Alexe se
iviră […].“ să nu aibă capacitatea de a îndeplini o funcţie sintactică şi nici
capacitatea de a impune altui element sintactic (în situaţia dată altei
propoziţii) o funcţie sintactică. Că nu este aşa ne-o dovedeşte capacitatea
enunţului-propoziţional în discuţie, de a stabili la stânga şi la dreapta
raporturi sintactice cu alte secvenţe structurale propoziţionale şi capacitate
care dovedeşte atât capacitatea propoziţiei în discuţie de a îndeplini o
funcţie sintactică cf.
Ştia / (că) „Irina şi Alexe se iviră […]“,
cât şi capacitatea de a impune, la rândul ei, altei structuri propoziţionale o
funcţie sintactică cf.
„Irina şi Alexe se iviră […]“ / de unde nu se aştepta nimeni.
Cu toate acestea, funcţiile sintactice ale propoziţiilor principale, adică
recunoaşterea existenţei unui conţinut sintactic şi la nivelul acestora, au
rămas nedefinite în gramatica tradiţională a limbii române.
Referindu-ne la părţile de vorbire care, se consideră, nu au funcţie
sintactică, se pune întrebarea în ce constă diferenţa sintactică dintre o parte
de vorbire care poate îndeplini o funcţie sintactică şi o parte de vorbire care
nu poate îndeplini o funcţie sintactică? Pentru obţinerea răspunsului, vom
compara, de exemplu, substantivul şi prepoziţia, ca reprezentanţi ai claselor
opozabile. Substantivul este o unitate morfologică categorematică noţională,
cu referent definit şi care îndeplineşte funcţii sintactice specifice. Prepoziţia
este o unitate morfologică „sincategorematică“ (U. Eco, 1982: 89) şi de
aceea considerată sinsemantică şi areferenţială. În anumite contexte, însă,
cum ar fi în cazul vocativ:
„— Şiretule, va să zică mă şi aşteptai…?“
(Gib Mihăescu, Donna Alba, 1985: 179)
sau în nominativul nerelaţionat numit în literatura de specialitate „non-
casus“ (S. Puşcariu, 1940: 144) sau „casus-generalis“ (Ibidem) sau încadrate
la „interjecţii provenite din alte părţi de vorbire“ (GA, 1954, I: 395) în
imprecaţii (Ce dracu' faci?; La dracu' !; „Dar cum? Dumnezeule, sinistru
succes!“ – Gib Mihăescu, Donna Alba, 1995: 15); substantivele nu
îndeplinesc nici o funcţie sintactică, ceea ce înseamnă că îşi pierd conţinutul
sintactic, mai exact primul element al conţinutului funcţional, prin absenţa
căruia nu i se dă posibilitatea de a îndeplini o funcţie sintactică, cel de-al
doilea element: capacitatea de a impune altor cuvinte morfologice o funcţie
sintactică este activă, fiind prezent sau reconstituibil (cf. „sinistru
succes“[ai avut]; La dracu' [cu ei]!). În aceste situaţii, putem considera că
substantivele în cauză se comportă, din punct de vedere sintactic, asemenea
prepoziţiilor. Din această perspectivă, diferenţa dintre clasele cărora le
aparţin părţile de vorbire în discuţie nu este una netă, ci una graduală de tip
centru–periferie, la periferie clasele morfologice apropiindu-se prin
comportament. Acest comportament nu este propriu numai substantivului,
existând o clasă de cuvinte provenite din diverse clase morfologice care îşi
pierd contextual conţinutul sintactic funcţional.
Notă: Toate aceste cuvinte morfologice se constituie într-o clasă
neomogenă şi fluctuantă, ea fiind şi rezultatul conversiunii morfologice cu
efect sintactic la nivelul cuvintelor în discuţie. Fără a epuiza inventarul
elementelor care o alcătuiesc, credem că din această clasă fac parte, pe
lângă substantiv în structurile amintite, unele pronume personale în
„dativul etic“: mi ţi l-a înşfăcat; nominativul etic: nici tu casă, nici tu
masă; formele neutrale: -o, -le, -i: a tulit-o, zi-le înainte, dă-i cu vorba);
unele pronume reflexive, mărci ale diatezei reflexive: se înserase, îşi
închipuise; unele numerale adverbializate plasate în planul incidenţei: mai
întâi…, al doilea…, unele adverbe şi perifraze adverbiale sau mărci ale
modalităţii: musai, chiar, numai, doar, din nenorocire, de fapt, unele
adverbe corelative: aici… aici, când… când, adverbele de negaţie şi
afirmaţie da, nu, ba da ş.a. La nivelul frazei, acelaşi regim sintactic îl au
propoziţiile principale, indiferent în ce topică apar (incipită, mediană sau
finală): „∅ Irina îşi acoperi ochii cu braţul. Ø Codin alergă către căruţă,
Ø sări ∅ şi-l cuprinse pe Alexe de mijloc.“ (P. Istrati, Ciulinii Bărăganului,
1992: 71) ş.a. (v. infra).
Deşi, aceste părţi de vorbire (consemnate mai sus în Notă), se apropie
prin comportamentul lor sintactic, în condiţii strict determinate, de
prepoziţii, în sensul neîndeplinirii nici unei funcţii sintactice, menţionăm
totuşi că nici prepoziţiile nu se comportă consecvent conform descrierii
(„sincategorematice“, „sinsematice“, „areferenţiale“), întrucât se pare că
există o anumită specializare semantică, într-un sens foarte restrâns am
putea-o considera „referenţială“, una din intensiunile lui „pe“, cea mai uşor
decodabilă, de exemplu, este „spaţialitatea“, a lui „cu“ este „asocierea“, iar a
lui „pentru“ – „scopul“, specializarea semantică fiind mai evidentă la
perifrazele prepoziţionale: din cauza, în scopul, în vederea etc. Acest
semantism, sesizabil la majoritatea relatorilor atrage după sine şi un anumit
comportament sintactic şi, în consecinţă, ar trebui să atragă şi o
reconsiderare a funcţiei lor sintactice. Afirmaţiile noastre nu sunt categorice,
dar se sprijină şi pe opiniile altor lingvişti: „Selon nous, on a considéré, de
manière quelque peu arbitraire, comme „vides“, „faibles“, „incolores“ les
prépositions primaires“ (Valentina Agrigoroaie, 1995: 21). Acelaşi lingvist
subliniază că există o interpretare consecvent-tradiţională a prepoziţiei în
acest sens: „Même quand on reconnait à Prép. une certaine signification
lexicale, très souvent on l’atribue exclusivement à un transfert de sens des
termes coocurents“ (Idem, ibidem: 22), conchizând că prepoziţia are „des
traits sémantiques indépendants du contexte, intrinsèques, ainsi que aux
traits contextuels, traits de transfert du contexte voisin.“ (Idem, ibidem: 23).
De asemenea, aşa cum s-a remarcat de către unii lingvişti, specializarea
formală a cazurilor în limba română este minimă, înregistrându-se cu o
frecvenţă foarte mare omonimii cazuale totale (C. Dimitriu, 1994: 143 sqq.).
În aceste condiţii, mărcile substantivului, între care prepoziţia, contribuie la
dezambiguizarea gramaticală cazuală. Constatăm că prepoziţiile prezintă un
rudiment de regim, în sensul că impun cazuri, prepoziţia cunoscând o
anumită specializare cazuală, deşi, prin „accident“ (S. Stati, 1967 (b):
passim), unele prepoziţii se folosesc şi la alt caz. Impunând cazuri, se poate
considera că prepoziţiile impun implicit funcţii sintactice cuvintelor pe care
le precedă, comportându-se după părerea unor specialişti ca „adevăraţi
regenţi sintactici“ (Idem, ibidem: 173), deci că au şi un anumit conţinut
funcţional. Pe de altă parte, în legătură cu prepoziţiile, observăm faptul
deosebit de important că invocarea funcţiei lor de marcă (categorială şi/sau
raportuală etc.) nu epuizează descrierea lor gramaticală pentru că o omite pe
cea de la nivel sintactic. De aceea, considerăm că în legătură cu funcţia
sintactică a prepoziţiilor, în particular, şi a celorlalte elemente considerate
afuncţionale sintactic, în general (a căror exponentă am considerat-o, în
discuţia de faţă, prepoziţia) se mai pot face unele observaţii.
Notă: Clasa cuvintelor care sunt considerate afuncţionale sintactic
cuprinde, fără a putea fi definitiv constituită, următoarele elemente:
articolul definit proclitic (lui), nedefinit proclitic (un, o, nişte) şi alte tipuri
de articole, conjuncţiile şi perifrazele conjuncţionale, unele adverbe şi
perifraze adverbiale de modalitate (mai, încă), de aproximaţie (cam,
aproximativ), de întărire (chiar, mai ales, în special), restrictive (numai,
doar, măcar), dubitative (parcă), de opoziţie (dimpotrivă, în schimb) unele
perifraze idiomatice (care va să zică; Doamne, iartă-mă), elemente care,
plasate în orice context, se comportă identic etc.
Pornind de la adevărul că orice termen al unui enunţ sintactic are
importanţă gramaticală egală (ceea ce înseamnă că şi prepoziţiile sunt
elemente importante pentru procesul de semnificare, la fel de importante ca
orice alte părţi de vorbire), observăm că acest adevăr se verifică doar prin
testul omisiunii – test cu relevanţă sintactică. Aplicarea acestui test şi/sau a
unora derivate: comutabilitatea prin altă parte de vorbire sau a aceluiaşi tip
de parte de vorbire (cu excepţia sinonimelor lexicale) indică cu pregnanţă
faptul că nici o prepoziţie din orice enunţ sintactic nu este comutabilă cu
zero sau cu altă prepoziţie fără ca prin aceasta să se poată evita distrugerea
comunicării anterioare cf. Eu merg la institut. ≠ * Eu merg ∅ institut. ≠ *
Eu merg cu institut. Se observă că prin omisiunea şi/sau comutarea cu altă
parte de vorbire a prepoziţiilor şi, prin extrapolare, a conjuncţiilor sau a
altora din părţile de vorbire considerate afuncţionale aflate într-un enunţ
sintactic, calitatea de enunţ sintactic reperat se pierde în toate situaţiile.
Aceasta înseamnă, însă, şi faptul că, fiind egale ca importanţă la nivel
sintactic, toate părţile de vorbire au un anume conţinut sintactic. Utilitatea
demersului contrastiv întreprins până aici este de netăgăduit în planul
teoretizărilor lingvistice pentru că ne conduce la decelarea a trei
comportamente diferite ale părţilor de vorbire faţă de funcţia sintactică:
a). părţi de vorbire cu conţinut sintactic complet (funcţional,
categorial, denotativ). Aceste părţi de vorbire sunt realizări pozitive (+) ale
funcţiei sintactice.
b). părţi de vorbire care îşi pot pierde contextual anumite componente
sau subcomponente ale conţinutului sintactic, ceea ce conduce la absenţa
temporară a funcţiei sintactice (păstrându-şi, de exemplu, capacitatea de a
impune altui cuvânt morfologic o funcţie sintactică cf. Straşnică treabă!,
unde adjectivul straşnică este un atribut adjectival al substantivului treabă,
fără funcţie sintactică.). Acestea sunt realizări vide (∅) ale funcţiei sintactice.
c). părţi de vorbire cu conţinut sintactic incomplet care, în orice
context nu pot îndeplini funcţii sintactice şi nu impun funcţii sintactice altor
elemente. Aceste realizări sunt realizări negative (-) ale funcţiei sintactice.
Semnul ∅ acoperă o noţiune reală la nivel sintactic. Teoretizarea lui
este o necesitate, întrucât în limbă totul este opoziţie şi nimic nu există în
afara opoziţiei. Analiza sintactică, ca şi cea fonetică sau morfologică, trebuie
să fie binară sau dihotomică, în sensul că trebuie să ţină seama de prezenţa
sau de absenţa, la nivelul unei părţi de vorbire, a unui element distinctiv, în
situaţia de faţă, funcţia sintactică. Principiul acesta, al opoziţiei este
consecvent şi exhaustiv, acţionând la toate nivelele limbii, şi nu este exterior
faptelor, ci interior lor21. Gradul ∅, absent, dar identificabil, funcţionează
mutual sau discret şi s-a dovedit un concept lingvistic indispensabil, fiind
identificat atât la nivel fonologic (despre „fonemul zero“ vezi C. Frâncu,
1979: 7), morfologic („morfemul zero“ – Ibidem), la nivelul gramaticii
transformaţionale (cf. N. Chomsky, 1969), cât şi în stilistică şi retorică (cf. J.
Dubois, 1970: 35). În ceea ce ne priveşte, afirmăm şi, credem, demonstrăm
necesitatea teoretizării unui grad ∅ al funcţiei sintactice şi a unui grad (-) al
aceleiaşi categorii sintactice, grade identificabile prin opoziţie cu realizările
pozitive sau concrete ale funcţiei sintactice. Identificarea unei opoziţii zero şi
minus la nivelul funcţiei sintactice demonstrează pentru prima dată caracterul
categorial al funcţiei sintactice. O consecinţă a acestei teorii este posibilitatea
clasificării cuvintelor morfologice după conţinutul lor sintactic de clasă şi
contextual. Taxinomia categorială a părţilor de vorbire propusă este una
sintactică, funcţională, după posibilitatea cuvântului morfologic (a părţii de
21
Semnul ∅ a fost postulat pentru prima dată de către Pānini, în gramatica sa Opt cărţi, în
sec. IV, î.e.n. (cf. Th. Simenschy, Gramatica lui Pānini. Sintaxa cazurilor., AUI, tom III,
1957; Sergiu Al. George, Limbă şi gândire în cultura indiană, Bucureşti, 1976: 142; C.
Frâncu, Curs de lingvistică generală. (Istoria lingvisticii), 1979: 7.
vorbire) de a-şi actualiza o funcţie sintactică pozitivă, zero sau negativă. Ea
ţine seama de contextul enunţării şi poate fi figurată grafic pe o axă a
funcţiilor sintactice astfel:
-________________________ø______________________________+____
realizări negative realizări zero realizări pozitive
ale funcţiilor sintactice sau vide ale funcţiilor ale funcţiilor
(„nonfuncţii“) sintactice sintactice
Existenţa unor aspecte interne opozabile la nivelul funcţiei sintactice o
recomandă pe aceasta ca o categorie sintactică (în special) şi lingvistică (în
general). Aceasta înseamnă că funcţia sintactică nu poate fi definită şi
identificată în mod absolut, „prin sine“, ci doar în opoziţie cu toate
realizările pe care le cunoaşte. Această taxinomie permite analiza sintactică
completă a tuturor părţilor de vorbire implicate într-un enunţ.
Ţinând cont de toate aceste elemente, o redefinire a funcţiei sintactice
credem că se impune.
Funcţia sintactică este o categorie sintactică cu trei aspecte opozabile
(+), (∅), (-), inferentă, respectiv, un produs sintactic derivat, finit şi ultim de la
nivelul unui enunţ sintactic de orice tip (divizibil sau indivizibil), ea însăşi o
unitate sintactică, care reflectă conţinutul sintactic al cuvântului morfologic.
Întrucât funcţia sintactică este o categorie sintactică inferentă,
derivată, generată de raporturile sintactice, atât problema numărului de
funcţii sintactice, cât şi a tipurilor acestora nu poate primi un răspuns dacă
nu este definit şi conceptul de raport sintactic. Tipurile de raporturi
sintactice, existenţa lor la nivelul sintactic al limbii române, faptul dacă sunt
sau nu sunt admise, precum şi problema capacităţii generative de funcţii
sintactice sunt chestiuni pe care le vom aborda în cele ce urmează.
Revelarea unui sistem sintactic bazat pe categoriile sintactice ale
unităţilor sintactice, raporturilor sintactice şi funcţiilor sintactice are ca efect,
sub raportul cunoaşterii ştiinţifice, însăşi înţelegerea dinamicii acestui sistem.
Funcţionarea nivelului sintactic al limbii române se bazează pe
interdependenţa acestor categorii sintactice, care acţionează conjugat.
Organizarea internă a tuturor acestor categorii dezvăluie prezenţa unor
realizări interne opozabile: la nivelul categoriei sintactice a unităţilor sintactice,
opoziţia majoră între unitatea sintactică maximală şi unitatea sintactică
minimală este materializată în enunţul sintactic vs. funcţia sintactică.
Enunţul sintactic este unitatea sintactică supraordonată şi supraordonantă,
şi, de aceea, maximală. Enunţul sintactic constituie cadrul analizei sintactice, el
fiind instrumentul şi produsul actului comunicativ. El poate fi definit ca sumă
de unităţi sintactice, definibile, la rândul lor, ca sumă de raporturi sintactice
stabilite atât în interiorul, cât şi în exteriorul unităţilor sintactice (raporturi
sintactice cu realizări pozitive (+), negative (-), sau vide (∅) şi, în ultimă
instanţă, ca sumă de funcţii sintactice (cu realizări pozitive (+), negative (-) sau
vide ∅). Conceptul de enunţ sintactic ca unitate sintactică supraordonată şi
supraordonantă are avantajul criteriului unic pentru că nu intră în opoziţie cu el
însuşi şi nici cu subunităţile sale, ci ierarhizează şi subsumează prin diviziune
toate variantele concrete, pe care le-am numit subunităţi sau realizări ale
enunţului sintactic. Toate tipurile de enunţuri sintactice sunt egale cel puţin cu o
funcţie sintactică şi cel mult cu o sumă de funcţii sintactice. Aceasta este o
clasificare bazată şi pe opoziţie şi pe analogie, adică bazată pe „diviziune“,
unde ultimul element este şi „elementul de bază“. Diviziunea este completă,
adică fără rest, întrucât elementele de diviziune însumate formează o extensiune
identică cu a noţiunii iniţiale.
Teoria raporturilor sintactice ∅ şi negative şi a funcţiilor sintactice ∅
şi negative reduce situaţiile de inadecvare a realităţii lingvistice a unei limbi
naturale la teoria limbii, fiindcă nu lasă fără soluţie un număr important de
probleme ce privesc structura sa lingvistică.
Funcţia sintactică este produsul raporturilor sintactice, produs ultim şi
indivizibil de la nivelul tuturor tipurilor de unităţi sintactice, divizibile şi
indivizibile, şi, deci, unitatea sintactică minimală.
Reprezentarea grafică a acestei dinamici poate fi cea din figura de mai jos:
Enunţ transfrastic
(corpus de tipuri de enunţuri sau
un un tip de enunţ sintactic/e)
enunţ – frază
enunţ – ennţ – substitut
P. princip.+P.sec. propoziţie de prop./frază
(P. princip.)
raporturi raport
sintactice raport
sintactic
(∅), (+), (-) sintactic
(∅)
(∅)
(sumă de) funcţii sintactice

(∅), (+), (-)
Figura nr. 4. Descrierea sintactică a unităţilor sintactice

CAPITOLUL II
CONCEPTUL DE RAPORT SINTACTIC
Metatermenul raport sintactic are în vedere un concept definit, în

lingvistica românească, cel mai adesea „circular“22, aşa cum se poate
remarca din următoarele definiţii: „prin termenul relaţie sintactică înţelegem
raportul…“ (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 546), „relaţia în sens general,
reprezintă aşadar un raport“ (I. Diaconescu, 1995: 248); „relaţiile sintactice
sunt relaţiile structurale“ (D. Irimia, 1983: 9); aceasta şi pentru că lucrările
lexicografice indică pentru cuvântul raport sinonimele relaţie, conexiune,
proporţie etc. (DL.: s.v.; DLR.: s.v.). Preferinţa pentru unul sau altul din
aceşti termeni este o opţiune, pentru că, la nivelul metalimbajului lingvistic,
ei sunt întrebuinţaţi ca sinonime totale şi au o frecvenţă de utilizare
comparabilă. În modelarea teoriei raportului, în general, însă, este necesar a
se lua ca punct de referire intensiunea noţiunii de raport (sau relaţie), care
este o categorie lingvistică fiindcă se manifestă la toate nivelele limbii
(fonetic, lexical, semantic, morfologic, sintactic, stilistic), într-o proporţie
mai mică sau mai mare, şi de la disjungerea noţiunii de raport sintactic ca
realitate individualizată (prin modul specific de actualizare) de realităţile
analoage de la celelalte nivele ale limbii. Dacă la nivel fonematic, de
exemplu, relaţia dintre sunete poate fi relevantă (hiatul, diftongii, triftongii)
sau irelevantă (în cadrul unor cuvinte monosilabice, de exemplu, se pot
22
Cu tot caracterul relativ convenţional al terminologiei ştiinţifice, „circularitatea“, ca
specie a tautologiei, reprezintă un viciu distructiv în conceptualizarea unei teorii. Nu
considerăm, însă, o inconsecvenţă folosirea sinonimică a ambilor termeni: raport – relaţie,
pentru evitarea redundanţei terminologice, de altfel, explicabilă. Încercării de a fi
consecvenţi în folosirea unuia sau altuia dintre aceşti metatermeni i s-a opus tocmai
sinonimia totală din uzul metalimbajului lingvistic. Vom încerca, în măsură maximă
posibilă, să folosim metatermenul „raport“ pentru raporturi sintactice şi metatermenul
„relaţie“ pentru ‘indefinit în cadrul teoriei sintactice’ sau pentru relaţiile de orice fel,
semantice, dintre referenţi etc. cu excepţiile când, în interiorul citatelor, întâlnim
metatermenul „relaţie“ pentru ceea ce noi utilizăm metatermenul „raport sintactic“.
stabili relaţii de vecinătate nespecifice între foneme sau dacă la nivelul
vocabularului, de exemplu, se pot stabili raporturi între cuvinte, fie în baza
criteriilor structurale (cuvinte primare şi derivate), fie în baza criteriilor
semantice (anto-, omo-, paro- şi sinonime), aceste relaţii apar
sintacticianului ca nevizând decât în mai mică măsură identitatea specifică a
acestor nivele, fiind componente subiacente cu caracter discret 23. La nivel
sintactic, însă, raportul sintactic este o realitate definitorie, relevantă din
punct de vedere calitativ şi cantitativ, sintaxa fiind chiar definită în sensul
acesta ca „ştiinţă a relaţiilor“ (H. Tiktin, 1895: 205; N. Drăganu, 1945: 131;
I. Diaconescu, 1995: 247). Coroborând această opinie cu afirmaţia că „în
orice propoziţie nu există termen independent. Fiecare termen trebuie să
facă parte dintr-o relaţie.“ (S. Stati, 1957 (b): 434), ne punem problema dacă
raportul sintactic este un fenomen sintactic generalizat, în sensul dacă în
limitele enunţului sintactic-transfrastic, între toate tipurile de enunţuri:
enunţuri-propoziţii, enunţuri-fraze, enunţuri-substitute de propoziţii sau
fraze şi între funcţii sintactice, ca cele mai mici unităţi sintactice, se
stabilesc raporturi sintactice, astfel încât să se verifice axioma că
fundamentul sintaxei sunt raporturile sintactice. În alţi termeni, ne punem
întrebarea dacă raporturile sintactice activează atât în interiorul tipurilor de
enunţuri sintactice, cât şi între toate tipurile de subenunţuri sintactice,
teoretizate ca fiind existente la nivelul sintactic la limbii române, până la
completa epuizare a sferei de aplicare.
Observăm că, în literatura de specialitate, despre raporturi sintactice se
vorbeşte numai atunci când acestea au realizare concretă, înţelegând prin
realizare concretă raporturi sintactice marcate la nivel formal şi sintactic şi
recognoscibile în baza mărcilor lor24: raportul sintactic de subordonare este
23
. Utilizăm acest metatermen în accepţia dată de către A. Martinet: „unităţile discrete sunt
cele a căror valoare lingvistică nu este afectată cu nimic prin variaţiile de detaliu
determinate de context sau de alte împrejurări.“ (1970: 42).
24
Prin această afirmaţie, nu egalizăm raportul generator de funcţii sintactice cu raportul de
subordonare, ci avem în vedere toate raporturile sintactice generatoare de funcţii sintactice
(v. infra cap. Raporturi sintactice generatoare şi nongeneratoare de funcţii sintactice).
Utilizăm termenul „concret“ şi cu sensul „definit în cadrul teoriei, afirmat şi marcat prin
semne indiciale, deci clasificat“, dar şi ca termen antonim pentru „abstract sau definibil prin
absenţă sau negaţie“.
CONCEPTUL DE RAPORT SINTACTIC 69
marcat şi identificat în baza jonctivelor subordonatoare; raportul sintactic de
coordonare este recunoscut în baza jonctivelor coordonatoare; raportul
sintactic de inerenţă este recunoscut datorită acordului de la stânga la
dreapta între funcţiile sintactice implicate şi prin semioza acestor funcţii
sintactice, raportul sintactic de incidenţă este recunoscut prin interferarea
planului comunicării directe cu planul comentariilor la comunicarea directă,
interferare marcată prin mijloace grafematice indiciale; raportul sintactic
binar-mixt este marcat şi identificat prin coprezenţa jonctivelor
subordonatoare şi coordonatoare; raportul sintactic apozitiv este identificabil
prin coreferenţialitatea semantică a termenilor implicaţi şi consecuţia lor
structurală (sintactică), marcată prin mijloace grafematice indiciale şi prin
juxtapunere (v. infra). Aceste raporturi sintactice identificate şi descrise
până în prezent în lingvistica românească, se pare, epuizează fără rest toate
posibilităţile de actualizare a acestei realităţi sintactice care este raportul
sintactic. Totuşi există unele fapte, precum aflarea răspunsului la întrebarea
„ce raport/-uri sintactic/-e generează propoziţia principală sau fraza, ca
subunităţi sintactice?“ care ne îndreptăţesc să credem că aceste realizări ale
raporturilor sintactice nu sunt singurele posibile la nivelul limbii române,
ipoteză de care ne vom ocupa în cele ce urmează.
Raporturile sintactice au un conţinut sintactic şi o formă sintactică
(S. Stati, 1967 (b): 231; C. Dimitriu, 1982: 113). Luând în consideraţie
afirmaţiile care s-au făcut în legătură cu conţinutul sintactic al raportului
sintactic, observăm că acesta este decelabil în trei componente: a)
conţinutul funcţional (care vizează funcţia sintactică a unui cuvânt/parte de
vorbire, mai exact capacitatea unui cuvânt/parte de vorbire de a îndeplini o
funcţie sintactică în urma contractării unui raport sintactic); b) conţinutul
categorial, care vizează tipul de funcţie sintactică „subiect“, „agent“,
„obiect“; funcţie sintactică fixată printr-o „formă“ specifică, cu realizare
intrapropoziţională sau propoziţională; c) conţinutul denotativ, care vizează
diferenţierile semantice cu implicaţii sintactice prezente la nivelul
conţinutului categorial cu relevanţă la nivelul sintactic; pentru
exemplificare, aducem în discuţie situaţia atributului genitival unde
genitivul poate fi diferenţiat semantic în „subiectiv“ – răsăritul soarelui, dar
şi în „obiectiv“ – culesul merelor etc.) (S. Stati, 1967 (b): 231-232), sau a
circumstanţialelor subclasificate după conţinutul denotativ intrinsec. Notăm
şi faptul că prin conţinut al raportului sintactic, unii lingvişti înţeleg şi
„planurile în care se află unităţile sintactice intrate în raport“ care pot fi doar
două: „planul comunicării“ propriu-zise şi „planul comentariilor la
comunicarea propriu-zisă“ şi „importanţa unităţii sintactice date în cadrul
planului respectiv“ (C. Dimitriu, 1982: 113). Definirea conţinutului
raportului sintactic este posibilă, deci, doar prin existenţa unei funcţii
sintactice generată sau implicată de acesta, condiţie impusă de componenta
numită „conţinut funcţional“ sau prin absenţa unei funcţii sintactice la
nivelul unei „categorii“ sau „forme“, ceea ce atrage după sine corolarul că
nu pot exista raporturi sintactice acolo unde nu există funcţii sintactice.
Acestea fiind datele problemei, discutarea conceptului de raport sintactic
trebuie pornită deductiv de la ceea ce se cunoaşte şi se admite ca realitate
nemijlocită, adică de la funcţia sintactică concretă de la nivelul sintactic al
limbii române, ca produs al raporturilor sintactice. După cum am văzut,
lingvistica tradiţională acordă statut de „funcţii sintactice“ numai acelor
cuvinte care trimit direct sau indirect la sens denotativ (referenţial), înţeles
ca „informaţie semantică“, adică acelor cuvinte care „comunică direct sau
indirect o singură noţiune“ (C. Dimitriu, 1982: 80). Dar cuvinte „funcţionale
sintactic“ sunt considerate, în principiu, cuvintele reprezentate a doar şapte
clase semantico-morfologice: cele ale substantivului, adjectivului, pronu-
melui, numeralului, verbului, adverbului şi interjecţiei, care pot apărea
fiecare în poziţia sintactică de „termeni ai unei relaţii sintactice“ (S. Stati,
1972: 9). În consecinţă, şi raporturile sintactice posibile la nivelul sintactic
al limbii române se vor înscrie între coordonatele unei expresii matematice
de tipul C(7x7)2,3: combinaţii de şapte clase morfologice ori şapte clase
morfologice, luate câte două, dar şi trei sau mai multe elemente, după
„modelele“ substantiv-substantiv, substantiv-adjectiv; substantiv-pronume
etc. unde semnul (-) indică existenţa unui raport sintactic. De exemplu,
relaţiei substantiv-substantiv îi pot corespunde mai multe tipuri de raporturi
sintactice: casa [-] vecinului (subordonare); Kostas,[-] grecul…, (apoziţie),
Ion,[-] Gheorghe [şi] Maria…) (coordonare) etc. Această condiţie a
„noţionalităţii“ exclude, însă, în opinia majorităţii specialiştilor, de la
participarea activă şi directă la raportul sintactic a unor elemente
morfologice (părţi de vorbire) de la nivelul enunţului-propoziţie şi a unor
unităţi sintactice (de exemplu: „substitutul de propoziţie sau frază“– C.
Dimitriu, 1982: 99; enunţurile-propoziţii principale) de la nivelul enunţului-
frază şi chiar a enunţului–frază inclus într-un enunţ transfrastic. La nivelul
enunţului-propoziţie sunt excluşi, de regulă, de la participarea directă şi
nemijlocită (ca participanţi „în sine“ şi „pentru sine“ la raporturile
sintactice) reprezentanţii claselor morfologice ale articolului, prepoziţiei şi
conjuncţiei, combinaţiile de tipul substantiv [-] articol; substantiv [-]
prepoziţie etc., nefiind considerate „modele“ de raporturi sintactice. În
legătură cu clasele morfologice ale articolului, prepoziţiei şi conjuncţiei,
specialiştii au opinii diferite. Unii lingvişti le consideră „simple instrumente
gramaticale“ (G.A., 1966, II: 86-87; D. Irimia, 1977: 309), calitate în care
sunt considerate doar mărci, fie ale raporturilor sintactice, fie ale categoriilor
gramaticale cazuale (Ibidem). Alţi specialişti contestă conectivelor
(referindu-se prin acest metatermen, în special, la prepoziţii şi conjuncţii)
calitatea de „componenţi ai nivelului sintactic“ (Valeria Guţu Romalo, 1973:
34). În sfârşit, o părere oarecum diferită în această privinţă este cea prin care
acestor clase morfologice li se acordă statut de constituenţi la nivel sintactic,
fiind consideraţi „functori“ şi sunt diferenţiate de clasele morfologice
„noţionale“, care sunt la nivel sintactic „functivi“, adică funcţii sintactice (S.
Stati, 1967: 129-130). Alteori, aceste elemente în discuţie sunt considerate
„determinanţi“ (I. Iordan, Valeria Guţu Romalo, Al. Niculescu, 1967: 167;
G.G. Neamţu, 1972: 59 şi n. 43, 44, 45) – determinarea fiind o trimitere
explicită la ideea de raport sintactic – fără a fi discutate, însă, şi funcţiile lor
sintactice. În afară de articole, prepoziţii şi conjuncţii sunt considerate
araportuale sintactic, în sensul nestabilirii nici unui raport sintactic cu
vecinătăţile lor lexicale şi deci neavând nici funcţie sintactică şi unele
adverbe, cărora li se atribuie de către diverşi specialişti fie „funcţie de
marcă“ categorială (la nivel morfologic a categoriei gramaticale a
comparaţiei realizată prin mijloace lexicale: deosebit, extrem, foc de
deştept), fie funcţia de modalizator, la nivel morfologic, fie o funcţie
expresivă, la nivel stilistic (I. Diaconescu, 1994: 396 sqq): musai, bunăoară,
în fond, de fapt etc., fie funcţia de marcă raportuală la nivel sintactic
asigurată de adverbele apozitive: adică, anume (V. Hodiş, 1990: 69 sqq.).
Notăm că această perspectivă de abordare a părţilor de vorbire în discuţie,
deşi este una considerată „funcţională“, nu ia în consideraţie, prin opoziţie şi
comparaţie cu alte părţi de vorbire, şi funcţia sintactică a acestor elemente
(v. supra. passim) şi, deci, nu este o descriere din punct de vedere sintactic.
Pornind de la considerentul, care nu mai trebuie demonstrat, credem,
având în vedere caracterul integrator al nivelelor limbii, că la nivel
sintactic este întrebuinţat tot sistemul morfologic al limbii (prin „tot“
neînţelegând întreg lexiconul românesc, ci reprezentanţii tuturor claselor
morfologice ale limbii) şi urmărind să demonstrăm afirmaţiile de ordin
general şi principial, înregistrate mai sus: că sintaxa este ştiinţa relaţiilor, la
acest nivel neexistând termeni independenţi, avansăm ipoteza că toate
cuvintele (prin cuvinte înţelegând, cum am mai precizat, „părţi de vorbire“)
care participă la o enunţare (la un moment dat), se află unele faţă de altele,
la stânga sau la dreapta, cel puţin într-un raport sintactic având cel puţin o
funcţie sintactică. Caracterul generalizant al raporturilor sintactice trebuind
să epuizeze şi sfera de aplicare a enunţului transfrastic prin raporturi între
enunţuri-propoziţie şi/sau enunţuri-frază şi/sau enunţuri–substitute de
propoziţie sau frază şi între funcţii sintactice ca unităţi sintactice, aceste
aspecte le vom avea în vedere, de asemenea, în demersul nostru.
2.1. RAPORTURI SINTACTICE CARE SE STABILESC ÎNTRE

PĂRŢI DE VORBIRE ÎN CADRUL ENUNŢULUI-PROPOZIŢIE
Luând în discuţie raporturile sintactice care se stabilesc între părţi de

vorbire, în cadrul enunţului-propoziţie, considerăm exemplele:
(1) Chiar Ion a plecat,
(2) Despre Ion nu ştiu nimic,
(3) Ioane, vino aici!
În aceste exemple, observăm că adverbul chiar şi prepoziţia despre
aflate în poziţie adnominală şi substantivul în cazul vocativ, Ioane, stabilesc
cu părţile de vorbire pe care le însoţesc sau în vecinătatea textuală în care se
află, relaţii, în primul rând, semantice. Trebuie să acceptăm, însă, faptul că
aceste relaţii semantice sunt dublate şi de raporturi sintactice, deoarece
relaţiile semantice nu sunt suficiente pentru a se obţine coeziunea structurală
a unui text, fapt dovedit de testul omisiunii (numit şi comutarea cu zero,
substituţia cu zero etc.), cu relevanţă sintactică, prin aplicarea căruia se
obţin alte enunţuri sintactice, diferite nu numai semantic, ci şi structural,
adică diferite din punct de vedere sintactic:
Chiar Ion a plecat vs. ∅ Ion a plecat;
Despre Ion nu ştiu nimic vs. ∅ Ion nu ştiu nimic;
Ioane, vino aici! vs. ∅ Vino aici!
Raporturile sintactice contractate de către adverbul chiar şi de către
prepoziţia despre cu substantivul Ion şi de către substantivul Ioane, cu
vecinătăţile lor lexicale sunt caracterizate prin negaţie, adică sunt lipsite de
conţinut sintactic, şi anume de conţinut funcţional (definit ca posibilitatea de
a îndeplini o funcţie sintactică şi de a impune o funcţie sintactică), păstrând
însă elemente de conţinut categorial şi de conţinut denotativ. Totuşi cele trei
situaţii prezentate mai sus nu sunt egale, între ele existând o relaţie primus
inter pares. În exemplul:
(1) Chiar Ion a plecat.,
adverbul chiar este exponentul acelor clase semantico-morfologice care, de
regulă, stabilesc raporturi cu conţinut sintactic (nu toate adverbele sunt
araportuale, în sensul că nu îndeplinesc şi nu regizează funcţii sintactice),
dar conţin şi anumite elemente care, în mod permanent, sunt caracterizate
negativ din acest punct de vedere. Situaţia adverbului nu este comparabilă,
însă, cu cea a substantivului în cazul vocativ, Ioane din exemplul (3), care
îşi păstrează conţinutul categorial (şi noţional), dar îşi pierde temporar
conţinutul funcţional, respectiv, capacitatea de a îndeplini o funcţie
sintactică. Prepoziţia despre este exponenta acelor clase morfologice care în
orice enunţ sintactic stabilesc raporturi sintactice lipsite total de conţinut
sintactic, această absenţă a conţinutului sintactic fiind justificată prin lipsa
informaţiei semantice de tip noţional. În cele trei exemple aduse în discuţie,
între părţile de vorbire subliniate şi părţile de vorbire pe care le însoţesc şi le
complinesc din punct de vedere semantic şi sintactic, în egală măsură, între
cuvântul în cazul vocativ şi vecinătatea lui lingvistică se poate vorbi de un
raport sintactic ∅ (zero), materializat la nivelul substantivului în cazul
vocativ, al adverbului şi chiar al prepoziţiei prin funcţii sintactice ∅
(zero)25, ţinând cont de caracterul permanent şi/sau temporar al absenţei
conţinutului sintactic al raporturilor stabilite de aceşti termeni cu
vecinătăţile lor lingvistice. Substantivele în cazul vocativ, de exemplu, îşi
pierd parţial sau jumătate din conţinutul sintactic funcţional, respectiv,
capacitatea de a îndeplini o funcţie sintactică, şi nu pierd capacitatea de a
impune altui cuvânt o funcţie sintactică, fapt dovedit prin exemplul următor
şi altele de acelaşi fel:
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…“
(Mihai Eminescu),
unde adjectivul dulce este atributul unui substantiv în cazul vocativ. Stabilind
existenţa unui raport sintactic abstract, zero, pe care îl vom marca prin acest
semn convenţional (al mulţimii vide, în matematică), ∅, trebuie să avem în
vedere şi conceptul de „proiectivitate sintactică“ care este definit în literatura
de specialitate ca o relaţie naturală existentă între termenii aflaţi în
succesiune în interiorul unui enunţ, o relaţie aflată la intersecţia dintre
raportul sintactic de dependenţă şi o r d i n e a n a t u r a l ă a cuvintelor
(vezi Margareta Mihalyi, 1968; 1974). Evaluând raporturile sintactice dintre
părţile de vorbire constituente ale enunţurilor aduse în discuţie, observăm că
în ordine naturală apare în exemplul (2) în secvenţa liniară Ion nu, secvenţă
care din punct de vedere sintactic nu poate fi asimilată vreunui raport sintactic
cunoscut, caracterizându-se negativ, din acest punct de vedere. Credem că, în
această situaţie, şi în altele de acelaşi fel, trebuie să putem vorbi de un raport
sintactic, fiindcă el este opoziţia raporturilor sintactice concrete şi credem că
este vorba de un minus raport sintactic (-). Nota comună a acestor tipuri de
raporturi sintactice abstracte (zero şi minus) este absenţa capacităţii
generative de funcţii sintactice concrete, la nivelul elementului morfologic
implicat la dreapta (sau la stânga), dar s-ar putea afirma şi admite că
raporturile sintactice zero, generează funcţii sintactice zero şi că nonraportul
sintactic generează o nonfuncţie sintactică, ceea ce păstrează, dintr-un anumit
punct de vedere, aceste raporturi sintactice în clasa raporturilor sintactice
25
Despre funcţia sintactică a substantivelor sau a altor părţi de vorbire în cazul vocativ s-a
discutat atât în lingvistica românească, cât şi în cea străină (cf. Laura Vasiliu, Observaţii
asupra vocativului în limba română, SG., II, 1967: 7; L Hjelmslev, La catégorie des cas,
Copenhaga, 1936. Soluţia oferită de noi este încă una posibilă.
generatoare de funcţii sintactice. Aceste realizări ale raporturilor sintactice se
înscriu în limitele opoziţiilor interne ale categoriei sintactice numită raport
sintactic: raporturi sintactice concrete/ raporturi sintactice abstracte,
respectiv cu realizare ∅ şi raporturi sintactice cu realizare negativă (-) sau
nonraporturi sintactice, opoziţii ce pot fi figurate grafic pe o axă a
raporturilor sintactice astfel:
―__________________ø_______________+_____________
minus raporturi raporturi raporturi
sintactice sintactice ∅ sintactice pozitive
(nonraporturi (vide) (raporturi
sintactice) sintactice concrete)
Figura nr. 5. Sistemul categorial al opoziţiilor aplicat raporturilor sintactice
Cunoscând opoziţii interne, raportul sintactic se comportă categorial şi

anume este o categorie sintactică. Raportând la această axă a raporturilor
sintactice realităţile de la nivelul enunţului transfrastic, vom putea observa că
şi aici există mai multe situaţii care vizează raporturile sintactice abstracte.
2.2. RAPORTURI SINTACTICE DE LA NIVELUL ENUNŢULUI-FRAZĂ
I. O primă realizare o reprezintă propoziţiile principale şi raporturile

sintactice care generează aceste propoziţii. Din punctul de vedere al topicii,
mai exact al poziţiei sintactice pe care o pot ocupa propoziţiile principale
independente sau neindependente („legate“), se pot plasa în orice poziţie,
incipită, mediană sau finală, în interiorul unui enunţ sintactic. În oricare din
aceste situaţii, raportul sintactic care generează propoziţiile principale nu
poate fi decât ∅, întrucât prin opoziţie cu propoziţiile secundare, propoziţiile
principale nu îndeplinesc funcţii sintactice concrete, ci abstracte, cf.
• „∅ A doua zi făcui un pachet din cărţile/ pe care le citisem/ şi ∅
plecai la anticar/ să le schimb./“ (M. Preda, Viaţa ca o pradă, 1979: 121)
În enunţul dat, marca (zero) ∅ a raportului sintactic ∅ (zero), generator

al propoziţiei/propoziţiilor principale, cu funcţie sintactică ∅ se opune
mărcilor celorlalte raporturi sintactice, de subordonare, de coordonare etc.
II. Altă realizare o reprezintă propoziţiile incidente, „legate“ sau

„nelegate“ (Maria Gabrea, 1965: 533-544; C. Dimitriu, 1982: 137 sqq.),
aflate în planul comentariilor la comunicarea propriu-zisă, independente sau
bază a unei fraze incidente cf.:
• „Să nu anticipam, ∅ protestă moale, obosit, Vîrlan.“
(T. Popovici, Străinul, 1979: 194);
• „Eu îţi comunicasem –∅ dacă nu mă înşel- că vînd cui îmi plăteşte
mai mult şi îndată.“ (L. Rebreanu, R., 329, exemplu după Gh. Trandafir,
1982: 158);
• „Şi cum stam eu acum şi mă chiteam în capul meu că şerpe cu pene
nu poate să fie, după cum auzisem, din oameni, că se află prin scorburi
câteodată şi şerpi, unde nu mă îmbărbătez […].“
(I. Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, 1979: 168)
În enunţurile date, se stabilesc, mai întâi, raporturi sintactice zero ∅ între
planurile vorbirii26: „planul comunicării directe„ şi “planul comentariilor la comu-
nicarea directă“, propoziţiile incidente fiind fie principale, fie pseudosubordonate
formal („legate“), ele sunt, de fapt, generate de raporturi sintactice zero (∅), la
acest nivel realizându-se un cumul de raporturi sintactice ∅.
III. O altă realizare o reprezintă propoziţiile intermediare explicative (C.

Dimitriu, 1982: 74 sqq.), independente sau bază a unor fraze explicative cf.
• „Venea la mine? Puţin probabil. ∅ Căci de luni de zile ea punea o
vădită consecvenţă în a mă ocoli.“ (L. Blaga, Luntrea lui Caron, 1980: 247);
• „— Las’, măi Ştefane şi Smărănducă, nu vă mai îngrijiţi atîta; / ∅ că
azi e duminică, mîne luni şi zi de tîrg, dar ∅ marţi, de-om ajunge cu
26
. În lingvistica românească, despre o „relaţie zero“ vorbeşte pentru prima dată Gh.
Trandafir (1982: 158), referindu-se la raportul sintactic de incidenţă. Despre absenţa
funcţiei sintactice cuantificată în metatermeni mai clari vorbeşte Gh. N. Dragomirescu cf.
art. Elemente, în propoziţie şi frază, cu funcţie gramaticală zero, 1969, LL.23: 117 sqq.
sănătate, am să ieu nepotul cu mine şi am să-l duc la Broşteni cu Dumitru
al meu, la profesorul Nicolai Nanu de la şcoala lui Baloş, şi ∅ -ţi vedea voi
ce-a scoate el din băiet, că de ceilalţi băieţi ai mei, Vasile şi Gheorghe, am
rămas tare mulţămit, cît au învăţat acolo.“ (I. Creangă, Poveşti, amintiri,
povestiri, 1987: 150), generate tot de raporturi sintactice zero (∅).
IV. Aceste realizări raportuale vide privesc şi raporturile sintactice

stabilite de „substitutele de propoziţie sau frază„, enunţuri sintactice
brevilocvente sau monomembre, cf.
• „∅ — A! stai să-ţi prezint un erou, …“ (T. Popovici, Străinul, 1979: 113).
Ne referim la raportul (raporturile) sintactic (-e) stabilite la dreapta,
adică la generarea „substitutului de propoziţie sau de frază“, întrucât la
stânga raportul (raporturile) sintactic(e) stabilite de aceste enunţuri sintactice
sunt sau ar trebui să fie considerate de tip apozitiv (C. Dimitriu, 1982: 99).
Generarea acestor enunţuri sintactice este asigurată tot de raportul sintactic
∅, ele îndeplinind funcţii sintactice ∅.
2.3. RAPORTURI SINTACTICE CARE SE STABILESC

ÎNTRE FUNCŢII SINTACTICE CA ENTITĂŢI SINTACTICE
Aceste raporturi sintactice conduc la actualizarea funcţiilor sintactice
multiple alcătuite din termeni heterofuncţionali sau homofuncţionali
sintactic, cf.
• „Le spuse apoi boierul despre originea românilor, cum şi de cine au
fost ei aduşi pe aceste locuri, despre suferinţele lor şi cum au ajuns a fi
dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte ţări.“
(I. Creangă, Poveşti, amintiri, povestiri, 1987).
2.4. NONRAPORTURI SINTACTICE
În interiorul enunţului-frază, se întâlnesc şi realizări ale raportului

sintactic negativ, cf.
• „El nu ştia să povestească nimic şi nu ştia  nici să asculte, iar ea
era preocupată cum să facă să amâne pentru zilele următoare bâlbâielile cu
care el o întâmpina la ieşirea din uzină.“ (M. Preda)
Între propoziţiile aflate în ordine lineară naturală sau în succesiune
secvenţială (cf. exemplul între propoziţiile subliniate: /să povestească nimic/
şi /nu ştia/), dar nu stabilesc nici un raport sintactic sau, mai exact se
stabileşte un nonraport sintactic, un raport sintactic caracterizat negativ.
Generalizând în legătură cu definirea conceptului de raport sintactic,
observăm că raportul sintactic este o categorie sintactică, având aspecte
interne opozabile: realizări (+), (∅), (-). El reprezintă capacitatea tuturor
unităţilor morfologice (părţi de vorbire) şi a tuturor unităţilor sintactice
(enunţuri-propoziţii, enunţuri-fraze, enunţuri-substitute de propoziţii/fraze
şi a funcţiilor sintactice ca unităţi sintactice) de a se combina semantico-
sintactic, în baza principiilor coerenţei semantice şi coeziunii sintactice,
combinaţii în urma cărora se actualizează întotdeauna funcţii sintactice
concrete (simple sau multiple) sau abstracte (zero sau minus).
2.5. CONSIDERAŢII ASUPRA RAPORTURILOR

SINTACTICE ADMISE ÎN LINGVISTICA ROMÂNEASCĂ
O problemă mai puţin abordată în lingvistica românească este cea a

capacităţii generative de funcţii sintactice a raporturilor sintactice. Referindu-
ne la acest aspect, observăm că unii lingvişti acceptă faptul că toate funcţiile
sintactice identificate şi descrise sunt rezultatul raporturilor sintactice (V.
Hodiş, 1976 (b): 34 şi 40), contractate la nivelul enunţurilor sintactice, aceasta
întrucât „nu există funcţie decât acolo unde există relaţie“ (Ibidem). Alţi
lingvişti consideră, dimpotrivă, că nu toate raporturile sintactice sunt
generatoare de funcţii sintactice (I. Diaconescu, 1989: 129). Abordând
problema capacităţii generative a raporturilor sintactice, nu putem eluda nici
faptul că această problemă stă în strânsă legătură cu tipurile şi numărul de
raporturi sintactice existente în limba română, părerile specialiştilor fiind
diferite şi în această privinţă. În stabilirea tipurilor şi, implicit, a numărului de
raporturi sintactice, este necesar a se avea în vedere aceleaşi două elemente de
maximă importanţă „conţinutul“ şi „forma“ raporturilor sintactice (C. Dimitriu,
1982: 113), la care am făcut referiri şi până acum. Având în vedere o anumită
extensiune a acestor concepte, precizăm că este util prin conţinut să înţelegem
pentru acest demers cu precădere „planurile în care se află unităţile sintactice
intrate în raport“ şi „importanţa unităţii sintactice date în cadrul planului
respectiv“ (Ibidem), iar prin formă, mărcile acestor raporturi (mărci fonetice,
morfologice, sintactice). Conţinutul şi forma acţionează concomitent şi nu pot fi
disociate decât în practica analizei ştiinţifice. Deşi aceste două elemente sunt
sau ar trebui să fie şi criteriile de bază, care conjugate să valideze existenţa unui
raport sintactic, aşa cum remarcă, pe bună dreptate unii specialişti (Ibidem),
totuşi lingviştii au păreri diferite privind numărul şi tipurile de raporturi
sintactice. Aplicând varii criterii de identificare, specialiştii consideră că în
limba română există două raporturi sintactice: coordonarea şi subordonarea
(G.A., 1966, II: 78-79; 231-232; D. D. Draşoveanu, 1977(a): 27-33); trei
raporturi sintactice: coordonare, subordonare şi inerenţă (I. Iordan, 1956: 510),
patru raporturi sintactice27: coordonare, subordonare, predicativ, apozitiv (S.
Stati, 1972: 134 sqq.) sau dependenţă, coordonare, echivalenţă şi repetare
(Valeria Guţu Romalo, 1973: 35 sqq), cinci raporturi sintactice:
interdependenţă, referenţial, coordonare, subordonare, dublă subordonare (V.
Şerban, 1973: 45-46) sau interdependenţă, dependenţă, coordonare, apoziţie şi
incidenţă (D. Irimia, 1983: 12; 1997: 369), ori coordonare, subordonare,
apozitiv, zero şi binar-mixt (Gh. Trandafir, 1974: 385-391) sau şase raporturi
sintactice: inerenţă, coordonare, subordonare, mixt, explicativ, incidenţă (C.
Dimitriu, 1982: 122).
După cum se poate observa, în etapa actuală a cercetărilor, numărul de
raporturi sintactice, identificate şi descrise a fost augmentat de la două:
27
Vezi nota 4.
coordonare şi subordonare, la şase raporturi sintactice: inerenţă, coordonare,
subordonare, mixt, explicativ şi incidenţă (C. Dimitriu, 1982:122), la care unii
specialişti adaugă raportul apozitiv (M. Mitran, 1963: 36) şi raportul de dublă
subordonare (V. Şerban, 1970: 46). Deşi numărul de raporturi sintactice
identificate este relativ mare, în problema capacităţii generative de funcţii
sintactice a raporturilor sintactice nu s-a discutat prea mult, unii specialişti
fiind de părere că „singurul generator de funcţii sintactice este raportul de
subordonare“ (I. Diaconescu, 1989: 129), (întrucât „nu există funcţie decât
acolo unde există relaţie“ şi „relaţia (condiţia sine qua non pentru naşterea
funcţiei) este de dependenţă“, rezultă că „funcţiile sintactice sunt generate de
relaţia sintactică de determinare sau de subordonare „(V. Hodiş, 1976 (b): 35),
la polul opus fiind plasat raportul de coordonare considerat, prin excelenţă,
nongenerator de funcţii sintactice, deşi există în literatura de specialitate şi
încercări de a se demonstra existenţa unei funcţii generate de raportul de
coordonare, numită „coordonat“ (V. Hodiş, 1976 (b): 37-38; 1977: 105), (la
care ne vom referi mai târziu). Între aceste două extreme, pe care, deşi poate
părea impropriu din cauza reprezentanţilor unici, le vom numi clase: clasa
raporturilor nongeneratoare de funcţii sintactice, reprezentată prin raportul de
coordonare şi clasa raporturilor generatoare de funcţii sintactice, reprezentată
prin raportul de subordonare şi, eventual şi prin raportul de dublă
subordonare, dacă acesta poate fi considerat un raport distinct (problemă pe
care o vom avea în vedere infra.) se constituie, ca diferenţă, o nouă clasă, clasa
raporturilor sintactice controversate în privinţa capacităţii de a genera funcţii
sintactice, reprezentată prin raporturile sintactice de inerenţă, mixt, explicativ,
incidenţă şi apoziţie. După părerea noastră, însă, această taxinomie este
relativă, respectiv, susceptibilă de ameliorări şi, în cele ce urmează, ne
propunem să examinăm în ce măsură toate aceste raporturi sunt sau nu
generatoare de funcţii sintactice. Ca metodă de lucru, vom începe cu discutarea
raporturilor sintactice care se constituie în clasa raporturilor sintactice
controversate în privinţa capacităţii de a genera funcţii sintactice, vom
continua cu clasa raporturilor sintactice nongeneratoare de funcţii sintactice,
pentru ca, în final, să evaluăm şi clasa raporturilor sintactice generatoare de
funcţii sintactice.
2.6. RAPORTUL SINTACTIC DE INERENŢĂ
În legătură cu raportul sintactic de inerenţă, specialiştii propun mai

multe modele interpretative.
a) Concepţia şi teoria cea mai veche în lingvistica românească
privind raportul subiectului cu predicatul este cea potrivit căreia subiectul
este determinat şi predicatul este determinant (T. Cipariu, 1992: 273; G.A.,
1954, II: 263). T. Cipariu, autorul primei gramatici academice (I – 1869; II
– 1887), fundamentată pe principiul logicist, observa în acest sens că
„dependenţe se pot zice preste tot încă şi predicatul cu referinţă la subiect“
şi că „singur subiectul se poate considera ca mai nedependente de la
celelalte cuvinte, fiindcă el este piatra fundamentale a propuseţiunei“ (T.
Cipariu, 1992: 273). Această concepţie o regăsim în ultimele decenii ale
etapei actuale de cercetare şi la alţi lingvişti. Aceştia consideră că între
subiect şi predicat există, de fapt, un raport de subordonare (D. D.
Draşoveanu, 1958: 181), în care subiectul este „supraordonatul“, iar
predicatul este „subordonatul“ şi că „subiectul, un nominativ de ordinul I,
este regentul predicatului, acesta acordându-se cu el şi niciodată invers“
(Şt. Hazy, 1980:187).
b) O altă teorie este aceea că predicatul subordonează subiectul
(H. Tiktin, 1945: 205; Gabriela Pană Dindelegan, 1970: 59-60), întrucât
verbul-predicat este centrul structural al propoziţiei, subiectul este un
determinant de tip completiv, cu o poziţie privilegiată, „un modificator
direct al verbului“ (Gabriela Pană Dindelegan, 1974: 266). Unii lingvişti
afirmă, de aceea, chiar că predicatul, nefiind o funcţie definibilă prin
dependenţă (şi, deci, încadrabilă „cu toată rigoarea“ în definiţia funcţiilor
sintactice, care sunt generate, în opinia unor lingvişti exclusiv de raportul de
subordonare), termenul de „funcţie“ în situaţia predicatului trimite la alt
sens (I. Diaconescu, 1992: 89).
c) Teoria cea mai răspândită în etapa actuală de cercetare este cea
potrivit căreia între subiect şi predicat se stabileşte un raport de
condiţionare reciprocă, numit de interdependenţă (S. Puşcariu, 1940: 156),
dependenţă reciprocă (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 553 sqq.; D. Irimia,
1983:65) sau dependenţă bilaterală (Valeria Guţu Romalo, 1973: 38) sau
inerenţă (I. Iordan, 1956: 533), C. Dimitriu, 1982: 123). Această teorie se
bazează, în principiu, pe argumentul că subiectul şi predicatul sunt funcţii
sintactice ce se implică una pe alta: „în aceeaşi măsură în care predicatul
depinde de subiect şi subiectul depinde de predicat“ (V. Şerban, 1973: 42).
Fiind, în egală măsura, dependente una de cealaltă, subiectul şi predicatul
sunt părţi principale de propoziţie. Ca urmare a acestei „implicaţii“ între
subiect şi predicat se stabileşte un raport de interdependenţă, marcat în
plan formal prin aceea că numele-subiect impune verbului-predicat, prin
acord, care este considerat marcă a raportului de inerenţă, categoriile
gramaticale de număr şi persoană, iar verbul-predicat îi impune numelui-
subiect, prin recţiune, considerată tot marcă a acestui raport, cazul
nominativ (D. Irimia, 1983: 65; Gh. Trandafir, 1988 (a), II: 18).
Figurările grafice ale acestor trei teorii sunt următoarele:
a). S b). P c). S acord P
P recţiune S
P S
unde S = subiect, P = predicat.
Figura nr. 6. Teorii sintactice privind raportul sintactic dintre subiect şi predicat
Ca o constatare generală anticipativă, observăm că descrierile propuse

nu sunt în raport de opoziţie sau disjuncţie, ci, am putea spune, se află într-un
raport de complementaritate, fiecare dintre ele axându-se pe o anumită latură,
logică, formală, sintactică, a raportului dintre subiect şi predicat. Dificultatea
surprinderii esenţei raportului dintre subiect şi predicat provine, deci, fie din
unilateralitatea criteriilor de descriere preponderent formale sau semantic-
asertive, fie din abordarea sintactică simultană a funcţiilor în discuţie,
surprinsă prin metatermenii „interdependenţă“, „dependenţă bilaterală“ etc.
a'). Analizând prima teorie expusă şi reconsiderând coordonata
temporală sau cronolingvistică a fenomenalizării funcţiilor de subiect şi
predicat, în propoziţia bimembră, canonică constatăm că actualizarea
subiectului preexistă constant şi frecvent actualizării predicatului în topica
dominantă obiectivă. În planul formei raportului, acordul, ca marcă
subordonatoare, impus verbului-predicat de către numele-subiect, conferă
acestuia din urmă calitatea de supraordonat, iar predicatului pe cea de
subordonat. Invocarea formei raportului sintactic între subiect şi predicat,
totdeauna acordul (pentru realizările tipice) reprezintă un argument dificil de
combătut („forma reprezintă garanţia caracterului lingvistic“, Gh. Trandafir,
1982: 159) şi în favoarea acestei teorii a subordonării predicatului. Alt
argument care vine în sprijinul acestei teorii este faptul că numele are
categorii gramaticale deictice de număr şi persoană28 pe care le impune
verbului-predicat, astfel încât citind raportul de la dreapta la stânga sau de la
stânga la dreapta (cu tot truismul demonstraţiei) ajungem la acelaşi rezultat:
predicatul este subordonat subiectului, altfel, conceptul de acord devine
inoperant şi inutil. Verbul, în schimb, are categorii gramaticale anaforice de
număr şi persoană şi categorii gramaticale deictice de diateză, mod şi timp,
fără să cunoască categoria cazului, nu impune subiectului nici o categorie
gramaticală, respectiv, nu-i impune cazul nominativ, astfel încât afirmaţia că
verbul-predicat ar impune numelui-subiect cazul nominativ rămâne, din
punctul nostru de vedere, încă, de demonstrat.
Notă: În sprijinul acestei teorii mai putem invoca cel puţin un argument:
existenţa multor situaţii atipice de realizare a subiectului (considerând
tipice sau specifice realizările subiectului prin numele şi substitutele sale în
cazul nominativ, iar atipice sau nespecifice realizările subiectului prin
substantiv şi substitutele sale în alte cazuri decât nominativul (genitiv,
dativ, acuzativ), indiferent de „etimologia“ sintactică a acestor realizări sau
prin părţi de vorbire cum ar fi verbele la moduri nepersonale în poziţia
sintactică a subiectului. Cf. în exemplele Ai casei au plecat. vs. Al casei a
plecat. vs. Dintre ei au mai plecat., acordul se realizează, dar recţiunea nu,
ceea ce poate însemna în alţi termeni, că numele-subiect îşi îndeplineşte
formal, cu puţine excepţii, rolul de supraordonat.
La aceeaşi concluzie a supraordonării subiectului ajungem dacă privim
simultan numele-subiect şi verbul-predicat prin prisma părţilor de vorbire prin
care se exprimă şi prin cea a concatenărilor acestora. Avem în vedere faptul,
28
Pentru categoria gramaticală a persoanei la substantiv, vezi Carmen Vlad, 1970: 275
sqq.; Paula Diaconescu, 1970: 107. Unii lingvişti consideră că această categorie gramaticală
a persoanei la substantiv este lipsită de conţinut gramatical, pentru că nu are aspecte
opozabile (C. Dimitriu, 1994).
care a fost susţinut de mulţi lingvişti străini şi români, că „numele“ (G.
Ivănescu, 1965: 264) sunt „categorii lingvistice“ „de ordinul întâi“, prin
„ordin“ înţelegându-se „proprietăţile de combinare a categoriilor în cauză“,
verbele şi adjectivele sunt „categorii de ordinul doi“, iar adverbele sunt
„categorii de ordinul trei“ (J. Lyons, 1995: 368). Această teorie categorială
afirmă importanţa substantivului ca o „categorie fundamentală, toate celelalte
părţi de vorbire fiind categorii complexe, derivate“, ipoteză confirmată de
practica enunţurilor (analizabile din această perspectivă fără rest), şi de faptul
că se sprijină pe un criteriu exclusiv sintactic: subordonarea. Teoria ordinelor
este o teorie sintactică, prin faptul că are la bază posibilităţile combinatorii sau
relaţionale ale părţilor de vorbire.
Reţinem din această primă teorie a supraordonării subiectului că, în
planul formei, raportul dintre subiect şi predicat este de dependenţă
unilaterală, dinspre predicat spre subiect.
b'). Privitor la teoria potrivit căreia se consideră că subiectul se
subordonează predicatului, suntem de părere că, deşi verbul este purtătorul
indicilor de predicaţie şi singura unitate sintactică capabilă să comunice
(trăsătură de conţinut asertivă) şi să supraordoneze determinanţi verbali
(trăsătură de conţinut coezivă) (G.G. Neamţu, 1986: 15), trăsături intrinseci
care îi conferă o importanţă comunicaţională maximă, în plan gramatical,
fenomenalizarea acestor trăsături are loc, pe axa secvenţială a enunţării
semnelor lingvistice, după ce verbul este contractat de subiectul deja
fenomenalizat. Există, deci, deasupra ordinii lineare a semnelor lingvistice o
supraordine mentală, a gândirii logice, care reflectă criteriul adevărurilor
relaţiilor din realitate (criteriu care, deşi extralingvistic, are rolul său
indiscutabil în procesul enunţării). Enunţul porneşte întotdeauna de la
emiţător. Întrucât emiţătorul îşi ordonează gândirea în semne lingvistice, el
decide şi ordinea acestora după importanţa comunicativă. În procesul
comunicării, el va ţine cont de mai mulţi factori. Cel mai important dintre
acestea va fi acela că va trebui să comunice o noţiune (elementul cunoscut)
şi notele ei (elementele noi). În plan lingvistic, noţiunea aflată in mente este
materializată in voce prin cuvânt, respectiv, prin nume (al cărui
corespondent lingvistic este substantivul şi substitutele sale). Observăm că
în situaţiile în care rămâne neexprimat, există elemente de decodare cf.
exemplul: „Singur mi-a mărturisit că nu şi-a dat seama că i-a scăpat [sic]
dimensiunile ideii pe care i-o destăinuisem.“ (Gib. Mihăescu), unde
adjectivul cu categorii gramaticale anaforice este întrebuinţat deictic, dând
informaţii pentru categoriile gramaticale ale predicatului.
Notă: Există în literatura română de specialitate exprimată şi părerea că nu
numai substantivele sunt noţionale, ci toate cuvintele care conţin
informaţie semantică (C. Dimitriu, 1994: 9-10). Suntem de părere că
noţiune nu înseamnă neapărat numai îndeplinirea condiţiei de a conţine
informaţie semantică, ci şi a altor condiţii. Capacitatea de a numi sau a
denumi este fundamentală pentru actul vorbirii, şi, de aceea din acest punct
de vedere orice cuvânt conţine şi această latură. Deşi a numi înseamnă a
semnifica prin apelul la noţiune, nu toate cuvintele sunt noţiuni sau sunt
noţiuni de diferite grade. Substantivul este „noţiunea“, pronumele şi
numeralul întrebuinţat pronominal sunt noţiuni indirecte, iar adjectivul,
verbul şi numeralul întrebuinţat adjectival sunt „noţiuni“ care
caracterizează „noţiuni“, adică ceea ce a fost numit în literatura de
specialitate „note ale noţiunii“, existând şi „note ale notelor noţiunii“ (G.
Ivănescu, 1965: 421), asigurate de adverbe. Unii logicieni (Al. Surdu,
[s.a.]: 167, 171) consideră chiar că nu orice formă cazuală a substantivului
denumeşte noţiunea, ci numai forma de nominativ articulat cu articol
hotărât care este „semnul formal al noţiunii ca fiind identică cu definiţia
sa“ (Al. Surdu, [s.a.]: 167), forma nearticulată a substantivului fiind
„numai semnul definiţiei noţiunii“ (Ibidem), iar substantivul la alte cazuri
este „noţiunea“ combinată cu semioza funcţiei sale sintactice. Conceptul de
„noţiune“ stă în strânsă legătură şi cu cel de „entitate“, cu care, credem,
uneori se confundă: „or, entitatea, existenţa însăşi a unui obiect sau a unei
acţiuni este proprie atât formelor verbale, indiferent de aspectul concret pe
care îl îmbracă, cât şi celorlalte părţi de vorbire: substantiv, adjectiv,
numerale etc. În timp ce pentru substantiv, ideea de entitate este
preponderentă prin definiţie, pentru celelalte părţi de vorbire este
secundară, nedefinitorie.“ (I. Diaconescu, 1968).
În plan sintactic, subiectul este corespondentul „noţiunii“ de „agent“
(Maria Manoliu Manea, 1993: 36), exprimată fie prin substantiv articulat în
nominativ (ca forma tipică), fie prin substitute cu forme atipice, dar
„analoage“. „Notele noţiunii“ (G. Ivănescu, 1963: 264 sqq.) sunt cantitatea,
calitatea şi acţiunea/procesul. cf. “teoria categorială“ Bello29 – Jespersen –
Hjelmslev (vezi şi D. Nica 1988: 20; J. Lyons, 1995: 368). Ultima „notă“
corespunde verbului-predicat. Acest model interpretativ al relaţiei substantiv-
verb, cu reflex sintactic în raportul subiect-predicat, este unul dintre punctele
de vedere care au rămas viabile în lingvistică (fiind postulate încă de
Aristotel). Dacă primul lucru pe care îl va gândi emiţătorul va fi noţiunea de
„agent“ sau de actant agentiv (şi căruia îi corespunde, la nivel sintactic,
subiectul), în acest moment „subiectul“ este nerelaţionat şi deci, funcţia
sintactică îşi va „subordona“ propria formă sau structură morfematică.
Notă: O dovadă lingvistică în acest sens o constituie substantivul
suspendat, dar considerat în lingvistica românească, cel mai adesea un
„subiect suspendat sau independent „(Gh. Trandafir, 1988 (a), II: 18) în
nominativus pendens, cf. exemplul: „Muierea limbută, gura ei făcută ca
toaca să turuiască“ (I. Zanne după C. Nedioglu, 1955: 13), unde
substantivul are o formă caracterizată prin categorii gramaticale de gen, nr.
şi caz compatibile cu un verb–predicat şi cu funcţia sintactică de subiect,
respectiv, un potenţial subiect al cărui caz nu îl decide predicatul.
Relaţia cu verbul-predicat va surveni lingvistic şi în plan raţional–
logic posterior actualizării subiectului. Aceasta înseamnă că, dacă din
punctul de vedere al informaţiei comunicative de la nivel logico-semantic,
predicatul este şi rămâne catalizatorul propoziţiei, din punctul de vedere al
relaţiei cu subiectul; atribuirea caracteristicii de „centru structural“ nu se
susţine şi la nivel formal, pentru că subiectul nu este un „complement“ al
verbului. Această ultimă afirmaţie se constituie într-un argument al tezei
potrivit căreia predicatul este supraordonatul subiectului, actualizarea
predicatului fiind nemotivată fără existenţa unui termen iniţial al gândirii
pentru care aceasta să se actualizeze. Capacitatea lui comunicaţională este
practic egală cu a numelui.
29
Aşa cum remarcă D. Nica (1988:20), Andres Bello a fost, de fapt, primul teoretician în
termeni clari ai teoriei categoriale, în Gramatica de la lengua castellana (Santiago de Chile,
1847), unde afirmă că „substantivul este cuvântul dominant: toate celelalte concură în a-l
explica şi determina. Adjectivul şi verbul sunt semne de grad secund: ambele modifică direct
substantivul. Adverbul este un semn de grad inferior: modifică modificatorii.„ (Ibidem ).
Reţinem din această teorie că, doar din punct de vedere comuni-
caţional, predicatul prevalează ca importanţă subiectului, întrucât
predicatul activează enunţurile.
c'). Privitor la ultima teorie, potrivit căreia se consideră că raportul
sintactic dintre subiect şi predicat este un raport sintactic diferit de alte
raporturi sintactice (v. supra), în primul rând, de cele de coordonare şi
subordonare, cu „caracter universal“ (A. Vraciu, 1980: 230), cu care se
operează comparaţia, apreciem că această teorie modelează mai aproape de
adevăr mecanismul raportului sintactic ce se stabileşte între subiect şi
predicat. Totuşi există unele limite ale acestei teorii, limite ce rezidă, în
primul rând, în unele neajunsuri de argumentaţie şi în neluarea în discuţie a
tuturor aspectelor implicate. În demonstrarea existenţei unui raport sintactic
de tip special, de inerenţă, sunt invocate argumente care vizează mai puţin
conţinutul şi forma unui raport sintactic şi mai mult conţinutul
conţinutului raportului existent între cele două mărimi sintactice, şi anume,
calitatea asertivă a structurii subiect + predicat, respectiv, faptul că
termenii acestei structuri sintactice comunică numai împreună ceva, adică
sunt indispensabili comunicării în egală măsură.
Aceste argumente, şi altele aduse în discuţie de către specialiştii adepţi
ai acestei teorii, permit unele observaţii. Înţelegând prin conţinut „planurile
în care se află unităţile sintactice intrate în raport şi importanţa unităţii
sintactice date în cadrul planului respectiv“ (C. Dimitriu, 1982: 113),
conţinutul conţinutului este semioza structurii subiect + predicat, dată de
interacţiunea informaţiei semantice a semnelor lingvistice cu propriile
funcţii sintactice, de subiect şi predicat, şi de decodarea unui semn lingvistic
în raport cu celălalt, respectiv de îndeplinirea de către această structură a
unei funcţii de comunicare, funcţie externă pragmalingvistică esenţială a
limbii, ceea ce ţine în ultimă instanţă, de nivelul semantic şi nu de cel
sintactic. Rezultă că pentru demonstrarea existenţei unui tip special de
raport sintactic este invocat, cel mai adesea, un argument semantic care nu
ţine decât implicit de realitatea structurală, formală şi sintactică. Dar, aşa
cum s-a remarcat deja, în literatura de specialitate, „conexiunea sintactică
presupune conexiunea semantică, dar conexiunea semantică poate să existe
şi fără cea sintactică“ (Gh. Trandafir, 1985 (a), I: 2), ca în exemplul: Chiar
el a spus, unde secvenţa chiar el, cel puţin în limitele teoriei tradiţionale a
raportului sintactic, este întemeiată doar pe conexiune semantică. În plus, la
modul absolut, calitatea asertivă a unei structuri alcătuită din subiect şi
predicat nu este diferită de calitatea asertivă a unei structuri formate dintr-un
nume şi atributul său, cf. exemplele: casă frumoasă vs. studentul învaţă,
întrucât în ambele situaţii sunt evocate câte o noţiune: casă, student,
caracterizate fiecare printr-o notă (G. Ivănescu, 1963: 264), fie statică
(denotând calităţi, cantităţi etc.), cf. frumoasă, fie dinamică (denotând
acţiuni, procese) sau în desfăşurare (I. Evseev, 1974: passim; G. G. Neamţu,
1986: passim), cf. învaţă ceea ce nu inegalizează cele două structuri.
Caracterul de „static„ sau „dinamic“ este, însă, extrasintactic şi ţine de
proprietăţile referentului din plan ontic. Asertivitatea este prezentă şi la
nivelul enunţurilor monomembre. de tipul: Noapte. Nimeni. sau chiar a
substitutelor de propoziţii sau fraze: Ah! Da., aflate într-un context
extralingvistic ostensibil privind situaţia comunicativă, indiferent dacă în
unele situaţii enunţurile sintactice sunt bimembre sau monomembre. Din
punctul de vedere al asertivităţii, toate aceste structuri apar ca egale, întrucât
toate comunică prin cuvinte, fapt ce conduce la concluzia că asertivitatea
situată la nivel semantic nu aduce elemente esenţiale cu privire la sintaxa
unei structuri, ci doar faptul că între membrii unei structuri există o
conexiune, în primul rând, semantică. Dar dublarea legăturii semantice de
către un raport sintactic, existenţa şi tipul acestui raport interesează nivelul
sintactic. Neglijarea argumentelor formale şi sintactice sau minimalizarea
lor în demonstrarea acestei teorii a raportului de tip special dintre subiect şi
predicat generează ambiguităţi interpretative.
• Dacă admitem teoria că subiectul şi predicatul sunt părţi principale
de propoziţie, întrucât sunt indispensabile comunicării şi, având importanţă
egală, de aceea se află într-un raport sintactic de interdependenţă sau
dependenţă bilaterală, atunci testul omisiunii (cu relevanţă sintactică) îi
desemnează, în egală măsură, ca regenţi unul pentru celălalt. Această
afirmaţie contravine, însă, raţionamentului logic, că nu există regenţi
intersubordonaţi, întrucât ipoteza unei intersubordonări simultane –
„interdependenţe“, „dependenţă bilaterală“ – înseamnă că subiectul, pentru a
fi regent, trebuie considerat (potrivit convenţiei regenţilor exclusiv
morfologici) la nivel morfologic, ca „nume“ şi nu ca funcţie sintactică, iar
subordonatul numelui fiind tot prin convenţie atributul, predicatul este, în
consecinţă, nu atribut al subiectului şi invers, predicatul ca regent fiind un
„verb“, rezultă că subiectul este un complement al predicatului. Implicaţiile
gramaticale ale „dependenţei bilaterale“ ar fi că, la nivelul sintactic al limbii
române, există numai două mărimi sintactice principale care ar putea fi
numite „atributul subiectului“ şi „complementul predicatului“ şi două
secundare: atributul numelui şi complementul (eventual, circumstanţialul)
verbului, ceea ce este, credem, factual, incorect.
• Teoria intersubordonării simultane este nesatisfăcătoare în
argumentaţie şi întrucât tratează nediferenţiat situaţia „predicatului
nominal“, care nu poate fi asimilată celei a „predicatului verbal“, în accepţia
tradiţională a acestei taxinomii, deoarece termenii care participă la raportul
sintactic în discuţie, sunt nu numai inegali ca număr (unu la unu, în situaţia
predicatului verbal, unu la doi la raportul sintactic stabilit de subiect cu
predicatul nominal), ci inegali şi în ceea ce priveşte importanţa sintactică a
membrilor raportului. În ceea ce ne priveşte, o examinare critică a acestui
aspect credem că se impune, din motivele că o corectă înţelegere a
raportului dintre subiect şi predicat nu poate eluda acest aspect foarte
important al raportului sintactic în discuţie şi că problema predicatului
nominal este încă o problemă controversată la nivelul lingvisticii româneşti,
şi nu numai, şi în legătură cu care dorim să ne expunem punctul de vedere.
Unii lingvişti consideră că raportul de inerenţă se stabileşte între
subiect şi predicatul nominal astfel: subiectul contractează acest raport cu
verbul prin acord în număr si persoană, iar cu numele din alcătuirea
predicatului, tot acord, în gen şi caz (I. Iordan, 1956: 511-512; V. Şerban,
1970: 141; D. Irimia, 1983: 91 – 104 passim). Alţi lingvişti consideră că
verbul fiind golit de sens, raportul de inerenţă se stabileşte, de fapt, între
„numele subiect şi numele predicativ“ (C. Dimitriu, 1982: 199), adică între
„nume şi nume“ (Ibidem). Acordul este văzut ca o marcă a raportului de
inerenţă (Ibidem: 122).
Este necesar să observăm că, în litera şi în spiritul lor, aceste teorii
acoperă doar anumite realizări ale predicatului nominal, şi anume, acel tip în
construcţia căruia apare un nume predicativ exprimat prin adjective
variabile cu cel puţin trei sau patru forme flexionare, deoarece doar aici
poate apărea acordul dintre cele două nume în gen, număr şi caz. Doar în
această unică situaţie, numele-subiect (substantivul, în mod direct,
pronumele în mod indirect30) care au categorii gramaticale deictice (cu
caracter lexico-gramatical), (G. Gruiţă, 1973: 281) poate şi impune
adjectivului-nume predicativ, prin acord, ca marcă a subordonării şi nu ca
marcă a raportului de inerenţă, categoriile sale gramaticale, care la nivelul
adjectivului devin anaforice, adică au caracter pur formal sau gramatical.
Insistăm asupra acestui aspect, întrucât considerarea acordului drept marcă
a raportului de inerenţă înseamnă că numele predicativ-adjectival trebuie să
impună substantivului – subiect categoria gramaticală a cazului nominativ,
ceea ce nu este posibil, şi acceptarea afirmaţiei că raportul de inerenţă se
stabileşte, de fapt, între „nume“ şi „nume“, ceea ce nu ni se pare convenabil
(Mihaela Secrieru, 1997: 70).
Notă: Deşi metatermenul acord este destul de transparent prin denotaţie,
încât deseori nu se consideră necesară explicitarea lui (cf. şi G. Gruiţă,
1973: 279 sqq.), acesta acoperă cel puţin la nivelul lingvistic al limbii
române mai multe realităţi. Considerând structurile:
(I). Copilul sănătos aleargă vesel.
(II). Stând ploaia, am ieşit afară.
(III). a) Ionescu este harnic.
b) Ionescu este harnică.
observăm că la nivelul tuturor acestor structuri apare fenomenul de acord,
mai exact mai multe realizări ale acestuia, destul de diferite prin
modalităţile de manifestare şi prin raporturile sintactice la nivelul cărora
apar şi între care, de aceea trebuie făcută o distincţie. În structura (I), apare
acordul între substantivul-regent copilul şi adjectivul-subordonat, cu
funcţia sintactică de atribut sănătos, acord în categoriile gramaticale de
gen, număr şi caz, acord impus de substantivul, cu categorii gramaticale
primare deictice, adjectivului, cu categorii gramaticale derivate, anaforice.
Acest acord absolut sau total este marcă a raportului de subordonare dintre
nume şi atributul său (dacă acesta este exprimat prin adjectiv cu toate
30
Pronumele poate avea şi o folosire anaforică cf. Acesta este o carte. (cf. şi Alexandra
Cornilescu, Daniela Urdea, 1987: 110).
formele flexionare), un acord1. Tot în structura (I), apare un alt acord, între
substantivul-subiect copilul şi verbul-predicat aleargă, acord parţial, doar
în număr şi persoană, marcă a raportului de inerenţă, un acord 2. În sfârşit,
în aceeaşi structură, găsim şi acordul între substantivul-subiect copilul şi
adjectivul-element predicativ suplimentar vesel, care este tot un acord
total, în categoriile gramaticale de gen, număr şi caz, dar mediat, la
distanţă, specific funcţiei sintactice cu dublă subordonare, un acord3. În
structura (II), apare un acord analog acordului1, între substantivul-subiect
ploaia şi verbul-predicat la mod nepersonal stând, care este un acord
nediferenţiat după persoană şi număr, cf. stând ploaia vs. stând norii etc.,
un acord4. În structura (III), apare un acord mimetic analog acordului3 între
substantivele proprii-subiecte Ionescu şi adjectivele-nume-predicative
harnic/harnică, acord doar în număr şi caz, întrucât genul apare nemarcat,
el rămânând în sfera referentului extralingvistic, dar manifestându-se
deictic şi nu anaforic la nivelul adjectivului, un acord5. Evident, în legătură
cu problema acordului se mai pot face unele comentarii. Ne oprim, însă,
doar la aceste delimitări, la care vom mai face apel în demersul nostru.
Dar, oricât de frecvente ar fi aceste structuri ale predicatului nominal cu

numele predicativ exprimat prin adjective variabile, teoria raportului de
inerenţă nu se poate reduce numai la descrierea acestora, întrucât sunt
exceptate de la discuţie toate celelalte situaţii, în care numele predicativ este
exprimat prin substantiv sau pronume, în cazurile nominativ, genitiv, acuzativ
sau dativ, prin forme verbale nepredicative, prin numerale şi, lărgind sfera
exemplificativă, sunt exceptate de la discuţie şi situaţiile în care numele
predicativ este exprimat prin adverbe sau interjecţii, respectiv sunt excluse
foarte multe realizări atât cantitativ, cât şi calitativ. Referindu-ne, de exemplu,
la situaţia numelui predicativ exprimat prin substantiv în cazul nominativ şi în
celelalte cazuri, ca situaţii particulare, soluţia acordului numelui-subiect cu
numele predicativ în anumite categorii gramaticale (gen, număr, caz) nu este
acceptabilă. Aceasta întrucât substantivul-subiect, cu categorii gramaticale
deictice nu poate, după părerea noastră, să impună altui substantiv, respectiv
altui cuvânt de acelaşi „ordin“ (J. Lyons, 1995: 368 sqq.), vreo categorie
gramaticală prin acord, acesta având propriile sale categorii gramaticale
deictice, fapt sesizat şi de alţi lingvişti cf. „coincidenţa de caz (gen, număr) a
două substantive se situează în afara acordului, ea are alte explicaţii“ (D. D.
Draşoveanu, 1970: 311). Concatenările numelor în plan lingvistic (justificate
în plan ontico-semantic prin criteriul relaţiilor „obiectuale“, extralingvistice
de posesie, apartenenţă, rudenie (fratele elevului), identificare (flori de măr),
destinaţie (acordarea de ajutor familiilor sinistrate), coreferenţialitate (badea
Ion; Ion cântăreţul) ş.a., sunt, în plan sintactic, fără excepţie, raporturi
sintactice necontractate prin acord31. Falsa impresie de acord, de la nivelul
unor structuri, precum Ion este elev.; Ana este profesoară., rezidă în lexic,
adică îşi găseşte explicaţia în resursele limbii de a avea lexeme „moţionale“
sau hiponime. Că acest lucru este adevărat îl demonstrează şi următorul fapt
de lexic: patronimicul Stela provine din latinescul feminin stella; pe terenul
limbii române, însă există şi varianta masculină a acestui patronimic, Stelu. La
fel s-a întâmplat cu patronimicele Alexandru, unde -andru < gr. şi înseamnă
bărbat, dar există şi femininul Alexandra ş.a. Limba forţează obţinerea
masculinului de la feminin sau invers, cu consecinţa în plan gramatical a
realizării aşa-zisului acord. Acest pseudoacord stabilit între „nume“ şi „nume“
este, în fapt, o variaţie categorială simultană32, fie totală ca în exemplul Ion
este elev., unde există identitate categorială de gen, număr şi caz, la ambele
nume, fie parţială ca în exemplul Eu sunt elev., unde pronumele personal de
persoana I, eu, se află în nonidentitate categorială de persoană şi gen, dar în
identitate de număr cu substantivul (nume predicativ), elev.
Notă: Mai evident apare acest adevăr, credem, atunci când comparăm
situaţiile de mai sus cu situaţiile de nonidentitate categorială din exemplele:
„… patul lui de măsurătoare fiind în realitate ideile…“ (L. Fulga, Fascinaţia,
1977: 370) şi „Mai multe adevăruri înseamnă nici unul.“ (P. Ţuţea, Între
Dumnezeu şi neamul meu, 1992: 128), Singura lui grijă erau ei., unde
numele: patul, adevăruri, grijă cu funcţii sintactice de subiect prezintă
categorii gramaticale total diferite de cele ale numelor predicative: ideile,
nici unul, ei. De asemenea, în structuri, precum: a) De scris e interesant; b) A
scrie despre aceasta e interesant, unde se admite că există predicatele
31
Din acest motiv, nu suntem de părere că există „acord“ la nivelul raportului apozitiv,
între bază/antecedent şi apoziţie.
32
D. D. Draşoveanu vorbeşte de o „variaţie“ cazuală concomitentă, sugerând că doar cazul
se „armonizează„ cu aceste situaţii. Noi numim acest fenomen sintactic variaţie categorială
simultană, sugerând că sunt implicate toate categoriile gramaticale nominale: genul,
numărul şi cazul.
nominale e interesant, categoriile gramaticale ale adjectivelor nu sunt
impuse de subiectele de scris şi a scrie, acestea având categorii gramaticale
verbale, marcate formal, de diateză, mod, timp, persoană (∅) şi număr (∅) şi
chiar se comportă verbal, având determinanţi complemente (despre aceasta),
chiar şi în această poziţie sintactică nominală, de subiect.
Pentru a putea răspunde la întrebarea cum se stabileşte raportul

sintactic dintre subiect şi predicat, vom lua, mai întâi, în discuţie, modul
cum se stabileşte raportul între subiect şi numele predicativ. În exemplele:
(1) Eu sunt elev;
(2) Ion este student.
între numele-subiecte eu, Ion şi numele predicative elev, student constatăm
un lucru foarte important, care nu a apărut, însă, lingviştilor ca evident, că
există o relaţie de cosemnificaţie lingvistică, bazată pe o coreferenţialitate
extralingvistică, întrucât eu şi elev, din exemplul 1). [la fel ca Ion şi student
din exemplul 2).] au ca referent acelaşi nume. Acesta este un tip de raport
sintactic individualizat şi descris în lingvistica românească sub taxinomicul
raport apozitiv (v. infra 2.7.). În situaţia de faţă, se actualizează un raport
apozitiv nonsecvenţional (în sensul de nonvecinătate imediată), mediat, la
distanţă topică, stabilit prin intermediul altui termen care participă şi el la
raport cf. în exemplul dat, verbul a fi.
Notă: Relaţiile mediate sunt considerate proprii şi specifice structurilor
ternare. În legătura cu metatermenul „mediat“, în literatura de specialitate
există şi alte opinii. Valeria Guţu Romalo (1973: 37) consideră „mediate“
sau indirecte relaţiile nestructurale care există între termenii unui enunţ şi
„care nu modifică organizarea internă a comunicării“, ele nefiind
generatoare de funcţii sintactice (ca în exemplul: Începe curând toamna
între curând şi toamna) (Ibidem). I. Iordan şi Vl. Robu consideră
„mediate“ relaţiile dintre „două unităţi aflate în relaţie de vecinătate ori la
distanţă, dar relaţia nu se impune direct, nu este evidentă“, ci rezultă prin
„presupoziţie“ (1978: 551). În accepţia noastră, însă, unele relaţii mediate
sunt structurale şi generatoare de funcţii sintactice fiind marcate formal şi
având conţinut (sunt purtătoare de informaţie gramaticală), cum sunt cele
implicate în generarea cumulului de funcţii sintactice (respectiv, al
„elementului predicativ suplimentar“).
În exemplele:
(1) Casa este a vecinului;
(2) Casa este de piatră;
(3) Casa este frumoasă.
raportul dintre subiectele casa şi numele predicative (1) a vecinului; (2) de
piatră şi (3) frumoasă este un raport doar de tip atributiv, şi ca şi în
exemplele de mai sus un raport atributiv mediat.
În exemplele:
(1) De scris e interesant;
(2) A scrie despre aceasta este interesant,
între numele-subiecte de scris şi a scrie şi numele predicative e interesant
există un raport sintactic mai greu de stabilit: de scris – interesant; a scrie –
interesant, întrucât explicaţia prezenţei, în astfel de structuri, cu precădere a
adjectivului marcat masculin, se poate justifica doar prin „adecvarea tare“33
a masculinelor asupra femininelor (înţelegând prin „adecvare tare“
caracterul dominant şi simţit ca normat, dat de neutralitatea generalizantă a
masculinelor ca şi în propoziţiile de tipul Afară e frumos. Pe de altă parte,
formele verbale nepersonale aflate în poziţia sintactică de subiect au anulate
referinţa agentivă, devenind chiar ele „agentul“ acţiunii sau stării exprimate
de verbul predicativ. Raporturile sintactice stabilindu-se între verbele-nume
subiecte şi adverbele (adjectivele determinând verbe devenind adverbe),
rezultă că între aceste elemente se stabilesc raporturi subordonatoare de tip
circumstanţial, marca raportului sintactic fiind de juxtapunere
subordonatoare sau de „aderenţă“ (S. Stati, 1972: 40).
Notă: Considerăm „aderenţa“ (numită şi „l’adition“ – L. Tesnière, 1966:
325 sau „adjoncţiune“ – D. Nica, 1988: 90) marcată prin Ø, marca
raportului de subordonare. Unii lingvişti nu o consideră a vreunui raport
sintactic, ci doar „facultatea prepoziţiei de a ocupa locul care succede
imediat verbului“ (cf. Florica Dimitrescu, 1963: 52 n. 2).
Dacă atât în planul conţinutului, cât şi al expresiei între numele-subiect
şi numele-predicativ există un raport de subordonare mediată (de tip atributiv
sau circumstanţial), fie un raport de apozare mediată, aceasta înseamnă că
predicatul nominal este bifuncţional sintactic (cf. şi Elena Neagoe, 1969: 95-
33
Pentru altă accepţie a acestui metatermen, v. J. Lyons (1995: 277).
97; G.G. Neamţu, 1986 passim; Mihaela Secrieru, 1995: 112 sqq; 1997: 67
sqq.) şi că ceea ce rămâne după înlăturarea „numelui predicativ“ din structura
iniţială nu mai este un predicat nominal, ci un predicat verbal exprimat
printr-un verb insuficient semantic, deci, după părerea noastră, un predicat
verbal insuficient. Raportul subiectului cu predicatul nominal reducându-se,
prin urmare, la raportul subiectului cu predicatul verbal (suficient sau
insuficient semantic), ne vom ocupa, în cele ce urmează, de stabilirea
capacităţii generative de funcţii sintactice a raportului de inerenţă.
Pentru a afla date esenţiale despre modul cum generează raportul de
inerenţă funcţiile de subiect şi predicat, trebuie să plecăm de la aceleaşi
elemente de maximă importanţă, conţinutul sintactic al raportului, forma pe
care acesta o îmbracă (acord, flexiune, joncţiune, juxtapunere coordonatoare
sau subordonatoare – „aderenţa“) [în accepţia dată conţinutului şi formei de
C. Dimitriu, 1982: 113], direcţia raportului (luând ca punct de referinţă, în
principal, faptul că acesta este direcţionat de la regenţi spre subordonaţi, dar
nu şi invers) şi, evident, şi conţinutul logico-semantic al raportului sintactic.
În privinţa conţinutului sintactic al raportului dintre subiect şi
predicat, observăm, că atât subiectul (exprimat sau neexprimat), cât şi
predicatul se pot actualiza fie în planul comunicării propriu-zise, fie în
planul comentariilor cf.
„să tot fie, cred, douăzeci de ani de când Ion Ojog debuta în
reviste….“ (Perpessicius, Opere 9, 1979: 100).
În ceea ce priveşte subtipurile enunţului sintactic la care se pot
actualiza, al propoziţiei sau al frazei etc., observăm că la nivelul enunţului-
propoziţie se actualizează atât subiectul, cât şi predicatul, în timp ce la nivelul
enunţului-frază se actualizează doar subiectul (prin propoziţia subiectivă),
predicatul verbal (suficient sau insuficient), neavând echivalent propoziţional.
În privinţa expresiei sau formei, marca raportului dintre subiect şi
predicat este, cel mai frecvent şi la nivelul propoziţiei, acordul2. (v. supra.
Notă). Acordul2 este impus de subiect predicatului, ceea ce îl denunţă pe
acesta din urmă ca o funcţie sintactică dependentă, dar nu de acelaşi rang cu
alte funcţii dependente: atributul, complementul etc., întrucât aceste ultime
funcţii sintactice dependente sunt în subordonare sau recţiune totală de
regenţii lor putând fi omişi, ca determinanţi facultativi34, fără pierderi
structurale distructive, pe când predicatul nu poate fi omis în actul
comunicativ al enunţării.
Principalele diferenţe ale predicatului, ca funcţie sintactică
dependentă, faţă de celelalte funcţii sintactice dependente sunt următoarele:
Predicatul poate apărea singur, actualizându-şi propria funcţie
sintactică: Plouă.
Predicatul „subordonează“ la nivelul structurii sale morfematice,
conţinutul sintactic al subiectului (o relaţie structurală pe care am putea-o
numi şi de consubstanţialitate): MergØ. Marca zero este desinenţa de
număr şi persoană, care indică, la nivel sintactic şi subiectul inclus în
forma verbului.
Luând în discuţie situaţia propoziţiei bimembre, cu topică obiectivă
(alcătuită după schema sintactică: SB ― PR), observăm că la actualizarea
virtualului subiect acesta conţine la nivelul structurii sale morfematice
datele esenţiale ale funcţiei sintactice de predicat (categoriile gramaticale de
număr şi persoană, astfel încât putem afirma că raportul de inerenţă se află
implicit (inerent) la nivelul unei funcţii sintactice – cea a subiectului – şi se
decodifică explicit, fie atunci când se actualizează lexical cealaltă funcţie
sintactică, cea de predicat, fie poate să rămână doar în sfera subiectului,
fără să se actualizeze, ca în structurile anacolutice cu „subiect“ suspendat.
Pe de altă parte, dacă avem în vedere poziţia receptorului şi situaţia
subiectului neexprimat (inclus, nedeterminat), observăm că subiectul este
conţinut la nivelul structurii morfematice a verbului – predicat, deci raportul
de inerenţă este tot implicit (inerent) la nivelul unei funcţii sintactice.
Într-un enunţ ca Mergem la teatru, subiectul [noi] este conţinut implicit, dar
decodat explicit, în desinenţa –m de la nivelul structurii morfematice
verbale, subiectul neprimind formă concretă, lexicală. Pentru receptor,
exprimarea corpului fonetic al radicalului unităţii lingvistice verbale, cu
funcţie de predicat, aduce informaţia semantică (conţinutul semantic) şi abia
34
. Această realitate cunoaşte şi excepţii numite în literatura de specialitate „regenţi
semiindependenţi cu determinanţi obligatorii“ (v. şi C. Dimitriu, 1982), cf. exemplele *Am
plecat la casa. vs. Am plecat la casa natală.
actualizarea desinenţei de număr şi persoană fenomenalizează simultan,
funcţiile de subiect şi predicat. Ţinând cont de linearitatea semnelor
lingvistice şi de decodarea simultană nelineară a conţinutului sintactic a
acestui raport pe care l-am putea numi de inerenţă, observăm că acesta se
află implicit sau inerent la nivelul funcţiilor sintactice implicate: subiectul
conţine datele esenţiale ale predicatului şi invers, predicatul conţine datele
esenţiale ale subiectului, ceea ce poate însemna şi că, de fapt, în baza acestei
relaţii interne de coesenţialitate sau consubstanţialitate, actualizarea
funcţiilor sintactice de subiect şi predicat „generează“ raportul dintre ele.
Altfel spus, în situaţia raportului sintactic de inerenţă s-ar putea
admite, paradoxal, că funcţiile sintactice sunt generatoare ale raportului
dintre ele şi nu raportul sintactic de inerenţă generează funcţiile sintactice
de subiect şi predicat sau, pentru respectarea adevărului lingvistic, că
raportul sintactic de inerenţă este actualizat simultan actualizării funcţiilor
sintactice de subiect şi predicat.
2.7. RAPORTUL SINTACTIC APOZITIV
I. Raportul sintactic apozitiv este, de asemenea, un raport controversat

în privinţa capacităţii sale generative de funcţii sintactice. Această problemă
este, însă, inferentă, de grad secund şi subsumată, problematicii de fond:
existenţa/nonexistenţa raportului apozitiv, problematică care cuprinde
diverse teorii şi direcţii de cercetare, direcţii dintre care (neluând în
consideraţie unele deosebiri de amănunt), cu pregnanţă se disting patru:
• Una dintre teoriile referitoare la fenomenul sintactic în discuţie
este aceea că apoziţia este o funcţie generată de raportul de subordonare
(Maria Grigorescu, 1954: 118-129; Gh. Bulgăr, 1968: 52), şi anume „o
specie de atribut substantival“ (V. Şerban, 1970: 179), iar propoziţia
apozitivă „o propoziţie atributivă“ (G.A., 1956, II, 281). Unii cercetători,
susţinători ai acestei teorii, consideră că „regentul“ apoziţiei, respectiv,
calitatea morfologică a acestui „regent“ – de tip nominal, dar şi verbal
(„adverb sau o locuţiune adverbială pronominală“ (Mioara Avram, 1956:
148 ş.a.), ceea ce produce contradicţia: regentul de tip verbal generează un
atribut şi subclasifică apoziţia în: de tip atributiv, de tip completiv sau/şi de
tip circumstanţial, fapt chiar acceptat de unii specialişti.
• Părerea că funcţia sintactică numită apoziţie este generată de un
raport distinct de cele „universale“ admise – coordonarea şi subordonarea –,
numit „raport apozitiv“ a fost formulată pentru prima dată în lingvistica
românească de M. Mitran (1963: 36-45). Acesta, utilizând anumite criterii de
comparare a raporturilor de coordonare şi subordonare, pe de o parte, şi a
„raportului apozitiv“, pe de altă parte, ajunge la concluzia că raportul apozitiv
are trăsături specifice care îl individualizează faţă de raporturile sintactice
cunoscute, precum: a) între termenii raportului apozitiv se stabileşte un raport
de conexiune orizontală; b) termenul cu funcţie de apoziţie se găseşte într-o
relaţie mediată cu supra-/subordonaţii termenului apozat; c) testul omisiunii
fiecărui termen în parte nu afectează comunicarea (Idem., Ibidem.). Unii
lingvişti ai acestei teorii au insistat fie pe latura semantică a primei
caracteristici: faptul că termenii raportului apozitiv desemnează acelaşi referent
(vorbind, de aceea, de un „raport de referinţă“, deosebit de cele cunoscute –
L.P. Bercea, 1972: 454), fie pe latura sintactică tot a primei caracteristici:
considerând că termenii implicaţi în raport sintactic sunt echivalenţi sintactic,
numind această relaţie „de tip aparte“ (Ecaterina Teodorescu, 1974: 5), „relaţie
de echivalenţă“ (Valeria Guţu Romalo, 1973: 43).
• O altă teorie privind problema raportului apozitiv este cea prin
care se consideră că raportul apozitiv nu este decât o variantă a raportului
de coordonare (V. Hodiş, 1990: passim). V. Hodiş afirmă că „tipurile de
relaţii fiind două şi numai două – în plan vertical, subordonarea, în cel
orizontal, coordonarea –, apozarea poate fi considerată drept o variantă a
invariantei relaţionale coordinative“, adică, de fapt, „apozarea este
coordonarea termenilor coreferenţi“ (Idem., Ibidem: 128). Ca argument în
sprijinul acestei teorii este invocat şi faptul că adverbele adică, anume
(considerate mărcile raportului apozitiv) sunt, de fapt, conjuncţii care leagă
propoziţii coordonate. Această „coordonare“ ar fi una de tip „explicativ“- a
cincia „variantă“ a raportului de coordonare.
• O altă teorie îşi are originea în cea anterioară: întrucât atât

raportul de coordonare, cât şi cel apozitiv sunt variante ale raportului de
«adordonare» (I. Diaconescu, 1989: 128 sqq.) sau de „nondependenţă“ (I.
Iordan – Vl. Robu, 1978: 556; Valeria Guţu Romalo, 1973: 41-45),
înseamnă, după părerea susţinătorilor acestei teorii, că ele nu sunt
generatoare de funcţii sintactice: „apoziţia nu este o funcţie sintactică,
descrierea şi clasificarea ei supunându-se nu criteriilor sintactice, ci
criteriilor semantice“ – (I. Diaconescu, 1989: 152). Legătura dintre termenii
raportului apozitiv este considerată ca fiind „exclusiv semantică“ (Idem,
ibidem: 130). Tezei nonfuncţiei sintactice (potrivit căreia apoziţia nu este o
funcţie sintactică, ci „reeditarea unui termen, copia acestuia“ – cf. şi D. D.
Draşoveanu, 1977, (a): 31) i se alătură teza nonraportului (D. D.
Draşoveanu, 1968: 22) sau a raportului sintactic nongenerator de funcţii
sintactice (D. Irimia, 1997: 511).
II. Reiterând argumentele pro şi contra aduse în discuţia privind
raportul apozitiv, observăm că, cu puţine variaţii, aceleaşi probleme sunt
interpretate şi reinterpretate de către toţi cercetătorii participanţi la discuţie.
• Gramerienii care consideră apoziţia o funcţie obţinută dintr-un
raport de subordonare se împart, de fapt, în două tendinţe ale acestei
direcţii. Prima tendinţă continuă tradiţia gramaticilor istorice (T. Cipariu,
1992: 271- 272; H. Tiktin, 1945: 182) luând în discuţie un material
explicativ constituit în cea mai mare parte pe aspectul nominal al funcţiei
(Maria Grigorescu, 1954: passim; Elena Carabulea, 1959: passim; Maria
Gabrea, 1960: 24-32) cf.
„Uncheşul Haralambie s-a oprit cu ochii adânciţi în sine şi-n trecut.“
(Sadoveanu, O. XVII, 384);
„Nicoară, oblicind că Irimia vânzătorul ar fi fiind la Iaşi, n-a mai
pregetat“ – (Sadoveanu, 0. – I, 186);
„În spate avem culmea întinsă a Penteleului, starostele munţilor din
Buzău.“ (Odobescu, S. III 174);
exemple după G.A., 1966, II: 128) şi al „regentului“ care cunoaşte tot o
realizare nominală. Notând că acesta este numai un aspect al realizărilor pe
care le cunoaşte apoziţia, observăm şi faptul că apoziţia, care aparţine prin
realizare structurii de suprafaţă, poate proveni dintr-un raport de
subordonare de tip atributiv de la structura de adâncime cf.
„Multa nos docuit usus, magister egregius:
[I] Multe ne-a învăţat experienţa care este cea mai bună învăţătoare.“
(exemplul după T. Cipariu, 1992: 272), enunţ sintactic ce conţine un raport
de subordonare între cele două propoziţii poate deveni printr-un proces de
transformare a acestui raport de subordonare (proces care constă în
suprimarea jonctivului care şi a indicelui de predicaţie este), în trecerea spre
structura de suprafaţă un enunţ de tipul:
[II] Multe ne-a învăţat experienţa, cea mai bună învăţătoare.
Cele două structuri, însă, în structura de suprafaţă nu sunt sinonime
sintactice sau omonime sintactice şi nici izofuncţionale sintactic, ci doar
izosemantice (sinonime semantice). Ţinând cont şi de faptul că structura de
adâncime nu poate fi egalizată cu o anume structură primară, existând mai
multe posibilităţi virtuale de modelare lingvistică a gândirii, observăm
următoarele aspecte:
1°. În primul enunţ sintactic, există un raport de subordonare, marcat
prin jonctivul care, iar enunţul-propoziţie are un indice de predicaţie
exprimat prin forma personală a verbului a fi, în timp ce la nivelul celei de-a
doua structuri (care nu mai este un enunţ-propoziţie) nu sunt prezente
mărcile raportului de subordonare şi nici indici de predicaţie expliciţi;
2°. La nivelul celei de-a doua structuri (II), este exclusă ipoteza unei
subordonări între substantivele experienţă şi învăţătoare, întrucât între aceste
două substantive nu este stabilit un raport sintactic de subordonare, marcat prin
acord, ambele cuvinte fiind substantive, care nu se acordă (v. supra Nota.).
3°. În privinţa indicilor de predicaţie din structura (II), observăm că,
deşi pauza, marcată grafic prin virgulă poate fi interpretată ca un „morfem
zero“, care are valoarea unui element al enunţului „même le signe de
prédication“ (E. Benveniste, 1966: 189), această interpretare nu este
convenabilă deoarece pune semnul egalităţii între virtual şi real (care aici
este formalul, lingvisticul) şi subminează obiectivitatea analizei sintactice.
Subînţelegând un jonctiv (care) şi un verb (a fi) şi în structura (II), aducem
cele două segmente la identitate structurală, semantică şi sintactică, dar
omitem coexistenţa lor obiectivă în limbă.
Credem, de aceea, că în situaţia raportului apozitiv cu aspect nominal,
termen apozat nominal şi apoziţie nominală, subordonarea, care nu mai
există la nivelul structurii de suprafaţă, nu poate servi ca argument în
susţinerea teoriei că apoziţia este o funcţie sintactică generată de un raport
de subordonare. Pe de altă parte, metodologia investigaţiei ştiinţifice
postulează menţinerea structurii enunţului dat în tot cursul analizei lui, ceea
ce înseamnă că enunţurile sintactice (I) şi (II) nu vor fi niciodată identice,
quod erat demonstrandum.
Cea de-a doua tendinţă în cadrul acestei teorii este cea prin care
susţinătorii acestei teorii au emis şi părerea că „regentul“ apoziţiei, pe care
pentru mai multă acurateţe e bine să-l numim fie termen apozat, fie
antecedent sau bază (I. Diaconescu, 1989: 129), poate fi şi un „verb, un
adverb“ (G.A., 1966, II: 130; Mioara Avram, 1956, passim) sau un adjectiv,
o interjecţie (C. Dimitriu, 1982: 346), situaţii în care, trebuie să remarcăm că
apoziţia nu mai poate fi considerată o funcţie sintactică de tip atributiv.
Având un „regent“/antecedent de tip verbal, şi cunoscând şi ea o realizare
de tip verbal, apoziţia capătă un aspect verbal, fiind o funcţie sintactică de
tip completiv sau circumstanţial cf. „Şi azi / când a mea minte a farmecului
roabă, /… / Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!“ (M. Eminescu,
Poezii, 1991: 192). Notând că aceste situaţii nu contravin teoriei că apoziţia
este o funcţie sintactică subordonată, observăm că aducerea în discuţie a
acestor aspecte conduce implicit la raţionamentul că apoziţia este o funcţie
sintactică cu un comportament unic între celelalte funcţii de tip
subordonator, prin faptul că poate avea două tipuri de „regenţi“/antecedenţi
nesimultani, dar alternativi: nominal şi verbal, celelalte funcţii subordonate
având fiecare câte un singur tip de regent, fie nominal, fie verbal, fie doi
regenţi simultani şi diferiţi: nominal şi verbal, criteriu foarte important după
care se operează taxinomia funcţiilor sintactice la nivelul sintactic al limbii
române. Meritul acestei teorii este faptul că, fără să şi-o fi propus, a iniţiat o
reconsiderare a funcţiei sintactice a apoziţiei pornind, în principal, de la
aducerea în discuţie a comportamentului dual al acestei funcţii generate de
heterogenitatea „regenţilor“ (unii lingvişti, adepţi ai acestei teorii, intuind
chiar faptul că nu este vorba de o regenţă reală au numit „regentul„/
termenul apozat, „element al comunicării anterioare“ (C. Dimitriu, 1982:
120) sau „antecedent“ (Idem: 325).
• Privitor la teoria că raportul apozitiv este un raport aparte, deosebit,
în principal, de raportul de subordonare, observăm şi aici existenţa unor
neajunsuri în argumentaţie. Unul dintre acestea este faptul că nu toate
criteriile de identificare a acestui raport sunt validate de practica analizei
lingvistice ştiinţifice. De exemplu, afirmaţia că funcţia sintactică în discuţie
este independentă ca funcţie sintactică prin faptul că „apoziţia (propoziţia
apozitivă) A’ intră şi ea alături de/şi simultan cu termenul său iniţial A, în
raport sintactic de sub/supraordonare cu unul şi acelaşi termen regent“ (V.
Hodiş, 1966: 31) permite şi interpretarea că, într-un enunţ ca „Sergentul
nostru, pui de zmeu, // ne zis-aste cuvinte:“ (V. Alecsandri, Poezii, 1987:
527), apoziţia „pui de zmeu“ este o parte a subiectului „sergentul“, căci intră
„alături de/şi simultan cu“ acesta în raport de inerenţă cu predicatul „zise“.
Admiţând aserţiunea de mai sus, rezultă că în limba română subiectul (şi
prin extrapolare) orice altă funcţie sintactică cunoaşte o realizare
discontinuă alcătuită din doi termeni izolaţi prin pauză, ca în exemplul adus
în discuţie „sergentul, pui (de zmeu)“35. Afirmaţia că „înainte de a fi apoziţia
respectiv apozitiva cuiva – unităţile sintactice în discuţie sunt funcţii în
relaţia de supra/subordonare (V. Hodiş, 1990: 63) desfiinţează apoziţia ca
funcţie sintactică şi pune problema raporturilor sintactice în alţi termeni
decât cei consacraţi. Raporturile generatoare de funcţii sintactice – avem în
vedere ca termen de opoziţie, deocamdată raportul de subordonare, singurul
indubitabil generator de funcţii sintactice – se stabilesc, potrivit convenţiei,
între un regent morfologic şi o altă parte de vorbire care i se subordonează,
deci, exclusiv la nivel morfologic, având ca efect la nivelul acestui al doilea
termen actualizarea unei funcţii sintactice.
Raporturile sintactice care se stabilesc între funcţii sintactice presupun
după părerea noastră, existenţa unor raporturi sintactice anterioare.
35
V. Hodiş afirmă explicit că „subiectul exprimat prin doi termeni în raport apozitiv
merită numele de «multiplu» [s.a. V.H.] în mai mare măsură decât cel cunoscut de
gramatici sub acest nume unde avem, mai degrabă, subiecte distincte coordonate [idem]
între ele“ (1969: 55).
Pentru exemplificare, luăm ca termen de comparaţie raportul sintactic
de coordonare. Coordonarea între două atribute, deci între două funcţii
sintactice, presupune existenţa unor raporturi sintactice anterioare, de
subordonare, care au condus deja la actualizarea atributelor cf.
„Aici prinţul Raoul intră într-o largă consideraţie, de altfel foarte
judicioasă şi plină de bun simţ asupra rasei câinilor pur româneşti…“ (Gib
I. Mihăiescu, Donna Alba, 1985: 99), unde secvenţa „consideraţie […]
judicioasă şi plină…“ poate fi figurată astfel:
R într-o consideraţie
↑ ↑
judicioasă S/A şi plină S/A C
(R = regent; S = subordonat; A = atribut; C = coordonat)
Figura nr. 7. Schema sintactică abstractă a raportului de coordonare
şi sugerează cu claritate că pentru a se putea coordona cu primul atribut, cel

de-al doilea atribut a trebuit iniţial să stabilească acelaşi tip de raport
sintactic cu acelaşi regent. Datorită linearităţii actului lingvistic al vorbirii,
aceste procese se petrec, însă, simultan. Acceptând că apoziţia este o funcţie
sintactică, înseamnă că termenul în această poziţie are, în primul rând,
această funcţie sintactică şi mai apoi, în baza evaluării raporturilor
sintactice stabilite cu alţi termeni, supra- sau subordonaţi antecedentului o
funcţie sintactică adăugată. Coreferenţialitatea semantică şi coexistenţa
structurală a termenilor raportului apozitiv având consecinţe sintactice,
putem admite şi că apoziţia, prin unele din realizările sale, cumulează şi o
altă funcţie sintactică echivalentă cu funcţia sintactică a antecedentului.
Deoarece cele două realizări ale unor funcţii sintactice diferite, apoziţia şi
„copia“ funcţiei sintactice a antecedentului, nu se exclud reciproc, ci
coexistă cel mai adesea la nivelul apoziţiei, putem admite, în condiţii
formale bine precizate, existenţa la nivelul acestui termen a unui cumul de
funcţii sintactice. La problema: în ce măsură apoziţia este sau nu, prin toate
realizările sale un cumul de funcţii sintactice, vom reveni cu discuţia într-o
altă lucrare. Ceea ce ne interesează, însă, aici deocamdată este dacă raportul
apozitiv este un raport sintactic distinct şi generator de funcţii sintactice.
• În legătură cu opinia că apoziţia contractează, de fapt, un raport
sintactic de coordonare cu antecedentul său facem mai multe observaţii.
Apoziţia şi antecedentul său nu au aceeaşi importanţă sintactică. Există o
anumită prioritate informaţională, cu consecinţe sintactice, a primului dintre
cei doi termeni ai raportului apozitiv (v. şi Daniela Stoianova, 1993: 103).
Testul omisiunii primului termen (antecedentul sau baza apoziţionată)
conduce, în situaţia realei apoziţii36, la ambiguitate şi echivoc cf.
„Cine ştie ce se întâmplă în ea, fenomene ciudate şi complexe, de care
poate nici chiar ea nu are habar.“ (Al. Ivasiuc, Vestibul, 1967: 26),
unde omisiunea apoziţiei conduce la incompletitudinea enunţului sintactic cf.
Cine ştie ce se întâmplă în ea, ∅ ciudate şi complexe, de care poate
nici chiar ea nu are habar.
De asemenea, intervertirea topicii antecedentului cu apoziţia conduce
la un rezultat mai convingător pentru susţinerea afirmaţiei noastre:
dezintegrarea sintactică a enunţului sintactic prin echivoc cf.
Cine ştie fenomene ciudate şi complexe se întâmplă în ea, ce, de care
poate nici chiar ea nu are habar.
Aceste consecinţe sintactice ale omiterii unuia sau altuia din termenii
participanţi la raportul sintactic apozitiv nu au loc în limitele raportului de
coordonare, unde testul omisiunii termenilor coordonaţi nu subminează
funcţia acestora şi nu produce ambiguitate, ci structuri brevilocvente
caracterizate prin corectitudine şi completitudine gramaticală. cf. enunţul:
„O uşă şi un neînsemnat vestibul ne mai desparte [sic] de văzduhul
nopţii şi de clocotul lumii.“ (Gib I. Mihăescu, Donna Alba, 1985: 372),
care rămâne reperat chiar prin omisiunea succesivă a secvenţelor subliniate:
O uşă ne mai desparte de văzduhul nopţii şi de clocotul lumii.
sau: Un neînsemnat vestibul ne mai desparte de văzduhul nopţii şi de
clocotul lumii. etc.
36
Pentru distincţia dintre falsa apoziţie care este o specie a atributului substantival) şi reala
apoziţie, vezi M. Mitran 1963: 38; L. P. Bercea, 1972: 452; V. Hodiş, 1976: 91-102; C.
Dimitriu, 1982: 348.
2. În altă ordine de idei, criteriul coreferenţialităţii contextuale indică
faptul că termenii raportului apozitiv trimit la două noţiuni sau la doi
referenţi care vizează unul şi acelaşi obiect din realitatea extralingvistică, în
timp ce termenii coordonaţi trimit la doi referenţi distincţi şi, deci la două
obiecte distincte din realitatea obiectivă.
Din aceste motive, posibilitatea de încadrare a apoziţiei la realizările
raportului de coordonare este, după părerea noastră, exclusă.
• În legătură cu raportul apozitiv şi cu capacitatea lui de a genera o
funcţie sintactică individualizată între celelalte funcţii sintactice admise,
observăm şi următoarele:
6 Din perspectiva conţinutului sintactic, funcţia sintactică numită
apoziţie, se află în acelaşi plan cu termenul apozat (fie că este planul
comunicării, fie cel al comentariilor cf.
„În Olanda toată lumea patinează iarna şi merge pe bicicletă vara,
călugăriţele inclusiv.“ (G. Călinescu, Universul poeziei, 1973: 165);
„Nu-mi puteam reprima sentimentul de dispreţ sau măcar de
superioritate faţă de ceea ce consideram atunci tânguiala ilogică a lui
Tudorel. Şi ce nume, Tudorel! Diminutiv de fiinţă fragilă.“ (Al. Ivasiuc,
Vestibul, 1967: 187).
6 Din aceeaşi perspectivă a conţinutului, observăm şi faptul că
apoziţia este o funcţie sintactică aflată în raport sintactic alternativ cu
antecedenţi diferiţi, heterogeni morfologic, fie de tip nominal, fie de tip
verbal, fie o întreagă propoziţie cf.
[...] credeam, noi / că ar fi ajuns Gore / ceea ce era: nemţoaică la
hodorogi?“ (Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche).
Tocmai această heterogenitate se constituie într-o trăsătură distinctivă
a apoziţiei şi a raportului apozitiv faţă de celelalte raporturi sintactice.
6Criteriul coreferenţialităţii semantice a termenilor implicaţi în raport
conduce la aceeaşi concluzie, a existenţei unui raport sintactic şi a unei funcţii
sintactice distincte de alte raporturi sintactice şi funcţii sintactice.
6Din perspectiva formei (a mijloacelor de expresie), observăm că
atât raportul apozitiv, cât şi funcţia sintactică de apoziţie au mărci specifice:
juxtapunerea parantetică şi mărcile lexicale redundante, adverbele anume,
adică, ş.a. Deşi considerate de unii lingvişti mărci cvasisintactice (V. Hodiş,
1990: 118) şi de alţi lingvişti elemente incidente (C. Dimitriu, 1982: 335), şi
deci care aparţin altui plan al comunicării (în această situaţie nemaiputând fi
mărci ale unor raporturi sintactice aflate, de asemenea, în alt plan al
comunicării), noi le considerăm jonctive specializate ale raportului apozitiv,
în această calitate ele putând fi exprimate sau subînţelese.
6 Există, de asemenea, şi la nivelul frazei o realizare propoziţională a
apoziţiei – propoziţia apozitivă – cu aceleaşi caracteristici de conţinut şi de
formă cf.
Să perseverezi, adică să nu capitulezi în faţa greutăţilor, înseamnă să
nu accepţi refuzurile vieţii.
„Cunoaşteţi geniul meschinilor? Acesta e, să te facă să nu mai ai ce să
le răspunzi.“ (M. Preda, Viaţa ca o pradă, 1979: 11).
6 În sfârşit, apoziţia nu este o nonfuncţie (generată de un nonraport
sintactic), întrucât funcţionează sintactic ca o secvenţă a cărei integritate în
context este cerută de scopul comunicării (criteriu pragmalingvistic) cf.
„Estetica este o disciplină, sau mai bine zis un program de
preocupări, care s-a născut, inconştient sau vine, din nevoia simţită de o
întinsă clasă de intelectuali de a vindeca lipsa sensibilităţii artistice prin
judecăţi aşa-zise obiective, adică în fond străine de fenomenul substanţial al
emoţiei.“ (G. Călinescu, Universul poeziei, 1973: 13).
III. Toate aceste consideraţii ne îndreptăţesc să afirmăm că apoziţia
este o funcţie sintactică, „în sine“ şi „pentru sine“, generată de un raport
sintactic distinct – raportul apozitiv.
2.8. RAPORTUL SINTACTIC MIXT
I. Raportul sintactic mixt (C. Dimitriu, 1982: 136) (numit în literatura

de specialitate şi relaţia mixtă bipropoziţională sau relaţia mixtă-binară –
Gh. Trandafir, 1982: 152) a fost discutat iniţial (G.A., 1966, II: 240) la
raportul sintactic de coordonare, mai exact a fost considerat un caz
particular al acestui raport care s-ar stabili între „o parte de propoziţie şi o
propoziţie subordonată“ cf.
„Năpădiră asupra lui şi-i mai trântiră în cap cu bolovani şi cu ce-au apucat
până-l omorâră de tot.“ (I. Creangă, P. 33 exemplul după G.A., 1966, II: 240).
Evoluţia teoretizării acestui raport sintactic în literatura de specialitate
relevă faptul că şi în legătură cu acesta există opinii divergente, care privesc
atât definirea raportului, cât şi, implicit, capacitatea lui generativă de funcţii
sintactice, fapt ce ne interesează, cu precădere, în discuţia de faţă.
• Unii cercetători consideră, vorbind tot despre un raport de
coordonare, că acest raport sintactic se stabileşte între „un cuvânt (unitate
nestructurată) şi o grupare organizată sintactic“. (Valeria Guţu Romalo,
1973: 77), ca în exemplul Vine la concert cine pofteşte. (Ibidem).
• Alţi cercetători consideră că acest raport sintactic reprezintă „contractarea
concomitentă de către o subordonată de relaţii heterogene cu constituenţi diferiţi
din altă propoziţie“ (Gh. Trandafir, 1982: 153), ca în exemplul:
„Ziua / în care l-am văzut pentru întâiaşi dată / mi-a rămas întipărită în
minte din pricina figurii lui deosebite / şi pentru că atunci am auzit întâia lui
poveste.“ (Brătescu-Voineşti, P., p. 34 expl. după Gh. Trandafir, 1982: 153).
• În sfârşit, alţi cercetători consideră că raportul mixt se stabileşte
„numai la nivelul frazei între două propoziţii“ (C. Dimitriu, 1982: 136) ca în
exemplul: „Dragă-mi este dragostea
Cu-nălţimile şi-abisul
Şi cu ce mai are ea.“
(L. Blaga expl. după C. Dimitriu, 1982: 136).
• Această diversitate (relativ contradictorie) de opinii conduce la
întrebările: care sunt termenii participanţi la raport şi care sunt tipurile de
raporturi sintactice implicate? Răspunsurile la aceste întrebări vizează, în
ultimă instanţă, problema capacităţii generative de funcţii sintactice a
raportului sintactic mixt. De aceea, în cele ce urmează, ne vom referi
succint la aceste întrebări, pentru a găsi soluţiile cele mai convenabile şi,
eventual, pentru a verifica vreuna din soluţiile propuse.
Plecând de la situaţia reală a unui enunţ sintactic:
„L-am ales pe el de ciudă, din disperare şi fiindcă ştie să cânte
frumos.“ (P. Istrati, Ciulinii Bărăganului, 1992: 59),
enunţ tipic pentru exemplificările aduse ca argumente în susţinerea
existenţei unui raport sintactic mixt diferit de cele admise – observăm că
există un termen marcat simultan cu două mărci: una de tip coordonator,
jonctivul şi, şi una de tip subordonator, jonctivul fiindcă (termen pe care îl
vom nota convenţional T2), de unde deducem, pentru început că el se află
într-un raport de coordonare cu un alt termen (simplu sau multiplu),
(termen, pe care îl vom nota tot convenţional cu T1). Dar observăm raţional
că T2 nu se poate afla simultan şi într-un raport de coordonare şi într-unul de
subordonare, deci mixt, cu acelaşi T1, de unde deducem că în acest raport
este, în mod necesar, implicat şi un alt termen To, faţă de care atât T1, cât şi
T2 sunt subordonaţi. Această realitate sintactică poate fi simbolizată linear
prin formula To-(T1 şi T2) sau figurată grafic astfel:
To
şi
T1 T2
Figura nr. 8. Schema sintactică abstractă a raportului mixt. Situaţia A generală
Figura semnifică schema abstractă sintactică, după care se construieşte

un raport sintactic mixt, mai exact mecanismul raportului sintactic mixt (cf.
şi schema relaţională de mai jos). Nu interesează, însă, ce fel de realizare
cunosc termenii T1 şi T2 de „cuvânt“ (în sensul de „parte de vorbire“) sau de
„grupare organizată sintactic“ (Valeria Guţu Romalo. 1973:76), (în sensul
de „enunţ-propoziţie“), deoarece acest lucru nu schimbă datele esenţiale ale
problemei: faptul că la nivelul unui singur termen sunt implicate şi marcate
două raporturi sintactice simultane. Pot fi în raport sintactic mixt două
realizări propoziţionale cu funcţii sintactice identice cf.
„Alţii ziceau / că / oricum ar fi / dar paserea aceasta nu-i lucru curat şi
/ că trebuie / să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele
oamenilor.“(I. Creangă, Poveşti, amintiri, povestiri, 1987: 96)
sau realizări propoziţionale cu funcţii sintactice diferite cf.
Face ce vrea şi cum vrea.
ori cf.
L-am ales pe el / de ciudă, din disperare şi fiindcă ştie / să cânte
frumos.“ (P. Istrati, Ciulinii Bărăganului, 1992: 59)
sau realizări intrapropoziţionale cu funcţii sintactice identice cf.
Cumpăr cărţi şi caiete.
sau diferite cf.
Altădată şi alţii vor face lucruri mai bune.
To am ales
T1 din disperare şi T2 fiindcă ştie
Figura nr. 9. Schema abstractă a raportului sintactic mixt. Situaţia B particulară
Toate aceste realizări, deşi nu au fost considerate actualizări ale

raportului sintactic mixt, ci exemple tipice de coordonare între funcţii
sintactice, credem că trebuie încadrate la acest raport sintactic, întrucât se
suprapun perfect peste schema abstractă generală, pe care o vom figura şi
noi mai jos, răspunzând pozitiv acesteia:
face
Cumpăr
↑ ↑ ↑
↑
ce şi cum vrea cărţi şi caiete
vrea
Figura nr. 10. Schema abstractă a raportului sintactic de coordonare
Existenţa unui termen To, anterior raportului sintactic mixt faţă de
care atât T1, cât şi T2 se află într-un raport de subordonare şi stabilirea între
T1 şi T2 doar a unui raport de coordonare nongenerator de funcţii sintactice,
conduce la concluzia că raportul sintactic mixt nu este generator de funcţii
sintactice. Pentru ca această afirmaţie, însă, să aibă un caracter exhaustiv,
este necesar să verificăm ipoteza dacă numai raporturile de coordonare şi
subordonare pot coexista simultan la nivelul aceluiaşi termen sau mai pot
coexista simultan şi alte raporturi sintactice generatoare sau nongeneratoare
de funcţii sintactice? Pentru a răspunde la această întrebare, considerăm
utilă luarea în discuţie a structurii consemnate de Valeria Guţu Romalo
(1973: 77): Vine la concert cine pofteşte, unde, credem, se poate discuta, de
un raport (binar) mixt la nivelul subordonatei subiective: cine pofteşte şi
verbul predicat vine, cu care aceeaşi subordonată stabileşte şi un raport de
inerenţă, deci simultan un raport sintactic de subordonare şi unul de
inerenţă. Dar, întrucât, problema tipului de raport sintactic stabilit de
subordonata subiectivă cu verbul predicat continuă să suscite încă discuţii,
ne mărginim numai la avansarea acestei ipoteze. Ceea ce este important de
remarcat, este faptul că raportul de coordonare apare în limitele unei
realizări multiple ale uneia şi aceleiaşi funcţii sintactice, adică, mai exact,
între funcţii sintactice. Raportul sintactic mixt este, în opinia noastră, un
cumul de raporturi sintactice diferite (coordonare/subordonare; subordonare
/ inerenţă) stabilit între două funcţii sintactice (identice sau diferite).
Răspunsul la problema dacă acest raport sintactic mixt este sau nu generator
de funcţii sintactice rămâne tot negativ. După cum se observă, din
exemplele aduse în discuţie, raporturile sintactice generatoare de funcţii
sintactice implicate în raportul sintactic în discuţie – raportul de subordonare
şi raportul de inerenţă – sunt anterioare raportului sintactic mixt, fiind
stabilite de către termenii (T1 şi T2), implicaţi direct în raportul sintactic
mixt cu regenţi sau termeni exteriori raportului sintactic mixt (To).
2.9. RAPORTUL SINTACTIC EXPLICATIV
I. Raportul sintactic explicativ a cunoscut mai multe interpretări.

• Autorii primei Gramatici a Academiei (1954: 169) încadrează
actualizarea propoziţională de tipul „zi-mi Radule, pe nume, că doară sunt
copilul d-tale.“ (Alecsandri, în Conv. lit., IV, 316, după GA, I, 1954: 169)
pe care o consideră „propoziţie cauzală „în limitele raportului de
coordonare, făcând, însă, distincţia dintre „subordonata cauzală“ – care
„arată din ce cauză se produce acţiunea din regentă“ (Ibidem) şi „coordonata
cauzală“, care constituie, în general, „o explicaţie, o motivare“, nefiind din
punct de vedere logic „cauza regentei“ (Ibidem). Tot la raportul de
coordonare includ această realitate şi alţi lingvişti (I. Coteanu, 1960: 27– 33;
I. Iordan, 1956: 696-698). I Coteanu consideră realizarea de tipul celei
subliniate din exemplul următor:
„Să mă porţi ca gândul meu/şi s-ajungi p’ăl câine rău, //că mi-a răpus
zilele…“ (Toma Alimoş, exemplu după I. Coteanu, 1960: 28),
„coordonată cauzală, mai exact o principală cauzală“. I. Iordan vorbeşte,
însă, de „coordonare conclusivă“ deşi formulează aceeaşi explicaţie, şi
anume, că propoziţia în discuţie „nu arată cauza determinantă a unei
acţiuni“, ci numai o „explică“ (Ibidem.).
• Alţi specialişti încadrează realitatea avută în vedere, ţinând cont de
„conţinutul explicativ“ al raportului sintactic implicat (I. Rizescu, 1960: 22) la
raportul de subordonare, alături de alte propoziţii care prezintă acelaşi „conţinut
explicativ“ (recte propoziţia apozitivă), întrucât se consideră că el nu poate fi
exprimat decât printr-o expresie gramaticală de tip subordonator (indiferent
dacă este marcat prin parataxă sau hipotaxă (I. Rizescu, 1960: 23-26).
• Alţi lingvişti consideră că în situaţiile acestea (v. exemplele supra şi
infra) este mult mai convenabil să se vorbească de un raport sintactic
distinct în egală măsură şi de raportul de subordonare şi de cel de
coordonare numit „raport explicativ“. Particularitatea „raportului explicativ“
provine de la elementul explicativ, aflat în dreapta conectivului care nu este
nici principal, nici secundar, ci întotdeauna intermediar“ (C. Dimitriu, 1982:
137). Această particularitate de conţinut are o influenţă sesizabilă la nivelul
formei: prezenţa conjuncţiilor subordonatoare căci şi că care îşi pierd
calitatea de jonctive subordonatoare active37. Raportul explicativ generează
o unitate sintactică de tip propoziţional, o propoziţie principală din punctul
de vedere al conţinutului şi secundară din punctul de vedere al formei, ceea
ce îndreptăţeşte pe specialişti să o considere „intermediară explicativă“ (C.
Dimitriu, 1982: 136-137). În ceea ce ne priveşte, suntem adepţii teoriei unui
raport sintactic distinct, întrucât argumentele formale şi de conţinut aduse în
37
Mărcile subordonatoare căci şi că nu sunt singurele posibile, practica enunţurilor
sintactice evidenţiind utilizarea şi a altor mărci cf. „«Unsprezece», spune ea; / Eu zic
«bine», pe credinţă: Doar o fi având ştiinţă / scara câţi fuştei avea.“ (G. Coşbuc, P. I. 201
după G.A., 1954: 169).
sprijinul acestei teorii sunt suficiente pentru a demonstra justeţea acestui
nou raport sintactic. La întrebarea care este produsul sintactic generat de
acest raport sintactic explicativ, observăm că produsul său – propoziţia
intermediară explicativă –, deşi unitate sintactică, nu poate fi considerată, în
limitele sintaxei tradiţionale, o funcţie sintactică. Totuşi, din perspectiva
noastră, după cum am văzut, absenţa temporară a unei funcţii sintactice la
nivelul unei unităţi a sintaxei, care în alte contexte are funcţie sintactică,
poate fi cuantificată prin morfemul ∅. Raportul explicativ generează, prin
urmare, o funcţie sintactică ∅.
2.10. RAPORTUL SINTACTIC DE INCIDENŢĂ
Acest raport sintactic este, de asemenea, un raport controversat,

problema dacă este sau nu generator de funcţii sintactice, ca şi în situaţia
altor raporturi sintactice avute în vedere, fiind secundară, de prim ordin fiind
cea a existenţei unui raport sintactic de incidenţă. Ne vom opri asupra
fiecăreia dintre ele în ordinea importanţei.
• Lingviştii care nu acceptă raportul de incidenţă consideră că
raporturile sintactice sunt, fie doar două „de subordonare sau de determinare
şi de coordonare“ (Mioara Avram, 1986: 238), menţionând totodată că
„pentru cei care admit şi alte raporturi, acestea două sunt, în orice caz cele
principale“(Ibidem), fie mai multe, fără a înregistra între ele şi raportul
sintactic de incidenţă (v. supra 2.2.1.).
• Lingviştii care identifică şi descriu raportul sintactic de incidenţă
ca un raport individualizat între raporturile sintactice posibile în limba
română consideră că raportul de incidenţă este caracterizat atât prin trăsături
de conţinut, care vizează planurile în care apar unităţile sintactice care intră
în raport, unităţile sintactice care intră în raport şi importanţa acestora şi, de
asemenea, forma raportului sintactic în discuţie (C. Dimitriu, 1982: 113).
Din punctul de vedere al conţinutului, lingviştii adepţi ai acestui punct de
vedere, consideră că raporturile sintactice se pot realiza, fie în planul
comunicării directe, pe care îl notăm convenţional [PCD], fie în planul
comentariilor la comunicarea directă, [PCCD] cf.
„Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut“ [PCD. n.n.] –
spune în alt sens poetul, pentru care poezia e singura cale de a conserva
imaginile trecutului, ale istoriei, de a sugera acel sens al lumii ce nu poate
fi prins de cugetătorul îndoliat…“ [PCCD. n.n.]. (N. Manolescu, Mihai
Eminescu […], în vol. Sinteze […], 1981: 59).
Atunci când aceste două planuri se succed în consecuţie imediată ca
în exemplul adus în discuţie, se actualizează raportul sintactic de incidenţă.
Trăsăturile de conţinut sunt marcate formal prin mijloace specifice
(grafematice: virgula, paranteza albă sau rotundă) şi/ sau anunţate lexical
prin indici verbali (de regulă, în poziţie incipită), verbe dicendi, declarandi
etc. Observăm, din punctul nostru de vedere, că raportul sintactic de
incidenţă este un raport sintactic inferent, în sensul că PCCD „depinde“ de
PCD, ceea ce se constituie tot într-o trăsătură de conţinut. Problema
elementelor care pot apărea în raport de incidenţă faţă de planul comunicării
directe (problemă de conţinut) este, de asemenea, controversată. Unii
lingvişti consideră că la raportul de incidenţă interesează numai „trei unităţi
sintactice, şi anume, propoziţia, substitutul de propoziţie şi fraza“ (C.
Dimitriu, 1982: 138). Alţi lingvişti consideră că, în planul incidenţei, se pot
plasa un spectru mai larg de elemente, „unităţi incidente mai mici – cuvinte
şi sintagme – şi mai mari decât propoziţia – fraze“ (Al. Indrea, 1961: 351).
Pentru a da un răspuns acestei probleme (urmărind, de fapt, răspunsul la
problema capacităţii generative de funcţii sintactice a raportului de
incidenţă), considerăm că e necesar să luăm în discuţie câteva structuri ce
conţin unităţi incidente:
„Duouă greşeli ca astea, zău, sufletul mi-l scot,“
(Gr. Alexandrescu, Poezii şi proză, 1997: 123);
„Ei vor aplauda desigur biografia subţire…“
(M. Eminescu, Poezii, 1991: 199);
„Viaţa ca vis – iată o idee pe care Eminescu o va mai dezvolta (în
finalul din Împărat şi proletar) […].“
(N. Manolescu, Mihai Eminescu […], 1981: 60);
„Sentimentul erotic e vital“ (G. Călinescu spune elementar).
(N. Manolescu, idem, 1981: 59)
„— Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu
bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.“
(I. Slavici, Moara cu noroc, 1967: 33);
„Cum am zis, mergea încet şi gânditor.“
(C. Negruzzi, Proză, 1992: 82);
„Se constată de aici şi, faptul că, la Eminescu, autohtonismul,
naţionalismul nu exclud europenismul sau, cu un termen ce nu avea
în epoca Geniului pustiu nici un sens peiorativ (şi în orice caz
Eminescu nu-i dădea unul) cosmopolitismul.“
(N. Manolescu, idem, 1981: 63)
„Caragiale era obsedat de analogia meseriilor manuale, cizmărie,
croitorie, până la a face din ea fundamentul schiţei O conferenţă (la
fel Arghezi, alt poeta faber, care-şi alesese spre ilustrare alegorică
orologeria, tapiseria“).
(M. Vornicu, I.L. Caragiale […], în vol. Sinteze […],1981: 65);
„— Mă, da’ al dracu’ mai eşti, zise un căpitan care stătea alături.“
(M. Preda, Delirul, 1987: 424).
Observăm că în structurile exemplificative apar în PCCD, respectiv în
planul incidenţei, părţi de vorbire: (I) „zău“; (II) „desigur„, uneori
determinate: (III) „în finalul din Împărat şi proletar)“. În structurile imediat
următoare, apar enunţuri-propoziţii, fie independente: (IV) „G. Călinescu
spune elementar“, fie „legate“ la dreapta sau la stânga prin conjuncţii
subordonatoare: (V) „dacă e vorba“; „Cum am zis“ sau coordonatoare: (VII)
„şi în orice caz Eminescu nu-i dădea unul“. În structura (VIII), apare o
structură incidentă care este alcătuită dintr-un fragment compozit din punct
de vedere sintactic: o parte de vorbire şi apoziţia sa şi un enunţ-propoziţie
secundară subordonată, deci, o structură intermediară între enunţul-
propoziţie şi enunţul-frază, care nu poate fi considerată nici una nici cealaltă
datorită unicului semn de predicaţie: „la fel Arghezi, alt poeta faber, care-şi
alesese spre ilustrare alegorică orologeria, tapiseria“, iar în structura (IX)
apare un enunţ-frază incident: „zise un căpitan care stătea alături“.
Dacă ne referim la funcţiile sintactice ale acestor elemente incidente,
constatăm că nici părţile de vorbire (din enunţurile I, II, III), nici enunţurile-
propoziţii, independente sau legate, nici enunţul complex şi nici fraza nu sunt
funcţii sintactice. Impresia de enunţuri-propoziţii subordonate şi, deci care au
funcţii sintactice concrete a enunţurilor-propoziţii din enunţurile transfrastice
(V) şi (VI), dată de prezenţa conjuncţiilor subordonatoare dacă, cum, este, aşa
cum s-a demonstrat, neverificabilă. Aceste jonctive sunt „suspendate“ (C.
Dimitriu, 1982: 140), indicând cel mult importanţa „secundară“ (Ibidem) a
acestor propoziţii faţă de importanţa „principală“ a altora.
Notă: Această distincţie sugerează şi faptul că există propoziţii secundare
fără a fi subordonate vs. secundare subordonate, calitatea de „secundar“, se
pare, neimplicând-o pe cea de „subordonare“, deşi în practica analizei
ştiinţifice cei doi metatermeni sunt întrebuinţaţi sinonimic şi rareori disociaţi.
Problemele care se cer rezolvate sunt: cine generează aceste elemente

incidente, au ele funcţii sintactice cuantificabile, şi în ce măsură raportul
sintactic de incidenţă este implicat în generarea funcţiilor lor sintactice?
În opinia noastră, aşa cum arătat, există un sistem de opoziţii care
vizează funcţiile sintactice concrete, pe de o parte (subiect, predicat etc.) şi
absenţa temporară sau contextuală a funcţiilor la nivelul unităţilor sintactice,
absenţă ce poate fi cuantificată fie prin morfemul ∅ (zero), fie prin semnul
(-) minus. Raportând funcţiile sintactice ale unităţilor incidente la acest
sistem de opoziţii, constatăm că funcţiile lor sintactice nu pot fi decât ∅,
întrucât în PCCD cuvintele morfologice sau unităţile sintactice bază a altor
unităţi sintactice „legate“, independente şi/sau regente au funcţie sintactică
∅. (v. supra 1. 7.). Funcţiile sintactice zero sunt generate, însă, de raporturi
sintactice ∅, ceea ce înseamnă că raportul de incidenţă este un nonraport
sintactic şi nongenerator de funcţii sintactice.
Generalizând în legătură cu raportul de incidenţă, notăm că acesta
este nongenerator de funcţii sintactice, fiind un raport sintactic abstract, un
minus raport sintactic.
2.11. RAPORTUL SINTACTIC DE COORDONARE
În privinţa capacităţii generative de funcţii sintactice a raportului de

coordonare s-au înregistrat de-a lungul timpului mai multe opinii.
• Mai vechii gramerieni considerau că „părţile esenţiali“ ale
propoziţiei, „subiectul şi predicatul“ sunt „corelate (correlata)“ şi „coordi-
nate“ (T. Cipariu, 1992: 265) şi deci că, în alţi termeni, raportul sintactic de
coordonare generează funcţiile sintactice de subiect şi predicat. Părerea că
raportul de coordonare este generator de funcţii sintactice, al subiectului şi
predicatului, a fost agreată un timp, la noi şi de alţi lingvişti.
• O dată cu avansarea ideii că între subiect şi predicat există un raport
de inerenţă (I. Iordan, 1956: 533), opinia că raportul de coordonare
generează funcţiile sintactice de subiect şi predicat a fost treptat abandonată,
locul ei luându-l opinia că raportul de coordonare „marchează numai
apartenenţa“ unor unităţi „la aceeaşi clasă funcţională, în dependenţă de
acelaşi regent, fără să fie expresia unei funcţii sintactice“ (I. Diaconescu,
1989: 130).
• În ultima vreme, însă, există lingvişti care reiterează ideea
capacităţii generative a raportului sintactic de coordonare, vorbind de o
funcţie sintactică numită fie „coordonat“ (D. D. Draşoveanu, 1971: 332; V.
Hodiş, 1976 (b): 37), fie „coordonat copulativ (funcţie provenită din
expansiunea prin coordonare)“ (V. Hodiş. 1977: 105), fie se porneşte de la
un astfel de raţionament: „conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale intră în
sfera sintaxei, dar sunt totuşi considerate ca lipsite de funcţie sintactică.
Acest punct de vedere este oarecum surprinzător.“, opinează Emil Ionescu,
care continuă acest raţionament: „Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale
realizează relaţii sintactice: coordonarea şi subordonarea. În aceste condiţii
nu se întrevede nici un motiv pentru care coordonarea şi subordonarea să nu
poată fi interpretate drept funcţii sintactice de un tip special. Coordonarea,
de pildă ar putea fi considerată drept acea funcţie sintactică care conectează
funcţii de acelaşi fel. Iar subordonarea, drept funcţia care conectează o
unitate şi regentul ei.“ (Emil Ionescu, 1992: 166).
Întrucât primele două teorii se află într-o legătură bazată pe relaţia
fals-adevăr şi privesc funcţiile sintactice de subiect şi predicat care stau în
legătură cu raportul sintactic de inerenţă şi nu cu cel de coordonare (v.
supra), ne vom opri doar asupra ultimelor două opinii.
• Ideea că raportul sintactic de coordonare este generator de funcţii
sintactice a fost avansată, mai întâi, de D. D. Draşoveanu, (1971: 332) care
consideră că într-o structură precum citim cărţi şi reviste, unde avem un
raport de coordonare, în secvenţa cărţi şi reviste, figurată grafic astfel de
către lingvist:
T
T’ T’
Figura nr. 11. Schema abstractă a coordonării după D.D. Draşoveanu
unde cel de-al doilea T’ „practic nu se subordonează unuia şi aceluiaşi T

(…), ci lui T subînţeles ca repetat“. Lingvistul îşi motivează afirmaţia prin
faptul că „dacă nu-l subînţelegem, atunci al doilea T’ nu se subordonează lui
T (…), iar calitatea sa de subordonat se explică numai prin coordonarea cu
primul“ (Ibidem). Ipoteza capacităţii generative a raportului de coordonare
este reluată dintr-o altă perspectivă de V. Hodiş (1976 (b): 32-42; 1977: 104
sqq.), mai ales atunci când acestea discută „teoria expansiunii“ a lui A.
Martinet şi implicaţiile ei structural-sintactice. V. Hodiş consideră că la
nivelul structurii citim ziare, reviste şi cărţi, în secvenţa ziare, reviste şi
cărţi, „fiecare unitate va îmbina următoarele două funcţii sintactice:
- complement direct (funcţie provenită din subordonare);
- coordonat copulativ (funcţie provenită din expansiunea prin
coordonare)“. (Idem, 1977: 105).
Concluzia la care ajunge autorul este că fiecare termen coordonat este
un „cumul de funcţiuni sintactice“ (Ibidem). Notăm şi faptul că, în concepţia
ambilor lingvişti amintiţi, unitatea sintactică care apare coordonată este o“
pseudofuncţie“ sintactică, ea neavând propria funcţie sintactică, fiindcă o
dublează pe cea a bazei „multiplicând-o“ (D. D. Draşoveanu, 1971: 332; V.
Hodiş, 1976 (b): 37).
II. a) În ceea ce ne priveşte, exploatând aceste opinii până la capăt,
credem că aceste afirmaţii de mai sus conduc, de fapt, la alte judecăţi în
privinţa capacităţii generative de funcţii sintactice a raportului de
coordonare: Raportul de coordonare este un raport derivat sau inferent, care
se actualizează numai la nivelul structurii de suprafaţă provenind din
concatenarea unor structuri primare (în general, construite după aceeaşi
schemă sintactică abstractă), de la nivelul structurii de adâncime: T (T’-T’)
< T-T’ + T-T’ cf. /citim cărţi şi reviste/ < / citim cărţi / + / citim reviste /.
b) Strict în situaţia exemplelor aduse în discuţie de lingviştii amintiţi
coordonarea interferează cu subordonarea.
Cf. citim cărţi şi reviste ⇒ Citim
↑ ↑
cărţi-şi-reviste
Figura nr. 12. Interferarea raporturilor sintactice de subordonare şi coordonare
Coordonarea poate interfera, însă, şi cu raportul de inerenţă, cf. Ion şi

Maria au plecat; cu raportul apozitiv cf. Noi, ţăranii şi intelectualii, suntem,
de aceeaşi parte a baricadei sau cu un raport sintactic ∅ cf. ∅ Vine şi ∅
pleacă, atunci când apare între enunţuri sintactice propoziţionale principale.
Aceste fapte ne conduc la concluzia că raportul de coordonare se
actualizează cel mult simultan (dacă nu posterior) unui alt raport sintactic,
afirmaţie ce se constituie într-un nou argument al caracterului derivat,
inferent al raportului de coordonare.
c) Privitor la faptul că funcţia sintactică generată de raportul de
coordonare este fie un „cumul de funcţiuni sintactice“, fie o
„pseudofuncţie“, observăm următoarele: opinia că fiecare termen care apare
într-un raport de coordonare, este un „cumul de funcţiuni sintactice“ este
surprinzătoare atât în esenţa ei, cât şi prin faptul că deplasează centrul
problemei spre cea a „cumulului de funcţii sintactice“, cu toate denotaţiile
pe care le conţine acest metatermen în lingvistica de specialitate, dintre care
definitoriu este „subordonarea simultană la doi regenţi de tipuri diferite
(„nominal“/ „verbal“), ceea ce în structura de faţă nu este valabil. Nici cu
teoria „pseudofuncţiei“ sintactice, în baza argumentului „dublării“ funcţiei
sintactice anterioare cu care se coordonează, nu putem fi de acord, întrucât
la nivelul structurii de suprafaţă apar concatenate coordinativ şi hetero-
funcţii sintactice:
Altădată şi altcineva va lucra mai bine.
Vezi şi exemplul:
„El merge cu oricine şi oriunde.“
(după Em. Vasiliu, Sanda Golopenţia Eretescu, 1969: 161)
sau
El pleacă azi şi din cauza ta.
unde fiecare funcţie coordonată are propriile funcţii sintactice impuse de
regenţii şi/sau antecedenţii lor sintactici. Posibilitatea concatenării coordinative
a unor funcţii sintactice diferite înseamnă, în primul rând, că funcţia sintactică a
termenului cu care se stabileşte raportul sintactic de coordonare este
independentă sintactic de cea a termenului care se coordonează cu ea şi că
funcţiile sintactice coordonate sunt funcţii generate de alte raporturi sintactice,
care prevalează ca importanţa raportului sintactic de coordonare, acesta
survenind ulterior şi numai la nivelul structurii de suprafaţă. Identificăm aici şi
o semnificaţie gramaticală mult mai profundă, şi anume că raportul de
coordonare este cel puţin indiferent faţă de anumite reguli restrictive de
coordonare, fiind un produs al „proiectivităţii sintactice“. În aceste condiţii, el
este lipsit de conţinut sintactic, fiind redus doar la o formă: marca sa şi nu este
generator de funcţii sintactice, mai exact este nongenerator de funcţii sintactice
sau, în termenii noştri, un minus raport sintactic.
Notă: Observăm că lingviştii amintiţi au făcut referiri, în principal, la
coordonarea copulativă, fapt ce ne-a impus şi nouă aceeaşi manieră de
abordare. Motivaţia acestei limitări constă probabil în faptul că celelalte
variante ale coordonării (conclusivă, disjunctivă, adversativă) sunt încă
subiecte controversate în literatura de specialitate, fiind cel mai adesea
considerate, la graniţa dintre coordonare şi subordonare. (M. Mitran, 1962:
510-511). În ceea ce ne priveşte, ea rezidă în stadiul de cercetare la care
deocamdată ne-am limitat.
În legătură cu ultima opinie, observăm că funcţia de marcă a

conjuncţiilor şi a locuţiunilor conjuncţionale este pe de o parte, topită în
funcţia sintactică a propoziţiilor pe care le introduc, pe de altă parte, este
asimilată relaţiei înseşi. Aşa cum am discutat în secţiunea destinată
conceptului de funcţie sintactică, funcţiile sintactice personale ale
conjuncţiilor şi ale locuţiunilor conjuncţionale despre care trebuie să vorbim
în afara rolului lor de marcă, există, dar sunt definibile prin negaţie.
În legătură cu raportul sintactic de coordonare considerăm că acesta
este un raport sintactic inferent care se stabileşte între funcţii sintactice şi este
nongenerator de funcţii sintactice, fiind expresia raportului sintactic (-) minus.
2.12. RAPORTUL SINTACTIC DE SUBORDONARE
I. Modelarea sintactică a raportului sintactic de subordonare în

lingvistica românească a cunoscut o anume evoluţie a teoriilor.
• Una dintre primele teorii este cea prin care se consideră că toate
funcţiile sintactice cunoscute sunt rezultatul raportului de subordonare cf.
„dependenţe se pot zice preste tot“, „încă stricte luînd toate cuvintele
propuseţiunei se pot considera ca dependenţi unul de altul“ (T. Cipariu,
1992: 273).
• În contextul actual al lingvisticii române, cei mai mulţi lingviştii
consideră că numai anumite funcţii sintactice sunt generate de raportul de
subordonare: atributul, complementul/circumstanţialul şi funcţia sintactică
dublu subordonată simultan la doi regenţi de tipuri diferite, respectiv ceea ce
am denumit noi cumul de funcţii sintactice, dar este cunoscut sub taxinomicul
element predicativ suplimentar. Unii lingvişti (V. Hodiş, 1976 (b): 40)
consideră că raportul de subordonare generează următoarele funcţii sintactice:
„1. subiect; 2. predicat (nume predicativ); 3. element predicativ suplimentar;
4. atribut a) substantival: în cazul N (falsă apoziţie); genitival, în cazul D; în
cazul A (prepoziţional); b) pronominal: aceleaşi subspecii; c) adjectival; d)
verbal; e) adverbial; 5. complement: a) direct; b) indirect; c) de agent; 6.
circumstanţial: a) de loc; b) de timp; c) de mod etc.“. Alţi lingvişti consideră
că „relaţiile de dependenţă“ generează „atributul“, „complementul“,
„circumstanţialul“, „atributul circumstanţial“ şi „complementul predicativ“
(D. Irimia, 1983: 15 sqq.). Există şi lingvişti care apreciază că atributul,
complementul, circumstanţialul şi elementul predicativ suplimentar sunt
singurele funcţii sintactice generate de raportul sintactic de subordonare,
admiţând, totuşi, că „numărul părţilor de propoziţie este controversat […], pe
de o parte, în legătură cu admiterea elementului predicativ suplimentar ca
parte de propoziţie, pe de altă parte, în legătură cu diverse distincţii din cadrul
complementului“ (Mioara Avram, 1986: 256).
II. Această diversitate de opinii stă în legătură directă, după cum se

observă, cu problema numărului de funcţii sintactice admise în limba română
(problema care atrage după sine elemente de identificare şi descriere a
funcţiilor sintactice) şi cu problemele conţinutului sintactic şi al formei
sintactice ale raportului sintactic de subordonare. Întrucât în stadiul actual al
cercetării noastre problema numărului de funcţii sintactice existente la nivelul
lingvistic al limbii române nu am rezolvat-o, ci urmează să îi dăm o rezolvare
la sfârşitul acestui capitol, apreciem, pentru moment, doar că raportul sintactic
de subordonare generează diferenţa de funcţii sintactice rămasă după
excluderea din masa funcţiilor sintactice pe cele admise ca fiind generate de
către alte raporturi sintactice: subiectul şi predicatul < raport sintactic de
inerenţă; apoziţia < raport sintactic apozitiv; funcţia sintactică ∅ < raportul
sintactic ∅, raportul sintactic explicativ; funcţia sintactică (-) < raportul
sintactic de coordonare, raportul sintactic binar-mixt, raportul sintactic de
incidenţă. Rămân în discuţie, deci, atributul, complementul/circumstanţialul şi
funcţia sintactică (cunoscută sub denumirea) de „element predicativ
suplimentar „şi pe care noi am numit-o „cumul de funcţii sintactice“, şi ceea
ce unii lingvişti numesc „complement corelativ“, „complement predicativ“
(D. Irimia, 1983: 218) şi „atribut circumstanţial“ (C. Dimitriu, 1982: 353-358;
D. Irimia, 1983: 214), funcţii sintactice pe care le vom avea, parţial, în vedere
în discuţia de faţă (şi mai pe larg într-o lucrare viitoare). Această afirmaţie
poate fi validată numai prin evaluarea conţinutului sintactic şi al formei
raportului de subordonare. În conţinutul sintactic al raportului de subordonare
sunt cuprinse mai multe componente. Una dintre ele se referă la termenii
implicaţi şi statutul lor morfo-sintactic. În raportul sintactic de subordonare
sunt implicaţi doi termeni fundamentali care au trăsătura de conţinut că nu
sunt termeni în nici un alt raport sintactic: regentul şi subordonatul (numiţi
adesea determinat, determinant). Aceştia se află într-o relaţie foarte strânsă de
presupunere gramaticală univocă, de la subordonat către regent şi, de aceea,
numită de unii lingvişti „dependenţă unilaterală“ (I. Iordan – Vl. Robu, 1978:
556). În cadrul raportului se admite că subordonaţii sunt facultativi sau
obligatorii, respectiv „insuficienţi“ sau „suficienţi“. Unii lingvişti consideră că
şi regenţii pot fi insuficienţi, indiferent de realizările lor intra- sau/şi
propoziţionale, ceea ce reclamă o reconsiderare a ultimei afirmaţii (AL.
Graur, 1956: 121; P. Zugun, 1992: 110). Privitor la statutul morfologic al
termenilor, problemă importantă, observăm că deşi iniţial în gramatică s-a
vorbit de „dependenţă“ între părţi de vorbire (cf. „un sustantiv poate să
depindă de la alt sustantiv“ – T. Cipariu, 1992: 272), în etapa actuală, raportul
de subordonare se bazează pe o convenţie a regenţilor morfologici (S. Stati,
1957(a): 264) şi pe o convenţie a subordonaţilor sintactici (Ibidem). Există,
însă, şi cercetători care oscilează între o terminologie sau alta şi vorbesc de
determinanţii subiectului şi determinanţii predicatului (B. B. Berceanu, 1971:
45-47; P. Zugun, 1978: passim). Ceea ce au remarcat, însă, lingviştii este
faptul că atât consecvenţa regenţilor, exclusiv morfologici, cât şi a
subordonaţilor, exclusiv sintactici, conduc, totuşi, la inconsecvenţe în practica
analizei ştiinţifice, şi la contradicţii mai mult sau mai puţin conciliabile. (S.
Stati, 1957(a): 264). Referindu-ne la regenţi, observăm că ei sunt clasificaţi în
două clase distincte: regenţi de tip nominal şi regenţi de tip verbal.
Contradicţiile apar la distribuţia părţilor de vorbire în una din cele două
categorii. În clasa regenţilor de tip „nominal“, sunt încadraţi substantivul şi
substitutele lui (pronumele, numeralul), iar în clasa regenţilor de tip „verbal“
sunt încadraţi verbul şi ceea ce poate substitui verbul (adverbul, adjectivul şi
interjecţia. Totuşi, unii lingvişti consideră că, prin natura lor, „adjectivele sunt
n u m e, ca şi substantivul, pronumele şi numeralul“ (S. Stati, 1957(a): 266),
ceea ce le scoate din clasa regenţilor verbali, transferându-le în clasa
regenţilor nominali. Această contradicţie este rezolvată prin mijloace
distribuţionale: plasarea adjectivelor în context şi studierea determinanţilor,
metodă care conduce pe lingvişti la observaţia că totuşi adjectivele au
„caracter verbal“, explicabil prin „echivalenţa cu un verb sau cu o propoziţie,
cu predicat de natură verbală“ (S. Stati, 1957(a): 267) şi prin faptul că
„adjectivele sunt înrudite lexical cu unele verbe, fac parte din aceeaşi familie
de cuvinte“ cf. „dornic şi doritor – a dori“ (Ibidem)38. Ceea ce se poate
obiecta aici, şi cu precădere ultimei părţi a explicaţiei, este faptul că şi numele
„face parte din aceeaşi familie de cuvinte“ cf. dorinţă, ceea ce, însă, nu a fost
invocat ca probă pentru „caracterul nominal“ al adjectivului sau al unora sau
altora dintre cuvintele derivate. În opinia noastră, caracterul „nominal“ sau
„verbal“ al regenţilor nu poate fi schimbat nici prin conversiune morfo-
sintactică. Luând în discuţie situaţia verbului la infinitiv, observăm că el este
considerat de către unii lingvişti verb, prin faptul că are două timpuri (prezent,
perfect), dar şi prin faptul că poate fi predicat (al unui subiect şi al unei
propoziţii) cf. A începe ploaia acum e neplăcut.; alţi lingvişti, însă, îl
consideră nume, prin faptul că este marcat prin prepoziţie (nu numai ca marcă
a sa, dar şi printr-o altă prepoziţie) şi poate apărea în poziţia sintactică de
subiect cf. A ierta acum e greu.; „de a-i subvenţiona pe agricultori este iarăşi
o anomalie“ (Adevărul Literar şi artistic, 15 iulie, 1939, p. 9, col. 2 exemplu
după Iordan, 1956: 540). Observăm că atunci când apare, de exemplu, în
poziţie sintactică de subiect cf. A ierta e greu., De a ierta pe cineva nu poate
fi vorba., considerarea infinitivului exclusiv drept „nume“ sau exclusiv drept
„verb“ conduce la contradicţii, întrucât în această poziţie infinitivul, deşi în
poziţie morfologică nominală (este folosit „noţional“ ca „nume al acţiunii“),
întărită de poziţia sintactică de subiect, acesta nu îşi pierde în totalitate clasa
sa morfologică de origine, calitatea de verb, afirmaţie verificabilă prin
prezenţa determinanţilor pe care îi poate regiza: complemente directe cf.: pe
agricultori, pe cineva sau circumstanţiale cf.: acum. Considerăm că în
situaţiile în care, din punct de vedere formal, o parte de vorbire aparţine unei
clase morfologice, dar din punct de vedere distribuţional se comportă conform
clasei de origine, este mai bine să vorbim de cumul morfologic. Din acest
punct de vedere, adjectivul se comportă „verbal“. Euristica acestui
raţionament poate fi condusă şi pe alte căi: teoria „noţională“ (G. Ivănescu,
1963; 1964); teoria categorială, a „ordinelor“ părţilor de vorbire (J. Lyons,
1995: 368-369) aplicate la realitatea sintactică vor conduce la acelaşi rezultat.
38
Chomsky, Rosenbaum, Lakoff, Fillmore şi alţi transformaţionalişti adoptă poziţia
identităţii între verb şi adjectiv în structura profundă (cf. J. Lyons, 1995: 370).
Alte probleme care apar în legătură cu regenţii implicaţi în raportul de
subordonare sunt în legătură cu numărul şi calitatea acestora (S. Stati, 1957:
270). Atunci când este implicat un singur regent: o parte de vorbire („nume“
sau „verb“), „un grup sintactic“ sau o propoziţie, doi regenţi („nume“ şi
„verb“) sau mai mulţi regenţi homomorfologici, sau heteromorfologici
datele raportului sintactic de subordonare se pot schimba De asemenea este
important de aflat în ce măsură aceşti factori influenţează calitatea sintactică
a subordonaţilor? Pentru a răspunde la aceste probleme, vom lua în discuţie
câteva enunţuri sintactice:
I. „Au început de atunci altfel de zile.“
(M. Eliade, 1986: 90)
II. „Nu întreba despre cel / ce n-aude ! /
Destul e / că noi împreună-l mişcăm.“
(Şt. Aug. Doinaş, Hesperia, 1979: 27)
III. Cine se scoală de dimineaţă / departe ajunge.
(Proverb)
IV. Ceea ce mă bucură /este / că ai reuşit./
În primul enunţ sintactic, există regenţii simpli: „numele“ zile pentru
atributul altfel de şi „verbul“ au început pentru circumstanţialul de atunci.
La fel şi în enunţul sintactic notat sub II, unde despre cel este „nume“
(pronume demonstrativ semiindependent) regent, dar pentru o propoziţie
subordonată. În enunţurile sintactice II şi III, există şi regenţi propoziţii:
Destul e şi departe ajunge, însă enunţurile-propoziţii destul e şi departe
ajunge nu ar trebui considerată în întregime ca regenţi de tip „grup
sintactic“, deşi semantic doar împreună „descriu“ subiectul. În enunţul
sintactic IV, constituentul este este simultan şi verb-regent, dar şi
propoziţie-regentă. La o primă evaluare în aceste situaţii nu ar exista
contradicţii distructive. Însă, ceea ce dă indicii clare despre felul
determinanţilor este natura morfologică a regenţilor, criteriu care pentru a
funcţiona limitează numărul regenţilor la unu, ceea ce înseamnă că în
situaţia „grupurilor sintactice“ şi a propoziţiilor regente avem a face cu un
cumul de regenţi, fie omogeni, fie heterogeni, din punct de vedere
morfologic. Această situaţie ar trebui să contravină aplicării consecvente a
convenţiei regenţilor morfologici. Observăm, însă, că atunci când numărul
regenţilor este de doi, acest lucru are repercusiuni sintactice doar dacă sunt
de tipuri diferite: „nume“ şi „verb“, actualizând funcţia sintactică cu dublă
subordonare cf. „Umblu pe dig huiduit de şuvoaiele tulburi.“ (Şt. Aug.
Doinaş, Hesperia, 1979: 15), regenţi de acelaşi tip putând fi doi sau mai
mulţi, la nivelul structurii de suprafaţă, fără ca aceasta să aibă consecinţe în
schimbarea tipului de subordonat cf. Acolo erau manuscrise, tratate şi studii
de lingvistică., rămânând nerezolvată problema regenţilor complecşi de tipul
adverb +verb (destul e), în sensul dacă aceştia acţionează independent şi
simultan sau îşi cumulează valenţele?
Referindu-ne la subordonaţi, observăm că şi în legătură cu aceştia s-au
emis diverse păreri. În gramatica limbii române s-au disjuns două tipuri
mari de subordonaţi: atributul şi complementul (subordonaţi numiţi şi „părţi
de propoziţie“ (vezi, de exemplu, şi S. Stati, 1957(a): 271) la care, în ultima
vreme, după aproximativ trei-patru decenii de discuţii, s-au adăugat şi
funcţiile „mixte“, adică dublu subordonate simultan la ambii regenţi posibili
la nivelul limbii române, elementul predicativ suplimentar, atributul
circumstanţial şi complementul predicativ etc. Dacă aceste funcţii sunt trei,
una, mai multe sau mai puţine, ne vom ocupa într-o altă lucrare.
Contradicţii în legătură cu subordonaţii apar şi atunci când atributul şi
complementul sunt subclasificaţi; atributul fiind subclasificat după un
criteriu morfologic şi subsubclasificat după subsubcriteriul cazual;
complementul fiind subclasificat după criterii conjugate: tranzitivitatea /
intranzitivitatea verbelor (complementul direct şi indirect39), caracterul
obligatoriu sau facultativ al lor (circumstanţialele), conţinutul categorial şi
denotativ (complementul de agent), structura morfematică a regentului
verbal (complementul intern), cunoscând şi o subsubclasificare cazuală etc.
Lipsa criteriului unic de clasificare a subordonaţilor, criteriu dezirabil, dar
imposibil din motive care ţin de semioza funcţiilor sintactice şi nu de
suportul material al acestora care este comun: părţile de vorbire, constituie
încă o temă de discuţie. Pentru a suprima aceste inadvertenţe, unii lingvişti
mai vechi şi mai noi au propus să se discute de o singură funcţie sintactică
39
Această subclasificare care distinge între complementul direct la acuzativ şi
complementul indirect la acuzativ cf. Scriu o lucrare vs. Scriu la o lucrare este o convenţie
sintactică şi formală, întrucât „obiectul“ este direct în ambele situaţii.
subordonată (mai exact de o singură „parte de propoziţie“): adjunctul (P.
Zugun, 1978: 106 sqq. ş.a.), funcţie sintactică definită, însă, uneori, într-un
mod care readuce în discuţie problema determinaţilor – funcţii sintactice cf.
„Unitatea sintactică care se află în raport de subordonare faţă de altă unitate
sintactică (subiect, predicat, alt adjunct)“, (cf. P. Zugun, 1978: 106 sqq.).
O ultimă problemă pe care o abordăm şi care ţine tot de conţinutul
raportului de subordonare este faptul că unii lingvişti diferenţiază raportul
de subordonare de raportul de dependenţă (cf. şi S. Marcus, 1966: 102)
„dependenţa de gradul întâi“ fiind numită subordonare (Ibidem), iar
„dependenţele monotone“ fiind numite de gradul al doilea, ca între foarte şi
cartea din exemplul cartea foarte frumoasă… sau chiar de grad mai mare
III, IV, V (Emeşe Kiş, Elena Comşulea, 1970: 150 sqq.), ca între am citit şi
de redacţie din enunţul Am citit referatul cerut de redacţie. Diferenţa dintre
raportul de subordonare şi raportul de dependenţă ar fi deci că primul este
generator de funcţii sintactice şi cel de-al doilea (de grad mai mare decât I)
nu este generator de funcţii sintactice. În ceea ce ne priveşte, credem că
necesitatea teoretizării unor relaţii de dependenţă nongeneratoare de funcţii
sintactice, adică a unui raport de subordonare nongenerator de funcţii
sintactice stabilit între „regenţi“ şi „subordonaţi“ aflaţi la o distanţă topică
foarte mare, dar omiterea din discuţie a raporturilor sintactice nongene-
ratoare de funcţii sintactice (raportul sintactic minus) stabilite între termenii
enunţului sintactic aflaţi în proximitate imediată apare ca o teorie sintactică
superfluă40, care nu ţine cont de întreaga realitate sintactică (fiind, de fapt,
un sofism dat de o contradictio in adjecto).
În ceea ce priveşte forma raportului de subordonare, observăm că
acesta dispune de o gamă diversă de mijloace: acord, recţiune, aderenţă (la
care putem adăuga, potrivit viziunii noastre şi „adiţia“ – Valentina
Agrigoroaie, 1995: 24), joncţiune, topica şi elementele sale, mărci
suprasegmentale: intonaţia şi pauza. Acordul presupune impunerea parţială
sau totală, de categorii gramaticale de către regent subordonatului (casă
frumoasă) şi se întâlneşte la atributul adjectival sau alte funcţii subordonate
40
În ceea ce ne priveşte, am putea accepta că între „am citit“ şi „de redacţie“, ar putea fi cel
mult un minus raport sintactic, ca o extensie particulară a conceptului de „proiectivitate
sintactică“.
exprimate prin adjective; recţiunea propoziţională presupune impunerea unui
anumit caz subordonatului (cf a se gândi la ceva – complement în Ac.);
aderenţa este juxtapunerea subordonatoare, prin care se subordonează
complementele şi circumstanţialele regenţilor de tip verbal (merg repede),
joncţiunea este asigurată de jonctivele subordonatoare (conjuncţii şi alte părţi
de vorbire convertite în conjuncţii). Celelalte mărci sunt redundante. Aceste
mărci sunt specifice într-o măsură mai mică sau mai mare raportului de
subordonare, dar prezenţa lor indică actualizarea raportului de subordonare,
forma fiind o garanţie a caracterului subordonator al unei funcţii sintactice (cu
excepţia pe care am discutat-o, a propoziţiei intermediare explicative).
În legătură cu capacitatea generativă de funcţii sintactice a raportului
sintactic de subordonare, considerăm că acesta generează toate funcţiile
sintactice concrete existente la nivelul sintactic al limbii române actuale,
funcţii subordonate unui singur regent, cu excepţia apoziţiei, subiectului şi
predicatului care „sunt generate“ sau generează alte raporturi sintactice,
respectiv, generează atributul, complementul/circumstanţialul, şi funcţia
sintactică cu dublă subordonare simultană la doi regenţi de tipuri diferite, pe
care noi am numit-o cumul de funcţii sintactice.
2.13. RAPORTUL SINTACTIC DE DUBLĂ SUBORDONARE
I. După cum s-a remarcat din prezentarea raportului de subordonare şi

din trimiterile bibliografice aferente, marea majoritate a lingviştilor
consideră funcţia sintactică cu dublă subordonare simultană la doi regenţi de
tipuri diferite o variantă a raportului de subordonare (I. Iordan – Vl. Robu,
1978: 557 ş.a. v. supra 7° passim). Alţi lingvişti individualizează, pe
criteriul numărului regenţilor, raportul de subordonare de cel de dublă
subordonare, vorbind de acesta din urmă ca de un raport sintactic distinct
(V. Şerban, 1970: 46).
II. În ceea ce ne priveşte, ţinând cont atât de conţinutul raportului de
dublă subordonare, care ne indică faptul că acesta presupune regenţi şi
subordonaţi, cât şi de forma raportului în discuţie, care ne indică faptul că
acesta cunoaşte mărcile raportului de subordonare, acord, flexiune, topică
etc., suntem de părere că raportul de dublă subordonare este o variantă a
raportului de subordonare, înscriindu-se între opoziţiile interne ale acestuia,
în baza subcriteriului numărului de regenţi, care este în această situaţie un
criteriu de diferenţiere internă între realizările raportului de subordonare.
Raportul de dublă subordonare, prin conţinutul său sintactic, este
generator al funcţiei sintactice de cumul de funcţii sintactice. Conceptul de
cumul de funcţii sintactice în limba română este un concept sintactic
complex care a reţinut atenţia multor lingvişti23. Modelele sintactice
interpretative propuse, însă, în această problemă atestă o diversitate de
opinii uneori greu conciliabilă, opinii care merg de la negarea existenţei unei
funcţii sintactice dublu subordonate simultan şi, în consecinţă, încadrarea
realizărilor ei la alte funcţii sintactice, până la teoretizarea mai multor funcţii
sintactice autonome, dublu subordonate simultan. Observăm din nou că o
categorie sintactică nu poate fi definită decât prin raportarea explicită şi
implicită la nivelul sintactic al limbii române, ca sistem dinamic şi la
subsistemele sale categoriale: unităţi sintactice, raporturi sintactice şi funcţii
sintactice. De asemenea, este important de reţinut că orice entitate sintactică
trebuie să fie definită prin raportare la conţinutul său sintactic în general,
care se raportează, în ultimă instanţă, la conţinutul sintactic al raporturilor şi
funcţiilor sintactice24. Pentru a afla date concludente despre identitatea
specifică a cumulului de funcţii sintactice trebuie să aplicăm cu
exhaustivitate şi consecvenţă anumite criterii semantice şi sintactice,
coroborate cu mijloacele de marcare formală a funcţiei sintactice în discuţie
şi care, împreună, să fie capabile să configureze modelul sintactic cel mai
aproape de realitate.
23
Pentru o privire in extenso privind această problemă, vezi cartea noastră Cumulul de
funcţii sintactice în limba română (Elementul predicativ suplimentar), Editura Universităţii
„Al. I. Cuza“, Iaşi, 2001.
24
M. Secrieru, Nivelul sintactic al limbii române, Editura Geea, Botoşani, 1998, p. 39-42
Consemnăm, de asemenea, faptul că tirajul mic al lucrărilor ştiinţifice de specialitate,
distribuţia tip „landshaft“ a acestora, stare de lucruri ce influenţează în etapa actuală
răspândirea ideilor ştiinţifice în toate mediile lumii ştiinţifice româneşti, ne obligă să
reiterăm opiniile noastre privind o problemă în discuţie, ori de câte ori acest lucru se
recomandă ca fiind necesar.
Din punct de vedere semantic, determinarea în discuţie este un factor
de coerenţă, înţelegând prin coerenţă compatibilitate semantică (vezi şi J.
Lyons, 1995: 513), dublată şi de coeziune structurală faţă de ambii regenţi
într-un enunţ sintactic, respectiv, răspunde simultan şi pozitiv intensiunilor
semantice exprimate de un „nume“ şi un „verb“.
La nivel semantic, o consecinţă a raportului sintactic dintre regentul
verbal şi termenul dublu subordonat este actualizarea insuficienţei
semantice, sesizabile, prin faptul că verbul pare a atrage total în sfera sa
semantică intensiunea determinantului, cf.
• „Nu te-aş fi crezut aşa moral.“
(G. Călinescu, Bietul Ioanide, 1986: 201).
Considerăm că insuficienţa semantică a verbului nu este un datum,
aşa cum este de multe ori considerată în literatura de specialitate, ea nu este
o trăsătură intrinsecă intensională a verbului, aşa cum nu este nici o
trăsătură intrinsecă a determinantului cu dublă funcţie sintactică (după cum
consideră alţi lingvişti).
Toate verbele–titlu sunt suficiente semantic. La întrebările când şi de
ce apare insuficienţa semantică, răspunsul este unul: ea este exclusiv
contextuală, iar explicaţia trebuie căutată în modul de manifestare din punct
de vedere semantic, al termenilor în context. Dacă luaţi separat toţi termenii
implicaţi sunt suficienţi semantic, iar în proximitate succesivă, apare
‘impresia’ de insuficienţă semantică, rezultă că insuficienţa apare la punctul
de întâlnire între termenii unui raport sintactic, adică, mai exact, la nivelul
raportului sintactic. Este deci un proces de feed-back, de intercondiţionare
semantică, atât progresivă, cât şi regresivă.
Ceea ce nu a fost pus în legătură directă cu această problemă este
aceea că insuficienţa semantică apare şi ca urmare a implicării regentului de
tip nominal în actualizarea funcţiei sintactice în discuţie. Remarcându-se
opoziţia semantică: „caracteristici intrinseci“ vs. „caracteristici extrinseci“
ale numelui-regent, este important de subliniat că prezenţa semului
‘caracteristici intrinseci’ a numelui regent sau antecedent, – dacă între
părţile de vorbire implicate este imposibil gramatical un raport sintactic de
subordonare (ca între ‘numele’ la nominativ care par a se ‘acorda’, dar
aceasta este o aparenţă doar, prin faptul că ‘numele’ nu se acordă între ele –
vezi infra), – atrage după sine simultan şi insuficienţa semantică verbală şi
actualizarea funcţiei sintactice dublu subordonate simultan, cf.
1. „Nu te-aş fi crezut aşa moral.“
2. vs. Nu te-aş fi crezut.
3. Nu te-aş fi crezut niciodată.
Se observă, în exemplele de mai sus, că, prin nedeterminare sintactică,
în exemplul 2, verbul nu redă informaţia de insuficienţă semantică, ca în
exemplul 1, iar determinarea prin ‘caracteristici extrinseci’ ca în exemplul 3,
păstrează aceeaşi informaţie semantică la nivelul verbului.
În acest moment, apare o nouă întrebare: dacă insuficienţa semantică de
la nivelul raportului sintactic este în măsură să distorsioneze până la anulare
calitatea de a îndeplini o funcţie sintactică a cuvintelor implicate în
raportul/raporturile sintactice? Consecvenţi cu teoria funcţiei sintactice, pe care
am putea-o numi „atomice“, pe care am avansat-o cu alt prilej şi prin care am
postulat că există o paritate absolută, un cuvânt = o funcţie sintactică/concretă
sau abstractă credem că la această problemă, răspunsul este negativ.
Dacă aceleaşi părţi de vorbire: este, bun, în contexte, precum: El este
acasă.; Răspunsul bun l-am primit abia acum., sunt funcţii sintactice,
înseamnă că aceasta este o calitate intrinsecă a părţilor de vorbire, cu atât
mai evidentă, cu cât părţile de vorbire sunt mai semantizate.
Părţile de vorbire se pot plasa pe axa funcţiilor sintactice de la (+) la
∅, în funcţie de semioza lor internă (adică de posibilitatea de a li se substitui
semnificantul prin alţi semnificanţi până la explicitarea lor completă), dar
nu-şi pierd calitatea de a îndeplini o funcţie sintactică. Această teorie
vizează şi relativizarea, până la anulare, a concepţiei că verbul a fi „cel mai
copulativ dintre toate“ este, prin natura sa apriorică, insuficient semantic.
Afirmăm astfel capacitatea oricărui verb de a-şi îndeplini funcţia
sintactică specifică de predicat verbal, putându-se vorbi pentru situaţia aşa-
ziselor verbe „copulative“ de predicate verbale insuficiente semantic, fără
ca prin insuficienţă să denotăm şi semul sintactic „depredicativizare“. Prin
această teorie, nu negăm factorul semantic implicat în actualizările funcţiei
sintactice în discuţie, ci îi dăm acestuia o dimensiune contextuală,
adevărata dimensiune a insuficienţei semantice.
De criteriul sintactic ţine problema tipurilor de raporturi sintactice pe
care le stabileşte termenul dublu subordonat simultan cu regenţii săi diferiţi.
Aceste raporturi sintactice sunt marcate şi sunt următoarele:
- faţă de regentul nominal:
- raport sintactic de subordonare, de tip atributiv,
- raport sintactic de tip apozitiv,
•„— Cum, Ştefane, să te însori tu atât de tânăr?! exclamă ea.
Căsătoria e un jug.“ (M. Preda, Delirul, 1987: 417).
- faţă de regentul verbal:
- numai raport sintactic de subordonare,
- de tip completiv,
- sau circumstanţial,
•„— Cum, Ştefane, să te însori tu atât de tânăr?! exclamă ea.
Căsătoria e un jug.“ (M. Preda, Delirul, 1987: 417).
Acceptând convenţia specializării morfologice a regenţilor (atributul
se subordonează unui regent nominal, complementul şi circumstanţialul se
subordonează unui regent verbal, apoziţia are un antecedent nominal, verbal
sau propoziţional), apreciem că în urma raporturilor contractate simultan cu
un „nume“ (substantiv, pronume, numeral) şi cu un „verb“ (verb, adjectiv,
interjecţie), funcţia sintactică în discuţie este simultan fie un atribut şi un
complement, fie un complement sau circumstanţial; fie o apoziţie (cu
antecedent nominal) şi un circumstanţial sau complement. Acest lucru se
poate observă din tipurile de structuri prezente în exemplele următoare:
a) funcţii sintactice simultane de atribut şi complement:
Nu te ştiam / că eşti aşa supărăcioasă.
După cum se observă, verbul regent tranzitiv din astfel de structuri îşi
schimbă unitranzitivitatea devenind bitranzitiv.
b) funcţii sintactice simultane de apoziţie şi complement:
• „O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat !
Să nu se simtă Dumnezeu în mine
Un rob în temniţă-încătuşat !“
(L. Blaga, Opera poetică, 1995:35)
c) funcţii sintactice simultane de atribut şi circumstanţial:
• „— Dacă ai, zise ea atunci ca şi când ar fi rostit o sentinţă,
atunci lasă-mă liberă.“
(M. Preda, Delirul, 1987:419)
d) funcţii sintactice simultane de apoziţie şi circumstanţial:
• „Toate se numesc bombe, ne răspunde el, dar fiecare are o
denumire după numele calibrului, dar şi al inventatorului sau pe
care l-a dat inventatorul. Nemţii au acum un tun mare care se
numeşte Dick Bertha.“
• „Elevi, bomba la care vă uitaţi acum se numeşte şrapnel !“
Criteriul formei sau al expresiei raporturilor sintactice stabilite de
funcţia sintactică cu dublă subordonare simultană cu cei doi regenţi de tipuri
diferite permite observaţia că la nivelul acestei funcţii se întâlnesc mărcile
raportului de subordonare şi apozitiv care nu acţionează izolat, ci sincretic.
De asemenea, sunt prezente mărcile raportului apozitiv mediat: variaţia
categorială simultană, totală sau parţială:
— totală:
• „Am avut sentimentul, te rog din nou să nu te superi, că unul din ei
era băiatul dumitale.“
— parţială:
• „— Cum, Ştefane, să te însori tu atât de tânăr?! exclamă ea.
Căsătoria [fem sg.] e un jug [neutru, sg.].“
(M. Preda, Delirul, 1987:417).
• „Şi totuşi câteva repere [neutru, pl.] oferite chiar de scriitor stau
călăuză [feminin, sg.] cercetătorului pasionat de reconstituirea întorto-
cheatului drum al vieţii şi de străluminare a individualităţii sale.“
(I. Oprişan, Romanul vieţii lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, 1990: 5)
Întrucât problema metatermenului folosit în denumirea acestei funcţii
sintactice are implicaţii profunde în descrierea şi teoretizarea funcţiei însăşi,
ne vom referi în cele ce urmează şi la această problemă.
CONCEPTUALIZAREA TERMINOLOGICĂ
A CUMULULUI DE FUNCŢII SINTACTICE
ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Terminologia, metalimba sau limbajul ştiinţific al unei discipline este
o componentă fundamentală a disciplinei înseşi, deoarece are o dublă
funcţie distinctivă sau opozitivă internă şi externă. Internă, întrucât distinge
conceptele între ele, conferindu-le identitatea specifică şi externă, deoarece,
suprapuse peste fenomenele ce constituie obiectul specific de investigat,
contribuie la identitatea specifică a disciplinei şi a metodelor ei de
investigare. Problema terminologiei este importantă şi pentru că la acest
nivel se înregistrează, cel mai adesea, debuşeul noilor concepţii, inadecvarea
terminologică fiind ea însăşi punctul de plecare a noilor cercetări. Resurecţia
terminologiei înseamnă, de cele mai multe ori, o nouă viziune sau cel puţin
o precizare care deschide noi posibilităţi investigative. În gramatica limbii
române, ca şi la nivelul altor gramatici naţionale, căutările metatermenilor
potriviţi pentru realităţile avute în vedere este o preocupare omniprezentă,
de filozofie lingvistică. Împrumutul masiv din latina savantă, favorizat şi de
descendenţa romanică a limbii române este o evidenţă ce nu poate fi eludată,
dar efortul edificării unei terminologii moderne nu s-a oprit la împrumuturi
şi adaptări facile. Gramatica română manifestă două tendinţe în această
privinţă: una de a păstra terminologia veche, uneori inadecvată, dar
legiferată prin uz şi la care unii lingvişti, după o examinare critică, revin
adesea din considerente tacite; alta de a înlocui progresiv vechile concepte
şi/sau măcar de a aduce completări determinative, descriptive acestora.
O situaţie singulară, credem, prin efortul specialiştilor de a impune un
metatermen este cea a funcţiei sintactice dublu subordonate simultan,
funcţie care a fost cercetată la noi în două etape de cercetare, relativ
distincte între ele. În cea de a doua etapă, alături de tendinţa cea mai
novatoare, cea care pune problema unei noi funcţii sintactice (şi care începe
cu apariţia volumelor de «Studii de gramatică » (I – 1956; II – 1957; III –
1961) şi a noii ediţii a Gramaticii Academiei (GA), (1963) (unde se găsesc
contribuţii care abordează fenomenul sintactic în discuţie), există şi
preocuparea constantă de a se găsi o denumire cât mai adecvată realităţii
sintactice în studiu.
Toate aceste preocupări se subscriu, în opinia noastră, câtorva direcţii
fundamentale de cercetare care hotărăsc şi taxinomia funcţiei sintactice în
discuţie. Acestea sunt:
A. Funcţia sintactică cu dublă subordonare simultană la doi regenţi
de tipuri diferite („nominal“, „verbal“) considerată un alt predicat sau un
element al predicatului verbal al unei propoziţii gramatical constituite.
B. Funcţia sintactică cu dublă subordonare simultană la doi regenţi
de tipuri diferite („nominal“, „verbal“), considerată prin dominanta
determinării regentului de tip nominal, ca atribut.
C. Funcţia sintactică cu dublă subordonare simultană la doi regenţi
de tipuri diferite („nominal“, „verbal“), considerată prin dominanta
determinării regentului de tip verbal, ca un complement sau circumstanţial.
D. Dublă subordonare simultană la doi regenţi de tipuri diferite
(„nominal“, „verbal“), considerată drept origine a mai multor funcţii
sintactice diferite.
E. Negarea existenţei dublei subordonări simultane la doi regenţi de
tipuri diferite („nominal“, „verbal“) şi a funcţiei / funcţiilor sintactice
generate de acest raport sintactic.
Deşi opiniile au fost diferite, se pare că majoritatea lingviştilor au
sfârşit prin a accepta metasintagma „element predicativ suplimentar“, care
s-a impus, mai ales, după apariţia Gramaticii Academiei în 1963. În legătură
cu opinia că produsul sintactic al dublei subordonări simultane la doi regenţi
de tipuri diferite este un „element predicativ suplimentar“, observăm că
aceasta nu ni se pare convenabilă atât în spiritul, cât şi în litera ei. Prin
metasintagma terminologică folosită, se sugerează că termenul sintactic
dublu subordonat este un nou predicat, mai exact un alt element predicativ
al unei propoziţii gramatical constituite. În această situaţie, „suplimentar“
evocă, cu tot caracterul relativ convenţional al terminologiei ştiinţifice, o
redundanţă sintactică, respectiv se suplimentează o funcţie sintactică deja
existentă într-un enunţ, şi nu orice funcţie, ci singura funcţie sintactică cu
regim de „unicitate“4 într-o propoziţie, şi prin aceasta, necesară şi suficientă,
cu încă un semn lingvistic cu aceeaşi funcţie sintactică. În enunţul Ei veneau
fericiţi., însă, adjectivul considerat element predicativ suplimentar nu apare
ca o suplimentare a nici unui alt semn lingvistic cu aceeaşi funcţie
sintactică, aceasta deoarece verbul a veni este autonom semantic şi capabil
să îndeplinească „în sine“ şi „pentru sine“ funcţia sintactică de predicat.
Deşi adjectivul fericiţi este, după părerea unor lingvişti, un nucleu de
„predicativitate“ sau un element al unui predicat verbal, această afirmaţie,
credem, se sprijină, cel mult, pe faptul că în una din structurile primare care
sunt la originea structurii de suprafaţă,
cf. /Ei veneau fericiţi. /< / Ei veneau./ + / Ei erau fericiţi./
adjectivul fericiţi ar fi fost nume predicativ, de unde rezultă că ceea ce era
nume predicativ la nivelul structurii de adâncime devine element predicativ
suplimentar la nivelul structurii de suprafaţă. Pusă astfel, această chestiune
este parţial adevărată. Lingviştii care au avut în vedere aspectul ontologic al
funcţiilor sintactice, ne referim la Pānini şi la Ch. Fillmore (1968), stabilind
cazurile de adâncime şi semioza lor, nu vorbesc şi de existenţa unui caz al
„numelui predicativ“, care nu există la nivelul structurii de adâncime5.
„Predicativitatea“ este acazuală. Enunţul de la nivelul structurii de suprafaţă,
unde operăm analiza sintactică, reprezintă o altă comunicare reperată,
derivată într-adevăr din structuri primare reperate de la nivelul structurii de
adâncime în care numele predicativ este un atribut sau apoziţie a unui nume
şi un complement al unui verb:
/Ei erau fericiţi./
trebuie să fie rescrisă ca
/Ei erau./ +/Ei aveau caracteristica ‘fericiţi’./,
4
Utilizăm metatermenul „unicitate“ în accepţia dată de D. D. Draşoveanu (1971: 325):
„unicitatea va rezulta din imposibilitatea unei a doua funcţii identică cu prima şi
necoordonată cu aceasta“ de a se actualiza în acelaşi enunţ sintactic.
5
Pānini, plecând de la planul ontic spre cel lingvistic, consemnează următoarele cazuri de
adâncime: sacrificatorul (agentul), victima (obiectul sau pacientul), uneltele
(instrumentele), locul sacrificiului, actul ofrandei şi transferul (donaţia), incitatorul (cf.
Sergiu Al-George, 1976: 27 sqq.). Ch. Fillmore (1968) redescoperă cazurile de adâncime,
consemnând aproximativ aceleaşi tipuri: agentul, instrumentul, obiectul, sursa (locul),
scopul (transferul), timpul. Pentru o comparaţie între cele două teorii ale cazurilor de
adâncime, vezi C. Frâncu, 1998: 16-17.
iar /Animalul părea un cal/
ca
/Animalul exista/
+ /Animalul părea a avea caracteristicile unui cal/,
situaţii pe care trebuie să le privim şi interpretăm în consecinţă.
În elucidarea parţială a acestor presupoziţii, notăm că în gândirea
indiană „cazurile“ prin care se denotau de fapt „funcţiile“, sunt „categorii
dinamice“, iar „verbul are drept suport devenirea“ (Yāska, Nirukta, I, 1 după
Sergiu Al. George, 1976:35), «în expresia „acesta este alb“, profanul înţelege
numai o relaţie dintre calitate şi substrat, însă cel instruit în gramatică ştie că
acest „altceva“ la care se referă cuvântul „alb“, nu este „substratul“, ci
„acţiunea“ (kriyā) pe care o specifică.» În aceste condiţii de semioză
sintactică, la nivelul structurii de suprafaţă, ceea ce este numit impropriu
element al predicatului, ‘element predicativ suplimentar’, nu suplimentează
predicatul verbal, ci este o funcţie sintactică autonomă, diferită prin
caracteristici formale şi de conţinut sintactic de celelalte funcţii sintactice.
• Denotaţia ‘suplimentar’ evocă şi faptul că termenul dublu
subordonat este considerat un predicat psihologic, o nouă remă, deci un
‘predicat’ extralingvistic, el aducând informaţia nouă în cadrul comunicării,
printr-un accent predicativ, emfatic, pe care îl poartă.
Aici se impun două obiecţii. Predicatul psihologic, suprasegmental şi
extralingvistic, poate fi, fără restricţii, orice parte de vorbire – substantiv,
pronume, adverb, prepoziţie etc. – dar nu anulează predicatul sintactic,
lingvistic cf. Azi [nu mâine] să-mi aduci cartea. Deşi accentul predicativ
apare şi ca urmare a transformărilor derivative, întrucât prin condensarea a
două structuri primare, una dintre ele este redusă la informaţia semantică
nouă, mai exact din ea se reţine doar elementul nou ce nu poate fi omis,
pentru consecvenţă, deci, ar trebui ca şi adverbul azi ca şi adjectivul –
adverb voioşi (care este în opinia noastră un cumul morfologic) să fie
considerat un element predicativ suplimentar.
• Metatermenul (predicativ) suplimentar sugerează şi o insuficienţă
semantică, (prin analogie cu denotaţia nume predicativ), a verbului-regent a
cărui semantism trebuie suplimentat pentru a se realiza comunicarea
„completă“6 dorită de emiţător.
Dar în legătură cu acelaşi verb implicat în structuri cu element
predicativ suplimentar, specialiştii ţin să sublinieze faptul că este predicativ şi,
deci, suficient semantic, în accepţiunea care i se dă „predicativităţii“ verbale.
Încercând să evite aceste contradicţii, unii lingvişti consideră că
metatermenul predicativ este acceptabil în măsura în care el înseamnă
„lângă predicat“ = „ad predicativ“ (D. D. Draşoveanu, 1997:151), dar că
acest caracter l-ar putea reflecta mai bine metatermenul adjunct (predicativ)
(Ibidem; G. G. Neamţu, 1972: 65; 1986: 206-209). Însă, în spiritul ei,
soluţia propusă de aceşti lingvişti nu este diferită de cea clasică, pentru că
prin noii metatermeni: adjunct verbal primar (G. G. Neamţu, 1972:65),
adjunct predicativ complementar (D. D. Draşoveanu, 1973: 268) vs. adjunct
verbal derivat (G. G. Neamţu, ibidem), adjunct predicativ suplimentar (D.
D. Draşoveanu, ibidem) sunt redenotate şi diferenţiate tot prin metatermeni
distincţi aceleaşi realităţi sintactice: numele predicativ şi elementul
predicativ suplimentar.
• Aceeaşi „insuficienţă“ semantică este surprinsă de alţi lingvişti prin
metatermenul „necesar“ cf. „element predicativ necesar“ (D. Craşoveanu,
1970: 294), pentru că, se afirmă, insuficienţa se află, de fapt, la nivelul
termenului cu funcţie sintactică de „element predicativ“.
În ceea ce ne priveşte, insuficienţa în cauză nu se află, implicit, la nivelul
verbului – regent şi nici la nivelul termenului cu funcţie sintactică de „element
predicativ“, ci are, în opinia noastră, o altă sursă, contextuală. Ea se află la
nivelul raporturilor sintactice simultane stabilite între un „verb“, un „nume“ şi
determinantul lor comun, afirmaţie ce o putem reproba prin exemple:
• El merge., unde verbul nu apare determinat, iar „insuficienţa“ este
absentă.
• El merge repede., unde verbul deşi determinat este suficient
semantic; determinantul fiind unisubordonat.
6
Pentru opoziţia terminologică „complet“ = „stabil“ vs. „incomplet“ = „instabil“ care
vizează semnificaţia „în conformitate cu intenţia comunicativă a autorului“ vezi C.
Dimitriu, 1997: 75.
• El merge voios., unde verbul este determinat, dar este considerat

insuficient semantic, insuficienţă dobândită, de fapt, în urma raporturilor
sintactice simultane stabilite între un „nume“, un „verb“ şi un
determinant comun, respectiv, dublu subordonat simultan, – ceea ce în
exemplul anterior nu se întâmplă.
• O ultimă conotaţie, credem, a metatermenului ‘suplimentar’, în
legătură directă cu cea de imediat mai sus, din metasintagma
terminologică „element predicativ suplimentar“ este aceea de marcare a
opoziţiei a numelui predicativ, care este considerat un constituent
obligatoriu în ocurenţă cu un verb copulativ, insuficient semantic cu
elementul predicativ suplimentar, în ocurenţă cu un verb predicativ
suficient semantic, care, ca orice funcţie secundară, este caracterizabil
prin trăsătura +[facultativ]. Această opoziţie se bazează, după părerile
specialiştilor, şi pe distincţiile existente între cele două funcţii sintactice
(pe care le-am inventariat mai sus şi pe care continuăm să le discutăm
imediat mai jos).
În aceste condiţii, metatermenii suplimentar şi predicativ creează
confuzie, terminologia intrând în contradicţie cu ea însăşi şi cu realitatea
sintactică avută în vedere. Natura sintactică duală a funcţiei sintactice în
discuţie ar trebui să fie sugerată şi prin nomenclatura sa. Din inventarul
termenilor propuşi, inventar realizat de către C. Dimitriu (1982: 362),
rezultă, însă, că în literatura de specialitate această funcţie sintactică este
descrisă sub unsprezece denumiri:
1. atribut circumstanţial (G. A., 1954: 185; Mioara Avram, 1956:
158; Elena Carabulea, 1959: 343 sqq; G. A., 1966: 139;278);
2. nume predicativ circumstanţial (Maria Rădulescu, 1957: 129);
3. predicat circumstanţial (Silvia Niţă, 1958: 95);
4. complement al calităţii (Ion Diaconescu,1960: 14-18);
5. element predicativ suplimentar (G. A. II, 1963: 206; V. Hodiş,
1967, 1969);
6. atribut(ive) predicat(ive) (Gh. N. Dragomirescu, 1962);
7. circumstanţial de mod acordat sau
8. circumstanţial al stării (Ştefan Hazy, 1964:238);
9. nume predicativ de gradul III (D. D. Draşoveanu, 1967:238);
10. element predicativ necesar (D. Craşoveanu, 1970:229);
11. predicativ suplimentar (Valeria Guţu Romalo, 1973:151),
inventar la care mai putem adăuga încă aproximativ zece metatermeni
folosiţi pentru această realitate sintactică tot în lingvistica românească:
1. cumul de funcţii sintactice (S. Stati, 1972:130; Gh. Trandafir,
1985: 106);
2. nume predicativ secundar (I. Diaconescu, 1977:162);
3. construcţie cu valori mixte (G. G Neamţu, 1986: 207);
4. adjunct verbal derivat (G. G Neamţu, 1986: 207);
5. adjunct predicativ suplimentar (D. D. Draşoveanu, 1972:268
sqq.);
6. double subordination syntaxique (Laura Vasiliu, 1970),
7. atributiv (Gabriela Pană Dindelegan, 1974: 133),
la care adăugăm echivalentele terminologice, cu caracter neologic:
1. doplnok (Silvia Niţă, 1958);
2. predicat complex (Pompiliu Dumitraşcu, 1964: 59);
3. polisemie sintactică (Gh. Trandafir, 1985: 107).
Întrucât critica majorităţii acestor metatermeni am făcut-o în altă
lucrare, mai observăm doar faptul că o caracteristică generală a multora dintre
aceşti metatermeni este aceea că nu sugerează fără echivoc identitatea
specifică a funcţiei în discuţie. Dintre metatermenii propuşi şi utilizaţi, cel
mai potrivit ni se pare acela de cumul de funcţii sintactice (utilizat de S. Stati,
1972: 130 şi, mai recent, de Gh. Trandafir, 1985: 106 sqq, care-l defineşte,
însă, într-un mod mai puţin convenabil, după părerea noastră (respectiv şi ca
unisubordonat şi ca dublu subordonat, în acelaşi timp): „se numeşte cumul de
funcţii sintactice (polisemie sintactică) proprietatea unui constituent
subordonat unui anumit termen regent [s. n. M. S.] de a prezenta simultan
funcţii sintactice multiple egale sau diferite ca importanţă). Dintre
metatermenii propuşi şi folosiţi, ne-am oprit şi noi la acela de cumul de funcţii
sintactice. Conform cu viziunea noastră asupra dublei subordonări simultane
la doi regenţi de tipuri diferite („nominal“/ “verbal“) şi/sau a dublului raport
sintactic simultan cu un antecedent şi un regent, această metasintagmă
terminologică are avantajul că semnifică într-o manieră scurtă şi simplă o altă
dimensiune a funcţiilor sintactice, aceea de a coexista la nivelul aceluiaşi
constituent. De aceea, el se recomandă ca fiind cel mai motivat (în măsura în
care adjectivul motivat admite grad de comparaţie) prin caracterul de
generalitate, dar şi de unicitate sau de individualitate necesar.
În concluzie, considerăm că realitatea sintactică concretă
caracterizată prin coexistenţa la nivelul aceluiaşi termen a două funcţii
sintactice diferite: atribut sau apoziţie şi/sau complement sau circum-
stanţial, impuse de doi regenţi de tipuri diferite: „nume“ şi „verb“, sau de
un antecedent nominal şi un regent de tip verbal care îl supraordonează,
respectiv, anteordonează simultan se numeşte cumul de funcţii sintactice.
FUNCŢII SINTACTICE SUSCEPTIBILE

DE INTERPRETAREA CĂ SUNT
DUBLU SUBORDONATE SIMULTAN
În lingvistica românească, cu precădere în etapa actuală de cercetare a
cumulului de funcţii sintactice, unii lingvişti au avansat ipoteza că şi alte
funcţii sintactice, trecute în rândul celor cu un singur regent, permit
interpretarea că sunt şi ele subordonate la doi regenţi de tipuri diferite (GA,
1966, II: 149; Valeria Guţu Romalo, 1973: 196; C. Dimitriu, 1982: 239).
Când fac aceste observaţii, lingviştii amintiţi au în vedere, în principal,
circumstanţialele sociativ, opoziţional, cumulativ, de excepţie. În ceea ce ne
priveşte, acestora li se mai pot adăuga, în opinia noastră, numele predicativ,
care comportă o discuţie specială, modalul-comparativ, complementul de
schimb şi apoziţia. Între primii lingvişti care au atras atenţia asupra acestei
probleme se află Valeria Guţu Romalo care observa doar că, în afară de
regentul verbal, la unele funcţii sintactice, (referindu-se la circumstanţialele
sociativ, opoziţional, cumulativ, de excepţie), apare şi un „alt element al
comunicării“ (Ibidem). După părerea altor specialişti, însă (referindu-se la
aceleaşi patru funcţii sintactice enumerate mai sus), acestea contractează un
raport de subordonare faţă de regentul verbal, iar faţă de alt termen, are loc o
„referire“ (V. Şerban, 1978: 298. n. 1). Ideea că acest element ar putea fi
interpretat ca un posibil regent, iar legătura dintre funcţie sintactică şi acest
regent poate fi interpretată drept un raport gramatical de subordonare este
exprimată mai direct de C. Dimitriu (1982: 240). Asupra acestor opinii şi
asupra altora adiacente puse în legătură cu posibilităţile de interpretare a
tuturor funcţiilor indicate mai sus ca funcţii cu dublă subordonare simultană,
am discutat pe larg într-o altă lucrare (M. Secrieru, 2001).
2.14. O NOUĂ TAXINOMIE A RAPORTURILOR SINTACTICE:

RAPORTURI SINTACTICE GENERATOARE ŞI NONGENERATOARE
DE FUNCŢII SINTACTICE
În legătură cu capacitatea generativă de funcţii sintactice a raporturilor

sintactice admise în lingvistica românească, considerăm că se impun
următoarele observaţii:
1. Taxinomia tripartită iniţială a celor opt raporturi sintactice admise în
clase: generatoare de funcţii sintactice (raportul de subordonare şi de dublă
subordonare); nongeneratoare de funcţii sintactice (raportul de coordonare);
controversate în privinţa capacităţii lor generative de funcţii sintactice
(raporturile de inerenţă, incidenţă, apozitiv, binar-mixt şi explicativ), este
reorganizabilă, atât în privinţa numărului de clase, cât şi a numărului (care este,
în opinia noastră, de nouă raporturi sintactice) şi tipurilor de raporturi sintactice
conţinute şi după criteriul exhaustiv al capacităţii generative de funcţii
sintactice, în următoarea formulă taxinomică bipartită:
a) raporturi sintactice generatoare de funcţii sintactice, clasă care conţine:
- raportul sintactic de subordonare (aici incluzându-se şi raportul de
dublă subordonare simultană la doi regenţi de tipuri diferite) care generează
funcţiile sintactice subordonate (atributul, complementul / circumstanţialul şi
cumulul de funcţii sintactice şi propoziţiile subordonate corespondente lor;
- raportul sintactic apozitiv, generator al funcţiei sintactice de apoziţie
şi al propoziţiei apozitive.
- raportul sintactic intermediar-explicativ, generator al funcţiei
sintactice ∅ (propoziţia intermediară explicativă).
b) raporturi sintactice „generate“ de funcţii sintactice, clasă care conţine:
- raportul sintactic de inerenţă, „generat“ de funcţiile sintactice de
subiect şi predicat.
c) raporturi sintactice nongeneratoare de funcţii sintactice, clasă care
cuprinde:
- raportul sintactic de incidenţă, caracterizat prin incapacitatea de a
genera funcţii sintactice, trăsătură care îl recomandă ca un (-) minus raport
sintactic.
- raportul sintactic mixt, un (-) minus raport sintactic, cu
comportament sintactic identic.
- raportul sintactic de coordonare, un (-) raport sintactic,
nongenerator de funcţii sintactice.
Redistribuirea grafică a acestor nouă raporturi sintactice este
următoarea:
(-) (∅) (+)

________________________________________________________
nonraporturi: raporturi vide: raporturi pozitive:
coordonare explicativ inerenţă
mixt raportul sintactic subordonare
incidenţă zero ( ∅) apozitiv.
(-)rap. sint.
Figura nr. 13. Clasificarea categorială a raporturilor sintactice şi din punctul de
vedere al capacităţii lor de a genera funcţii sintactice
2. Întrucât atât raportul de coordonare, cât şi cel mixt se stabilesc între

funcţii sintactice, deci între termeni care deja au contractat şi sunt produsul
unui raport sintactic anterior, aceste două raporturi sintactice le putem
considera inferente sau derivate (de gradul II), raportul sintactic de incidenţă
stabilindu-se între planuri sintactice poate fi considerat de gradul III, iar, prin
opoziţie, toate celelalte raporturi sintactice sunt primare sau de gradul I).
3. Aceleaşi raporturi sintactice pot fi clasificate şi după criteriul
unităţilor morfologice (recte al părţilor de vorbire) sau sintactice (realizări
ale enunţului sintactic) implicate în raportul sintactic în:
Raporturi sintactice stabilite între funcţii sintactice: raportul de
inerenţă, coordonare şi binar-mixt.
Raporturi sintactice stabilite între părţi de vorbire: raportul sintactic
de subordonare, raportul sintactic apozitiv şi raportul sintactic negativ (-).
Raporturi sintactice stabilite între unităţi sintactice aflate:
- în planuri diferite: raportul sintactic de incidenţă;
- în acelaşi plan: raportul sintactic explicativ, raportul sintactic zero şi
raportul sintactic minus (de la nivelul enunţurilor transfrastice).
CAPITOLUL III
CONSIDERAŢII ASUPRA FUNCŢIILOR

SINTACTICE ADMISE ÎN LIMBA ROMÂNÃ
În prima gramatică românească, de la 1757, autorul ei, Dimitrie

Eustatievici Braşoveanul, utilizează puţine elemente de metalimbă cu
atingere şi la noţiunea şi conceptul de funcţie sintactică, cum ar fi
„încheietură“ (Ibidem; 147/83r), „înfiinţitoare“ (136/77v) şi „adăogătoare“/
„adăogătoriul“ (188/103v), „se supune“ (137/78r) care trimit, contextual, la
„parte de vorbire“, „regent“, „subordonat“, dar nu explicit la conceptul de
funcţie sintactică. La S. Mincu şi Gh. Şincai, găsim noţiunea de „parte de
propoziţie“, care va fi întrebuinţată şi pentru sensul de „funcţie sintactică“.
Autorii amintiţi consemnează trei „părţi de propoziţie“: tema (subiectul),
zis-ul (predicatul) şi împreunarea („copula“) devenite clasice şi păstrate,
sub denumirile din paranteză, şi în terminologia lingvistică actuală. C.
Diaconovici-Loga, însă, vorbeşte, pe lângă subiect („sujet“) şi predicat
(„prezicat“), de o altă parte de propoziţie: ojetul, (1822: 158).
Notă: Termenul subiect (< lat. subjectum) apare mai devreme de 1822 într-
un manual destinat învăţătorilor şi tipărit la Buda (1818: 212), un manual
fără numele autorului pe foaia de titlu, numit Manductor pentru învăţătorii
scholasticeşti sau îndreptare a diregătoriei învăţătoreşti (Gh. Chivu, 1978:
11). Forma sujet este un împrumut mai târziu din franceză, şi va intra în
circulaţie ca metatermen lingvistic, mult mai târziu.
Din acest moment, numărul funcţiilor sintactice descrise se va
diversifica şi multiplica progresiv. Ion Heliade Rădulescu discută de părţile
secundare de propoziţie, care sunt „compliniri ale numelor şi ale verbelor“
(ambele putând fi „drepte“ şi „nedrepte“ şi/sau „întâmplătoare“ (1828: 245),
astfel încât la această dată era schiţat un tablou general al funcţiilor sintactice
existente în limba română. Totuşi, Gh. Săulescu (1833) şi N. Măcărescu
(1853) revin (sau poate, mai curând, nu folosesc) la taxinomia propusă şi
întrebuinţată de S. Mincu şi Gh. Şincai, schimbând doar denumirea verbului-
copulă din „împreunare“ în „verb substantiv legătoriu“ (1980: passim). O altă
poziţie, oarecum diferită şi nouă, în contextul regresului terminologic
înregistrat, în legătură cu numărul şi felul „părţilor de propoziţie“ adoptă G.J.
Munteanu, care consideră că, în afară de subiect şi predicat, în gramatica
limbii române există şi „compliniri adverbiale sau predicative“ şi „compliniri
adnominali sau atributive“ (1861. Cap. al II-lea). I. C. Massim, însă,
încadrează toate determinările în clasa complimentelor41 „ale subiectului şi
predicatului“ (1867: § 6: sqq.), semnalând ca noutate existenţa unor părţi de
propoziţie compuse (Ibidem). T. Cipariu (1877), luând în consideraţie toate
aceste „funcţii“, distinge două clase bine delimitate: părţile esenţiali, care, în
concepţia lingvistului, sunt trei şi anume subiectul, predicatul şi copula
(1992: 265) şi părţile accidentali, care sunt cinci, şi anume atributul, apositul,
dependenţele, cercustanţele42 şi complementul (1992: 269-274). Cel mai
cuprinzător tablou, pentru perioada despre care vorbim, al funcţiilor sintactice
îl găsim la H. Tiktin, care în prima ediţie a Gramaticii sale (1893) şi în
următoarele (1895, 1945) înregistrează cinci părţi de propoziţie: subiectul,
predicatul, atributul, complementul şi determinantele circumstanţiale, între
acestea din urmă făcând distincţie clară prin definiţie şi exemple. Numărul
funcţiilor descrise este, însă, mult mai mare, întrucât H. Tiktin operează
subclasificări ale predicatului în al acţiunii şi al însuşirii, ale atributului
subclasificat în adjectival, substantival, prepoziţional, verbal, adverbial, ale
complementului, subclasificat în direct, indirect, cazual şi prepoziţional, la
care se adăugă, fără a-i da o denumire, şi o realizare a ceea ce azi este
cunoscut în literatura de specialitate drept „complement intern“, şi ale
circumstanţialelor, subclasificate în de loc, de timp, de mod, de cauză (cap. al
III-lea 368: sqq.).
41
H. Tiktin, în prima ediţie a Gramaticii sale (I-1893; II-1895; III-1945), suprimă oscilaţia
paronimică între compliment şi complement, notând etimologia şi semnificaţia ambilor
termeni.
42
Dintr-o tendinţă de latinizare a terminologiei gramaticale, T. Cipariu schimbă mai
vechiul „complinire“ prin calcul „cercustare“ (circumstanţa) care traduce lat. circunstantia
şi fr. circonstance (G. Ivănescu, 1989: 143).
CONSIDERAŢII ASUPRA FUNCŢIILOR SINTACTICE ADMISE ÎN LIMBA ROMÂNĂ 147
Noua Gramatica Academică (1954) consemnează un număr de patru
părţi de propoziţie şi, totodată, şi funcţii sintactice: subiectul, predicatul,
atributul şi complementul, la care unii cercetători fac distincţie, în cadrul
complementului între „obiectele gramaticale“ şi „complementele circum-
stanţiale“ (I. Iordan, 1956: 535 passim). O tendinţă a acestei noi perioade de
cercetare este augmentarea părţilor de propoziţie/funcţii sintactice de la patru
(subiect, predicat, atribut, complement – G.A., 1954: 13-18) la cinci (subiect,
predicat, atribut, complement, circumstanţial şi element predicativ suplimentar
– G.A., II, 1966; V. Şerban, 1970; Mioara Avram, 1986: 255), şapte (subiect,
predicat, atribut, complement, circumstanţial, apoziţie, element predicativ
suplimentar – I. Iordan – Vl. Robu, 1978; subiect, predicat, atribut,
complement, circumstanţial, apoziţie, atribut circumstanţial – C. Dimitriu,
1982). Există lingvişti care consideră că numărul de funcţii sintactice existente
la nivelul sintactic al limbii române este de opt: subiectul, predicatul,
complementul, circumstanţialul, complementul corelativ, atributul, atributul
circumstanţial şi complementul predicativ (D. Irimia, 1983; 1997).
Notă: Dacă diferenţa între părerile specialiştilor în privinţa numărului de
funcţii sintactice, le-am numi centrale, este relativ majoră, variind de la
cinci la opt, atunci când se vorbeşte de subtipurile acestor funcţii sintactice,
diferenţele se adâncesc. În unele lucrări, se consemnează doar existenţa
subiectului şi predicatului (G.A., II, 1954: 13-14), în alte lucrări se
operează subtaxinomii ale acestora, cele mai frecvente realizări ale
subiectului fiind, de exemplu, exprimat (simplu şi multiplu), neexprimat
(inclus şi subînţeles), la care, în ultima vreme, s-a adăugat subiectul
nedeterminabil. În ceea ce priveşte predicatul, acesta are subtipurile
verbal, nominal, din a cărui ultimă realizare, unii cercetători au abstras ca
funcţie sintactică distinctă numele predicativ şi chiar (elementul)
predicativ(ul) suplimentar (Valeria Guţu Romalo, 1973: 133 şi 146).
Atributul şi complementul, prin realizările pe care le cunosc, sunt funcţii
sintactice heterogene şi, de aceea, chiar la o abordare sumară se constată
existenţa unor diferenţe sensibile între opiniile specialiştilor. Atributele se
subclasifică, în opinia majorităţii specialiştilor (I. Iordan, 1956: 591; V.
Şerban. 1978: 148 ş.a.), după criteriul morfologic, al părţii de vorbire prin
care se exprimă, în şapte tipuri (corespunzătoare claselor morfologice
„noţionale“) şi se subclasifică, după acelaşi criteriu al conţinutului
categorial, supraaplicat, în alte subsubtipuri (exemplu: atribut substantival,
substantival genitival, substantival propoziţional etc.) şi după criteriul
conţinutului denotativ în alte trei subtipuri: atribut calificativ, determinativ
şi explicativ (G.A., 1966, II: 139-140). Criteriul suprasegmental, al topicii
acţionează pentru taxinomia atributului în izolat şi neizolat (solidar) (G.A.,
1966, II: 138). În clasa atributului ar trebui inclusă şi realizarea numită de
unii specialişti „atribut circumstanţial“ (G.A., II, 1966, 139) care, însă, în
exemplele aduse în discuţie, este dublu subordonată şi se raliază clasei
atributului numai prin jumătate din natura sa sintactică. Aceste diferenţe
sunt justificabile, în principal, prin criteriile de identificare aplicate şi,
implicit, de descriere a funcţiilor secundare. Referindu-ne la aceste criterii
observăm că acestea iau în considerare importanţa gramaticală, ca reflexie
a conţinutului sintactic (funcţional, categorial şi denotativ) al funcţiei
sintactice, criteriu conjugat cu cel formal (al mijloacelor de exprimare şi
marcare a funcţiilor sintactice) şi cele ale tipurilor şi numărului regenţilor.
În subsidiar, acţionează un criteriu comparativ, al opoziţiilor interne, de
exemplu, funcţiile sintactice principale între ele sau/şi cu altele secundare.
Aceste criterii acţionează sincretic.
Criteriul „importanţei gramaticale“ distinge funcţiile sintactice de

atribut şi complement şi, în cadrul complementelor, între complemente şi
circumstanţiale, ca fiind secundare, adică omisibile (prin faptul că nu sunt
determinanţi obligatorii) (cf. C. Dimitriu, 1982: 150-152 şi 237).
Criteriul regenţilor (al numărului şi al tipurilor) segmentează
funcţiile sintactice secundare în trei clase distincte:
a) funcţii sintactice cu un singur regent, fie nominal (atributul), fie
verbal (complementul sau circumstanţialul).
b). funcţii sintactice cu doi regenţi simultani şi diferiţi morfologic:
unul nominal şi unul verbal – atributul circumstanţial/elementul predicativ
suplimentar/complementul predicativ etc. (În ce măsură, în această ultimă
situaţie, se poate vorbi de trei sau mai multe funcţii sintactice diferite sau de
una cu diferite denumiri, ne vom ocupa, aşa cum am anunţat deja, într-o altă
lucrare). De asemenea, către această clasă tind, în opinia unor lingvişti, să se
alipească şi aşa-numitele complemente corelative: circumstanţiale de
excepţie, cumulativ, opoziţional, sociativ (de care ne-am ocupat, în mod
special, în alte lucrări).
c). funcţii sintactice fără regent, dar cu bază semantică sau antecedent
coreferenţial: apoziţia.
Criteriul formal, al conţinutului categorial, conjugat cu cel denotativ,
diversifică foarte mult subtipurile de funcţii sintactice existente la nivelul
sintactic al limbii române.
În ceea ce priveşte determinările regenţilor de tip verbal (verb, adjectiv,
adverb, interjecţie), între părerile specialiştilor, se disting două tendinţe:
1. de a considera toate determinările verbale drept complemente (unde
alături de realizările „clasice“ ale complementului direct şi indirect sunt
încadrate şi circumstanţialele şi, desigur, şi complementele mai noi:
separativ, instrumental, de materie, opoziţional, cumulativ, excepţie, relaţie,
comparativ ş.a. (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 660 sqq.).
2. de a împărţi determinările verbale în două subclase distincte, în
funcţie de caracterul lor obligatoriu sau facultativ (C. Dimitriu, 1982: 237 şi
nota 142) în complemente şi circumstanţiale. Unii specialişti abstrag, însă,
din clasa complementelor o clasă distinctă, identificată după criteriul intern
al „referirii la alte părţi de propoziţie“, numită a complementelor corelative
şi care cuprinde sociativul, cumulativul, complementele de excepţie şi
opoziţionalul (D. Irimia, 1983: 218).
Complementele sunt subclasificate, la rândul lor după alte criterii:
- caracterul tranzitiv/ intranzitiv al verbelor regente le subclasifică în
directe şi indirecte,
- după radicalul verbului identic cu cel al complementului, acesta se
subclasifică în intern,
- după conţinutul categorial şi denotativ agentiv se subclasifică în de
agent.
Circumstanţialele sunt subclasificate, în primul rând, după criteriul
semantic, într-un număr variabil de la aproximativ şapte tipuri (la diverşi
cercetători) până la aproximativ douăzeci de tipuri (prin însumare):
temporal, spaţial (sau de loc), modal, cauzal, scop (finalitate) sociativ,
separativ, instrumental (de mijloc), de materie, opoziţional, cumulativ, de
excepţie, relaţie (al referinţei), comparativ, concesiv, consecutiv,
condiţional, reciprocitate, progresiv sau limitativ, de schimb ş.a.
Problema diferenţei dintre funcţiile sintactice de complement şi
circumstanţial nu este decât secund una de terminologie; ea este o problemă
care ţine de teorii sintactice româneşti şi străine, problemă pe care o vom
prezenta succint în continuare. Metatermenul complement a intrat în
lingvistica românească mai devreme decât cel de circumstanţial. H. Tiktin,
1893, diferenţiază complementul de circumstanţial doar terminologic,
ambele determinând verbe, adjective, adverbe. Şi Gh. Ivănescu (Gramatica
şi logica, I: 195) şi Sextil Puşcariu (Limba română, I, 1940: 149) tratează
nediferenţiat atributul de complement pe considerentul că ambele „sunt
completări ale unui substantiv, verb sau adjectiv“. Aceste teorii dau şi sensul
metatermenului de complement, care este în această situaţie de
„completare“. Suficient de devreme apare însă şi termenul de „ojet“ (C.
Diaconovici-Loga, Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor,
Buda, 1822: 145), care va atrage după sine, mai târziu, sensul de
tranzitivitate. În teoriile lor, specialiştii au reliefat o serie de caracteristici
ale funcţiilor sintactice în discuţie care sunt în mare parte puncte comune şi
care trebuie avute în vedere:
Complementul şi circumstanţialul sunt generate de raportul sintactic
de subordonare.
1. Regenţii complementelor şi circumstanţialelor au conţinut
funcţional complet.
2. Regentul complementelor şi circumstanţialelor este de tip verbal
(verb, adverb, adjectiv şi interjecţie).
3. Mărcile raportului de subordonare sunt comune ambelor tipuri de
funcţii sintactice.
Punctele de diferenţă sunt considerate următoarele:
1. Complementele sunt determinări obligatorii, iar circumstanţialele
sunt determinări facultative.
2. Complementele sunt cerute de verbe tranzitive (cu tranzitivitate directă
sau indirectă), iar circumstanţialele sunt incompatibile cu acest concept.
3. Regentul verbal caracterizat de insuficienţă semantică este cel care
selectează una sau alta dintre funcţiile sintactice în discuţie.
Observăm în legătură cu aceste adevărate postulate, care circulă în
gramatica românească, faptul că unele dintre ele sunt imprecise, prin faptul că
nu individualizează suficient cele două funcţii sintactice în discuţie. Ne referim,
de exemplu, la faptul că insuficienţa semantică verbală este un instrument
sintactic imprecis; diferenţa dintre facultativ şi obligatoriu poate fi absolutizată
doar la nivel teoretic şi mai puţin la nivelul emiţătorului care este indiferent la
această deosebire. Problema nu a fost rezolvată tranşant. Noi ne limităm aici la
aceste observaţii, urmând să reluăm discuţia într-o altă lucrare, eventual.
Diversitatea de opinii existentă la nivelul sintactic al limbii române, în
legătură cu numărul şi tipurile de funcţii sintactice provine şi din definiţia şi
accepţiile sau denotaţiile metatermenului de funcţie sintactică în lingvistica
românească. Metatermenul neologic funcţie (varianta funcţiune < lat.
functio, Fl. Marcu – Constant Maneca, 1986: sv) a fost folosit ca
metatermen de I. Zalomit (1854) în lucrările sale de filozofie. Trebuie să
remarcăm, însă, şi faptul că pentru perioada despre care vorbim, mijlocul
secolul al XIX-lea, majoritatea lingviştilor erau şi filozofi (A. T. Laurian, S.
Bărnuţiu, I. H. Rădulescu, T. Cipariu). T. Cipariu, de exemplu, traduce cu
şase ani mai înainte de a-şi redacta Gramatica sa, Elemente de filozofie după
W. T. Krug (I – 1861; II – 1863, Blasiu). De aceea, e mai mult decât
probabilă o contaminaţie terminologică între filozofie şi lingvistică,
contaminaţie materializată, în primul rând, prin transferuri majore de
termeni din filozofie în lingvistică cf. acţie (acţiune), conclusie, proposiţie,
condiţie, noţiune, analisă şi sintesă, acestea din urmă cu aplicare directă la
realităţile gramaticale (G. Ivănescu, 1989:141-142). Metatermenul lingvistic
funcţie este întrebuinţat cu denotaţii specifice pentru toate subnivelele limbii
(fonetic, morfematic, sintactic, stilistic, lexical etc.). La nivel sintactic,
metatermenul funcţie are un fascicul de sensuri. Unul dintre acestea, mai
vechi, este acela de valoare morfologică care vizează nivelul sintactic, cum
se observă în sintagmele „adjectiv cu funcţiune de substantiv“ (H. Tiktin,
1895: 410) sau „adjectiv cu funcţie adverbială“ (Gh. N. Dragomirescu,
1962: 101; I. Iordan, 1943: 406) şi chiar verbe „cu funcţiune copulativă“
(G.A., 1966, II: 100; G. Beldescu, 1955: 70). Această sinonimie este şi
inversă, se întrebuinţează valoare morfologică pentru funcţie sintactică „un
singur cuvânt are valoare sintactică dublă“ (S. Stati, 1972: 132). Unii
lingvişti preferă folosirea metatermenului funcţie sintactică celui de parte de
propoziţie, acesta din urmă fiind un metatermen de opoziţie pentru parte de
vorbire (Valeria Guţu Romalo, 1963 (a): 25). Alţi lingvişti, pentru
diversificarea terminologică, întrebuinţează pentru funcţie termenul „rol“ (I.
Iordan, 1963: 329; Al. Rosetti – J. Byck, 1945: 182), uneori cu
determinantul sintactic (vezi şi S. Stati, 1967(a): 127). Tot ca „rol“ este
definită funcţia, în general, şi în lingvistică franceză „le rôle joué par un
terme“ – DL, 1973: s.v. În sfârşit, alţi lingvişti folosesc metatermenul
funcţie şi pentru denotaţia ‘sens’ (informaţie semantică), vorbind, de
exemplu, despre „întrebuinţarea lui a fi cu funcţie existenţială“ (G. G.
Neamţu, 1980 (a): 14) sau îi atribuie sinonimul „categorie sintactică“ (I.
Iordan – Vl. Robu, 1978: 347). Acesta din urmă este un supratermen,
„fiindcă prin el sunt denotate, atât funcţiile sintactice de bază, în unităţile de
comunicare, adică subiectul, predicatul, atributul şi complementul, dar şi
unităţile sintactice, propoziţia, fraza şi felurile ei“ (Ibidem). În varianta
funcţiune, metatermenul funcţie primeşte uneori şi semnificaţia ‘trăsătură’
cf. „principala funcţiune a predicatului nominal este de a caracteriza
subiectul“ (V. Şerban, 1970: 100). Faptul că metatermenul funcţie are atâtea
accepţii poate însemna fie că în spatele acestora se află debuşeul unui alt
mod de a privi lucrurile, fie o certificare a faptului că terminologia
lingvistică este supusă continuu unui proces reformator, ambele tendinţe
fiind foarte active în lingvistica românească. Acest polisemantism, însă, al
termenului în discuţie (întrebuinţat adesea şi cu sensuri nontehnice) se
opune acurateţii ştiinţifice şi face mai dificilă sarcina lingvistului de a defini
noţiunea şi conceptul de funcţie (sintactică) în gramatică şi, evident, şi tipul
sau numărul funcţiilor sintactice.
Taxinomia actuală a funcţiilor sintactice cuprinde un număr de nouă
funcţii sintactice admise: subiectul, predicatul, atributul, apoziţia,
complementul, circumstanţialul, „elementul predicativ suplimentar“,
„atributul circumstanţial“, „complement predicativ“. Întrucât numărul de
funcţii sintactice, în opinia noastră, stă în legătură directă cu raporturile
sintactice admise în limba română, raporturi sintactice generatoare de funcţii
sintactice, opinăm că în limba română există şi ar trebui să fie admise
următoarele funcţii sintactice:
1. subiectul şi
2. predicatul („generate „ de raportul sintactic de inerenţă);
3. apoziţia (generată de raportul sintactic apozitiv);
4. atributul;
5. complementul;
6. circumstanţialul (generate de raportul de subordonare);
7. cumulul de funcţii sintactice (generate de raportul de dublă
subordonare);
8. funcţia sintactică ∅ (generată de raporturile sintactice explicativ şi ∅);
9. nonfuncţia sintactică („generată“ de nonraportul sintactic (-), şi de
raporturile sintactice de incidenţă, mixt şi coordonare).
Această taxinomie poate fi figurată pe o axă a funcţiilor sintactice, astfel:
(-) ∅ +
nonfuncţia funcţia sintactică subiectul
sintactică zero predicatul
atributul
complementul
circumstanţialul
apoziţia
cumulul de
funcţii sintactice
Figura nr. 14. Clasificarea categorială a funcţiilor sintactice
3.1. CORESPONDENŢA DINTRE FUNCŢIILE SINTACTICE

INTRAPROPOZIŢIONALE ŞI FUNCŢIILE SINTACTICE PROPOZIŢIONALE
Atunci când vorbim despre corespondenţa dintre realizările

infrapropoziţionale şi cele propoziţionale ale funcţiilor sintactice, avem în
vedere două aspecte legate între ele, pe de o parte, organizarea sistemică a
nivelului sintactic al limbii române, care permite treceri cu pierderi minime de
informaţie semantică şi sintactică de la realizările de sintaxă minoră, din
interiorul propoziţiei, la realizările propoziţionale din interiorul frazei şi
invers, pe care o putem considera sintaxa majoră (fenomene numite
expansiune şi contragere) şi, pe de altă parte, conceptul de sinonimie
sintactică (SS). „Sinonimia sintactică, consideră Mioara Avram, se poate
manifesta între: părţi de propoziţie (de acelaşi fel sau diferite), o parte de
propoziţie şi aceeaşi parte de propoziţie însoţită de o propoziţie subordonată,
o parte de propoziţie şi o propoziţie două propoziţii, o propoziţie şi o frază.“
(Mioara Avram, 1986: 380). Pentru a înţelege mai bine corespondenţa dintre
realizările infrapropoziţionale şi propoziţionale ale funcţiilor sintactice, ca
manifestare sistemică a nivelului sintactic al limbii române, vom discuta
aceste tipuri de sinonimie sintactică teoretizate de Mioara Avram, precum şi
altele teoretizate şi de alţi lingvişti (v. Ion Diaconescu, 1989: 64-77).
SINONIMIA SINTACTICĂ ÎNTRE FUNCŢII SINTACTICE

IDENTICE SAU DIFERITE
Aceasta sinonimie sintactică (SS) poate fi considerată internă
categoriei sintactice de funcţie sintactică, fiind de mai multe tipuri.
Tipul 1. SS între funcţii sintactice identice, cu realizare

infrapropoziţională. Diferenţa dintre funcţiile sintactice implicate constă în
structura condiţionată de realizarea morfologică:
cf. cursul acesta/acest curs;
Se pregăteşte pentru a cânta/spre a cânta.
A venit ca director/în calitate de director.
Tipul 2. SS între realizări diferite ale aceleiaşi funcţii sintactice.

Diferenţa dintre funcţiile sintactice implicate este de conţinut categorial,
respectiv, de categorii morfologice (recte cazuri) diferite ale aceleiaşi
realizări de gen proxim. Aceste funcţii sunt izosemantice.
Cf. 1. atribut adjectival vs. atribut substantival
Cf. viaţă studenţească vs viaţă de student
2. atribut adj. vs. atribut pron. în G sau D
Cf. opera sa / opera lui / ei / opera-i
3. atribut subst. genitival vs. atribut substantival prep.
Cf. floarea cireşului / floare de cireş
4. atribut subst. genitival vs. atribut substantival în dativ vs.
atribut subst. prep.
Cf. văr al mamei / văr mamei / văr cu mama
5. atribut substantival prep. Vs. apoziţie
Cf. luna lui august / luna august
6. atribut substantival prepoziţional vs. apoziţie
Cf. conceptul de sinonimie / conceptul sinonimie
7. atribut subst. genitival sau prepoziţional vs atribut verbal
Cf. acţiunea solicitării / acţiunea de solicitare /
acţiunea de a solicita
8. predicat verbal suficient semantic vs. predicat verbal
+cumul de funcţii sintactice
Cf. Eu mă bucur. /Eu sunt bucuros.
El se popeşte. /El se face popă.
Tipul 3. SS între funcţii sintactice diferite. Dacă avem în vedere

izosemantismul, în primul rând, şi funcţia sintactică, în al doilea rând, putem
identifica următoarele subtipuri ale acestui tip de sinonimie. Condiţia este de
izosemantism, dar nu există şi identitate structurală între enunţurile ce
conţin aceste funcţii sintactice.
1. atribut adj. sau pronominal vs. complement indirect
Cf. Am citit povestea ta vs. Ţi-am citit povestea. / Ţi-am citit
povestea ca să adormi.
Pare a corespunde parţial acestei situaţii şi o structură precum A trimis
pe copii la şcoală. vs. Şi-a trimis copii la şcoală. Nu este îndeplinită condiţia
izosemantismului, din primul enunţ nu rezultă posesia, iar acuzativul normat,
construit cu pe la animate este înlocuit tot cu un acuzativ normat, fără pe în
condiţiile în care reflexivul anulează posibilitatea marcării cu pe.
2. cumul de funcţii sintactice vs. circumstanţial de mod
Cf. Fetiţa aleargă veselă / Fetiţa aleargă vesel.
Tipul 4. SS ca efect al „inversiunii sintactice“ (v. şi Ion Diaconescu,

1982), cu schimbarea funcţiilor sintactice ale părţilor de vorbire inversate.
Spre deosebire de primul tip, unde inversiunea adjectivului faţă de
substantiv nu are ca efect şi schimbarea funcţiei sintactice a adjectivului
(vezi supra), acest tip de inversiune are efect în planul actualizării tipurilor
de funcţii sintactice.
Cf. 1. Atributul adjectival vs. atributul substantival prepoziţional
Cf. o fată frumoasă / o frumuseţe de fată
2. Atributul substantival prepoziţional vs. funcţie sintactică în
N. sau Ac.
Cf. O fată ca un bujor / un bujorel de fată
3. Apoziţie vs. atribut substantival prepoziţional.
Cf. Trombonistul Costache/ trombonistul de Costache
În legătură cu această relatizare, se poate vorbi de o falsă
transformare, întrucât doar în planul formei apare o diferenţiere, în plan
extralingvistic, menţinându-se coreferenţialitatea, în calitate de conţinut al
raportului sintactic de apoziţie.
4. Atribut adjectival vs. circumstanţialul de relaţie
Cf. o fată frumoasă ca un înger / o fată ca un înger de
frumoasă
5. Complementul modal comparativ vs. atribut substantival
prepoziţional
cf. masă lungă de doi metri /masă de doi metri de lungă
Tipul 5. SS între o funcţie sintactică intrapropoziţională şi o

funcţie sintactică propoziţională. Aceasta este uşor de probat din
considerentele enumerate de noi la începutul prezentării. Condiţiile
izosemantismului şi ale echivalenţei funcţionale sunt coprezente, aşa cum se
poate observa din tabelul de mai jos.
Tabelul 3. Corespondenţa sinonimică izo-semantică şi izosintactică
dintre funcţiile sintactice infra- şi propoziţionale
Funcţie sintactică propoziţională Funcţie sintactică
infrapropoziţională
Propoziţia subiectivă Subiectul
Să studiezi în tinereţe este cel mai Studiul în tinereţe este cel mai bun
bun lucru pe care ţi-l poţi oferi. lucru pe care ţi-l poţi oferi.
Cine e bolnav trebuie să se trateze. Bolnavul trebuie să se trateze.
M-a neliniştit ce am citit. M-au neliniştit cele citite.
Propoziţia predicativă Predicatul
Eu sunt cum e ea. Eu sunt ca ea.
Ea era cum este hârtia. Ea era ca hârtia.
Propoziţia cumul de funcţii Cumulul de funcţii sintactice
sintactice Am văzut-o bolnavă.
Am văzut-o că e bolnavă. Te-am văzut scriind.
Te-am văzut cum scriai.
Propoziţia atributivă Atributul
Cărţile care se citesc de plăcere nu Cărţile citibile de plăcere nu sunt
sunt rare. rare.
Propoziţia completivă directă Complementul direct
Aştept să te reîntâlnesc. Aştept reîntâlnirea cu tine.
Propoziţia completivă indirectă Complementul indirect
Mă pregătesc să călătoresc în Italia. Mă pregătesc de călătorie
în Italia.
Propoziţia completivă de agent Complementul de agent
Expoziţia a fost panotată de cine a Expoziţia a fost panotată de
participat cu lucrări. participaţii cu lucrări.
Propoziţia circumstanţială de loc Circumstanţialul de loc
Am ajuns unde era expoziţia. Am ajuns la locul expoziţiei.
Propoziţia circumstanţială de timp Circumstanţialul de timp
Am descoperit cartea adusă de tine Am descoperit cartea adusă de tine
după ce ai plecat. după plecarea ta.
Propoziţia circumstanţială de mod Circumstanţialul de mod
Citeşte cum i-ai indicat tu. Citeşte după indicaţiile tale.
Propoziţia circumstanţială de cauză Circumstanţiala de cauză
Din cauză că ai lipsit nu s-a ţinut Din cauza lipsei tale nu s-a ţinut
seminarul. seminarul.
Propoziţia circumstanţială de scop Circumstanţialul de scop
A plecat să pescuiască. A plecat la pescuit.
Funcţie sintactică propoziţională Funcţie sintactică
infrapropoziţională
Propoziţia circumstanţială Circumstanţialul consecutiv
consecutivă E prea supărat pentru a râde acum
E prea supărat ca să râdă acum cu cu noi.
noi.
Propoziţia circumstanţială Circumstanţialul instrumental
instrumentală Scrie adresa cu orice.
Scrie adresa cu ce vrei.
Propoziţia circumstanţială sociativă Circumstanţiala sociativă
Vino tu şi cu cine vrei. Vino tu şi cu oricine.
Propoziţia circumstanţială de relaţie Circumstanţiala de relaţie
S-a remarcat în ceea ce priveşte S-a remarcat în pictură.
pictura.
Propoziţia circumstanţială Circumstanţiala condiţională
condiţională Ce s-ar fi ales de el, orb?
Ce s-ar fi ales de el, dacă era orb?
Propoziţia circumstanţială concesivă Circumstanţialul concesiv
Deşi a întârziat, a prins începutul În ciuda întârzierii, a prins
uverturii. începutul uverturii.
Propoziţia circumstanţială Circumstanţialul opoziţional
opoziţională În loc de a dormi, studiezi.
În loc să dormi, studiezi.
Propoziţia circumstanţială Circumstanţialul cumulativ
cumulativă Pe lângă cele aflate s-au mai
Pe lângă ce-ai aflat s-au mai întâmplat şi altele.
întâmplat şi altele.
Propoziţia circumstanţială de Circumstanţialul de excepţie
excepţie. Nu aflat nimic în afară de plecarea
Nu a aflat nimic în afară că el a lui.
plecat.
Există şi o corespondenţă semantică în absenţa unei corespondenţe

sintactice. Această situaţie de asimetrie poate fi ilustrată prin exemple de tipul:
Mi-a spus că vei veni. – propoziţie completivă directă vs. Mi-a spus despre
venirea ta. – complement indirect;
A deschis uşa surâzând. – circumstanţial de timp vs. A deschis uşa şi
surâdea. – propoziţie principală.
O condiţie pentru realizarea acestei corespondenţe este considerată,
aşa cum afirmă Mioara Avram „nu fidelitatea exagerată faţă de înfăţişarea
enunţului iniţial, ci să se respecte sensul global al construcţiei transformate,
iar noua construcţie realizată să fie cât mai firească.“ Reţinem de aici doar
ideea sugerată a unei sinonimii imperfecte, respectiv, confirmarea ipotezei
enunţate de mulţi lingvişti că în limbă nu există sinonimie perfectă, dar nu
suntem de acord în ceea ce priveşte aproximarea prea largă a sensului şi a
structurilor implicate, fapte ce ar contraveni, pe de o parte, însuşi
conceptului de corespondenţă sistemică; pe de altă parte, ar legitima
ambiguitatea care rezultă adesea din aceste transformări, cf. Mi-a spus
despre venirea ta. = Mi-a spus că ai venit. / Mi-a spus că vei veni.
Generalizând în legătură cu sinonimia sintactică, observăm că această
simetrie este izosemantică şi cvasi-izostructurală, ceea ce demonstrează şi
coexistenţa structurilor în limbă.
3.2. EXISTĂ CONVERSIUNE SINTACTICĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ?
1.1. În literatura română de specialitate, între procedeele interne de

îmbogăţire a vocabularului, este înregistrată şi conversiunea (lat. conversio,
fr. engl. conversion, cf. DN, 1986, s.v.). Denumită metasintagmatic şi
„schimbarea valorii gramaticale“ (Th. Hristea, 1981: 62), „conversiune
lexicală“ (P. Zugun, 1985: 461) sau simplu „conversiune“ (Narcisa Forăscu,
1989: 17; Gabriela Pană Dindelegan, 1994: 26; C. Dimitriu, 1994: 194),
acest fenomen lingvistic complex este echivalat de către unii specialişti
numai cu „schimbarea clasei morfologice“ (Th. Hristea, 1981: 62), deşi
termenul „gramatical“ întrebuinţat ca sinonim al lui morfologic în situaţia
dată trimite, în egală măsură, la sensurile morfologic şi sintactic. Alţi
specialişti afirmă – relativ contradictoriu – că „schimbarea clasei
morfologice este un procedeu gramatical (morfologic şi sintactic) mai rar
numai sintactic“ (Gabriela Pană Dindelegan, 1994: 27). Unii lingvişti, deşi
vorbesc în legătură cu fenomenul în discuţie, de o schimbare a
„caracteristicilor lexicale, morfologice şi sintactice“ (Gh. Constantinescu–
Dobridor, 190: 99) şi de o „reorganizare sintagmatică a enunţului“ (Ibidem),
nu iau în discuţie şi aspectul sintactic al conversiunii. Există, însă, şi
specialişti care subliniază „importanţa factorului sintactic“ (s. a. Gabriela
Pană Dindelegan, 1934: 36) şi necesitatea „corelării lui cu cel morfologic în
recunoaşterea conversiunii“ (Ibidem), dar care nu aplică exhaustiv şi
consecvent acest principiu, analiza rolului nivelului sintactic al conversiunii
trecând, cel mai adesea, în plan secund.
1.2. Înregistrând această diversitate de opinii, considerăm necesar să
plecăm în discuţia de faţă de la ce se înţelege prin conversiune şi în ce
măsură priveşte conversiunea numai morfologia sau şi sintaxa?
1.2.1. În definiţiile date conversiunii se consideră, în general, că
aceasta este procedeul prin care „păstrându-şi neschimbat corpul fonetic
(adică fără nici un «adaos» şi nici o «pierdere», diferite părţi de vorbire
capătă în anumite contexte, o altă „valoare“ (C. Dimitriu, 1994: 71-72). Un
cuvânt se poate converti, se adaugă într-o altă definiţie prin „simpla trecere
dintr-o clasă morfologică în alta“ (Narcisa Forăscu, 1989: 17). În ceea ce ne
priveşte, considerăm că prin însuşi termenul de conversiune se sugerează că
unitatea lexico-gramaticală care se converteşte «pierde» ceva: clasa
morfologică de origine, cu specificitatea sa morfo-sintactică şi «câştigă»
contextual un nou statut morfo-sintactic şi lexical care poate interesa şi
nivelul stilistic şi care uneori se poate adăuga statutului iniţial. cf. „El
cugetă ce ţepi li se cuvin.“ (T. Arghezi, Versuri I, p. 729, unde pronumele
relativ ce se converteşte contextual în adjectiv pronominal relativ, dar
simultan şi în jonctiv de tip subordonator, fiind un cumul morfologic,
conversiune cu certe repercusiuni în plan sintactic: îndeplinirea funcţiei
sintactice de atribut adjectival şi nu pronominal, dar şi, paradoxal,
neutralizarea posibilităţii de a îndeplini o funcţie sintactică, nonevidentă la
nivelul structurii de suprafaţă prin dobândirea statutului de jonctiv
subordonator. De cele mai multe ori, trecerea nu este „simplă“, ci presupune
transformări care privesc fie structura de adâncime, fie structura de
suprafaţă, afectând nivelul sintactic al unităţii lexico-gramaticale care se
converteşte, nivelul semantic (adjectivul substantivizat nu va mai exprima
caracteristica unui nume, ci chiar numele entităţii: femeie sfântă = o
sfântă) şi, deseori, nivelul stilistic, prin aceea că la acest nivel conversiunea
este o „figură“, respectiv, cuvântul obţinut prin conversiune poate fi o
„inovaţie poetică care se abate de la modul comun şi obişnuit de a scrie sau
de a vorbi“ (Peacham după H. Plett, 1983. 26): „Femeie nefemeie, la bine şi
la rău, / Turtită ca o tavă ş-un sul de rogojină, / Sătulă de-ntuneric,
scârbită-i de lumină, / Făptură nemplinită şi fată fătălău.“ ( T. Arghezi,
Versuri I, p. 473).
De aceea, considerăm că procedeul numit conversiune este
transformarea lexical-semantică, morfologică şi sintactică, care afectează o
unitate lexico-gramaticală în trecerea ei contextuală de la o clasă
morfologică la alta, în scopuri cel mai adesea lexical-semantice, dar şi
sintactice, stilistice sau relaţionale.
1.2.2. După partea de vorbire la care s-a ajuns în urma convertirii,
principalele tipuri de conversiune au fost socotite şi numite substantivare,
adjectivare, adverbializare. Faptele prezentate în literatura de specialitate,
motivate de criteriul calitativ, al frecvenţei cu care se întâlnesc unităţi
lexico-gramaticale convertite, acoperă cu precădere tipurile de mai sus
(Gabriela Pană Dindelegan, 1994: 29–36), deşi se poate vorbi şi de
conjuncţionalizare (de exemplu, prepoziţia cu, se converteşte în conjuncţia
cu atunci când coordonează părţile subiectului multiplu: „Numai eu cu
Zaharia ghemuiţi în căruţa lui moş Luca, ne duceam surgun dracului
pomană…“ – I. Creangă, Poveşti. Amintiri. Povestiri, p. 219), prepozi-
ţionalizare (substantivul faţă precedat de o prepoziţie devine perifrază
prepoziţională: „Eu cad neputincios, stăpâne, / În faţa strălucirii tale.“ – O.
Goga, Poezii, p. 5), interjecţionalizare (obţinută din substantive în cazul
vocativ lexicalizate ca exclamaţii menite să atragă atenţia şi să exprime o
stare de uimire, de cele mai multe ori: „Doamne, cumnăţică-hăi, cum se pot
învrăjbi oamenii din nimica toată…“ – I. Creangă, Poveşti. Amintiri.
Povestiri, p. 157), dar nu se poate vorbi de unităţi lexico-gramaticale
convertite în pronume, numerale, articole. Această taxinomie morfologică
are cea mai mare circulaţie şi are drept criteriu finalitatea conversiunii (de
unde şi denumirile tipurilor de conversiune), dar nu surprinde mecanismele
interne ale conversiunii şi nivelele pe care le implică sau afectează. În ceea
ce ne priveşte, luând ca punct de plecare taxinomia claselor morfologice,
considerăm drept criterii adecvate pentru discutarea conversiunii
caracteristicile lexical-semantice, implicit, morfo-sintactice ale cuvintelor
dintr-o limbă, caracteristici ce pot fi considerate indici de clasă
morfologică, observăm că unităţile lexico-gramaticale convertite sunt
recognoscibile prin anumiţi indici de conversiune (sens lexical, flexiune,
cuvinte morfem, context sintactic etc.) care nu sunt altceva decât indicii de
clasă morfologică în context nespecific. Aceşti indici de conversiune
acţionează redundant şi trebuie comparaţi cu indicii clasei de origine ai
unităţii lexico-gramaticale convertite, întrucât se află cu aceştia într-o relaţie
de opoziţie. Pronumele eu marcat prin articol hotărât aglutinat, de exemplu,
este recunoscut ca substantiv într-un context sintactic nespecific, faţă de eu
pronume care se opune formei cvasiomonime prin sens (şi paronime prin
formă) atât prin absenţa articolului, cât şi prin context sintactic specific: În
eul său era un revoltat. vs. „Eu simt ispitele cum sapă“ – O. Goga, Poezii,
p. 5. Opunând aceşti indici, putem deduce mecanismele prin care unităţile
lexico-gramaticale se convertesc şi putem evalua implicaţiile conversiunii
asupra nivelelor semantic, sintactic şi stilistic. Materialul propriu, excerptat
din texte beletristice, ca de altfel şi cel exemplificativ din literatura de
specialitate ne-a oferit posibilitatea observării comportamentului claselor
morfologice în procesul conversiunii şi generalizării observaţiilor, în sensul
implicaţiilor sintactice, pe care le-am urmărit cu preponderenţă.
1.2.3. Dacă rezultatul conversiunii este mereu acelaşi: o unitate
lexico-gramaticală dobândeşte valoarea altei clase lexico-gramaticale,
mecanismul prin care se ajunge la acest rezultat nu este unic, ci variat. Cu
puţine excepţii, conversiunea înseamnă transformare unei structuri iniţiale
primare într-o nouă structură derivată din prima prin reguli de transformare,
care afectează structura de adâncime sau reguli de constituenţi, care au loc
la nivelul structurii de suprafaţă, respectiv care acţionează asupra
contextului ce devine favorizant conversiunii, adică un „context
semnalizator contrastant“ (H. Plett, 1983: 297). De exemplu, în textul: «A
venit la mine „Da“ / care tocmai învia / Şi-a venit la mine „Nu“ / de însumi
băgat în tu.» (N. Stănescu, Starea poeziei, p. 279-280), adverbele da şi nu
devin substantive prin reguli de transformare marcate de mijloace
grafematice (alografe cu majuscule) şi context sintactic nespecific,
respectiv, prin ocuparea unor poziţii sintactice specifice numelui-subiect; de
asemenea, pronumele personal tu nu are forma de acuzativ: tine cerută de
prepoziţia în (deşi aici exista compatibilitate între funcţii sintactice),
întrucât, contextual, el este substantiv. Multe din transformările de tip
conversiune au avut loc în diacronie, ne referim la cele uzuale, tocite sau
„lexicalizate“ pătrunse în mentalul social, dar pot avea loc şi în sincronie, în
limbajul poetic creator de structuri noi. Cele care s-au produs în mentalul
comun vorbitorilor vernaculari sunt structuri in absentia, în această situaţie
fiind, de exemplu, adjectivele substantivate sătul, flămând, care nu mai sunt
simţite astăzi de vorbitori ca adjective şi sunt întrebuinţate preponderent
substantival: „«Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede
la ăl flămând.» (I. L. Caragiale, Opere I, p. 110) sau verbele la infinitivul
lung substantivate: «Vine toată omenirea / Să dea ochi cu stăpânirea.»“ (T.
Arghezi, Versuri I, p. 476). Cele care au loc în mentalul individului creator
sunt rezultatul unui efort de creaţie, de înnoire lingvistică, adică structuri
convertite in praesentia, la nivel stilistic, unde are loc „convertirea
sensurilor gramaticale în componente ale semnificării“ (D. Irimia, 1986:
157): „Doar atât că am atins / pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde / care,
ştiindu-mă, m-au respins.“ (N. Stănescu, Starea poeziei, p. 74).
I. Ţinând cont de toate aceste observaţii, considerăm că primul
mecanism de conversiune (care priveşte transformarea unei structuri de
adâncime într-o structură de suprafaţă) poate fi figurat grafic astfel:
(I) [# A-B #] > (II) [#_ B #] > (III) [# B #]
sau [# un B #]
sau [# cel B #]
sau [# acest B #]
unde A = context morfosintactic specific lui B,
iar B = unitatea lexico-gramaticală care se converteşte.
În faza (I) iniţială, sunt implicate două unităţi lexico-gramaticale,
combinate în baza unei relaţii sintactice, de exemplu [culoarea – verde].
Trecerea spre faza a II-a ar putea fi numită relaţie de cedare-acceptare,
întrucât A cedează statutul său morfo-sintactic lui B, care are latent
disponibilităţi semantico-structurale de acceptare, în sensul că un adjectiv
precum infam se poate converti în substantiv, dar adjectivul infamant este
semantic şi structural neadaptabil conversiunii: *infamantul. Că această
relaţie de cedare-acceptare are loc, ne-o demonstrează imposibilitatea
adjectivului, cu categorii gramaticale anaforice de a se actualiza în absenţa
substantivului, cu categorii gramaticale deictice ale cărei categorii,
adjectivul le „copie“. Neputându-se actualiza independent ca adjectiv, e
evident că nu se poate autoconverti. La nivelul structurii de suprafaţă, deci,
structurile convertite sunt structuri derivate de la nivelul structurii de
adâncime, unde enunţul era „complet“. Revenind, în faza a II-a,
intermediară, există virtual doar o unitate lexico-gramaticală caracterizată
prin insuficienţă formală şi instabilitate sintactică, pentru exemplul dat:
[____verde]. S-ar putea nega existenţa unei faze intermediare, însă
considerăm că existenţa sa este justificată şi de faptul că pentru a trece la o
nouă clasă morfologică, partea de vorbire care se converteşte trebuie să-şi
părăsească contextual clasa şi contextul sintactic specific şi să primească alţi
indici formali, cei de conversiune, pe care trebuie să-i aleagă din multiplele
posibilităţi care i se oferă (prepoziţii, articole, determinanţi etc.), ţinând cont
şi de funcţia sintactică pe care trebuie să o îndeplinească în noua ipostază
morfologică. Trecerea spre faza a III-a, finală, este, deci, de autonomizare
formală şi sintactică, de fapt, de conversiune morfologică şi sintactică.
Aspectul sintactic al conversiunii este atât imanent sau discret,
întrucât partea de vorbire convertită îşi pierde funcţiile sintactice
caracteristice clasei de origine, dobândind alte funcţii sintactice, compatibile
sau nu cu cele ale clasei de origine (de exemplu, adjectivul nu poate
îndeplini autonom funcţia sintactică de subiect, dacă nu suferă un proces de
conversiune), dar priveşte şi contextul concret al conversiunii, în sensul
unui transfer de funcţii sintactice, de fapt al unei conversiuni sintactice. În
exemplul: „Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri, / schimb verdele pe
galben şi / mă las pierit de toamnă.“ (N. Stănescu, Starea poeziei, p. 81),
adjectivele verdele şi galben (din structurile bimembre reconstituibile de la
nivelul structurii de adâncime culoarea verde; culoarea galben(ă) şi cu
funcţiile sintactice de la acelaşi nivel de atribute adjectivale), îndeplinesc
la nivelul structurii de suprafaţă funcţiile sintactice de complement direct –
verdele – şi indirect – pe galben, care în condiţiile exprimării numelor
regente ar fi fost îndeplinite de acestea. Aceasta înseamnă că, la nivel pur
sintactic, atributele se convertesc, datorită substituţiei între părţile de
vorbire (motivaţie morfologică) şi neexprimării regenţilor (motivaţie
sintactică) în complemente.
0.1. Prin analogie, suntem de părere că subiectul formal în genitiv,
considerat „abatere“ de la norma sintactică, se actualizează la nivelul
structurii de suprafaţă după acelaşi mecanism: „Le ies înainte grăbiţi / Ai
casei pe pragul de piatră“ (G. Coşbuc, Poezii, II, p. 46 după G. A. II, p. 90).
Aşa cum s-a remarcat privitor la această situaţie, că subiectul în discuţie, şi
altele de acelaşi tip sunt „în realitate… atributele unor substantive
subînţelese“ (G. A., II, ed. a II-a, 1966, p. 90), suntem de părere că
substantivul ipotetic locatarii, neexprimat la nivelul structurii de suprafaţă,
pentru a se putea elida, a cedat funcţia sa sintactică determinantului său
imediat, atributul ai casei, care are disponibilităţi semantice, morfologice şi
sintactice de a îndeplini această funcţie. Aducem ca argument faptul că
dativul şi acuzativul pot ocupa şi ele poziţia sintactică de subiect, datorită,
credem, aceluiaşi mecanism de substituţie între funcţii sintactice. Schema
grafică a acestei transformări este:
I. [#locatarii casei#] > II. [____#casei#] > III. [#ai casei#]
Faptul că genitivul fără articol nu poate să îndeplinească singur funcţia
sintactică de subiect, au determinat pe unii lingvişti să vorbească, în această
situaţie de existenţa unui pronume semiindependent. Întrucât pentru nici una
din soluţii: articol vs. pronume nu s-au găsit argumente irevocabile în
favoarea unei singure valori morfologice, am propus soluţia considerării lui
ai, din structura dată şi din altele similare drept un cumul morfologic.
0.2. Tot doar conversiunea sintactică acţionează şi în situaţiile
actualizării unor structuri cu nume predicative prin adjective:
„Fără dinţi, oasele par mult mai blânde.“
(N. Stănescu, Starea poeziei, p. 170)
Categoriile gramaticale anaforice ale adjectivului blânde fiind
explicabile doar prin determinarea unei părţi de vorbire cu categorii
gramaticale deictice (substantive, pronume), structura de mai sus trebuie
reconstituită în forma [oasele par oase mult mai blânde], ceea ce indică o
substituire de funcţii sintactice prin neexprimarea regentului. Aceeaşi opinie
o găsim exprimată, în alţi termeni, şi la alţi lingvişti care consideră că
„numele apărând vorbitorilor superfluu“ este lăsat la o parte „funcţia
acestuia trecând, prin glisare, asupra cuvântului rămas“ (C. Dimitriu, 1994:
217). Deci, ceea ce unii specialişti consideră o glisare între funcţii sintactice,
noi considerăm conversiune, termenul glisare sugerând doar o schimbare de
topică, mai curând decât o substituţie efectivă a unui termen prin altul, cu
preluarea de către acesta din urmă şi a funcţiei sintactice a fostului regent.
II. Al doilea mecanism de conversiune se deosebeşte de primul prin
faptul că presupune două faze intermediare, în acest mecanism conversiunea
fiind rezultatul aplicării unor reguli de transformare a unităţii lexico-
gramaticale (desinenţe, articole) sau de ocurenţă cu cuvinte-morfem. El
poate fi figurat grafic astfel:
I. [# B #] > II. # B-ul #
# un B #
# pe B #
În exemplele: „Ce era el? Un nimic, o posibilitate.“ (M. Eminescu,
ms. 2268, după C. Noica, I, p. 361) şi „Bine, pardonul ca pardonul…“ (I.
L: Caragiale, Opere I., p. 53), pronumele negativ nimic şi interjecţia pardon
suferă transformările enunţate mai sus. Totuşi, deşi aparent are loc doar o
conversiune morfologică, acest mecanism implică, ca şi primul, şi o
componentă de natură sintactică. Semantic, pronumele negativ nu mai
substituie un nume, ci este chiar numele entităţii şi apare şi în poziţia
sintactică substantivală, iar interjecţia pardon, ale cărei poziţii sintactice ale
clasei de origine sunt incompatibile cu funcţia sintactică de complement
suferă, de asemenea, o modificare a sintaxei sale. Se poate observa că şi
acest mecanism implică nu numai o simplă schimbare de clasă morfologică,
ci şi simultan o schimbare de funcţii sintactice.
III. Cel de-al treilea mecanism de conversiune se individualizează de
precedentele prin aceea că unitatea lexico-gramaticală care se converteşte
suferă conversiunea numai datorită contextului nespecific. El poate fi figurat
grafic astfel:
I. [# A #] [# B #] > II [# AB #]
Avem în vedere exemple ca:
„Femeie nefemeie, la bine şi la rău/ Turtită ca o tavă ş-un sul de
rogojină, / Sătulă-I de-ntuneric, scârbită-I de lumină / Făptură neîmplinită
şi fată fătălău.“ (T: Arghezi, Versuri, I, p. 473); „Bate bătrânul fâlf, bate“
(N. Stănescu, Starea poeziei, p. 280).
În faza I, iniţială, cele două unităţi lexico-gramaticale au statut morfo-
sintactic independent. cele două substantive: femeie, nefemeie, fată şi
fătălău, ca şi celelalte două: adjectivul bătrânul şi interjecţia fâlf. Trecerea
lor spre faza a doua, adică spre conversiunea unora din ele, înseamnă
combinarea lor relaţional sintactică, în baza unei compatibilităţi semantice.
În această fază unitatea lexico-gramaticală, notată convenţional de către noi
cu B, capătă altă valoare morfologică: de adjectiv de către substantivele
nefemeie, fătălău şi de substantiv de către interjecţia fâlf. În aceste situaţii,
conversiunea morfologică se produce, după părerea noastră, ca efect al
ocupării unor poziţii sintactice nespecifice de „note“ ale noţiunilor, deşi ele
însele sunt noţiuni, de către substantivele nefemeie, fătălău, aparent
„acordate“ şi de către interjecţia fâlf, care este determinată nonspecific
clasei, adjectival, fapte ce conduc la interpretarea lor contextuală drept
adjective, respectiv, substantiv. Ele rămân, însă, cu întreg corpul lor fonetic
nemodificate, ceea ce înseamnă că uneori conversiunea morfologică, numită
convenţional aşa pentru situaţia dată, este iniţiată şi justificabilă doar prin
argumente de ordin sintactic.
IV. Al patrulea mecanism de conversiune sintactică se
individualizează doar prin aceea că pentru a se obţine conversiunea, se
apelează la mijloace grafematice sau morfeme suprasegmentale (accent,
intonaţie). Prin mijloace grafematice – alografe cu majuscule sau cu
minuscule, marcate sau nu grafic prin ghilimele – se pot obţine contextual
substantive proprii din substantive comune: „Faţă de noi, Mama se purta
într-un fel şi Tata într-altul.“ (L. Blaga, Opere 6, p. 43), în această situaţie
având loc o pseudoconversiune; substantive proprii din alte părţi de vorbire:
„… domnul Nimeni… al lumii a intervenit de fiecare dată în executarea
acestei iniţiative.“ (C. Noica, Introducere la miracolul eminescian, p. 38); „A
băut din ţâţa mare/ hrana cea otrăvitoare / cântărită în cântare / ţepenită în
cleştare / cum e musca-n chihlimbare, / cum e trupul pe picioare / şi mirosul
din pahare / şi pistolul din şerpare / cum e „are“ în „nu are“ / nu-ştiu-ce în
nu-ştiu-cum / ieri şi mâine în acum..“ (N. Stănescu, Starea poeziei, p. 281).
Aspectul sintactic implicat în acest mecanism de conversiune se poate
observa mai bine în ultimul exemplu adus în discuţie, unde formele verbale
personale de persoana a III-a singular indicativ prezent, aspect afirmativ şi
negativ, au valoare substantivală numai datorită poziţiilor sintactice de subiect
(„are“), respectiv, circumstanţial de loc („nu are“), mijloacele grafematice
apărând ca auxiliare care subliniază valoarea lor substantivală.
Ca şi în cazul mecanismului de conversiune precedent şi în situaţia de
faţă conversiunea morfologică este iniţiată de nivelul sintactic.
Concluzii:
Ideile generale care se desprind din cercetarea de faţă sunt
următoarele:
1. Termenul de conversiune acoperă o realitate relativ controversată
în lingvistica românească, unii lingvişti considerând că procedeul numit
astfel este exclusiv morfologic, alţi lingvişti afirmând că el interesează şi
sintaxa.
2. În opinia noastră, conversiunea este un procedeu care afectează
atât nivelul lexical, cât şi cel morfologic, dar este iniţiată de nivelul
relaţional, structural, deci sintactic.
3. Aspectul sintactic al conversiunii este prezent în anumite ipostaze:
a) el poate însoţi conversiunea morfologică, fiind atât imanent în sens
larg, unitatea lexico-gramaticală convertită, dobândind simultan cu valoarea
morfologică şi funcţiile sintactice ale noii clase morfologice;
b) el dobândeşte un aspect concret, în funcţie de un mecanism sau
altul pe care îl urmează conversiunea morfologică.
În aceste două situaţii, este mai bine să se vorbească de conversiune
morfo-sintactică.
c) el poate sta la baza actualizării unor structuri de subiect în genitiv
sau nume predicativ exprimat prin adjectiv
În această situaţie, conversiunea este exclusiv sintactică.
4. La întrebarea dacă în limba română există conversiune sintactică,
considerăm că răspunsul este afirmativ, teoria sprijinindu-se pe interpretarea
faptelor lingvistice.
BIBLIOGRAFIE (de capitol):

• Constantinescu-Dobridor, Gh., Mic dicţionar de terminologie lingvistică, Bucureşti, 1980
• DN, 1986 = Marcu Florin, Maneca Constant, Dicţionar de neologisme, Bucureşti, 1986.
• Dimitriu, Corneliu, Există predicat verbal compus în limba română? Anuar de lingvistică
şi istorie literară, Tom XXXIII, A, 1992-1993, p. 197-227.
• Dimitriu, Corneliu, Gramatica limbii române explicată, Editura Virginia, Iaşi, 1994.
• Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, Bucureşti, Editura Coresi,
1994.
• Forăscu, Narcisa, Aspecte ale îmbogăţirii vocabularului. Conversiunea, LLR, nr. 2,
XVIII, p. 17-19.
• Gramatica limbii române, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Academiei, Bucureşti,
1966.
• Hristea, Theodor, Sinteze de limba română, ed. a II-a, Bucureşti, 1981.
• Plett, F. Heinrich, Ştiinţa textului şi analiza de text, Bucureşti, Editura Univers, 1983.
• Dumitru, Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1986.
• Zugun, Petru, Conversiunea numelor în verbe, LR, nr. 5, XXI, p. 433-443.
• Zugun Petru, Note privind derivarea regresivă, LR, nr. 5, p. 461-464, 1985
IZVOARE LITERARE:
¾ T. Arghezi, Versuri, Editura Cartea românească, Vol I, 1980.
¾ L. Blaga, Opere 6. Hronicul şi cântecul vârstelor, Editura Minerva, Bucureşti, 1979.
¾ I. L. Caragiale, Opere I, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1980.
¾ I. Creangă, Poveşti. Amintiri. Povestiri, Editura Eminescu, 1980.
¾ O. Goga, Poezii, Editura Albatros, Bucureşti, 1976.
¾ P. Istrati, Ciulinii Bărăganului, Editura Mondero, Bucureşti, 1992.
¾ C. Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
¾ N. Stănescu, Starea poeziei, Editura Minerva, Bucureşti, 1975.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Agrigoroaie, Valentina, Paula Gherasim, 1995, Catégories gramaticales et

contrastivité (domaine franco-roumain), Editura Glasul Bucovinei, Iaşi.
2. Alexandrescu, P., 1954, Despre acordul predicatului cu subiectul, LR, an III,
p. 22-27.
3. Al-George, Sergiu, 1976, Limbă şi gândire în cultura indiană. Introducere în
semiologia indiană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
4. Avram, Mioara, 1956, Despre corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi
părţile de propoziţie, SG, I, p. 141-163.
5. Avram, Mioara, 1957, Observaţii asupra coordonării, SG, II, p. 151 sqq.
6. Avram, Mioara, 1960, Evoluţia subordonării circumstanţialelor cu elemente
conjuncţionale în limba română, Bucureşti.
7. Avram, Mioara, 1961, În legătură cu discuţia asupra numelui predicativ, LR,
X, nr. 6, p. 339-345.
8. Avram, Mioara, 1965, Probleme ale gramaticii limbii române, LR, 14, p. 21-29.
9. Avram, Mioara, 1986, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei, Bucureşti.
10. Beldescu, G., 1955, Predicatul, LR, IV, nr. 2, p. 65 sqq.
11. Beldescu, G., 1957, Contribuţii la cunoaşterea numelui predicativ, SRLR,
Bucureşti.
12. Benveniste, E., 1966, „Être“ et „avoir“ dans leur functions linguistiques, în
„Problèmes de linguistique générale“ [Paris-Mesmil-Ivry], Editions Gallimard.
13. Bercea, L. P., 1972, Contribuţii la cunoaşterea raportului apozitiv, LR, XXI,
nr. 5, p. 449-454.
14. Berceanu, B. B., 1971, Sistemul gramatical al limbii române (reconsiderare),
Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
15. Bidu Vrânceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu Ruxăndoiu, Liliana,
Mancaş, Mihaela şi Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionarul de ştiinţe ale
limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.
16. Bieltz, P., [1995[, Logica, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti.
17. Botezatu, P., 1973, Semiotică şi negaţie, Editura Junimea, Iaşi.
18. Chiricuţă-Marinovici, Rita, 1966, (b), Probleme de grupare semantică a
verbelor, CL, XI, nr. 2, p. 229-235.
19. Chivu, Gh., 1978, Subiect – sujet – suget, LLR, nr. 2, p. 10-14.
20. Chomsky, N., 1969, Structures syntaxiques [traduction en français], Editions
du Seuil, Paris.
21. Cipariu, T., 1877, Gramatec’a limbei române. Partea a II-a. Sintetica,
Bucureşti.
22. Cipariu, T., 1992, Opere II, Editura Academiei Române, Bucureşti.
23. Cîmpeanu, Petru M., 1880, Gramatica românească, ed. a II-a, Iaşi.
24. Constantinescu, Gh., 1972, Despre elementele corelative ale limbii române,
LL, nr. 2.
25. Constantinescu-Dobridor, Gh., 1980, Mic dicţionar de terminologie lingvistică,
Bucureşti.
26. Constantinescu-Dobridor, Gh., 1994, Sintaxa limbii române, Bucureşti.
27. Contraş, Eugenia, 1962, Observaţii asupra unor construcţii sintactice speciale,
LR 6, an XI, p. 627 sqq.
28. Cornilescu, Alexandra, Daniela Urdea, 1987, Relaţii şi elemente anaforice în
limba română: construcţii cu pronumele reflexive se şi sine, LR, XXXVI, nr.
2, p. 105-123.
29. Coteanu, I., [s.a.] Gramatica de bază a limbii române, Editura Garamond [s.l.].
30. Coteanu, I., 1960, În legătură cu «subordonatele explicative», LR, IX, nr. 1, p.
27-33.
31. Coteanu, I., 1967, Comutarea şi substituţia în vol. Elemente de lingvistică
structurate, Bucureşti.
32. Coteanu, I., 1978, Ipoteze pentru o sintaxă a textului, SCL, XXIV, nr. 2, p.
115-124.
33. Coteanu, I., 1990, Gramatică. Stilistică. Compoziţie, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
34. Craşoveanu, D., 1968, În jurul categoriei predicatului, AUT, VI, p. 141-158.
35. Craşoveanu, D., 1970, Consideraţii asupra elementului predicativ suplimentar,
AUT, VIII, p. 225-230.
36. DE, 1993, Dictionnaire encyclopédique, Le Petit Larousse, Paris.
37. DESL, 1972, Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage, par Ducrot
Oswald et Todorov Tzvetan, Editions du Seuil, Paris.
38. Diaconescu I., 1968, Observaţii cu privire la valoarea infinitivului în limba
română, Lr. 2, XVII, p. 111-112.
39. Diaconescu, I., 1977, Infinitivul în limba română, Bucureşti.
40. Diaconescu, I., 1985, Corelaţia sintactică, LLR, 3, XIV, p. 7-11.
41. Diaconescu, I., 1988, Modalităţi de construcţie a frazei (II), LLR, nr. 3, XVII,
p. 3-6.
42. Diaconescu, I., 1989, Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Bucureşti.
43. Diaconescu, I., 1992, Sintaxa limbii române. I. Unităţile sintactice (curs
litografiat), Bucureşti.
44. Diaconescu, I., 1995, Sintaxa limbii române, Editura Enciclopedică, Bucureşti.
45. Diaconescu, Paula, 1957, Rolul elementului verbal în componenţa predicatului
nominal, SG. II, p. 105-120.
46. Diaconovici-Loga, Constantin, 1822, Gramatica românească pentru
îndreptarea tinerilor, Buda.
47. Dimitrescu, Florica, 1963, O modalitate de clasificare sintagmatică a verbelor,
SCL, XIV, nr. 1, p. 45-55.
48. Dimitriu, C., 1966, Observaţii în legătură cu propoziţia apozitivă, în „Anuar
de lingvistică şi istorie literară“, tom XVII, Iaşi, p. 156 sqq.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ 173
49. Dimitriu, C., 1974, Observaţii în legătură cu raporturile sintactice, AUI, XX,
p. 9-22.
50. Dimitriu, C., 1979, Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Editura
Junimea, Iaşi.
51. Dimitriu, C., 1982, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Editura
Junimea, Iaşi.
52. Dimitriu, C., 1992-1993, Există predicat verbal compus în limba română? în
„Anuar de lingvistică şi istorie literară“, tom XXXIII, A, p. 211 sqq.
53. Dimitriu, C., 1994, Gramatica limbii române explicată, *, Editura Virginia,
Iaşi.
54. Dimitriu, C., 1997, (a) Valenţele obligatorii şi valenţele facultative ale
verbelor româneşti, în vol. „Limbaje şi comunicare“, Institutul European, Iaşi,
p. 73-81.
55. Dimitriu, C., 1997, (b), Verbul copulativ şi predicatul nominal – concepte
indispensabile în gramatica românească, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă
literară“, nr. 3, p.158-166.
56. DL, 1973, Dictionnaire de linguistique, par Jean Dubois et alii, Paris.
57. DL, 1974, Dictionnaire de linguistique, (b) par Jean Dubois et d’autres,
Librairie Larousse, Paris.
58. DL, 1974, Dictionnaire de linguistique, (c) par Georges Mounin, Paris.
59. DL, 1994, Dictionnaire de linguistique, par Jean Dubois, Paris.
60. DLRLC, 1957, Dicţionarul limbii române literare contemporane, vol. al IV-lea
(S-Z), Academia R.P.R., Bucureşti.
61. DLSL, 1974, Dictionnaire de linguistique et des sciences du langage, (a) par
Jean Dubois et alii, Larousse, Paris.
62. Dragomirescu, Gh. N., 1962, Atributul predicativ în limba română, LL,VI, nr.
6, p. 99-121.
63. Dragomirescu, Gh. N., 1963, Îmbinările de cuvinte indivizibile, analizabile şi
neanalizabile, Comunicare ţinută la 12 nov. 1963, în cadrul filialei Bucureşti a
Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice (secţia de limbi istorice şi fillologice)
din R.P.R.
64. Dragomirescu, Gh. N., 1969, Elemente în propoziţie şi frază cu funcţie
gramaticală zero, LL, 23, p. 117 sqq.
65. Dragomirescu, Gh. N., 1975, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Bucureşti.
66. Draşoveanu, D. D., 1958, Despre natura raportului dintre subiect şi predicat,
CL, III, p. 175-182.
67. Draşoveanu, D. D., 1968, Observaţii asupra cuvintelor relaţionale, CL, XIII,
nr. 1, p. 19-32.
68. Draşoveanu, D. D., 1969, O clasificare a cazurilor cu aplicare în problema
posesivelor, CL, nr. 1, p. 77-83.
69. Draşoveanu, D. D., 1970, Un acord discutabil, CL, XV, nr. 2, p. 310.
70. Draşoveanu, D. D., 1971, O categorie sintactică – unicitatea, CL, XVI, nr. 2,
p. 325-335.
71. Draşoveanu, D. D., 1973, Sintagma „verb+adjectiv“ – o certitudine?, CL,
XVIII, nr. 2, p. 268.
72. Draşoveanu, D. D., 1974, Sensul relaţional şi expresia lui în limba română
(Rezumatul tezei de doctorat), Cluj-Napoca.
73. Draşoveanu, D. D., 1975, Categoriile gramaticale de relaţie şi de opoziţie ale
limbii române, CL, XX, nr. 1, p. 67-79.
74. Draşoveanu, D. D., 1976, Sens relaţional şi gramatem – conţinut şi expresie la
nivelul gramatical al limbii, CL, XXI, nr. 2.
75. Draşoveanu, D. D., 1977, (a), Coordonarea / subordonarea – o diviziune
dihotomică, CL, XXII, nr. 1, p. 27-33.
76. Draşoveanu, D. D., 1977, (b), Relaţia – dimensiunea esenţială a sintagmei, CL,
XXII, nr. 2, p. 155-158.
77. Draşoveanu, D. D., 1988, Propoziţii contrase şi propoziţii abreviate, (I), CL,
XXXIII, nr.1, p. 35-47.
78. Draşoveanu, D. D., 1988, Propoziţii contrase şi propoziţii abreviate, (II), CL,
XXXIV, nr. 2, p. 123-134.
79. Draşoveanu, D. D., 1990, Conjunctiv / vs. conjunctiv, CL, XXXV, nr. 2, p.
133-137.
80. Draşoveanu, D. D., 1991, Desinenţial şi intonaţional în definirea şi
clasificarea predicatului, CL, XXXVI, nr. 1-2, p. 34-35.
81. Draşoveanu, D. D., 1992, ‘Tranzitiv'/‘intranzitiv’ şi ‘direct’ ‘indirect’ – două
antinomii contestabile, CL, XXXVII, nr. 1, p. 53-63.
82. Draşoveanu, D. D., 1997, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj.
83. Drăganu, N., 1945, Elemente de sintaxă a limbii române, Institutul de
Lingvistică Română, Bucureşti.
84. Dubois, J. et alii, 1970, Rhétorique générale, Collection „Langue et langage“,
Librairie Larousse, Paris.
85. Dumitraşcu, P., 1964, În legătură cu predicatul multiplu şi cel complex, CL,
IX, nr. 1, p. 59-66.
86. Dumitriu, A., 1971, Logica polivalentă, Editura Enciclopedică Română,
Bucureşti.
87. Eco, Umberto, 1982, Tratat de semiotică generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
88. Edelstein, Frieda, 1966, Perifraze verbale formate din a fi şi gerunziul verbului
de conjugat în limba română, CL, XI, nr. 2.
89. Eustatievici Braşoveanul, Dimitrie (1757), 1969, Gramatica românească.
Prima gramatică a limbii române, Ediţie, studiu introductiv, glosar de N.A.
Ursu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
90. Evseev, I., 1971, Categoria funcţional-semantică a verbelor de relaţie, AUT,
IX, p. 43-53.
91. Evseev, I., 1974, Semantica verbelor, Bucureşti.
92. Florea, Ligia, 1980, Izolarea termenilor – generator şi neutralizator de opoziţii
sintactice, St.UBB. Philologia, XIV, nr. 1, p. 22-34.
93. Frâncu, C., 1979, Curs de lingvistică generală (Istoria lingvisticii), [curs
litografiat], Iaşi.
94. Frâncu, C., 1998, Evoluţia reflecţiilor privind limbajul din antichitate până la
Kant, Iaşi.
95. Frieda, Edelstein, 1972, Sintaxa gerunziului românesc, Bucureşti.
96. Frisch, H., 1995, Relaţiile dintre lingvistica română şi cea europeană. O
istorie a lingvisticii româneşti din secolul al XIX-lea. Curente principale în
lingvistica secolului al XIX-lea, traducere de Marcel Roma, Editura Saeculum
I.O., Bucureşti.
97. Gabrea, Maria, 1962, Probleme de teorie şi analiză gramaticală, LL, VI,
p.133.
98. Gabrea, Maria, 1965, Construcţii incidente (Aspecte morfologico-sintactice şi
stilistice), LR, XIV, nr. 5, p. 533-544.
99. Gherasim, Paula, 1997, Semiotica modalităţilor, o analiză contrastivă româno-
franceză, Casa Editorială Demiurg, Iaşi.
100. Gramatica limbii române, (G.A), vol. I, II, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2005.
101. Gramatica limbii române, (GA), 1954, vol. I, II, Editura Academiei,
Bucureşti.
102. Gramatica limbii române, (GA), 1966, vol. I, II, ediţia a II-a, Editura
Academiei, Bucureşti.
103. Graur, Al., 1955, Studii de lingvistică generală, Bucureşti.
104. Graur, Al., 1956, Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale, SG, I, p. 121-
129.
105. Graur, Al., Stati, S., Wald, Lucia, 1971, Tratat de lingvistică generală,
Bucureşti.
106. Grădinaru, Alexandrina, 1974, Încercare de delimitare contextuală a
verbelor copulative în limba română în „Probleme de lingvistică generală“, III,
p. 129-143.
107. Grădinaru, Alexandrina, 1993, Test pour l’établissement de l’inventaire
des verbes copulatifs en roumain, RRL, tome XXXVIII, nr. 1-3, p. 177.
108. Grigorescu, Maria, 1954, Atributul substantival în limba română, SCL, V,
nr. 1-2, p. 118-129.
109. Grigorescu, Maria, 1956, Atributul circumstanţial, SG, I.
110. Gruiţă, G., 1970, O construcţie specializată în funcţia sintactică de element
predicativ suplimentar, St. UBB, fasc. 2, p. 127-129.
111. Gruiţă, G., 1973, A propòs de la notion d’accord, CL, XVIII, nr. 2, p. 279-
295.
112. Gruiţă, G., 1976, Despre aşa-zisul circumstanţial de excepţie introdus prin
„decât“ (şi subordonata corespunzătoare), CL, XXI, nr. 1, p. 83-89.
113. Guţu Romalo, Valeria, 1963 (a), Despre clasificarea părţilor secundare de
propoziţie, I, LR, XII, 1, p. 25-35.
114. Guţu Romalo, Valeria, 1963, (b), În problema clasificării verbelor.
Încercare de clasificare sintagmatică, SCL, XIV, nr. 1, p. 29-43.
115. Guţu Romalo, Valeria, 1968, Morfologie structurală a limbii române,
Editura Academiei, Bucureşti.
116. Guţu Romalo, Valeria, 1973, (a), Sintaxa limbii române, Bucureşti.
117. Guţu Romalo, Valeria, 1973, (b), Note asupra relaţiilor sintactice, SCL,
XXIV, nr. 5, p. 551-557.
118. Hasdeu, B. P., 1984, Cuvente den bătrâni, tom III, Istoria limbei române,
Partea I, Principie de linguistică (1881). Ediţie îngrijită şi note de G. Mihăilă,
Editura Pedagogică, Bucureşti.
119. Hazy, Şt., 1971, (b) Gerunziul – predicat „dependent“, St. UBB, nr. 1, p.
109 sqq.
120. Hazy, Şt., 1971,(a) Analiza contextuală a predicativităţii (Predicatul
compus şi cel condiţional), (Rezumatul tezei de doctorat), Bucureşti.
121. Hazy, Şt., 1974, Infinitivul – predicat „dependent“, St. UBB, nr. 1, p. 97-
101.
122. Hazy, Şt., 1980, În problema relaţiei predicative, CL, XXV, nr. 2, p. 187-
191.
123. Hazy, Şt., 1985, Manifestări ale regimului prepoziţiilor, CL, 30, nr. 2,
p.148-151.
124. Hazy, Şt., 1997, Predicativitatea. Determinare contextuală analitică,
Editura Dacia, Cluj-Napoca.
125. Hjelmslev, L., [1959], Essais linguistiques, Les Editions de Minuit, [Paris].
126. Hodiş, V., 1966, Echivalenţa semantico-sintactică a termenilor raportului
apozitiv (I), CL, XI, nr. 1, p. 47-61.
127. Hodiş, V., 1967, (b), Elementul predicativ suplimentar. Contribuţii, (I),
LR, XVI, nr. 6, p. 485-489;
128. Hodiş, V., 1967, (a), Echivalenţa semantico-sintactică a termenilor
raportului apozitiv (II), Cl, XII, nr. 2, p. 271-288.
129. Hodiş, V., 1969, (a), Elementul predicativ suplimentar. Contribuţii., (II),
LR, XVIII, nr. 2, p. 139-145.
130. Hodiş, V., 1969, (b), Subordonarea multiplă a propoziţiilor relative, LL,
20, p. 93-108.
131. Hodiş, V., 1969, (c), Aspecte ale multiplei subordonări în frază, CL, XIV,
nr. 2.
132. Hodiş, V., 1973, Natura sintactică a relaţiei apozitive. Coordonarea şi
relaţia apozitivă în opoziţie cu subordonarea, (I), CL, XVIII, nr. 2, p. 297-312.
133. Hodiş, V., 1976, (a), Natura sintactică a relaţiei apozitive (II). Diferenţe
specifice ale coordonării faţă de apozare, CL, XXI, nr. 1, p. 91-102.
134. Hodiş, V., 1976, (b), Dintr-un viitor lexicon de terminologie sintactică:
funcţia, StUBB, XXI, Philologia, p. 32-42.
135. Hodiş, V., 1977, În legătură cu teoria expansiunii a lui A. Martinet, (I),
CL, XXII, nr. 1, p. 101-108.
136. Hodiş, V., 1979, În legătură cu teoria expansiunii a lui A. Martinet, (II),
CL, XXIV, nr. 1, p. 83-89.
137. Hodiş, V., 1980, Structuri suprapuse, CL, XXV, nr. 2, p.191-199.
138. Hodiş, V., 1990, Apoziţia şi propoziţia apozitivă, Editura ştiinţifică,
Bucureşti.
139. Hořejsi, O., 1960, Cazul direct şi sintaxa lui în limba română, SCL, XI, nr.
3, p. 496.
140. Iacob, Lizeta, 1958, Precizări în legătură cu delimitarea subiectului în
propoziţie, LR, VII, nr. 2, p. 46-54.
141. Iacob, Şt., 1958, Coordonare, subordonare şi logică, LR, VII, nr. 5, p. 49-
56.
142. Iacob, Şt., 1969, Natura subiectului, LR, XVIII, nr. 5, p. 509-513.
143. Indrea, Al., 1961, Construcţii şi cuvinte incidente, CL, VI, p. 351-357.
144. Ioan, Petru, 1984, Indispensabila relaţie dintre gramatică şi logică în
stabilirea unităţii minime a analizelor discursului, AUI, Filozofie, 30, p. 67-68.
145. Ioan Petru, 1995, Orizonturi logice, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti.
146. Ionaşcu Al., 1955, Cu privire la clasificarea cuvintelor în părţi de vorbire,
LR, IV, nr. 2, p. 55-67.
147. Ionaşcu R., 1914, Gramaticii români. Tractat istoric despre evoluţia
studiului gramaticei limbii române de la 1757 până astăzi, Iaşi.
148. Ionescu, Liliana, 1967, Generarea construcţiilor cu subiect nedeterminat,
SCL, XVIII, nr. 4, p. 413-435.
149. Iordan, I., 1937, Gramatica limbii române, Iaşi.
150. Iordan, I., 1943, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor“, Iaşi.
151. Iordan, I., 1956, Limba română contemporană, Bucureşti.
152. Iordan, I., Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, 1967, Structura
morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti.
153. Iordan, I., Robu, Vl., 1978, Limba română contemporană, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
154. Irimia, D., 1983, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Iaşi.
155. Irimia, D., 1986, Adjective posesive sau pronume personale în genitiv, în
„Collegium“, nr. 2, Iaşi, p. 131-137.
156. Irimia, D., 1987, Structura gramaticală a limbii române. Numele şi
pronumele. Adverbul, Editura Junimea, Iaşi.
157. Irimia, D., 1997, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi.
158. Ivănescu, G., 1963, Gramatica şi logica, (I), AUT, p. 25-267.
159. Ivănescu, G., 1964, Gramatica şi logica, (II), AUT, p. 193-219.
160. Ivănescu, G., 1965, Nume şi verb, în „Omagiu lui Rosetti“, Editura
Academiei, Bucureşti, p. 421-426.
161. Ivănescu, G., 1981, Producerea vorbirii, AUI, Supliment la tomul XXVII,
vol. 2, seriile e, f, p. 3-8.
162. Ivănescu, G., 1989, Studii de istoria limbii române literare, Ediţie îngrijită
şi prefaţată de Al. Andriescu, Editura Junimea, Iaşi.
163. Kiş, Emese, Anghel, Ioana, Comşulea, Elena, 1970, Izomorfismul
aderenţelor la elementul regent în fonetica, morfologia şi sintaxa limbii
române, „Actele celui de-al XII-lea Congres Internaţional de lingvistică şi
filologie românească“, Bucureşti, p. 150 sqq.
164. Lyons, John, 1995, Introducere în lingvistica teoretică, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
165. Magyarodi, Maria, 1970, Analiza sintagmatică aplicată la studiul
predicatului, LL, 25, p. 97-103.
166. Manoilescu, M., 1957, Despre funcţiile numelui predicativ, LR, VI, nr. 5,
p. 33-42.
167. Manoliu, Maria, 1965, Inovaţii în structura distribuţională a grupului
nominal romanic, SCL, XVI, nr. 1, p. 12-130.
168. Manoliu, Maria, 1993, Gramatica pragmasemantică şi discurs, Bucureşti.
169. Marcu, Fl., Maneca, Constant, 1986, Dicţionar de neologisme, Editura
Academiei, Bucureşti.
170. Marcus, S., 1966, Lingvistica matematică, Editura Didactică şi Pedagogică,
ed. a 2-a, Bucureşti.
171. Martinet André, 1970, Elemente de lingvistică generală, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
172. Massim, I. C., 1867, Elemente de gramatică română, A noua ediţiune
corectată şi adausă, Bucureşti.
173. Matei, Virgil, 1996, Gramatica limbii latine, ed. a II-a, Editura Scripta,
Bucureşti.
174. Măcărescu, N., 1853, Gramatica românească (în chirilica de tranziţie), ed.
a V-a, Iaşi.
175. Micu, Samuil, Gh. Şincai, 1880, Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae, Studiu introductiv, traducerea textelor şi note de Mircea
Zdrenghea, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
176. Mihalyi, Margareta, 1968, Sur la notion de projectivité sintactique, par…,
Extras din „Cahiers de linguistique théorique et appliquée“, vol. 5, [Buc.],
Editions de l’Academie RSR.
177. Mihalyi, Margareta, 1974, Asupra unor tipuri de proiectivitate sintactică în
lingvistica algebrică, Extr. din „Studii şi cercetări matematice“, 26, 2, Editura
Academiei RSR, Bucureşti.
178. Milaş, C., 1970, Despre natura compunerii cu „şi“, CL, XV, nr. 1, p. 125-
129.
179. Mitran, M., 1962, Note despre coordonare, LR, XI, nr. 5, p. 507-514.
180. Mitran, M., 1963, Despre apoziţie şi raportul apozitiv, LR, XII, nr. 1, p.
36-45.
181. Mîinea, Mihaela, 1969, Un tip special de determinare verbală, LR, XVIII,
nr. 6, p. 527-536.
182. Munteanu, G. J., 1861, Gramatica română pentru clasele gimnaziale
inferiori. Partea sintactică, Braşov.
183. Muţiu, I., 1968, Probleme privitoare la raportul de coordonare în limba
română, AUT, VI, p. 159-166.
184. Neagoe, Elena, 1969, Observaţii asupra definiţiei verbului copulativ, CL,
XIV, nr. 1, p. 95-97.
185. Neamţu, G. G, 1982, Un nominativ prodatival, CL, XXVII, nr. 1, p. 55-60.
186. Neamţu, G. G., 1971, Despre auxiliare. Cu privire specială la „a fi“, CL,
XVI, nr. 2, p. 355-363.
187. Neamţu, G. G., 1979, În problema «predicatului nominal», LR, XXVIII,
nr. 5, p. 487-491.
188. Neamţu, G. G., 1972, Termeni regenţi pentru determinanţii
(complementul) predicatului nominal, CL, XVII, nr. 1, p. 51-56.
189. Neamţu, G. G., 1978, Note pe marginea conceptului de proces, St. UBB,
Philologia, fasc 1, p. 42-45.
190. Neamţu, G. G., 1980, (a), Despre conţinutul lexical-semantic al verbului a
fi, St. UBB, Philologia, fasc. 1, p. 11-16.
191. Neamţu, G. G., 1980, (b), Trei probleme de morfosintaxă a expresiilor fixe
cu „a fi“, St. UBB, Philologia, fasc. 2, p. 51-57.
192. Neamţu, G. G., 1986, Predicatul în limba română, Bucureşti.
193. Nedioglu, G., 1955, Independenţa subiectului, LR, IV, nr. 2, p. 13-33.
194. Nica, D., 1988, Teoria părţilor de vorbire. Aplicaţii la adverb, Editura
Junimea, Iaşi.
195. Niţă, Silvia, 1958, (a), Predicatul circumstanţial, LR, VII, nr. 4, p. 93-98.
196. Niţă, Silvia, 1958, (b), Le «doplnok» et son correspondant en roumain, LR,
I, p. 63-69.
197. Pană Dindelegan, Gabriela, 1969, Concepte de bază ale gramaticii
transformaţionale, LR, XVIII, nr. 5.
198. Pană Dindelegan, Gabriela, 1970, Grupul verbal în sintaxa
transformaţională a limbii române (Rezumatul tezei de doctorat), Bucureşti.
199. Pană Dindelegan, Gabriela, 1972, Reflecţii pe marginea teoriei cazurilor a
lui Charles J. Fillmore, SCL, nr. 1, XXII.
200. Pană Dindelegan, Gabriela, 1974, Sintaxa transformaţională a grupului
verbal în limba română, Bucureşti.
201. Pană Dindelegan, Gabriela, 1978, Determinant obligatoriu vs. determinant
facultativ, o paralelă sintactică între verb şi substantiv, SCL, XXIX, nr. 5, p.
593-596.
202. Pană Dindelegan, Gabriela, 1991, Locuţiuni sau grupuri sintactice libere
(analizabile), LL, nr. 1, p. 5-8.
203. Pană Dindelegan, Gabriela, 1994, Teorie şi analiză gramaticală, ediţia a II-
a, Bucureşti.
204. Petru, I., 1984, Indispensabila relaţie dintre gramatică şi logică în
stabilirea unităţii minime a analizelor discursului, AUI, Filoz., 30, p. 67-68.
205. Philippide, Al., 1984, Opere alese. Teoria limbii, editată de G. Ivănescu şi
Carmen Gabriela Pamfil, cu un studiu introductiv şi comentariu de G.
Ivănescu, Editura Academiei, Bucureşti.
206. Plett, H. F., 1983, Ştiinţa textului şi analiza de text. Semiotică, lingvistică,
retorică, Editura Univers, Bucureşti.
207. Popârda, Oana, 1981, Subordonatele concesive, AUI, Supliment la tomul
XXVII, sect. III, e, f, Ştiinţe filologice, p. 128 sqq.
208. Puşcariu, Sextil, 1940, Limba română, I, Bucureşti.
209. Rădulescu, Ion Heliade, 1828, Sibii, Gramatica românească, ediţie şi
studiu de Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, [s.a.].
210. Rădulescu, Ion Heliade, 1980, Gramatica românească, Bucureşti.
211. Rădulescu, Maria, 1957, Numele predicativ circumstanţial, SG, II, p. 121-
129.
212. Rădulescu, Maria, 1958, Tot despre numele predicativ circumstanţial, LR,
VII, nr. 6, p. 76-80.
213. Rădulescu, Marina, 1980, Relaţia sintactică dintre subiect şi predicat, LR,
XXIX, p.12-26.
214. Reinheimer, Sanda, 1956, Schiţă de descriere structurală a verbelor de
mişcare, SCL, XVI, nr. 4, p.519-599.
215. Rey, Alan, Le Micro-Robert, Paris, 1991.
216. Rizescu, I., 1960, Notă asupra subordonatelor explicative, LR, IX, nr. 1, p.
21-26.
217. Rogobete, Silvia, 1969, Observaţii asupra raportului apozitiv, LR, XVIII,
nr. 5, p. 443 sqq.
218. Rosetti, Al., J. Byck, 1945, Gramatica limbii române, Editura Universul,
ediţia a II-a, [Bucureşti].
219. Saussure, F. de, 1998, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi.
220. Săteanu, C., 1961, Sintagma, cea mai mică unitate relaţională, CL, V, nr.
2, p. 354-378.
221. Săteanu, C., 1966, (a), Predicatul compus, CL, XI, nr. 2, p. 243-252.
222. Săteanu, C., 1966, (b), Coordonarea explicativă, LL, XI, p. 375-385.
223. Săulescu, Gh., 1833, Gramatica românească sau observaţii gramaticeşti
asupra limbei româneşti pentru şcoalele normale şi gimnaziale, Iaşi.
224. Schveige, P., 1967, Însemnări cu privire la regimul verbal, CL, XII, nr. 1,
p. 97-103.
225. Seche, Luiza, 1958, Substantive sau adverbe?, LR, nr. 6, an VII
226. Secrieru, Mihaela, 1995-1996, Este sociativul o funcţie simplu sau dublu
subordonată?, AUI, secţ. III, e, Lingvistică, tom XLI-XLII, I, nr. 6, p. 25-29.
227. Secrieru, Mihaela, 1996, Există conversiune sintactică în limba română?,
Comunicare susţinută în cadrul lucrărilor „Sesiunii ştiinţifice anuale a
Universităţii din Oradea“, 31 mai – 2 iunie.
228. Secrieru Mihaela, 1997, Consideraţii asupra numelui predicativ, „Revistă
de lingvistică şi ştiinţă literară“, nr. 1 (169), p. 67-77, Chişinău.
Secrieru Mihaela, Un concept sintactic necesar: opoziţia vidă (∅), lucrare
publicată în Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, (serie nouă),
secţiunea III e, LINGVISTICĂ, tomul XLVIII, 2002, p. 99-111.
229. Secrieru, Mihaela, 1995, Element predicativ suplimentar, nume predicativ
sau cumul de funcţii sintactice?, Analele Universităţii „Ştefan cel Mare“,
Suceava, IV, p. 112-118.
230. Secrieru, Mihaela, Cumulul de funcţii în limba română (elementul
predicativ suplimentar), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi,
2001.
231. Secrieru, Mihaela, Elemente de sintaxă sincronică comparată, Editura
Universitas XXI, Iaşi, 2000.
232. Secrieru, Mihaela, Nivelul sintactic al limbii române, Editura Geea,
Botoşani, 1998.
233. Stan, Camelia, 1986, Asupra structurii de adâncime a unor sintagme cu
verbe „reflexive“, SCL, nr. 6, 37, p. 487-492.
234. Stati, S., 1955, Elipsa, LR, nr. 2, p. 68-74.
235. Stati, S., 1957, (a) Elementul regent în relaţia de subordonare, SCL, VIII,
nr. 3, p. 270.
236. Stati, S., 1957, (b), Sintagma şi sistemul sintactic al limbii, SCL, tom VIII,
nr. 4, p. 431-453.
237. Stati, S., 1957, (c), Dependenţa semantică a propoziţiilor şi rolul lor
sintactic, SG. II, p. 141-149.
238. Stati, S., 1958, (a), Valorile participiului, LR, 5, VII, p. 27-39.
239. Stati, S., 1958, (b), Problema diatezelor, LR, 2, VII, p. 39-46.
240. Stati, S., 1962, Redundanţa, ¸LR, XI, nr. 3, p. 231-241.
241. Stati, S., 1963, Contextele gramaticale în analiza structurală, LR, XII, 3,
p. 232-242.
242. Stati, S., 1967(a), Noţiunea de funcţie în gramatică, LL, XIV, p. 127-134.
243. Stati, S., 1967(b), Teorie şi metodă în sintaxă, Bucureşti.
244. Stati, S., 1968(a), Categoria sintactică a determinanţilor obligatorii, LL,
XVIII, p. 183-190.
245. Stati, S., 1968, (b), Dépendance „simple“ et „complexe“ dans la structure
de l’énoncé, RRL, tome XIII.
246. Stati, S., 1970(a), Trois types de signification syntaxique, „Actes du Xème
Congres International des linguistes“, Bucarest, 28 août – sept. 1967.
247. Stati, S., 1970, (b), Gramaticile raţionale şi lingvistica actuală, SCL, 5,
XXI.
248. Stati, S., 1972, Elemente de analiză sintactică, Editura Didactică şi
249. Stoianova, Daniela, 1993, Observaţii cu privire la apoziţia nominală în
limbile română şi bulgară, SCL, XLIV, e, p. 103 sqq.
250. Studii de gramatică, 1956 – I; 1957 – II; 1961-III.
251. Surdu, Al., [s.a.], Trei sensuri ale formei logice „noţiune“ în interpretarea
logică clasică, în „Probleme de logică“, vol. III, Editura Academiei, Bucureşti.
252. Surdu Al., 1971, Logică clasică şi logică matematică, Bucureşti.
253. Şerban, Gh. I., 1995, Culegere de texte latine, Editura Porto-Franco, Galaţi.
254. Şerban, V., 1970, Sintaxa limbii române, Bucureşti.
255. Şerban, V., 1974, Teoria şi topica propoziţiei în româna contemporană,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
256. Şerbănescu, Andra, 1986, Construcţii scindate, LR, an XXXV, nr. 1, p. 3-11.
257. Şuteu, Flora, 1957, Însemnări pe marginea anumitor construcţii
gerunziale, LR, VI, nr. 5, p. 15-22.
258. Tempea, R., 1797, Gramatica românească alcătuită de ..., Tipografia lui
Petru Bart, Sibii.
259. Teodorescu, Ecaterina, 1974, (a), Sintaxa limbii române (curs litografiat),
Iaşi.
260. Teodorescu, Ecaterina, 1974, (b), Raportul apozitiv şi cel predicativ, AUI,
XX, p. 5-8.
261. Teodorescu, Ecaterina, 1979, (a), În problema structurii părţilor de
propoziţie cu privire specială la predicatul nominal, LR, XXVIII, nr. 2, p. 123-
127.
262. Teodorescu, Ecaterina, 1979, (b), Sunt propoziţiile subordonate propoziţii
autentice ?, LR, 3, XXVIII.
263. Teodorescu, Ecaterina, 1985, Predicaţie, predicativitate, LR, 34, nr. 5, p.
435-440.
264. Tesniere, L., 1966, Éléments de syntaxe structurale, II-ème ed., Paris.
265. Tiktin, H., 1893 (ediţia I); 1895 (ediţia a II-a); 1945 (ediţia a III-a),
Gramatica română pentru învăţământul secundar. Teorie şi practică, vol. I,
Etimologia, vol. II, Sintaxa, Bucureşti.
266. Trandafir, Gh., 1974, Relaţiile sintactice în cadrul frazei, LR, XXII, nr. 5,
p. 385-391.
267. Trandafir, Gh., 1977, Cu privire la complementul circumstanţial sociativ,
atributul sociativ, propoziţia circumstanţială sociativă şi propoziţia atributivă
sociativă, AUC, V, p. 27-34.
268. Trandafir, Gh., 1982, Probleme controversate de gramatică a limbii
române actuale, Craiova.
269. Trandafir Gh., 1988, (a), Cazuri particulare ale relaţiei sintactice dintre
subiect şi predicat, dintre subiectivă şi regenta ei (II) , LR, XXXVII, nr. 1, p.
11-19.
270. Trandafir, Gh., 1985, (a), Observaţii cu privire la interpretări recente ale
funcţiilor şi relaţiilor de subordonare intrapropoziţionale, (I), LR, XXXIV, nr.
1, p. 1-16.
271. Trandafir, Gh., 1985, (b), Observaţii cu privire la interpretări recente ale
funcţiilor şi relaţiilor de subordonare intrapropoziţionale, (II), LR, XXXIV,
nr. 2, p. 98-108.
272. Trandafir, Gh., 1988, (b), Despre „legătura relativă“, LR, an XXXVII, nr.
2, p.103-107.
273. Trandafir, Gh., 1989, Observaţii asupra clasificării relaţiilor sintactice,
LR, 38, nr. 1, p. 3-10.
274. Tudorică, Al., 1969, Un aspect al clasificării sintagmatice a verbelor, LR,
XVIII, nr. 4, p. 327-332.
275. Tunsoiu, Olga, 1967, Verbele copulative la mod nepersonal. Note
sintactice, AUB, 16, p.149-165.
276. Tuţescu Mariana, 1979, Précis de sémantique française, deuxième édition
revue et augmentée, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
277. Vasiliu, E., Golopenţia-Eretescu, Sanda, 1969, Sintaxa transformaţională a
limbii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
278. Vasiliu, E., 1960, Metode de analiză în lingvistica modernă, LR, IX, nr. 6,
p. 25 sqq.
279. Vasiliu, E., 1995, Elemente de filozofie a limbajului, Editura Academiei
Române, Bucureşti.
280. Vasiliu, Laura, 1956, Observaţii asupra vocativului în limba română, SG.
I, p.7 sqq.
281. Vasiliu, Laura, 1965, Generarea determinanţilor nominali prepoziţionali,
SCL, an XVI, nr. 1, p.117-121.
282. Vlad, Carmen, 1970, Categoria gramaticală a persoanei la substantiv,
SCL,XXI, nr. 3, p. 275-283.
283. Vraciu, A., 1978, Unele probleme teoretice ale sintaxei, AUI, XXIV, p.5-
12.
284. Vraciu, A., 1980, Lingvistica generală şi comparată, Editura Didactică şi
285. Wald, H., 1961, Propoziţia şi judecata, LR, X, nr. 6.
286. Zugun, P., 1978, Părţile de propoziţie, CL, XXIII, nr. 1, p. 103-111.
287. Zugun, P., 1983, Cuvântul. Studiu gramatical, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
288. Zugun, P., 1992, Realizarea suficientă şi realizarea insuficientă a
funcţiilor sintactice, LR, XII, nr. 1-2, p. 109-111.
289. Zugun, P., 1997, Propoziţii şi părţi de propoziţie în vol. Limbaje şi
comunicare, vol. II, p. 182-186, Institutul European, Iaşi.
IZVOARE LITERARE
1. V. Alecsandri, Poezii, 1987, Editura Eminescu, Bucureşti.
2. Alexandria. Esopia, 1960, ESPLA, Bucureşti.
3. Gr. Alexandrescu, 1997, Poezii. Proză, Editura Minerva, Bucureşti.
4. D. Anghel, [1957], Poezii şi proză, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,
[Bucureşti].
5. P. Anghel, 1988, Dealul viilor, Editura Cartea românească, Bucureşti.
6. T. Arghezi, 1980, Versuri I, Editura Cartea românească, Bucureşti.
7. T. Arghezi, 1985, Versuri II, Editura Cartea românească, Bucureşti.
8. T. Arghezi, 1979, Pamflete, Editura Minerva, Bucureşti.
9. G. Bacovia, 1980, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti.
10. L. Blaga, 1979, Opere 6, Editura Minerva, Bucureşti.
11. L. Blaga, 1980, Luntrea lui Caron, Editura Humanitas, Bucureşti.
12. L. Blaga 1995, Opera poetică, Editura Humanitas, Bucureşti.
13. D. Bolintineanu, 1963, Poezii, Editura Tineretului, Bucureşti.
14. R. Boureanu, 1986, Frumosul principe Cercel, ediţia a doua, Editura
Eminescu, Bucureşti
15. N. Bălcescu, [1965], Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, I, Editura
Tineretului, Bucureşti
16. N. Bălcescu, 1953, Opere II, Editura Academiei Române, [Bucureşti].
17. Şt. Bănulescu, 1985, Iarna bărbaţilor, Editura Eminescu, Bucureşti.
18. I.L. Caragiale, 1930, Opere I, Editura Cultura naţională, Bucureşti.
19. Mateiu Caragiale, [1968], Craii de Curtea-Veche, Editura tineretului,
[Bucureşti]
20. C. Chiriţă, 1979, Livada, Editura Cartea românească, [Bucureşti].
21. Al. Cazaban, 1973, Chipuri şi suflete, Editura Minerva, Bucureşti.
22. G. Călinescu, 1973, Universul poeziei, Editura Minerva, Bucureşti.
23. G. Călinescu, 1986, Bietul Ioanide, Editura Cartea românească, Bucureşti.
24. I. Creangă, 1967, Opere, Editura pentru Literatură şi Artă, Bucureşti.
25. I. Creangă, 1996, Literatura română. Opere şi capodopere, Editura Gama, Iaşi.
26. I. Creangă, 1987, Poveşti. Amintiri. Povestiri, Editura Eminescu, Bucureşti.
27. Codul penal comentat şi adnotat, 1997, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
28. Şt. Aug. Doinaş, 1979, Hesperia, Editura „Cartea românească“, Bucureşti.
29. M. Eliade, 1986, Maytrei. Nuntă în cer, Editura Minerva, Bucureşti.
30. M. Eminescu, 1990, Publicistică, Cartea moldovenească, Chişinău.
31. M. Eminescu, 1991, Poezii, Editura Facla, Timişoara.
32. L. Fulga, 1977, Fascinaţia, Editura Eminescu, Bucureşti.
33. G. Galaction 1962, La Vulturi!, Editura Tineretului, Bucureşti.
34. P. Istrati, 1992, Ciulinii Bărăganului, Editura Minerva, Bucureşti.
35. Al. Ivasiuc, 1967, Vestibul, Editura pentru Literatură, Bucureşti.
36. W. Kempff, 1987, Această notă gravă…, Editura Muzicală, Bucureşti.
37. I. Lăncrăjan, 1986, Toamnă fierbinte, Editura Militară, Bucureşti.
38. Al. Macedonski, 1960, Poezie şi proză, Editura Tineretului, Bucureşti.
39. N. Manolescu, 1981, Mihai Eminescu – Universul poeziei. O schiţă
monografică în vol. Sinteze de literatura română, EDP.
40. Gib I. Mihăescu, 1985, Donna Alba, Editura Eminescu, Bucureşti.
41. C. Negruzzi, 1992, Proză, Editura de Vest, Timişoara.
42. C. Noica, 1992, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas,
Bucureşti.
43. I. Oprişan, 1990, Romanul vieţii lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Editura
Minerva, Buc.
44. Hortensia Papadat Bengescu, 1963, Concert de muzică de Bach, Editura pentru
Literatură, Bucureşti.
45. Perpesscius, 1979, Opere 9. Menţiuni critice, Editura Minerva, Bucureşti.
46. Camil Petrescu, 1979, Opere II [Un om…], Bucureşti.
47. A. Pleşu, 1988, Minima moralia, Editura Cartea românească, Bucureşti.
48. Augustin Z. N. Pop, 1978, Pe urmele lui Eminescu, Editura Sport-Turism,
Bucureşti.
49. T. Popovici, 1979, Străinul, ed. a V-a, Editura Eminescu, Bucureşti.
50. M. Preda, 1966, Întâlnirea din pământuri, Editura pentru Literatură,
[Bucureşti].
51. M. Preda, 1979, Viaţa ca o pradă, ediţia a II-a, Editura Cartea românească, [Buc.].
52. M. Preda, 1981, Moromeţii, I, ediţia a VI-a, Editura Cartea românească,
Bucureşti.
53. M. Preda, 1987, Delirul, ediţia a III-a, Editura Cartea românească, [Bucureşti].
54. Proverbe şi cugetări armeneşti, [1979], Editura Albatros, [Bucureşti].
55. L. Rebreanu, 1981, Răscoala, Editura Eminescu, Bucureşti.
56. M. Sadoveanu, 1996, Baltagul, Bucureşti.
57. M. Sadoveanu, [1954-1960], Opere 9, Editura de Stat, Bucureşti.
58. I. Slavici, [1967], Moara cu noroc, Editura Tineretului, [Bucureşti].
59. I. Slavici, 1976, Mara, Editura Minerva, Bucureşti.
60. N. Stănescu, 1975, Starea poeziei, Editura Minerva, Bucureşti.
61. D. Săraru, 1986, Dragostea şi revoluţia, Editura Eminescu, Bucureşti.
62. D. Săraru, 1978, Nişte ţărani, ediţia a III-a, Editura Eminescu, Bucureşti.
63. P. Ţuţea, 1992, Între Dumnezeu şi neamul meu, Editura Anastasia, Bucureşti.
64. T. Vianu, 1991, Arta prozatorilor români, Editura Hyperion,Chişinău.
65. Al. Vlahuţă, 1961, România pitorească, Bucureşti.
66. M. Vornicu, 1981, I. L. Caragiale – Realismul şi clasicismul poetului comic în
vol. Sinteze de literatura română, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
67. G. M. Zamfirescu, [1957], Teatru, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,
Bucureşti.
SIGLE PERIODICE
AUB - Analele Universităţii Bucureşti
AUI - Analele Universităţii „A. I. Cuza“ Iaşi
AUC - Analele Universităţii Cluj
AUT - Analele Universităţii Timişoara
CL - Cercetări de lingvistică Cluj-Napoca
LL - Limbă şi literatură, Bucureşti
LR - Limba română, Bucureşti
SCL - Studii şi cercetări lingvistice, Bucureşti
SG - Studii de gramatică, I – III, Bucureşti, 1956-1961
St. UBB Studia Universitas „Babeş Bolyai“, Series Philologia, Cluj-
Napoca
PLG - Probleme de lingvistică generală
RSLR - Revista Societăţii Lingviştilor Români
RS - Romanoslavica.
ZUSAMMENFASSUNG.
DIE SYNTAKTISCHE EBENE DER
RUMÄNISCHEN SPRACHE
Voraussetzungen
Der Metaterminus Kategorie hat auf sprachwissenschaftlicher Ebene
vieldeutige Extensionen, da er auf großzügige Weise für die syntaktischen
Funktionen (das Subjekt, das Prädikat usw.), für die lexikalischen Klassen,
für die morphologischen Klassen usw. benutzt wird (Iordan-Robu, 1978:
332-347; Dubois, 1994 s.v.), aber ich bin der Ansicht, dass er nur im Falle
jener linguistischen Elemente passend und anwendbar ist, die gewissen
Anforderungen entsprechen:
1. Sie sind intern organisiert und zwischen ihren Elementen werden
besondere Beziehungen festgesetzt;
2. "Sie setzen mindestens zwei oppositionelle Aspekte voraus"
(Dimitriu 1994: 239);
3. Sie haben gemeinsame Eigenschaften, die von derjenigen Ebene
bedingt werden, der sie angehören
4. Sie haben in reinem Zustand eine grammatikalische Bedeutung
(DSSL, Ducrot-Todorov, 1972: 147);
5. Sie werden durch Merkmale gekennzeichnet, die für dieselbe
Ebene spezifisch sind;
6. Sie entsprechen der Bedingung: "Damit eine Kategorie vom
grammatikalischen Standpunkt aus eine reale Existenz hat, ist es
wichtig, dass sie mittels formaler Kriterien und nicht mittels rein
semantischer Kriterien definiert werden kann25";
7. Sie stellen den allgemeinen Rahmen für alle möglichen
Beschreibungen auf der betreffenden Ebene dar;
8. Sie müssen aus der Sicht mehrerer Ebenen der Sprache gestützt
werden: der phonematischen, der morphematischen, der
semantischen und der syntaktischen.
25
Vgl. L. Hjelmslev, Principes de grammaire generale, spanische Variante Principios de
gramática general, Gredos Verlag, Madrid, 1976, S.302 (nach Nica 1988: 37).
Hypothese
Die interne kategoriale Organisation der syntaktischen Ebene zielt
eigentlich auf die interne kategoriale Organisation ihrer Unterebenen, d.h.
der syntaktischen Einheiten, der syntaktischen Beziehungen und der
syntaktischen Funktionen ab.
In der vorliegenden Arbeit nehme ich mir ausdrücklich vor zu demonstrieren,
dass die Komponenten der syntaktischen Ebene einen kategorialen
Charakter haben, indem der kategoriale Charakter ihrer Unterebenen zur
Diskussion gestellt wird. Von den in den Prämissen aufgestellten
Anforderungen ist meiner Auffassung nach die zweite von großer
Bedeutung, welche das kategoriale Verhalten jeder linguistischen
Gegebenheit nach sich zieht. In Übereinstimmung mit dem Aufbau der
Arbeit werde ich mich insbesondere auf diese Anforderung konzentrieren.
Zwecks der Systematik der Arbeit werde ich die betreffenden syntaktischen
Entitäten nacheinander zur Diskussion stellen.
Die syntaktischen Einheiten
Die Zahl der auf der Ebene einer natürlichen Sprache theoretisierbaren
syntaktischen Einheiten steht im engen Zusammenhang mit dem auf
individualisierenden Oppositionen beruhenden System von Kriterien, das zu
deren Identifikation benutzt wird. Von den in der rumänischen
Sprachwissenschaft theoretisierten syntaktischen Einheiten gibt es
grundsätzlich sechs (diese Zahl resultiert aus der Reduktion auf Grund der
synonymen Denotation der Termini). Es sind die folgenden: die Aussage
(der Text, der Paragraph, der Abschnitt), der Satz, der Komplexsatz, das
Syntagma, das Satz- oder Komplexsatzsubstitut, das Satzglied.
Innerhalb der kategorialen Hierarchisierung von syntaktischen Einheiten

wird der Komplexsatz in der Fachliteratur als die Maximaleinheit der
Syntax betrachtet. Aber die theoretische Grundlage für die
Begriffsbestimmung des Komplexsatzes zieht in der rumänischen
Sprachwissenschaft rein syntaktische Kriterien nicht in Betracht und stellt
diesen vom kategorialen Standpunkt aus durch die Opposition zu anderen
syntaktischen Einheiten nicht zur Diskussion. Deshalb muss in Bezug auf
den Komplexsatz die Frage gestellt werden, ob diese syntaktische
Gegebenheit wirklich die integrierende Maximaleinheit der syntaktischen
Ebene ist, wenn die rein syntaktischen Kriterien, und keine
pragmalinguistischen Kriterien wie seine kommunikative Funktion,
ZUSAMMENFASSUNG 189
berücksichtigt werden. Diese traditionelle Theorie der Maximaleinheit geht
von der Voraussetzung aus, dass es keine quantitative räumliche Grenze
des Komplexsatzes gibt, solange die Kriterien von Semantik, Interpunktion,
Satzgliedstellung und Graphemik vorhanden sind, und betrachtet das
einzige berücksichtigte syntaktische Kriterium als subsidiär, und zwar jenes,
gemäß welchem mindestens zwei Prädikate eingeschlossen sein müssen.
Als Komplexsatz kann also einerseits eine Sprachsequenz betrachtet
werden, die im Rahmen der Kommunikation nebeneinandergestellte
unabhängige Sätze (in einigen von ihnen wird das Prädikat ausgelassen)
enthält, für welche die traditionelle Grammatik nicht verdeutlicht, welche
Arten von syntaktischen Verhältnissen zwischen ihnen festgesetzt werden.
Vielmehr betrachtet die traditionelle Grammatik die Existenz einiger implizit
kommunikativer, aber nicht explizit syntaktischer Beziehungen
(beziehungsweise Charakteristika – siehe supra Diaconescu 1995: 219) als
notwendig und ausreichend: "Înghiţiţi de Bărăgan! Mă înfiorai. Cît o
doream!" (P. Istrati, Ciulinii Bărăganului, 1992: 110){"Von Bărăgan
verschlungen! Ich erschauerte. So brennend sehnte ich mich nach ihr!" (P.
Istrati, Die Disteln des Bărăgan, 1992: 110)}. Als Komplexsatz kann man
indes auch eine Sprachsequenz sehen, die durch vielfältige syntaktische
Beziehungen verbundene Sätze enthält: "Halal aşa nevastă! strigau
pescarii văzînd-o." (P. Istrati, Ciulinii Bărăganului, 1992: 110){"‘Was für
eine Frau!’, schrien die Fischer, als sie sie sahen."(P. Istrati, Die Disteln
des Bărăgan, 1992: 110)}. Wie man beobachten kann, stellt die traditionelle
Theorie für die Begriffsbestimmung einer syntaktischen Einheit keine
syntaktischen Kriterien zur Diskussion, sondern sie benutzt
außersyntaktische Kriterien, indem sie ihr eigenes Forschungsobjekt, ihre
Forschungsmethoden und ihre Forschungsinstrumente unterminiert. Die
Kriterien sollten in erster Linie syntaktisch und nur dann anders geartet
sein, wenn die syntaktischen Kriterien nicht ausreichen. Daraus folgt, dass
die Umgrenzung eines Komplexsatzes innerhalb einer umfangreicheren
linguistischen Aussage ein gewissermaßen aleatorisches Verfahren ist, das
in der Endkonsequenz vom Sprachgefühl des Sprechers und von der
Entscheidung im Hinblick auf die semantische Einheit der vermittelten
Informationen (wo die Beweisführung, die Reihe von Urteilen und das
Verlangen von Informationen anfangen und wo sie enden) abhängt. Dieser
Einwand ist meiner Ansicht nach grundlegend in Anbetracht der Annahme,
der Komplexsatz sei nicht die integrierende Maximaleinheit. Meiner
Auffassung nach befindet sich über dem Komplexsatz eine andere
syntaktische Einheit – die syntaktische Aussage, deren Untertyp auch der
Komplexsatz ist. Dies verhält sich so, weil die Aussage die
"vortheoretische", "ursprünglichere" und also "innerhalb der Theorie nicht
definierte" linguistische Einheit darstellt (Lyons 1995: 196), und ich bin der
Ansicht, dass es viel angemessener ist, sie als übergeordnete und
überordnende syntaktische Einheit zu betrachten, sofern man sich keiner
vorgefassten sprachwissenschaftlichen Tatsachen bedient. Sie ist also eine
vorlogische Gegebenheit, die vom sprachwissenschaftlichen Standpunkt
aus nicht vor-analysiert und nicht vor-gearbeitet ist und die alle
gesonderten Situationen wie den Satz, den Komplexsatz usw. umfasst. Zur
Stützung dieser Behauptung stelle ich die Tatsache fest, dass die Aussage
ein Produkt der syntaktischen Äußerung ist.
ANMERKUNG. Mit der syntaktischen Äußerung meine ich die

Verkettung der semantisch-grammatikalischen Einheiten der Ebene
"langue" zwecks einer semiotischen Mitteilung der Ebene "parole"
gemäß den auf der Ebene einer natürlichen Sprache existierenden
syntaktischen Verhältnissen, welche die syntaktischen Funktionen
zur Folge hat.
Die syntaktische Aussage ist ein "illokutionärer Akt" (Petru 1984: 67), ein
pragmalinguistischer Kommunikationsakt, denn er folgt der "Syntax" einer
natürlichen Sprache, d.h. den Regeln der Wortkombination. Damit ihre
Zugehörigkeit zum kategorialen System der syntaktischen Einheiten und
insbesondere ihre Zugehörigkeit zu einem System von Oppositionen
nachgewiesen werden kann, muss man feststellen, dass das Gegenteil
der syntaktischen Aussage als linguistische und pragmalinguistische
Einheit nicht der Komplexsatz, der Satz, das Satzglied oder das Syntagma
ist (diese Einheiten werden übrigens auch von einigen
Sprachwissenschaftlern der traditionellen Syntax als nicht untereinander
opponierend betrachtet), sondern die Non-Aussage, die eine andere Art
von Kommunikation (extensiv, piktographisch, audio-visuell usw.) oder
keine Art von Kommunikation sein kann, die als ein "Produkt" der Non-
Äuβerung, nämlich der durch Negation definierten Äußerung begrifflich
bestimmt werden kann. So entspricht die Aussage der zweiten
Anforderung der Prämissen, und zwar der Idee von kategorialer
ZUSAMMENFASSUNG 191
Opposition.
ANMERKUNG. Die Aussage kann aktualisiert werden durch einen
Satz: Satz-Aussage, durch einen Komplexsatz26: Komplexsatz-
Aussage oder durch ein "Satz- oder Komplexsatzsubstitut"27: Satz-
26
Die Existenz des Komplexsatzes als syntaktische Einheit kann nicht verneint werden,
aber nur insofern die Kriterien von Identifizierung und Begriffsbestimmung auf gewisse
syntaktische Parameter abzielen, die nur dem Komplexsatz eigentümlich sind. Wenn man
die zwei ausschließlich syntaktischen Kriterien, das Kriterium der syntaktischen
Beziehungen und der syntaktischen Funktionen sowie das Kriterium der Präsenz/Absenz
und der von Einmaligkeit gekennzeichneten syntaktischen Funktion – des Prädikats
anwendet, ergibt sich, dass die Komplexsatz-Aussage eine Summe von syntaktischen
Beziehungen und syntaktischen Funktionen ist. Die Definition der Komplexsatz-Aussage als
Summe von syntaktischen Beziehungen und syntaktischen Funktionen stimmt mit der
Definition der Satz-Aussage überein, weil beide Untertypen oder Realisierungen der
transfrastischen Aussage sind, die vom syntaktischen Standpunkt aus auch eine Summe von
syntaktischen Beziehungen und syntaktischen Funktionen ist. Der Unterschied zwischen der
Satz-Aussage und der Komplexsatz-Aussage ist sowohl quantitativ, d.h. der Komplexsatz
enthält mindestens zwei prädikative Nuklei, als auch qualitativ: Die syntaktischen
Funktionen der Ebene der Komplexsatz-Aussage werden auch von Sätzen erfüllt. Der von
einigen Spezialisten vorgebrachte qualitative Unterschied zwischen dem Komplexsatz und
dem Satz und namentlich die Behauptung, dem Komplexsatz fehle "die Fähigkeit eine
syntaktische Funktion zu aktualisieren" (Diaconescu 1995: 185), wird von der Tatsache
widerlegt, dass nicht alle Sätze (wie z.B. die Hauptsätze) laut der traditionellen Grammatik
eine syntaktische Funktion aktualisieren. Dies bedeutet, dass das Problem der syntaktischen
Funktionen des Komplexsatzes, der Hauptsätze, der Schaltsätze und der erläuternden
intermediären Sätze laut der traditionellen Grammatik ein unlösbares Problem bleibt, wenn
man die Theorie der Null-Oppositionen auch innerhalb der Syntax nicht anerkennt (siehe
Mihaela Secrieru 1998: 6-25).
27
Einige Sprachwissenschaftler sind der Ansicht, dass, "um irgendein Sprachsegment auf
der Ebene der Syntax erschöpfend analysieren zu können", auch eine andere syntaktische
Einheit namens "Satz- oder Komplexsatzsubstitut" (Dimitriu 1982: 99 ff.) notwendig sei,
die manchmal auch "unanalysierbare Sätze oder Komplexsätze" genannt wird, oder
"synthetische Aussagen" (D. Irimia 1997: 355), die also nicht als distinkte syntaktische
Einheiten, sondern als Realisierungen der syntaktischen Einheiten vom Typ Satz betrachtet
werden. "Das Satz- oder Komplexsatzsubstitut" wird von den Sprachwissenschaftlern, die
es theoretisieren, als "auf der syntaktischen Ebene nicht zerlegbare und nicht zum Satz oder
Komplexsatz dehnbare syntaktische Einheit" definiert, die im gegebenen Kontext
hinsichtlich der Kommunikation einen Satz oder einen Komplexsatz vertretet„ (Ibidem).
Die Klasse der Substitute umfasst: a) die Adverbien der Bejahung und der Negation (Da.;
Nu.; Ba {Ja.; Nein.; Doch} usw.); b) Interjektionen außerhalb des Satzes (Ah!; Oh!; Vai!
{Ach!; Oh!; Weh!} usw.; c) Substantive und ihre Substitute (von Determinanten begleitet
oder nicht) im Vokativ; d) andere Wörter, die zu dieser syntaktischen Einheit tendieren; all
diese Realisierungen in den Kontexten, in denen "sie nicht zu Sätzen oder Komplexsätzen
ausgeweitet werden können" (Idem, ibidem: 101-102), in denen sie also nicht zum
Ensemble der syntaktischen Konstruktionen gehören. Die Theoretiker dieser syntaktischen
Einheit stellen fest, dass die Substitute rechts oder links innerhalb der Kommunikation
oder Komplexsatzsubstitut-Aussage. Überdies kann sie als
transphrastische Aussage erscheinen, die als kombinatorische
Formel aller oder einiger von den drei oben erwähnten, im
aleatorischen Maße vorhandenen Aussagetypen strukturiert ist.
Das aleatorische Maß wiederum hängt vom konkreten
Kommunikationsakt ab. Diese Taxonomie und Untertaxonomie der
syntaktischen Aussage beruht auf der Division, d.h. die
transphrastische Aussage wird in Untertypen oder in Realisierungen
der syntaktischen Aussage eingeteilt usw., und nicht auf der
Inklusion: Der Komplexsatz ist aus Sätzen zusammengesetzt, die
Sätze sind aus Satzgliedern zusammengesetzt usw. Die Division
berücksichtigt sowohl die Analogien als auch die Oppositionen (ein
wichtiger Aspekt, denn alles beruht auf den Oppositionen in der
Sprache, damit diese ihre Rolle erfüllt, wie schon behauptet), und
das letzte Element – das syntaktische Grundelement ist das in der
theoretischen Basis der Diskussion unzerlegbare Element (vgl.
folgendes Schema).
formal unverbunden sind, aber dass sie vom semantischen Standpunkt aus am öftesten
rechts mit einem "Infinitum von Mitteilungen" im Zusammenhang stehen (Ibidem: 103): "
— Da, ştiam că te voi duce" (C.Chiriţă, Livada, 1979: 454){" — Ja, ich wusste, dass ich
dich fahren werde" (C. Chiriţă, Der Obstgarten, 1979: 454)}. Im Vergleich zu den Sätzen
sind sie keine "Satzglieder", obwohl sie sich auch in dieser syntaktischen Position befinden
können: vgl. "El a spus da" {"Er hat ja gesagt"}, Situationen in denen sie, wie ich meine,
substantiviert werden; das kann aber bedeuten, dass die oben erwähnte Taxonomie nicht
absolut ist und dass die Wortarten der oben erwähnten Klassen ihr Verhalten gemäß ihrer
Stellung in der syntaktischen Aussage relativieren. Im Hinblick auf den syntaktischen
Status der Substitute beziehungsweise die Frage, ob sie syntaktische Funktionen erfüllen
oder nicht, wird die Antwort von denselben Spezialisten indirekt gegeben, indem sie sie in
einer ziemlich umfangreichen und vom Standpunkt der morphologischen Natur aus
inhomogenen Klasse von "linguistischen Elementen ohne syntaktische Funktion"
einschließen (G.A., II, 1966: 186; Irimia 1983: 16). Die Satz- oder Komplexsatzsubstitute
sind distinkte syntaktische Einheiten auf der syntaktischen Ebene der rumänischen Sprache,
denn sie spezifische formale und inhaltliche Merkmale, die von einigen
Sprachwissenschaftlern zur Diskussion gestellt wurden (Dimitriu 1982: 99). Das formale
Kriterium (die besonderen Eigenheiten der Konstruktion) und das semantische Kriterium
(die Abwesenheit der eigenen Referenz und/oder die indirekte referenzielle Denotation)
individualisieren diese syntaktische Einheit im Vergleich zu den anderen syntaktischen
Einheiten. Die erwähnten Kriterien zielen trotzdem nicht explizit auf das syntaktische
Kriterium der Begriffsbestimmung dieser Einheit ab, und dieser Aspekt bleibt noch zu
diskutieren.
ZUSAMMENFASSUNG 193
Satz-Aussage Komplexsatz-Aussage
transphrastische Aussage
Satz-oder Komplexsatzsubstitut-Aussage
Die Zerlegung der transphrastischen Aussage ist komplett, weil die

Divisionelemente eine Extension bilden, die mit jener des Grundbegriffs
identisch ist, und die Aussage wird über irgendeinem anderen Typ von
syntaktischer Einheit aktualisiert, weil sie über all den anderen
syntaktischen Einheiten steht28. Unter diesen Bedingungen wird die
Sprache nicht mehr nach "idealen" Einheiten untersucht, die aus ihren
textuellen Kontexten herausgenommen sind, sondern sie wird innerhalb
des Kommunikationsprozesses untersucht, und die transphrastische
Dimension der Aussage setzt die Erkenntnis der Existenz sowohl von
internen syntaktischen Verhältnissen zwischen den Komplexsätzen, den
Sätzen, den Satzsubstituten usw. als auch von initialen und finalen
externen syntaktischen Verhältnissen voraus. Meine Auffassung setzt sich
den in der rumänischen Fachliteratur vorhandenen Behauptungen
entgegen, die das System von Oppositionen zwischen den Untereinheiten
einer Aussage nicht berücksichtigen.
Unter Bezug auf die internen Oppositionen muss festgestellt werden, dass
sich die syntaktische Aussage als Element der Hauptsyntax (Vraciu 1980:
229) einer Einheit der Mindersyntax, der syntaktischen Minimaleinheit,
28
Die Tatsache, dass die Aussage durch ein einziges Wort, durch einen einzigen Satz, aber
auch durch eine Summe von Komplexsätzen aktualisiert werden kann, bewirkte in der
ausländischen Sprachwissenschaft den Verzicht auf den Versuch, die Existenz einer
absoluten "Grundeinheit" der Syntax zu statuieren, die insbesondere bei uns von einigen
Sprachwissenschaftlern als Wort (Diaconescu 1995: 61), von anderen
Sprachwissenschaftlern als Satz identifiziert wurde, weil "weder die Wörter noch die Sätze
und auch keine anderen Einheiten der linguistischen Beschreibung im unanalysierten Text
«gegeben sind» (Lyons 1995: 196).
entgegensetzt, die von der Aussage subsumiert wird und die das letzte
Produkt der syntaktischen Ebene ist, welches die Analyse in auf
syntaktischer Basis klassifizierbaren Einheiten nicht mehr erlaubt (somit ist
es auf der Ebene der Syntax nur durch sich selbst zerlegbar) und welches
meiner Ansicht nach die syntaktische Funktion ist. Diese wird
insbesondere in der nächsten Abschnitt behandelt.
Die syntaktischen Funktionen

Was die syntaktischen Funktionen der syntaktischen Einheiten betrifft, soll
festgestellt werden, dass die globale syntaktische Funktion des
Komplexsatzes entweder durch Absenz, also als Null (Ø) definiert werden
kann, oder durch Präsenz, indem sie zum Beispiel darstellt, was einige
Sprachwissenschaftler als "apositionellen Komplexsatz" betrachten, obwohl
in diesem Fall nur die Basis des appositionellen Komplexsatzes die
syntaktische Funktion der Apposition hat; die anderen Sätze sind nämlich im
Verhältnis zur Basis definierbar.
Nicht alle Sätze, z.B. die Hauptsätze, aktualisieren laut der traditionellen
Grammatik eine syntaktische Funktion. Meiner Auffassung nach ist die
syntaktische Funktion des Hauptsatzes durch Absenz, also als Null (∅)
definierbar.
Auf der Ebene der Satz- oder Komplexsatzsubstitute stellt man fest, dass
links davon keine syntaktische Funktion beeinflusst wird, aber dass der
"Absenz" einer syntaktischen Beziehung, der durch ∅ gekennzeichneten
Absenz, eine syntaktische Funktion ∅, die syntaktische Funktion der Satz-
/Komplexsatzsubstitute entspricht.
Mit Bezug auf die Wörter, "die zum Satz gehören, aber keine Satzglieder
sind", unterscheidet Gramatica Academiei {die Grammatik der Akademie}
zwei Typen von Wörtern: diejenigen, die innerhalb eines Satzgliedes
eingeschlossen werden können und diejenigen, die zumindest in der
Analyse der Satzglieder nicht benutzt werden können, sondern eine
abgesonderte Rolle haben (1966, II: 86 ff.). Diese Satzkonstituenten
werden entweder nur als Morpheme, Merkmale der grammatikalischen
Kategorien oder der syntaktischen Beziehungen analysiert (und darum
"grammatikalische Instrumente" genannt), oder sie werden als "helfende"
ZUSAMMENFASSUNG 195
Wörter zum Ausdruck einer syntaktischen Funktion (Avram 1986: 238)
bzw. als expressive Wörter mit syntaktischer Funktion, "Modalisatoren
(Gherasim 1997), als "Füllwörter" (G.A., II: 425) oder als "expletive"
Wörter (Dragomirescu 1969: 121-122) betrachtet. Dennoch liegen diese
Wörter meiner Ansicht nach innerhalb der Satzsyntax und nicht außerhalb,
bzw. sie sind auch Satzglieder. Das Verkennen der Tatsache, dass
gewisse Wörter die Fähigkeit haben, sich als Satzglieder29 zu konstituieren
(genauer: syntaktische Funktionen zu erfüllen), führte zu der Bildung einer
Theorie über die syntaktischen Funktionen ohne Hervorhebung des
kategorialen Charakters der syntaktischen Funktion, der auf internen und
externen Oppositionen beruht.
Ich bringe bewusst die folgenden Voraussetzungen vor, um meinen eigenen
Standpunkt zu entwickeln:
1) Alle morphologischen Wörter einer Sprache sind innerhalb der
Rede Satzglieder, genauer: Teile einer syntaktischen Aussage vom Typ
Satz (wenn diese die Art von Aussage ist, in der sie erscheinen, und wenn
diese die reale Basis der Diskussion ist), indem durch Satzglieder auf die
weite und undifferenzierte Bedeutung von "Konstituente", "Membrum",
"Glied" abgezielt wird;
2) Die Identifizierung der Denotationssphäre des Satzgliedes als
syntaktische Funktion ist nicht mehr aktuell;
3) Wegen der Unstimmigkeit der Anwendungssphäre Satzglied
Satz syntaktische Funktion (in dem Sinne, dass die Sätze auch
"syntaktische Funktionen" haben, wenngleich sie keine "Satzglieder"sind) ist
der Begriff des "Satzglieds" nicht adäquat. "Das Satzglied" ist nicht der
syntaktische Support der syntaktischen Funktion;
4) Die Tatsache, dass das Satzglied gleichzeitig sowohl eine
syntaktische Einheit als auch eine syntaktische Funktion ist, stellt die
Frage zur Diskussion, ob die synonymen terminologischen Begriffe
nötig sind.
29
Auf der Ebene des Komplexsatzes wird der Satzglied-Begriff unwirksam, weil dort die
Sätze syntaktische Funktionen erfüllen, und von diesen nur einige (ich weise auf die
Ausnahme der Hauptsätze ohne syntaktische Funktion hin). Unter diesen Bedingungen ist
es erforderlich, entweder einen neuen Metaterminus (das "Komplexsatzglied") einzuführen
(Dimitriu 1982 : 146), der den syntaktischen Support der syntaktischen Funktion der
Komplexsatzebene darstellen soll, oder die exakte Quelle der theoretischen und
terminologischen Unangemessenheit zu finden.
Unter diesen Bedingungen ist es unbedingt erforderlich, die Möglichkeit der
Ersetzung des Satzglied-Begriffs durch jenen der syntaktischen Funktion und
somit die Opportunität der Betrachtung der syntaktischen Funktion als
syntaktische Einheit kritisch zu betrachten.
Hinsichtlich der Wortarten, die keine syntaktische Funktion haben, wird die
Frage gestellt, worin der syntaktische Unterschied zwischen einer Wortart,
die eine syntaktische Funktion erfüllen kann, und einer Wortart, die keine
syntaktische Funktion erfüllen kann, besteht.
Ausgehend von der Gegebenheit, dass jedes Glied einer syntaktischen

Aussage grammatikalisch von gleicher Wichtigkeit ist (was bedeutet, dass
z.B. auch die Präpositionen wichtige Elemente für den
Bezeichnungsprozess sind, ebenso wichtig wie jede andere Wortart), stellt
man fest, dass diese Gegebenheit nur mittels der Weglassprobe – einer
Probe mit syntaktischer Relevanz – geprüft werden kann. Die Anwendung
dieser Probe und/oder der abgeleiteten Proben, d.h. der Ersatzprobe durch
eine andere Wortart oder durch ein Wort derselben Wortart (mit Ausnahme
der lexikalen Synonyme), beweist anschaulich die Tatsache, dass keine
Präposition irgendeiner syntaktischen Aussage durch Null oder durch eine
andere Präposition ersetzt werden kann, ohne dass die ursprüngliche
Mitteilung zerstört wird, vgl. Eu merg la institut ≠ *Eu merg ∅ institut ≠ *Eu
merg cu institut {Ich gehe zum Institut ≠ *Ich gehe ∅ Institut ≠ *Ich gehe
mit dem Institut}.
Man kann feststellen, dass mit dem Weglassen und/oder mit dem Ersatz –
durch eine andere Wortart – der Präpositionen sowie im Zuge der
Extrapolation der Konjunktionen oder anderer Wortarten, die in einer
syntaktischen Aussage als funktionslos betrachtet werden, der Status einer
identifizierten syntaktischen Aussage in allen Situationen verloren geht.
Das bedeutet aber auch, dass alle Wortarten einen gewissen syntaktischen
Inhalt haben, solange sie auf der syntaktischen Ebene von gleicher
Wichtigkeit sind. Die Nützlichkeit der bisher unternommenen kontrastiven
Schritte ist auf dem Gebiet der sprachwissenschaftlichen
Theoretisierungen unwiderlegbar, denn sie führt zur Beobachtung von drei
verschiedenen Verhaltensweisen der Wortarten gegenüber der
ZUSAMMENFASSUNG 197
syntaktischen Funktion:
a) Wortarten mit einem kompletten syntaktischen Inhalt (funktionell,
kategorial, denotativ). Diese Wortarten sind positive (+) Realisierungen der
syntaktischen Funktion.
b) Wortarten, die kontextual gewisse Komponenten oder Unterkomponenten
des syntaktischen Inhalts verlieren, was zur zeitweiligen Absenz der
syntaktischen Funktion führt (dennoch können sie die Funktion eines
anderen Elements beeinflussen, vgl. Straşnică treabă! {Feine Sache!}).
Diese sind Null-(∅)-Realisierungen der syntaktischen Funktion.
c) Wortarten mit einem unkompletten syntaktischen Inhalt, die in
irgendeinem Kontext keine syntaktischen Funktionen erfüllen können und
welche die syntaktischen Funktionen anderer Elemente nicht beeinflussen.
Diese sind negative (-) Realisierungen der syntaktischen Funktion.
Das Zeichen ∅ (Null-Opposition) deckt eine auf der syntaktischen Ebene
notwendige Gegebenheit ab. Sowohl die syntaktische Analyse als auch die
morphematische Analyse muss binär oder dichotomisch sein, und zwar in
dem Sinne, dass sie – auf der Ebene einer Wortart – die Präsenz oder die
Absenz eines distinktiven Elements, d.h. der syntaktischen Funktion
berücksichtigen muss. Dieses Prinzip der Opposition ist nicht außerhalb,
sondern innerhalb der Tatsachen angesiedelt30. Der absente aber
identifizierbare Grad ∅ der syntaktischen Realitäten wirkt auf diskrete
Weise und erwies sich als unentbehrlicher linguistischer Begriff auf der
phonologischen Ebene (im Hinblick auf "Null-Phonem" siehe Frâncu,
1979: 7), auf der morphologischen Ebene (das Null-Morphem" – Ibidem),
auf der Ebene der Transformationsgrammatik (vgl. Chomsky 1969) und
auch auf der Ebene der Stilistik und der Rhetorik (vgl. Dubois 1970: 35).
Was mich betrifft, so behaupte und – wie ich meine – demonstriere ich die
Erfordernis, einen Grad ∅ der syntaktischen Funktion und einen Grad (-)
derselben syntaktischen Kategorie (wegen ihrer Opposition zu den
positiven oder konkreten Realisierungen der syntaktischen Funktion
identifizierbare Grade) zu theoretisieren.
Die vorgeschlagene kategoriale Taxonomie ist gemäß der Möglichkeit des
30
Das Zeichen ∅ wurde erstmals im 4. Jh. v.Chr. von Panini in seiner Grammatik Acht
Bücher postuliert (vgl. Th. Simenschy,Gramatica lui Panini. Sintaxa cazurilor{Die
Grammatik von Panini. Die Syntax der Fälle}, AUI, Band III, 1957; Sergiu Al. George,
Limba şi gîndire în cultura indiană {Sprache und Denken in der indischen Kultur},
Bukarest, 1976: 142; Frâncu 1979: 7).
morphologischen Wortes (der Wortart), eine positive, Null- oder negative
syntaktische Funktion zu aktualisieren, eine syntaktisch-funktionelle. Sie
berücksichtigt den Kontext der Äußerung und kann graphisch auf einer
Achse der syntaktischen Funktionen folgendermaßen dargestellt werden:
- ∅ +
negative Realisierung Null- oder leere positive

der syntaktischen Funktionen Realisierungen der Realisierungen
der
("Non-Funktionen") syntaktischen Funktionen syntaktischen
Funktionen
Die kategoriale Taxonomie der syntaktischen Funktionen
Die Existenz oppositioneller interner Aspekte auf der Ebene der

syntaktischen Funktion bietet an, diese als syntaktische (im Spezialfall)
und linguistische Kategorie (im Allgemeinen) zu betrachten.
Das bedeutet, dass die syntaktische Funktion nicht auf absolute Weise,
"durch sich selbst" definiert und identifiziert werden kann, sondern nur
über ihre Opposition zu all ihren Realisierungen.
Die syntaktischen Beziehungen

Weil die syntaktische Funktion eine inferentiale syntaktische Kategorie ist,
die von den syntaktischen Beziehungen generiert wird, muss man auch den
Begriff der syntaktischen Beziehung zur Diskussion stellen.
Die syntaktische Beziehung ist insofern ein generalisiertes Phänomen,

dass in den Grenzen der syntaktisch-transphrastischen Aussage zwischen
allen Typen von Aussagen, d.h. Satz-Aussagen, Komplexsatz-Aussagen,
Satz- oder Komplexsatzsubstituten-Aussagen und zwischen den
syntaktischen Funktionen als kleinste syntaktische Einheiten syntaktische
Beziehungen festgesetzt werden, so dass das Axiom bestätigt wird, laut
dem die syntaktischen Beziehungen das Fundament der Syntax sind, bzw.
dass die syntaktischen Verhältnisse sowohl innerhalb der Typen von
syntaktischen Aussagen als auch zwischen den Typen von syntaktischen
Aussagen bis zur vollständigen Ausschöpfung der Anwendungssphäre
wirken. Man stellt fest, dass die syntaktischen Verhältnisse in der
Fachliteratur nur diskutiert werden, wenn sie konkrete Realisierungen
ZUSAMMENFASSUNG 199
haben. Dabei sind mit konkreter Realisierung die syntaktischen
Beziehungen gemeint, die auf formaler und syntaktischer Ebene markiert
und die an ihren Merkmalen31 erkennbar sind: Das
Subordinationsverhältnis wird markiert und auf Grund der unterordnenden
Konjunktionen identifiziert, das Koordinationsverhältnis auf Grund der
beiordnenden Konjunktionen; das Inhärenzverhältnis wird an der
Kongruenz von links nach rechts zwischen den eingeschlossenen
Funktionen erkannt, das Inzidenzverhältnis erkennt man am Interferieren
der kommunikativen Ebene, dem durch graphematische Mittel
gekennzeichneten Interferieren. Die binär-gemischte Beziehung ist markiert
und wird durch die Mischpräsenz der unterordnenden und beiordnenden
Konjunktionen identifiziert; das appositionelle Verhältnis ist identifizierbar
durch die semantische Koreferenz der betreffenden Glieder und durch ihre
syntaktische Koexistenz, die durch graphematische Mittel und durch
Juxtaposition gekennzeichnet ist (siehe infra 2.3). Diese syntaktischen
Beziehungen, die bisher in der rumänischen Sprachwissenschaft
identifiziert und beschrieben wurden, schöpfen anscheinend alle
Möglichkeiten der Aktualisierung dieser syntaktischen Gegebenheit, d.h.
der syntaktischen Beziehung, restlos aus. Trotzdem gibt es einige
Tatsachen, die uns zu der Annahme berechtigen, dass in der rumänischen
Sprache auch andere syntaktische Beziehungen möglich sind, eine
Hypothese, die ich weiter behandeln werde. Die syntaktischen
Beziehungen haben einen syntaktischen I n h a l t und eine syntaktische
F o r m (Stati 1967 (b):231; Dimitriu 1982: 113). Wenn man die
Behauptungen in Hinsicht auf den syntaktischen Inhalt der syntaktischen
Verhältnisse berücksichtigt, stellt man fest, dass er in drei Komponenten
aufgefächert werden kann:
a) den funktionellen Inhalt (der auf die syntaktische Funktion eines
Wortes/einer Wortart abzielt, genauer gesagt auf die Fähigkeit eines
Wortes/einer Wortart, eine syntaktische Funktion als Folge der Festsetzung
einer syntaktischen Beziehung zu erfüllen);
b) den kategorialen Inhalt, der auf den Typ der syntaktischen Funktion, also
31
Durch diese Behauptung setze ich die syntaktische Funktionen generierende Beziehung
nicht mit dem Subordinationsverhältnis gleich, sondern ich berücksichtige alle
syntaktischen Verhältnisse, die syntaktische Funktionen generieren. Der Ausdruck
"konkret" wird sowohl mit der Bedeutung "innerhalb der Theorie definiert, behauptet und
gekennzeichnet, also klassifiziert" als auch als antonymer Ausdruck für "abstrakt oder
definierbar durch Absenz oder Negation" benutzt.
"Subjekt", "Agens" oder "Objekt" abzielt; diese Funktion wird durch eine
spezifische "Form" mit intrapropositionaler oder propositionaler
Realisierung festgesetzt;
c) den denotativen Inhalt, der auf die semantischen Differenzierungen mit
syntaktischen Implikationen abzielt, die auf der Ebene des kategorialen
Inhalts mit Anwendung auf der syntaktischen Ebene vorhanden sind.
Zur Exemplifizierung stelle ich die Situation des Genitivattributs zur
Diskussion, wo der Genitiv semantisch in "subjektiv" – răsăritul soarelui
{der Sonnenaufgang, wortwörtlich der Aufgang der Sonne} aber auch in
"objektiv" – culesul merelor {die Ernte der Äpfel} usw. differenziert werden
kann (Stati: 1967 (b): 231-232), oder die Situation der
Adverbialbestimmungen, die nach dem intrinsischen denotativen Inhalt
unterklassifiziert werden. Man muss auch die Tatsache feststellen, dass
einige Forscher mit dem Inhalt des syntaktischen Verhältnisses sowohl "die
Ebenen, auf denen sich die in Beziehung getretenen syntaktischen
Einheiten befinden" (und die nur zwei sein können: "die Ebene der
eigentlichen Mitteilung" und "die Ebene der Kommentare zu der
eigentlichen Mitteilung"), als auch "die Wichtigkeit der gegebenen
syntaktischen Einheit innerhalb der betreffenden Ebene" meinen (Dimitriu
1982: 1 1 3 ) . Die Begriffsbestimmung des Inhalts der syntaktischen
Beziehung ist also möglich durch die Existenz einer von diesem generierten
oder implizierten syntaktischen Funktion, eine Bedingung, die von der
"funktioneller Inhalt" genannten Komponente auferlegt wird, oder durch die
Absenz einer syntaktischen Funktion auf der Ebene einer "Kategorie" oder
einer "Form". Dies zieht das Korollar nach sich, nach dem "keine
syntaktischen Verhältnisse existieren können, wo es keine syntaktischen
Funktionen gibt". Unter diesen Umständen muss die Erörterung des
Konzepts der syntaktischen Beziehung deduktiv bei dem ansetzen, was
bekannt ist, und zwar bei der konkreten syntaktischen Funktion (auf der
syntaktischen Ebene der rumänischen Sprache) als Produkt der
syntaktischen Beziehungen. Die traditionelle Linguistik erkennt den Status
von "syntaktischen Funktionen" nur jenen Wörtern zu, die direkt oder
indirekt auf die denotative (referenzielle) Bedeutung hinweisen, mit der die
"semantische Information" gemeint ist, also jenen Wörtern, die "direkt oder
indirekt einen einzigen Begriff mitteilen" (Dimitriu, 1982: 80). Als
"syntaktisch funktionelle" Wörter werden jedoch im Prinzip nur diejenigen
Wörter betrachtet, die zu einer der sieben semantisch-morphologischen
ZUSAMMENFASSUNG 201
Klassen gehören: dem Substantiv, dem Adjektiv, dem Pronomen, dem
Numerale, dem Verb, dem Adverb und der Interjektion, und jedes von
ihnen kann in der syntaktischen Stellung von "Gliedern einer syntaktischen
Beziehung" erscheinen (Stati, 1972: 9). Infolgedessen können auch die
syntaktischen Verhältnisse, die auf der syntaktischen Ebene der
rumänischen Sprache möglich sind, mittels eines mathematischen
Ausdrucks des Typs C7(x 2, 3 …) dargestellt werden, der Kombinationen
von sieben mal sieben morphologischen Klassen einschließt, wobei je
zwei, aber auch drei oder mehr Elemente genommen werden nach den
"Modellen": Substantiv-Substantiv, Substantiv-Adjektiv, Substantiv-
Pronomen usw., wo das Zeichen (-) die Existenz eines syntaktischen
Verhältnisses ausdrückt. Beispielsweise können der Beziehung Substantiv-
Substantiv mehrere Typen von syntaktischen Verhältnissen entsprechen:
casa–vecinului{das Haus–des Nachbarn}(Subordination); Kostas, –
grecul… {Kostas, –der Grieche…}(Apposition); Ion, –Gheorghe (şi
Maria…){Ion, –Gheorghe (und Maria…)}(Koordination) usw. Diese
Bedingung der "Begriffsmäßigkeit" schließt aber von der aktiven und
direkten Teilnahme an der syntaktischen7 Beziehung einige morphologische
Elemente (Wortarten) der Satz-Aussage-Ebene und einige syntaktische
Einheiten (z.B. das "Satz- oder Komplexsatzsubstitut" – Dimitriu 1982: 99;
die Hauptsatz-Aussagen) der Komplexsatz-Aussage-Ebene und auch aus
dem Bereich der in einer transphrastischen Aussage eingeschlossenen
Komplexsatz-Aussage aus. Auf der Ebene der Satz-Aussage werden in der
Regel von der direkten Teilnahme (als Teilnehmer an den syntaktischen
Verhältnissen "an sich" und "für sich") die morphologischen Klassen des
Artikels, der Präposition und der Konjunktion ausgeschlossen, zumal die
Kombinationen vom Typ Substantiv-Artikel, Substantiv-Präposition usw.
nicht als "Modelle" syntaktischer Beziehungen betrachtet werden. In Bezug
auf die morphologischen Klassen des Artikels, der Präposition und der
Konjunktion haben die Spezialisten verschiedene Ansichten. Einige
Sprachwissenschaftler betrachten sie als "einfache grammatikalische
Instrumente" (G.A. 1966, II: 86-87; Irimia 1977: 309), und in dieser
Eigenschaft sind sie nur Merkmale der syntaktischen Verhältnisse oder der
grammatikalischen Kasuskategorien (Ibidem). Andere Spezialisten
sprechen den Konnektiven (indem sie diesen Metaterminus insbesondere
unter Bezugnahme auf Präpositionen und Konjunktionen benutzen) die
Eigenschaft von "Komponenten der syntaktischen Ebene" ab (Guţu
Romalo, 1973:34 ). Schließlich besagt eine diesbezüglich gewissermaßen
verschiedene Auffassung, dass diesen morphologischen Klassen auf der
syntaktischen Ebene der Status von Konstituenten zuerkannt wird, da sie
als "Funktoren" betrachtet, aber von den "begriffsmäßigen"
morphologischen Klassen differenziert werden, die ihrerseits auf der
syntaktischen Ebene „Funktive“, will sagen syntaktische Funktionen sind
(Stati 1967:129-130). In anderen Fällen werden die betreffenden Elemente
als "Determinanten" betrachtet (Iordan, Guţu Romalo, Niculescu 1967: 167;
Neamţu, 1972: 59 und 43, 44, 45), aber ohne dass ihre syntaktischen
Funktionen diskutiert werden. Nicht nur die Artikel, Präpositionen und
Konjunktionen werden insofern als beziehungslos betrachtet, dass sie
keine syntaktische Beziehung mit ihren textuellen Kontexten festsetzen und
also auch keine syntaktische Funktion haben, sondern auch einige
Adverbien, die laut verschiedener Spezialisten die "Funktion des
kategorialen Merkmals" erfüllen (auf der morphologischen Ebene der
grammatikalischen Kategorie der Komparation, die durch lexikalische Mittel
realisiert wird: deosebit, extrem, foc de deştept {besonders, äußerst, höchst
klug}, oder die Funktion des Modalisators auf der morphologischen Ebene,
oder eine expressive Funktion auf der stilistischen Ebene (Diaconescu,
1994: 396 ff.): musai, bunăoară, în fond, de fapt {unbedingt, beispielsweise,
im Grunde, eigentlich} usw., oder die Funktion des Beziehungsmerkmals
auf der syntaktischen Ebene, die von den apositionellen Adverbien, also
adică, anume{nämlich, zwar} realisiert wird (Hodiş 1990: 69 ff.). Man stellt
fest, dass diese Perspektive, obschon sie in puncto Behandlung der
betreffenden Wortarten "funktionell" ist, (durch Opposition und Komparation
zu anderen Wortarten) die syntaktische Funktion dieser Elemente nicht
berücksichtigt (siehe supra, passim).
Da ich von der Voraussetzung ausgehe, das ganze morphologische
System der Sprache werde auf der syntaktischen Ebene verwendet (wobei
mit "ganz" nicht das gesamte rumänische Lexikon, sondern die
Repräsentanten aller morphologischen Klassen der Sprache gemeint sind;
dank des integrierenden Charakters der Sprachebenen braucht diese
Voraussetzung nicht mehr demonstriert zu werden), und zum Ziel der
Demonstration der prinzipiellen und allgemeinen Behauptungen, dass die
Syntax die Wissenschaft der Beziehungen sei und dass auf der
syntaktischen Ebene keine selbstständigen Glieder existieren, stelle ich die
Hypothese auf, dass sich alle Wörter (wobei mit Wörter, wie schon gesagt,
ZUSAMMENFASSUNG 203
die "Wortarten" gemeint sind), die zu einem bestimmten Zeitpunkt an der
Äußerung beteiligt sind, mindestens in einem syntaktischen Verhältnis
zueinander links oder rechts befinden und mindestens eine syntaktische
Funktion erfüllen. Weil der generalisierende Charakter der syntaktischen
Beziehungen auch die Anwendungsphäre der transphrastischen Aussage
erschöpfen muss – durch Verhältnisse zwischen den Satz-Aussagen
und/oder den Komplexsatz-Aussagen und/oder den Satz- oder
Komplexsatzsubstituten-Aussagen und zwischen den syntaktischen
Funktionen als syntaktische Einheiten – werde ich auch diese Aspekte in
meiner Vorgehensweise berücksichtigen.
Syntaktische Beziehungen, die innerhalb der Satz-Aussage zwischen den
ortarten ergestellt werden
In Anbetracht der Beispiele (1) Chiar Ion a plecat {Sogar Ion ist
weggegangen}, (2) Despre Ion nu ştiu nimic {Über Ion weiß ich nichts}, (3)
Ioane, vino aici! {Ion, komm her!} stellt man fest, dass das Adverb chiar
{sogar} und die Präposition despre {über}, die sich in adnominaler Stellung
befinden, wie auch das Substantiv im Vokativ, Ioane, mit den sie
begleitenden Wortarten oder in ihrem textuellen Kontext in erster Linie
semantische Verhältnisse bilden. Man muss aber die Tatsache
akzeptieren, dass diese semantischen Beziehungen auch von
syntaktischen Verhältnissen dubliert werden, eine Tatsache, die mittels der
Weglassprobe mit syntaktischer Relevanz bewiesen wird. Durch deren
Anwendung werden andere syntaktische Aussagen realisiert, die nicht nur
semantisch, sondern auch strukturell bzw. syntaktisch verschieden sind:
(1) C h i a r Ion a plecat vs. ∅ Ion a plecat
{Sogar Ion ist weggegangen vs. ∅ Ion ist weggegangen};
(2) D e s p r e Ion nu ştiu nimic vs. ∅ Ion nu ştiu nimic
{Über Ion weiß ich nichts vs. ∅ Ion weiß ich nichts};
(3) I o a n e, vino aici! vs. ∅ vino aici!
{Ion, komm her! vs. ∅ komm her!}.
Die syntaktischen Verhältnisse, in denen sich das Adverb chiar {sogar} und
die Präposition despre {über} beim Substantiv Ion und das Substantiv
Ioane in seinem textuellen Kontext befinden, sind durch Negation
charakterisiert, sie haben also keinen syntaktischen und erst recht keinen
funktionellen Inhalt (definiert als die Möglichkeit, eine syntaktische Funktion
zu erfüllen und zu beeinflussen), keinen kategorialen und keinen
denotativen Inhalt. Trotzdem sind die drei oben erwähnten Situationen nicht
gleich, denn zwischen ihnen gibt es eine Beziehung primus inter pares. In
Beispiel (1) Chiar Ion a plecat ist das Adverb chiar der Exponent jener
semantisch-morphologischen Klassen, die in der Regel Verhältnisse mit
syntaktischem Inhalt festsetzen (nicht alle Adverbien sind beziehungslos in
dem Sinne, dass sie keine syntaktische Funktionen erfüllen oder
generieren), aber die auch gewisse Elemente enthalten, die von diesem
Standpunkt aus permanent negativ charakterisiert sind. Die Situation des
Adverbs ist aber nicht vergleichbar mit jener des Substantivs im Vokativ,
Ioane, aus Beispiel (3), das seinen kategorialen (und begriffsmäßigen)
Inhalt bzw. die syntaktische Funktionsfähigkeit verliert. Die Präposition
despre ist der Exponent jener morphologischen Klassen, die immer
syntaktische Beziehungen ohne syntaktischen Inhalt herstellen, indem
diese Absenz durch den Mangel an semantischer Information vom
begriffsmäßigen Typ gerechtfertigt wird. In den drei zur Diskussion
gestellten Beispielen kann man also von einem syntaktischen Verhältnis ∅
(null) zwischen den hervorgehobenen Wortarten und den Wortarten, die sie
begleiten und die sie nur vom semantischen Standpunkt aus
vervollständigen, sprechen. Es besteht gleichermaßen zwischen dem Wort
im Vokativ und seiner linguistischen Umgebung und wird auf der Ebene
des Substantivs im Vokativ, des Adverbs und auch der Präposition durch
syntaktische Funktionen ∅ (null)32 materialisiert, wenn man den
permanenten und/oder zeitweiligen Charakter der Absenz des
syntaktischen Inhalts der von diesen Gliedern mit ihren linguistischen
Umgebungen festgesetzten Verhältnisse berücksichtigt. Wenn man die
Existenz der syntaktischen Verhältnisse ∅ akzeptiert, muss man auch den
Begriff der "syntaktischen Projektivität" berücksichtigen, der in der
Fachliteratur als eine natürliche Beziehung definiert ist, die zwischen den
innerhalb einer Aussage aufeinanderfolgenden Gliedern existiert und die
sich am Schnittpunkt zwischen dem syntaktischen Abhängigkeitsverhältnis
und der Beziehung der natürlichen Wortabfolge befindet. Wenn man die
syntaktischen Beziehungen zwischen den Wortarten analysiert, welche die
32
Die syntaktische Funktion der Substantive oder anderer Wortarten im Vokativ wurde
sowohl in der rumänischen als auch in der ausländischen Sprachwissenschaft diskutiert
(vgl. Laura Vasiliu, Observaţii asupra vocativului în limba română {Beobachtungen
hinsichtlich des Vokativs in der rumänischen Sprache}, SG, II, 1967: 7; L. Hjelmslev, La
catégorie des cas, Kopenhagen, 1936). Die von mir vorgeschlagene Lösung ist noch eine
mögliche.
ZUSAMMENFASSUNG 205
zur Diskussion gestellten Aussagen konstituieren, kann man feststellen,
dass in Beispiel (2) die Sequenz Ion nu in natürlicher Ordnung erscheint,
eine Sequenz, die vom syntaktischen Standpunkt aus an keine
syntaktische Beziehung angepasst werden kann, weil sie von diesem
Gesichtspunkt aus negativ charakterisiert ist. Ich bin der Ansicht, dass man
in dieser Situation und in anderen derselben Art von einem syntaktischen
Minus-Verhältnis (-) sprechen kann. Die gemeinsame Eigenschaft dieser
Typen von Verhältnissen ist die Absenz der Fähigkeit, konkrete
syntaktische Funktionen auf der Ebene des betreffenden morphologischen
Elements rechts (oder links) zu generieren. Diese Realisierungen der
syntaktischen Verhältnisse werden in den Grenzen der internen
Oppositionen eingeschlossen: konkrete syntaktische Verhältnisse/abstrakte
syntaktische Verhältnisse bzw. mit Realisierung ∅ und syntaktische
Verhältnisse mit negativer Realisierung (-) oder syntaktische Non-
Verhältnisse, Oppositionen, die auf einer Achse der syntaktischen
Verhältnisse folgendermaßen graphisch dargestellt werden können:
- Ø +
syntaktische syntaktische syntaktische
Verhältnisse minus Verhältnisse ∅
Verhältnisse plus
(syntaktische (leer) (konkrete syntaktische
Non-Verhältnisse) Verhältnisse)
Die syntaktische Beziehung verhält sich kategorial, da es von internen
Oppositionen charakterisiert wird, und damit handelt es sich eindeutig um
eine syntaktische Kategorie
Schlussfolgerungen
1. Eine linguistische Entität verhält sich kategorial, wenn sie gewissen
Anforderungen entspricht, von denen die Integration in ein
Oppositionssystem die wichtigste ist.
2. Die Einheiten der Syntax – die syntaktischen Einheiten, die
syntaktischen Beziehungen und die syntaktischen Funktionen – verhalten
sich kategorial, da jede von ihnen interne und externe oppositionelle
Aspekte aufweist; das sieht folgendermaßen aus:
a) Die syntaktischen Einheiten werden von den folgenden externen
und internen oppositionellen Aspekten charakterisiert: die Aussage steht
als markierte linguistische Entität in Form einer Null-Realisierung in
Opposition zu der Non-Aussage (extern), und die Aussage steht als
syntaktische Maximaleinheit in Opposition zur syntaktischen Funktion als
syntaktische Minimaleinheit (intern).
b) Die syntaktischen Funktionen werden von externer Opposition
charakterisiert, da sie zu den anderen Einheiten der Syntax, d.h. den
syntaktischen Einheiten und den syntaktischen Beziehungen in Opposition
stehen; von interner Oppositionen werden sie charakterisiert, weil sie
konkrete und positive Realisierungen sowie abstrakte, Null- und negative
Realisierungen haben.
c) Die syntaktischen Verhältnisse werden von externer Opposition
gekennzeichnet, weil sie in Opposition zu den anderen Einheiten der
Syntax, also den syntaktischen Einheiten und den syntaktischen
Funktionen stehen; sie werden von internen Oppositionen charakterisiert,
indem sie konkrete und positive Realisierungen sowie abstrakte, Null- und
negative Realisierungen haben.
3. All das demonstriert, dass auf der syntaktischen Ebene der
rumänischen Sprache eine in der Syntaxtheorie zumindest notwendige
syntaktische Gegebenheit existiert: der N u l l - ( ∅ ) - W e r t .
RÉSUMÉ
Dans la première partie de notre travail, qui se constitue dans un cadre

théorique général, nous allons nous rapporter au niveau syntactique de la
langue roumaine comme système dynamique et à ses sous-systèmes
catégoriels: unités syntactiques, rapports syntactiques et fonctions
syntactiques, faute de quoi on ne peut obtenir une description d’aucune
réalité syntactique. Vu que nos opinions concernant ces catégories ne
coïncident pas toujours avec celles des autres spécialistes, on a proposé
un autre modèle syntactique au sein duquel – à notre avis – s’incrit aussi,
de manière cohérente et opérationnelle, le concept de cumul de fonctions
syntactiques et la réalité syntactique qu’il couvre. En utilisant des méthodes
et des notions visant aussi bien la science de la grammaire que la logique,
la sémantique et le modelage graphique mathématique (conformément à la
vérité qu’il n’y a pas de science pure et qu’aujourd’hui l’approche
unidisciplinaire est difficile à concevoir et à réaliser), on est arrivé à
quelques opinions personnelles en ce qui concerne les problèmes
controversés visant directement l’objet de la présente recherche. Nos
préoccupations se sont concentrées sur plusieurs coordonnées qui ont
supposé des méthodes spécifiques d’approche:
0. La configuration, au début de chaque chapitre et sous-chapitre, du
stade actuel de recherche du problème abordé.
1. L’évaluation critique de la terminologie de spécialité utilisée en vue de
désigner, en général, les réalités syntactiques abordées et le cumul de
fonctions syntactiques, en particulier, tout en insistant sur les métatermes
qui évoquent le mieux les réalités qui font l’objet de cette étude.
2.1. Pour ce qui est du problème particulier du métalangage, on observe
que pour les cas où, dans la littérature de spécialité, on n’a pas trouvé un
certain aspect grammatical quantifié par un métaterme, nous avons
proposé des métatermes propres (cf. dépendance asymptomatique, cumul
morphologique, quasi-régent syntactique, conversion syntactique, non-
fonction syntactique etc.)
2. La description de l’objet de la recherche et la taxinomie de toutes les
actualisations qu’elle connaît (par des méthodes inductives-déductives
et typologiques). L’étude diachronique de l’objet de la recherche (les
XVI-ème et XVII-ème siècles vs. l’étape actuelle de recherche
concernant le phénomène syntactique en question) et son rapport à
l’étape actuelle.
3. L’enregistrement des conclusions concernant l’objet de la recherche.
Nous avons eu l’intention d’atténuer les différences d’interprétation
entre théorie et pratique des structures, l’un des résultats de cette tâche
étant, par exemple, de démontrer que ce que l’on appelle et que l’on
considère „attribut“ („nume predicativ“) est, en effet, un cumul de fonctions
syntactiques. Toutefois, il faut mentionner que l’on ne prétend point que
nos affirmations représentent la vérité absolue, mais elles constituent un
autre point de vue à côté de ceux qui ont été déjà exprimés.
On est bien conscient du fait qu'un bon nombre de problèmes de
contenu du niveau syntactique n'a pas été résolu, ou qu'ils n'ont été que
partiellement résolus, tandis que d'autres n'ont pas été abordés. Il s'agit des
problèmes qui auraient pu être mis en relation directement ou indirectement
avec notre objet de recherche; mais, tenter d’aborder dans un seul ouvrage
tous les aspects impliqués, c’est une véritable utopie. Ce n’est pas ce que
nous nous sommes proposés pour ce travail. Notre but est d’essayer de
soutenir avec de nouveaux arguments l’existence de la fonction syntactique
doublement subordonnée simultanément à deux régents de différents types,
au niveau de la langue roumaine et que celle-ci est une fonction syntactique
auto-suffisante.
0.2. Le cadre théorique général où s’inscrit la double subordination
simultanée à deux régents de différents types est le niveau syntactique, un
système du système de la langue, comportant trois sous-systèmes
catégoriels: unités syntactiques, rapports syntactiques, fonctions
syntactiques, qui se trouvent dans une relation exhaustive. Pour
fonctionner, les unités de la syntaxe (les unités syntaxiques, les rapports
syntaxiques, les fonctions) doivent se comporter d’une manière catégoriale:
avoir de l’organisation interne, avoir d’aspects internes et externes
opposables, être marquées par des marques spécifiques etc. Dans la
théorisation des unités syntaxiques intervient, à notre avis, un élément
nécessaire d’opposition partitive, opposition où le terme marqué se forme à
base du terme non-marqué et qui n’a pas été encore mis en évidence en
RÉSUMÉ 209
phonologie, morpho-syntaxe, stylistique. On se réfère à l’existence des
rapports sytaxiques (zéro) (∅) et des fonctions syntaxiques (zéro) (∅), qui
sont des concepts abstraits sans lesquels la description syntaxique des
énoncés syntaxiques (tels les unités syntaxiques) serait incomplète.
0.2.1. Lorsqu’on se rapporte à des unités syntactiques, en général, et à des

unités syntactiques au niveau de la langue roumaine, en particulier, on
constate que, dans la linguistique roumaine, il y en a un nombre variable
d’une à six unités syntactiques. On pourrait considérer qu’il y en a
quelques-unes qui sont unanimement acceptées, telles que: la proposition,
la phrase, la partie de proposition; il y en a d’autres que seuls quelques
chercheurs peuvent identifier et décrire: l’énoncé/le texte, le syntagme, le
substitut de proposition ou de phrase.
En reconsidérant ces opinions du point de vue d’une inter-relation de
division, basée sur des oppositions, on a déduit que l’élément de syntaxe
majeure est l’énoncé syntactique, car
a) l’énoncé syntactique est le généré de l’énonciation
syntactique;
b) l’énoncé syntactique est pré-théorique, il est un datum
qui constitue l’objet de l’analyse syntactique et non pas
une unité syntactique hors du contexte, à base d’une
pré-analyse;
c) la division indique le fait que toute communication est à
la fois énoncé syntactique et réalisation de l’énoncé
syntactique, au niveau de la langue roumaine, pouvant
même parler d’énoncé-proposition, énoncé-phrase,
énoncé-substitut de proposition /phrase et d’énoncés
structurés comme formule combinatoire des unes et/ou
des autres des trois types d’énoncés syntactiques
mentionnés, dans une proportion et avec une
participation aléatoire qui est liée à l’acte communicatif
concret: l’énoncé transphrastique.
À notre avis, l’élément syntactique de base, celui de syntaxe mineure, est
l’élément ultime non-décomposable et non-analysable au niveau théorique
de la discussion, dans notre cas au niveau syntactique, dans d’autres
éléments du niveau de l’énoncé syntactique de tout genre. On considère
que c’est justement la fonction syntactique qui remplit ces conditions.
0.2.2. La fonction syntactique n’est pas synonyme – du point de vue
conceptuel – avec la „partie de proposition“, par ce que l’on comprend au
niveau syntactique par „partie de proposition“, mais, à notre avis, elle se
trouve au niveau de toutes les parties du discours participant à l’énoncé
syntactique.
En identifiant le support syntactique de la fonction syntactique au niveau
de la partie du discours, on a analysé par des représentants et à base des
analogies le comportement de chaque classe morphologique par rapport
aux trois composantes du contenu syntactique. La prémisse de cette
analyse a été le fait que toutes les parties du discours, ayant la même
importance au niveau syntactique, ont un certain contenu syntactique.
L’utilité de la démarche contrastive réalisée est incontestée sur le plan des
différentes parties des théorétisations linguistiques, car elle nous aide à
déceler trois composantes différentes des parties du discours par rapport à
la fonction syntactique:
• parties du discours avec un contenu syntactique complet
(fonctionnel, catégoriel, dénotatif). Ces parties du discours sont
des réalisations positives (+) de la fonction syntactique, chaque
partie du discours de l’énoncé syntactique suivant a une
fonction syntactique concrète conformément à „De telles
choses, on les apprend“ (I. Slavici, Mara, 1976:128) = attribut +
sujet + prédicat;
• parties du discours qui - du point de vue contextuel - perdent
certaines composantes ou sous-composantes du contenu
syntactique, ce qui détermine l’absence temporaire de la
fonction syntactique, en gardant, par exemple, celle d’imposer
une fonction à un autre élément cf. Excellente affaire ! =
fonction syntactique Ø + attribut. Ce sont des réalisations vides
(Ø) de la fonction syntactique.
• Parties du discours avec un contenu syntactique incomplet qui
ne peuvent pas remplir des fonctions syntactiques dans tout
contexte et qui n’imposent pas des fonctions syntactiques à
d’autres éléments. Celles-ci sont des réalisations négatives (-)
de la fonction syntactique cf. „Non ! il n’aurait pu dire cela ni
même à sa femme.“ (I. Slavici, Mara, 1976: 129), où non, ni et
même n’ont pas de fonctions syntactiques concrètes et
RÉSUMÉ 211
positives, mais sont définis par négation ; de même, elles
n’imposent pas de fonctions syntactiques à d’autres parties du
discours.
0.2.3. En évaluant le comportement des parties du discours vis-à-vis du
contenu syntactique du rapport syntactique, on a conclu que ce dernier
peut avoir plusieurs réalisations non-théorétisées, mais au niveau de la
linguistique roumaine. Ces réalisations des rapports syntactiques
s’inscrivent dans les limites des oppositions internes: rapports syntactiques
concrets / rapports syntactiques abstraits, respectivement avec réalisation
Ø et rapports syntactiques avec réalisation négative (-) ou non-rapports
syntactiques.
La démarche théorique initiale a en vue la mise en évidence des aspects
ayant une importance dans l’actualisation du cumul de fonctions
syntactiques. Outre les aspects mis en question, il faut également
mentionner le problème de la capacité des rapports syntactiques de
générer des fonctions syntactiques.
Conformément aux opinions des spécialistes, le nombre et les types de
rapports syntactiques admis au niveau de la langue roumaine sont les
suivants: l'inhérence, la coordination, la subordination, le rapport mixte et
explicatif et l'incidence (C. Dimitriu, 1982: 122), auxquels certains
spécialistes ajoutent le rapport appositif (M. Mitran, 1963: 36) et celui de
double subordination (V. Şerban, 1970: 46), classifiés, en fonction de leur
capacité d’engendrer des fonctions syntactiques, en trois classes:
• Rapports syntactiques générateurs de fonctions syntactiques (le
rapport de subordination et de double subordination);
• Rapports syntactiques non-générateurs de fonctions
syntactiques (le rapport de coordination);
• Rapports syntactiques controversés concernant leur capacité
génératrice de fonctions syntactiques (rapports d’inhérence,
incidence, appositif, binaire-mixte et explicatif).
En analysant notre point de vue, on considère que la taxinomie tripartite
initiale des huit rapports syntactiques admis est réorganisable – aussi bien
en ce qui concerne le nombre de classes, le nombre de rapports
syntactiques (neuf, à notre avis) et les types de rapports syntactiques
inclus, que selon le critère exhaustif de la capacité génératrice de fonctions
syntactiques – dans la formule taxinomique bipartite suivante:
A. a) Des rapports syntactiques générateurs de fonctions syntactiques,
classe qui inclut:
- le rapport de subordination (on y inclut également le rapport de
double subordination simultanée (l’attribut, le complément / le
circonstanciel et le cumul de fonctions syntactiques et les
propositions subordonnées qui leur correspondent);
- le rapport appositif, générateur de la fonction syntactique
d’apposition et de la proposition appositive;
- le rapport intermédiaire-explicatif, générateur de la fonction
syntactique Ø (la proposition intermédiaire explicative).
b) Les rapports syntactiques „générés“ par les fonctions
syntactiques de sujet et de prédicat.
B. Des rapports non-générateurs de fonctions syntactiques; classe qui
comporte:
- le rapport syntactique d’incidence, qui se caractérise par
l’incapacité de générer des fonctions syntactiques, trait qui le
recommande comme un (-) moins rapport syntactique.
- le rapport syntactique mixte, un (-) moins rapport syntactique
ayant un comportement syntactique authentique.
- le rapport syntactique de coordination, un (-) rapport
syntactique, non-générateur de fonctions syntactiques.
La taxinomie actuelle des fonctions syntactiques comporte un nombre de
neuf fonctions syntactiques admises: le sujet, le prédicat, l’attribut, le
complément, le circonstanciel, „l’élément prédicatif complémentaire“,
„l’attribut circonstanciel“ et „le complément prédicatif“.
Vu que, selon nous, le nombre de fonctions syntactiques est en relation
directe avec les rapports syntactiques générateurs de fonctions
syntactiques, on considère qu’en roumain existent et devraient être
admises les fonctions syntactiques suivantes:
1. le sujet;
2. le prédicat („générés“ par le rapport syntactique d’inhérence);
3. l’apposition (générée par le rapport syntactique appositif);
4. l’attribut;
5. le complément;
6. le circonstanciel;
7. le cumul de fonctions syntactiques (générées par le rapport de
double subordination);
RÉSUMÉ 213
8. la fonction syntactique Ø (générée par les rapports syntactiques
explicatif et Ø);
9. la non-fonction syntactique (générée par le non-rapport
syntactique (-), par les rapports syntactiques d’incidence, mixte
et coordination).
Cette taxinomie peut être illustrée sur un axe des fonctions syntactiques
comme il suit:
(-) Ø +
la non-fonction la fonction syntactique sujet
syntactique syntactique zéro prédicat
complément
apposition
attribut
circonstanciel
cumul de fonctions syntactiques
II. Pour ce qui est du concept de cumul de fonctions syntactiques, ce n’est

qu’en le rapportant au cadre théorique général configuré antérieurement
qu’il peut être défini.
Suite à l’analyse diachronique de la définition de la fonction syntactique en
question, on a constaté que la recherche de la double subordination
simultanée comporte deux étapes distinctes ayant des particularités
caractéristiques et différentielles. Notre recherche se propose de définir
aussi le concept de cumul de fonctions syntactiques dans la langue
roumaine, concept syntactique extrêmement complexe, auquel beaucoup
de linguistes se sont intéressés. Toutefois, les modèles syntactiques
interprétatifs proposés dans le problème de la double subordination
simultanée à deux régents de différents types („nominal“ / „verbal“) et le
problème de la fonction syntactique actualisée comme résultat de ces
rapports syntactiques attestent une diversité d’opinions – souvent peu
conciliables, opinions qui vont de la contestation de l’existence d’une
fonction syntactique doublement subordonnée simultanément et,
conséquemment, l’encadrement de ses réalisations à d’autres fonctions
syntactiques, jusqu’à la formulation des principes de plusieurs fonctions
syntactiques autonomes doublement subordonnées simultanément. Dans
ces conditions, la remise en cause diachronique et synchronique du
concept de cumul de fonctions syntactiques s’imposait nécessairement.
0.1. La fonction syntactique, que l’on considère cumul de fonctions

syntactiques, a été dans une première étape, intuitive, de recherche, que les
chercheurs ont à peine saisie dans leurs travaux. Ces derniers n’ont pas mis
en question le problème de l’individualisation d’une nouvelle fonction
syntactique, mais ils l’avaient assimilé à l’une des fonctions syntactiques déjà
connues: d’attribut (H. Tiktin), de circonstanciel (Petru M. Câmpeanu), de
complément (T. Cipariu, N. Drăganu) ou de nom prédicatif (T. Cipariu, GA,
1954, I. Iordan, mais aussi H. Tiktin et N. Drăganu). Les oscillations
d’opinions dans le cas d'un même auteur prouvent le fait qu'ils n'ont fait
qu'observer la fonction et le comportement analogique (formel et syntactique)
avec les fonctions syntactiques déjà connues et que, grâce à ces
observations, ils ont fait inscrire la fonction syntactique en question – en
fonction d'une particularité qu'ils ont considérée dominante – dans une
certaine classe. A quelques exceptions, les linguistes de cette période ont
deviné le phénomène syntactique en question, ayant pour point de départ la
réclamation d'une certaine insuffisance sémantique du verbe-régent
impliqué, ce qui a déterminé la constitution d'une classe ayant un grand
nombre de verbes „copulatifs“. L'analogie avec les fonctions syntactiques
déjà admises comme existantes, au niveau syntactique de la langue
roumaine, a été également réalisée selon des critères formels: l'occurrence
des noms dans les cas nominatif et accusatif avec des verbes insuffisants du
point de vue sémantique (T. Cipariu, H. Toktin), „l'occurrence généralisée ou
adjectivale, prépositionnelle“ (P.M. Câmpeanu); la non-articulation, saisie par
T. Cipariu (1992: 324, n° 6). De même, les types de structures présentées
dans les travaux mentionnés couvrent une aire relativement large, mais non-
systématisée, d'actualisations de la fonction syntactique en question.
Toutes ces caractéristiques deviennent dans la période suivante des
directions fondamentales de recherche.
0.2. Dans la deuxième étape de recherche, la tendance la plus novatrice est

celle qui pose le problème d'une nouvelle fonction syntactique. Les recherches
de cette étape se concentrent sur l'étude des participants au rapport: „les noms“
(substantifs, pronoms, numéraux) et „le verbe“ (verbe, interjection), comme
régents; définir le statut syntactique de la fonction syntactique résultée et le
classer en fonction de ses réalisations morphologiques, tout en essayant
également de trouver une dénomination adéquate à la réalité syntactique
RÉSUMÉ 215
étudiée. A notre avis, toutes ces préoccupations répondent aux directions
fondamentales de recherche suivantes:
A. La fonction syntactique à double subordination simultanée à

deux régents de différents types ("nominal" / "verbal"),
considérée comme un autre prédicat ou un élément du
prédicat verbal d'une proposition grammaticalement constituée.
Les adeptes de cette direction de recherche considèrent qu'il y a une
fonction syntactique ayant un comportement syntactique similaire au "nom
prédicatif", différente quand même du "nom prédicatif" par sa double
régence, par rapport à un régent du type verbal et par rapport à un régent
du type nominal, dans les conditions où le "nom prédicatif" n'est pas généré
par un rapport syntactique (direct, mais indirect en tant que constituant du
prédicat nominal, il est généré par le rapport syntactique d'inhérence),
fonction syntactique appelée - pour la différencier - "élément prédicatif
complémentaire", "nom prédicatif circonstanciel", "nom prédicatif de III-ème
degré", etc. Relativement à cette direction de recherche, on a exprimé
notre propre point de vue et on a consigné les généralisations suivantes:
• A notre avis, ceux qui ont considéré que cette réalité syntactique
pouvait être assimilée au "nom prédicatif" ont le mérite d'avoir suggéré
qu'il y a une certaine affinité syntactique entre les fonctions
syntactiques en question, bien que par leurs théorisations ils se soient
proposés de démontrer le contraire, tout en mettant en évidence les
différences entre celles-ci.
• Les distinctions mises en évidence peuvent être contre-argumentées et
nous allons résumer tout brièvement ces contre-arguments.
1. Aussi bien le "nom prédicatif", que "l'élément prédicatif
complémentaire" établissent des rapports syntactiques à double
subordination simultanée à deux régents de différents types ("nominal"
/ "verbal") ou bien des rapports syntactiques simultanés différents,
appositif et de subordination avec un antécédent et un régent du type
verbal, et cumulent les fonctions syntactiques imposées par les anté-
ordonnés: par les deux régents fonctions syntactiques simultanées
d'attribut / complément ou d'attribut / circonstanciel; d'antécédent et
régent fonctions syntactiques d'apposition / complément ou
d'apposition / circonstanciel.
Note: La fonction syntactique de complément au niveau de la fonction
syntactique en question ne doit pas être individualisée par un
déterminant lexical spécial des autres réalisations des compléments
(direct, indirect, interne), car, étant l'une des fonctions syntactiques qui
forme le "cumul de fonctions syntactiques", elle ne va pas s'actualiser
indépendamment, dans une telle situation elle devrant recevoir une
dénomination distinctive.
2. "La forme" du "nom prédicatif" et de "l'élément prédicatif

complémentaire" ne différencie pas les fonctions syntactiques en
question, les deux étant marquées par des signes communs: par rapport
au régent du type nominal, l'accord; là où les fonctions syntactiques sont
exprimées par des parties du discours qui s'ccordent; une variation
catégorielle simultanée, là où le rapport établi avec l'antécédent est du
type appositif; rection verbale par des propositions, flexion et adhérence
vis-à-vis du régent du type verbal.
3. Du point de vue de la distinction structure de profondeur - structure
de surface, entre les fonctions syntactiques en question, on considère
que celle-ci se dissout, les deux fonctions syntactiques - bien que
derivées - appartiennent à la structure de surface, ni l'élément prédicatif
complémentaire, ni le nom prédicatif n'existant au niveau de la structure
de profondeur.
4. Du point de vue de la distinction concernant les "référents", on
considère qu'elle représente un faux problème, la distinction devrant se
rapporter aux régents syntactiques. Pour ce qui est de ces régents,
aucune différence n'intervient, car ce n'est pas la fonction syntactique du
régent ou de l'antécédent qui détermine le type de fonction syntactique
du subordonné (du type complétif, attributif, etc), mais leur valeur
morphologique.
5. Du point de vue de "l'autonomie sémantique" des verbes-régents,
on observe qu'aucun verbe de tout le système verbal roumain n'est pas a
priori insuffisant du point de vue de la sémantique, mais l'insuffisance
sémantique se trouve au niveau du rapport syntactique établi par le
verbe-régent avec son déterminant, auquel s'ajoute, exclusivement pour
les réalisations du cumul de fonctions syntactiques, la condition de
l'endo-sémantisme vs. celle de l'exo-sémantisme du déterminant par
rapport au régént / antécédent du type nominal.
RÉSUMÉ 217
6. Sous l'aspect de "l'importance grammaticale" des fonctions
syntactiques en question, on observe que les deux fonctions syntactiques
sont secondaires, appartenant à la masse des fonctions, car elles sont
générées par des rapports syntactiques générateurs de fonctions
syntactiques secondaires (subordination et apposition) et par
contradiction ne sont pas générées par des rapports syntactiques
d'inhérence.
7. Suite à la démarche scientifique soutenue, on n'a pa la confirmation
que la fonction syntactique en question, qui couvre aussi bien les
réalisations considérées "noms prédicatifs", que celles considérées
"élément prédicatif complémentaire", est un nouveau prédicat ou un
élément du prédicat nominal ou verbal, étant une fonction syntactique
distincte de prédicat, avec des caractéristiques d'identité spécifiques.
Pour généraliser, en ce qui concerne cette direction de recherche par

l'intermédiaire de laquelle, en partant des analogies on est arrivé à des
distinctions entre le nom prédicatif et l'élément prédicatif complémentaire,
on considère que celles-ci ne peuvent pas prouver la nature syntactique
différente des deux fonctions syntactiques, mais elles démontrent le
contraire: l'appartenance au même type de fonctions syntactiques,
fonctions syntactiques qui établissent des rapports syntactiques simultanés
à double subordination à deux régents de différents types ou un rapport
syntactique appositif et un autre de subordination par rapport à un
antécédent et un régent et qui cumule les fonctions syntactiques imposées
par des régents et/ou antécédents.
B. La fonction syntactique à double subordination simultanée à
deux régents de différents types ("nominal" / "verbal"), considérée par la
dominance de la détermination du régent du type nominal comme attribut.
En analysant les opinions exprimées au sujet de la direction de recherche
en question, on observe que l'interprétation de la fonction du point de vue
de la dominance de la régence par rapport au nom, le placement sur le
plan secondaire du deuxième rapport, le déplacement de l'accent sur le
caractère "originaire" de la fonction – ce que justifie la prise tale quale du
métaterme offert par le latin (attribut prédicatif) ou par la topique
adnominale ont influencé en grande mesure la recherche de la double
subordination simultanée, de la sorte divisant ou bien maintenant
artificiellement des limites entre les réalisations de la même fonction
syntactique et, en même temps, une diversité d'opinions contradictoires.
Malgré le caractère conventionnel de la terminologie, on a affaire au
modelage du concept de fonction syntactique à double subordination
simultanée à deux régents de différents types: "nominal" / "verbal". Mais,
comme on ne peut pas accepter le complément du nom (voir également C.
Dimitriu, 1982: 238-239), on ne peut accepter ni l'attribut du verbe,
conformément à la convention de la spécialisation des régents et à
l'immuabilité de ses règles d'utilisation, convention qui maintient
l'exhaustivité, la constance, la cohérence et la simplité d'un modèle
syntactique interprétatif d'une langue naturelle.
C. La fonction syntactique à double subordination simultanée à
deux régents de différents types ("nominal" / "verbal"), considérée par la
dominance de la détermination du régent du type verbal, comme un
complément ou circonstanciel.
En nous rapportant à ces opinions exprimées au sujet de cette direction de
recherche, on constate que les linguistes qui ont soutenu que la fonction
syntactique à double subordination est un complément ou un circonstanciel,
ont pris en question seulement les réalisations où le verbe régent impose par
réction prépositionnelle la forme du subordonné: Il est venu comme
professeur; Il l'a pris pour un autre. De même, on peut affirmer que ces
linguistes considèrent la fonction de complément du cumul bien plus
importante du point de vue syntactique, tout en ignorant ou passant en
subsidiaire le rapport syntactique de celui-ci avec le régént du type nominal,
rapport syntactique marqué par accord, lorsqu'il se réalise par adjectif ou
variation catégorielle simultanée, lorsqu'il se réalise par substantif ou pronom,
et la fonction syntactique afférente d'attribut ou apposition. Comme nous
l'avons déjà souligné, dans la littérature de spécialité les fonctions syntactiques
du cumul sont mises à jour simultanément, ce qui devrait être également
souligné par une dénomination adéquate à même de suggérer aussi bien les
caractéristiques formelles, que le contenu de la fonction. Une telle
dénomination pourrait extraire de la sphère du complément, du circonstanciel,
de l'attribut, du prédicat, etc., la fonction syntactique en question, lui conférant
la place privilégiée que le système syntactique de la langue occupe, place
pleinement justifiée justement par son caractère syntactique inédit.
D. La double subordination simultanée à deux régents de différents
types ("nominal" / "verbal"), considérée l'origine de plusieurs fonctions
syntactiques différentes.
RÉSUMÉ 219
Pour ce qui est de cette direction de recherche, on observe que la
principale objection que l'on pourrait faire est que dans le cadre du rapport
syntactique à double subordination simultanée à deux régents de différents
types, elle fait la distinction entre réalisations syntactiques tacite égale, en
utilisant également pour celles-ci des métasyntagmes terminologiques
différents: élément prédicatif complémentaire vs. cumul de fonctions
syntactiques vs. attribut circonstanciel vs. complément prédicatif.
E. La négation de l'existence de la double subordination
simultanée à deux régents de différents types ("nominal" / "verbal") et de la
fonctions / des fonctions syntactiques générées par ce rapport syntactique.
En ce qui concerne cette dernière direction de recherche, qui nie
l'existence d'un terme doublement subordonné simultanément et, par
conséquent, l'existence d'une fonction syntactique à double subordination,
on constate que cette opinion provient soit de la non-acceptation du rapport
syntactique avec le "nom"-régent – et, dans cette situation la fonction
syntactique est considérée comme un complément usuel –, soit par la non-
acceptation du rapport syntactique avec le "verbe"-régent et alors la
fonction syntactique est considérée comme un attribut usuel. De ce point
de vue, cette dernière direction représente un cas particulier par rapport
aux théories présentées antérieurement (voir ci-dessus les directions
notées avec B., C.).
Pour généraliser, en ce qui concerne cette direction de recherche, on
observe que les arguments invoqués par les linguistes partisans de cette
direction ne sont pas suffisamment pertinents pour pouvoir se constituer en
critiques destructives concernant l'existence d'un rapport syntactique à
double subordination et d'une / de certaines fonction(s) syntactique(s)
différentes des celles admises, uni-subordonnées.
0.3. En ce qui nous concerne, on considère que pour trouver une solution à
ces problèmes, qui visent justement l'identité syntactique spécifique du
cumul de fonctions syntactiques, il faut mettre en oeuvre de manière
exhaustive et conséquente certains critères sémantiques et syntactiques,
corroborés avec les moyens formels de marquage de la fonction
syntactique en question, qui, ensemble, puissent être à même de rendre la
configuration du modèle syntactique le plus proche de la réalité.
Du point de vue sémantique, cette détermination est un facteur de
cohérence, la cohérence désignant dans ce cas la compatibilité
sémantique (voir également J. Lyons, 1995: 513), doublée aussi de
cohésion structurale par rapport aux deux régents d'un énoncé syntactique,
respectivement elle répond simultanément et positivement aux intentions
sémantiques exprimées par un "nom" et un "verbe". Au niveau sémantique,
une conséquence du rapport syntactique entre le régent verbal et le terme
doublement subordonné est l'actualisation de l'insuffisance sémantique,
saisissable, par le fait que le verbe semble attirer totalement dans sa
sphère sémantique l'intention du déterminant cf. "Je ne t'aurais jamais
considéré tellement moral." (G. Călinescu, Bietul Ioanide, 1986: 201).
On considère que l'insuffisance sémantique du verbe n'est pas un datum;
elle n'est ni le trait intrinsèque du verbe, ni celui du déterminant à double
fonction syntactique (selon l'opinion de certains linguistes - D. Craşoveanu,
1970: 229). Tous les verbes-titre sont suffisants du point de vue sémantique.
Aux questions "Quand ?" et "Pourquoi ?" est parue l'insuffisance sémantique,
on a une seule réponse: elle est exclusivement contextuelle et l'explication
réside dans la manière de manifestation - du point de vue sémantique - du
verbe dans le contexte. Si, pris séparément, tous les termes impliqués sont
suffisants du point de vue sémantique, tandis que dans la proximité
immédiate apparaît "l'impression" d'insuffisance sémantique, il en résulte que
l'insuffisance apparaît au point de rencontre des termes d'un rapport
syntactique, plus exactement au niveau du rapport syntactique. Il s'agit donc
d'un processus de feed-back, d'interconditionnement sémantique, à la fois
progressif et régressif. Ce qui n'a pas été mis en relation directe c'est que
l'insuffisance sémantique apparaît également comme résultat de l'implication
du régent du type nominal dans l'actualisation de la fonction syntactique en
question. En distinguant l'opposition "caractéristiques intrinsèques" vs.
"caractéristiques extrinsèques" du nom-régent, il est important de souligner
que la présence du sème "caractéristiques intrinsèques" du nom régent /
antécédent détermine simultanément l'insuffisance sémantique verbale et
l'actualisation de la fonction syntactique doublement subordonnée
simultanément cf.
• "Par conséquent, tu as été, tu es, tu seras toujours."
(M. Eminescu, Ms d'après C. Noica, Introduction au miracle
d'Eminescu, 1992: 339)
• "Par conséquent, tu as été, tu es, tu seras toujours homme."
C'est le moment de poser une autre question: et si l'insuffisance
sémantique au niveau du rapport syntactique est en mesure de
RÉSUMÉ 221
distorsionner jusqu'à annuler la qualité d'accomplir une fonction syntactique
des mots impliqués dans le rapport / les rapports syntactiques ?
Conséquents dans la théorie de la fonction syntactique que l’on pourrait
appeler „atomique“ et que l’on avançait au début de notre travail en
postulant qu’il y a une parité absolue, un mot = une fonction syntactique /
concrète ou abstraite, on considère que la réponse à cette question est
négative. Si les mêmes parties du discours: est, bon, dans d’autres
contextes cf. Il est chez lui.; La bonne réponse, je viens de la recevoir,
sont des fonctions syntactiques, il signifie que cela est une qualité
intrinsèque des parties du discours. Elles peuvent se situer sur l’axe des
fonctions syntactiques de (+) à Ø, sans perdre la qualité d’accomplir une
fonction syntactique. Cette théorie vise également la relativisation de la
conception selon laquelle le verbe être, le plus copulatif de tous les verbes,
est – par sa nature apriorique – insuffisant du point de vue sémantique. On
confirme de la sorte la capacité de tout verbe d’accomplir la fonction
syntactique spécifique de prédicats verbaux, dans le cas des sois-disants
verbes „copulatifs“ on peut même parler de prédicat verbal insuffisants du
point de vue sémantique, sans dénoter par insuffisance le sème
syntactique „déprédicativisation“. Par cette théorie on ne veut pas nier le
facteur sémantique impliqué dans les actualisations de la fonction
syntactique en question , mais on lui attribue une dimension contextuelle, la
véritable dimension de l’insuffisance sémantique.
Le critère de la forme ou de l’expression syntactique établie par la fonction
syntactique à double subordination simultanée aux deux régents de
différents types nous permet d’observer qu’au niveau de cette fonction se
rejoignent les marques du rapport de subordination qui n’agit pas isolément,
mais de manière syncrétique:
a) par rapport au régent nominal – l’accord

(total ou partiel), associé parfois à la
pause et à l’intonation et à la flexion:
• Maïs, maïs, gémissaient les petits, vaccillant défigurés.
(P. Istrate, Les Chardons de Bărăgan, 1992: 160);
• "Et Zdreanţă pensa:
«Comme elle est devenue maudite !»"
(T. Arghezi, Vers I, 1980: 447);
• "Tu sens être le sien, lié à elle."

(M. Eliade, Noces dans les cieux, 1986).
b) Par rapport au régent verbal – adhérence

(marquée par Ø) et rection prépositionnelle
(marquée par jonctives prépositionnelles):
• "Je n'ai pas du tout dormi, me répondit Ø tout calme."
(Mircea Eliade, Maitreyi, 1986: 80).
• J'ignore ce qu'il leur a dit et combien; ce que je sais c'est qu'il s'est fait
passer pour un Hongrois et que l'on lui a fait confiance tout de suite
[…]"
(Ion Lancrăjan, L'Automne chaude, 1986: 38)
• "Il est bien vrai que dans l’éthique le quoi du but est tellement lié au
comment de la voie, qu'il apparaît, pas une seule fois, comme un
simple bourgeonnement final, comme l'excroissance ultime d'une
croissance pré-formée en vue de la fleur."
(Andrei Pleşu, Minima moralia, 1988).
De même, on y présente les marques du rapport appositif médié: la

variation catégorielle simultanée, totale ou partielle:
- totale: 0
• "Par conséquent, tu les considères patriotes."
(G. Călinescu, Pauvre Ioanide, 1986:214)
• "J'ai eu l'impression – et je vous prie encore une fois de ne vous
en pas fâcher – que l'un d'entre eux était votre garçon."
(G. Călinescu, Pauvre Ioanide, 1986: 218).
- partielle:
• "Mais comment, Stéphane, si jeune et tu veux te marier ?!
exclama-t-elle. Le mariage est un joug."
(M. Preda, le Délire, 1987: 417).
• "Il y a quand même quelques repères offerts par
l'écrivain même qui servent de guide au chercheur intéressé
RÉSUMÉ 223
à reconstituer le chemin sinueux de la vie et à faire briller sa
personnalité."
(I.Oprişan, Le Roman de la vie de Bogdan Petriceicu
Haşdeu, 1990: 5).
Au niveau de la phrase, le proposition-cumul de fonctions syntactiques est

marquées par des indices formels:
- les jonctives subordinatrices universelles:
• "Et, tout à coup on voyait Oşlobanu, avec ses bottes en peau d’une
vache et les semelles en peau d'une autre, venant après tous les
autres, posant sa tête sur le lit et ses plantes du pied sur la poutre,
tout habillé et botté comme il était […]".(I. Creangă, Contes,
souvenirs, narrations, 1987: 192).
- d’autres éléments relationnels ayant cette valeur:
adverbes relatifs ou des locutions adverbiales
relatives:
• „Il fallait le supporter, le prendre / tel qu’il est (...)“
(E. Barbu, Le Martyr de St. Sébastien, p. 17).
C’est du critère syntactique qu’est lié le problème des types de rapports
syntactiques que le terme doublement subordonné établit simultanément
avec ses différents régents. Ces rapports syntactiques sont:
a) par rapport au régent nominal
- rapport syntactique de subordination du type
attributif
• „Mais non. C’est justement l’autre, le plus petit,
qui s’appelle lapin.
(M. Sadoveanu, Le Hachereau, 1996: 128);
• „Moi, chère madame, depuis cet automne je suis
presque veuf.“
(M. Sadoveanu, Le Hachereau, 1996: 130);
- rapport syntactique du type appositif
• „La vertu peut rester vertu même dans certaines
formes d’excès.“
(A. Pleşu, Minima moralia, 1988: 70).
• „Un beau jour, elle va dire à ce garçon „adieu,
belles rencontres avec Adrian, dont l’esprit était
pour elle une délectation continuelle et adieu au
silence chargé de pensées communes avec Mihai
...“ (M. Preda, Le Délire, 1987: 410).
• „Mais, comment Stéphane, si jeune et tu veux te
marier?! exclama-t-elle. Le mariage est un joug.“
(M. Preda, Le Délire, 1987: 417).
b) par rapport au régent verbal
- seulement rapport syntactique de subordination,
- du type complétif:
• „Fais attention, Leonte ... Sois un peu plus indulgent et ne
te dispute pas avec les gens car tu sais bien combien ils
sont irrités maintenant.“
(L. Rebreanu, L’Emeute, 1981: 288).
• „Mais, comment Stéphane, si jeune et tu veux te
marier?! exclama-t-elle. Le mariage est un joug.“
(M. Preda, Le Délire, 1987: 417).
- ou circonstanciel:
• "Hystériques, les vierges pâles,
Aux fenêtres ouvertes, elles palpitent
Aux rouges crépuscules nuptiaux
Restent pâles et
ne se marient jamais."
(G. Bacovia, Poésies, 1980: 51).
En acceptant la convention de la spécialisation morphologique des régents
(l'attribut se subordonne à un régent nominal, le complément / le
circonstanciel se subordonne à un régent verbal, l'apposition a un
antécédent nominal ou verbal), on considère que suite aux rapports
contractés simultanément avec un "nom" (substantif, pronom, numéral) et
avec un "verbe" (verbe, adjectif, interjection), la fonction syntactique en
question est simultanément soit un attribut et un complément, soit un
complément ou circonstanciel; soit une apposition (avec antécédent
nominal) et un circonstanciel ou complément.
On pourrait le remarquer dans les types de structures présents dans les
exemples suivants:
RÉSUMÉ 225
a) fonctions syntactiques simultanées d'attribut et de complément

• Je ne savais pas / comment tu étais irascible.
Comme on peut remarquer, le verbe régent, dans de telles
structures, modifie son caractère unitransitif, devenant bitransitif.
b) fonctions syntactiques simultanées d'apposition et de
complément
• "Oh, je veux danser, comme je n'ai jamais dansé
Pour que Dieu ne se sente pas en moi
Comme un captif dans une prison emprisoné !"
(L. Blaga, l'Oeuvre poétique, 1995: 35)
c) fonctions syntactiques simultanées d'attribut et de circonstanciel
• "Si tu en as, dit-elle alors comme si elle aurait prononcé une
sentence, alors laisse-moi libre." (M. Preda, Le Délire, 1987: 419)
d) fonctions syntactiques simultanées d'apposition et de
circonstanciel
• "Elles toutes s'appellent des bombes, nous répondit-il, mais
chacune reçoit un nom d'après le nom du calibre, mais aussi de
l'inventeur ou bien que l'inventeur leur a donné. Les Allemands
ont maintenant un grand canon qui s'appelle Dick Bertha" (M.
Preda, Le Délire, 1987: 425)
• "Mes élèves, la bombe que vous regardez maintenant s'appelle
shrapnell !" (M. Preda, Le délire, 1987: 425).
• La nature syntactique duale de la fonction syntactique en question

devrait également être suggérée par sa nomenclature. Le métaterme le
plus adéquat des métatermes employés est celui de cumul de
fonctions syntactiques (utilisé par S. Stati, 1972: 130). En ce qui
concerne la double subordination à deux régents de différents types
(„nominal“ / „verbal“) et/ou un antécédent et un régent, l’avantage
de cette métasyntagme réside dans le fait qu’elle désigne de manière
courte et simple une autre dimension des fonctions syntactiques, à
savoir la coexistence au niveau du même constituant. Aussi, se
recommande-t-elle comme étant la plus motivée (dans la mesure où
l’adjectif motivé admet un degré de comparaison). Vu que les fonctions
syntactiques qui peuvent être co-présentes au niveau du même
constituent sont variées et hétérogènes (voir ci-dessus), la non-
spécification des types de fonctions dans la nomenclature (cf. nom
prédicatif circonstanciel, élément prédicatif complémentaire, complément
prédicatif, etc.) confère au métaterme de cumul de fonctions
syntactiques le caractère de généralité, mais aussi d’unicité ou
d’individualité nécessaire.
Pour conclure, il faut dire que nous considérons que la réalité syntactique
concrète se caractérisant par la coexistence - au niveau du même terme -
de deux fonctions syntactiques différentes: attribut et apposition et/ou
complément ou circonstanciel, imposées par deux régents de différents
types: „nom“ et „verbe“, ou par un antécédent nominal et un régent du type
verbal qui le sur-ordonne, respectivement qui anté-ordonne simultanément,
s’appelle cumul de fonctions syntactiques.
0.4. Dans la linguistique roumaine, surtout dans la dernière étape de

recherche du cumul de fonctions syntactiques, quelques linguistes ont emis
l’hypothèse qu’il y a aussi d’autres fonctions syntactiques – placées parmi
celles à un seul régent – qui permettent l’interprétation conformément à
laquelle elles sont, elles aussi, subordonnées à deux régents de différents
types (GA, 1966, II: 149; Valeriu Guţu Romalo, 1973: 196; C. Dimitriu, 1982:
239). Lorsqu’ils ont fait ces observations, les linguistes mentionnés ont eu
en vue, principalement, les circonstanciels sociatif, oppositionnel,
cumulatif, d’exception, auxquels on pourrait également ajouter, outre le
nom prédicatif, l’élément modal-comparatif, le complément d’échange
et l’apposition.
En analysant la manière particulière d’actualisation de chacune des
fonctions syntactiques mentionnées, on a conclu que ces fonctions
syntactiques diffèrent selon le contenu syntactique des rapports
syntactiques qui les générés.
Les circonstanciels sociatif, oppositionnel, cumulatif et d’exception, sur le
plan logique, sont subordonnés à un régent nominal, qui leur impose une
autre forme par rection prépositionnelle, tandis que, sur le plan syntactique,
la dépendance par rapport au régent nominal est asymptomatique, car le
rapport syntactique avec le quasi-régent nominal n’impose pas à ceux-ci la
fonction syntactique afférente d’attribut.
Quelques-unes des fonctions syntactiques en question connaissent

également des réalisations où la dépendance est unique ou bien absolue,
RÉSUMÉ 227
au niveau de la proposition ou de la phrase, ou bien lorsque les deux
régents sont du type verbal (adverbe + verbe).
Le circonstanciel modal-comparatif et l’apposition, par quelques-unes de
leurs réalisations, sont, en réalité, des cumuls de fonctions syntactiques.

Nivelul Sintactic Al Limbii Romane Editu-1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nivelul Sintactic Al Limbii Romane Editu-1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

CAPITOLUL III................................................................................................................................. 145

Bibliografie generală.......................................................................... 171

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

Figura nr. 1. Sistemul sintactic al limbii

PLANURILE SINTACTICE ALE COMUNICĂRII

În legătură cu problema planurilor sintactice ale comunicării stau şi

contemporană, Editura Ministerului Învăţământului, 1956, p. 494-745, Gramatica limbii

Figura nr. 2. Un plan geometric

printr-o triplă unitate, întemeiată pe coeziune şi coerenţă:

1. Manifestarea categorială a unităţilor sintactice (unităţi

2. Legătura dintre conceptul de unitate sintactice şi

3. Câte planuri sintactice ale comunicării pot fi

4. Problema generării planurilor comunicării

particulare, respectiv, „presupun cel puţin două aspecte opozabile“ (C.

- au o semnificaţie gramaticală în stare pură (DSSL, O. Ducrot -Tz.

Todorov, 1972: 147);

cunoaşteri lingvistice româneşti în intervalele cuprinse până la apariţia lor, fapt ce a

1.0. UNITĂŢI SINTACTICE.

Modelul sintaxei tradiţionale utilizează conceptul de unitate

1.1. ENUNŢUL SINTACTIC/TEXTUL

Teoria5 enunţului, ca unitate sintactică, este o teorie controversată la

5. Întrebuinţăm termenul „teorie“ cu sensul de „set de afirmaţii ştiinţifice, unitar şi finit ce

Figura nr. 3. Interrelaţionările enunţurilor-unităţi sintactice

Propoziţia, definită drept „unitatea de bază“ (G.A., 1966, II: 7; C.

Fraza este definită în literatura de specialitate drept „unitatea

Propoziţia şi fraza ca unităţi sintactice

Teoria unităţii sintactice numite sintagmă, înregistrată şi sub

ea se urmăreşte „dinamismul comunicativ, ascendent pe progresia liniară dintre începutul

1.5. SUBSTITUTUL DE PROPOZIŢIE/FRAZĂ

Unii lingvişti consideră că „pentru a putea analiza sintactic fără rest

[traduction en français], Editions du Seuil, Paris, p. 39), evidenţiază limitele modelului

1.6. PARTE DE PROPOZIŢIE VS. FUNCŢIE SINTACTICĂ

O altă unitate sintactică teoretizată în lingvistica românească este partea

1.7. CONCEPTUL DE FUNCŢIE SINTACTICĂ

În statuarea conceptului de funcţie sintactică, după părerea noastră,

(sumă de) funcţii sintactice

Figura nr. 4. Descrierea sintactică a unităţilor sintactice

CONCEPTUL DE RAPORT SINTACTIC

Metatermenul raport sintactic are în vedere un concept definit, în

2.1. RAPORTURI SINTACTICE CARE SE STABILESC ÎNTRE

Luând în discuţie raporturile sintactice care se stabilesc între părţi de

Cunoscând opoziţii interne, raportul sintactic se comportă categorial şi

2.2. RAPORTURI SINTACTICE DE LA NIVELUL ENUNŢULUI-FRAZĂ

I. O primă realizare o reprezintă propoziţiile principale şi raporturile

În enunţul dat, marca (zero) ∅ a raportului sintactic ∅ (zero), generator

II. Altă realizare o reprezintă propoziţiile incidente, „legate“ sau

III. O altă realizare o reprezintă propoziţiile intermediare explicative (C.

IV. Aceste realizări raportuale vide privesc şi raporturile sintactice

2.3. RAPORTURI SINTACTICE CARE SE STABILESC

2.4. NONRAPORTURI SINTACTICE

În interiorul enunţului-frază, se întâlnesc şi realizări ale raportului

2.5. CONSIDERAŢII ASUPRA RAPORTURILOR

O problemă mai puţin abordată în lingvistica românească este cea a

2.6. RAPORTUL SINTACTIC DE INERENŢĂ

În legătură cu raportul sintactic de inerenţă, specialiştii propun mai

Ca o constatare generală anticipativă, observăm că descrierile propuse

Dar, oricât de frecvente ar fi aceste structuri ale predicatului nominal cu

Pentru a putea răspunde la întrebarea cum se stabileşte raportul

2.7. RAPORTUL SINTACTIC APOZITIV

I. Raportul sintactic apozitiv este, de asemenea, un raport controversat

• O altă teorie îşi are originea în cea anterioară: întrucât atât

(R = regent; S = subordonat; A = atribut; C = coordonat)