SIMONA ANEMARI TEODORESCU

LEGISLAŢIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
TEODORESCU, SIMONA ANEMARI
Legislaţia educaţiei fizice şi sportului / Simona
Anemari Teodorescu – Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006
280p.; 23,5 cm.
Bibliogr.
ISBN 978-973-725-639-3

796/799(498)(094.4)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

 UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

SIMONA ANEMARI TEODORESCU

LEGISLAŢIA
EDUCAŢIEI FIZICE
ŞI SPORTULUI

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2007
 CUPRINS

Capitolul 1. Introducere. Consideraţii privind relaţia dintre sport şi stat

1.1. Unele reglementări generale privind organizarea şi conducerea educaţiei fizice
şi sportului în România ………………………………………………………… 7
1.2. Statul şi Mişcarea sportivă şi olimpică internaţională – structuri, reglementări, norme 13
Capitolul 2. Legislaţia educaţiei fizice şi sportului în România
2.1. Evoluţia legislaţiei naţionale în prioada dinainte de 1929 ................................... 21
2.2. Evoluţia legislaţiei naţionale în perioada 1929-2006 .......................................... 22
2.2.1. Evoluţia legislaţiei naţionale privind resursele umane şi organizatorice
ale Mişcării sportive (extrase din legile de importanţă majoră
din perioada 1929 - 2006) .......................................................................... 27
2.2.2. Evoluţia legislaţiei naţionale privind resursele materiale ale Mişcării
sportive (extrase din legile de importanţă majoră din perioada
1929 - 2006) ............................................................................................... 35
2.2.3. Indicatori de analiză model pentru sportul de performanţă – efecte ale
prevederilor actelor normative româneşti ……………………………….. 40
Capitolul 3. Reglementări europene privind educaţia fizică şi sportul
3.1. Carta Europeană a Sportului ................................................................................ 59
3.2. Codul Eticii Sportive ........................................................................................... 61
3.3. Convenţia antidoping ........................................................................................... 62
3.4. Convenţia Europeană privind violenţa şi ieşirile necontrolate ale spectatorilor
cu ocazia manifestărilor sportive, în special, a meciurilor de fotbal ................... 63
3.5. Cadrul relaţiilor dintre organele guvernamentale şi organizaţiile neguvernamentale 64
3.6. Legislaţia referitoare la sport şi educaţie fizică în unele ţări europene .............. 73
3.7. Cadrul organizatoric pentru educarea, formarea continuă şi activitatea specialiştilor
în sport şi educaţie fizică în unele ţări europene ......................................................... 86
3.7.1. „Modele tip” de organizare a educaţiei fizice şi sportului ......................... 96
3.7.2. Sinteze privind cadrul organizatoric pentru formarea specialiştilor
în domeniul educaţiei fizice şi sportului .....……....................................... 100
Bibliografie …………………………………………………………………………... 107
Glosar ………………………………………………………………………………… 111
Legislaţie ……………………………………………………………………………... 119

5
6
 CAPITOLUL 1
INTRODUCERE. CONSIDERAŢII PRIVIND
RELAŢIA DINTRE SPORT ŞI STAT

1.1. Unele reglementări generale privind organizarea

şi conducerea educaţiei fizice şi sportului în România

Orice domeniu de activitate fiinţează, este reglementat şi se dezvoltă pe baza

unui cadru juridic ce înglobează totalitatea legilor, a actelor normative care permit
desfăşurarea lui într-un mod unitar, coerent.
În România, conducerea activităţii de educaţie fizică şi sport se realizează
prin legi, ordonanţe ale guvernului, prin alte acte normative, instrucţiuni elaborate de
Agenţia Naţională pentru Sport (A.N.S.), Comitetul Olimpic şi Sportiv Român (C.O.S.R.).
Federaţiile sportive naţionale pe ramură de sport, alte ministere şi departamente
centrale care au în atribuţiile lor şi problematica ce vizează acest domeniu (Ministerul
Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi
Internelor etc.).
În prezent, putem afirma că legislaţia sportului din ţara noastră beneficiază de o
lege nouă, modernă, Legea educaţiei fizice şi sportului, adoptată la începutul lunii mai
2000 de către camerele legiuitoare ale României, care reglementează organizarea şi
funcţionarea sistemului naţional de educaţie fizică şi sport în ţara noastră.
În orice societate modernă, civilizată, sportul joacă un rol însemnat, fapt ce
determină constant conducerile statelor să acorde toată importanţa acestui domeniu,
inclusiv în ce priveşte stabilirea cadrului juridic adecvat, care să favorizeze dezvoltarea
şi extinderea educaţiei fizice şi a sportului în societate. Este şi cazul ţării noastre.
A practica sportul este un drept al fiecărui individ, fără deosebire de rasă, sex,
vârstă, naţionalitate, consfinţit în Constituţia României, art.45 pct. 5, care specifică:
„Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru partici-
parea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală, sportivă a ţării”.
Totodată, Legea administraţiei publice locale, în art.59, menţionează, printre atribuţiile
organelor statului, ale autorităţilor locale, asigurarea condiţiilor pentru organizarea şi
desfăşurarea activităţii ştiinţifice, culturale, artistice, sportive şi de tineret.
Legea învăţământului nr.84/1995, referindu-se la obiectivele şcolii româneşti,
menţionează, la art.7, pct.f, „dezvoltarea armonioasă a individului, prin educaţie
fizică, igienico-sanitară şi practicarea sportului”, iar la alin. 7, arată următoarele:
„Statul şi alţi factori interesaţi subvenţionează activităţile de performanţă, de nivel
naţional şi internaţional, ale elevilor şi studenţilor”; art. 37–40 cuprind prevederi
referitoare la organizarea şi susţinerea activităţii desfăşurate în unităţile de învăţământ
din cadrul învăţământului de artă şi învăţământului sportiv.
7
 În decursul timpului, în ţara noastă, au fost emise Hotărâri, Ordonanţe, Ordine,
Decrete ş.a. care reglementează domeniul educaţiei fizice şi sportului, organizarea şi
conducerea acestora, raporturile lor cu statul.
Ordinele Agenţiei Naţionale pentru Sport
În domeniul activităţii de educaţie fizică şi sport sunt elaborate frecvent statute,
norme şi regulamente care cuprind totalitatea instrucţiunilor şi regulilor care se stabilesc
în scopul asigurării realizării obiectivelor unităţilor sportive, al organizării acţiunilor şi
activităţilor specifice.
Norme generale privind transferul sportivilor de la o unitate la alta
În scopul stabilirii unor raporturi echitabile între unităţile sportive şi între acestea
şi sportivi, precum şi pentru stimularea interesului cluburilor şi asociaţiilor sportive de a
selecţiona şi a pregăti sportivi de valoare, federaţiile sportive naţionale trebuie să aplice
normele generale privind transferarea sportivilor: transferarea sportivilor seniori şi
juniori se efectuează numai în anumite perioade stabilite de către federaţiile sportive;
transferarea sportivilor se poate efectua pe baza cererii scrise a sportivului respectiv şi a
acordului scris al celor două unităţi în cauză; în afara perioadelor de transfer şi fără
acordul unităţii sportive se pot transfera sportivii aflaţi în următoarele situaţii speciale:
admiterea în învăţământul liceal şi superior sau absolvirea acestora; desfiinţarea
secţiilor sau unităţilor sportive la care sunt legitimaţi; întreruperea activităţii sportive
competiţionale pe o perioadă de minimum 2 ani; terminarea perioadei de juniorat de
către sportivii legitimaţi la unităţi sportive care funcţionează numai cu secţii de juniori
etc. În cazul existenţei unor contracte încheiate între sportivi şi unităţile sportive, se vor
respecta condiţiile contractuale; competenţa şi procedura în aprobarea şi efectuarea
transferurilor sportivilor sunt stabilite de către federaţii; transferarea sportivilor români
în străinătate şi a celor străini la unităţile sportive din ţara noastră se face în con-
formitate cu normele special elaborate de federaţii.
Alte norme generale privind personalul din structurile administraţiei publice
pentru sport – Agenţia Naţională pentru Sport şi Direcţiile pentru Sport Judeţene.
Conducerea Agenţiei Naţionale pentru Sport este asigurată de demnitari:
preşedinte şi vicepreşedinte.
Preşedintele, a cărui funcţie este asimilată cu funcţia de secretar de stat, este
numit prin decizie a primului-ministru şi, are, în conformitate cu Regulamentul de
organizare şi funcţionare al Agenţiei Naţionale pentru Sport, următoarele atribuţii
principale:
• urmăreşte ducerea la îndeplinire a sarcinilor ce revin Agenţiei, conform strategiei
generale, Planului de guvernare şi normelor legale în vigoare;
• fundamentează politica Guvernului în domeniul sportului;
• reprezintă Agenţia în raporturile cu ministerele şi cu celelalte autorităţi publice,
cu persoane fizice şi juridice din ţară şi din străinătate;
• conlucrează cu ministerele şi celelalte autorităţi publice centrale şi locale, cu
instituţiile de cercetare şi cu unităţile de învăţământ şi sanitare de specialitate,
pentru organizarea şi dezvoltarea educaţiei fizice şi sportului;
• este ordonator secundar de credite;
• repartizează creditele bugetare aprobate de ordonatorul principal de credite şi
pentru bugetele unităţilor subordonate Agenţiei, precum şi pentru structurile de
drept privat finanţate pe bază de contract cu Agenţia;
8
• aprobă statele de funcţii ale unităţilor subordonate Agenţiei;
• aprobă criteriile de angajare a personalului Agenţiei şi a conducătorilor unităţilor
subordonate;
• numeşte şi eliberează din funcţie personalul din aparatul propriu al Agenţiei care
are calitatea de funcţionar public, precum şi directorii executivi ai direcţiilor
pentru sport judeţene şi a municipiului Bucureşti;
• aprobă încadrarea, respectiv încetarea raporturilor de muncă ale personalului
contractual din cadrul aparatului propriu al Agenţiei, precum şi ale conducătorilor
unităţilor subordonate Agenţiei care nu au calitatea de funcţionar public;
• administrează patrimoniul sportiv din domeniul public al statului, încredinţat
Agenţiei;
• supraveghează menţinerea destinaţiei bazelor sportive din domeniul public şi
privat al statului ori al unităţilor administrativ teritoriale;
• aprobă concediile de odihnă pentru vicepreşedintele Agenţiei, secretarul general,
directorii generali, directorii instituţiilor din subordine, membrii cabinetului;
• numeşte membrii Colegiului Agenţiei, stabileşte atribuţiile ce le revin şi prezi-
dează şedinţele de lucru ale acestora;
• avizează constituirea structurilor sportive;
• recunoaşte sau revocă existenţa unei structuri sportive prin înscrierea, respectiv
radierea acesteia din Registrul sportiv;
• autorizează desfăşurarea pe teritoriul României a campionatelor mondiale, euro-
pene şi regionale şi participarea reprezentativelor naţionale la campionatele
mondiale şi europene organizate în străinătate, precum şi la campionatele regionale;
• aprobă recunoaşterea oficială a practicării unei ramuri de sport în România;
• aprobă organizarea acţiunilor de control la nivelul unităţilor din subordine, precum
şi planul de audit public intern; aprobă sau stabileşte măsuri ce se impun în urma
acţiunilor de control;
• coordonează activitatea de relaţii internaţionale. Deplasarea peste hotare în interes
de serviciu, individual sau colectiv, a personalului aparatului propriu al Agenţiei
şi a conducătorilor unităţilor subordonate se aprobă de către preşedinte;
• reprezintă interesele statului în diferite organisme internaţionale; negociază şi
încheie acorduri, înţelegeri, protocoale şi alte documente de colaborare în do-
meniul sportului cu organisme de specialitate din alte ţări, pe baza prevederilor
legale în vigoare;
• deleagă dreptul de reprezentare a Agenţiei şi de aprobare a folosirii şi repartizării
alocaţiilor de la buget pe timpul absenţei din ţară, vicepreşedintelui sau secretarului
de stat;
• în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, emite ordine şi instrucţiuni;
• îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege sau prin alte acte normative.

Personalul direcţiilor pentru sport judeţene

Direcţiile pentru sport judeţene sunt încadrate cu minim 6 posturi (din care 1 post
contractual), în conformitate cu Ordinul A.N.S. nr. 4 din 14 iulie 2003, astfel: 1 post
director executiv; 1 post responsabil buget, financiar-contabil; 2 posturi responsabili
programe sportive, cu studii de specialitate sportivă; 1 post responsabil cu informa-
tizarea activităţii sportive, resurse umane, informare publică, relaţii cu presa, soluţionare
9
petiţii etc.; 1 post contractual responsabil cu activităţi de secretariat, administrativ, gos-
podărie, casierie etc. sau 1 post funcţie publică, îndeplinind atribuţii specifice stabilite
de directorul executiv.
Pentru ocuparea funcţiei publice vacante de director executiv al direcţiei pentru
sport judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, un candidat trebuie să îndepli-
nească următoarele condiţii minime (Ordinul A.N.S. nr.191 din 9 decembrie 2003):
¾ să respecte prevederile art.49 din Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor
publici, cu modificările şi completările ulterioare;
¾ să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa postului;
¾ să aibă minim 5 ani vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei
publice;
¾ să aibă studii superioare de specialitate sportivă, absolvite cu diplomă de licenţă
sau echivalentă, sau studii superioare de lungă durată, de altă specialitate,
absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă şi să îndeplinească cel puţin una
din următoarele condiţii: categoria a III-a de antrenor; să fi făcut parte ca sportiv
dintr-un lot naţional de seniori; clasarea pe locurile I-III la finalele campionatelor
naţionale de seniori; să fi deţinut minim 3 ani o funcţie de organizare şi conducere
în domeniul sportului.

Personalul din federaţiile sportive naţionale

Preşedintele federaţiei sportive naţionale
¾ răspunde de bunul mers al activităţii federaţiei, de organizarea aplicării prevederilor
Statutului şi regulamentelor, de îndeplinirea hotărârilor adunărilor generale şi ale
Biroului federal, prin Biroul executiv, de către comisiile şi colegiile centrale şi de
activul salariat al federaţiei;
¾ prezidează adunările generale şi conduce activitatea Biroului federal şi a Biroului
executiv, urmărind punerea în aplicare a strategiei naţionale de dezvoltare a
federaţiei;
¾ reprezintă federaţia în relaţiile cu forurile similare din alte ţări;
¾ realizează relaţia funcţională cu Agenţia Naţională pentru Sport;
¾ colaborează cu Comitetul Olimpic şi Sportiv Român în toate problemele privind
selecţia, pregătirea şi participarea sportivilor români la Jocurile Olimpice, sprijinirea
sportivilor de perspectivă şi promovarea olimpismului şi a spiritului de fair-play;
¾ împuterniceşte un vicepreşedinte sau, în lipsa acestuia, pe secretarul general, cu
atribuţiile sale, atunci când este în imposibilitatea de a-şi exercita mandatul;
¾ în situaţia când preşedintele federaţiei este salariat, acesta preia o parte din atri-
buţiile secretarului general;
¾ coordonează activitatea comisiilor şi colegiilor centrale, precum şi activitatea
salariaţilor federaţiei;
¾ stabileşte, împreună cu secretarul, tematica adunărilor generale, a şedinţelor
Biroului federal, pregăteşte reuniunile acestora şi asigură elaborarea în timp util a
materialelor ce urmează a fi prezentate;
¾ reprezintă federaţia în relaţiile cu forurile sportive internaţionale, asigură îndeplinirea
planului de relaţii internaţionale aprobat de Biroul federal, asigură soluţionarea
problemelor privind participarea sportivilor români la competiţiile internaţionale;
10
¾ pregăteşte, împreună cu comisiile şi colegiile centrale, şi supune aprobării Biroului
federal, propuneri referitoare la: dezvoltarea sportului, organizarea cursurilor de
formare şi perfecţionare a antrenorilor şi arbitrilor, acordarea titlurilor şi clasificărilor
sportive, a unor premii, stimulente distincţii şi trofee; elaborează norme tehnice;
organizează sistemul de informare şi documentare; asigură editarea unor buletine,
anuare şi altor materiale tehnico-metodice; stabileşte cuantumul unor taxe, amenzi.

Controlul medical al sportivilor şi asistenţa medico-sportivă

Controlul medical al sportivilor şi asistenţa medicală a acestora sunt obligatorii.
Controlul medical al sportivilor de performanţă se realizează în cabinetele de
medicină sportivă, în conformitate cu baremul examinărilor medicale prevăzut în
normele tehnice; avizul medico-sportiv reprezintă condiţia obligatorie pentru partici-
parea sportivilor la antrenamente şi competiţii.
Personalul medical urmăreşte efectuarea contolului medical prevăzut în planul
de pregătire al sportivilor, de regulă, semestrial. Sportivii din loturile naţionale şi
olimpice, efectuează controlul medical de 3-4 ori pe an.
Asistenţa medico-sportivă urmăreşte dirijarea biologică a sportivilor, în antre-
namente şi competiţie, capacitatea de efort, precum şi starea de sănătate a acestora.
Medicul sportiv – specialitatea „medicină-sportivă” – coordonează şi răspunde de
activitatea cadrelor medii (maseuri, asistenţi medicali) şi a kinetoterapeuţilor, în cadrul
colectivelor tehnice ale loturilor sportive. Medicii de altă specialitate pot asigura
asistenţa medicală a sportivilor din loturile naţionale şi olimpice, după obţinerea compe-
tenţei în „Managementul medical al sportivilor”.
Principalele atribuţii ale medicului sportiv, component al unui colectiv tehnic
(medicul de lot), sunt:
a) stabileşte cerinţele de bază ale asistenţei medicale şi controlului medical, pentru
fiecare sportiv, în concordanţă cu specificul ramurii de sport şi probei sportive,
programul de pregătire şi competiţional, având ca obiectiv prioritar contribuţia la
obţinerea formei sportive la competiţia de obiectiv;
b) asigură, din punct de vedere dietetic, alimentaţia corespunzătoare pentru fiecare
sportiv din lot;
c) asigură medicaţia pentru susţinerea efortului;
d) elaborează programul de refacere după efort, corespunzător fiecărui ciclu şi etape
de pregătire şi urmăreşte aplicarea acestuia;
e) planifică, împreună cu antrenorul, controalele medicale periodice şi răspunde,
împreună cu acesta, de prezentarea la timp, la controalele medicale periodice;
însoţeşte sportivul în timpul controlului, analizează împreună cu specialistul din
colectivul tehnic rezultatele individuale şi le aduce la cunoştinţă sportivilor, într-un
cadru organizat;
f) urmăreşte consemnarea asistenţei medicale în jurnalul de autocontrol, completat de
sportiv, sub supraveghere; realizează personal un examen medico-sportiv bilunar,
care cuprinde: anamneza medico-sportivă, examen clinic pentru aprecierea stării de
sănătate, examen funcţional, apnee voluntară, proba Astand, Martinet, Ruffier sau
Flack, examen biochimic, examen sumar de urină şi E.K.G.;
g) efectuează testări în efort specific probei sportive, în antrenamente şi concurs;
h) concepe schemele de recuperare rapidă şi completă, după accidentări;
i) asigură asistenţa medicală de urgenţă, în cantonamente;
11
j) organizează şi conduce activităţile educative privind starea de sănătate, dirijarea
efortului, măsurile (politicile) antidoping, împotriva fumatului şi consumului de
alcool;
k) informează periodic, în scris, asupra activităţii desfăşurate, Institutul Naţional de
Medicină Sportivă, federaţiile sportive naţionale şi cluburile sportive la care sunt
legitimaţi sportivii, după caz.

Sportivii
Sportivii reprezintă acea categorie de participanţi, care desfăşoară o activitate
de întrecere, constituită dintr-un ansamblu de acţiuni motrice diferenţiate pe ramuri de
sport, desfăşurată într-un cadru instituţional sau independent, prin care se caută
perfecţionarea posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice, concretizate în performanţe
obţinute în competiţii, ca: record, depăşire proprie sau a partenerilor.
Sportivii de performanţă sunt persoanele legitimate la un club sportiv, incluse în
mod sistematic şi organizat într-un proces de selecţie, de pregătire şi competiţional, în
scopul îmbunătăţirii performanţelor, a recordurilor şi obţinerii victoriei.
Sportivii de performanţă pot fi amatori sau profesionişti. Sportivii amatori sunt
cei care nu au contracte de muncă cu cluburile la care sunt legitimaţi, pentru
practicarea disciplinei sportive respective. Sportivii profesionişti au încheiate cu
cluburile la care sunt legitimaţi contracte de muncă pentru practicarea ramurii de
sport respective.
Statutele şi regulamentele federaţiilor sportive naţionale stabilesc condiţiile pri-
vind legitimarea şi transferarea sportivilor, competenţa revenind federaţiei sportive
naţionale, ligilor profesioniste, asociaţiilor judeţene şi a municipiului Bucureşti, pe
ramuri de sport, după caz.
Federaţiile sportive naţionale stabilesc, prin regulamente, criteriile de clasificare
pentru sportivii de performanţă, precum şi criteriile pentru acordarea titlului de „Maestru
al sportului”.
Titlul de „Maestru emerit al sportului” se acordă de Agenţia Naţională pentru
Sport, la propunerea federaţiilor de specialitate, sportivilor care au participat la com-
petiţiile internaţionale oficiale de seniori şi au realizat unul din următoarele rezultate:
1. La ramurile de sport şi probele olimpice: medalii la Jocurile Olimpice sau cam-
pionatele Mondiale; medalie de aur la Campionatele Europene; 2 locuri II-III la
Campionatele Europene; record olimpic, mondial sau european, omologat de forul
internaţional de profil.
2. La ramurile de sport şi probele neolimpice: medalie de aur la Campionatele
Mondiale; 2 locuri II-III la Campionatele Mondiale sau 2 locuri I-II la Campionatele
Europene; 3 locuri II-III la Campinatele Europene; 2 recorduri mondiale sau
europene, omologate de forul internaţional de profil.
3. La jocurile sportive de echipă, sporturi olimpice: locul I-IV la Jocurile Olimpice;
locul I-IV la Campionatele Mondiale; locul I-III la Campionatele Europene; locul
I-II la Cupele Mondiale sau Europene intercluburi, sportivii având o participare la
minimum 50% din jocurile susţinute.

12
 1.2. Statul şi Mişcarea sportivă şi olimpică internaţională –
structuri, reglementări, norme

Evoluţia istorică a Mişcării olimpice internaţionale a demonstrat influenţa

exercitată asupra ei din partea statului şi a organelor de stat. Cercetarea relaţiei dintre
guverne şi Comitetele Olimpice Naţionale ale diferitelor state ne permite să evidenţiem
câteva etape de dezvoltare a acesteia:
Etapa I: 1894 - 1908
Etapa a II-a: 1909 - 1936
Etapa a III-a: 1948 - 1978
Etapa a IV-a: 1979 - 1988
Etapa a V-a: după 1989
Pentru etapele II-IV sunt specifice anumite caracteristici în relaţia dintre stat şi
Mişcarea Olimpică, determinate nu numai de întărirea sau slăbirea rolului statului în
dezvoltarea Mişcării Olimpice, ci şi, uneori, de folosirea acesteia în scopuri ideologice
şi politice de către anumite grupări sociale.
Asupra relaţiei statului cu organizaţiile ce se ocupă de problemele sportului, cu
Mişcarea Olimpică îndeosebi, influenţează politica Comitetului Internaţional Olimpic.
Chiar dacă politica acestui organism social nu are un caracter stabil, totuşi, prevederile
din Carta Olimpică referitoare la autonomia şi independenţa Comitetelor Naţionale
Olimpice au avut o influenţă hotărâtoare în evoluţia acestora. Principiul de bază al
Mişcării Olimpice, care constă în controlul Mişcării Olimpice din partea organizaţiilor
sportive independente competente, continuă să predomine în activitatea Comitetului
Internaţional Olimpic şi a Comitetelor Naţionale Olimpice. Din păcate, analiza acti-
vităţii Comitetelor Naţionale Olimpice din unele state demonstrează că, în practică,
independenţa lor nu se face întotdeauna simţită.
Nu în puţine ţări, poziţia adepţilor controlului de stat absolut asupra sportului
este încă puternică. Dacă, în unele perioade istorice, participarea diferitelor instituţii
de stat la dezvoltarea Mişcării Olimpice era privită de către mulţi lideri ai Comitetului
Internaţional Olimpic şi Comitetelor Naţionale Olimpice ca o „politică” de „amestec”
al guvernului, în dezvoltarea sportului, în prezent, realităţile evidenţiază noi soluţii în
această problemă.
Stabilirea unor legături strânse, corect reglementate, între organismele de stat,
pe de o parte, şi Comitetele Naţionale Olimpice şi diferite instituţii ale Mişcării
Olimpice, pe de altă parte, devine o condiţie de neînlocuit pentru dezvoltarea celor
din urmă, cât şi o garanţie de bază a realizării valorilor Olimpismului.

Legalitatea principalelor structuri sportive internaţionale

În ultimele decenii, vasta constelaţie a mişcării sportive a cunoscut modificări
cu adevărat însemnate; expansiunea considerabilă a activităţii sportive a dus la pro-
liferarea organelor de conducere şi la împovărarea structurilor organizatorice.
Reţeaua juridică a sportului îmbină întotdeauna în cadrul său ordinea sportivă
şi ordinea de stat. Echilibrul între acestea variază, credem noi, în funcţie de ţări şi
regimuri politice. Dacă, însă, ar trebui să schiţăm nişte repere, am propune legea celor
trei zone;
1. Zona logisticii ar fi cea care se raportează la administrarea mijloacelor economice
ale sportului. Această zonă reprezintă locul de definire a dreptului administrativ, a
13
 dreptului fiscal, a dreptului finanţelor publice, a dreptului civil, comercial sau al
muncii. Pe scurt, este zona în care legalitatea statului ocupă tot sau aproape tot
terenul; densitatea problemelor sportive este aici minimală.
2. La polul opus ar fi zona de densitate maximală a sportului, în care ordinea sportivă
pare să deţină monopolul: este zona terenului sportiv, a confruntării, izolată în
unitatea sa de timp, loc şi obiectiv. Aici, regulamentul sportiv domneşte în exclu-
sivitate şi are un caracter fondator: fără el nu va exista competiţia. Învingătorul
câştigă întotdeauna datorită regulamentului, iar adversarul său, într-un anumit fel,
este învins de regulament. Legalitatea statului nu trebuie să intervină.
3. Între cele două zone ar exista zona instituţiei sportive, aceasta fiind o zonă
complexă, eterogenă în care acţionează structurile internaţionale. Fiecare unitate
elementară – Federaţie, C.I.O., A.C.W.O. etc. şi regrupare a unor federaţii interna-
ţionale – îşi găseşte locul aici: ea se organizează şi funcţionează, stabilindu-se
material şi juridic pe teritoriul unui stat. Compoziţia de ansamblu a zonei este, însă,
în măsură să-şi exercite propria presiune juridică, să aplice această forţă de comu-
nicare instituţională, indispensabilă coerenţei sistemului şi realizării obiectivelor
proprii.
Ce fel de legalitate se impune în această ultimă zonă? Cea de stat sau cea sportivă?
De fapt, în spatele acestei probleme se află chestiunea fundamentală cu care se
confruntă structurile internaţionale ale sportului: identitatea instituţiei sportive. Nu se
poate găsi un termen mai potrivit pentru mişcarea sportivă. Identitatea instituţională a
acestei mişcări trebuie căutată atât în organele pe care le regrupează, cât şi în funcţiile
pe care le reuneşte.
Privitor la organele internaţionale ale sportului, putem afirma că ele: a) sunt
organizaţii neguvernamentale; b) au primit o învestitură sportivă.
A legifera
A legifera reprezintă sarcina oricărei grupări pentru a-şi defini ordinea şi
funcţionarea internă. Din proprie iniţiativă, fiecare grupare îşi aplică ordinea regle-
mentară, denumită adesea „drept spontan” şi care semnifică, în general, conformarea
cu ordinea statului. Nu este legitim să fie altfel. Dar, nu este sigur că structurile
internaţionale ale sportului se pot adapta la această schemă. De fapt, ipotetic,
autoritatea lor este universală: cum s-ar putea ea, oare, exercita dacă, de fiecare dată,
ar depinde de suveranitatea statelor?
De exemplu, nu se poate admite ca sportivii să se comporte ca nişte mercenari şi
să se vândă mai multor state. Pentru organizarea unor întâlniri internaţionale, trebuie
ca aceste criterii de ataşament naţional să fie pretutindeni aceleaşi.
A judeca
Structurile sportului au şi rolul de a judeca. Mai mult, pentru ele, acest rol este
chiar primordial: el se manifestă, esenţial, prin aplicarea unei discipline interne,
condiţie inevitabilă de supravieţuire protectoare a eticii, această disciplină repre-
zentând garanţia solidarităţii care uneşte membrii federaţiei.
Pierre de Coubertin constata că prima şi cea mai utilă dintre sarcinile care revin
unei federaţii sportive este aceea de a se organiza judiciar. Ea trebuie să fie în acelaşi
timp Consiliu de Stat, Curte de Apel şi Tribunal al Conflictelor.
Mai întâi, vom examina partea „justiţiei”, căci, la modul general, instanţele
disciplinare în faţa cărora se înfăţişează sportivii sunt, în acelaşi timp, judecători şi
părţi. Ele sunt constituite, într-adevăr, chiar de către aceea care devine puterea politică,
14
fie că este vorba de congres – organ suveran al federaţiei internaţionale – sau de o
instanţă specializată. Acest inconvenient frecvent este uneori agravat prin faptul că
drepturile apărării nu sunt asigurate într-un mod satisfăcător sau datorită absenţei unui
posibil recurs. Apoi, dacă vinovatul găseşte, în afara sportului, un tribunal care
anulează o sancţiune contestabilă, anularea nu va avea decât o consecinţă redusă,
limitată la teritoriul statului unde îşi are sediul tribunalul.
În această privinţă, rezervele statului sunt mari. Mai întâi, statul nu admite, în
principiu, o altă justiţie decât a sa. Iată de ce, el consideră că deciziile disciplinare nu
au o valoare jurisdicţională. Pentru stat, acestea sunt simple acte private pe care
destinatarii lor le pot oricând contesta în faţa unui tribunal.
Statele nu acordă decât o consideraţie limitată sancţiunilor date de federaţiile
internaţionale. Pe de altă parte, acum câţiva ani, a fost creat, de către C.I.O., un
Tribunal de arbitraj al sportului. Judecătorii săi sunt independenţi, procedura sa este
echitabilă, justiţia sa este consimţită şi, deci, recunoscută. Fără îndoială, competenţa
sa este însă limitată, ea extinzându-se numai la ansamblul litigiilor legate de sport –
mai puţin, de altfel, la cele privind instituţia decât la cele privind legislaţia sportivă.
Tribunalul oferă partenerilor sportului – şi chiar lumii sportive – imaginea unei
justiţii sportive mai convingătoare.

Rezolvarea conflictelor raportate la sport

În lumea sportului, părţile – cluburi, echipe, organizaţii, sportivi, sponsori,
patroni, angajaţi, agenţi etc. – au doar o singură alternativă dacă nu îşi rezolvă
diferendele pe cale amiabilă: să lase soluţionarea lor în seama instituţiilor desemnate
de federaţiile naţionale / internaţionale sau a altor organe competente din sportul res-
pectiv; sau să se adreseze curţilor de justiţie, cu condiţia ca acestea să aibă jurisdicţie
asupra respectivelor probleme.
Conflictele din sport, rezolvate de instituţiile sportive. În întreaga lume, majo-
ritatea federaţiilor naţionale şi internaţionale – dacă nu toate, – sau alte organisme de
conducere ale sportului au creat instituţii specifice, cum ar fi: tribunalele instituţionale
de arbitraj, comisii, comisari sau alte organe autorizate să rezolve conflictele din sportul
respectiv. Autoritatea şi statutul legal al acestor numeroase instituţii sunt, uneori, greu
de determinat. În privinţa organizaţiilor sau federaţiilor sportive naţionale, statutul lor
depinde mult de sistemul legal al ţărilor în care aceste instituţii îşi exercită activităţile.
În multe ţări, există legi care acordă puteri şi autorităţi specifice acestor organizaţii şi
federaţii naţionale. În alte ţări, astfel de organizaţii sunt complet independente de
guverne şi nu au nicio delegare de competenţă din partea autorităţilor publice. Aşadar,
aplicabilitatea deciziilor luate de astfel de instituţii poate varia de la ţară la ţară.
Legitimitatea autorităţii, atribuţiilor şi puterilor acestor instituţii nu este
întotdeauna clară din punct de vedere strict legal. Astfel, problema aplicabilităţii
deciziilor luate de asemenea instituţii şi organizaţii este delicată şi complexă.
Rămân totuşi unele conflicte – de obicei, nu dintre cele minore – care nu pot fi
rezolvate satisfăcător prin instituţiile desemnate de către federaţiile sau organizaţiile
naţionale şi internaţionale. În astfel de cazuri, deficienţa sistemului se poate rezuma
astfel: aproape toate organizaţiile şi federaţiile sportive naţionale şi internaţionale
doresc ca deciziile instituţiilor pe care ele le-au creat în scopul reglementării con-
flictelor să fie definitive şi obligatorii. Codurile şi regulamentele tuturor federaţiilor sau
organizaţiilor sportive naţionale şi internaţionale includ prevederi specificând că toate
deciziile luate de ele sunt „definitive”, „obligatorii”, „fără drept de apel” etc.; de fapt, în
15
multe ţări, astfel de clauze sunt contrare drepturilor legale sau constituţionale care
acordă tuturor părţilor interesate garanţii specifice, cum ar fi dreptul de apel într-o
instanţă judecătorească obişnuită. Deci, există multe situaţii în care autoritatea deciziilor
luate de instituţiile create de federaţiile sau organizaţiile naţionale şi internaţionale
poate fi contestată în justiţie.
Unul din argumentele în sprijinul acestei situaţii este acela că instituţiile create
în cadrul federaţiilor sau organizaţiilor sportive nu sunt independente de acestea.
Deseori, litigiile supuse unor astfel de instituţii privesc direct sau indirect respectivele
organizaţii sportive. Astfel, aceste organizaţii par a fi, într-o oarecare măsură, atât
„părţi”, cât şi „ judecători” în unele conflicte.
Dacă problema jurisdicţiei stabilite de organizaţiile sportive este deja delicată la
nivel naţional, ea devine şi mai complexă la nivelul organizaţiilor internaţionale.
Incertitudinile existente referitoare la statutul şi autoritatea legală a unor orga-
nizaţii sportive internaţionale ridică un număr de chestiuni juridice dificile, printre
altele, în ce priveşte aplicabilitatea deciziilor luate. O soluţie ar fi să se ofere lumii
sportului o instituţie de arbitraj care să fie independentă, calificată şi organizată legal,
astfel încât deciziile sale să fie considerate pe bună dreptate definitive şi aplicabile.
Aşa cum vom vedea în continuare, Curtea de arbitraj pentru sport poate asigura o
rezolvare rezonabilă şi convenabilă.
Intervenţia justiţiei în domeniul activităţilor sportive. Un prim tip de situaţie este
excepţional, sau ar trebui să fie excepţional: el include intervenţiile instanţelor de drept
penal sau criminal. În activităţile sportive pot exista şi acte care să fie caracterizate drept
penale sau criminale. Să examinăm două exemple: actele de violenţă din anumite
sporturi, comise de unii sportivi, sunt uneori considerate ca intrând sub incidenţa legii
penale. În astfel de cazuri, autorităţile publice – de exemplu, procurorii – pot acţiona,
ex oficio, sau la sesizarea unei alte părţi, rezultatul fiind intentarea unor procese penale
împotriva sportivilor sau a altor participanţi la eveniment.
Un alt exemplu este cel al accidentelor la cursele de automobile sau motociclete
– în speţă, când sunt răniţi spectatorii. În astfel de cazuri, persoanele implicate nu sunt
doar piloţii sau concurenţii, ci şi organizatorii sau oficialii unor organizaţii sportive.
În mod normal, nu se poate face nimic pentru a împiedica autorităţile publice
competente ale unei ţări să acţioneze pe calea justiţiei dacă ele aşa decid.
O altă situaţie este aceea când, la cererea unei părţi interesate, acestea constată
că au jurisdicţie directă asupra unei probleme specifice legate de activităţile sportive
în cauză. Reprezentanţii justiţiei sunt tentaţi să considere că problemele supuse atenţei
lor implică mai degrabă norme de drept civil decât regulamente şi norme ale sportului
respectiv.
O a treia situaţie apare când instanţele justiţiei acţionează ca forme ale „ curţii de
apel”. Una din părţi, nemulţumită de decizia organizaţiei sportive, se adresează justiţiei
pentru a o modifica. Multe sisteme de legi conţin prevederi care acordă drepturi spe-
cifice în acest sens.
Chiar dacă instanţele oferă cel mai înalt standard şi grad de integritate, de
independenţă şi calificare juridică, în multe situaţii care implică activităţi sportive se
pune întrebarea dacă tribunalele sunt forurile adecvate pentru rezolvarea cauzelor
specifice. De exemplu, este corect ca un tribunal civil din Viena să decidă dacă echipa
germană de hochei pe gheaţă câştigă sau pierde câteva jocuri la un Campionat Mondial?
A fost normal ca un tribunal civil elveţian să decidă ce steag să poarte delegaţia chineză
din Taipei (Taiwan – provincie a Chinei) la Jocurile Olimpice de Iarnă de la Lake Placid?
16
Dincolo de calificarea şi strădania lor, au respectivii magistraţi experienţa şi cunoştinţele
necesare pentru a rezolva probleme atât de specifice?
În astfel de cazuri, poate fi extrem de important ca părţile interesate să aibă
posibilitatea să-şi aleagă judecătorii şi să se asigure că aceştia au cunoştinţele şi
experienţa necesare în probleme specifice sportului. Când se recurge la instanţele
justiţiei, acest gen de opţiune nu există. O soluţie posibilă ar fi arbitrajul, cu condiţia ca
acesta să fie organizat astfel încât să servească, în realitate, cauza şi lumea sportului.
Această soluţie o oferă Curtea de Arbitraj pentru Sport.
Ideea creării unei noi instituţii de arbitraj, specializată în litigiile raportate la
activităţile sportive, a venit din partea lui Juan Antonio Samaranch, fostul preşedinte al
Comitetului Olimpic Internaţional. Curtea de Arbitraj pentru Sport (CAS) a fost
înfiinţată în primăvara anului 1983, având sediul la Lausanne, Elveţia.
CAS numără aproximativ 60 de arbitri, majoritatea avocaţi de renume, care
cunosc bine sportul. Orice persoană fizică sau juridică poate să se adreseze CAS.
Arbitrajul CAS poate fi solicitat în orice diferend care apare ca urmare a activităţilor ce
ţin de sportul amator sau profesionist. Statutele şi regulamentele CAS asigură reguli
procedurale precise şi, totodată, destul de flexibile pentru ca deciziile să poată fi luate şi
aplicate rapid şi cu costuri minime.
Cazurile examinate pot fi naţionale sau internaţionale. Pe lângă arbitraje, CAS
este împuternicită să formuleze recomandări în probleme juridice legate de activităţi
ce ţin de sport.
Administraţia CAS este asigurată de secretarul său general, sub conducerea
preşedintelui executiv. La Lausanne, CAS oferă şi facilităţi adecvate pentru desfă-
şurarea audierilor. Deşi costurile sale de funcţionare sunt acoperite în prezent de C.I.O.,
care astfel contribuie la rezolvarea diferendelor din sport înăuntrul lumii sportului,
Comitetul Olimpic Internaţional nu exercită nicio influenţă asupra membrilor CAS,
care sunt complet independenţi. Legăturile dintre C.I.O. şi CAS sunt doar de natură
administrativă. Hotărârile CAS sunt similare hotărârilor tribunalelor independente de
arbitraj. Părţile îşi pot alege arbitri proprii. Procedura este simplă, astfel încât să poată fi
adaptată fiecărui caz particular. Costurile sunt foarte scăzute, iar termenele scurte.
CAS este o instituţie importantă pentru rezolvarea rapidă a tuturor diferendelor
din practica sportivă şi din toate activităţile economice şi financiare legate de ea.

Funcţiile şi structura regulilor care reglementează activitatea sportivă

Unde există societate, există şi reguli, această afirmaţie fiind valabilă şi pentru
lumea sportului. Jocul sportiv nu poate exista „în stare naturală”. Desfăşurarea jocului
presupune un mecanism de control, care să permită să se instituie ordinea. În cazul
sportului, este vorba, pur şi simplu, de regulile de joc; pentru a argumenta cele spuse,
este nevoie să examinăm, în mod obiectiv, aceste reguli, să clarificăm funcţia şi
structura lor.
A. Funcţiile regulilor de joc
Regulile sunt înţelese în două moduri diferite. Înţelegerea conţinutului lor exact
este indispensabilă nu numai sportivilor şi antrenorilor, ci şi arbitrilor. Toţi trebuie să
sesizeze ceea ce regulile permit sau interzic jucătorilor. Pe de altă parte, este necesar
să li se înţeleagă finalitatea, care nu rezidă în conţinutul lor.
B. Reclasificarea regulilor potrivit raţiunilor lor de a fi
Cum s-a menţionat deja, ceea ce regulile permit într-un sport nu este, prin forţa
lucrurilor, valabil într-altul (placajul, lovitura cu pumnul etc.). În plus, o regulă
17
considerată indispensabilă într-un sport nu este la fel într-altul: regula care stabileşte
durata în timp a unui meci nu există în volei, sau regula „afară din joc” din fotbal nu
există în baschet şi nici în handbal.
1. Reguli obligatorii la o conduită corectă
Aceste reguli precizează natura şi limita contactului personal – cum „se ţine”,
cum „se face presing” sau cum „se declanşează atacul”. De exemplu, ceea ce se
înţelege prin „şarjă” diferă în baschet de fotbal, dar raţiunea de a fi a regulii care o
interzice este comună ambelor sporturi – menţinerea unei comportări corecte. Acestei
grupe îi aparţin şi regulile care interzic limbajul necorespunzător, atât la jucători, cât
şi la antrenori.
2. Reguli impunând atacul
Se ştie oare de ce există în baschet regula celor „30 de secunde”? Pentru a
obliga echipa aflată în posesia mingii şi care a marcat mai multe puncte să atace cât
mai dinamic posibil. Totuşi, nu se vorbeşte prea mult de raţiunea de a fi a altor reguli
de –„5 sec.”, „10 sec.”sau chiar a regulii care interzice „returnarea mingii în terenul
din spate” – care, toate, exercită acelaşi rol ca şi regula celor „ 30 de secunde”.
În lipsa lor, jocul ar fi mai puţin interesant prin faptul că echipa învingătoare, la
un moment dat, nu va mai fi tentată să atace şi se va mulţumi să circule mingea între
coechipieri. Tenisul de masă are, din 1953, o regulă tipică în acest sens. Acelaşi lucru
se întâmplă în sporturile de luptă (box, lupte, judo etc.), unde jucătorul care nu are
intenţia să atace, pierde meciul.
3. Reguli delimitând spaţiul de joc
Regula de ofsaid din fotbal este tipică. Toate disciplinele au reguli de acest fel;
regula celor „30 secunde” din baschet este şi ea un exemplu; într-adevăr, în cazul
fotbalului şi rugbiului, linia de ofsaid se deplasează în funcţie de poziţia balonului; în
cazul baschetului însă, această linie este fixată dinainte şi delimitează zona aruncărilor
libere, iar în volei – este marcată prin fileu şi liniile trasate pe teren. La fel pentru tenis
şi chiar pentru sporturile de luptă, precum judo şi lupte, unde spaţiul de joc este
delimitat în mod explicit. Astfel, în toate sporturile, regulile delimitează într-un mod sau
altul zona de ofsaid.
4. Reguli indicând formalitatea jocului
Sunt reguli al căror conţinut nu poate fi justificat în mod rezonabil. Astfel, nu se
ştie de ce rotaţia jucătorilor la volei se face în sensul acelor de ceasornic şi nu invers;
de asemenea, de ce alergătorul la baseball trebuie să atingă baza 2, după baza 1, şi nu
după baza 3.
Cu alte cuvinte, aceste reguli au conţinutul pe care îl au pur şi simplu pentru că
aşa au fost stabilite. Nu se pot găsi motivaţii obiective care să susţină ceea ce regulile
indică. Ele ordonează modul formal în care se joacă şi permit astfel să se asigure, în
mod esenţial, certitudinea legală.
5. Reguli privind organizarea jocului şi desemnarea câştigătorului
În baschet, se ştie, un coş reuşit din teren reprezintă 2 puncte; excepţie face
încercarea de la linia de 3 puncte. Aceste reguli sunt indispensabile pentru a se decide
care din cele două echipe va câştiga la sfârşitul meciului. Aceeaşi necesitate dictează
regulile privind durata, liniile de delimitare a terenului, poziţia panourilor etc.
Regulile din această grupă nu se referă la conduită. Cu alte cuvinte, ele nu
impun în nici un fel jucătorilor ce să facă sau să nu facă.
18
 C. Structura regulilor jocului
Discuţia asupra raţiunii de a fi a regulilor conduce mai întâi la o împărţire în
două categorii: pe de o parte, reguli care impun modalitatea de acţiune, adică cele
care indică jucătorilor ce să facă (sau să nu facă) în timpul meciului (grupele 1, 2, 3 şi
4 mai sus menţionate) şi, pe de altă parte, reguli care nu dau jucătorilor nici un fel de
indicaţie de acest gen (grupa 5). În ce le priveşte, pe cele din urmă jucătorii nu le pot
transgresa. Un jucător de baschet nu va putea încălca, să zicem, regulile care fixează
durata meciurilor sau poziţia panourilor.
Denumim, deci, aceste reguli ale jocului, reguli de tip „lege organică”.
Or, regulile care impun jucătorilor ceva, pot, bineînţeles, să fie încălcate de
aceştia; aceste reguli pot fi împărţite în două categorii: pe de o parte, cele a căror
încălcare aduce prejudicii libertăţii şi demnităţii umane a adversarilor (grupa 1) şi, pe de
altă parte, cele a căror încălcare nu cauzează nimănui daune fizice (grupele 2, 3 şi 4).
Primele sunt similare dreptului penal, în sensul că interzic o abatere de la
morală, care ar aduce prejudicii integrităţii fizice a celorlalţi; este vorba de greşeala
echivalentă crimei. Drept urmare, ele pot fi numite reguli de tip „drept penal”.
Trebuie adăugate aici şi regulile similare dreptului natural; este vorba de reguli
care se referă şi la abateri de la morală, dar specificul lor rezidă în faptul că indicaţia
lor nu poate fi prezentată în mod explicit sau concret. Este vorba, de exemplu, de
reguli care impun fair-play-ul sau sportivitatea, noţiuni al căror conţinut diferă după
caz şi care nu pot fi definite într-o singură frază. Astfel, când adversarul a căzut la
pământ, jucătorul de tenis trebuie să trimită mingea cu viteză sau nu, pentru a se
conforma regulilor de fair-play? Nimeni nu va da un răspuns sigur la această
întrebare, pentru că nu există răspuns absolut corect. Nu se poate spune în prealabil ce
act este conform noţiunii de „sportivitate” sau de „ loialitate sportivă”, deşi aceasta nu
înseamnă că lumea sportului nu ar avea nevoie de aşa ceva. În orice caz, întrucât
natura acestor reguli diferă puţin de cea a celor de tipul „drept penal”, noi le vom
numi reguli de tip „drept natural”.
Figura 1, rezumând cele arătate, indică structura regulilor jocului şi cele patru
elemente de bază care o constituie. Dacă se ţine seama de relaţia reciprocă a acestor
elemente, structura regulilor poate fi prezentată ca în Figura 2. Dreptunghiul din
stânga conţine regulile cu dominantă legală, în timp ce dreptunghiul din dreapta le
conţine pe cele cu dominantă morală. Vom înţelege astfel particularitatea regulilor de
tip „drept penal”, comune celor două tipuri de reguli.

Reguli care impun modalitatea de acţiune Reguli de tipul „lege organică”

REGULI DE TIPUL

„drept penal” „drept administrativ”

REGULI DE TIPUL

„lege naturală” „drept penal”

Fig. 1. Structura regulilor jocului

19
 Reguli cu Reguli cu
dominantă legală dominantă morală

Reguli de tipul „drept administrativ” Reguli de tipul „lege naturală”

Reguli de tipul „drept penal” Reguli de tipul „lege organică”
Fig. 2. Relaţiile dintre componentele regulilor jocului

În lumea sportului, consideraţiile privind structura şi funcţiile regulilor trebuie

să fie întotdeauna marcate de preocuparea de a face jocul mai interesant. Dacă o lege
este incompatibilă cu nevoile şi cerinţele poporului, ea trebuie modificată sau abolită.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru sport; dacă o regulă nu mai asigură funcţia de a
face jocul interesant, ea trebuie modificată sau abolită. Astfel, învăţarea conţinutului
propriu-zis al regulilor nu are asupra jucătorilor efectul de ordin educativ. De când
le învaţă conţinutul, împreună cu raţiunea lor de a fi, ei învaţă şi ce înseamnă viaţa
civilă şi socială, care este administrată prin legi. Efectul nu poate fi minimalizat.
Reflecţia noastră asupra funcţiei şi structurii regulilor ne permite, de asemenea,
să abordăm sub un unghi diferit diverse aspecte din lumea sportului: banii, fanatismul
şi şovinismul sportiv, intervenţia politică etc.

20
 CAPITOLUL 2
LEGISLAŢIA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI
ÎN ROMÂNIA

2.1. Evoluţia legislaţiei naţionale

în perioada dinainte de 1929

Începuturile practicării organizate a exerciţiilor fizice, a sportului sunt legate de

secolul al IX-lea, de perioada dezvoltării învăţământului, când, tot mai mult, ele-
mentele tradiţional-populare, jocurile ţărăneşti, care au dus la apariţia a numeroase
creaţii folclorice, se împletesc cu elementele noi, ce însemnau exerciţii fizice de
gimnastică şi chiar practici sportive introduse din afară, din alte ţări, de cei care
studiau acolo sau de cei care veneau în contact cu populaţia noastră.
În epopeea germană „Cântecul Nibelungilor”, de la începutul secolului al XIII-lea,
este menţionat „un duce din Ţara Valahilor care vine în arena unui turnir“.
Istoria mai consemnează că, la începutul secolului al XV-lea (1412), o echipă de
cavaleri munteni de la curtea lui Mircea cel Bătrân participă la turnirul de la Buda,
desfăşurat în cinstea unei alianţe militare contra Imperiului Otoman.
La petrecerile şi distracţiile populare, se organizau frecvent întreceri de călărie,
înot, cu bărci şi alte ambarcaţiuni, oină, trântă, jocuri atletice, ca şi alte concursuri tra-
diţionale, dansuri populare etc.
Pe parcursul derulării istoriei României, au fost elaborate unele legi, hotărâri,
ordonanţe care au avut un impact pozitiv în dezvoltarea educaţiei fizice şi a sportului
şi care, desigur, au purtat amprenta politicii regimurilor sociale şi politice din acele
etape. De exemplu, în succesiunea lor istorică, cele mai importante acte, legi ce au
vizat domeniul educaţiei fizice şi sportului au fost următoarele:
¾ 1817. Hrisov emis de cancelaria domnului muntean Ioan Gheorghe Caragea
(1812 –1818), care interzicea jocul de popice în Ţara Românească, deoarece
acesta constituia o sursă de scandaluri şi înşelătorii, întrucât se juca şi pe bani.
Acest hrisov este abrogat în anul 1886.
¾ 1841. Domnul Moldovei, Mihail Sturza, încuviinţează printr-un hrisov statornicirea
de hipodromuri în mai multe localităţi şi organizarea curselor de alergări cu premii.
¾ 1859, 14 aprilie. Domnitorul Al.I.Cuza hotărăşte organizarea unei tabere militare
la Floreşti, unde militarii executau exerciţii fizice şi concursuri tehnico-aplicative.
¾ 1862. Al.I.Cuza aprobă „ Ordonanţa asupra instrucţiunii gimnasticii prin corpuri şi
stabilimente militare”, prin care gimnastica a fost introdusă obligatoriu în armată şi
şcolile militare.
¾ 1864. Legea Instrucţiunii nr 52014 / 1864 (MO nr. 272 din 5 / 17 decembrie 1864) –
prima lege prin care se organizează învăţământul în mod unitar şi care prevede obli-
gativitatea predării exerciţiilor fizice în licee.
¾ 1865. Înaltul Decret Domnesc nr. 1147 / 9 Septembrie 1865, prin care erau
recunoscute şi aprobate statutele „Societăţii de Dare la Semnu”.
21
¾ 1874. Legea organizării serviciului sanitar prevedea, în art.115, ca „în toate
stabilimentele publice să nu fie neglijată educaţiunea fizică”.
¾ 1879. Este edictată „Legea pentru numirea profesorilor de gimnastică în gimnazii,
licee şi şcoli profesionale”. Din anul 1980, catedrele se obţineau prin concurs.
¾ 1898. Legea învăţământului secundar şi superior, elaborată de Spiru Haret, pre-
vedea introducerea gimnasticii o oră pe săptămână, iar joia şi sâmbăta, organizarea
de „jocuri gimnastice şi excursii”.
¾ 1905. Legea instrucţiei militare, prin care exerciţiile militare, tehnico-aplicative
devin obligatorii în şcolile (de stat şi private) primare, secundare şi profesionale
de băieţi.
¾ 1907. Legea organizării armatei abrogă Legea instrucţiei militare în învăţământul
secundar, exerciţiile militare limitându-se la trageri la ţintă.
¾ 1909. Legea privind instrucţia militară şi tragerea la ţintă pentru elevii mai mari
de 15 ani, din clasele secundare.
¾ 1913. Decretul Ministerului de Răsboiu nr. 3442, prin care este adoptat
Regulamentul provizoriu al Şcolii militare de scrimă şi gimnastică (M.O. nr. 227
din 11 ianuarie 1914).
¾ 1915. Legea 727 / 12 martie 1915, în temeiul căreia Federaţiunea Societăţilor
de Sport din România – fondată în 1912 – este recunoscută persoană juridică
(MO nr. 276 din 14 martie 1915).
¾ 1920. Este elaborat şi publicat primul proiect de lege a educaţiei fizice din istoria
mişcării sportive din ţara noastră.
¾ 1921. Legea în temeiul căreia „Societatea Română de Arme, Gimnastică şi Dare
la Semn” din Bucureşti obţine statut de persoană juridică.
¾ 1921. Ministrul de război depune la Biroul Parlamentului proiectul „Legii pentru
organizarea educaţiunei fizice şi a pregătirii militare naţionale”.
¾ 1921, aprilie. Este dat publicităţii, spre dezbatere, proiectul „Legii pentru organi-
zarea educaţiei fizice în şcoală, în societăţi de sport şi gimnastică ale meseriaşilor,
muncitorilor şi ţărănimii”.
¾ 1921. Legea Casei Culturii Poporului, prin care se înfinţează Oficiul Naţional de
Educaţie Fizică, ca organ de îndrumare, coordonare şi propagandă al mişcării
sportive.
¾ 1922. Decret de aprobare a modificărilor statutelor Federaţiunii Societăţilor
Sportive din România (FSSR).
¾ 1923, iunie 15. Este promulgată „Legea educaţiei fizice”, prima lege din România
referitoare la acest domeniu, prin care Oficiul Naţional de Educaţie Fizică şi Sport
devine singurul organism de stat pentru educaţie fizică, funcţionând pe lângă
Ministerul Instrucţiunii Publice.
¾ 1923. Legea şi Statutul de înfiinţare a Aero-Clubului Regal Român (votată în
Senat în şedinţa din 8 martie 1923 şi publicată în M.O. nr. 7 din 1923).

2.2. Evoluţia legislaţiei naţionale în perioada 1929 - 2006

Dintre principalele acte normative consacrate reglementării domeniului educaţiei

fizice şi sportului adoptate în anii 1929-2006 menţionăm următoarele:
¾ Înaltul Decret Regal nr. 2801 / 5 August 1929 pentru promulgarea Legii Educaţiei
Fizice (M.O. nr.196 / 4.09.1929).
22
¾ Înaltul Decret Regal nr. 1310 / 8 mai 1933 de promulgare a Legii modificatoare a
dispoziţiunilor de administrare a Legii educaţiei fizice din 1929 şi de înfiinţare a
Uniunii Federaţiilor Sportive din România UFSR (M.O. nr. 104 din 11 mai 1933).
¾ Decretul Lege 821/1936 privind modificări în organizarea şi funcţionarea Oficiului
Educaţiei Tineretului Român (OETR) (M.O. nr 81 / 1936).
¾ Decretul Regal nr. 3424 / 7 octombrie 1937 pentru organizarea şi funcţionarea
Străjii Ţării şi desfiinţarea Oficiului Educaţiei Tineretului Român (OETR)
(M.O. nr.233 din 8 octombrie 1937, p. I, pag. 8190).
¾ Decretul - Lege 3.628 / 29 oct. 1940 privind desfiinţarea Uniunii Federaţiilor de
Sport din România (U.F.S.R.) şi noul regim al Sportului Românesc – înfiinţarea
Organizării Sportului Românesc sub autoritatea Preşedinţiei Consiliului de
Miniştri, (M.O. nr. 254 din 30 oct. 1940).
¾ Legea din 7 decembrie 1944 privind desfiinţarea Organizării Sportului Românesc
şi reînfiinţarea Uniunii Federaţiilor de Sport din România (U.F.S.R).
¾ Legea nr. 135 din 9 martie 1946 privind nominalizarea Organizaţiei Sportului
Popular (OSR), ca organ de stat ce funcţionează pe lângă Presedinţia Consiliului
de Miniştri, şi desfiinţarea Uniunii Federaţiilor de Sport din România (U.F.S.R).
¾ Decretul nr. 329 / 6 august 1949 pentru înfiinţarea şi organizarea Comitetului
pentru Cultură Fizică şi Sport de pe lângă Consiliul de Miniştri.
¾ Hotărârea Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române, 2 iulie 1957, cu
privire la reorganizarea mişcării de cultură fizică şi sport şi înfiinţarea Uniunii
pentru Cultură Fizică şi Sport (UCFS).
¾ Legea nr. 29 din 29 decembrie 1967 (republicată cu modificări până în 1977) cu
privire la dezvoltarea activităţii de educaţie fizică şi sport şi înfiinţarea Consiliului
Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport (CNEFS) (Buletinul Oficial nr. 114 / 29
dec.1967; B.O., partea I, nr. 113 / 21 dec.1976; B.O. nr. 40 din 11 mai 1977).
¾ Decretul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională nr. 27 / 30 dec.1989 privind
desfiinţarea Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport şi înfiinţarea
Ministerului Sportului.
¾ Hotărârea primului-ministru al Guvernului României nr. 549 / 16 februarie 1990
privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sportului (nepublicată în Monitorul
Oficial).
¾ Hotărârea Guvernului nr. 994 / 3 septembrie 1990 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Tineretului şi Sportului (M.O. nr. 94 din 14 mai 1992).
¾ Hotărârea Guvernului nr. 124 / 01.02.1991 privind organizarea şi funcţionarea
Comitetului Olimpic Român, completată prin Hotărârea Guvernului 631 / 1995 şi
modificată prin Hotărârea Guvernului 883 / 1998.
¾ Hotărârea Guvernului nr. 15 din 11 ianuarie 1992 de completare şi modificare a
Hotărârii Guvernului 994 / 1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Tineretului şi Sportului (M.O. nr. 28 din 26 februarie 1992).
¾ Hotărârea Guvernului României nr. 800 din 17 decembrie 1992, privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Tineretului şi Sportului (M.O. nr. 332 din
28 decembrie 1992).
¾ Hotărârea Guvernului României nr. 462 / 29 iulie 1994, privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Tineretului şi Sportului (M.O. nr. 230 din 23 august 1994).
¾ Legea nr. 32 / 19 mai 1994 privind sponsorizarea (M.O. partea I, nr. 129 / 11
august 1994).
23
¾ Hotărârea Guvernului nr. 8 / 12 ianuarie 1996 pentru modificarea şi completarea
Hotărârii Guvernului nr. 462 / 1994 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Tineretului şi Sportului (M.O. nr. 11/18 ianuarie 1996).
¾ Hotărârea Guvernului nr. 823 / 20 septembrie 1996 pentru modificarea şi com-
pletarea Hotărârii Guvernului nr. 462 / 1994 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Tineretului şi Sportului, republicată (M.O. nr. 231 / 25 septembrie 1996).
¾ Hotărârea Guvernului nr. 406/iulie 1997, privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Tineretului şi Sportului (M.O., partea I, nr. 186 / 4 august 1997).
¾ Hotărârea Guvernului nr. 239 / 01.04.1999 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Tineretului şi Sportului (M.O. nr. 146 din 08. 04. 1999).
¾ Legea nr.69 / 28 aprilie 2000 a educaţiei fizice şi sportului (M.O. nr. 200/9 mai 2000).
¾ Ordonanţa nr.26 / 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, modificată prin
Ordonanţa nr.37 / 2003.
¾ Hotărârea Guvernului nr.6 / 4 ianuarie 2001 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Tineretului şi Sportului (M.O. nr. 014 / 10 ianuarie 2001).
¾ Legea nr.153 / 2001 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului
nr.239 / 2000 pentru aprobarea afilierii României la unele organizaţii sportive
internaţionale şi a plăţii cotizaţiilor anuale.
¾ Hotărârea Guvernului nr.884 / 2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere
în aplicare a dispoziţiilor Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69 / 2000.
¾ Legea nr. 221 / 22.05.2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 69 / 2000
a educaţiei fizice şi sportului.
¾ Hotărârea Guvernului nr. 759 / 3.07.2003 privind organizarea şi funcţionarea
Agenţiei Naţionale pentru Sport.

*
* *
Prin încadrarea în matricea europeană de raportare, se poate pune sub semnul
întrebării punctul de vedere al acelora care (încă) afirmă că ultimul act normativ în
vigoare (Legea 69/2000) ar fi „cel mai permisiv” din istoria sportului românesc.
Exemplul cel mai elocvent de permisivitate legislativă îl reprezintă evoluţia
concepţiei de normare a anilor ’30. În contextul în care s-a dorit susţinerea de către
stat a proceselor educaţionale, educaţia fizică a devenit disciplină obligatorie în învă-
ţământ, iar statul şi-a asumat responsabilitatea de a susţine organizatoric şi financiar
această formă a educaţiei.
În acest sens, a fost creat un organism statal cu atribuţii ce ţineau de ansamblul
activităţilor de educaţie fizică: componenta de sănătate, componenta şcolară şi, com-
plementar, componenta asociativă (societăţi, asociaţii de educaţie fizică). Organul
respectiv a fost denumit Oficiul Naţional de Educaţie Fizică „instituţiune dependinte
de Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, având cu Ministerele Instrucţiei şi de
Răsboiu raporturi specificate prin lege – şi constituind organul oficial de stat pentru
educaţie fizică”1.

1
Legea Educaţiei Fizice nr.2801/1929, cap. V. Încurajarea activităţii particulare de
educaţie fizică şi sport.
24
 Datorită structurii curiculare şi obiectivelor esenţialmente medicale ale educaţiei
fizice româneşti din acea vreme – o formă derivată a gimnasticii medical / analitice
suedeze –, întregul proces educaţional a fost subordonat instituţiilor statului care
aveau atribuţii legate de starea generală de sănătate a populaţiei, extrem de defi-
citară în zonele rurale.
După foarte scurt timp, legislatorul constată că, în fapt, dorind să susţină nevoile
fundamentale de sănătate ale cetăţenilor, actul legislativ adoptat a introdus anumite
discriminări faţă de câteva segmente şi categorii ale populaţiei, limitând dreptul
acestora la liberă opţiune, liberă asociere şi liberă practică. Sesizând aceasta,
legislatorul revine şi introduce, juridic, recunoaşterea dreptului la liberă practică prin
Decretul Regal nr. 1310/1933, care reglementează activitatea particulară de educaţie
fizică, sport şi turism în sensul că „iniţiativa particulară este liberă a se manifesta pe
terenul educaţiei fizice, sporturilor şi turismului”2.
Pentru a putea susţine eficient acest parteneriat guvernamental – neguverna-
mental, este creată o organizaţie sportivă centrală, persoană juridică de drept privat,
denumită Uniunea Federaţiilor Sportive din România, în care asociaţiunile de
amatori şi cele de profesionisti se vor grupa, după specialităţi, în Federaţiuni naţio-
nale, una de fiecare ramură de sport, iar acestea, la rândul lor, în U.F.S.R. Ca şi în
cazul activităţilor fizice organizate de stat (gimnastica medicală suedeză), legislatorul
acordă activităţilor sportive şi celor de turism din iniţiativă privată accesul la o serie
de resurse care completează necesarul de funcţionare al acestora. Astfel, art. 48 al
legii menţionate arată: „Statul sprijineşte sportul, turismul şi educaţia fizică, din ini-
ţiativă particulară prin: a) Subvenţiuni, premii şi ajutoare de orice fel; b) Acordarea
de terenuri proprii activităţii sportive. Terenurile aparţinând Statului, judeţelor, sau
comunelor afectate sportului, nu pot fi schimbate de la destinaţiunea pe care o au;
c) Eliberarea de paşapoarte colective pentru echipele sportive, care pleacă în
străinătate, prin derogare de la Legea paşapoartelor, numai în baza unei adrese a
U.F.S.R., plătindu-se o singură taxă de timbre, indiferent de numărul celor care
figurează în paşaport; d) Reducerea de 50% a tarifelor C.F.R., N.F.R. şi S.M.R.
pentru membrii grupărilor sportive recunoscute de U.F.S.R., călătorind pe bază de
carnete individuale în grupuri de cel puţin 5 persoane; e) Scutirea de plata impo-
zitelor pe spectacole prevăzută la art.2 şi 34 din Legea spectacolelor pentru toate
manifestările sportive, organizate de amatori, în cadrul U.F.S.R., şi a grupărilor
recunoscute de ea. Scutirea se va acorda de Ministerul de Finanţe, în baza unei adrese
a U.F.S.R., indicând numele grupărilor şi federaţilor care sunt organizatoare de
manifestări sportive de amatori ”.
Se poate conchide că ideea care a stat la baza deciziei legislatorului anilor ’30 a
fost aceea că statul îşi asumă instituţional şi financiar responsabilitatea stării generale
de sănătate a întregii populaţii a ţării (Oficiul Naţional de Educaţie Fizică) şi, si-
multan, intră într-un parteneriat guvernamental-neguvernamental cu acele organizaţii
care pot asigura dezvoltarea dimensiunii spirituale a individului, prin susţinerea ini-
ţiativei private (Uniunea Federaţiilor Sportive din România).

2
Decretul Regal 1310 din 5 mai 1933. Lege modificatoare a legii de educaţie fizică,
promulgată la 5 August 1929. Cap.V. Organizarea activităţii particulare de educaţie fizică,
sport şi turism.
25
 Acest moment (anul 1933) poate fi considerat de maximă permisivitate legis-
lativă a statului naţional / de drept, în relaţie cu activităţile fizice, sportive şi turistice
derulate pe teritoriile locuite de români în ultimul secol.
Legislaţia educaţiei fizice şi sportului în actuala etapă de dezvoltare a ţării
noastre marchează un nou început, care va trebui să fie continuat în parametrii
descrişi anterior, cei care ţin de tradiţiile şi cultura juridică a neamului românesc:
pe de o parte, asumarea explicită, de către stat, a responsabilităţilor care ţin de
ansamblul mediului favorizant şi preventiv al stării generale de sănătate a populaţiei
în sens instituţional, educaţional şi socializant; pe de altă parte, asigurarea unui
parteneriat strategic între organele guvernamentale şi organizaţiile neguvernamentale,
care să conducă la garantarea dreptului individual de a accede liber la orice formă de
spiritualitate, neîngrădită de acte normative limitative.
Legea educaţiei fizice şi sportului nr.69/2000 face acest prim pas spre
întoarcerea la normalitate, după o perioadă de centralism instituţionalizat.
În acest sens, este vorba, pe de o parte, de transferul responsabilităţii organizării
şi conducerii activităţilor sportive către Mişcarea sportivă, iar pe de altă parte, de
menţinerea controlului statului asupra resurselor materiale şi financiare de care
Mişcarea sportivă are nevoie pentru punerea în practică a obiectivelor sale. Astfel,
atâta timp cât statul va continua să aibă o atitudine intervenţionistă în ce priveşte
resursele financiare, organizatorice, informaţionale chiar umane (vezi situaţia de
monopol al statului în formarea specialiştilor necesari întregii pieţe a muncii sportului),
este puţin probabil, în opinia noastră, că obiectivele privind starea generală de
sănătate a populaţiei, ca şi obiectivele ce ţin de sportul de performanţă vor putea fi
îndeplinite în parametrii programaţi.
În consecinţă, viitoarele acte normative vor trebui, credem, să asigure doar cadrul
general în care Mişcarea sportivă să se manifeste, prin susţinerea diversificării
surselor de finanţare şi eliminarea posibilităţii de intervenţie centrală a organelor
guvernamentale în controlul şi supravegherea activităţilor organizaţiilor neguverna-
mentale sportive. Acest lucru ar fi posibil doar prin concentrarea şi consolidarea
Mişcării sportive în interiorul unei structuri asociative centrale care să aibă o puternică
autoritate şi absolută autonomie pentru a-şi concerta activitatea cu organele
guvernamentale, cu autorităţile publice locale şi cu Mişcarea olimpică naţională.
În continuare, pentru a asigura posibilitatea de formare a unei opinii proprii
punem la dispoziţia studenţilor, ca şi a oricărei persoane interesate, textele originale
ale unor acte de reglementare naţională din trei perioade istorice distincte ale
sportului românesc :
1. Perioada nonintervenţionistă, sub conducerea iniţiativei private: 1910 - 1940.
2. Perioada intervenţionistă din partea statului centralizat: 1940 - 2000.
3. Perioada de consolidare a sportului de drept privat, de utilitate publică: după 2000.
Din texte, am selecţionat doar acele articole de lege care au relaţie cu urmă-
toarele două teme:
1. Cadrul general de organizare a sportului (statutul juridic al organizaţiilor sportive);
2. Baza materială a mişcării sportive (drept de proprietate, sprijin din partea statului).
Actele normative alese sunt cele care au fost operaţionale cel mai mult timp în
diferite perioade istorice şi care au avut un impact deosebit asupra evoluţiei Mişcării
sportive româneşti:
26
1. Legea nr. 2801 din 5 august 1929 a educaţiei fizice („Monitorul Oficial” nr.196 din
4 septembrie 1929).
2. Decretul Regal 1310 din 5 mai 1933. Lege modificatoare a legii de educaţie fizică,
promulgată la 5 august 1929 („Monitorul Oficial” nr.104 din 11 mai 1933).
3. Legea nr. 29 din 29 decembrie 1967 (republicată) cu privire la dezvoltarea activităţii
de educaţie fizică şi sport („Buletinul Oficial” al RSR nr. 114 din 29 decembrie 1967).
4. Legea nr. 69 din 28 aprilie 2000 a educaţiei fizice şi sportului („Monitorul Oficial”
nr. 200 din 9 mai 2000).

2.2.1. Evoluţia legislaţiei naţionale

privind resursele umane şi organizatorice
ale Mişcării sportive
(extrase din legile de importanţă majoră din perioada 1929-2006)

• LEGEA EDUCAŢIEI FIZICE nr. 2801/1929 („Monitorul Oficial” nr.196 din

4 septembrie 1929)
CAP.V. Încurajarea activităţii particulare de educaţie fizică şi sport
Art. 40 – Iniţiativa particulară este liberă a se manifesta pe terenul educaţiei
fizice potrivit legii de faţă.
Art. 41. – Manifestarea iniţiativei private se va face prin asociaţiuni de amatori sau
profesionişti cari se vor grupa în federaţii de specialitate (una de fiecare
sport), cari la rândul lor se vor grupa în Uniune de federaţiuni.
Aceste asociaţiuni, federaţiuni şi Uniunea sunt supuse prevederilor legii
persoanelor juridice.
Uniunea va îndeplini funcţia de organ de legatură între Ministerul Sănătăţii
în toate chestiunile cari o priveşte pe ea sau pe societăţile dependinte de ea
prin federaţiunile făcând parte din Uniune şi informează Ministerul Sănătăţii
asupra cererilor societăţilor sportive pentru acordarea personalităţii juridice.
Art. 42. – Statul va acorda sprijinul său moral sau material numai unei singure fede-
raţiuni de specialitate şi Uniunii.

• LEGEA MODIFICATOARE A LEGII DE EDUCAŢIE FIZICĂ, promulgată la

5 august 1929 („Monitorul Oficial” nr.104 din 11 mai 1933)
Art. unic. – Dispoziţiunile cuprinse în cap. V, art. 40, 41, 42 şi 43 din legea educaţiei
fizice, promulgată la 5 August 1929 şi publicată în Monitorul Oficial
Nr. 196 din 4 Septembrie 1929, se modifică după cum urmează:
CAP.V. Organizarea activităţii particulare de educaţie fizică, sport şi turism
Art.40 – Iniţiativa particulară este liberă a se manifesta pe terenul educaţiei
fizice, sporturilor şi turismului, potrivit legii de faţă.
Manifestarea iniţiativei particulare se va face în asociaţiuni de
amatori şi profesionişti, care se vor grupa, după specialităţi, în Federaţiuni
naţionale, una de fiecare ramură de sport, iar acestea la rândul lor în:
Uniunea Federaţiilor Sportive din România, prescurtat: U.F.S.R.
Art.41 – Nicio asociaţie de educaţie fizică, sport şi turism din iniţiativă particulară,
na va putea funcţiona decât după ce afilierea a fost aprobată de către
Federaţia de specialitate şi ratificată de U.F.S.R.

27
 Art.42 – Federaţiile de specialitate vor funcţiona după statutele lor, votate de
adunările generale respective şi aprobate de Uniune.
Art.43 - Statul coordonează şi controlează sportul, turismul şi educaţia fizică din
iniţiativă particulară în România prin U.F.S.R.
Art.44 – U.F.S.R. îşi va exercita dreptul de îndrumare, coordonare şi control asupra
activităţii de ordin administrativ, financiar şi tehnic al Federaţiilor naţionale
de specialitate, precum şi asupra tuturor asociaţiilor de sport, turism şi
educaţie fizică din iniţiativă particulară.
Art.45 – Uniunea va avea dreptul să întreprindă orice fel de cercetare.
În cazul când va constata abateri grave în sarcina organelor de
conducere a Federaţiilor sau a Asociaţiilor Uniunea va putea, pe lângă alte
sancţiuni, să demită pe membrii organelor de conducere a Federaţiilor sau
Asociaţiilor şi va putea dispune înlocuirea acestora până la reorganizarea
Federaţiei respective.
Art.46 – U.F.S.R. este condusă şi administrată de un comitet format din pre-
şedinţii tuturor Federaţiilor de specialitate, cum şi din câte un delegat al
ministerelor Instrucţiunii Publice / Apărării Naţionale / şi al Sănătăţii, Muncii
şi Ocrotirilor Sociale, ca şi delegaţi care vor putea fi numiţi şi în afară de
ministere, dintre persoanele proeminente ale vieţii sportive naţionale.
Normele de funcţionare vor fi stabilite printr’un regulament elaborat
de U.F.S.R. şi aprobat de Ministerul Instrucţiunii Publice.
Comitetul U.F.S.R. îşi va alege anual din sânul său, prin vot secret,
un preşedinte, 2 vicepreşedinţi şi un secretar general.
Membrii organelor de conducere a U.F.S.R. şi a Federaţiilor de
specialitate nu pot fi retribuiţi.
Art.47 – U.F.S.R. este de drept persoană juridică prin promulgarea legii de faţă.
Personalitatea juridică a Asociaţiilor de sport, turism şi de edu-
caţie fizică din iniţiativă particulară, precum şi a federaţiunilor de
specialitate, se va acorda şi revoca prin derogare dela legea persoanelor
juridice, cu avizul conform al U.F.S.R. prin înalt decret regal, în
condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul legii de faţă.
Art.49 – Dispoziţiunile legii de faţă privind educaţia fizică, sportul şi turismul din
iniţiativă particulară, se vor executa de Ministerul Instrucţiunii, al Cultelor
şi Artelor.
Art.50 – Dispoziţiunile prevăzute la art.47, privitor la acordarea şi pierderea per-
sonalităţii juridice, se vor aplica şi Federaţiunilor şi Asociaţiunilor cu
personalitate juridică dobândită anterior legii de faţă.3
Art.51 – Prin promulgarea legii de faţă Federaţia Societăţilor de Sport din România,
recunoscută persoană juridică prin legea promulgată la 12 Martie 1915 şi
publicată în Monitorul Oficial Nr. 276 din 14 Martie 1915 se desfiinţează,
iar U.F.S.R. intră în toate drepturile şi obligaţiunile Federaţiei Societăţilor
de Sport din România.

3
Ca efect în drept al acestor două articole de lege (art.47 şi art.50), punctul de plecare în
identificarea momentului apariţiei oficiale – personalitate juridică de drept privat – a tuturor Fede-
raţiilor sportive din România (fondate înainte de 1989) îl constituie anul 1933 şi anii ulteriori.
28
29
LEGEA NR. 29 DIN 29 DECEMBRIE 1967 (REPUBLICATĂ) CU PRIVIRE LA DEZ-
VOLTAREA ACTIVITĂŢII DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT (Buletinul Oficial nr. 114
din 29 decembrie 1967.
ANEXA 3 (introdusă prin art. II din Decretul nr. 79/1974).

I. Norme de structură pentru unităţile de educaţie fizică şi sport

A) Unităţi sportive
a) Asociaţii sportive
Asociaţiile sportive sunt organizaţii obşteşti, cu personalitate juridică, în care se
desfăşoară activitatea de masă şi de performanţă în domeniul educaţiei fizice şi sportului.
Asociaţiile sportive pot fi organizate în unităţi economice, instituţii de învăţământ,
unităţi militare, organizaţii de masă şi obşteşti, ministere şi alte organe centrale şi locale,
precum şi în oraşe, comune şi sate, cu cel puţin 50 de membri. Asociaţiile sportive sunt
subordonate atât organelor şi organizaţiilor de stat şi obşteşti cu atribuţii în domeniul educaţiei
fizice şi sportului, cât şi Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport.
Asociaţiile sportive sunt conduse de consilii alese în adunări generale sau conferinţe ale
acestora.
Consiliul asociaţiei este alcătuit din preşedinte, care este şi preşedintele asociaţiei,
vicepreşedinţi, un secretar şi membri.
Asociaţiile sportive care au peste 3.000 de membri sau 5 secţii pe ramură de sport parti-
cipante în competiţiile oficiale, cu cel puţin 150 de sportivi, pot retribui funcţia de secretar.
b) Cluburi sportive
Cluburile sportive sunt organizaţii obsteşti, cu personalitate juridică, în care se
desfăşoară activitatea sportivă de performanţă.
Cluburile sportive se organizează cu una sau mai multe ramuri de sport, în unităţi
economice, instituţii de învăţământ, unităţi militare, organizaţii de masă şi obşteşti, ministere
şi alte organe centrale şi locale, precum şi în oraşe şi comune.
Cluburile sportive sunt subordonate atât ministerelor, organizaţiilor centrale şi locale de
care aparţin, cât şi Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport.
Cluburile sportive cu o ramură de sport se pot organiza dacă au un număr de cel puţin
60 de sportivi (seniori, juniori şi copii), iar cele cu mai multe ramuri de sport, dacă au cel puţin
150 de sportivi. Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport poate aproba organizarea
unor cluburi sportive şi cu un număr mai mic de sportivi la ramurile de sport cu particularităţi
deosebite.
Cluburile sportive sunt conduse de consilii alese în adunări generale sau conferinţe ale
acestora. Conducerea operativă a activităţii se asigură de biroul clubului, alcătuit din
preşedinte, care este şi preşedintele consiliului şi al clubului, ajutat de vicepreşedinţi, un
secretar şi membri.
Cluburile sportive cu până la 5 ramuri de sport pot retribui preşedintele sau un
vicepreşedinte; cluburile cu 6-10 ramuri de sport pot retribui preşedintele şi un vicepreşedinte;
cluburile cu peste 10 ramuri de sport, care au secţii şi sportivi de valoare internaţională, pot
retribui preşedintele şi 2 vicepreşedinţi.
c) Centrul republican de pregătire a loturilor naţionale
Centrul republican de pregătire a loturilor naţionale este o unitate de specialitate, cu
personalitate juridică, subordonată Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, prin
30
care se asigură pregătirea la un nivel superior a componenţilor loturilor reprezentative, în
scopul realizării obiectivelor de performanţă stabilite.
Prin Centru se realizează, în mod unitar, îndrumarea şi controlul metodico-ştiinţific şi
medico-sportiv al pregătirii, se organizează activitatea politică şi educativă a sportivilor şi
cadrelor tehnice şi se asigură condiţiile organizatorice şi materiale necesare bunei desfăşurări a
procesului de pregătire.
Centrul este organizat pe ramuri de sport şi compartimente de muncă (educaţie,
materiale şi echipament, economico-financiar etc.) şi îşi desfaşoară activitatea cu personal
retribuit permanent sau temporar (prin scoatere din producţie sau detaşarea unor antrenori care
pregătesc loturile pentru anumite acţiuni internaţionale).
Pentru rezolvarea unor sarcini deosebite ale pregătirii şi activităţii politice şi educative
va fi folosit un activ obştesc, format din cadre cu înaltă calificare.
Activitatea Centrului republican de pregătire a loturilor naţionale este condusă de un
director.
În scopul folosirii mai eficiente a cadrelor de specialitate, a bazei materiale, precum şi
pentru legarea mai strânsă a cercetării ştiinţifice de problemele practice ale pregătirii
sportivilor de înaltă performanţă, Centrul republican de pregătire a loturilor naţionale,
Centrul de cercetări ştiinţifice şi documentare tehnică şi Centrul de medicină sportivă îşi
vor desfăşura activitatea sub conducerea unui consiliu, care va cuprinde pe reprezentanţii celor
trei unităţi. Preşedintele acestui consiliu va fi directorul Centrului republican de pregătire a
loturilor naţionale.
d) Centre de iniţiere
Centrele de iniţiere sunt unităţi în care se desfăşoară activitatea de insusire a diferitelor
sporturi de către copii, tineri sau adulţi, în vederea practicării lor.
e) Centre de antrenament
Centrele de antrenament sunt unităţi în care se desfăşoară activitatea de pregătire, pentru
sportul de performanţă, a copiilor şi tinerilor cu aptitudini în practicarea diferitelor discipline
sportive.
Centrele de iniţiere şi centrele de antrenament funcţionează pe lângă asociaţii, cluburi,
consilii locale pentru educaţie fizică şi sport, administraţii de baze sportive şi alte unităţi.
Centrele de iniţiere se organizează cu cel puţin 30 de persoane, constituite în grupe sau
echipe, iar centrele de antrenament se organizează cu cel puţin 20 de sportivi.

B) Consilii locale
Consiliile locale pentru educaţie fizică şi sport se organizează în fiecare judeţ,
municipiu, oras şi sector al municipiului Bucureşti.
Consiliile locale pentru educaţie fizică şi sport sunt alcătuite din membri aleşi în
conferinţa mişcării sportive din unitatea administrativ-teritorială respectivă, cadre cu
munci de răspundere şi reprezentanţi ai organelor şi organizaţiilor locale de stat şi obştesti care
au atribuţii în domeniul educaţiei fizice şi sportului.
Consiliile locale pentru educaţie fizică şi sport desemnează, dintre membrii lor, birourile
executive.
Biroul executiv este alcătuit din preşedinte, prim-vicepreşedinte, vicepreşedinţi, secretari
şi membri.
31
 Consiliile locale pentru educaţie fizică şi sport pot retribui următoarele funcţii de conducere:
– la consiliile judeţene şi al municipiului Bucureşti: prim-vicepreşedintele, 1-2 secretari
şi contabilul sef;
– la consiliile municipale, orăşeneşti şi la sectoarele municipiului Bucureşti: prim-
vicepreşedintele.
Secţiile pe ramuri de sport se organizează pentru desfăşurarea activităţii instructiv-
educative şi de perfecţionare a sportivilor şi pot cuprinde una sau mai multe grupe (echipe) de
acelaşi nivel sau de nivele diferite din aceeaşi ramură de sport, în funcţie de valoarea sportivilor
şi de condiţiile materiale. Secţiile sunt conduse de un birou format din activ obştesc.
Secţiile pe ramură de sport se pot organiza:
– la asociaţiile sportive cu un număr de cel puţin 10 membri care participă la activitatea
sportivă de masă sau într-o competiţie oficială;
– la cluburile sportive cu un număr de cel puţin 30 de sportivi (seniori, juniori sau copii)
care participă într-un campionat oficial;
– la Centrul republican de pregătire a loturilor naţionale, cu un număr de cel puţin 10
sportivi componenţi ai loturilor naţionale;
– la centre de antrenament, cu un număr de cel puţin 20 de sportivi pentru perfecţionarea
sportivă.

Cluburi / asociaţii / societăţi sportive cu personalitate juridică afiliate

la federaţiile sportive pe ramuri de sport din România în perioada 1930-2005

Sursa: A. B. Teodorescu, Evoluţia numerică a cluburilor – societăţilor sportive cu personalitate

juridică1930-2005, în Anuarul Sportului, Editura Agenţia Naţională pentru Sport, Bucureşti, 2006.

NOTĂ: Dreptunghiurile haşurate mai intens reprezintă anii cu modificări majore în legislaţia
naţională referitoare la domeniul sport (1929; 1933; 1944; 1947; 1957; 1967; 1989; 2000).
32
LEGEA NR. 69 DIN 28 APRILIE 2000 A EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI („Moni-
torul Oficial” nr. 200 din 9 mai 2000)
Titlul I. ART. 2 (2) Statul recunoaşte şi stimulează acţiunile organizatorice şi de promovare a
educaţiei fizice şi sportului, desfăşurate de autorităţile administraţiei publice
şi, după caz, de organismele neguvernamentale de profil în învăţământ, în
structuri ale apărării naţionale, ordinii publice, siguranţei naţionale, în
sănătate, în societăţi comerciale, precum şi în alte sectoare ale vieţii sociale,
potrivit reglementărilor legale.
Titlul II, CAP. 1, ART. 4 Ministerul Educaţiei Naţionale organizează activitatea de educaţie
fizică şi practicarea sportului în învăţământul preuniversitar şi universitar.
Titlul III, CAP. 1, ART. 17 (1) Ministerul Tineretului şi Sportului este organul admi-
nistraţiei publice centrale de specialitate care coordonează activitatea din domeniul
educaţiei fizice şi sportului, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezenta lege.
(2) Fac excepţie de la prevederile alineatului precedent
a) activitatea de educaţie fizică şi sport din unităţile şi instituţiile de învăţământ,
care se organizează cu respectarea prevederilor art. 4-6 şi a celorlalte prevederi
legale în vigoare;
b) activitatea de educaţie fizică şi sport din unităţile militare şi de învăţământ
militar, care se organizează cu respectarea prevederilor art. 7 şi a celorlalte preve-
deri legale în vigoare.
Titlul IV, CAP. 1, ART. 22
(1) În sensul prezentei legi, structurile sportive sunt asociaţi de drept privat,
formate din persoane fizice sau juridice, constituite în scopul organizării şi
administrării unei activităţi sportive şi care au drept obiectiv promovarea uneia
sau mai multor discipline sportive, practicarea acestora de către membrii lor şi
participarea la activităţile şi competiţiile sportive.
(2) Pentru scopurile şi în condiţiile stabilite prin lege pot funcţiona cluburi
sportive, persoane juridice de drept public organizate în subordinea orga-
nelor administraţiei publice centrale sau locale.
CAP. 3, ART. 28 (1) Cluburile sportive au regim propriu de administrare şi de gestionare a
bugetului şi a patrimoniului, aprobat de adunările generale ale acestora, în condiţiile legii.
(3) Pentru înstrăinarea bazelor sportive realizate pe terenuri concesionate în sco-
puri exclusiv sportive sau pentru schimbarea destinaţiei acestora este necesar
acordul Ministerului Tineretului şi Sportului.
(4) Cluburile sportive dispun de bunurile aflate în proprietatea lor, pot încheia
contracte de împrumut şi pot elibera titluri de credit, cu condiţia ca aceste acte
juridice să fie încheiate pentru realizarea obiectului de activitate.
(5) În cazul dizolvării unui club sportiv, patrimoniul său net va fi îndreptat spre
realizarea unor activităţi sportive, Ministerul Tineretului şi Sportului urmând să
stabilească destinaţia sa concretă, la propunerea federaţiei sportive naţionale
corespunzătoare.
ART. 30 Cluburile sportive de drept public pot primi spre administrare sau în
folosinţa gratuită imobilele care deservesc activitatea sportivă, baze şi
instalaţii sportive. Bazele şi instalaţiile sportive primite spre administrare
şi folosinţă sunt considerate patrimoniu sportiv şi nu îşi vor schimba
destinaţia sportivă fără aprobarea Ministerului Tineretului şi Sportului.

33
CAP. 5, ART. 35 (1) Federaţiile sportive naţionale sunt structuri sportive de interes naţional,
constituite prin asocierea cluburilor sportive şi asociaţiilor judeţene şi ale municipiului Bucureşti,
pe ramuri de sport.
(2) Potrivit prezentei legi Federaţiile sportive naţionale sunt persoane
juridice de drept privat, de utilitate publică, autonome, neguverna-
mentale, apolitice şi fără scop lucrativ.
ART. 36 (1) Federaţiile sportive naţionale se vor constitui numai cu avizul expres
al Ministerului Tineretului şi Sportului.
(2) Pentru o ramură de sport se poate constitui, în condiţiile legii, o singură
federaţie sportivă naţională.
(6) Înfiinţarea federaţiilor sportive naţionale sau modificarea statutelor şi
a actelor constituive ale acestora, fără respectarea dispozitiilor alin. (1)
şi (4), este nulă de drept.
ART. 39 (3) Federaţiile sportive naţionale dispun de bunurile aflate în proprietatea
lor, pot încheia contracte de împrumut şi pot elibera titluri de credit,
cu condiţia ca aceste acte juridice să fie încheiate pentru realizarea
obiectului de activitate.
(4) Federaţiile sportive naţionale pot greva sau înstrăina bunurile mobile
sau imobile, finanţate total sau parţial din fonduri publice, prin
programe, sau pot schimba destinaţia acestora numai cu aprobarea
Ministerului Tineretului şi Sportului.
ART. 40 în cazul dizolvării unei federaţii sportive naţionale lichidarea patrimoniului
se face potrivit dispoziţiilor legale în vigoare.
CAP. 6, ART. 42 (1) Ligile profesioniste sunt structuri sportive constituite prin asocierea clu-
burilor sportive profesioniste pe ramuri de sport.
(2) Potrivit prezentei legi ligile profesioniste sunt persoane juridice de
drept privat, autonome, neguvernamentale, apolitice şi fără scop lucrativ.
(6) Înfiinţarea ligilor profesioniste ca structuri sportive şi dobândirea per-
sonalităţii juridice se fac în condiţiile legii, în baza acordului federaţiei
sportive naţionale corespunzătoare şi a avizului obligatoriu al Ministerului
Tineretului şi Sportului.
CAP. 7, ART. 43 (1) Comitetul Olimpic Român este o asociaţie de interes naţional care se
organizează şi funcţionează în baza statutului propriu elaborat în conformitate cu prevederile
Chartei Olimpice şi ale prezentei legi.
(2) Comitetul Olimpic Român este persoană juridică de drept privat,
de utilitate publică, autonomă, nonprofit, neguvernamentală, apolitică
şi fără scop lucrativ.
ART. 69 (1) Structurile sportive, în condiţiile prezentei legi, pot beneficia de sume
de la bugetul de stat şi de la bugetele locale, inclusiv pentru finanţarea
de programe sportive de utilitate publică. Aceste sume se asigură pe
bază de contracte încheiate între structurile sportive respective şi orga-
nele administraţiei publice centrale sau locale, după caz.
(2) Contractul va cuprinde prevederi cu privire la: obiectul şi volumul acti-
vităţilor specifice, parametrii sportivi de realizat, suma stabilită pentru
finanţarea programelor, defalcată pe obiective, activităţi şi naturi de
cheltuieli, obligaţiile şi responsabilităţile părţilor. Regimul de gestionare a
sumelor astfel primite şi controlul financiar se fac în condiţiile legii.
(3) Prevederile contractului au putere deplină pentru cele două părţi,
constituindu-se în norme cu caracter tehnic, financiar şi administrativ.
34
 ART. 71 (1) Sursele de finanţare a federaţiilor sportive naţionale provin din:
a) sume destinate finanţării programelor sportive proprii şi înscrise în
contractele încheiate cu organele administraţiei publice centrale sau
locale, după caz;
b) venituri obţinute din activităţi economice realizate în legătură cu scopul
şi obiectul de activitate ale acestora;
c) cotizaţii, taxe, contribuţii, penalităţi, potrivit prevederilor statutelor şi
regulamentelor proprii;
d) donaţii şi sponsorizări;
e) 20% din încasările realizate din pronosticurile sportive, ca urmare a
utilizării de competiţii de gen pentru ramura respectivă, organizate
în campionatele naţionale din alte ţări, de federaţiile şi organismele
sportive internaţionale, precum şi în „Cupa României”;
f) minimum 10% din indemnizaţiile de transferuri interne şi internaţionale
ale sportivilor, care se constituie în sursa de finanţare a activităţii
sportive pentru copii şi juniori;
g) alte venituri, în condiţiile legii;
i) sume rămase din exerciţiul financiar precedent.
(2) Sursele de finanţare a cluburilor sportive provin din:
a) alocaţii de la bugetul de stat şi bugetele locale acordate cluburilor
sportive de drept public de către organele administraţiei publice cen-
trale sau locale în subordinea cărora se află, după caz;
b) sume destinate finanţării programelor sportive ale cluburilor sportive
de drept privat şi înscrise în contractele încheiate cu direcţiile pentru
tineret şi sport judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, sau cu
organele administraţiei publice locale, după caz;
c) venituri obţinute din activităţi economice realizate în legătură directă
cu scopul şi obiectul de activitate ale acestora;
d) cotizaţii, contribuţii şi penalităţi aplicate membrilor săi, sportivilor,
antrenorilor şi celorlalţi tehnicieni, potrivit statutelor şi regulamen-
telor proprii;
e) sume obţinute din transferurile sportivilor;
f) donaţii şi sponsorizări;
h) alte venituri, în condiţiile legii;
i) sume rămase din exerciţiul financiar precedent.

2.2.2. Evoluţia legislaţiei naţionale privind resursele materiale

ale Mişcării sportive (extrase din legile de importanţă majoră
din perioada 1929-2006)

LEGEA EDUCAŢIEI FIZICE NR. 2801 / 1929 („Monitorul Oficial” nr. 196 din
4 septembrie 1929)
Cap. I, Art. 2. - Oficiul Naţional de Educaţie Fizică – instituţiune dependinte de Ministerul
Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, având cu Ministerele Instrucţiei şi de Răsboi raporturi
specificate prin lege – este organul oficial de stat pentru educaţie fizică.
Cap. IV, Art. 39. – Acolo unde nu sunt încă rezervate terenuri sportive şi de tir, Statul,
judeţele sau comunele, în ordinea de mai sus, şi numai în măsura necesităţilor
locale, vor procura gratuit terenurile necesare, contribuind potrivit mijloacelor de
cari dispun la înzestrarea lor.
35
 Aceste terenuri se vor procura de Stat, judeţele sau comunele, din
proprietăţile lor; la neajungere şi în cazuri de trebuinţă bine constatată, aceste
terenuri se vor putea expropria din proprietăţile particulare, această expropriere
fiind socotită de utilitate publică.
Necesitatea, întinderea şi aşezarea terenurilor se vor fixa de către o comisiune
compusă din prefectul judeţului sau primarul comunei, reprezentantul O.N.E.F., un
reprezentant al unei organizaţiuni de educaţie fizică din localitate, inspectorul-şef al
regiunii şcolare, un reprezentant al Ministerului Sănătăţii şi un delegat al
Ministerului de Domenii.
Toate terenurile de mai sus, puse la dispoziţia O.N.E.F., se vor amenaja şi da
destinaţiunii lor, în cel mult cinci ani de la data intrării lor în posesiunea O.N.E.F.
Se exceptează terenurile sportive particulare sau acele date societăţilor
sportive particulare sau acele date societăţilor sportive în deplină proprietate sau
spre folosinţă de către Stat, judeţ sau comună.
O.N.E.F. va pune la dispoziţia societăţilor sportive, legal constituite, terenuri
neutilizate, pentru a le amenaja şi utiliza în termen de minimum cinci ani.
CAP.V, Art. 42. – Statul va acorda sprijinul său moral sau material numai unei singure fede-
raţiuni de specialitate şi Uniunii.
Art. 43. – Sprijinul Statului se va acorda prin:
1. Îndrumări de ordin tehnic, igienic, sub formă de directive;
2. Subvenţii;
3. Reducere a taxelor pe spectacole pentru manifestările cu caracter sportiv
şi naţional;
4. Punerea la dispoziţie la nevoie a terenurilor O.N.E.F. sub condiţia de
reciprocitate;
5. Reducerea pe C.F.R. societăţilor legal constituite.

LEGEA MODIFICATOARE A LEGII DE EDUCAŢIE FIZICĂ, PROMULGATĂ LA

5 AUGUST 1929 („Monitorul Oficial” nr. 104 din 11 mai 1933)
Art. unic. – Dispoziţiunile cuprinse în cap. V, art. 40, 41, 42 şi 43 din Legea educaţiei fizice,
promulgată la 5 August 1929 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 196 din 4
Septembrie 1929, se modifică după cum urmează:
Cap.V Art. 40 – Manifestarea liberă a iniţiativei particulare pe terenul educaţiei fizice,
sporturilor şi turismului se va face în asociaţiuni de amatori şi profesionişti,
care se vor grupa, după specialităţi, în Federaţiuni naţionale, una de fiecare
ramură de sport, iar acestea la rândul lor în: Uniunea Federaţiilor Sportive
din România, prescurtat: U.F.S.R.
Art.48 – Statul sprijineşte sportul, turismul şi educaţia fizică, din iniţiativă particulară prin:
a) Subvenţiuni, premii şi ajutoare de orice fel;
b) Acordarea de terenuri proprii activităţii sportive. Terenurile aparţinând Statului,
judeţelor, sau comunelor afectate sportului, nu pot fi schimbate de la
destinaţiunea pe care o au;
c) Eliberarea de paşapoarte colective pentru echipele sportive, care pleacă în
străinătate, prin derogare de la legea paşapoartelor, numai în baza unei
adrese a U.F.S.R., plătindu-se o singură taxă de timbre, indiferent de numărul
celor care figurează în paşaport;
d) Reducerea de 50% a tarifelor C.F.R., N.F.R. şi S.M.R. pentru membrii gru-
părilor sportive recunoscute de U.F.S.R., călătorind pe bază de carnete
individuale în grupuri de cel puţin 5 persoane;
36
 e) Scutirea de plata impozitelor pe spectacole prevăzută la art.2 şi 34 din legea
spectacolelor pentru toate manifestările sportive, organizate de amatori, în
cadrul U.F.S.R., şi a grupărilor recunoscute de ea. Scutirea se va acorda de
Ministerul de Finanţe, în baza unei adrese a U.F.S.R., indicând numele
grupărilor şi federaţilor care sunt organizatoare de manifestări sportive de
amatori.
Art.51 – Prin promulgarea legii de faţă Federaţia Societăţilor de Sport din România,
recunoscută persoană juridică prin legea promulgată la 12 Martie 1915 şi
publicată în Monitorul Oficial Nr. 276 din 14 Martie 1915 se desfiinţează, iar
U.F.S.R. intră în toate drepturile şi obligaţiunile Federaţiei Societăţilor de
Sport din România.
Averea mobiliară şi imobiliară a Federaţiei Societăţilor de Sport din România
trece de drept în patrimoniul U.F.S.R. care va funcţiona şi continua întreaga
activitate a Federaţiei Societăţilor de Sport din România.4
Art.44, 45 şi 46 din legea educaţiei fizice promulgată la 5 August 1929, rămânând
nemodificate, devin art.52, 53 şi 54 din prezenta lege.

HOTĂRÂREA NR. 629/1968 PRIVIND UNELE MĂSURI PENTRU APLICAREA

LEGII NR. 29 DIN 29 DECEMBRIE 1967 CU PRIVIRE LA DEZVOLTAREA ACTI-
VITĂŢII DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT (Republicată în temeiul art. V din Hotărârea
Consiliului de Miniştri nr.577/1970, publicată în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste
România, Partea I, nr. 78 din 9 iulie 1970, dându-se articolelor o nouă numerotare) (Buletinul
Oficial al Republicii Socialiste România nr. 112 din data: 09/10/70 . H629/1968V)
Cap. I, Art. 2. Coordonarea şi îndrumarea unitară a activităţii de educaţie fizică şi sport, în
vederea înfăptuirii politicii partidului şi statului în acest domeniu, revin
Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, organ central de
specialitate, cu caracter obştesc.
Art. 13. - Deţinătorii de baze sportive au obligaţia să asigure administrarea, întreţinerea,
repararea, precum şi dotarea bazelor sportive cu instalaţiile şi materialele
necesare, la un nivel care să satisfacă cerinţele activităţii sportive. De
asemenea, vor lua măsuri pentru obţinerea titlurilor de proprietate sau de
folosinţă asupra bazelor sportive.
Organele administraţiei de stat din comune întreţin bazele sportive
care se află în administrarea lor şi sprijină întreţinerea şi administrarea
bazelor sportive ale întreprinderilor, instituţiilor, cooperativelor agricole de
producţie şi ale celorlalte organizaţii obştesti din raza lor de activitate.
Art. 14. - Desfiinţarea unei baze sportive, în condiţiile prevederilor Legii nr. 29/1967, se
va putea efectua numai cu asigurarea construirii unei alte baze sportive în locul
celei supuse desfiinţării, în care scop titularii de investiţii care cer desfiinţarea
bazei sportive vor prevedea în planurile de investiţii indicatorii necesari.
Proiectarea şi executarea de baze sportive în scopul înlocuirii unor
asemenea obiective desfiinţate se vor asigura cel puţin la dimensiunile,
capacitatea şi numărul de elemente componente ale bazei desfiinţate, de
către organele care propun aceasta.

4
Ca efect al prevederilor art. 51 – când legislatorul identifică explicit sursa de finanţare a
organizaţiei - momentul fondării oficiale a Uniunii Federaţiilor Sportive din România este stabilit legal
pentru 11 mai 1933, data publicării legii în „Monitorul Oficial”.
37
 Art. 15. - Bazele sportive care sunt folosite în alte scopuri decât pentru activitatea de
educaţie fizică şi sport şi care pot fi utilizate vor fi redate acestei activităţi, la
cererea Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, în termen de cel
mult 1 an de la data cererii.
Art. 16. - Beneficiile nete realizate din sistemele „Pronosport-Pronoexpres” se varsă de
Administraţia de Stat Loto-pronosport, potrivit prevederilor art. 4 din Legea
nr. 29/1967, în contul Consiliului National pentru Educaţie Fizică şi Sport,
pe bază de convenţie.
Art. 17. - Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport poate acorda subvenţii şi
dotaţii pentru sprijinirea activităţii sportive de performanţă din cluburi,
asociaţii sportive şi şcoli, pentru organizarea unor acţiuni cu caracter deosebit,
precum şi subvenţii pentru întreţinerea şi dezvoltarea unor baze sportive.

LEGEA NR. 69 DIN 28 APRILIE 2000 A EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

(„Monitorul Oficial” nr. 200 din 9 mai 2000)
Titlul III, Cap.1, Art.17(1) Ministerul Tineretului şi Sportului este organul administraţiei
publice centrale de specialitate care coordonează activitatea din domeniul educaţiei fizice şi
sportului, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezenta lege.
Titlul XII, Art. 78 (1) în sensul prezentei legi, baza materială sportivă cuprinde totalitatea
terenurilor şi spaţiilor, precum şi amenajările, instalaţiile şi construcţiile care sunt destinate
organizării şi desfăşurării activităţii de educaţie fizică şi sport.
(2) Bunurile menţionate la alin. (1) aparţin, după caz, proprietăţii publice
sau private.
(3) Administrarea bazei materiale pentru activitatea sportivă, care aparţine
domeniului public sau privat al statului, se face în condiţiile legii.
Art. 79 (1) Schimbarea destinaţiei sau desfiinţarea unor baze sportive aparţinând dome-
niului public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale se
va putea face numai cu aprobarea Ministerului Tineretului şi Sportului şi cu
garanţia construirii altor baze sportive similare.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, după caz, şi societăţilor comerciale care dobândesc
active patrimoniale destinate activităţii sportive ce au aparţinut statului.
Art. 80 (1) Baza materială pentru activitatea sportivă, aflată în patrimoniul statului şi în
folosinţa fostului Consiliu Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport la data
de 22 decembrie 1989, se reintegrează în patrimoniul succesorului în drepturi,
Ministerul Tineretului şi Sportului.
(2) Predarea-preluarea se face pe bază de protocol.
Justa despăgubire se acordă, după caz, de Guvern, în acelaşi timp se
reintegrează fără plată şi imobilele care, conform art. 20 alin. (2) din Legea
nr. 15/1990, cu modificările şi completările ulterioare, au trecut în patri-
moniul unor societăţi comerciale, indiferent de statutul capitalului social al
acestora. Reintegrarea se face pe bază de protocol.
(3) Închirierea bunurilor, inclusiv a terenurilor disponibile temporar, aflate în
patrimoniul MTS, se face pe bază de contract încheiat în condiţiile legii, cu
revizuirea anuală a acestuia, numai în conformitate cu metodologia stabilită
prin ordin al ministrului tineretului şi sportului.
(4) Închirierea bunurilor, inclusiv a terenurilor, în condiţiile alin. (3) se face cu
prioritate pentru activităţi sportive.
38
(5) Deţinătorii de bunuri prevăzute la alin. (1) şi (2), care urmează să fie
reintregate în patrimoniul MTS, sunt obligaţi să pună la dispoziţie impu-
terniciţilor MTS toate documentele care atestă proprietatea, evidenţele
contabile, precum şi documentele necesare în vederea înregistrării. MTS,
prin împuterniciţii săi, va acţiona în justiţie persoanele juridice sau fizice
care refuză semnarea protocoalelor şi predarea documentelor de proprietate.
Aceste acţiuni sunt scutite de taxa de timbru.
(6) Înscrierea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile aparţinând MTS
se face în cartea funciară, cu scutirea de la plata taxelor prevăzute de lege.
(7) Acţiunile în justiţie formulate de MTS şi de direcţiile pentru tineret şi sport
judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea prevederilor
alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa de timbru.
(8) In condiţiile alin. (7) şi alte organe ale administraţiei publice centrale şi locale
pot face reintegrarea bazei materiale proprii pentru activitate sportivă.
(9) MTS administrează baza materială proprie prin complexurile sportive na-
ţionale, unităţile judeţene de administrare a bazelor sportive şi cluburile
sportive de drept public din subordinea MTS, în condiţiile legii.
(10) Complexurile sportive naţionale sunt persoane juridice, înfiinţate prin
hotărâre a Guvernului ca instituţii publice în subordinea MTS. Obiectul de
activitate al acestora il constituie administrarea bazei materiale destinate
cu prioritate pregătirii loturilor naţionale şi olimpice, precum şi organizării
competiţiilor sportive de nivel naţional şi internaţional. Complexurile
sportive naţionale se organizează şi funcţionează pe baza regulamentului
aprobat prin ordin al ministerului tineretului şi sportului.
(11) Unităţile judeţene pentru administrarea bazelor sportive sunt persoane
juridice, înfiinţate prin hotărâre a Guvernului ca instituţii publice în
subordinea direcţiilor pentru tineret şi sport judeţene, respectiv a munici-
piului Bucureşti. Obiectul de activitate al acestora constă în administrarea
bazelor sportive de interes naţional de pe teritoriul judeţului respectiv sau
al municipiului Bucureşti. Unităţile judeţene pentru administrarea bazelor
sportive se organizează şi funcţionează pe baza regulamentului aprobat
prin ordin al ministrului tineretului şi sportului.
(12) Sursele de finanţare a complexurilor sportive naţionale şi a unităţilor jude-
ţene de administrare a bazelor sportive provin din:
a. alocaţii de la bugetul de stat;
b. venituri obţinute din activităţi economice realizate în legătură cu scopul
şi cu obiectul de activitate ale acestora;
c. donaţii şi sponsorizări;
d. alte venituri, în condiţiile legii;
e. sume rămase din exerciţiul financiar precedent.
(13) Veniturile obţinute din activitatea complexurilor sportive naţionale şi a
unităţilor judeţene de administrare a bazelor sportive se gestionează şi se
utilizează integral la nivelul unităţilor respective, pentru realizarea sco-
pului şi obiectului de activitate, fără vărsăminte la bugetul de stat şi fără
afectarea alocaţiilor de la bugetul de stat.
(14) Comitetul Olimpic Român şi federaţiile sportive naţionale, ca persoane
juridice fără scop lucrativ, de utilitate publică, pot primi în folosinţă

39
 gratuită, pe termen limitat, bunuri imobile din patrimoniul statului şi al
unităţilor administrativ-teritoriale.
(15) Patrimoniul din domeniul public al statului, aflat la data intrării în vigoare
a prezentei legi în administrarea MTS şi care nu este administrat potrivit
prevederilor alin. (9)-(11), poate fi transferat în domeniul public al comu-
nelor, oraşelor sau judeţelor, după caz, în condiţiile legii.5
ART. 81 (1) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să includă în planurile
de urbanism şi amenajare rurală suprafeţe de teren pentru construirea de
baze sportive destinate educaţiei fizice şi sportului comunitar.
(2) Autorităţile administraţiei publice locale pot contribui la întreţinerea, mo-
dernizarea şi dezvoltarea bazei materiale pentru activitatea sportivă, în
condiţiile legii.
Art. 82 Ministerul Tineretului şi Sportului, Comitetul Olimpic Român, federaţiile
sportive naţionale şi cluburile sportive care deţin bazele sportive nautice au
dreptul de folosinţă gratuită şi prioritară a luciului de apă pentru activitatea de
pregătire şi competiţională.
Art. 83 Regimul de gestionare şi administrare a bunurilor mobile şi imobile, achizi-
ţionate ca urmare a derulării unor programe sportive, se reglementează pe
baza contractului încheiat între părţi.

2.2.3. Indicatori de analiză model pentru sportul de performanţă –

efecte ale prevederilor actelor normative româneşti

În ce priveşte indicatorii specifici sportului de performanţă, am preluat datele

din Registrul Sportiv şi Anuarele Sportului Românesc, datele fiind analizate şi repre-
zentate grafic.
Toate datele prelucrate au fost recoltate urmărindu-se respectarea prevederilor
legale în vigoare privitoare la atribuţiile organului puterii publice centrale de spe-
cialitate pentru sport.

5
Art. 80. a fost modificat prin: Legea nr. 221 din 22 mai 2003 pentru modificarea şi completarea
Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 367 din 29 mai 2003,
după cum urmează:
Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I,
nr. 200 din 9 mai 2000, cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:
2. Alineatele (9), (11) şi (12) ale articolului 80 vor avea următorul cuprins:
(9) „Ministerul Tineretului şi Sportului administrează baza materială proprie prin complexurile sportive
naţionale şi cluburile sportive din subordinea sa, precum şi prin unităţile de administrare a bazelor
sportive din subordinea direcţiilor pentru tineret şi sport judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti, în condiţiile legii.
(11) Unităţile de administrare a bazelor sportive din subordinea direcţiilor pentru tineret şi sport judeţene,
respectiv a municipiului Bucureşti, funcţionează ca unităţi fără personalitate juridică, având ca obiect
de activitate administrarea şi întreţinerea bazelor sportive de interes naţional, precum şi prestarea de
servicii pentru activitatea sportivă şi de tineret.
(12) Sursele de finanţare a complexurilor sportive naţionale provin din:
a) subvenţii de la bugetul de stat;
b) venituri obţinute din activităţi economice realizate în legătură cu scopul şi cu obiectul de acti-
vitate ale acestora;
c) donaţii şi sponsorizări;
d) alte venituri, în condiţiile legii;
e) sume rămase din venituri extrabugetare din exerciţiul financiar precedent.”
40
 În acest sens, relaţia dintre mişcarea sportivă, mişcarea olimpică şi organul
puterii publice centrale pentru sport poate fi rezumată la prevederile principalelor
două acte normative în vigoare din anul 2000.

LEGEA NR. 69 DIN 28 APRILIE 2000. LEGEA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

(cu modificările şi completările ulterioare) (extrase)
TITLUL III
Structurile administraţiei pentru sport
Art. 18 - (1) Agenţia Naţională pentru Sport se organizează şi funcţionează potrivit legii şi are
următoarele atribuţii principale în domeniul sportului:
k) supraveghează şi controlează respectarea de către structurile sportive a
dispoziţiilor legale în vigoare şi a prevederilor cuprinse în statutele şi în
actele de constituire a acestora;
TITLUL VI
Supraveghere şi control
Art. 49 - (1) Agenţia Naţională pentru Sport exercită supravegherea şi controlul tuturor
structurilor sportive, potrivit prevederilor prezentei legi şi regulamentului de
aplicare a acesteia.
(2) Prin delegare, acţiunea de supraveghere şi control se poate exercita şi de:
a) Direcţiile pentru sport judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru
asociaţiile şi cluburile sportive din zona teritorială;
b) Federaţiile sportive naţionale, pentru cluburile sportive, asociaţiile judeţene şi
ale municipiului Bucureşti, pe ramuri de sport, ligile profesioniste şi cluburile
sportive profesioniste din ramura de sport respectivă.
Art. 50 - În înţelesul prezentei legi, supravegherea şi controlul nu pot substitui controlul
propriu instituit de Federaţiile sportive naţionale, asociaţiile judeţene şi ale muni-
cipiului Bucureşti, pe ramuri de sport, precum şi de asociaţiile şi cluburile sportive,
ligile profesioniste şi cluburile sportive profesioniste, potrivit statutelor şi regula-
mentelor proprii.

HOTĂRÂREA NR. 884 DIN 13 SEPTEMBRIE 2001 PENTRU APROBAREA REGU-

LAMENTULUI DE PUNERE ÎN APLICARE A DISPOZIŢIILOR LEGII EDUCAŢIEI
FIZICE ŞI SPORTULUI NR. 69/2000
CAPITOLUL VIII
Supravegherea şi controlul
Art. 33. - Ministerul Tineretului şi Sportului exercită supravegherea şi controlul asupra
structurilor sportive persoane juridice de drept public sau privat.
Art. 34. - Supravegherea şi controlul structurilor sportive de drept public se realizează în
colaborare cu organele administraţiei publice centrale sau locale în subordinea
cărora se află.
Art. 35. - Ministerul Tineretului şi Sportului numeşte delegaţi în cadrul structurilor sportive
persoane juridice de drept privat de utilitate publică cu care a încheiat contracte de
finanţare pe bază de programe.
41
Art. 36. - (1) Delegatul Ministerului Tineretului şi Sportului are dreptul de a suspenda
executarea hotărârilor organului de conducere care contravin actelor de constituire
şi statutelor, contractelor încheiate cu ministerul, legilor, ordinii publice şi
siguranţei naţionale.
(2) Delegatul Ministerului Tineretului şi Sportului participă cu vot consultativ la
şedinţele organelor de conducere şi administrare.
(3) Delegatul Ministerului Tineretului şi Sportului întocmeşte un proces-verbal
care se comunică organelor de conducere ale persoanei juridice controlate.
Art. 37. - Organele de conducere şi administrare sunt obligate să repună în discuţie problemele
care fac obiectul hotărârii de suspendare. În caz de refuz din partea organelor de
conducere şi administrare, delegatul Ministerului Tineretului şi Sportului va aduce
cazul la cunoştinţă ministrului tineretului şi sportului, care decide în condiţiile legii.

De la bun început se poate remarca faptul că cel mai important aspect al

funcţionării sistemului sportiv naţional îl reprezintă atribuirea responsabilităţilor de
îndrumare, coordonare şi control / supraveghere) unuia sau altuia dintre partenerii
instituţionali participanţi la procesele de producţie sportivă.
Începând din anul 1915, statul a asigurat stabilitatea proceselor sportive na-
ţionale prin utilizarea funcţiilor de îndrumare, coordonare şi control, direct prin
intermediul instituţiilor publice din subordine sau transferând respectivele funcţii unor
organizaţii provenind din cadrul iniţiativei private, al dreptului privat sau unor orga-
nizaţii obşteşti (vezi cazul CNEFS).
Singura excepţie de la regula anterioară este reprezentată de prevederile Legii
nr. 69 din 2000, prin care statul renunţă să-şi exercite funcţiile de îndrumare şi coor-
donare şi, concomitent, nu le transferă niciunui alt partener instituţional (vezi prevederile
legale prin compararea legilor din anii 1933 şi 2000, în continuare).

ÎNALT DECRET REGAL NR. 1310 / 1933 DE PROMULGARE A LEGII MODIFI-

CATOARE A LEGII DE EDUCAŢIE FIZICĂ DIN 5 MARTIE 1929 (extrase)
Art. 40 - Iniţiativa particulară este liberă a se manifesta pe terenul educaţiei fizice, sporturilor
şi turismului, potrivit legii de faţă.
Manifestarea iniţiativei particulare se va face în asociaţiuni de amatori şi
profesionişti, care se vor grupa, după specialităţi, în Federaţiuni naţionale, una de
fiecare ramură de sport, iar acestea la rândul lor în: Uniunea Federaţiilor Sportive
din România, prescurtat: U.F.S.R.
Art. 41 – Nici o asociaţie de educaţie fizică, sport şi turism din iniţiativa particulară, nu va putea
funcţiona dacât după ce afilierea a fost aprobată de către Federaţia de specialitate şi
ratificată de U.F.S.R.
Art. 42 - Federaţiile de specialitate vor funcţiona după statutele lor, votate de adunările generale
respective şi aprobate de Uniune.
Art. 43 - Statul coordonează şi controlează sportul, turismul şi educaţia fizică din iniţiativa
particulară din România prin U.F.S.R.
Art. 44 - U.F.S.R. îsi va exercita dreptul de îndrumare, coordonare şi control asupra activităţii
de ordin administrativ, financiar şi tehnic al Federaţiilor naţionale de specialitate,
precum şi asupra tuturor asociaţiilor de sport, turism şi educaţie fizică din iniţiativa
particulară.
42
LEGEA NR. 69 DIN 28 APRILIE 2000 A EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI (cu
modificările şi completările ulterioare) (extrase)
Art. 1 - (1) Prezenta lege reglementează organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de
educaţie fizică şi sport în România.
(2) În sensul prezentei legi, prin educaţie fizică şi sport se înţeleg toate formele de
activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să exprime
sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale
civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel.
Art. 2 - (1) Educaţia fizică şi sportul sunt activităţi de interes naţional sprijinite de stat.
(2) Statul recunoaşte şi stimulează acţiunile organizatorice şi de promovare a educaţiei
fizice şi sportului, desfăşurate de autorităţile administraţiei publice şi, după caz, de
organismele neguvernamentale de profil în învăţământ, în structuri ale apărării
naţionale, ordinii publice, siguranţei naţionale, în sănătate, în societăţi comerciale,
precum şi în alte sectoare ale vieţii sociale, potrivit reglementărilor legale.
(6) Statul recunoaşte şi garantează persoanei fizice şi juridice dreptul la libera asociere
în scopul constituirii structurilor sportive.
Art. 18 - (1) Agenţia Naţională pentru Sport se organizează şi funcţionează potrivit legii şi are
următoarele atribuţii principale în domeniul sportului:
k) supraveghează şi controlează respectarea de către structurile sportive a dispo-
ziţiilor legale în vigoare şi a prevederilor cuprinse în statutele şi în actele de
constituire a acestora;
Art. 21 - (2) Dreptul la libera asociere, în scopul constituirii unei structuri sportive, este un
drept al persoanei fizice sau juridice.
(3) Agenţia Naţională pentru Sport organizează, în condiţiile stabilite prin prezenta
lege, evidenţa structurilor sportive prin Registrul sportiv, atribuind fiecărei
structuri înscrise un număr de identificare şi Certificatul de identitate sportivă.
Art. 22 - (1) În sensul prezentei legi, structurile sportive sunt asociaţii de drept privat, sau
instituţii de drept public, constituite sau înfiinţate, după caz, în scopul organizării şi admi-
nistrării unei activităţi sportive şi care au drept obiectiv promovarea uneia sau mai multor
discipline sportive, practicarea acestora de către membrii lor şi participarea la activităţile şi
competiţiile sportive.
(2) Pentru scopurile şi în condiţiile stabilite prin lege pot funcţiona cluburi sportive,
persoane juridice de drept public organizate în subordinea organelor administraţiei
publice centrale sau locale.

*
* *
Ţinând cont de datele provenind din realitatea obiectivă românescă şi interna-
ţională, din ultimii 100 de ani, a domeniului sportiv, se poate constata că o (supra)
concentrare sau o (supra) disipare a poziţionării funcţiilor de îndrumare, coordonare
şi control generează cauzalităţi organizaţionale ce conduc la efecte calitative pro-
funde asupra echilibrului dintre „producţie” şi „vânzare” în cadrul unui sistem sportiv
naţional, ca şi asupra pieţei libere a sportului.
În cazul României, datele avute la dispoziţie (vezi graficele următoare) demonstrează
efectele pozitive ale primei concentrări organizaţionale a asociaţiilor profesionale
sportive, provenind din prevederile Decretului regal nr. 1310 din 1933, remarcându-se
43
astfel tendinţa de creştere rapidă a indicatorilor cantitativi „număr de societăţi sportive
înregistrate oficial” şi „număr de sportivi legitimaţi”, ceea ce a condus în final, pe
lângă o funcţionare stabilă pe plan naţional, la obţinerea primilor indicatori calitativi
„medalii la competiţiile internaţionale oficiale” (ex. : bob, box, hipism, planorism,
scrimă, tir). Perioada de maximum al tendinţei de creştere poate fi localizată în jurul
anului 1936, al participării la Jocurile Olimpice şi al obţinerii primei medalii olimpice
de argint de către un român (Henri Rang, călărie) (efecte calitative).
Totalitatea proceselor de „producţie” sportive au fost îndrumate, coordonate
şi controlate, în acea perioadă, de o singură organizaţie centrală puternică provenind
din dreptul privat şi având în permanenţă susţinerea statului şi a organizaţiilor de
drept privat: Uniunea Federaţiilor de Sport din România. Statul a transferat întreaga
responsabilitate asupra proceselor de „producţie” sportive în mâinile UFSR, care, la
rândul său, s-a bazat pe resursele provenind de la iniţiativa privată şi pe prevederile
favorabile acordate, prin lege, societăţilor sportive şi direct sportivilor.
Constatând beneficiile obţinute prin asigurarea unui cadru legislativ (totuşi, cel
mai permisiv din istoria sportului românesc) de concentrare organizaţională, statul îşi
propune să preia în mâinile sale funcţiile de îndrumare, coordonare şi control, în
contextul priorităţilor şi necesităţilor generate de război (vezi Decretul Lege nr. 3628 /
1940, de înfiinţare a instituţiei „Organizarea Sportului Românesc” (OSR), în subordinea
Preşedinţiei Consiliului de Miniştri). Ca efect, se poate constata o tendinţă de scădere la
principalii indicatori cantitativi (organizaţionali), determinată de reducerea numărului de
sporturi susţinute / acceptate ca fiind de interes de stat (vezi sporturi prioritare: atletism,
schi). Totodată, în perioada 1938-1944, administrarea bazei materiale sportive intră sub
responsabilitatea directă a cadrelor militare care sunt numite / alese la conducerea
mişcării sportive. Din această perspectivă (a bazei materiale), perioada respectivă se
evidenţiază printr-o tendinţă de creştere a numărului de incinte sportive (exemplu:
cabane montane, terenuri sportive „flotante” / temporare) construite pe întreg teritoriul
ţării, pentru a satisface necesităţile militare ale perioadei (inclusiv pentru / prin „pregă-
tirea premilitară obligatorie” şi „munca voluntară”).
Din anul 1944 (noiembrie), cadrul legislativ readuce în atenţie departajarea
responsabilităţilor privind sportul între stat / mişcarea sportivă (cluburi, federaţii) şi
mişcarea olimpică (COR), redând funcţiile îndrumare, coordonare şi control în
mâinile asociaţiilor profesionale (UFSR, federaţii, societăţi private).
Prin prezenţa simultană la conducerea centrală a mişcării sportive a organi-
zaţiilor din iniţiativa privată şi a celor obşteşti în cadrul proceselor de „producţie”
sportivă se constată o tendinţă de creştere rapidă a indicatorilor cantitativi (societăţi
sportive, sportivi legitimaţi şi arbitri), în anii 1944-1946.
Pentru sportul românesc, o perioadă aparte este cea cuprinsă între 1946 – 1957,
perioada prezenţei „consilierilor sovietici” în viaţa organizaţiilor sportive şi, simultan,
a „politicii de popularizare a sportului”, impusă pe bază doctrinară prin utilizarea
instrumentelor politico-administrative.
Din graficul privind evoluţia numerică a sportivilor legitimaţi în cadrul federaţiilor
sportive naţionale în perioada 1930-2005, se poate constata o creştere semnificativă în
perioadele 1944-1959 şi 1967-1990, datorită, în primul rând, adoptării unui suport
legislativ specific, precum şi unei politici strategice prioritare.
44
 Sportivi legitimaţi la Federaţiile sportive naţionale
din România în perioada 1930-2005

Sursa: A. B. Teodorescu, Evoluţia numerică a sportivilor legitimaţi în perioada 1930-

2005 , în „Anuarul Sportului”, Editura Agenţia Naţională pentru Sport, Bucureşti, 2006.

Începând cu anul 1990, se constată o scădere continuă şi evidentă a numărului

de sportivi legitimaţi, ca o consecinţă a reducerii numărului total de structuri sportive,
în special, al celor susţinute anterior anului 1990 de sindicate, cooperaţia meşteşu-
gărească şi alte sectoare de activitate, dar şi a ofertei sociale, ca o alternativă a
opţiunii tinerilor pentru sportul de performanţă.

Revenind la situaţia din perioada postbelică, constatăm că funcţiile de îndru-

mare, coordonare şi control sunt preluate explicit (de drept) de către stat, care le
utilizează prin intermediul unui conglomerat de organizaţii muncitoreşti / profesionale
(sindicale, şcolare, militare) ce acţionează simultan cu instituţiile sale (ministere)
(vezi Hotărârea de înfiinţare a unui organ de stat pentru sport, denumit Comitetul
pentru Cultură Fizică şi Sport de pe lângă Consiliul de Miniştri – CCFS).
Având asigurat accesul nelimitat la orice tip de resurse (organizaţionale,
financiare, umane şi informaţionale), statul asigură o tendinţă de creştere a tuturor
indicatorilor cantitativi (sportivi, cluburi, baza materiala), cât şi a indicatorilor cali-
tativi (prima medalie de aur la JO-1952, organizarea de competiţii internaţionale).
Singurul ce manifestă o tendinţă de scădere constantă în această perioadă este
indicatorul cantitativ „arbitri confirmaţi de Federaţiile sportive” şi acest fapt se
45
datorează priorităţii date organizării cât mai multor competiţii sportive la sate, în
întreprinderi, şcoli şi unităţi militare, în care rolul arbitrilor oficiali este preluat de
voluntari (politica de popularizare a sportului în mase) .
Odată cu plecarea consilierilor sovietici în 1956-1957, statul transferă funcţiile de
îndrumare, coordonare şi control unei instituţii publice în care se refac vechile tipuri
organizatorice sportive (federaţii, cluburi), în concordanţă cu normele şi criteriile
internaţionale la care este obligată să se raporteze structura sportivă naţională (Federaţii
internaţionale, C.I.O.) (vezi Hotărârea din 2 iulie 1957 de înfiinţare a Uniunii pentru
Cultură Fizică şi Sport (UCFS)).
Totodată, după mai bine de 16 ani, mecanismul oficial de preluare a conducerii în
cadrul asociaţiilor sportive este cel al alegerilor, nu al numirilor de către organul de stat.
Prin „rearanjarea” doctrinară a activităţii sportive în „sport de masă” (Confederaţia
Generală a Muncii şi cooperaţie) şi „sport de performanţă” (federaţii, cluburi), se
constată o tendinţă de scădere a indicatorilor cantitativi „sportivi legitimaţi” şi
„cluburi afiliate”. Concomitent, apare tendinţa de creştere la indicatorii cantitativi
„antrenori” şi „arbitri”, ce poate fi considerată naturală, dacă se ia în considerare
numărul mare necesar de specialişti pentru organizarea calendarului competiţional
intern şi internaţional al fiecăreia dintre Federaţiile sportive.

Antrenori angajaţi cu contract de muncă permanent

în cadrul cluburilor sportive în perioada 1957-2005

Sursa: A. B. Teodorescu, Evoluţia numerică a antrenorilor angajaţi în perioada 1930-

2005, Editura A.N.S., Bucureşti, 2006.

46
 După participarea la mai multe ediţii ale Jocurilor Olimpice şi manifestarea
tendinţei de creştere a indicatorilor calitativi (medalii la JO, CM, CE la atletism,
handbal, volei, tenis de masă, etc.), statul decide profesionalizarea funcţiilor de îndru-
mare, coordonare şi control prin constituirea Consiliului Naţional pentru Educaţie
Fizică şi Sport, organ central de specialitate, cu caracter obştesc (vezi: Legea nr. 29 /
1967 şi Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 629 / 1968 pentru aplicarea Legii 29/1967,
de înfiinţare a Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport (CNEFS)).
Atribuţiile organului central obştesc de specialitate pentru sport, de îndrumare,
coordonare şi control, şi colaborarea acestuia cu organele puterii publice centrale şi
cu celelalte organizaţii obştesti cu atribuţii în sport sunt prevăzute explicit în „Legea
nr. 29 din 1967 cu privire la dezvoltarea activităţii de educaţie fizică şi sport”.

LEGEA NR. 29 DIN 1967 CU PRIVIRE LA DEZVOLTAREA ACTIVITĂŢII DE EDU-

CAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT (extrase)
CAP. 1 Dispoziţii generale
ART. 1 Educaţia fizică şi sportul în Republica Socialistă România constituie activităţi de interes
naţional.
Educaţia fizică şi sportul contribuie la menţinerea şi întărirea sănătăţii,
creşterea capacităţilor fizice şi intelectuale, buna folosire a timpului liber, dezvoltarea
armonioasă fizică şi morală a populaţiei.
În vederea realizării acestor obiective, statul sprijină dezvoltarea educaţiei
fizice şi sportului.
ART. 2 Coordonarea şi îndrumarea unitară a activităţii de educaţie fizică şi sport, în
vederea înfăptuirii politicii partidului şi statului în acest domeniu, revin Consiliului
Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, organ central de specialitate, cu
caracter obştesc.
În întreprinderi şi instituţii sarcina de a organiza activitatea sportivă de masă
revine sindicatelor; în colaborare cu Consiliul Naţional pentru educaţie Fizică şi Sport,
sindicatele răspund de dezvoltarea sportului de performanţă din întreprinderi şi instituţii.
În şcoli, instituţii de învăţământ superior şi la sate, activitatea sportivă de masă
este organizată de Uniunea Tineretului Comunist.
Consiliul Naţional al Organizatiei Pionierilor organizează activitatea sportiva
de masa a elevilor din şcolile generale.
Ministerul Educaţiei şi Invătământului organizează procesul de educaţie fizică
în învăţământul de toate gradele, sprijină activitatea sportivă de masă în rândul
tineretului şcolar şi universitar; în colaborare cu Consiliul Naţional pentru educaţie
Fizică şi Sport, Ministerul Educaţiei şi Învăţământului răspunde de dezvoltarea
sportului de performanţă în şcoli şi în instituţiile de învăţământ superior.
Ministerul Apărării naţionale şi Ministerul de Interne răspund de pregătirea fizică
a militarilor; în colaborare cu Consiliul Naţional pentru educaţie Fizică şi Sport, asigură
dezvoltarea activităţii sportive de performanţă în cluburile şi asociaţiile sportive ce le
aparţin.
La realizarea obiectivelor privind dezvoltare activităţii de educaţie fizică şi a
sportului participă, de asemenea, Ministerul Sănătăţii, Uniunea Naţionala a Coope-
rativelor Agricole de Producţie, Uniunea Centrală a Cooperativelor Meşteşugăreşti,
Comitetul pentru Problemele Consiliilor Populare, organele locale ale administraţiei
de stat, Ministerul Turismului, precum şi alte organe şi organizaţii de stat şi obşteşti.
Sarcinile fundamentale ale organelor şi organizaţiilor care au atribuţii în
domeniul educaţiei fizice şi sportului sunt: atragerea maselor de oameni ai muncii,
47
 îndeosebi a tineretului, în practicarea sistematică a exerciţiilor fizice şi sportului,
dezvoltarea tot mai largă a sportului de masă, cultivarea talentelor şi îmbunătăţirea
performanţelor sportive.
În îndeplinirea sarcinilor privind dezvoltarea educaţiei fizice şi sportului,
Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, precum şi organele de stat şi
organizaţiile obşteşti specificate în acest articol, îşi desfăşoară activitatea în strânsă
colaborare.
Art. 13 - Federaţiile sportive sunt organe republicane de specialitate pe ramuri de sport, cu
caracter obştesc.
Art. 14 - Asociaţiile sportive sunt organizaţii obşteşti în care se desfăşoară activitatea de masă
în domeniul educaţiei fizice şi sportului; în asociaţiile sportive pot funcţiona şi secţii
de performanţă.
Cluburile sportive sunt organizaţii obşteşti în care se desfăşoară, îndeosebi, activitate
sportivă de performanţă.
Cluburile şi asociaţiile sportive sunt persoane juridice, în condiţiile legii.

Prin determinarea clară a responsabilităţilor sectoriale, stabilită prin Legea nr. 29

din 1967, organizaţia centrală (obştească) pentru sport îşi concentrează eforturile spre
dezvoltarea indicatorilor calitativi (medalii la competiţiile internaţionale) prin structurarea
unui sistem piramidal pentru selecţia şi promovarea sportivă, ce cuprinde eşaloane
începând de la selecţia de bază (copii) până la înalta performanţă sportivă (adulţi).
În această configurare organizaţională a sistemului sportiv naţional, ca şi în
organizările precedente din perioada 1949-1989, principiul accesului nelimitat la
orice tip de resurse (umane, financiare şi informaţionale) este cel care asigură
funcţionarea proceselor de „producţie” sportive.
În acest context favorizant (politic, economic şi social), este vizibilă tendinţa
de creştere constantă şi majoră a tuturor indicatorilor cantitativi (sportivi,
cluburi, antrenori, arbitri, baza materială) şi a indicatorilor calitativi (obţinerea
constantă de medalii la JO / CM / CE, organizarea de competiţii internaţionale etc.).
Trebuie făcută o remarcă specială privind efectele induse indicatorilor
cantitativi de deciziile luate la Congresul al X-lea al UTC. În anul 1975, congresul
organizaţiei obşteşti a tineretului comunist a propus, şi Comitetul Politic Executiv al
CC al PCR a adoptat un proiect de hotărâre privind organizarea unor manifestări cu
caracter politic, cultural-artistic şi educativ în cadrul unei olimpiade naţionale, care a
primit numele simbolic de Daciada. Adresându-se tuturor iubitorilor sportului, în
primul rând tineretului, Daciada, prin aria să de cuprindere şi prin diversificarea
manifestărilor sale, a urmărit să asigure dezvoltarea sportului de masă şi să contribuie
la ridicarea nivelului general al activităţii sportive de performanţă. Competiţia,
organizată cu o periodicitate de 2 ani, a inclus, începând cu ediţia a 3-a (1981-1983),
şi activitatea federaţiilor sportive neolimpice, iar din 1985, activitatea tuturor fede-
raţiilor pe ramură de sport.
Dacă la prima ediţie, din anul 1978, au fost raportaţi 4.000.000 de participanţi la
ediţia de vară şi 2.000.000 de participanţi la ediţia de iarnă, indicatorii cantitativi
privind participarea la activităţile sportive organizate în România în anii 1988-1989
ajung la valori mult mai mari.
Efectele politicilor publice şi ale politicilor sportive din perioada funcţionării
CNEFS (1967-1989) pot fi identificate şi în perioada 2004 / 2005 / 2006 în intimitatea
cauzalităţilor ce acţionează asupra indicatorilor calitativi globali (medalii la competiţiile
48
internaţionale şi organizarea de competiţii internaţionale). Este vorba de organizarea,
dezvoltarea şi susţinerea, cu utilizarea tuturor resurselor, a conceptului de „obţinere de
medalii în competiţiile internaţionale” începând de la vârsta junioratului (JO, CM, CE) .
În această situaţie, practica indică o (supra-)saturare cu obiective de înaltă
performanţă a sportivilor aflaţi la vârsta junioratului, fapt care a cauzat două
tipuri de efecte cantitative şi, potenţial, efecte calitative: (1) consumarea potenţialului
de înaltă performanţă al juniorilor, înainte de vreme; (2) dispariţia din sistemul de
selecţie şi promovare a talentelor a unor tineri, din motive de accidentare sau
„saturare / stres / lipsa de motivaţie” în relaţie cu înalta performanţă.*
În anul 2005 în totalul indicatorilor calitativi analizaţi (medalii internaţionale),
repartiţia „producătorilor” de medalii arată o contribuţie importantă a sportivilor juniori
(juniori = 308 medalii = 42,90 % / seniori = 410 medalii = 57,10 %)).**

Sportivi participanţi în calendarul competiţional anual

al federaţilor sportive naţionale – 2005

Sursa: A. B. Teodorescu, Evoluţia numerică a sportivilor participanţi la campionatul

naţional, Editura A.N.S., Bucureşti, 2006.

*
NOTĂ. Nu există niciun document statistic, publicat oficial în perioada în cauză, care
să confirme prezenta aserţiune; aceasta se bazează numai pe studii de caz individuale.
**
NOTĂ. Nu sunt luate în calcul medaliile de la Cupa Mondială şi Cupa Europei,
competiţii exclusiv de seniori, care constituie obiective intermediare pentru juniori.
49
 Din analiza figurii privind evoluţia numerică a sportivilor participanţi la com-
petiţiile naţionale în 2005, putem constata o pondere semnificativă şi justificată a
participării la sporturile din programul jocurilor olimpice şi la fotbal.
În cazul evoluţiei disciplinelor sportive neolimpice, constatăm că o pondere
mare, de aproximativ 80%, aparţine disciplinelor din artele marţiale.
Această evoluţie a fost determinată de aspiraţia constantă la laurii olimpici a
tinerilor, iar pe de altă parte, de organizarea corespunzătoare şi promovarea imaginii
atractive a federaţiilor de arte marţiale, care reprezintă o ofertă atractivă pentru copii
şi tineri, evoluţie constatată şi în competiţiile internaţionale, în care numărul de
medalii obţinute de practicanţi artelor marţiale cunoaşte o creştere semnificativă.

Medalii obţinute de sportivii români

Cupa Cupa
Total CM CE CM CE
Mondială Europeană
medalii seniori seniori juniori juniori
(seniori) (seniori)
Sporturi olimpice 126 14 21 21 41 16 13
Sporturi neolimpice 190 13 92 25 52 6 2
Discipline arte marţiale 460 178 92 78 91 21 0
Total medalii 776 205 205 124 184 43 15

Repartiţia medaliilor obţinute de sportivii români

la competiţiile internaţionale oficiale din 2005
– Tipuri de sporturi –
(Campionate Mondiale, Campionate Europene, Cupe Mondiale, Cupe Europene)

Sursa: A. B. Teodorescu Repartiţia medaliilor obţinute în competiţii internaţionale

oficiale pe tipuri de sporturi, Editura A.N.S., Bucureşti, 2006.
50
 Decretul nr. 27, din 30 decembrie 1989, al Consiliului Provizoriu de Uniune
Naţională, privind desfiinţarea CNEFS şi înfiinţarea Ministerului Sportului marchează
începutul procesului de realocare a funcţiilor de „îndrumare, coordonare şi control”
din sfera obştească – politică spre zona administraţiei publice.
După această dată, toţi indicatorii cantitativi (sportivi, cluburi, antrenori, arbitri,
baza materială, finanţare) şi calitativi (obţinerea de medalii la JO / CM / CE, organizarea
de competiţii internaţionale) manifestă tendinţa de scădere bruscă. Aceasta s-a
datorat, în principal, dispariţiei majorităţii organizaţiilor obşteşti „cu atribuţii în sport”
şi con-centrării exclusive a activităţii sportive în responsabilitatea organului admi-
nistraţiei publice „pentru sport” (Ministerul Sportului, ulterior Ministerul Tineretului şi
Sportului, 1990).
Chiar dacă în perioada anilor 1993-1996 se manifestă o tendinţă de creştere
uşoară a indicatorilor cantitativi şi calitativi, datorată exclusiv prezenţei în funcţiile de
conducere a structurii sportive centrale a unor personalităţi marcante ale vieţii
sportive, după încheierea ciclului olimpic 1992-1996 (J.O. Atlanta), tendinţa de scă-
dere revine la toţi indicatorii, dovedind instabilitatea macrosistemică a proceselor de
„producţie” sportivă. Creşterile indicatorului cantitativ „cluburi afiliate la Federaţiile
sportive” sunt datorate apariţiei unor noi sporturi (baseball, arte marţiale) şi, aparent
paradoxal, se constată scăderi constante ale indicatorului cantitativ „sportivi legitimaţi”.
Trebuie remarcat că apariţia noilor structuri sportive nu se datorează unei
acţiuni generate din interiorul sistemului sportiv naţional, ci aplicării de către
persoanele fizice a prevederilor Legii din 6 februarie 1924 pentru Persoanele
Juridice (Asociaţii şi Fundaţii), care nu a fost abrogată explicit - definitiv - prin
Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice,
astfel, ea putând să-şi facă efectul şi la 70 de ani de la publicarea sa în „Monitorul
Oficial”. Prevederile Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii),
publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 27 din 6 februarie 1924, cu
modificările ulterioare vor fi abrogate prin Ordonanţa nr. 26 din 30 ianuarie 2000 cu
privire la asociaţii şi fundaţii.
Apariţia acestei Ordonanţe, simultan cu publicarea în „Monitorul Oficial” a
Legii nr. 69 din 28 aprilie 2000, Legea educaţiei fizice şi sportului, produce efecte
majore în componenţa organizaţională a sistemului sportiv naţional.
Dorinţa de independenţă economică şi, subsecvent, multiplicarea întreprinderilor
private se manifestă şi în sport prin tendinţa de creştere explozivă a indicatorului
cantitativ „cluburi afiliate la Federaţiile sportive”. Anul 2005 consemnează următoarea
repartiţie procentuală:
Structuri sportive de drept public = 5,52 %
Structuri sportive de drept privat = 94,46 %
(din care 46,95 % cu personalitate juridică şi 47,95 % fără personalitate juridică).

51
 Structuri sportive recunoscute oficial în România
Certificate de Identitate sportive eliberate până la data de 31.12.2005

Sursa: A. B. Teodorescu, Repartiţia structurilor sportive pe tipuri de organizare în anul

2005, Editura A.N.S., Bucureşti, 2006.

Distribuţia apartenenţei cluburilor sportive de drept public

în totalul structurilor sportive recunoscute oficial în România, 2005

Sursa: A. B. Teodorescu, Repartiţia structurilor sportive de drept public pe instituţii de

subordonare în anul 2005, Editura A.N.S., Bucureşti, 2006.
52
 Numărul cluburilor de drept public evidenţiază rolul „intervenţionist” al statului
în activitatea sportivă de performanţă. Distribuţia acestora pe instituţii ale admi-
nistraţiei publice, este următoarea:
- Cluburi sportive din subordinea ANS – 47;
- Cluburi sportive din subordinea MEC – 212;
- Cluburi sportive din subordinea MAI – 2;
- Cluburi sportive din subordinea MApN – 4;
- Cluburi sportive din subordinea M. Transporturilor – 1;
- Cluburi sportive din subordinea M. Agriculturii – 1;
- Cluburi sportive din subordinea administraţiei publice locale - 51

Din nefericire, principalii indicatori cantitativi ce caracterizează procesele de

„producţie” sportivă: „sportivi legitimaţi” şi „antrenori calificaţi”, manifestă vizibile
tendinţe de scădere, fapt care, pe termen scurt, mediu şi lung, pote afecta stabilitatea
macrosistemică a sportului românesc.
La indicatorul „antrenori calificaţi angajaţi cu contracte permanente de muncă”,
se vădeşte o tendinţă de stagnare sau de uşoară creştere, dar datele oficiale evi-
denţiază efectele utilizării uneia din atribuţiile organului administraţiei publice
centrale pentru sport, aceea definită în lege drept funcţia de „supraveghere şi control”,
prin care structurile sportive trebuie să-şi eficientizeze activitatea prin formarea şi
perfecţionarea antrenorilor; la acest deziderat al organului guvernamental pentru sport
au reacţionat în principal structurile sportive cu activitate în sporturile neolimpice şi
în artele marţiale şi mai puţin cele din sporturile olimpice.
În cazul acestora din urmă, trebuie remarcată decizia luată de un impresionant
număr de specialişti care, în concordanţă cu dreptul la liberă circulaţie şi al liberului
transfer al forţei de muncă, au părăsit sistemul sportiv românesc fie pentru a lucra în
acelaşi domeniu, dar în străinătate, fie pentru a lucra în unităţi de învăţământ, fie
pentru a lucra în alte domenii economice.
Situaţia prezentată anterior reprezintă, în opinia noastră, efectul absenţei şi / sau
nefuncţionării în România anului 2005 a principalelor atribute de îndrumare şi
coordonare, funcţii esenţiale, pe care trebuie să le aibă la îndemână organul central de
conducere al oricărui sistem sportiv naţional.
Tradiţiile româneşti şi normele administrative internaţionale prezintă multiple
variabile, care pot fi luate în considerare în cazul optării pentru una sau alta dintre
soluţiile politice dorite, însă, toate acestea conţin obligativitatea existenţei (minim) a
unui organ central de conducere care să aibă definit prin lege controlul unitar al
funcţiilor de îndrumare, coordonare şi control, nu doar al unora dintre ele.
Trebuie scos în evidenţă faptul că, în realitate, controlul unitar asupra funcţiilor
de îndrumare, coordonare şi control are un efect major asupra indicatorilor cali-
tativi (medalii internaţionale şi organizarea de competiţii internaţionale).
La analiza comparativă a situaţiilor privind indicatori „Distribuţia tipului de
structuri sportive”, „Distribuţia apartenenţei structurilor sportive de drept public” şi
„Distribuţia medaliilor obţinute în competiţiile internaţionale” pot fi identificate o
serie de fenomene contradictorii.
Analiza privind evoluţia numărului de medalii obţinute la competiţiile interna-
ţionale oficiale, în perioada 1998-2005, relevă o creştere continuă la toate categoriile
de competiţii, evidenţiază contribuţia structurilor sportive de drept public şi de drept
privat, contribuţia majoritară fiind cea a cluburilor de drept public.
53
 Dinamica medaliilor obţinute în perioada 1.01.1988 – 31.12.2005

54
în raport cu evoluţia organizatorică a organului guvernamental de specialitate pentru sport
– Campionate şi competiţii internaţionale oficiale / inclusiv JO 1988, 1992, 1996. 2000 şi 2004 –
 Distribuţia medaliilor obţinute de sportivii români
la competiţiile internaţionale oficiale – 2005
(structuri sportive)
– Seniori / Tineret / Juniori –

Sursa: A. B. Teodorescu, Medalii obţinute în competiţiile internaţionale oficiale-2005,

Editura A.N.S., Bucureşti, 2006.

Din figură reiese raportul tip de structură / număr de medalii internaţionale (pondere):
Structuri sportive de drept public = 5,52 %; număr de medalii internaţionale = 67,96%
Structuri sportive de drept privat = 94,46 %; număr de medalii internaţionale = 32,14%

Acest raport reprezintă exemplul cel mai grăitor al efectelor prevederilor Legii
nr. 69 / 2000 şi Ordonanţei 26 / 2000 privind asociaţiile şi fundaţiile. Transferul ponderii
principale a proceselor de „producţie” sportivă din responsabilitatea statului spre iniţiativa
privată este materializat prin creşterea indicatorului cantitativ (procent şi cifră absolută)
al organizaţiilor din cea de-a doua categorie; acest proces nu a fost însă însoţit şi de un
transfer spre indicatorul calitativ „competenţa” în obţinerea de medalii internaţionale,
cu atât mai mult, cu cât, în cifre absolute, medaliile internaţionale obţinute de organizaţii
de iniţiativă privată provin din sporturi neolimpice şi, majoritar, din artele marţiale.
Studii recent apărute în România evidenţiază necesitatea de a ajunge la cifra
O (zero) atunci când este vorba de intervenţia statului în procesele directe de „producţie”
(agricultura, industrie, …. sport). În sport, acest deziderat se poate realiza numai prin
55
transferul tuturor structurilor sportive de drept public din subordonarea instituţiilor
administraţiei publice centrale „pentru sport” şi „cu atribuţii în sport” spre zona ini-
ţiativei private (de utilitate publică) şi finanţarea cluburilor din această zonă pe bază de
programe, prin respectarea principiului subsidiarităţii finanţării publice.
Dar, fapt dovedit de date obiective, transferul juridic şi administrativ al
activelor şi pasivelor contabile ale structurilor de drept public spre organizaţii de drept
privat nu conţine şi transferul de competenţă profesională. Astfel, cifrele prezentate
anterior privind transferul indicatorilor cantitativi din zona publică spre zona privată
(evidenţa în ultimii 6 ani) reflectă convingător şi confirmă, totodată, faptul că transferul
indicatorilor calitativi nu urmează aceeaşi traiectorie / dinamică rectilinie, indicatorii
calitativi nefiind realocaţi automat de la o zonă la cealaltă.
Motivul poate fi regăsit şi în tipul de „transfer” utilizat până în acest moment: de
la organul central de specialitate pentru sport către organizaţii private (multe din acestea,
mici şi fără putere de producţie); şi nu un „transfer tranzacţional” de la organizaţia
centrală de stat către o organizaţie centrală de drept privat (asociaţie profesională) ce ar
deţine controlul unitar al funcţiilor de îndrumare, coordonare şi control.

Raportul apartenenţă la structurile de drept public – număr de medalii internaţionale

Procentaj Procentaj
structuri medalii
subordonate internaţionale
Organul administraţiei publice centrale pentru sport - ANS 14,78 % 44,41 %

Instituţii ale administraţiei publice centrale cu atribuţii 69,18 % 57,19 %

în sport
din care:
Ministerul Educaţiei şi Cercetării 66,67 % 30,36 %
Ministerul Administraţiei şi Internelor 0,63 % 12.75 %
Ministerul Apărării Naţionale 1,26 % 12.34 %
Ministerul Transporturilor 0,31 % 1,62 %
Ministerul Agriculturii 0,31 % 0,12 %

Instituţii ale administraţiei publice locale 16,04 % 1,38 %

NOTĂ. Trebuie luată în considerare existenţa încă în vigoare a principiului dublei legi-
timări statornicit în anii ’60-’70, cu obiectivul de susţinere a cluburilor sportive care îşi
desfăşoară activitatea în principal cu sportivi juniori. Astfel, în anul 2005, un procent destul de
important din medaliile atribuite MAI şi MApN au la bază sportivi dublu legitimaţi la cluburi
din subordinea MEC şi / sau ANS.

O altă situaţie contradictorie poate fi observată în cazul dezechilibrelor între

indicatorii cantitativi şi indicatorii calitativi. În conformitate cu tradiţia lansată în anul
1967, prin care competenţa profesională şi greul decizional revin organului central
pentru sport, se poate constata că A.N.S., minoritar la indicatorii cantitativi (număr
structuri sportive de drept public din subordine) (14,78 % faţă de 69,18%), realizează
aproape acelaşi nivel cantitativ al indicatorilor calitativi (medalii) cu acela al tuturor
56
celorlalte instituţii ale administraţiei publice centrale împreună (44,41 % faţă de 57,19 %).
Acest fapt, ce exprimă o diluare a potenţialului de „producţie” sportivă naţională, se
datorează prevederilor legale în vigoare (Legea nr. 69/2000) şi comportamentului
neunitar, uneori competiţional, în ce priveşte modul de utilizare a fondurilor publice,
al diferitelor instituţii ale administraţiei publice centrale.
În acest context, trebuie reiterat faptul că A.N.S. deţine doar funcţiile de control
şi supraveghere. Absenţa, în conformitate cu prevederile legale, a unei organizaţii
care să deţină controlul unitar al funcţiilor de îndrumare şi coordonare se reflectă în
nivelul scăzut al indicatorilor calitativi şi în funcţionarea anacronică a proceselor de
„producţie” sportivă (vezi efectele dublei legitimări asupra funcţionării bazelor sportive
administrate de A.N.S. şi de M.E.C.).
Referindu-ne tot la efectul asupra indicatorilor calitativi (medalii internaţionale
şi organizarea de competiţii internaţionale), datorat absenţei unei organizaţii centrale
cu responsabilităţi de control unitar asupra funcţiilor de îndrumare, coordonare şi
control, prezentăm în continuare alte situaţii contradictorii ce se manifestă în sportul
românesc.
La o analiză comparativă interoperabilă a situaţiilor privind „Repartiţia meda-
liilor internaţionale pe tipuri de sporturi”, „Sportivi legitimaţi la Federaţiile sportive
naţionale” şi cu „Sportivi legitimaţi participanţi la calendarul competiţional”, pot fi
identificate următoarele situaţii.

Medalii obţinute de sportivii români

Medalii în Sportivi participanţi
Sportivi
competiţiile la calendarul
legitimaţi
internaţionale competiţional naţional
Sporturi din programul J.O. 126 72.066 63.057
Sporturi recunoscute de CIO 20 19.145 12.885
Fotbal 0 112.503 12.741
Sporturi neolimpice 170 2.197 2.078
Discipline de arte marţiale 460 17.704 9.362
TOTAL (anul 2005) 776 223.615 100.123
NOTĂ. Datele provin din raportările oficiale ale federaţiilor sportive şi sunt întocmite pe baza
criteriilor stabilite în conformitate cu prevederile contractelor de finanţare anuală a activităţii
sportive din fonduri publice.

Din tabelul anterior se poate constata că federaţile sportive naţionale gestionează

atât activitatea sportivă internă, cât şi activitatea sportivă internaţională a României cu
un număr extrem de mic de sportivi participanţi la calendarul competiţional anual
(2005=100.123 sportivi); în acest fel, concomitent cu datele din analiza multianuală
(1989-2005), se manifestă o tendinţă de scădere globală la acest indicator cantitativ.
Analiza contribuţiei cluburilor sportive la obţinerea medaliilor la campionatele
naţionale şi la competiţiile internaţionale specifice (seniori, tineret şi juniori) evi-
denţiază semnificativ evoluţia cluburilor sportive de drept public, deşi, cluburile
sportive de drept privat sunt mult mai numeroase.
Simultan, în analiza multianuală, indicatorul calitativ (medalii) prezintă, pentru
perioada 2000- 2005, o tendinţă de creştere rapidă (de la 278 la 776 medalii).
57
 Distribuţia medaliilor obţinute de sportivii români la campionatele mondiale – 2005
(structuri sportive)
– Seniori / Tineret / Juniori –

Sursa: A. B. Teodorescu, Medalii obţinute la campionatele naţionale 2005, Editura A.N.S.,

Bucureşti, 2006.

„Greul” activităţii internaţionale este dus în continuare de indicatorul cantitativ

„Sportivi participanţi la sporturi din programul JO” (63.057 sportivi), dar datele
absolute ale indicatorului calitativ (medalii) reflectă faptul că eficienţa proceselor de
producţie la acest capitol de finanţare publică are o tendinţă de scădere chiar dacă se
menţine constant în ultimii 6 ani (126 medalii = 16,45 %). Ceea ce nu se evidenţiază
în situaţiile menţionate este faptul că indicatorul calitativ (medalii internaţionale) la
„Sporturi din programul JO” este acoperit în mare majoritate (92,17 %) din „pro-
ducţia” de rezultat realizată în cadrul structurilor sportive de drept public.
În anul 2005 se poate constata o scădere a contribuţiei indicatorului calitativ
medalii la „Sporturi recunoscute de CIO” (şah, rugby) şi a indicatorului calitativ
medalii la „Sporturi neolimpice” (modelism, popice).
În cazul sporturilor neolimpice, este extrem de interesant de observat randamentul
bun obţinut de sportivii noştri în raport cu celelalte criterii (170 medalii / 2,078 sportivi
participanţi).
„Greul” activităţii internaţionale în ce priveşte indicatorul calitativ „Medalii
internaţionale” este asigurat de sportivii din „disciplinele de arte marţiale” (460 medalii
= 59,28 %), care realizează un randament deosebit de bun cu un indicator cantitativ
de excepţie (9.362 de sportivi participanţi la calendarul competiţional = 9,35 % din
total sportivi).

58
 CAPITOLUL 3
REGLEMENTĂRI EUROPENE
PRIVIND EDUCAŢIA FIZICĂ ŞI SPORTUL

Dintre reglementările juridice europene, care sunt foarte numeroase şi de o mare

diversitate, cele mai importante şi cu un impact deosebit asupra dezvoltării domeniului
educaţiei fizice şi sportului şi în ţara noastră sunt cele adoptate de Consiliul Europei şi
Uniunea Europeană, care au ca obiective: să promoveze sportul şi beneficiile pe care
acesta le poate oferi societăţii, prin intermediul unei politici bazate, în întreaga Europă,
pe aceleaşi principii.
Asemenea documente, care reglementează acţiunile specifice, acceptate de
statele continentului nostru, printre care şi România, sunt:
– Carta Europeană a Sportului;
– Manifestul de la Lisabona „ Tinerii şi sportul”;
– Codul european al eticii sportive;
– Carta Internaţională a Sportului şi Educaţiei Fizice;
– Declaraţie pentru toleranţă şi fair-play;
– Declaraţie asupra rolului sportului în societate (sănătate, economie, socializare);
– Un program de asistenţă pentru noii membri (programul „ Sprint”);
– Un concept al sportului ca o şcoală a democraţiei;
– Eurofit: o serie de teste pentru măsurarea condiţiei fizice;
– Convenţia antidoping;
– Convenţia europeană privind violenţa şi ieşirile necontrolate ale spectatorilor cu
ocazia manifestărilor sportive, în special la meciurile de fotbal ş.a.

3.1. Carta Europeană a Sportului

Carta Europeană a Sportului a fost adoptată la Conferinţa miniştrilor sportului

din Europa (A 7-a Conferinţă a miniştrilor europeni ai sportului, 14-15 mai 1992,
Grecia – Rodos) în vederea promovării sportului ca factor important al dezvoltării
umane. În Declaraţia politică a participanţilor la Conferinţă se subliniază câteva
principii de bază, printre care:
– evoluţiile ţărilor din Europa după anul 1990 determină stabilirea şi punerea în
aplicare de către Consiliul Europei a unei planificări strategice a obiectivelor
majore din domeniul sportului;
– rolul important al sportului în Europa impune stabilirea locului său în societatea de
azi, ca şi planificarea mijloacelor necesare pentru realizarea obiectivelor domeniului;
– Comitetul pentru Dezvoltarea Sportului va trebui să realizeze, pe lângă simpla
planificare operaţională pe termen mediu, şi un îndrumar organizatoric şi al pro-
ceselor decizionale;
– stabilirea de către Consiliul Europei a unui ansamblu coerent de politici sportive,
în vederea realizării scopurilor fixate, printre care şi a rolului sportului ca bază de
asociere pentru deprinderea democraţiei;
59
– încurajarea caracterului mixt, public şi privat, al sprijinului financiar pentru sport;
– nivelul condiţiei fizice actuale necesită acordarea unui loc prioritar educaţiei
fizice din şcoală, ca şi planificării bugetelor publice în domeniul sportului la un
nivel satisfăcător, asigurând sprijinul necesar mişcării sportive; de asemenea,
impune menţinerea tradiţiei îndelungate a voluntariatului în sport.
Scopul Cartei Europene a Sportului este să asigure dezvoltarea activităţii
sportive pentru:
– a da fiecărui individ posibilitatea practicării sportului, prin asigurarea pentru toţi
tinerii a posibilităţii de a beneficia de programele de educaţie fizică pentru
dezvoltarea aptitudinilor lor sportive de bază; de a participa la activităţi fizice
recreative într-un mediu sigur şi sănătos şi în cooperare cu organismele sportive
corespunzătoare;
– a apăra şi a dezvolta bazele morale şi etice ale sportului, precum şi demnitatea
umană şi securitatea celor ce participă la activităţi sportive, protejând sportul,
sportivii împotriva oricărei exploatări în scopuri politice, comerciale şi financiare
sau a practicilor abuzive şi înjositoare, inclusiv abuzul de droguri.
Carta Europeană a sportului oferă cadrul pentru o politică a sportului la care au
subscris toate statele europene. Ea serveşte ca referinţă pentru autorităţile publice şi
organizaţiile sportive.
În conformitate cu Carta Europeană, sportul trebuie să fie accesibil tuturor, în
sănătate şi siguranţă, să se desfăşoare cu loialitate, toleranţă şi satisfacţie, în respect
faţă de mediul înconjurător.
Carta Europeană a Sportului ţine seama de prevederile unor importante docu-
mente emise de Consiliul Europei, cum sunt:
• „Convenţia cu privire la salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”,
mai ales „dreptul şi libertatea de întâlnire paşnică şi libertatea de asociere” şi
imperativul de a asigura exercitarea drepturilor fără nici o deosebire de sex, rasă,
culoare, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine naţională sau
socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere sau orice altă situaţie;
• Rezoluţia referitoare la „Principiile unei politici a sportului pentru toţi” sub titlul
„Carta Europeană a Sportului pentru toţi”;
• Recomandările cu privire la:
– sport şi televiziune;
– sport şi activităţile de petrecere a timpului liber, precum şi de protecţie a
naturii în zonele acvatice interioare;
– măsurile privind economia de energie în amenajările sportive;
– persoanele handicapate;
– testele de aptitudini fizice Eurofit;
– sportul pentru toţi;
– persoanele vârstnice.
Pe baza acestor prevederi, Carta Europeană a Sportului evidenţiază principiile
fundamentale, care trebuie să inspire politicile sportive, considerând că:
– sportul este o activitate socială şi culturală bazată pe libera alegere, care încurajează
contactele între ţările şi cetăţenii Europei şi joacă un rol fundamental în întărirea le-
găturilor dintre popoare şi dezvoltarea conştiinţei unei identităţi culturale europene;
60
– sportul are un rol important în dezvoltarea individuală şi socială, oferind activităţi
creative şi ocupaţii recreative şi încurajând efortul permanent de îmbunătăţire a
performanţelor, exerciţiul fizic contribuind la echilibrul fizic şi psihic al omului;
– între un mediu înconjurător sănătos şi activităţile sportive trebuie să existe o
relaţie strânsă, fiind necesar să se ia în considerare datele legate de corelaţia
dintre mediu şi principiile dezvoltării durabile prin sport;
– se impune completarea, pe o bază mai largă, a convenţiilor existente în acest
domeniu (de exemplu, cea privind violenţa cu ocazia manifestărilor sportive şi cea
împotriva dopajului), care au contribuit deja la salvgardarea valorilor sportului;
– puterile publice trebuie să dezvolte cooperarea reciprocă cu mişcarea sportivă –
aceasta fiind baza „ indispensabilă a sportului” – pentru a promova valorile şi
binefacerile sportului;
– se impune adoptarea unui cadru european comun pentru dezvoltarea sportului în
Europa, pe baza noţiunilor de democraţie pluralistă, de preeminenţă a legalităţii
drepturilor omului şi a principiilor etice enunţate în „ Codul eticii sportive”.
Carta Europeană a Sportului se referă în mod concret la:
– definiţia şi sfera de aplicare a Cartei;
– mişcarea sportivă;
– instalaţii şi activităţi;
– crearea bazei;
– dezvoltarea participării;
– ameliorarea performanţei;
– sprijinirea sportului de înalt nivel şi a sportului profesionist;
– resursele umane;
– sportul şi principiul dezvoltării durabile;
– informare şi cercetare;
– finanţare;
– cooperare naţională şi internaţională.

3.2. Codul Eticii Sportive

Codul Eticii Sportive a fost adoptat de către miniştrii europeni ai sportului ca

recomandare adresată guvernelor sub deviza „Cine joacă cinstit e întotdeauna
câştigător”. Documentul recomandă dezvoltarea spiritului sportiv, de prietenie şi
respect în rândul copiilor, tinerilor şi adulţilor.
Codul Eticii Sportive completează Carta Europeană a Sportului aşezând fair-play-ul
într-o poziţie centrală, ca element constitutiv şi valoare intrinsecă a sportului. Codul con-
sideră sportul ca:
– fenomen social, activitate socio-culturală cu un mare impact asupra societăţii;
– principală cale de întărire a prieteniei între tinerii reprezentanţi ai diverselor naţiuni;
– principal mijloc de dezvoltare integrală a tinerilor.
Codul recomandă guvernelor europene să:
• încurajeze autorităţile responsabile din învăţământul şcolar să introducă principiile
enunţate în Codul Eticii Sportive în programele de educaţie fizică şi sportivă;
• încurajeze organizaţiile sportive regionale, naţionale şi internaţionale să ţină
seama de principiile Codului în demersurile lor în favoarea întăririi eticii sportive;
61
• respecte dreptul copiilor şi al adolescenţilor de a practica exerciţiile fizice şi
sportul preferat.
Codul subliniază necesitatea ca instituţiile, toţi cei care asigură organizarea
activităţilor sportive să respecte cadrul sportiv, de fair-play; să manifeste responsabilitate
pentru promovarea spiritului sportiv, de fair-play. Această responsabilitate revine:
guvernelor tuturor ţărilor europene; organizaţiilor sportive: federaţii sportive, unităţi
sportive-cluburi şi asociaţii sportive, precum şi profesiilor implicate în activitatea
sportivă: multimedia, medicină ş.a.; diverselor persoane: antrenori, manageri sportivi,
părinţi, educatori, care asigură desfăşurarea activităţii sportive.
Codul eticii sportive este chemat să asigure:
• lupta împotriva violenţei, a dopajului din sport;
• lupta împotriva comercializării excesive a competiţiilor sportive;
• lupta împotriva obţinerii victoriei pe căi necinstite.

3.3. Convenţia antidoping

Această Convenţie a fost semnată de statele membre ale Consiliului Europei, de

celelalte state părţi ale Convenţiei Culturale Europene, ca şi de celelalte state semnatare
ale Convenţiei respective, conştiente că:
¾ sportul trebuie să joace un rol important în protejarea sănătăţii, în educaţia morală
şi fizică, precum şi în promovarea înţelegerii internaţionale;
¾ folosirea pe scară tot mai largă a produselor şi metodelor de dopaj în rândul
sportivilor are consecinţe negative asupra sănătăţii celor ce le utilizează, ca şi
asupra viitorului sportului în general;
¾ dopajul pune în pericol principiile etice şi valorile educative consacrate prin Carta
Olimpică, Carta Internaţională a Sportului şi Educaţiei Fizice ş.a.;
¾ trebuie luate mai mult în considerare reglementările politice şi declaraţiile
adoptate de organizaţiile sportive internaţionale pe tărâmul luptei împotriva
dopajului;
¾ autorităţile publice şi organizaţiile sportive independente au responsabilităţi
suplimentare în lupta împotriva dopajului în sport, îndeosebi în garantarea bunei
desfăşurări – pe baza principiului de fair-play – a manifestărilor sportive, ca şi a
sănătăţii celor care participă la ele.
În vederea reducerii şi chiar a eliminării dopajului în sport, ţinând seama de
valorile etice şi de măsurile practice conţinute în acest document, semnatarii
Convenţiei antidoping au căzut de acord asupra:
¾ reducerii şi eliminării dopajului în sport;
¾ adoptării unei legislaţii, a unor reglementări sau măsuri administrative în scopul
reducerii utilizării în sport a agenţilor şi metodelor de dopaj interzise, în special a
steroizilor anabolizanţi;
¾ sprijinirii organizaţiilor sportive în finanţarea controalelor şi analizelor antidoping;
¾ înlesnirii înfiinţării de laboratoare de control antidoping;
¾ selecţiei şi pregătirii unui personal calificat pentru funcţionarea laboratoarelor de
control;
¾ promovării unor programe corespunzătoare de cercetare şi dezvoltare în acest
domeniu;
¾ elaborării şi aplicării unor programe educative şi campanii de informare.
62
 3.4. Convenţia Europeană privind violenţa şi ieşirile necontrolate
ale spectatorilor cu ocazia manifestărilor sportive,
în special, a meciurilor de fotbal

Statele membre ale Consiliului Europei şi celelalte state participante la Convenţia

Culturală Europeană au adoptat această convenţie, care ţine seama de ieşirile necon-
trolate ale spectatorilor în timpul manifestărilor sportive, cu ocazia meciurilor de fotbal
în special, şi de consecinţele ce decurg de aici.
Convenţia subliniază încă de la început importanţa pe care o au, pentru buna
înţelegere internaţională în special, datorită frecvenţei lor, meciurile de fotbal orga-
nizate între echipele naţionale şi locale ale statelor europene.
Se consideră că atât autorităţile publice, cât şi organizaţiile sportive independente
au responsabilităţi distincte şi totuşi complementare în lupta împotriva violenţei şi a
manifestărilor nesportive ale spectatorilor, ţinând seama de faptul că şi organizaţiile
sportive au responsabilităţi în ce priveşte securitatea şi că, în general vorbind, ele
trebuie să asigure buna desfăşurare a manifestărilor pe care le organizează; Convenţia
apreciază că, în vederea realizării acestui scop, autorităţile şi organizaţiile respective
trebuie să-şi unească eforturile la toate nivelurile corespunzătoare.
Semnatarele Convenţiei consideră că:
¾ violenţa reprezintă un fenomen social actual de mare amploare, ale cărui origini
sunt, în esenţă, străine de sport, sportul fiind adesea terenul unor explozii de violenţă;
¾ trebuie să se coopereze şi să se întreprindă acţiuni comune în scopul prevenirii şi
stăpânirii violenţei şi impulsivităţii spectatorilor cu ocazia manifestărilor sportive;
¾ se impun elaborarea şi aplicarea unor măsuri destinate să prevină şi să controleze
violenţa şi ieşirile necontrolate ale spectatorilor, iar atunci când este necesar,
crearea unor organe coordonatoare. În acest scop, se vor întreprinde măsuri pentru:
– mobilizarea unor suficiente servicii de ordine pentru a face faţă mani-
festărilor de violenţă şi ieşirilor necontrolate atât pe stadioane, cât şi în
imediata lor apropiere, precum şi de-a lungul arterelor de circulaţie folosite
de spectatori;
– strânsa cooperare şi schimbul de informaţii între forţele de poliţie din
diferite localităţi interesate;
– aplicarea sau, la nevoie, adoptarea unei legislaţii care să prevadă că
persoanele recunoscute vinovate de infracţiunea de violenţă sau ieşire
impulsivă trebuie să suporte pedepse sau, dacă este cazul, măsuri admi-
nistrative corespunzătoare;
¾ este necesar să se încurajeze organizarea responsabilă şi buna cooperare a
cluburilor de suporteri, precum şi numirea în cadrul lor a unor agenţi însărcinaţi
să faciliteze controlul şi informarea spectatorilor cu ocazia meciurilor şi să
însoţească grupurile de suporteri ce se deplasează la meciuri jucate peste hotare;
¾ în cazul în care exploziile de violenţă şi ieşirile necontrolate ale spectatorilor sunt
previzibile, părţile vor avea grijă, dacă este necesar prin adoptarea unei legislaţii
adecvate:
– să procedeze astfel încât proiectarea şi structura stadioanelor să garanteze
securitatea acestora, ca şi a spectatorilor, să nu favorizeze violenţa în
63
 rândul acestora, să permită un control eficient al mulţimii, să fie
prevăzute cu bariere sau împrejmuiri adecvate şi să permită intervenţia
rapidă a serviciilor de prim-ajutor şi a forţelor de ordine;
– să separe cu eficienţă grupurile de suporteri rivali, rezervând tribune
speciale grupurilor de suporteri vizitatori, atunci când intrarea acestora
este permisă;
– să fie excluse de pe stadion sau să se interzică accesul în cadrul acestora
al tuturor persoanelor cunoscute ca turbulente, ca şi al tuturor celor aflaţi
sub influenţa alcoolului sau a drogurilor;
– să doteze stadioanele cu un sistem eficient de comunicare cu publicul;
– să interzică introducerea băuturilor alcoolice pe stadioane, vânzarea
acestora în incinta stadioanelor;
– apelând la mijloacele de comunicare în masă, să promoveze idealul
sportiv prin campanii educative şi prin alte mijloace, susţinând noţiunea
de fair-play, în special în rândul tinerilor.

3.5. Cadrul relaţiilor dintre organele guvernamentale

şi organizaţiile neguvernamentale

Pentru a oferi posibilitatea unei evaluări comparative a evoluţiei actului de

normare din România a activităţilor fizice şi a sportului şi pentru a delimita strict
cadrul discuţiilor referitoare la acest demers, prezentăm o parte din datele unui studiu
internaţional realizat în anul 2003 de un expert mondial în organizarea sportului.*

Modele de legislaţie sportivă naţională

• Modelele Intervenţioniste versus Modelele Nonintervenţioniste de legislaţie sportivă
• Avantaje şi dezavantaje
• Flexibilitate versus Predictibilitate / Stabilitate
• Efectul asupra structurii organizaţiilor neguvernamentale sportive
• Finanţarea publică
• Mărime: independenţa este în funcţie de modelul legislaţiei sportive.
• Independenţa creşte când finanţarea de la stat scade.

Descentralizarea statală şi organizarea teritorială a conducerii sportului

• Tipuri de descentralizare a organizării sportului
• Exemple:
• Germania: Laender – responsabilitate legislativă şi administrativă
• Spania: Regiuni autonome – responsabilitate legislativă şi administrativă
• Belgia: Comunităţi lingvistice – responsabilitate globală
• Italia: Regiuni – responsabilitate legislativă
• Marea Britanie: Countries (ţări) – autonomie foarte mare

*
André Noël Chaker, „Parteneriatul guvernamental-neguvernamental în sport”, GO-NGO
Partnership in Sport in Sprint Countries, Seminar al Consiliului Europei (Vilnius, Lituania,
6-7 octombrie 2003).
64
Consolidarea organizaţiilor neguvernamentale
• Consolidarea Mişcării sportive naţionale
• 11 din 19 exemple sunt neconsolidate (Comitetul olimpic naţional şi Confederaţia sportivă
naţională sunt entităţi separate).
• Avantaje şi dezavantaje
• Reprezentativitate: Unitate versus Pluralitatea vocilor.
• Administrare: Eficienţă (ţările mici) versus respectarea agendelor diferite.
• Informaţie: O singură imagine asupra sportului pentru întreaga ţară.
• Finanţare: Dependenţă înaltă faţă de stat versus dependenţă scăzută.

Concertare
Exemple:
• Germania – Preşedintele Comitetului olimpic naţional este membru al forurilor de
conducere ale Confederaţiei sportive centrale.
• Portugalia – Comitetul olimpic naţional are consultări de două ori pe an cu Federaţiile.
• Marea Britanie – Confederaţiile adună împreună reprezentanţii Mişcării sportive.
• Turcia – Preşedintele Confederaţiei Sportive este membru al Comitetului olimpic naţional
• Danemarca, Germania, Suedia – Cooperare între Comitetul olimpic naţional şi Confe-
deraţia federaţiilor.

Încadrarea în diferitele componente

ale matricei organizării sportului european
Model Jurisdicţie Tip de
Ţara
legislativ guvernamentală mişcare sportivă
Austria neintervenţionist descentralizată neconsolidată
Belgia (F.C.) neintervenţionist descentralizată consolidată
Cipru neintervenţionist centralizată neconsolidată
Republica Cehă neintervenţionist centralizată neconsolidată
Danemarca neintervenţionist centralizată consolidată
Finlanda neintervenţionist centralizată neconsolidată
Franţa intervenţionist centralizată consolidată
Germania neintervenţionist descentralizată neconsolidată
Ungaria intervenţionist centralizată neconsolidată
Islanda neintervenţionist centralizată consolidată
Italia intervenţionist centralizată consolidată
Lituania neintervenţionist centralizată neconsolidată
Luxemburg intervenţionist centralizată consolidată
Portugalia intervenţionist centralizată neconsolidată
România intervenţionist centralizată neconsolidată
Slovenia intervenţionist centralizată consolidată
Spania intervenţionist descentralizată neconsolidată
Elveţia neintervenţionist descentralizată consolidată
Marea Britanie neintervenţionist centralizată neconsolidată
Sursa: André Noël Chaker, 2003.

65
66
67
68
 Studii internaţionale publicate în 2003 şi 2005 prezintă o Matrice - cadru a
relaţilor dintre organele guvernamentale şi organizaţiile neguvernamentale sportive.
În acest context trebuie amintit sensul acordat diferitelor noţiuni privind mode-
lele de legislaţie la nivelul statelor membre UE şi al Comisiei Europene / Consiliului
Europei. Astfel:
Modele europene de legislaţie sportivă
Modelul „intervenţionist” Modelul „neintervenţionist”
• Sportul este considerat un Serviciu Public • Activitatea sportivă este considerată ca o
expresie a liberei iniţiative a cetăţenilor
• Statul îşi asumă responsabilitatea pentru
promovarea şi dezvoltarea acestuia • Promovarea şi dezvoltarea activităţii sportive
ţin de responsabilitatea Mişcării sportive
• Mişcării sportive îi este recunoscut un rol
autonom numai pentru acele activităţi • Rolul statului este de a crea condiţiile mate-
identificate prin caracterul specific com- riale care să permită practicarea sportului
petiţional.
• Exemple: Germania, Marea Britanie, Austria,
• Exemple: Franţa, Spania, Portugalia, România Elveţia

Cooperarea dintre stat şi mişcarea sportivă

State cu cultură intervenţionistă
• Obiectivele şi programele sunt stabilite în • Statul sprijină iniţiative în favoarea:
comun de autorităţile publice şi organi-
zaţiile sportive
• Organisme de „concertare” între stat şi miş-
carea sportivă:
– Spania: Consiliul Superior al Sportului
– Belgia: Comisia ABCD
– Franţa: Comisia Naţională pentru Sportul
de Elită
• Exemple de delegare a autorităţii dinspre
stat către federaţiile sportive:
– Franţa, Spania, Portugalia şi România
State cu cultură neintervenţionistă
– Cluburilor sportive;
– Federaţiilor;
– Structurilor asociative centrale de coor-
donare a mişcării sportive.
• Tipuri de intervenţii din partea statului:
– Sprijin financiar;
– Oferirea accesului la infrastructură şi
servicii;
– Baze sportive;
– Pregătirea personalului;
– Cercetare ştiinţifică.
• Implementarea practică a legăturilor dintre
structurile centrale ale mişcării sportive şi
stat
• Exemple:
– Germania: Reprezentanţi ai Comitetului
olimpic naţional şi ai Confederaţiei naţionale
sunt membri în Comitetul Interministerial de
Coordonare.
– Olanda: Reprezentanţi ai Confederaţiei
naţionale sunt membri în Comitetul Naţional
pentru Promovarea Sportului.
– Elveţia: Reprezentanţi ai Confederaţiei
Sportive sunt membri în Comisia Naţională
pentru Sport.
– Marea Britanie: Organisme de „concer-
tare” existente în mare număr la nivel local.
69
 Conform unor analize internaţionale, România este încadrată în această Matrice-
cadru a relaţiilor guvernamental-neguvernamental, astfel:
1. Model legislativ: intervenţionist
2. Jurisdicţie guvernamentală: centralizată
3. Tip de mişcare sportivă: neconsolidată
1. Modelul legislativ în vigoare în România este considerat ca inter-
venţionist datorită prezenţei masive a responsabilităţilor statului în „procesele de
producţie sportivă” şi în dirijarea „pieţei” sportului naţional, aşa cum se regăsesc
acestea în prevederile Legii nr. 69 / 2000 a educaţiei fizice şi sportului, act juridic
ce asigură o marjă de mişcare foarte mică organizaţiilor din iniţiativa privată
(membre ale mişcării sportive).
2. Jurisdicţia guvernamentală este considerată ca centralizată. Acest fapt
îşi are rădăcinile în tradiţiile româneşti privind statul naţional-unitar care au fost
concepute şi puse în aplicare în perioada 1856-1918 şi în continuare.
3. Tipul de mişcare sportivă este caracterizat drept neconsolidată – urmare
a efectelor derivate din Decretul nr. 27, din 30 decembrie 1989, al Consiliului
Provizoriu de Uniune Naţională, privind desfiinţarea CNEFS şi înfiinţarea
Ministerului Sportului, şi a Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69 / 2000, prin
care succesorul de drept al organizaţiei centrale obşteşti (CNEFS) este organul
administraţiei publice centrale de specialitate pentru sport (MS / MTS / ANS).
Astfel, din decembrie 1989, statul preia responsabilitatea doar în ce pri-
veşte indicatorii cantitativi (cluburi, bază materială, finanţare), prin intermediul
funcţiilor de supraveghere şi control, de la organizaţia centrală obştească, însă
nu nominalizează instituţia / organizaţia cu atribuţii de îndrumare, coordonare
pentru asigurarea proceselor de „producţie” sportivă şi de dezvoltare a indica-
torilor calitativi (sportivi internaţionali, medalii internaţionale, organizarea de
competiţii internaţionale).
Datorită absenţei unei singure organizaţii centrale cu responsabilităţi de
control unitar asupra funcţiilor de îndrumare, coordonare şi control, în
România, statul – prin intermediul organului administraţiei publice centrale de
specialitate pentru sport (doar cu atribuţii de „supraveghere şi control”) – ope-
rează direct cu o multitudine de organizaţii sportive, fapt care confirmă poziţia
slabă /neconsolidată a mişcării sportive naţionale în relaţiile sale cu statul. În
anul 2006, în România, existau 60 federaţii sportive şi 3.117 structuri sportive
cu personalitate juridică de drept privat.

Perioada 1949-1989, considerată, pe baza datelor acumulate în timp, drept „cea

mai prolifică perioadă din istoria sportului românesc”, a putut exista exclusiv pe baza
utilizării principiului accesului nelimitat la orice tip de resurse (organizaţionale,
umane, financiare şi informaţionale), singurul care asigură funcţionarea continuă a
proceselor de producţie (economice, sociale sau sportive).
Utilizarea principiului politic al accesului nelimitat la resurse a generat tendinţe
de creştere continuă a indicatorilor cantitativi (inclusiv „producţie pe stoc, marfă fără
valoare de piaţă” - număr mare de participanţi versus potenţial biomotric al populaţiei
în continuă descreştere) şi o tendinţă de scădere neuniformă (dar prezentă permanent)

70
a indicatorilor calitativi ai sportului (medalii internaţionale şi organizarea de com-
petiţii internaţionale de seniori pe teritoriul României).
Datorită faptului că după anul 1989 (momentul de trecere de la „sportul
obştesc”, controlat politic pe termen lung, la „sportul guvernamental”, controlat politic
în funcţie de ciclurile alegerilor politice) şi, mai ales, având în vedere aderarea la
normele şi regulile politice, sociale, juridice şi ale economiei de piaţă ale Uniunii
Europene (după 2007), se poate face afirmaţia că utilizarea principiului politic al
accesului nelimitat la resurse în sportul românesc nu mai este de actualitate.
Dacă sunt coroborate datele provenind din studiile internaţionale privind încadrarea
sportului românesc într-o „Matrice-cadru a relaţiilor guvernamental-neguvernamental”,
putem obţine câteva exemple / variante de reaşezare în viitor a sistemului sportiv naţional
(cf. Andrei Teodorescu, 2006):
Situaţia Model previziune Model previziune Model previziune
anului 2006 1 2 3
Model Intervenţionist Intervenţionist Neintervenţionist Neintervenţionist
legislativ Statul (central) Statul transferă Statul asigură
transferă funcţiile funcţiile de condiţiile materiale
de „îndrumare, „îndrumare, pentru practicarea
coordonare coordonare sportului şi susţine
şi control” şi control” Mişcarea sportivă
autorităţilor mişcării sportive. şi Mişcarea
publice locale. olimpică prin
intermediul unor
„organisme de
concertare”.
Jurisdicţie Centralizată Descentralizată Centralizată Descentralizată
guvernamentală 1. Puterea publică Puterea publică 1. Puterea publică
centrală are rol de centrală normează, centrală susţine
unificare norma- controlează şi financiar
tivă şi reprezentare finanţează întreg activităţile
internaţională sistemul sportiv internaţionale
(federalizare). naţional. majore ale
2. Răspunderea mişcării sportive.
asupra organizării 2. Puterea publică
şi funcţionării locală susţine
sistemului sportiv activitatea sportivă
naţional revine naţională a
puterilor regio- mişcării sportive.
nale (parlament,
guvern şi justiţie
regională).
Tip de mişcare Neconsolidată Neconsolidată Consolidată Consolidată
sportivă Mişcarea sportivă Mişcarea sportivă Mişcarea sportivă
se măreşte cantita- se unifică, sub se unifică, sub
tiv prin crearea de conducerea unei conducerea unei
federaţii sportive organizaţii / asociaţii
regionale pe asociaţii profesionale.
ramuri de sport. profesionale.

* *
*
71
 O lucrare consacrată impactului actului de normare / legislaţie în sport nu poate
face abstracţie de problema definirii sportului.
Când se face referire la o definiţie unanim şi internaţional acceptată se constată
că după aproape 200 de ani de sport modern specialiştii, teoreticienii şi practicienii nu
au ajuns la un numitor comun asupra înţelesului dat domeniului.
În România, domeniul este denumit educaţie fizică şi sport, definiţia oficială
fiind reglementată de prevederile Legii nr. 69 din 28 aprilie 2000, a educaţiei fizice şi
sportului:
Art. (2). În sensul prezentei legi, prin educaţie fizică şi sport se înţelege toate formele
de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să exprime
sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale
civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel.
Consiliul Europei, prin Recomandarea nr. R (92) 13 a Comitetului Miniştrilor
către statele membre privind Carta Europeană a Sportului (adoptată de Comitetul
Miniştrilor la 24 septembrie 1992), defineşte sportul astfel:
i. Prin „sport” înţelegem toate formele de activităţi fizice care, printr-o participare mai
mult sau mai puţin organizată, au drept obiectiv expresia sau ameliorarea condiţiei
fizice şi psihice, dezvoltarea relaţiilor sociale sau dobândirea unor rezultate pozitive în
competiţiile de toate nivelele;
În cadrul diferitelor state membre ale Uniunii Europene, definirea sportului
îmbracă forme nuanţate. Chiar dacă nu s-a ajuns la o definire unanim acceptată, din
perspectiva factorilor politici şi a administraţilor naţionale, se pune în practica de zi
cu zi un nou sens dat sportului – efectele sale macroeconomice.
1. În primul caz, al „Definirii statistice”, sportul echivalează cu:
– Operarea bazelor / facilităţilor sportive;
– Alte servicii sportive.
În acest caz, Valoarea adăugată generată de sport în UE are ca efect direct
suma de 41 miliarde Euro şi ca efect total, suma de 45 miliarde de Euro.
2. În cazul al doilea, al „Definirii înguste”, sportul echivalează cu: Definiţia statistică
plus (+) toate sectoarele afectate direct de către activităţile sportive:
– Producerea şi vânzarea (retailers) bunurilor sportive;
– Divertisment şi media;
– Educaţia şi antrenamentul sportiv.
În acest caz, Valoarea adaugată generată de sport în UE are ca efect direct
suma de 259 miliarde Euro, iar ca efect total, suma de 313 miliarde Euro.
3. În cel de-al treilea caz, al „Definirii largi”, sportul echivalează cu toate celelalte
sectoare cu cel puţin o relaţie cu activităţile sportive: turism, sănătate, asigurări, pu-
blicitate.
În acest caz, Valoarea adăugată generată de sport în UE are ca efect direct
suma de 324 miliarde Euro, iar ca efect total, suma de 407 miliarde Euro.
Tipul de demers politic din cadrul Uniunii Europene, cu asumarea responsa-
bilităţii şi independenţei decizionale naţionale consideră sportul ca o parte importantă
a sprijinirii dezvoltării naţionale.
72
 Astfel, specialiştii domeniului solicită politicienilor necesitatea unui demers activ
atunci când abordează problematica legislativă a sportului.
În acest sens, se recomandă ca discursul monocriterial (sport şi sănătate; sport şi
activitate fizică; sport şi îmbătrânire; sport şi economie) să fie înlocuit cu un discurs
multicriterial (politic + social + economic).

3.6. Legislaţia referitoare la sport şi educaţie fizică

în unele ţări europene

ALBANIA
În Constituţia albaneză nu există referire specială la sport. Acesta este doar
definit ca o activitate socială la care are dreptul să participe orice cetăţean.
Prin Legea nr. 8114, Parlamentul albanez a aprobat Legea Sportului, care creează
baza legală pentru întreaga activitate sportivă pe teritoriul ţării.
Fondul Naţional de Dezvoltare a Sportului sprijină politica sportivă şi prio-
rităţile în ceea ce priveşte distribuirea fondurilor care provin de la Loteria sportivă şi
din alte surse.
Există, de asemenea, Consiliul Regional al Sportului, responsabil pentru dez-
voltarea sportului în fiecare regiune.
Departamentul Sportului din cadrul Ministerului Educaţiei şi Sportului, Comitetul
Olimpic Albanez, federaţiile sportive, cluburile sportive şi asociaţiile se ocupă de
activităţile corespunzătoare, conform statutelor respective.
Albania a semnat Convenţia europeană împotriva dopajului şi Convenţia euro-
peană privind violenţa spectatorilor.

AUSTRIA
Problematica sportului nu este tratată în Constituţia federală. Responsabilitatea
pentru sport revine regiunilor, care au promovat un număr de legi ale sportului.
La nivel federal există legi care afectează sportul indirect (de exemplu, legi cu
privire la educaţie, transport, aviaţie etc.). Sportul este direct afectat de Actul de
promovare a sportului federal, care permite Guvernului federal să sprijine sporturile
neguvernamentale (asociaţii sportive, cluburi sportive) în conformitate cu principii
prestabilite (Guvernul federal poate să ofere sprijin, dar aceasta nu este o obligaţie).
În acest cadru, Organizaţia centrală a sportului din Austria (BSO) are cuvântul final în
ceea ce priveşte alocarea fondurilor publice.
Un alt canal legal, prin care circulă fondurile destinate sportului, a fost deschis
prin revigorarea sistemului de Loto şi de pronosticuri: BSO are dreptul de a utiliza
astfel de fonduri pe baza unui contract cu Guvernul federal. Fondurile sunt indexate
în funcţie de creşterea costului vieţii.
O lege importantă este Actul privind formarea instructorilor sportivi, care
reglementează pregătirea profesorilor de sport, a antrenorilor etc. Costurile sunt
suportate de Guvernul Federal.
Iată câteva dintre măsurile adoptate în domeniul sporturilor:
1. Dopaj: Austria a ratificat Convenţia Consiliului Europei împotriva dopajului care
permite Guvernului federal să asigure asociaţiilor sportive posibilitatea desfăşurării
testelor împotriva dopajului.
2. Violenţă, siguranţă: Regulamentele Guvernului federal sunt orientate spre eradi-
carea violenţei la marile evenimente sportive. Ministerul federal al Educaţiei şi
73
 Afacerilor Culturale este responsabil pentru adoptarea, în acest sens, a măsurilor
necesare de ordin moral şi educaţional.
3. Asigurări sociale: în Austria există mai multe instituţii care oferă sprijin pentru
sportivii de performanţă, sub diferite forme:
– ajutor sportiv: sportivii de performanţă sunt sprijiniţi din punct de vedere
financiar pe baza rezultatelor;
– forţele armate federale: soldaţii profesionişti au posibilitatea unor antre-
namente intensive;
– Comitetele pentru sport de performanţă: sunt responsabile pentru spriji-
nirea tinerelor talente şi a sportivilor de performanţă;
– Comitetul pentru sportul de performanţă: a fost creat după Jocurile
Olimpice de la Seul în 1988 şi include cercetători în sport, conducători ai
organizaţiilor sportive, antrenori cu înaltă calificare, manageri, oficiali
guvernamentali etc. Comitetul sprijină aranjamentele pentru o mai bună
cooperare între procesul de antrenament şi ştiinţa sportului, precum şi un
control superior pe durata perioadelor de pregătire. Comitetul este coor-
donat de BSO.

BELARUS
Constituţia Republicii Belarus garantează fiecărui cetăţean dreptul la activităţi
fizice şi la practicarea sportului.
Legea Sportului din Republica Belarus are drept scopuri:
– utilizarea sistemului de cultură fizică şi sport în beneficiul persoanelor
individuale şi al societăţii;
– atenţie prioritară culturii fizice şi sportului la nivelul copiilor şi tinerilor şi,
în general, al cetăţenilor belaruşi;
– finanţare separată şi stimulare economică a culturii fizice şi a sportului;
– garanţii legale sociale şi de securitate pentru persoanele implicate în sport.

BELGIA
Constituţia belgiană nu face referire la sport. Legea fundamentală în acest
domeniu este cea referitoare la Promovarea educaţiei fizice, a practicii sportive şi a
activităţilor în aer liber, precum şi a controlului pariurilor asupra rezultatelor mani-
festărilor sportive. Această lege include 3 capitole de bază: organizarea pariurilor
asupra rezultatelor manifestărilor sportive, Fondul Sportiv Naţional (mijloace şi
alocaţii), Înaltul Consiliu pentru Educaţie Fizică, Sport şi Activităţi în aer liber.
O serie de măsuri au fost, de asemenea, adoptate la nivel naţional şi la nivelul
comunităţilor. Aceste măsuri se referă la:
– condiţiile în vederea recunoaşterii federaţiilor sportive şi pentru acordarea
fondurilor destinate acoperiririi costului de funcţionare a acestor federaţii;
– condiţiile de finanţare pentru: sportul pentru handicapaţi, publicitate,
bazele sportive, cumpărarea de echipament, terenurile de joc, programe
de formare a conducătorilor pentru dezvoltarea sportului etc.;
– infrastructura;
– sectorul de sănătate: dopaj, supraveghere din punctul de vedere al medicinii
sportive;
74
 – vehicule cu motor;
– violenţa;
– practicanţii profesionişti ai sportului: folosirea forţei de muncă, securitate
socială etc.;
– practicanţii amatori de sport neremuneraţi.

BOSNIA ŞI HERŢEGOVINA
Constituţia Bosniei şi Herţegovinei nu tratează distinct problematica sportului.
Singura lege care reglementează activităţile sportive este Legea asupra culturii fizice,
care reglementează toate chestiunile privind instituţiile şi organizaţiile de cultură fizică,
modul cum se organizează activităţile în sportul de performanţă şi sportul de petrecere a
timpului liber, sportivii (drepturi şi obligaţii), profesioniştii din lumea sportului
(antrenori), controlul medical, nevoile şi interesele societăţii în raport cu sportul.
Bosnia şi Herţegovina a semnat şi ratificat Convenţia împotriva violenţei,
Convenţia împotriva dopajului şi Convenţia culturală a Consiliului Europei.

BULGARIA
O Lege referitoare la cultură fizică şi la sport a fost adoptată în 1948 şi a încetat
să opereze în 1957. De atunci, nu a mai existat o legislaţie specială a sportului.
Adunarea Naţională a adoptat Actul asupra educaţiei fizice şi sportului.
Bulgaria a semnat convenţiile Consiliului Europei referitoare la dezvoltarea
sportului:
– Convenţia împotriva violenţei a fost ratificată de către Adunarea
Naţională a Republicii Bulgaria. Comisia Naţională pentru controlul
antidoping operează pe baza Regulamentului de control antidoping din
activităţile sportive competiţionale şi antrenament şi a Regulamentului
pentru activitatea Comisiei naţionale de control antidoping din Republica
Bulgaria, documente adoptate de către Consiliul de Miniştri în 1995.
– Convenţia europeană împotriva violenţei spectatorilor, semnată de
Guvernul Bulgariei în 1995, a fost ratificată de către Adunarea Naţională
a Republicii Bulgaria în 1996.

REPUBLICA CEHĂ
Domeniul sportului nu este reglementat printr-o lege specifică. Există mai multe
norme legale generale şi regulamente care sunt aplicabile şi în domeniul sportului,
cum ar fi Legea referitoare la libertatea de asociere (1991) sau setul de legi de natură
economică menite să reglementeze activităţile economice în domeniul sportului.

CIPRU
Funcţiile Organizaţiei Sportului din Cipru (CSO), care acoperă toate formele de
sport cu excepţia sportului şcolar, sunt definite prin Legea 69 / 1985. Această lege
tratează toate chestiunile referitoare la dezvoltarea sportului, crearea şi administrarea
instalaţiilor sportive, corecta aplicare a convenţiilor semnate de Cipru cu alte state
europene, cu organisme şi organizaţii internaţionale, cum ar fi Carta Europeană a
Sportului, convenţiile împotriva violenţei şi antidoping, Carta Europeană a sportului.
Legea tratează, de asemenea, aspectele financiare ale sprijinului pe care îl asigură
CSO pentru diverse organizaţii, ca şi ale recunoaşterii diverselor organizaţii sportive.
75
 CROAŢIA
Constituţia croată are în vedere promovarea şi sprijinirea dezvoltării culturii
fizice şi a sportului.
Legea sportului acoperă următoarea problematică: dezvoltarea culturii fizice şi a
sportului, modalităţi de îmbunătăţire a culturii fizice şi activităţilor sportive, necesităţile
publicului în domeniul sportului, asociaţiile sportive, Comitetul Olimpic Croat, statutul
participanţilor la activităţi sportive, competiţiile şi manifestările sportive, munca şi
activitatea specialiştilor din sport, protejarea sănătăţii participanţilor la activităţi
sportive, controlul şi inspecţiile, informaţia sportivă, statutul proprietăţii instalaţiilor
sportive, sancţiuni pentru diverse abuzuri şi încălcări etc.

DANEMARCA
Există trei acte ale Parlamentului danez care se referă la sectorul sportiv:
Actul asupra pariurilor în fotbal şi loto, în care se specifică modul de distribuire a
fondurilor provenind din aceste pariuri. Partea cea mai importantă din aceste fonduri
este alocată asociaţiilor sportive naţionale Team Danmark şi instituţiei care răspunde de
promovarea sportului de performanţă; sprijinul statului pentru domeniul sportului s-a
ridicat la aproximativ 300 de milioane DKK.
Actul asupra alocării sprijinului financiar către „Folkeoplysning” („Folkeoplysning”
este termenul colectiv pentru persoanele care predau activităţi de sport şi de educaţie
ce nu reprezintă o parte a educaţiei formale asigurate de către sectorul public). Scopul
acestui act este de a asigura un sprijin public la nivel local, în beneficiul sportului
local, prin finanţarea activităţilor sportive şi închirierea de săli de sport şi terenuri.
Actul de promovare a sportului de performanţă prin care instituţia denumită
Team Danmark este definită ca o instituţie independentă cu două treimi din buget
finanţate de către stat şi o treime finanţată de către sectorul sportiv. Obiectivul Team
Danmark este, conform legii, de a promova sportul de performanţă într-un mod
responsabil din punct de vedere social.

ELVEŢIA
Sportul îşi are bazele de principiu în Constituţia Federală. Totodată, Legea
federală pentru încurajarea gimnasticii şi a sportului este legea fundamentală a
sportului elveţian. Ea stabileşte diferitele sectoare pentru care autorităţile locale
poartă responsabilitatea.

ESTONIA
Legile care reglementează activităţile sportive sunt următoarele:
• Constituţia Republicii Estonia.
• Legea asupra organizaţiilor publice.
• Regulamentele generale ale Departamentului Sportiv Estonian de Stat.
• Linii directoare pentru regulamentele cluburilor sportive (Decretul nr. 83 al
Comitetului pentru Sport si Cultură Fizică al Estoniei).
• Linii directoare temporare pentru regulamentul sportiv şcolar (Decretul nr. 14 al
Departamentului Sportiv Estonian de Stat).

76
 FINLANDA
Actul sportiv adoptat în 1980 a pus la dispoziţia sportului finlandez o bază
legală şi a întărit poziţia municipalităţilor şi a organizaţiilor, în special în ceea ce
priveşte finanţarea de către stat.
Comitetul pentru Sport şi Educaţie Fizică, în 1988, a evaluat şi examinat scopurile
generale ale politicii sportive. Comitetul trebuie să dimensioneze posibilităţile de
dezvoltare a culturii fizice şi să elaboreze propuneri pentru un program de politică a
sporturilor şi pentru măsurile având legătură cu implementarea acestuia.
Principiul director adoptat de către Comitetul pentru Sport şi Educaţie Fizică în
1990 este: „Condiţie bună prin activitate fizică – activitate fizică pentru fiecare”. În
scopul de a transpune în practică acest principiu ca un obiectiv general pentru anii ’90
a fost necesară crearea unor servicii sportive care să dea populaţiei posibilitatea de a
duce o viaţă activă din punct de vedere fizic, care să corespundă speranţelor şi
nevoilor acesteia.
Atenţia se concentrează în primul rând asupra serviciilor fundamentale, cum ar
fi dezvoltarea şi sprijinul la nivel local. Trei activităţi – cheie au fost selectate pentru
dezvoltare:
• educaţia fizică, sporturile şi activităţile fizice pentru copii şi tineret;
• sportul pentru toţi, activităţile de întreţinere a condiţiei fizice şi de petrecere a
timpului liber pentru adulţi;
• sportul de performanţă.
Comitetul pentru Sport şi Educaţie Fizică are, de asemenea, în vedere
dezvoltarea sportului internaţional de performanţă prin măsuri acceptabile din punct
de vedere etic, aspect de mare importanţă.

FRANŢA
Înaintea celui de-al doilea război mondial, organizarea sportului se baza doar pe
asociaţii sportive şi federaţii.
Carta Sporturilor (Legea din 20 decembrie 1940) a reprezentat primul text care
trata organizarea sportului, până la acea dată autonom. Carta a fost abrogată prin
Decretul din 1943 (Decretul de la Alger), care a reprezentat o revenire la caracterul
autonom al sportului.
Decretul din 1945 a instituit noul cadru al sportului francez şi a rămas timp de
30 de ani baza organizării sportive din această ţară. Sistemul arăta astfel: statul avea
dreptul exclusiv de a organiza manifestările sportive şi de a selecţiona sportivii care
reprezentau Franţa în competiţiile internaţionale; pentru îndeplinirea acestor sarcini,
statul îşi „delega puterile” către federaţiile sportive.
Legea din 1975, respectând principiul Decretului din 1945, a înlocuit sistemul
„delegării de puteri” prin „abilitare”, ceea ce lărgea puterea principalelor federaţii
sportive, asociindu-le cu mişcarea sportivă prin intermediul instructorilor voluntari .
Legea din 1984 privitoare la organizarea şi promovarea activităţilor fizice şi
sportive reprezintă textul de lege în vigoare şi în momentul de faţă. În contrast cu
legislaţia anterioară, legea din 1984 stabileşte recunoaşterea de către stat a misiunii de
serviciu public a tuturor federaţiilor recunoscute de stat, cu alte cuvinte, a organizării
şi dezvoltării activităţilor fizice şi sportive – aceasta este misiunea federaţiilor sportive
(federaţii monosport, multisport sau federaţii asociate).
Legea respectivă a fost modificată şi adaptată în 1985 şi 1987 pentru a include şi
baza legislativă necesară profesionismului din sport.
77
 Legea din 1992 fixează condiţiile necesare pentru siguranţa instalaţiilor sportive şi
a manifestărilor sportive.
Articolul 1 al Legii din 1984 fixează principiile fundamentale şi filosofia generală
a legii, descriind totodată responsabilităţile atât ale statului, cât şi ale mişcării sportive:
• Activităţile fizice şi sportive reprezintă un factor important al echilibrului mental
şi fizic, pentru sănătatea şi dezvoltarea individului; ele reprezintă un element
fundamental al educaţiei, culturii şi vieţi sociale. Dezvoltarea acestora se face în
interesul general, iar participarea la aceste activităţi reprezintă un drept pentru
toţi, indiferent de sex, vârstă, capacitate sau condiţie socială.
• Statul este responsabil pentru educaţia fizică şi sportivă, sub autoritatea Ministerului
Educaţiei Naţionale. Statul asigură sau supraveghează – în cooperare cu toate
părţile interesate – organizarea programelor de antrenament pentru diversele
activităţi fizice şi pentru profesiuni sportive, precum şi acordarea de diplome.
• Sportul de performanţă reprezintă o sursă de dezvoltare umană şi de progres.
Sportivului de performanţă îi revine un rol social, cultural şi naţional de primă
importanţă.
• Dezvoltarea activităţilor fizice şi sportive, ca şi a sportului de performanţă intră în
responsabilitatea statului şi a mişcării sportive, inclusiv a asociaţiilor şi federaţiilor
sportive în cooperare cu comunităţile teritoriale, sectorul corporatist şi instituţiile
sociale. Statul oferă sportivilor de performanţă posibilitatea de a progresa în cadrul
disciplinei sportive alese şi se preocupă de integrarea profesională a sportivilor.
• Dezvoltarea asociaţiilor în domeniul activităţilor fizice şi sportive este încurajată de
către stat şi de către sectorul public prin toate măsurile posibile orientate spre
promovarea organizării democratice a asociaţiilor şi facilitarea activităţii voluntare.

GERMANIA
Legea de bază (Grundgesetz – GG) nu are prevederi referitoare la sport.
Responsabilităţile Guvernului federal, pe de o parte, ale Landurilor, pe de altă
parte, se bazează pe principiul potrivit căruia competenţele legislative şi admi-
nistrative faţă de sport revin landurilor. Acest principiu este derivat din articolele 30
şi 70 (1) ale GG. Cu toate acestea, responsabilitatea federală se deduce din prevederi
constituţionale cum ar fi:
• articolul 32 din GG privind promovarea relaţiilor cu state străine;
• articolul 91a din GG privind construirea universităţilor;
• articolul 91b din GG privind planificarea educaţiei şi promovarea supraregională
a cercetării;
• articolul 104a din GG, paragraful 4 privind sprijinul financiar, în legătură cu
Actul pentru promovarea construcţiilor urbane.
Guvernul federal, în cooperare cu Landurile, este împuternicit să dezvolte com-
petenţe care nu sunt prevăzute în scris în ceea ce priveşte reprezentarea comună,
inclusiv sportul de performanţă. Ca o consecinţă, Guvernul federal poate fi implicat în
administrarea (finanţarea) şi legislaţia care se referă la domeniu.

GRECIA
Cele mai importante legi sportive votate de Parlamentul grec sunt:
• Decretul 3769/1957: crearea Secretariatului General pentru Sport (sub auspiciile
Primului-Ministru).
78
• Legea 397/1968: reorganizarea Secretariatului General pentru Sport.
• Legea 75/1975: organizarea activităţilor sportive în afara programei şcolare
(alegerile în cadrul cluburilor sportive, supravegherea şi controlul organizaţiilor
sportive, competiţiile sportive, arbitri, antrenori, conflicte în sport, dezvoltarea
sportului etc.).
• Legea 879/1979: organizarea fotbalului profesionist şi a companiilor cu răs-
pundere limitată în fotbal.
• Legea 1558/1985: Secretariatul General pentru Sport trece la Ministerul Culturii,
devenind responsabil pentru toate problemele sportului, cu excepţia sportului şcolar;
• Legea 1889/1990: separarea fotbalului profesionist de cel amator.
• Legea 1958/1991: înfiinţarea de secţii sportive cu plată şi companii sportive cu
răspundere limitată în fotbal, baschet şi volei.
• Legea 2433/1966: modernizarea organismelor supravegheate de către Secretariatul
General pentru Sport; federaţiile pentru handicapaţi şi reglementarea unor alte
probleme ale sportului.
• Legea 1787/1988: ratificarea Convenţiei Europene privind violenţa spectatorilor
la manifestările sportive.
• Legea 2371/1996: ratificarea Convenţiei Europene împotriva dopajului.

IRLANDA
Principiile Cartei Europene a Sportului sunt bazele politicii irlandeze în domeniul
sporturilor. Nu există legislaţie specială privind conducerea activităţilor sportive.

ISLANDA
Jocurile şi întrecerile sportive ca glima (o formă de lupte) şi înotul sunt părţi ale
culturii tradiţionale islandeze. Înotul a fost predat încă din 1821. Multe cluburi au
inclus sporturile în activităţile lor. În 1907 ele s-au afiliat formând Asociaţia Islandeză
pentru Tineret (UMFI). Federaţia Sportului a Islandei (ISI, formată în 1912) uneşte
federaţii şi cluburi sportive.
În 1925 a fost adoptată o lege care obligă autorităţile locale să-i înveţe pe copii să
înoate. Legea Şcolilor Regionale din 1929 prevedea ca discipline obligatorii educaţia
fizică şi înotul. În jurul anului 1930, UMFI şi ISI au obligat autorităţile locale să aplice
legea din 1925 şi, de asemenea, să creeze facilităţi sportive. În 1939, un Comitet a fost
numit să „facă propuneri cu privire la cele mai potrivite mijloace de încurajare a
sportului şi educaţiei fizice”, iar în 1940 a fost adoptată o Lege a Sportului.
Secţiunea I a legii vizează administraţia. Secţiunea II, care prevede fondurile
pentru costurile de construcţie şi consilierea unor specialişti, a fost abrogată de o nouă
lege, adoptată în 1989. Secţiunea III precizează că sporturile trebuie învăţate ca
discipline şcolare, că toţi copiii apţi fizic trebuie să fie capabili să înoate când termină
primul nivel educaţional şi că toate şcolile trebuie să fie asigurate cu facilităţi (săli de
gimnastică, piscine, terenuri de joc). Secţiunea IV precizează calificările celor res-
ponsabili pentru educaţia sportivă în şcoli şi cluburi. Secţiunea V plasează sporturile
neşcolare sub controlul membrilor cluburilor din UMFI şi ISI şi obligă toate cluburile
sportive să fie membre ale asociaţiilor regionale. Secţiunea VI include diverse
prevederi despre utilizarea facilităţilor.
Ultimele schimbări privitoare la Legea ajutorului guvernamental pentru sport
se reflectă în legile amendate în 1989, care introduc schimbări fundamentale în rolul
79
statului, pe de o parte, şi al autorităţilor locale, pe de altă parte. Tendinţa este de a
transfera acest rol de la stat la autorităţile locale, mai ales în privinţa fondurilor pentru
crearea de facilităţi sportive.

ITALIA
Organismele legislative italiene au recunoscut şi respectat întotdeauna principiul
autonomiei sistemului sportiv.
Legea care defineşte structura organizatorică a sportului datează încă din 1942,
fiind ulterior modificată de câteva ori (1943, 1947, 1951, 1959) şi fiind urmată de
implementarea unui Regulament, 1986, şi de Legea nr.138 din 1992. Această lege se
preocupă în principal de CONI, principala instituţie de organizare a sportului
(înfiinţată la începutul secolului XX) şi de Federaţii.
Îndatoririle CONI includ „organizarea şi întărirea sportului naţional” şi „orien-
tarea sa spre dezvoltarea sportului competiţional” (art.2 al Legii 426/1942).
Federaţiile Sportive Naţionale sunt organisme ale CONI şi doar CONI poate
decide recunoaşterea sau, dacă e necesar, excluderea unor noi Federaţii Sportive.
CONI îndeplineşte trei funcţiuni:
• este un Organism Public neguvernamental (Preşedintele, Biroul Executiv şi
Secretarul General sunt aleşi de Consiliul Naţional, care include Preşedinţii
Federaţiilor şi Membrii Italieni ai Comitetului Internaţional Olimpic);
• este Federaţia Federaţiilor Sportive (o Confederaţie a Sporturilor);
• este Comitetul Naţional Olimpic recunoscut de CIO.
Alte legi relevante privind organizarea sportului:
• Legile din 1934 şi 1978; Fondul de Asigurări pentru Practicanţii Sportivi;
• Legea din 1971, nr. 1099: îngrijirea sănătăţii în relaţie cu activităţile sportive;
• Legea din 1981, nr.91 şi Decretul Legii din 1996, nr. 485 privind sportul profesionist;
• Legea din 1987, nr. 65 şi 1989, nr. 289: programele extraordinare de susţinere a
facilităţilor sportive.
Prima măsură legislativă legată de „sănătatea în activităţile sportive” datează
încă din 1950 şi repartizează această responsabilitate unui organism al CONI, Federaţia
Italiană de Medicină Sportivă. În 1960, în timpul Jocurilor Olimpice de la Roma,
Federaţia a început testările doping.
O a doua măsură (Legea nr.1099 din 1971), cu obiectiv specific antidoping, a
înlocuit-o ulterior pe prima. Potrivit acestei legi, sportivii „care folosesc substanţe ce
se pot dovedi dăunătoare sănătăţii lor”, modificându-şi artificial capacităţile lor
naturale, sunt pasibili de sancţiuni penale. Controalele sunt realizate de stat pe baza
unor proceduri clar specificate.
Multe regiuni şi-au stabilit propriile reglementări, nu numai în domeniul
protejării sănătăţii, dar şi în cel al respectării testărilor antidoping.
În 1993 Consiliul Naţional al CONI a aprobat noi şi mai multe standarde efective
privind lupta antidoping. Programele conţin teste atât pentru sportivi de la nivelurile
Olimpic şi Internaţional, cât şi pentru alţi membri ai Federaţiilor de la niveluri inferioare.
Pentru a ţine în frâu violenţa în timpul evenimentelor sportive, Legea nr. 401 din
1989 stabileşte că „oricine perturbă cursul normal al unui eveniment competiţional” va
fi amendat, în cazul în care perturbarea reprezintă o ofensă, persoana va fi penalizată.
Poliţia poate împiedica accesul la evenimentele sportive. Aceasta se poate realiza în
80
situaţia în care este vorba de persoane care poartă „arme ofensive”, care au participat
activ la incidente violente (anterioare) legate de evenimentele sportive sau care i-au
incitat pe alţii prin intermediul strigătelor sau scrierilor cu caracter violent. În cazul unor
ofense aduse în asemenea circumstanţe, judecătorul poate interzice accesul părţii
vinovate, în locurile unde se desfăşoară competiţii sportive.
Legea nr. 45 din 1995, a stabilit măsuri şi mai ferme pentru prevenirea şi pena-
lizarea actelor de violenţă în zonele unde se desfăşoară evenimentele sportive.

LETONIA
Legile principale care reglementează dezvoltarea sporturilor sunt următoarele:
1. Constituţia Republicii Letonia (revizuită în 1990).
2. Legi particulare:
– Principiile Strategiei Naţionale a Sporturilor, adoptate de Congresul al
Treilea al Sporturilor, în 1996;
– Legea Organizaţiilor şi Asociaţilor Neguvernamentale, adoptată de Parla-
ment, în 1992;
– Legea Educaţiei, adoptată de Parlament în 1991;
– Legea asupra Obiectivelor Educaţiei, Culturii şi Ştiinţei şi asupra Facili-
tăţilor Sportive de Importanţă Naţională, adoptată de Parlament în 1995;
– Legea asupra Statutului Facilităţilor Sportive Naţionale, adoptată de
Parlament în 1992;
– Legea Loteriilor şi a Jocurilor de Noroc, adoptată de Parlament în 1994;
– Legea Bugetului de Stat pentru 1997, adoptată în 1996;
– Regulamentele Generale ale organizaţiilor sub egida sportului.

LITUANIA
Legea pentru Educaţie Fizică şi Sport, aprobată în 1995, stabileşte temeiul legal
pentru activitatea de cultură fizică şi organizaţiile sportive, precum şi competenţa
instituţiilor de stat în cadrul culturii fizice şi domeniului sporturilor; ea reglementează
sportul profesionist şi asigură garanţii legale pentru ca populaţia să participe la cultură
fizică şi sport; reglementează alte relaţii în domeniul culturii fizice şi sportului.

LUXEMBURG
Temelia legislaţiei sportive este Legea pentru Educaţie Fizică şi Sport, din
1976. Legea are două caracteristici esenţiale.
1. În primul rând, stabileşte principiul rolului subsidiar al autorităţilor publice în
mişcarea sportivă privată. Statul este responsabil pentru ghidarea, orientarea, coor-
donarea, susţinerea financiară şi încurajarea în domenii precum sportul de competiţie,
sportul în şcoală şi sportul în cadrul Forţelor Armate.
2. În al doilea rând, fixează orientările majore, lăsând la latitudinea puterii exe-
cutive de a decide cum se va implementa legea.
Legea din 1978 a fost cea care a determinat structura administrativă a educaţiei
fizice şi sportului, în care sunt incluse în ordine ierarhică: Ministerul pentru Educaţie
Fizică şi Sport, comitetele guvernamentale pentru educaţie fizică şi sport şi serviciile
departamentale ministeriale, Institutul Naţional de Sport, Şcoala Naţională de Educaţie
Fizică şi Sport, Centrul sportiv naţional, cu piscină olimpică, şi Centrul polisportiv.
81
 MAREA BRITANIE
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord nu are o constituţie scrisă şi
nici vreo lege specială cu privire la sport.
Prevederile sportive sunt cuprinse numai în actele guvernamentale, având numai
caracter admisibil. Nu există obligaţii pentru autorităţile locale de a lua măsuri în
domeniul sportului. În 1988 a fost promulgată o lege prin care autorităţilor locale li se
cere să supună managementul anumitor facilităţi sportive ofertei competitive.
În 1987, Actul pentru Paza contra Incendiilor şi Securitatea Locaţiilor Sportive
a inclus prevederea privind brevetarea şi securitatea evenimentelor cu spectatori, iar
Actul (Contravenţiilor) în Fotbal, din 1991, a definit contravenţiile specifice legate de
comportamentul spectatorilor la meciurile de fotbal.
Actul Loteriei Naţionale din 1993 prevede ca sportul să primească 20% din
fondurile alocate pentru „cauze bune” din venitul Loteriei Naţionale.
În 1995, Actul Centrelor de Activitate (Securitatea Persoanelor Tinere) a
stabilit regulamentul centrelor şi furnizorilor de facilităţi în care copiii şi tinerii sub
vârstă de 18 ani se angajează în activităţi cu grad de risc, inclusiv prevederi pentru
impunerea măsurilor de securitate.
În legătură cu controlul doping, deţinerea de medicamente / substanţe fără reţetă
medicală nu constituie contravenţie, dar eliberarea acestora fără reţetă este contravenţie.
Nu există altă legislaţie care să controleze abuzul de droguri / medicamente în sport, dar
Consiliile Sportive au un program de control doping, opereând împreună cu organele
sportive de guvernare naţionale.

NORVEGIA
Comitetul Olimpic Norvegian şi Confederaţia Sportului, membrii şi organizaţiile
afiliate se supun unui pachet de reguli generale adoptate de ele însele. Comitetul Olimpic
Norvegian şi Confederaţia Sportului sunt organizaţii voluntare care se guvernează
singure. Toate regulile de autoguvernare sunt fixate de Comitetul Olimpic Norvegian şi
de Confederaţia Sportului şi membrii săi, ele trebuie să fie în concordanţă cu legislaţia
norvegiană generală, cum ar fi, de exemplu, legislaţia asupra taxelor şi impozitelor.
Regulile de competiţie / regulile pentru jocuri guvernează în practică fiecare ramură
sportivă. Asemenea reguli sunt stabilite de către asociaţiile sportive respective, care
organizează sportul respectiv. În acest domeniu, asociaţiile individuale sunt autonome,
Comitetul Olimpic Norvegian şi Confederaţia Sportului neputând interveni.
Problema violăreii regulilor asupra dopingului este reglementată pe baza preve-
derilor cuprinse, în parte, în Constituţia Comitetului Olimpic Norvegian şi a Confederaţiei
Sportului, aceste prevederi aplicându-se tuturor organizaţiilor afiliate.

OLANDA
Nu există o legislaţie specifică pentru sport. De asemenea, nu există măsuri
legislative în domeniul sportului în afară de acelea rezultate din aderarea la Convenţia
Europeană asupra Violenţei în Sport şi la Convenţia Europeană asupra Luptei
împotriva Dopajului în Sport.
Cu toate acestea, Legea Ajutorului Social fixează îndatoririle şi respon-
sabilităţile statului în domeniul sportului. Reglementările guvernamentale hotărăsc
tipul de facilităţi şi activităţi pentru care statul poate aloca fonduri, cât şi nivelul şi
condiţiile alocării fondurilor.
82
 POLONIA
Activităţile sportive se bazează mai ales pe două acte ale Parlamentului, şi
anume: Legea pentru Cultura Fizică, din 1996, şi Legea pentru Oficiul de Stat al
Sportului şi Turismului, din 1991. Cea din urmă defineşte sarcinile, responsabilităţile
şi obligaţiile acestui organ guvernamental. Mai există şi două acte de natură generală
care reglementează activităţile sportive în anumite privinţe. Acestea sunt: Legea
pentru Asociaţii, din 1989, şi Legea asupra Autorităţilor Locale, din 1990. Prima
reglementează sfera de activitate a organizaţiilor sportive, inclusiv a Comitetului
Olimpic Polonez.

PORTUGALIA
Constituţia Republicii Portugheze, Legea Fundamentală a sistemului sporturilor,
cât şi un mare număr de măsuri legislative includ o serie de prevederi importante.
Pe baza Legii Fundamentale a sistemului sporturilor, au fost luate un mare
număr de măsuri legislative în domeniile:
• competiţiei la vârf (criterii de calificare, premieri);
• pregătirii antrenorilor şi a agenţilor sportivi;
• asigurării sportive;
• dopingului (teste antidrog);
• asociaţiilor sportive (statut legal, statut public utilitar, acorduri de programe);
• conducătoriilor (statutul conducătorilor sportivi voluntari);
• violenţei (asistenţa poliţiei la evenimente sportive, măsurile de securitate pe sta-
dioane);
• practicanţilor (acorduri contractuale pentru practicanţi ai sportului de performanţă);
• corupţiei (formele de comportament care afectează natura proprie şi legală a
evenimentelor competitive sunt calificate drept comportament criminal).

FEDERAŢIA RUSĂ
În 1993, Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse (F.R.) a adoptat Legislaţia de bază a
F.R. în domeniul educaţiei fizice şi sportului. Acest document este o bază conceptuală şi
legală pentru elaborarea de legi care reglementează sportul şi activitatea fizică în cadrul
Federaţiei Ruse.
În 1993, a fost emis Regulamentul nr. 1973 asupra politicii de protecţie a sferei
culturii fizice şi sportului în F.R. Sprijinirea culturii fizice şi a sportului a fost
declarată ca fiind o sarcină primară a Guvernului.
În 1993, noua Constituţie a F.R. a stabilit responsabilitatea statului pentru
programele de finanţare şi dezvoltare socială. În toamna lui 1994, asemenea programe
pentru activităţile de cultură fizică şi sport au fost elaborate şi supuse spre aprobare
Parlamentului.
În totalitatea ei, legislaţia pentru cultură fizică şi sport include prevederile
cuprinse în Constituţia F.R., Legea de Bază a Statului în domeniul educaţiei fizice şi
sportului şi în actele F.R. emise în conformitate cu aceasta.
Legislaţia pentru cultură fizică şi sport are ca scop dezvoltarea multilaterală
personală, promovarea unor modalităţi sănătoase de viaţă, dezvoltarea nevoii de
perfecţiune fizică şi morală, prevenirea bolilor, a obişnuinţelor dăunătoare şi crimei.
83
 SLOVENIA
Constituţia ţării nu face referiri speciale la sport. Responsabilitatea pentru dez-
voltarea sportului revine statului. Legea Asociaţiilor, adoptată de Parlament, defineşte
în primul rând dreptul uman de bază al asocierii. Legea prevede, de asemenea,
drepturile de proprietate ale diverselor asociaţii, inclusiv facilităţile sportive şi scopul
prioritar al acestora.
Programul Naţional pentru Sport este sprijinit de o Lege a Sportului.
Sportul este sprijinit de Guvern prin Bugetul Naţional, din care anumite fonduri
sunt alocate sportului. Legea Finanţării Comunităţilor Locale (1994), conţinând
reglementările necesare asigurării resurselor financiare de către autorităţile locale,
prevede subvenţii de la bugetul central pentru cazul în care autorităţile locale nu pot
asigura fonduri suficiente pentru programele de bază din sport.
Un sprijin suplimentar pentru sport este asigurat de stat prin finanţare indirectă –
Legea Jocurilor din 1995, urmată de Legea Privatizării Loteriei Naţionale (1996).
Slovenia a semnat Convenţia Culturală Europeană în 1992, ratificând astfel
Convenţia Europeană Antidoping, Convenţia Europeană asupra Violenţei şi Com-
portamentului Abuziv al Spectatorilor în Special la Meciurile de Fotbal. Guvernul
Republicii Slovenia a adoptat Carta Europeană a Sportului în 1994, recomandând că
orientările Cartei să fie respectate în legislaţia sportivă slovenă.

SLOVACIA
În 1990, Parlamentul a aprobat Actul pentru Cultură Fizică, care avea ca scop
să stabilească un cadru de principiu şi un îndrumar, care să guverneze dezvoltarea
sportului.
În 1992, Actul pentru organizarea evenimentelor sportive şi turistice (cunoscut
ca Actul Antiviolenţă) a fost aprobat de către Parlament. Acest Act asigură cadrul
legislativ pentru organizarea de asemenea evenimente.
În 1993, Slovacia a ratificat Convenţiile Consiliului Europei (antidoping şi
antiviolenţă) şi, prin hotărâre de guvern, a acceptat principiile politicii sportive
cuprinse în Carta Sporturilor.

SPANIA
Constituţia din 1978 stabileşte, printre principiile activităţii politice, următoarele:
„Autorităţile publice vor asigura educaţia sanitară, fizică şi sportivă. Ele vor asigura, de
asemenea, modalităţi adecvate de petrecere a timpului liber.” Totodată, Legile Funda-
mantale ale Comunităţilor Autonome se referă, printre alte responsabilităţi specifice
transferate de stat acestor comunităţi, la „promovarea sportului”.
Legea de Bază a Autorităţilor Locale (1985) garantează responsabilităţile muni-
cipalităţilor cu privire la „activităţile şi facilităţile sportive; activităţile recreative; turism”.
În 1990, Guvernul a propus Parlamentului o nouă lege a sportului, care a fost
aprobată şi al cărei scop principal era să modernizeze legislaţia spaniolă în două feluri:
să includă problematica noilor fenomene din lumea sporturilor (sportul profesionist,
dopingul, violenţa la evenimentele sportive, cerinţele sportului de performanţă etc.) şi
să adapteze legea la noua distribuire a responsabilităţilor între administraţia de stat şi
diversele Comunităţi Autonome. Iată principalele prevederi ale legii:
– Natura obligatorie şi generală a educaţiei fizice în sistemul de învăţământ
preuniversitar.
84
– Recunoaşterea Consiliului Superior al Sportului ca organ cu responsabilităţi
naţionale în ceea ce priveşte problemele sportive. Preşedintele său poartă titlul de
Secretar de Stat.
– În cadrul asociaţiilor sportive, se face o distincţie între asociaţiile care au ca scop
principal promovarea sportului – asociaţiile care se ocupă în primul rând cu practica
sportului competitiv sau organizat (cluburi şi federaţii) – şi Ligile Profesioniste, la
care cluburile (sau echipele profesioniste ale unui club) care participă la competiţii
sportive oficiale (profesionale sau naţionale) trebuie să fie afiliate.
– Statutul sportivilor a fost, de asemenea, recunoscut legal, aşa încât Administraţia
de Stat să fie obligată să-şi îndeplinească anumite obligaţii cu privire la pregătirea
tehnică, încorporarea în sisteme educative şi integrarea socială şi profesională a
acestora în timpul şi după cariera lor sportivă.
– Promovarea dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice a sportului, în coordonare cu
planurile naţionale şi în colaborare cu instituţiile de cercetare.
– Aducerea la zi, printre altele, a reglementărilor cu privire la antidopaj şi
antiviolenţă, conform convenţiilor internaţionale semnate de Spania.
– Stabilirea regulamentelor de bază pentru disciplinele sportive, cu referire specială
la concilierea extrajudiciară în diferite sporturi.

SUEDIA
Constituţia Suediei nu menţionează în mod specific sportul. Dreptul constitu-
ţional la organizare se aplică şi cluburilor sportive şi federaţiilor lor. Sistemul suedez
conferă Confederaţiei Sportului Suedez un rol central. În ciuda faptului că aceasta
este o organizaţie neguvernamentală, ea a primit, totuşi, un număr de sarcini din
partea Guvernului. Confederaţia şi munca administrativă din cadrul federaţiilor, cel
puţin, sunt finanţate de Guvern.
Iată câteva măsuri legislative luate de Guvern:
– Doping: în 1992, o nouă lege a intrat în vigoare; ea prevede pedepsirea deţinerii
de droguri şi a traficului cu agenţi de dopaj, în special steroizi anabolici.
– Violenţa şi securitatea: nu există legislaţie specială pentru sport, cu excepţia
Actului de prohibiţie a boxului profesionist.
– Securitatea socială: toţi sportivii care câştigă mai mult de 18 000 SEK pe an din
activităţile lor sportive au dreptul la protecţie conform legilor care reglementează
securitatea socială.

TURCIA
Articolul 59 din Legea Constituţională specifică faptul că statul ia toate măsurile
pentru a dezvolta sănătatea fizică şi morală a cetăţenilor turci de toate vârstele şi a
încuraja populaţia să practice sporturi. Statul se preocupă, de asemenea, de sportivii de
elită. Legea nr. 3289 din 1986 stabileşte competenţele, obligaţiile şi responsabilităţile
Directoratului General pentru Tineret şi Sporturi.

UCRAINA
Nu se fac referiri la sport în Constituţia ţării. Există totuşi o lege de bază pentru
sport, Legea Educaţiei Fizice şi Sportului, adoptată în 1993.
Legea stabileşte baza socială, economică şi administrativă pentru educaţie fizică
şi sport şi contribuţia organelor guvernamentale oficiale, a întreprinderilor, instituţiilor
85
şi organizaţiilor la promovarea sănătăţii, a performanţelor în muncă şi a longevităţii prin
cultură fizică şi sport.
Capitole din lege fac referiri la următoarele aspecte:
– reguli generale ale sportului, ca sferă separată a activităţii fizice;
– rolul îndrumător al autorităţilor guvrnamentale în sfera culturii fizice şi sportului;
– autoconducerea etc.

UNGARIA
Parlamentul ţării a adoptat, în 1996, Legea privind sportul şi Legea privind
facilităţile sportive.
Legea sportului stabileşte sarcinile Oficiului Naţional pentru Educaţie Fizică şi
Sport, Consiliului Sportului şi Comitetului Olimpic Ungar. Ea defineşte condiţiile de
recunoaştere şi sarcinile federaţiilor sportive; stabileşte crearea a două fundaţii
publice pentru finanţarea sportului, una privind sportul de elită şi mişcarea olimpică,
iar cealaltă privind sportul la copii, tineri, handicapaţi şi de recreere.
Există o lege generală care reglementează activităţile cluburilor şi federaţiilor
sportive (Act II/1989 despre dreptul asociaţiilor) şi un decret (Decretul puterii legale
nr. 9/1989), care tratează problemele organizatorice şi operaţionale ale federaţiilor
sportive.
Constituţia Ungariei arată că sunt de responsabilitatea guvernului promovarea
sportului şi a activităţilor recreaţionale ale cetăţenilor, ca şi dezvoltarea unei politici a
sportului. În acord cu legislaţia privind municipiile şi autorităţile locale, sunt de
responsabilitatea acestora susţinerea, accesul şi întreţinerea facilităţilor sportive.
Există reglementări la un nivel inferior (decrete ministeriale) privind pregătirea
sportivilor profesionişti, problemele de disciplină sportivă etc.

3.7. Cadrul organizatoric pentru educarea, formarea continuă

şi activitatea specialiştilor în sport şi educaţie fizică
în unele ţări europene

ALBANIA
Ministerul Educaţiei este responsabil pentru aceste probleme şi se ocupă, printre
altele, de remunerarea profesorilor de educaţie fizică, includerea – în mod gradual, de la
nivel preşcolar la nivel universitar – a educaţiei fizice şi sportului în programa de învă-
ţământ, numărul de ore pe săptămână afectat acestei discipline corespunzător fiecărui
nivel de educaţie, ca şi natura activităţilor respective. Există, de asemenea, un calendar
sportiv specific pentru şcoli la nivel local şi districtual. Educaţia fizică este predată
2 ore pe săptămână la nivelul grădiniţelor, al şcolii elementare, în licee şi universităţi.
Există un Institut Superior de Cultură Fizică, al cărui scop este formarea profe-
sorilor şi specialiştilor în cultură fizică şi sport.

AUSTRIA
Organisme guvernamentale oficiale: Departamentul Sportului Şcolar şi al
Educaţiei Fizice (Ministerul Federal al Educaţiei şi Afacerilor Culturale), Institutele
pentru Ştiinta Sportului de pe lângă Universităţile din Viena, Graz, Salzburg şi Innsbruck,
responsabile pentru pregătirea formării profesorilor pentru şcolii secundare (cinci ani),
86
Departamentul pentru Colegiile de Pregătire a Profesorilor (Ministerul Federal al
Educaţiei şi Afacerilor Culturale), responsabile pentru pregătirea profesorilor de sport
pentru şcolile primare şi cele de ciclul doi, Inspectoratele pentru şcolile regionale,
responsabile pentru toate chestiunile care privesc educaţia fizică în şcolile secundare;
colegiile şcolare districtuale, responsabile pentru educaţia fizică în „şcolile obligatorii”.
Educaţia fizică este guvernată de legi (Actul de educaţie în şcoli, Actul de
organizare în şcoli) şi, în mod mai specific, de mai multe decrete.
Programa este variabilă în funcţie de tipul şcolii. Numărul de ore obligatorii pe
săptămână: grădiniţă (sub 6 ani): 2 ore; şcoala primară (6-10): 2-3 ore; gimnaziu (11-14):
3-4 ore; liceu (15-18): 2-3 ore; şcoli tehnice / vocaţionale (15-19): 1-2 ore. Există şi
activităţi în afara programei supravegheate, în special, de către profesorii de sport: de
exemplu, manifestările sportive şcolare etc.

BELARUS
Ministerul Sportului şi Turismului defineşte, în colaborare cu Ministerul Educaţiei,
obiectivele, conţinutul şi metodologia de ordin practic pentru educaţia fizică în şcoli,
care sunt incluse în programa tuturor instituţiilor de educaţie secundară şi superioară.
Scopuri: dezvoltarea deprinderilor motrice; stimularea motivaţiei pentru activităţi fizice
pe durata întregii vieţi; sportul ca model al societăţi (comportament, regulamente).
Conţinut: 3 ore pe săptămână în şcoli, o abordare specială pentru grupuri cu
solicitări medicale deosebite, oportunităţi în afara programei (secţii de sport, cluburi,
competiţii).

BOSNIA ŞI HERŢEGOVINA
Educaţia fizică este o disciplină obligatorie în şcoala primară şi secundară, ca şi
în primul an universitar (2 ore pe săptămână la fiecare nivel). Există două facultăţi de
cultură fizică şi sport (una în fiecare entitate) care sunt responsabile de pregătirea
specialiştilor din domeniul sportului (profesori, antrenori). Elevii din ciclul primar şi
secundar pot participa la activităţi sportive printr-un sistem competiţional cunoscut
drept „Jocurile Olimpice ale celor mici”.

BULGARIA
Sportul în şcoală se practică pe bază voluntară şi este dezvoltat prin diferite orga-
nizaţii sportive. Se organizează competiţii sportive şcolare. De asemenea, există 9 şcoli
secundare specializate pentru sportivii talentaţi şi o Federaţie bulgară a Sportului Şcolar.

REPUBLICA CEHĂ
Ministerul Educaţiei, Tineretului şi Sportului este responsabil de predarea educaţiei
fizice în şcoli. Educaţia fizică este o disciplină obligatorie în şcoala primară şi secundară
(2-3 lecţii pe săptămână). În majoritatea universităţilor, educaţia fizică este obligatorie
în primele patru semestre (în funcţie de politica universităţii). Există o largă ofertă în
ceea ce priveşte activităţile voluntare. Curriculumul include, de asemenea, cursuri de
înot şi schi, precum şi tabere de vară (turism). Pregătirea specialiştilor în sport (pro-
fesori, antrenori) este asigurată prin facultăţile de sport şi educaţie fizică (şi prin
facultăţile pedagogice în care se desfăşoară cursuri de educaţie fizică.
87
 CIPRU
Organismul responsabil pentru dezvoltarea sportului şcolar este Ministerul
Educaţiei şi Culturii, atât pentru educaţia elementară, cât şi pentru educaţia secundară.
În ceea ce priveşte educaţia privată, există prevederi speciale.
Multe sporturi sunt promovate în şcoală, cum ar fi atletismul, baschet, volei,
handbal, gimnastică, nataţie, fotbal, tenis etc. Cea mai bună echipă a fiecărei şcoli
participă la campionate anuale regionale şi naţionale organizate de către Ministerul
Educaţiei şi Culturii. Echipele învingătoare participă la numeroase competiţii stu-
denţeşti europene şi internaţionale.

CROAŢIA
Ministerul Educaţiei şi Sportului este responsabil pentru educaţia fizică şi
sportul în etapa dinaintea şcolarizării, în şcolile elementare şi secundare şi în uni-
versităţi. Programa de educaţie fizică şi sport prevede două ore pe săptămână de
activităţi sportive obligatorii şi unele activităţi opţionale, în afara orelor de curs. O
deosebită atenţie este acordată elevilor talentaţi, iar instructorii calificaţi şi profesorii
pot lua parte la activităţile cluburilor sportive din afara sistemului şcolar.
Conform Legii sportului, toate şcolile trebuie să organizeze un club sportiv şi să
participe la programul competiţional la nivel local, regional şi naţional. (Federaţia
croată a sportului şcolar este responsabilă de implementarea acestor competiţii, sprijinul
financiar fiind acordat de stat, de autorităţile regionale şi locale). O dată pe an, cele mai
bune cluburi pe regiuni iau parte la o competiţie naţională. Există aproximativ 1.400 de
cluburi sportive în şcolile primare şi secundare.

DANEMARCA
Ministerul Educaţiei este responsabil pentru sportul în şcoală şi sistemul
educaţional.
Sportul este o disciplină obligatorie în şcoala primară. Elevii au, în medie, două
lecţii de sport pe săptămână şi, suplimentar, o lecţie de înot pe săptămână în clasele a
patra, a cincea şi a şasea. În clasa a zecea şi în anul final de şcoală primară, elevii pot
opta pentru mai multe ore pe săptămână de sport decât norma standard, de două ore.
Activităţile sunt adaptate diferitelor niveluri de vârstă şi includ atât sporturile individuale,
cât şi sporturile de echipă. Scopul este de a pune la dispoziţia copiilor atât cunoştinţe,
cât şi abilităţi şi experienţă. Multe şcoli creează posibilitatea practicării sportului pe
baze voluntare după orele de curs, ca un mod de a completa numărul de lecţii obligatorii
în şcoală pe domeniul sportului. Competiţia sportivă oficială cea mai importantă la
nivelul şcolii primare este „ Ziua şcolară a exerciţiului” în fiecare an, în octombrie, la
care participă aproximativ 600.000 de elevi de vârstă şcolară.
Sportului în şcoala medie îi sunt afectate două ore pe săptămână. De asemenea,
elevii pot opta pentru studiul unor lecţii de sport la nivel mai înalt în anii doi şi trei de
şcoală medie, ceea ce înseamnă încă patru ore pe săptămână. Lecţiile la nivel superior
includ atât subiecte practice, cât şi teoretice, iar examenul final este un test în ceea ce
priveşte atât aspectele practice, cât şi cele teoretice.
Disciplina sport poate fi studiată la Universităţile din Copenhaga şi Odense.
Programa acoperă trei din cei patru ani, cu doi ani de instrucţie de bază în sport şi
1-2 ani de cursuri de absolvire în biologie sau în domeniul artelor şi al ştiinţelor
88
sociale. Absolvenţii de sport din universităţi sunt folosiţi de regulă în şcoli medii sau
în afara sectorului public, de exemplu, în asociaţiile sportive de voluntari.
O trăsătură distinctivă a sistemului educaţional danez este reprezentată de şcolile
superioare de gimnastică şi sport, în care tinerii de peste 18 ani urmează cursuri de trei
până la opt luni şi beneficiază de o pregătire de conducător în sport.

ESTONIA
Educaţia fizică este o parte a sistemului educaţional. Scopul educaţiei fizice în
şcoală este de a stimula dezvoltarea fizică, psihologică, estetică şi socială a elevilor şi de
a iniţia copiii în sport, precum şi de a-i încuraja în vederea participării directe la acti-
vităţile sportive. Ministerul Educaţiei a recomandat ca numărul de ore de educaţie fizică
în şcoala primară şi secundară să fie între 2 şi 4 pe săptămână. Profesorii de educaţie
fizică sunt formaţi la Universitatea Tartu şi la Universitatea pedagogică din Tallin.
Instituţiile principale pentru antrenamentul sportiv sunt şcolile sportive cu
program special. Cele 56 de şcoli sportive sunt finanţate de către municipalităţile
locale prin departamente de educaţie sau de sport, prin asociaţiile sportive cu tradiţie
şi cu ajutorul unor firme.
Pentru cei mai buni 423 de sportivi există Gimnaziul Sportiv Estonian, având şi
o şcoală de schi (şcoală de schi Otepaa). Gimnaziul include centre sportive, spaţii de
cazare, cantine, servicii medicale, ca părţi ale unui mare complex. Gimnaziul Sportiv
Estonian îşi desfăşoară activitatea sub îndrumarea Ministerului Educaţiei şi într-o
strânsă colaborare cu federaţiile sportive.
Sportul şcolar şi sportul universitar sunt reprezentate de către Uniunea estoniană
a sportului şcolar şi de către Uniunea estoniană a sportului universitar.

FINLANDA
Educaţia fizică este obligatorie în şcolile generale şi în liceu. În plus, şcolile pot
oferi mai multe cursuri opţionale. Numărul de ore de educaţie fizică pe săptămână
poate, prin urmare, să varieze în funcţie de vârsta copilului, interesul şi programa
specifică şcolii.
O trăsătură deosebită a sistemului şcolar finlandez este educaţia sanitară, o
disciplină studiată atât în liceu, cât şi în şcolile profesionale. Lecţiile tratează teme
generale privind sănătatea şi educaţia rutieră şi sunt, în general, predate de către
profesorii de educaţie fizică.
În şcoala generală, educaţia fizică este predată de către profesori la clasele 1-6 şi
de către profesori specializaţi de educaţie fizică de la clasa a şaptea în sus.
În şcolile secundare superioare, educaţia fizică şi educaţia sanitară sunt, de
regulă, predate de către profesorii de educaţie fizică. Profesorii finlandezi de educaţie
fizică primesc o pregătire universitară care conduce la obţinerea licenţei.
Un curs de educaţie fizică este obligatoriu în şcolile profesionale şi include, de
asemenea, educaţia sanitară. Educaţia fizică în şcolile profesionale este predată de
către profesorii de educaţie fizică.
Activităţi fizice voluntare sunt organizate pentru toţi studenţii din universităţile
finlandeze. Organizarea sportului competiţional şi de performanţă, precum şi a formării
antrenorilor este, în principal, în responsabilitatea federaţiilor sportive. Sportul în şcoli
şi în universităţi nu joacă un rol atât de mare faţă de sportul competiţional, ca în alte
ţări. Cu toate acestea, Federaţia finlandeză a sporturilor universitare (OLL), o organizaţie
89
sportivă naţională şi studenţească, organizează anual câteva competiţii, inclusiv o cursă
tradiţională de ştafetă.
Finlanda are 12 şcoli sportive cu posibilitatea de a face selecţie pe plan naţional
şi 5 şcoli sportive specifice pentru un anume sport sau o regiune. Anumite institute
profesionale oferă, de asemenea, programe de studiu comparabile axate pe sport.
Şcolile sportive au, în prezent, aproape 1400 de tineri, care reprezintă 35 de sporturi
diferite. O şcoală specializată în sport oferă studenţilor posibilitatea de a-şi termina cu
succes studiile în timp ce se antrenează pentru a deveni sportivi de nivel repre-
zentativ. Şcoala este responsabilă pentru instrucţia şcolară normală şi totodată oferă
condiţii pentru antrenament, care se desfăşoară ca parte a procesului de instruire.
Numărul maxim al cursurilor de antrenament care pot fi urmate, inclusiv studiile
teoretice, este de 19, în timp ce numărul total al cursurilor este de 75. Antrenamentul
are loc în strânsă cooperare cu federaţia naţională a sportului din ramura respectivă.

FRANŢA
Ministerul Educaţiei este responsabil pentru predarea în şcoli a educaţiei fizice
şi sportive.
Legea din 16 iulie 1984 se ocupã de cadrul programelor de educaţie fizică şi de
sport la toate nivelurile educaţiei primare şi secundare. Educaţia fizică şi sportul sunt
predate încă din grădiniţă, în şcolile primare, secundare şi tehnice. Educaţia fizică şi
sportul sunt predate:
– în grădiniţe şi şcoli primare, de către echipa profesorală. Componenţii acestei
echipe pot obţine o calificare principală în educaţie fizică şi sport ca parte a formării
lor iniţiale şi a perfecţionării. Personalul specializat poate – dacă este nevoie – să fie
solicitat să sprijine echipa profesorală la cererea şi sub responsabilitatea acesteia;
– în şcolile secundare, de către profesorii de educaţie fizică şi sport.
Programele în grădiniţe şi cursul de pregătire (primul an de educaţie primară) se
bazează pe jocuri şi activităţi ritmice şi muzicale; programele din cursul elementar (anii
doi – cinci de educaţie primară) sunt orientate spre predarea disciplinelor sportive.
Legea din 26 ianuarie 1984 abordează şi problema autonomiei universitare.
Studenţilor nu li se cere să practice activităţi de educaţie fizică şi sport, cu excepţia
anumitor secţii, unde educaţia fizică şi sportul reprezintă elemente esenţiale de formare.
Activităţile sportive în afara şcolii sunt organizate, în cazul şcolii primare, de
către Uniunea Sporturilor din Şcolile Primare (USEP), de către Uniunea Naţională a
Sportului Şcolar (UNSS) pentru educaţie secundară şi de către Federaţia Naţională a
Sportului Universitar (FNSU) pentru educaţia superioară.

GRECIA
Ministerul Educaţiei şi Cultelor este responsabil pentru predarea educaţiei fizice
în şcoală (toate nivelurile), ceea ce include atât programa, cât şi instalaţiile sportive
din şcoli (infrastructura).
Direcţia pentru educaţie fizică din minister este responsabilă pentru educaţia
fizică în şcoli. Direcţia colaborează cu Birourile pentru educaţie fizică din prefecturi,
ca şi cu Secretariatul General pentru Sport şi Comitetul Olimpic Elen în ceea ce
priveşte programele sportive şcolare specifice sau alte probleme sportive.
Există programe analitice pentru educaţie fizică în şcoală primară şi secundară
care descriu subiectele (sporturile), conţinutul, numărul de ore de predare, procedurile
90
de evaluare, cuprinzând şi alte instrucţiuni utile; acestea sunt realizate de către un
grup de lucru special (tehnic) al ministerului care elaborează şi programul pentru
organizarea de activităţi sportive şi competiţii în şcoli.
Numărul de ore de educaţie fizică în şcoli este, în şcoala primară, de 2 ore, în
şcoala secundară de 2-3 ore, în liceu de 1-2 ore. Personalul care predă disciplinele
sportive este format, de regulă, din profesori de educaţie fizică.
În universităţi şi instituţii de educaţie superioară, studenţii pot: (a) să urmeze
programe sportive gratuite în sălile aferente; (b) să participe la competiţii sportive
regionale între universităţi şi institute cu profil tehnic; (c) să participe la competiţii
sportive internaţionale şi la manifestări care promovează sportul în general.
Competiţiile şi campionatele majore din şcoli sunt organizate la toate nivelurile
de educaţie sub responsabilitatea unui Comitet central de organizare a activităţilor
sportive în colaborare cu Comitetele departamentale de organizare.
Formarea în domeniul educaţiei fizice şi a sportului se realizează în facultăţile
de Educaţie Fizică şi cele de Ştiinţa Sportului din cadrul Universităţilor. Se acordă
diplome de către Secretariatul General pentru Sport pentru formare pe termen scurt în
şcoli specializate; cei care deţin astfel de diplome fiind calificaţi spre a-şi desfăşura
activităţile în cluburi sportive ca antrenori.
Universitatea formează cadrele necesare pentru predarea educaţiei fizice în
şcolile primare şi secundare; profesorii lucrează în cadrul programelor sportive ale
Secretariatului General pentru Sport, care sunt aplicate în şcoli şi universităţi, ocupă
poziţii administrative în sălile de sport şi stadioane, lucrează ca antrenori în cluburile
sportive etc.

IRLANDA
Există o programă analitică pentru educaţie fizică la nivelele şcolare 1 şi 2.
La primul nivel, programa este predată de profesorul clasei. Profesorii primesc
o pregătire în educaţie fizică în Colegiile Educative. Un total de 2 ore pe săptămână
este recomandat pentru toate clasele în timpul şcolii.
La nivelul 2, programa este predată de profesori specialişti pregătiţi la nivel de
diplomă în educaţie fizică. Un total de 2 ore săptămânal este recomandat de Departa-
mentul Educaţiei pentru toate clasele în timpul şcolii.
Cantitatea de timp alocată sportului variază de la o şcoală la alta. În unele cazuri,
o şcoală oferă un sortiment larg de opţiuni competitive, pe când în altele, unul limitat.
Consilierea este oferită fiecărei şcoli fie prin programă, fie prin intervenţiile
Departamentului Educaţiei sau intervenţiile din partea organismelor de conducere a
sportului.

ITALIA
Sistemul educaţional este bazat în mod esenţial pe şcoli de stat, existând şi un
număr limitat de şcoli private, care au programe de studiu similare cu programele
şcolilor publice şi ale căror diplome sunt recunoscute de stat.
În sistemul şcolar italian nu este definită o distincţie conceptuală netă între sport
şi educaţie fizică. De fapt, programele şcolare de învăţământ ţintesc să asigure tuturor
elevilor aptitudini şi potenţial fizic pe baza unui proces educaţional gradual, adaptat
vârstei lor. Această abordare graduală este reflectată în predarea „Educaţiei Motrice”
în grădiniţele şi şcolile elementare. Ulterior, în şcolile secundare, elevilor li se predă
91
„Educaţia Fizică şi Sportivă”, în care criteriile selective şi cele excesiv competiţionale
sunt excluse. Prin Jocurile Tineretului şi Campionatele Şcolare, tinerii sunt iniţiati
treptat în diverse discipline sportive.
Programul de învăţământ pentru grădiniţele de stat include deja activităţi de
„educaţie fizică” efectuate în spiritul jocului şi al libertăţii de mişcare. În 1991, au
fost adoptate noi orientări potrivit cărora „activitatea motrică” este privită ca fiind
egală în importanţă cu alte zone ale educaţiei.
Programele de învăţământ pentru şcolile elementare includ activităţi de „educaţie
motrică”, ce urmăresc: dezvoltarea / amplificarea abilităţilor perceptive şi a reperto-
riului schemelor motrice statice şi dinamice cât mai mult posibil; dezvoltarea
comportamentului social în relaţie cu ceilalţi participanţi şi cu regulile jocurilor şi ale
sportului, în general.
Programele de „educaţie fizică” pentru şcolile secundare inferioare sunt bazate pe
5 obiective importante: dezvoltarea fiziologică; consolidarea şi coordonarea schemelor
motrice de bază; activitatea motrică, ca limbaj; activitatea în mediul natural; iniţierea în
practica sportivă.
Programele de „educaţie fizică” pentru şcolile secundare superioare adoptă
obiectivele şcolilor inferioare superioare şi le adaptează la nevoile adolescenţilor,
urmărind: dezvoltarea fiziologică; reelaborarea schemelor motrice; consolidarea
caracterului, dezvoltarea calităţilor sociale şi a simţului civic; cunoaşterea şi practi-
carea activităţilor sportive.
Programele universitare nu includ activităţi sportive; totuşi, statul a înfiinţat
Centre Sportive Universitare, care promovează practica sportivă în rândul studenţilor
în fiecare campus universitar.
Institutele de Educaţie Fizică pregătesc profesori, incluzând în programele lor
multe ore de sport.
Institutele organizează cursuri cu durata de trei ani; diplomele eliberate nu sunt
considerate „licenţă” (ca în cazul cursurilor universitare de 4 ani).

LETONIA
Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei este responsabil pentru asigurarea educaţiei
fizice în şcoli.
Organizarea obligatorie a activităţilor fizice este reglementată prin Legea
Educaţiei, care prevede ore de educaţie fizică în şcoli de 2 – 3 ori pe săptămână.
Profesorii de educaţie fizică sunt pregatiţi în cadrul Academiei pentru Educaţie Sportivă
sau, opţional, în cadrul uneia dintre cele trei Academii Pedagogice ale Universităţii
Letone de Stat.
Diverse activităţi sportive în afara orelor de clasă sunt organizate de cluburile
sportive din şcoli, de şcolile sportive regionale / din oraşe, de federaţia sportivă a
şcolilor şi Centrul Sportiv pentru Tineret; 18% dintre cei 330 000 de elevi din şcoli
iau parte activă la aceste activităţi sportive opţionale. Există 64 de şcoli sportive în
Letonia finanţate de stat împreună cu municipalităţile.

MAREA BRITANIE
Toate şcolile, cu excepţia celor pentru preşcolari, trebuie să aibă terenuri de joc
sau dreptul de folosinţă a unuia; cele mai multe şcoli secundare au o sală de
gimnastică. Unele şcoli au şi alte facilităţi, cum ar fi piscină, săli de sport şi săli
pentru dans şi mişcare.
92
 Guvernul consideră că toţi copiii trebuie să aibă posibilitatea să înveţe
deprinderile sportive de bază. De aceea, educaţia fizică a devenit obiect obligatoriu de
studiu pentru toţi copiii între 5 şi 16 ani în şcolile de stat din Anglia şi Ţara Galilor.
Un curriculum naţional revizuit, introdus în august 1995, pune un accent special pe
jocurile de echipă tradiţionale şi sportul de competiţie. Curriculumul stabileşte, de
asemenea, că toţi elevii trebuie să poată înota cel puţin 25 de metri la vârsta de 11 ani.

NORVEGIA
Activitatea fizică este una dintre condiţiile de bază pentru dezvoltarea fiinţei
umane ca tot unitar şi este de o importanţă majoră pentru condiţia fizică a acesteia.
Educaţia fizică în şcoală trebuie să satisfacă nevoile elevului de joacă şi de activitate
fizică şi, prin aceasta, să promoveze sănătatea şi dezvoltarea individuală.

OLANDA
Educaţia fizică este parte a sistemului de educaţie. Se organizează campionate
intra- şi interşcoli. Competiţiile sportive şcolare sunt, de asemenea, organizate la nivel
naţional, deşi în anumite limite. Participarea la activităţile sportive în şcoală este
stimulată de organizarea la nivel local de proiecte care presupun cooperarea cu
autorităţile locale, asociaţiile sportive şi şcolile. Elevii au ocazia să poată cunoaşte
diverse discipline sportive în afara curriculumului. Comunele mai mari se bazează
adesea pe propria organizare, pe când comunele mai mici sunt sprijinite de consiliile
sportive provinciale. Recent a fost iniţiat un proiect numit „Tineretul în Mişcare”, al
cărui scop este de a promova sportul pentru tineret pentru a stimula un mod de viaţă
mai sănătos.

POLONIA
Sportul în şcoală şi sportul academic sunt reprezentate prin: Asociaţia Sportului
Şcolar, care reprezintă sportul în şcoala elementară şi secundară la multe discipline,
ca şi prin Asociaţia Sportului Studenţesc.
Oficiul de Stat pentru Sport şi Turism recunoaşte importanţa majoră a sportului
în şcoala elementară şi secundară pentru dezvoltarea sportului de performanţă; el
sprijină campionatele sportive în şcoli şi şcolile sportive, care au un larg program de
educaţie sportivă.

PORTUGALIA
Sportul în şcoală este responsabilitatea Ministerului Educaţiei, prin Oficiul de
Coordonare al Sportului în Şcoală. Există 5 Directorate care organizează programe
sportive de şcoală şi competiţii.

SLOVACIA
Educaţia fizică în şcolile primare şi secundare este un obiect obligatoriu de studiu
(2 sau 3 ore pe săptămână) plus cursuri suplimentare de înot şi schi controlate de
Ministerul Educaţiei. La nivel universitar, educaţia fizică este o activitate voluntară;
totuşi, în unele universităţi, ea este disciplină obigatorie de studiu.
Asociaţia Slovacă a Sportului Şcolar şi Asociaţia Slovacă a Sportului Universitar
au responsabilitatea organizării campionatelor sportive naţionale în scopul creşterii
numărului de participanţi la sport.
93
 Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din Bratislava este responsabilă, împreună
cu Facultăţile de Pedagogie din Nitra, Banska – Bystrica şi Presov, pentru pregătirea,
profesorilor de sport. În afară de aceste instituţii, ştiinţa sportului este obiectul
Institutului de Cercetare pentru Cultură Fizică şi al Clinicii de Medicină Sportivă,
ambele în Bratislava.

SLOVENIA
Organele guvernamentale oficiale la nivel naţional sunt: Ministerul Educaţiei şi
Sportului, care sprijină şi promovează sportul; Comitetul pentru Educaţie şi Sport,
care dezvoltă curriculumuri sportive şcolare diverse; Facultatea de Sport; Institutul
pentru Sport şi Oficiul Sloven al Sportului pentru educaţie şi antrenament al pro-
fesorilor de educaţie fizică, cât şi al antrenorilor şi liderilor sportivi; Oficiul este
responsabil şi cu activităţile sportive în afara curriculum-ului.
În general, există o medie de 3 ore de educaţie fizică la şcoală, care sunt urmate
de activităţi în afara curriculumului asigurate şi urmărite de profesorii de educaţie
fizică. Recent, un mare număr de şcoli au format împreună Asociaţia Sporturilor
pentru Copii şi Tineret.
Universităţile asigură 2 ore de activităţi sportive în primii 2 ani de studiu, în
timp ce activităţile în afara curriculumului sunt asigurate de Asociaţia Sportivă
Universitară a Studenţilor.

SPANIA
Legea Organică a Dispoziţiilor Generale pentru Sistemul Educativ subliniază
importanţa educaţiei fizice şi sportive în formarea copiilor şi tineretului şi stabileşte
obligativitatea sa în educaţia primară şi secundară.

SUEDIA
Confederaţia Sportului Suedez a dezvoltat un model propriu de promovare a
educaţiei fizice şi sportive, considerând problema ca parte a unui sistem mai larg şi
mai cuprinzător. Modelul suedez s-a dezvoltat ca o formă de susţinere a tinerilor
talentaţi care doresc să se antreneze în timp ce îşi continuă studiile. Se oferă astfel
acestor tineri posibilitatea ca, la terminarea şcolii gimnaziale, fie să se mute într-un
oraş unde există o şcoală secundară superioară sportivă şi să-şi dezvolte potenţialul în
competiţia cu ceilalţi tineri dotaţi din grupul lor de vârstă în timp ce îşi continuă
studiile, fie, dacă există condiţii satisfăcătoare de antrenament în oraşul lor, să rămână
acasă, să se antreneze şi să studieze în mod individual.
Elevii din şcoala secundară superioară sportivă urmează curriculumul standard
ales de ei, dar au dreptul să schimbe cinci lecţii pe săptămână pentru sportul lor preferat.
Există 67 de şcoli secundare superioare sportive, conduse în mod curent de
52 de autorităţi locale şi cuprinzând 33 de sporturi specifice. Împreună, ele au apro-
ximativ 1 500 de elevi. Sporturile care atrag cel mai mare număr de elevi sunt schiul
(5 discipline) 225 elevi (10 şcoli); atletismul 190 elevi (7 şcoli); hocheiul pe gheaţă
75 elevi (2 şcoli).
Aceeaşi concepţie stă la baza programului pentru educaţie universitară: a
combina educaţia sportivă cu cea universitară. Nu este vorba de a asigura o educaţie
mai simplă, de valoare mai mică; scopul este, mai ales, acela de a le uşura studenţilor
să combine cariera sportivă cu o educaţie universitară completă.
94
 Următoarele măsuri au fost luate pentru facilitarea carierei sportive: asigurarea
unei persoane de contact şi a unui director de studii în universităţi şi colegii care să
acţioneze, în acest sens, în diverse domenii; asigurarea de resurse suplimentare de
predare şi de oportunităţi mai multe pentru examinări; alocarea subvenţiilor edu-
cative, care, în general, se ridică la 20000SEK pentru 100 de sportivi de elită la nivel
de echipe naţionale.

TURCIA
Sportul este organizat de Departamentul de Educaţie Fizică şi Sport şi de
Cercetaşii Şcolari, care depind de Ministerul Educaţiei Naţionale. În concepţia
autorităţilor, şcoala trebuie: să familiarizeze copiii cu sportul şi să-i încurajeze să
participe la sport; să prevină obişnuinţele greşite; să descopere noi talente; să întă-
rească prietenia între copii; să pregătească copiii pentru viaţă; să educe copiii în
spiritul respectării legilor şi regulilor societăţii; să promoveze un comportament
corect şi o viaţă sănătoasă, echilibrată; să dezvolte disciplina sportivă şi etica sportivă;
să creeze rezerve pentru echipele naţionale; să întărească sentimentul patriotic.
Lecţiile sunt predate de învăţători, în şcoala primară (3 ore pe săptămână), şi de
profesori de educatie fizică (cu grad universitar) în şcoala secundară (3 ore pe
săptămână). În afara orelor de şcoală, sunt organizate competiţii la cincisprezece
discipline şi trei categorii: competiţiile au loc la nivel provincial, regional şi naţional.
Participarea la evenimentele internaţionale este responsabilitatea Directoratului
General pentru Tineret şi Sport.

UNGARIA
Educaţia fizică este o disciplină obligatorie în şcolile primare şi secundare,
iar modul de organizare şi desfăşurare a acesteia depinde de Ministerul Culturii şi
Educaţiei Publice.
Numărul orelor de educaţie fizică, în acord cu curriculumul naţional obligatoriu
(din toamna lui 1991): grădiniţă: o oră pe zi (5 ore săptămânal); şcolile primare sau
elementare: clasele 1-4: 5 ore pe săptămână (zilnic); clasele 5-8: 3-4 ore pe săptămână;
şcoala secundară sau liceele: 3-4 ore pe săptămână. Şcolile publice pot mări numărul
de ore de educaţie fizică pe săptămână în funcţie de condiţiile locale în universităţi şi
colegii, educaţia fizică este facultativă.
Profesorii de educaţie fizică sunt pregătiţi la Universitatea Maghiară pentru
Educaţie Fizică şi în Colegii.
Federaţia Sportului Şcolar din Ungaria şi Federaţia Sportului Universitar din
Ungaria, acţionând ca o confederaţie de unităţi autonome (în special cu suport financiar
statal), joacă un rol major în organizarea sportului şi în apărarea intereselor acestuia.
Educaţia fizică şi activităţile sportive extracurriculare, pentru elevi şi studenţi,
sunt organizate şi conduse, parţial, de instituţiile de educaţie şi, parţial, de ramurile
locale ale federaţiilor sportului şcolar şi universitar şi de cluburile sportive ale
elevilor. Sunt 2.729 cluburi sportive şcolare cu aproape 685.000 membri.
Sistemul competiţiilor sportive ale elevilor este bazat pe competiţiile şi campio-
natele locale şi regionale de calificare (Olimpiadele Elevilor). Campionatele naţionale
ale sportului şcolar (calificatorii) sunt organizate separat pentru diferitele grupuri de
vârstă: 6-10, 10-14, 14-17, şi pentru studenţii de la universităţi.
95
 3.7.1 „Modele tip” de organizare a educaţiei fizice şi sportului

96
97
98
99
 3.7.2. Sinteze privind cadrul organizatoric pentru formarea specialiştilor
în domeniul educaţiei fizice şi sportului

INSTITUŢII UNIVERSITARE ÎN DOMENIUL ŞTIINŢEI SPORTULUI,

ÎN EUROPA (228 INSTITUŢII, 1999)
Universitate 1 Educaţie Fizică şi Sport 1
Academie 2 Educaţie Fizică şi Sport 1
Educaţie Fizică 1
Institut 93 Ştiinţa Sportului 37
Educaţie Fizică 21
Educaţie Fizică şi Sport 4
Educaţie Fizică şi Fizioterapie 4
Cercetări Educaţionale 15
Altele 12
Facultate 54 Ştiinţa Sportului 29
Ştiinţa Sportului şi Educaţie Fizică 8
Educaţie Fizică 2
Educaţie Fizică şi Sport 3
Educaţie Fizică şi Fizioterapie 1
Cercetări Educaţionale 3
Ştiinţe Naturale 3
Ştiinţele Sănătăţii 5
Colegiu 9 Educaţie Fizică şi Sport 1
Cercetări Educaţionale 8
Departament 54 Ştiinţa Sportului 20
Educaţie Fizică 11
Educaţie Fizică şi Sport 5
Cercetări Educaţionale 3
Ştiinţele Sănătăţii 2
Sport şi Recreere 13
Centru 7 Ştiinţa Sportului 1
Educaţie Fizică 1
Cercetări Educaţionale 1
Sport şi Ştiinţe 4
Studii 7 Ştiinţa Sportului 4
Educaţie Fizică 2
Educaţie Fizică şi Sport 1

PROFILURILE DE ACTIVITATE ALE INSTITUTELOR

DIN DOMENIULUI SPORTULUI ÎN EUROPA (REISS, 1997)
Ştiinţa Sportului Cercetări Educaţionale
Educaţie Fizică Educaţie Fizică şi Sport Educaţie Fizică şi Fizioterapie
ALTELE → Educaţia Mişcării Educaţie
→ Educ. Fizică şi Kineziterapie Sport de performanţă
→ Pedagogie sportivă Pedagogie
→ Sport şi Ştiinţa Sportului Ştiinţa Sportului şi Metodologie
→ Stiinţa Mişcării Sport şi Didactică

100
101
102
103
104
 TITLURILE UNIVERSITARE ACORDATE
ÎN STATELE VEST – EUROPENE (1999)
DOCTOR în FILOSOFIE 179 Leisure 17
Ph.D. Sport Coaching 28
Sport Management 14
Physical Education 78
Adapted (Phy) Activities 24
Altele 18
MASTER în ŞTIINŢE 229 Leisure 28
M.S. Sport Coaching 37
Sport Management 36
Physical Education 78
Adapted (Phy) Activities 35
Altele 15
Bachelor 259 Leisure 36
Sport Coaching 39
Sport Management 38
Physical Education 100
Adapted (Phy) Activities 35
Altele 11
Diplomă 12 Leisure 3
Sport Coaching 2
Sport Management 2
Physical Education 2
Adapted (Phy) Activities 2
Altele 1
Licenţă 3 Physical Education 3
NOTĂ
1. Titlul de LICENŢIAT se acordă doar pentru Specializarea Educaţie Fizică.
2. Titlurile de BACHELOR, DIPLOMAT şi LICENŢIAT sunt echivalente, diferenţa
constând în denumire. Aceasta corespunde caracteristicilor organului emitent naţional.
(Maitrise – Franţa; Laurea – Italia; Diplom – Germania; Licence – Belgia; Bachelor –
Marea Britanie etc.).
Alte discipline → Biochimie Mişcare Umană Sport şi Exerciţiu
→ Biologie Motor Learning Stiinţa Sportului
→ Dans Pedagogie Stiinţa Mişcării
→ Didactică Performanţă umană Stiinta Sănătăţii
→ Educaţie Psihologie Studii Regionale
→ Fiziologia Exerciţiului Sănătate şi Fitnes Tehnologie

CONCLUZII
1. Sportul este considerat, simultan, în funcţie de obiectivele de acţiune, fenomen
sociocultural (Consiliul Europei) şi factor de dezvoltare economică (Uniunea
Europeană).
2. Sportul se manifestă într-un sistem organizatoric omogen şi deschis, la nivel local,
regional, naţional şi european, care facilitează accesul oricărui individ sau grup de
105
 indivizi la orice tip de activitate, în funcţie de „interesele, opţiunile şi aptitudinile
personale“.
3. Guvernele au obligaţia de a sprijini toate iniţiativele venite din partea oricărui
individ sau grup de indivizi care manifestă intenţia de a se prevala de „dreptul la
practică sportivă”.
4. Guvernele au obligaţia de a asigura „cadrul general legislativ şi administrativ” privitor
la recunoaşterea oficială şi / sau pregătirea corespunzătoare pentru o calificare
profesională sau activitate benevolă, în concordanţă cu caracteristicile naţionale şi cu
normele internaţionale recunoscute.
5. Organizaţiilor nonguvernamentale li se recomandă să manifeste iniţiativă şi creativi-
tate în găsirea de soluţii practice pentru acoperirea solicitărilor / nevoilor indivizilor
sau grupurilor de indivizi ce doresc accesul la practica sportivă şi să desfăşoare o
activitate permanentă de promovare a activităţilor sportive.
6. Procesul de pregătire – cu obiective privind activitatea benevolă – sau de calificare
profesională – este caracterizat prin continuitate conceptuală şi evoluţie calitativă
continuă a cunoştinţelor, pe întreg parcursul desfăşurării sale.
7. Procesul de pregătire este de competenţa instituţiilor specializate nonuniversitare
sau universitare, publice sau private; centrale / regionale sau locale, cărora li se
recomandă să-şi stabilească, de comun acord, o viziune comună şi o acţiune
sinergică pentru acoperirea tuturor domeniilor, formelor sau aspectelor prin care
se manifestă practica sportivă, de preferinţă în cadrul unui „Sistem Naţional de
Formare / Pregătire”, în care rolul organismelor guvernamentale este acela de
validare a titlurilor acordate de fiecare instituţie în parte.
8. Structura respectivului „Sistem Naţional de Formare / Pregătire” trebuie să aibă cât
mai multe elemente comune cu structuri similare ale altor state europene, pentru ca
astfel să poată fi îndeplinit obiectivul de a se asigura mobilitatea forţei de muncă prin
recunoaşterea reciprocă a diplomelor obţinute de specialiştii domeniului.

106
 GLOSAR*

ABROGARE – anularea valabilităţii unor legi, hotărâri etc.

ABSENŢĂ – lipsă de solicitare, de cerere, de căutare a unui anumit tip de sportiv, tehnician etc.
ACCEPTARE – consimţământ, contract semnat între un sportiv şi un club în condiţii de acord
reciproc
ACCIZE – forme de impozit indirect aplicate prin adăugare la preţul (suma) de vânzare a unui
sportiv sau la tariful unor servicii prestate sau asigurate
ACHIZIŢIE – acţiune prin care unul sau mai mulţi sportivi trec de la o echipă (club) la altă
echipă [club]
ACLIMATIZARE LA ALTITUDINE – adaptarea organismului uman la înălţimi, caracterizată
prin hiperventilaţie pulmonară, mărirea debitului cardiac, hemoconcentraţie, poliglobulie,
lactacidemie crescută etc.
ACORD – înţelegere dintre un sportiv (club) şi alt club sportiv, asistată de un manager
(impresar, procurator, avocat) privind împrumutul sau transferul sportivului la echipa
(clubul) care-l solicită
ACT MOTRIC – un fapt simplu de comportare realizat prin muşchi scheletici, în mod
voluntar, pentru efectuarea unei acţiuni sau activităţi motrice
ACŢIUNE MOTRICĂ – ansamblu de acte motrice astfel structurat încât realizează un tot
unitar în scopul rezolvării unei sarcini imediate
ACTIVITATE MOTRICĂ – ansamblul de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de idei,
reguli şi forme de organizare în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a
organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia
AFACERE – termen cu caracter economic constând din procesul de vânzare-cumpărare a unui
sportiv, antrenor sau a unei prestări de servicii etc.
AGENT – intermediar oficial în relaţiile de tranzacţie, pe plan sportiv
AMATOR – persoană care practică un sport de competiţie, fără să beneficieze, din acest fapt,
de un profit pecuniar
ANALIZA PIEŢII – metodă de cercetare a pieţii interne sau externe, pentru cunoaşterea
cererii şi ofertei de sportivi, în vederea cumpărării, vânzării, transferului sau schimbului
acestora, în baza informaţiilor culese
ANTRENAMENT SPORTIV – procesul de pregătire a omului, pentru un efort sportiv, fizic şi
psihic, care comportă, în general, două etape: (1) dobândirea unei pregătiri fizice generale
şi specifice sportului (probei sportive); (2) achiziţionarea şi perfecţionarea tehnicii spe-
cifice (sportului, probei, postului etc.) în vederea realizării performanţei în competiţii

*
Notă. Explicaţiile provin din mai multe surse. Ca punct de referinţă a fost utilizată lucrarea
coordonată de HAAG, Herbert & al. The Dictionary on Sport, Physical Education and Sport Science,
with indices in German, French, Spanish and, on CD, with indices in twelwe languages, Ed. Institut für
Sport und Sportwissenschaften, Kiel, 2003 (limbile utilizate sunt: chineză, franceză, germană, greacă,
hebrew, maghiară, persană, portugheză, română, rusă, spaniolă şi turcă).
111
ANTRENOR – persoană formată în condiţiile legii, care îşi desfăşoară activitatea de selecţie,
pregătire şi participare în competiţie a sportivilor, în cadrul secţiilor cluburilor sportive
şi/sau la nivelul loturilor naţionale şi olimpice, în conformitate cu statutul antrenorilor,
regulamentele federaţiilor sportive naţionale, regulamentele de organizare şi funcţionare a
cluburilor sportive, precum şi cu statutul profesional corespondent domeniului (instituţiei)
care patronează clubul sportiv (privat, militar, învăţământ etc.)
ASISTENŢĂ MEDICO – SPORTIVĂ – urmăreşte dirijarea biologică a sportivilor, în antre-
namente şi competiţii, capacitatea de efort, precum şi starea de sănătate a acestora
ASOCIAŢIE SPORTIVĂ – persoană juridică, constituită în baza dreptului de asociere liberă a
cetăţenilor, cu scopul organizării activităţii sportive pentru membrii asociaţiei
AUTOCONTROL SPORTIV – control pe care sportivul îl face asupra lui însuşi în perioada
de antrenament şi concursuri, prin observarea unor semne clinice elementare: frecvenţa
pulsului, greutatea, apetitul, somnul, oboseala etc.
AUTORITATEA – dreptul de comandă, de a da ordine şi de a controla indeplinirea acestora
AUTORITATEA FUNCŢIONALĂ – autoritatea delegată asupra activităţilor
AUTORITATEA IERARHICĂ – autoritatea delegată asupra persoanelor
BANCRUTĂ FRAUDULOASĂ – falsificarea, distrugerea sau ascunderea evidenţei, bilanţului
financiar al unei societăţi (agenţii) de impresariat sportiv, al unei unităţi sportive etc.
BAZĂ SPORTIVĂ – amenajare specifică ce cuprinde construcţii şi instalaţii destinate
activităţii de educaţie fizică şi sport
C.I.F. (engl. cost, insurance, freight, care înseamnă „cost, asigurare, preţ”) – o clauză con-
tractuală potrivit căreia se includ cheltuielile de transport, taxe de aeroport, plăţi
asigurare ş.a. privind sportivul în cauză
CALITATE MOTRICĂ – însuşire a organismului uman dobândită şi perfectibilă; Aptitudine a
individului de a executa mişcări exprimate în indici de viteză, de forţă, rezistenţă,
mobilitate şi îndemânare
CAMBIE – document scris şi semnat de emitent (club, de exemplu) prin care posesorul
(sportivul, managerul, clubul partener în afacerea respectivă) are dreptul să solicite, la
un termen stabilit, suma de bani, în lei sau valuta indicată
CAMPIONAT – competiţie sportivă individuală sau pe echipe; probă sau ansamblu de probe
sportive, unde este atribuit titlul de campion (local, naţional sau internaţional, conti-
nental, mondial sau olimpic)
CAPACITĂŢI MOTRICE – elemente esenţiale ale capacităţii de prestaţii motrice şi sportive.
Sunt indispensabile învăţării şi perfecţionării exerciţiilor motrice (fizice) şi sportive. Se
mai cunosc şi sub denumirea de calităţi motrice sau fizice (de bază: viteza, forţa,
rezistenţa (anduranţa), îndemânarea, mobilitatea şi combinate)
CATEGORIE – departajarea concurenţilor, la o serie de sporturi, box, haltere, judo, lupte ş.a.,
pentru a le echilibra şansele, pe criterii de vârstă, valoare, greutate etc., departajare
stabilită de federaţiile sportive internaţionale şi naţionale
CERERE – numărul de sportivi (eventual, pe posturi, în fotbal, hochei etc.) care sunt
disponibili şi vizaţi pentru vânzare, cumpărare, transfer sau împrumut, în perioada
oficială de transfer. Cererea depinde de factori ca: nivelul preţurilor care se practică
pentru fiecare situaţie (sportiv) în parte; valoarea sportivilor respectivi sau a serviciilor
sportive în cauză; numărul celor interesaţi (echipe, cluburi etc.)
CERERE ŞI OFERTĂ – corelaţie dinamică şi în permanentă interacţiune între cererea pentru
un anumit sportiv (post) şi oferta generală de sportivi (posturi)
CERTIFICAT DE IDENTITATE SPORTIVĂ – act oficial prin care se atestă calitatea de
structură sportivă
112
CLUB SPORTIV – structură sportivă cu personalitate juridică, constituită în condiţiile legii.
Cluburile sportive pot fi: (a) persoane juridice de drept privat, structuri fără scop lucrativ
sau societăţi comerciale sportive pe acţiuni; (b) persoane juridice de drept public
CLUB SPORTIV DE DREPT PRIVAT, FĂRĂ SCOP LUCRATIV – persoană juridică
nonprofit, constituită, în condiţiile legii, ca structuri mono- sau polisportive
COACH (engl. „cel care îndrumă, asigură direcţia de acţiune pe termen lung”) – antrenorul
principal al unei echipe multidisciplinare de pregătire şi participare în competiţii a
sportivilor de înaltă performanţă
CONCESIUNE – contract prin care un club, o societate etc. dau în exploatarea unei unităţi
solicitante o sală de sport, de întreţinere, un teren sau un complex sportiv etc., pe termen
limitat şi în anumite condiţii stabilite de comun acord
CONCURENŢA –lupta dusă, de exemplu, dintre două sau mai multe cluburi (echipe), în
dorinţa de a achiziţiona unul sau mai mulţi sportivi, reprezentaţi de managerii lor
„fiecare parte urmărind condiţii cât mai avantajoase”
CONSULTING – activităţi ca: studii, informaţii, sugestii etc. pe care un organism managerial
le poate solicita sau acorda în scopul creşterii eficienţei acţiunii de conducere, dirijării
sau orientării unor situaţii specifice sportului. În această activitate sunt angrenaţi
specialişti cum ar fi: conducători de cluburi şi asociaţii sportive, antrenori, medici
sportivi, tehnicieni din federaţii s.a. În domeniul marketingului, birourile (serviciile,
cabinetele) de consulting urmăresc studiul pieţii sportive, cunoaşterea cererii de sportivi,
de servicii, pregătirea şi selecţionarea elementelor care pot fi valorificate
CONT – fiecare dintre diviziunile operaţiilor contabile dintr-o unitate, societate economică,
constând în înregistrarea existenţei şi mişcărilor unui mijloc sau proces economic sau a
unei surse economice pe o perioadă determinată
CONTABIL – persoană calificată care ţine contabilitatea unei unităţi, întreprinderi, asociaţii etc.
CONTABILITATE – ansamblul operaţiilor de înregistrare, pe baza unor norme şi reguli
speciale, a mişcării fondurilor şi materialelor dintr-o unitate
CONTRACT – act care reglementează raporturile – drepturile şi obligaţiile – între partenerii
respectivi (de exemplu, între manager şi sportiv)
CONTRACT DE VÂNZARE – CUMPĂRARE – actul scris şi oficializat (legalizat) pe baza
căruia cel care vinde (impresarul, managerul clubului) este obligat să transfere celui
care cumpără (club, patron etc.), la termenul stabilit, sportivul sau sportivii, terenul sau
sala de sport etc., deci ceea ce este menţionat în contract. La rândul său, cel care
cumpără se obligă să primească şi să achite suma cuvenită
CONTROL – funcţie a procesului de management, ce cuprinde ansamblul proceselor de
urmărire, periodică sau permanentă, a modului în care se desfăşoară diferite acţiuni,
activităţi, situaţii etc., cât şi de reglare a activităţii respective prin găsirea unor soluţii
eficiente, pentru îmbunătăţirea activităţii
CONTROL MEDICAL – al sportivilor de performanţă se realizează în cabinetele de medicină
sportivă, în conformitate cu baremul examinărilor medicale prevăzut în normele tehnice;
avizul medico-sportiv reprezintă condiţia obligatorie pentru participarea sportivilor la
antrenamente şi competiţii
CONVENŢIE – contract, înţelegere, acord de voinţă între două sau mai multe persoane, state
sau persoane juridice cu privire la realizarea unui anumit scop;
COORDONAREA – ansamblul proceselor prin care se sincronizează deciziile managerului şi
acţiunile personalului unei organizaţii
CULTURĂ SPORTIVĂ – parte a culturii universale, componentă (domeniu) care sintetizează
categoriile, legităţiile, instituţiile şi bunurile materiale create pentru valorificarea
intensivă a exerciţiului fizic, în scopul perfecţionării biologice şi spirituale a omului

113
CUMPĂRARE – acţiune prin care o persoană fizică sau juridică intră în posesia unui bun
cumpărat (sportiv, serviciu, infrastructură sportivă), contra unei sume convenite cu cel
care vinde şi care reprezintă valoarea bunului respectiv
DECIZIE – un proces raţional de alegere a unei soluţii, a unei măsuri sau direcţii de acţiune,
dintre mai multe variante, în scopul realizării unui obiectiv
DECLARAŢIE – act oficial prin care se aduce la cunoştinţă, se întăreşte o măsură luată
DEFICIT – pierdere
DEPRINDERE MOTRICĂ – forme concrete de activitate motrică, care au la bază stereotipuri
dinamice, realizate prin legături temporale în scoarţa cerebrală motorie
DEPRINDERE TACTICĂ – elemente automatizate de acţiuni tactice, care permit execuţii de
acţiuni de atac şi de apărare în funcţie de fazele de joc
DEPRINDERE TEHNICĂ – componentă a activităţii umane, automatizată de la învăţare prin
repetare şi bazată pe capacităţile motrice
DEZVOLTARE FIZICĂ – nivelul calitativ al indicilor somatici ai individului, ca rezultat
cumulativ al factorilor ereditari, de mediu natural şi predominant social în care
practicarea exerciţiilor fizice are un rol hotărâtor, în ce priveşte armonia indicilor
morfologici cu cei funcţionali, proporţionalitatea indicilor morfologici (somatici), ca şi
proporţionalitatea între indicii funcţionali
DISCIPLINĂ SPORTIVĂ („Sport” – cf. definirii date de C.I.O.) – ansamblul ramurilor şi
probelor sportive ale căror structură, gen de efort, condiţii şi mod de organizare şi de
evaluare se aseamănă. Exemple: atletism, gimnastică, fotbal, volei, schi, nataţie etc.
DOPAJ – utilizarea ilicită de stimulente, a unui agent străin de organism (un medicament sau
o substanţă fiziologică, în special de natură farmaceutică), de către un sportiv, înaintea
unei probe sau competiţii, în scopul obţinerii pe căi necinstite a victoriei, sau în scopul
creşterii artificiale a performanţei sportive
EDUCAŢIE FIZICĂ – activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare
a exerciţiilor fizice în scopul măririi în principal a potenţialului biologic al omului în
concordanţă cu cerinţele sociale
EDUCAŢIE SPORTIVĂ – activitatea care valorifică mijloacele, formele şi caracteristicile
educaţionale ale sportului în vederea dezvoltării şi perfecţionării fizice şi psihice a
omului;
ETALON – reper care permite un studiu comparativ sub diferite forme al valorii şi calităţii
bunului propus spre vânzare (sportivi pe diferite specializări specifice disciplinei
practicate, săli, terenuri, complexuri sportive etc.)
EXPERT – persoană cu calificare superioară în sport, capabilă să studieze şi să analizeze o
anumită situaţie, cauză etc. şi să se exprime verbal sau în scris asupra constatării sale
F.O.B. (engl: „free on board”) – o clauză dintr-un contract, potrivit căreia sunt incluse şi alte
costuri, cheltuieli de transport, de cazare, masă ş.a., pe lângă preţul de vânzare al bunului
respectiv
FAIR-PLAY – înseamnă mult mai mult decât simpla respectare a unor reguli; termenul cuprinde
şi noţiuni ca prietenia, respectul faţă de cel sau cei cu care îţi este dat să joci, precum şi
sportivitatea. El reprezintă, efectiv, un mod de a gândi, nu doar un comportament.
Respectând regulile, conceptul include problematica luptei împotriva înşelăciunii, a „artei”
şiretlicului, a dopajului, a violenţei (fizice şi, în egală măsură, verbale), a inegalităţii în
ivirea unor şanse, a comercializării excesive şi a corupţiei
FORMA SPORTIVĂ – scopul şi rezultatul atins de sportiv, în urma unui antrenament
specializat, care constă dintr-o stare, trecătoare, de echilibru psiho-fizic, ce determină o
excelentă comportare în competiţii sportive, concretizată prin performanţe deosebite
GESTIUNE – acţiune de conducere pe baza unor metode si tehnici specifice

114
INSTRUCŢIUNE – indicaţie, îndrumări date unor persoane, unor organizaţii, unităţi din
subordine
LEGE – normă cu caracter obligatoriu, stabilită şi apărată de puterea de stat
LEGISLAŢIE – totalitatea legilor unei ţări sau ale unui domeniu
LICENŢĂ – autorizaţie specială acordată de foruri abilitate, unor persoane care îndeplinesc
condiţiile impuse de calitatea de mare sportiv
LICENŢĂ DE SPORTIV PROFESIONIST – document care atestă existenţa unui raport
juridic determinat între un sportiv şi un club sportiv profesionist şi care este eliberat de
o federaţie sportivă naţională
MANAGEMENT – arta de a conduce pe criterii ştiinţifice o organizaţie; mod de a conduce şi
a gestiona o organizaţie (minister, departament, federaţie, organisme teritoriale, cluburi
şi asociaţii sportive ş.a.)
MARKETING – ansamblul activităţilor, metodelor şi tehnicilor care studiază piaţa sportului,
cererea de sportivi şi antrenori (pe discipline, posturi, probe), de infrastructura sportivă
(săli, terenuri, instalaţii etc.) servicii etc. Deci, marketingul, chiar în sport, vizează
elemente de comerţ, comercializare, studiul pieţii, publicitate, servicii etc.
MASS-MEDIA sau MULTIMEDIA –totalitatea mijloacelor tehnice de comunicare în masa-
radioul, televiziunea, presa, cinematograful, cărţile, afişele, telefonul, poşta, audio-
vizualul, imprimantele, tehnica de calcul etc.
MEDIC SPORTIV, specialitatea „medicină-sportivă” – coordonează şi răspunde de activitatea
cadrelor medii (maseuri, asistenţi medicali) şi a kinetoterapeuţilor, în cadrul colectivelor
tehnice ale loturilor sportive. Medicii de altă specialitate pot asigura asistenţa medicală
a sportivilor din loturile naţionale şi olimpice, după obţinerea competenţei în
„Managementul medical al sportivilor”
MESAJ PUBLICITAR – informaţii cu caracter publicitar cu privire la un sportiv, antrenor,
bază sportivă etc., cu scopul de a se atrage atenţia unor posibile persoane fizice sau
juridice interesate de cumpărare, închiriere sau vânzare
MIŞCARE OLIMPICĂ NAŢIONALĂ – totalitatea cetăţenilor unei ţări ce aderă şi susţin
principiile Chartei Olimpice
MIŞCARE SPORTIVĂ NAŢIONALĂ – totalitatea asociaţiilor profesionale sportive
(federaţii, ligi, cluburi) dintr-o ţară
MITING SPORTIV – manifestaţie sportivă care atrage un numeros public
MOTRICITATEA – ansamblu de funcţiuni care dirijează şi controlează mişcarea
NEGOCIERE – procesul dintre doi parteneri, privind încheierea unei afaceri, de exemplu, de
vânzare – cumpărare, pe baza unui contract, a unui sportiv, a unei baze sportive etc.,
stabilindu-se în final costul respectiv şi diferite alte condiţii
OFICIALI SPORTIVI – persoanele a căror activitate asigură organizarea şi administrarea
activităţii sportive de agrement, recreative şi competiţionale, aflate în relaţie cu structura
sportivă pe bază de contract de muncă, convenţie civilă, de prestări de servicii sau
voluntariat
OLIMPISM – cuvânt creat de Pierre de Coubertin, părintele Jocurilor Olimpice moderne, care
exprimă „sportul internaţional ca un mod de cultură universală”
OMNISPORT – club sportiv organizat pe mai multe secţii pe ramuri de sport (atletism, înot,
sărituri în apă, polo, tenis, volei etc.)
OPERATIV – calitatea unui manager de a fi activ, expeditiv şi eficient
ORGANIGRAMĂ – reprezentarea sub formă de grafic a structurii organizatorice a unei
unităţi sportive (minister, federaţie, club etc.) şi a legăturii, pe verticală şi orizontală,
dintre compartimentele structurii respective
115
ORGANIZARE – funcţie a procesului de management, ansamblul proceselor de grupare după
criterii de funcţionalitate şi eficienţă a sarcinilor şi delegarea responsabilităţii necesare
îndeplinirii lor
OUTSIDER (engl.) – sportiv sau echipă al căror rezultat sau victorie constituie o surpriză,
nefiind printre favoriţi
PARTENERIAT – înţelegerea dintre doi sau mai mulţi participanţi, care urmăresc realizarea
unei acţiuni (activităţi) de interes comun
PATRON – proprietarul unei unităţi sportive, al unei firme, societăţi producătoare de
materiale, echipament sportiv etc.
PERFORMANŢĂ – rezultat sportiv, adesea exprimat în cifre, de valoare, obţinut într-o
competiţie
PERFORMANŢĂ ABSOLUTĂ – performanţa sportivă recunoscută public şi oficial (record
mondial, victorie olimpică)
PERFORMANŢĂ RELATIVĂ – performanţa motrică maximă personală obţinută la un
moment dat
PERSONALITATE JURIDICĂ – calitatea unui organism sau a unei persoane fizice, validă,
care, conform legii, contribuie prin mijloace, metode şi tehnici specifice la îndeplinirea
obiectivelor manageriale în domeniul sportului
PIAŢA SPORTULUI – totalitatea relaţiilor economice specifice proceselor de producţie şi de
comercializare a produselor sportive: spectacole, echipamente, materiale, servicii
PROBĂ SPORTIVĂ – exerciţiu fizic complex, care face parte dintr-o ramură sportivă, cu o
structură proprie, realizat în condiţii de concurs specifice, evaluat după un cod anumit şi
care permite specializarea sportivului, pregătirea şi participarea diferenţiată după sex,
vârstă, valoare etc. Exemplu: în atletism – 100 m. plat, maraton, săritură cu prăjina,
aruncarea discului etc.; în înot – bras, spate etc.; la schi – coborâre, slalom uriaş etc;
la tir – pistol viteză etc.
PROCURIST sau PROCURATOR – persoană fizică delegată oficial şi împuternicită de către
o persoană interesată să îndeplinească diferite acte cu caracter managerial sau de
impresar
PUBLICITATE – activitate prin care se fac cunoscute publicului (interesat) serviciile de care se
ocupă organizaţia. Acţiunile şi mijloacele folosite în acest scop nu sunt de propagandă şi
nici de reclamă. Publicitatea se face de regulă prin: anunţuri, afişe, pliante, prospecte,
broşuri, mijloace audio – vizuale (casete, filme) etc.
RAMURĂ SPORTIVĂ – un sistem de exerciţii fizice statornicite în timp, ce se realizează
după reguli prestabilite şi în condiţii proprii. De exemplu: în disciplina atletism, ra-
murile sportive sunt aruncările, săriturile, aruncările; în disciplina gimnastică, ramurile
sportive sunt gimnastica de bază, artistică, ritmică, aerobică, acrobatică etc.
RECLAMĂ – informaţii răspândite prin mijloace specifice – anunţuri prin radio, televiziune,
casete video ş.a.- privind natura serviciilor care se oferă publicului (săli, terenuri de tenis,
piscine, patinoare etc.) sau cu privire la diferite articole de inventar sportiv (rachete de
tenis, treninguri, pantofi de sport, tricouri etc.)
REGISTRUL SPORTIV – document care evidenţiază situaţia înregistrării structurilor sportului
în ordine cronologică şi care are două componente: subregistrul structurilor sportive fără
personalitate juridică şi subregistrul structurilor sportive cu personalitate juridică
REGULAMENT – totalitatea normelor, instrucţiunilor şi regulilor după care se desfăşoară un
sport, un joc etc.
RESPONSABILITATEA STATULUI – este reprezentată de organele administraţiei publice
centrale şi ale administraţiei publice locale pentru sport şi cu atribuţii în sport
116
SOCIETATE MANAGERIALĂ – contract prin care două sau mai multe persoane se asociază
în scopul îndeplinirii unor obiective manageriale stabilite (în domeniul sportului)
SPORT DE ÎNALT NIVEL (fr : Le sport de haut-niveau, engl. : Top Sport, germ.: Spitzensport,
span: deporte de alto rendimiento) – sportul competiţional realizat la un anumit nivel, în
conformitate cu exigenţe bine definite de gestionare, metodologie şi echipament. Sportul
de înalt nivel, denumit de „înaltă performanţă”, este organizat numai de federaţiile
sportive. Federaţiile sportive îşi asumă responsabilitatea de a structura, dezvolta şi
coordona filierele de acces la înalta performanţă sportivă. Ele contribuie la dezvoltarea
atât a sportului respectiv, cât şi a sportului pentru sănătate pentru toate tipurile de public.
Statul poate subvenţiona federaţiile, prin convenţii anuale, pentru obiective ce ţin de
sportul de înalt nivel sau de sportul de masă, cât şi de promovarea sportului pentru toţi
prin mecanismele specifice ale fiecărei discipline sportive
SPORT DE MASĂ (fr : Le sport de masse, engl. : Mass Sport, germ. : Breitensport, span.:
deporte de masas); termen utilizat începând cu anii ’50 în toată Europa (exemplu:
mişcarea Trimm din ţările nordice) – activitate sportivă regulată a individului, care permite
fiecărei persoane să practice un sport, indiferent de nivelul său de pregătire sau de vârstă
(de la debutant până la nivel bun). Activităţile sportive sunt efectuate într-un cadru
organizat (club) pe baza unor reguli bine definite, ce implică nevoia de a progresa şi
spiritul de competiţie, fără a fi, însă, sub presiunea obiectivelor sportului de înalt nivel.
Această practică, fiind organizată de către cluburi, se dezvoltă doar la nivel local şi
regional şi poate reprezenta o cale de finanţare, prin programe guvernamentale sau ale
autorităţilor publice locale, a sportului competiţional juvenil, putând produce, ca efect
secundar, şi un ambient organizatoric favorizant şi optim pentru selecţia tinerelor talente
SPORT DE PLĂCERE (fr: Le sport-loisirs; engl: Leisure Sport; germ.: Lifetimesport; span.:
deporte de por vida) – activităţi fizice şi sportive, denumite „neîncadrate”, de plăcere,
familiale, practicate în afara oricărei structuri şi fără obiective competiţionale, care
urmăresc întreţinerea corporală şi sănătatea individului (exemplu: jogging, baschet pe
stradă, volei pe plajă, sporturi în natură – munte / mare)
SPORT PENTRU TOŢI (fr: Le sport pour tous; engl.: Sport for All ; germ.: Sport fur
alle ; span.: deporte para totos) – practică a activităţilor sportive ce poate fi realizată de
persoane de sex, vârstă, condiţii sociale şi economice diferite. Această practică sportivă
de grup permite, de asemenea, cunoaşterea mai bună a avantajelor sociale şi a beneficiilor
pentru sănătate pentru membrii societăţii, graţie practicării regulate a unei activităţi
fizice. Se adresează unor grupe de persoane („grupe ţintă”, engl.: Target groups),
precum: tineri, femei, persoane în vârstă, persoane cu handicap, puşcăriaşi şi tineri
delincvenţi, categorii sociale marginalizate, imigranţi, minorităţi naţionale sau alte
grupe sociale defavorizare şi expuse efectelor nefaste ale urbanizării. La nivel mondial
şi, în mod special, la nivelul Comunităţii Europene, guvernelor semnatare ale Convenţiei
Culturale Europene şi autorităţilor publice locale ale acestor ţări li se solicită asumarea
responsabilităţii pentru fiecare dintre aceste grupe de persoane prin promovarea şi
finanţarea de politici naţionale şi locale urmărind cooperare culturală, integrare socială
şi satisfacţie personală, condiţie fizică, educaţie fizică, practică gratuită, infrastructură
modernă şi în armonie cu mediul înconjurător
SPORTIVI – acea categorie de participanţi, care desfăşoară o „activitate de întrecere, consti-
tuită dintr-un ansamblu de acţiuni motrice diferenţiate pe ramuri de sport, desfăşurată
într-un cadru instituţional sau independent, prin care se caută perfecţionarea
posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice, concretizate în performanţe obţinute în
competiţii, ca: record, depăşire proprie sau a partenerilor”
117
SPORTIVI DE PERFORMANŢĂ – persoane legitimate la un club sportiv, incluse în mod
sistematic şi organizat într-un proces de selecţie, de pregătire şi competiţional, în scopul
îmbunătăţirii performanţelor, a recordurilor şi obţinerii victoriei
STATUT – act normativ care reglementeză regulile de organizare şi funcţionare ale unei
organizaţii manageriale, aprobate, după caz, de organisme administrative sau judecătoreşti
STRUCTURI SPORTIVE – asociaţii de drept privat, formate din persoane fizice sau juridice,
constituite în scopul organizării şi administrării unei activităţi sportive şi care au drept
obiectiv promovarea uneia sau mai multor discipline sportive, practicarea acestora de către
membrii lor şi participarea la activităţile şi competiţiile sportive. Pentru scopurile şi în
condiţiile stabilite prin lege, pot funcţiona cluburi sportive, persoane juridice de drept
public organizate în subordinea organelor administraţiei publice centrale sau locale
TACTICĂ SPORTIVĂ – sistem de planuri de acţiune alternative şi distincte între ele, pentru
atingerea unui obiectiv în condiţiile respectării regulilor de întrecere – proprii sportului
respectiv- cu dorinţa de a domina sau a învinge un adversar sau o echipă
TEHNICĂ SPORTIVĂ – ansamblu de procedee însuşite în procesul de antrenament prin
exerciţii specifice sportului, probei sau postului respectiv, în scopul de a realiza într-o
manieră cât mai economică, cât mai raţională şşi cu maximum de eficacitate, un
obiectiv bine determinat pe bază de mişcare
TRANZACŢIE – tratarea şi încheierea unui act de vânzare – cumpărare, de închiriere, de
prestare a unui serviciu ş.a. în condiţiile stabilite de comun acord între partenerii
respectivi
TRATAT – înţelegere scrisă, încheiată între două sau mai multe state, în vederea determinării
drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractante

NOŢIUNI ECHIVALENTE
Limba română Limba franceză Limba engleză Limba germană
Sportul de înalt nivel Le sport de haut-niveau Top Sport Spitzensport
Sportul de masă Le sport de masse Mass Sport Breitensport
Sportul pentru toţi Le sport pour tous Sport for All Sport für alle
Sportul de plăcere Le sport-loisirs Leisure Sport Lifetimesport

118
 UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

CAIET DE PRACTICĂ DE ANTRENOR

ÎN RAMURA SPORTIVĂ .......................

Pentru ciclul de studii universitare de licenţă

şi ciclul de studii universitare de masterat

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2007
 Caietul de practică de antrenor a fost elaborat de:
Prof.univ.dr. Todea Septimiu Florian
Conf.univ.dr. Popescu Florentina
Aprobat de Consiliul facultăţii şi A.N.S.

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării
prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Caiet de practică de antrenor / coord. Septimiu Florian Todea, Florentina
Popescu. – Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
ISBN 978-973-725-911-0

I. Todea, Septimiu Florian (coord.)

II. Popescu, Florentina (coord.)

796.071.4

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

şi prin orice mijloace tehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

Redactor: Elena-Adriana ZAMFIR

Tehnoredactor: Vasilichia IONESCU
Coperta: Marilena BĂLAN
Bun de tipar: 15.08.2007; Coli tipar: 3
Format: 8/61×86
Editura Fundaţiei România de Mâine
Bulevardul Timişoara, Nr. 58, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax.: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
E-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
2
 CUPRINS

I. Introducere …………………………………………………………………………………………………………….. 5
II. Date generale ………………………………………………………………………………………………………….. 7
III. Obiectivele practicii de antrenor ………………………………………………………………………………….… 8
A. În ciclul de studii universitare de licenţă ……………………………………………………………………….. 8
B. În ciclul de studii universitare de masterat …………………………………………………………………….. 8
IV. Structura conţinutului practicii de antrenor (componentele de bază ale practicii de antrenor) ……………….. 9
A. În ciclul de studii universitare de licenţă ……………………………………………………………………….. 9
1. Etapa pregătitoare …………………………………………………………………………………………….. 9
2. Etapa a II-a de documentare ………………………………………………………………………………….. 9
3. Etapa a III-a – desfăşurarea propriu-zisă a practicii de antrenor …………………………………………. 9
B. În ciclul de studii universitare de masterat …………………………………………………………………….. 16
1. Etapa pregătitoare …………………………………………………………………………………………….. 16
2. Etapa a II-a de documentare ………………………………………………………………………………….. 16
3. Etapa a III-a – desfăşurarea propriu-zisă a practicii de antrenor …………………………………………. 16
Anexe ……………………………………………………………………………………………………………………… 17
V. Unele precizări privind îndrumarea şi notarea activităţii practicii de antrenor …………………………………. 24

3
4
 I. INTRODUCERE
Practica de antrenor în ramura de sport pentru care studentul de la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii Spiru Haret,
forma de ZI, ID sau FR, a optat atunci când s-a înscris pentru a urma studiile universitare de licenţă (cu o durată de 3 ani) sau studiile
universitare de masterat Educaţie fizică şi antrenament sportiv (cu durata de 2 ani) urmăreşte pregătirea sa pentru a profesa, după absolvire, şi
ca antrenor sportiv.
Pentru a deveni antrenor sportiv, un absolvent al studiilor de licenţă va obţine la absolvirea facultăţii, după examenul de licenţă, Carnetul
de antrenor – categoria a IV-a, care-i va da dreptul să profeseze ca antrenor al echipelor şi sportivilor din structurile sportive din învăţământ sau
în cele sportive de performanţă şi care au ca obiectiv: depistarea copiilor, a tinerilor dotaţi pentru practicarea sportului de performanţă; iniţierea,
învăţarea tehnicii de bază în ramura de sport pentru care a optat; organizarea de competiţii sportive la nivel local pentru începători ş.a.
Participanţii la studiile de masterat Educaţie fizică şi antrenament sportiv după susţinerea disertaţiei vor obţine Carnetul de antrenor –
categoria a III-a. Această categorie le dă dreptul să profeseze în sportul de performanţă, pregătind echipele de copii şi juniori, cele de
performanţă sportivă; să participe la organizarea de competiţii sportive ş.a.
Practica de antrenor este obligatorie şi cuprinsă în planul de învăţământ a specializării Educaţie fizică şi sport şi în planul de
învăţământ de la studiile universitare de masterat Educaţie fizică şi antrenament sportiv.
Efectuarea practicii de antrenor este obligatorie şi condiţionează obţinerea Carnetului de antrenor eliberat, la cererea Facultăţii de
Educaţie Fizică şi Sport, la sfârşitul perioadei studiilor universitare de către Agenţia Naţională pentru Sport, pe baza avizului Federaţiilor
Naţionale pe ramură de sport.
Practica de antrenor
1. În ciclul I al studiilor universitare de licenţă (durata studiilor 3 ani), se organizează în anul III de studii (în semestrele V şi VI)
sub forma unor stagii de practică compacte, având durata de 2-3 săptămâni, şi va fi finalizată prin prezentarea pentru evaluare a urmă-
toarelor documente:
1. a. O fişă centralizator, care va cuprinde toate activităţile de practică organizate de student sau la care acesta a participat pe parcursul
desfăşurării practicii de antrenor (Anexa 1);
1. b. Rezultatele testării unui număr minim de 10 copii, elevi (băieţi şi/sau fete) în scopul aprecierii nivelului de pregătire fizică
generală şi a gradului de dezvoltare a calităţilor motrice. Pentru aceasta se va apela la cele opt probe cuprinse în testul iniţial de capacitate fizică
elaborat de Federaţia Internaţională pentru Educaţie Fizică şi Sport (F.I.E.P.) cunoscut sub denumirea de Standard Fitness Test şi care sunt
prezentate în detaliu în prezentul Caiet de practică de antrenor în Tabelele de punctaj pentru evaluarea rezultatelor participanţilor la cele opt
probe ale testului respectiv (Anexa 2);
1. c. Asistenţa la lecţiile de antrenament ale secţiilor de copii sau juniori din ramura de sport pentru care studentul a optat şi realizarea
a minim trei protocoale (note) scrise (având 1-2 pagini), care va trebui să conţină: data antrenamentului, numărul sportivilor participanţi,
conţinutul antrenamentului, principalele constatări personale privind antrenamentul/le la care studentul a participat (Anexa 3);
5
 1. d. Asistenţa la minim trei competiţii sportive şcolare sau de copii şi juniori din ramura de sport pentru care studentul a optat şi
prezentarea a trei protocoale de observaţii (fiecare având minimum o pagină) (Anexa 4);
1. e. Prezentarea a două planuri de organizare a unui concurs sportiv şcolar sau pentru copii-juniori, din ramura de sport pentru
care studentul a optat (Anexa 5);
1. f. O notă scrisă care va confirma participarea studentului la activitatea metodică a comisiilor locale pe ramură de sport, la alte
activităţi sportive organizate pe plan local.
2. În ciclul studiilor universitare de masterat (Educaţie fizică şi antrenament sportiv), practica de antrenor se organizează în cei doi
ani de studii, în perioade compacte de 2-3 săptămâni, şi va consta în prezentarea următoarelor documente:
2. a. O fişă centralizator, care va cuprinde toate activităţile de practică organizate de masterand sau la care acesta a participat, pe
parcursul desfăşurării practicii de antrenor (Anexa 1);
2. b. Asistenţa la lecţiile de antrenament ale secţiilor de performanţă din cluburi (asociaţii) la ramura de sport pentru care masterandul
ce urmează studiile Educaţie fizică şi antrenament sportiv a optat şi prezentarea a minim 4 (patru) protocoale de observaţii (câte unul din
perioadele: pregătitoare, competiţională, tranziţie, ultimul protocol conţinând modul în care s-a desfăşurat cel puţin o şedinţă de refacere după
efort sau competiţie în ramura sportivă respectivă) (Anexa 6);
2. c. Prezentarea a două planuri de organizare a unui concurs (competiţie) al unui club (asociaţie) sportiv la ramura de sport pentru
care masterandul a optat;
2. d. Prezentarea unui plan managerial de organizare a unei competiţii sportive la ramura de sport pentru care masterandul a optat
şi la care acesta a participat (Anexa 7).
Activitatea de practică de antrenor se desfăşoară în conformitate cu prevederile detaliate din Caietul de practică de antrenor. Capitolul al
IV-lea al Caietului de practică de antrenor prezintă Structura şi conţinutul acestei activităţi.
Studenţii sau cursanţii de la studiile universitare de masterat (Educaţie fizică şi antrenament sportiv) trebuie să acorde toată atenţia
parcurgerii celor trei etape principale ale practicii (pregătitoare, de documentare-studiu şi de desfăşurare propriu-zisă a practicii de antrenor); de
asemenea, vor fi completate fişele care atestă activitatea desfăşurată de student (sau cursant la masterat) în activitatea de practică de antrenor.
Fişele respective vor fi evaluate de cadrul didactic al facultăţii care conduce activităţile studenţilor sau masteranzilor de la disciplina pentru care
sunt organizate activităţi de practică de antrenor, iar în cazul studenţilor de la forma de învăţământ ID, fişele alcătuite de student vor trebui să
aibă şi avizul profesorului de educaţie fizică sau antrenorului desemnat de facultate la propunerea Centrului teritorial ID.
Caietul de practică de antrenor va fi, în finalul studiilor, prezentat de Centrul ID (în cazul învăţământului ID) şi va fi evaluat prin nota
acordată de cadrul didactic al facultăţii desemnat responsabil al disciplinei sportive respective.
Prof. univ. dr. Septimiu Florian Todea
Decan al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport
a Universităţii Spiru Haret

6
 II. DATE GENERALE

Numele şi prenumele studentului (masterandului): ……………………………………………………………………………………...

telefon: …………….………………………………………………….. E-mail ………………………………………………………...

Forma de învăţământ (ZI, FR, ID): ……………………. CENTRUL TERITORIAL: …………………………………………………

Ramura de sport:………………………………………………………………………………………………………………………….
(se va specifica ramura de sport pentru care a optat studentul, cursantul la studiile de masterat)

Unitatea de învăţământ sau structura sportivă: ……………………………….………… localitatea …. ………………………………

(Denumirea Clubului sportiv şcolar, Asociaţiei sportive, Clubului sportiv etc. unde s-a desfăşurat practica de antrenor)

Telefonul unităţii de învăţământ sau structurii sportive:………………………………………. E-mail……………….................……..

Numele şi prenumele profesorului de educaţie fizică sau al antrenorului-mentorului…………………………………………………...

(din unitatea sau structura sportivă):

Directorul unităţii sportive de învăţământ sau preşedintele structurii sportive (semnătura şi ştampila):…………….…………………..

Coordonatorul activităţilor sportive şi al practicii de antrenor în cadrul centrului teritorial:…………………………………………….

7
 III. OBIECTIVELE PRACTICII DE ANTRENOR
A. În ciclul de studii universitare de licenţă
• Aprofundarea pregătirii ca antrenor într-o ramură de sport pentru care s-a optat;
• Formarea abilităţilor şi competenţelor necesare exercitării activităţii de depistare, selecţie şi orientare a tinerelor talente în ramura sportivă
aprofundată de student;
• Educarea, formarea şi promovarea elevilor cu aptitudini pentru activitatea sportivă de performanţă;
• Formarea capacităţii de predare, de iniţiere în tehnica de bază a ramurii de sport;
• Formarea şi dezvoltarea abilităţilor de proiectare didactică a procesului de instruire specifică teoriei antrenamentului sportiv în etapa de iniţiere;
• Cultivarea abilităţilor şi a capacităţilor de autoevaluare şi de integrare a rezultatelor autoevaluării în proiecţia personală a dezvoltării
profesionale a tinerilor antrenori;
• Formarea abilităţilor şi capacităţii de cunoaştere a particularităţilor de vârstă în vederea orientării şi selecţiei pentru sportul de performanţă
în ramura sportivă aprofundată;
• Cunoaşterea documentelor de organizare şi de desfăşurare a competiţiilor locale, judeţene, naţionale la ramura sportivă pentru care a optat
studentul.
B. În ciclul de studii universitare de masterat
• Cunoaşterea structurilor sportive cu caracteristicile lor specifice;
• Cunoaşterea relaţiilor funcţionale, a sistemelor manageriale ale unităţilor sportive şcolare şi ale cluburilor sportive din sportul de
performanţă;
• Învăţarea, formarea abilităţilor şi competenţelor necesare exercitării activităţii instructive a tinerilor în ramura sportivă aprofundată de
masterand;
• Formarea capacităţii de predare, învăţare, consolidare a deprinderilor motrice specifice (elemente, procedee tehnice, acţiuni tehnico-
tactice) din ramura sportivă aprofundată;
• Capacitatea de transpunere a problematicii specifice ramurii sportive şi aprofundare a conţinutului didactic în măsură să facă posibilă şi
accesibilă însuşirea de către tinerii sportivi începători a deprinderilor motrice specifice;
• Formarea capacităţii de demonstrant, de educator şi organizator al activităţii desfăşurate în cadrul antrenamentului sportiv de performanţă;
• Cunoaşterea metodelor şi mijloacelor de refacere şi recuperare a sportivilor, precum şi ameliorarea continuă a capacităţii de efort;
• Cultivarea abilităţilor şi a capacităţilor metodice de cercetare ştiinţifică a activităţii sportive de performanţă;
• Dezvoltarea capacităţii de evaluare şi apreciere a activităţii proprii, cât şi cea a sportivilor;
• Cunoaşterea documentelor şi a formelor de organizare a competiţiilor locale, judeţene, naţionale la ramura sportivă pentru care a optat
studentul;
• Formarea şi dezvoltarea abilităţilor de proiectare didactică specifică teoriei antrenamentului sportiv de performanţă şi de conducere a
sportivilor în competiţii.
8
 IV. STRUCTURA CONŢINUTULUI PRACTICII DE ANTRENOR
(COMPONENTELE DE BAZĂ ALE PRACTICII DE ANTRENOR)
A. În ciclul de studii universitare de licenţă
1. Etapa pregătitoare, de început a practicii, în care studentul va studia conţinutul prezentului Caiet de practică de antrenor şi realizează
primul contact cu unităţile şcolare de profil (clase speciale în licee, şcoli sportive), cluburi sportive şcolare sau asociaţii sportive, cluburi
sportive cu secţii de performanţă în vederea cunoaşterii tuturor elementelor, aspectelor pentru trecerea la efectuarea propriu-zisă a activităţii de
practică;
2. Etapa a II-a de documentare: urmăreşte cunoaşterea documentelor de organizare a activităţilor şi de planificare specifice ramurii de
sport aprofundate şi a competiţiilor organizate la nivelul unităţii sportive, localităţii, judeţului.
3. Etapa a III-a – desfăşurarea propriu-zisă a practicii de antrenor:
3. a. În vederea selecţiei viitorilor sportivi pentru activitatea de performanţă se vor testa un număr minim de 10 elevi (băieţi şi/sau fete) în
scopul aprecierii nivelului de pregătire fizică generală şi a gradului de dezvoltare a calităţilor motrice. Probele sunt cuprinse în Standard Fitness
Test, sunt descrise în paginile următoare, iar valorile după care se apreciază rezultatele obţinute de elevii testaţi sunt prezentate în tabele în
prezentul Caiet de practică de antrenor.
3. b. Asistenţa la lecţiile (şedinţele) de antrenament şi realizarea a minim 3 (trei) protocoale de observaţie sub forma unei note scrise şi în
care se va aprecia participarea efectivă la conducerea unor părţi din antrenament (având ca obiective: învăţarea unor deprinderi motrice
specifice ramurii sau probei sportive).
3. c. Alcătuirea a două planuri de organizare a unui concurs (competiţie) sportiv(ă) şcolar(ă) la ramura sportivă aprofundată sau o competiţie
sportivă locală organizată la nivelul clubului sportiv sau a unei localităţi cu minimum 3 (trei) şcoli participante sau minim 10 sportivi la ramurile
sportive individuale.
Notă: Aprecierea nivelului de pregătire fizică generală se face prin cele opt probe ale testului internaţional de capacitate fizică elaborat de
Federaţia Internaţională pentru Educaţie Fizică (F.I.E.P.) prezentate în continuare.
Probele Testului Standard Fitness Test:
■ Alergare de viteză 50 m (Tabelul 1 şi Tabelul 3)
Proba se efectuează atât de fete, cât şi de băieţi, distanţa fiind aceeaşi pentru toate vârstele, cu start de sus, cu cronometraj la mişcare. Se
acordă două încercări, cu pauză de 15 minute între ele şi se înregistrează cel mai bun timp obţinut.
Concurenţii nu au voie să folosească pantofi cu cuie, ci pantofi pentru sport. Să nu se folosească terenuri în pantă sau denivelate.
Rezultatul se înregistrează în secunde şi în zecimi de secundă, punctele cuvenite pentru performanţa respectivă fiind precizate la proba,
vârsta şi sexul respectiv, în tabelele de punctaj (pe care le vom prezenta în paginile următoare).
9
 ■ Săritura în lungime de pe loc (Tabelul 1 şi Tabelul 3)
Proba este comună ambelor sexe.
Se acordă două încercări şi se înregistrează cea mai bună săritură. Se măsoară distanţa de la vârfurile tălpii picioarelor (poziţia de plecare) la
călcâie (poziţia de aterizare).
Suprafaţa pe care se sare trebuie să fie netedă şi nealunecoasă.
Rezultatele se înregistrează în centimetri şi se punctează conform tabelelor.
■ Alergare de rezistenţă (Tabelul 2 şi Tabelul 3)
Fetele şi băieţii până la 12 ani aleargă 600 m; apoi în continuare, în funcţie de vârstă, fetele aleargă 800 m, iar băieţii 1000 m.
Toate distanţele se aleargă pe teren plat, contracronometru. Se efectuează o singură alergare. Transformarea alergării în mers se consideră
abandon. Se aleargă cu pantofi de sport. Rezultatul se exprimă în minute şi secunde şi se punctează conform tabelelor.
■ Aruncarea mingii de oină la distanţă (Tabelul 1 şi Tabelul 3)
Se aruncă de pe loc, mingea trebuind să plece din mână pe deasupra umărului, a capului. Se acordă două încercări şi se înregistrează cea mai
bună aruncare. Proba este comună ambelor sexe.
Rezultatul se exprimă în metri şi în centimetri şi se punctează conform tabelelor.
■ Atârnare la bara fixă cu braţele îndoite (Tabelul 1 şi Tabelul 4)
Proba se execută de către fete la toate vârstele, iar de către băieţi numai până la 12 ani.
Bara se apucă cu palmele privind spre corp, braţele îndoite din coate, bărbia deasupra barei, picioarele fiind iniţial sprijinite pe un scaun. Se
ia scaunul şi în acelaşi timp se porneşte cronometrul, executantul trebuind să rămână atârnat, cu braţele îndoite şi bărbia deasupra barei, timp cât
mai îndelungat. Dacă bărbia a atins bara sau a trecut sub nivelul ei, execuţia se consideră terminată şi cronometrul se opreşte. Corpul
executantului nu trebuie să se atingă de nimic în timpul execuţiei. Se acordă o singură încercare.
Rezultatul se exprimă în minute şi secunde şi se punctează conform tabelelor.
■ Tracţiuni în braţe (Tabelul 1)
Această probă se execută numai de către băieţii care au depăşit 12 ani.
Priza barei se face cu palmele privind spre corp, braţele fiind perfect întinse din coate, picioarele trebuind să nu atingă solul în timpul execuţiilor.
Tracţiunile în braţe se consideră a fi corect executate numai dacă bărbia depăşeşte de fiecare dată nivelul barei. Braţele se întind complet la
fiecare revenire, după care execuţia se continuă fără pauză.
Se repetă până când executantul nu mai poate să treacă cu bărbia deasupra barei. Dacă execuţia se întrerupe mai mult de 3 secunde, execuţia
se consideră terminată. Avântul cu picioarele (balansarea) nu este permis.
Rezultatul se exprimă în număr de repetări corect executate şi se punctează conform tabelelor.
■ Naveta (cunoscută sub denumirea „culesul cartofilor”) (Tabelul 2 şi Tabelul 4)
Se trasează pe pământ două linii paralele, la distanţă de 10 m una de alta. În spatele fiecărei linii se trasează două cercuri, tangente între ele,
având fiecare diametrul de 50 cm.
10
 În cercurile situate în spatele uneia dintre linii se aşează în fiecare câte o bucată de formă cubică, având latura de 5 cm (sau o sticlă mică
goală de plastic). Executantul se găseşte iniţial în celelalte două cercuri, situate vizavi, cu fiecare picior într-unul din cercuri.
La semnalul conducătorului, executantul pleacă cu maximum de viteză şi aduce un obiect pe care îl aşază într-unul din cercurile din care el a
plecat, după care, tot în viteză, pleacă să aducă şi să planteze şi cel de-al doilea cub. Nu este permisă aruncarea obiectului de la distanţă în cerc.
Cronometrul se opreşte în momentul în care cel de-al doilea obiect a fost aşezat corect în cerc.
Rezultatul se exprimă în secunde şi zecimi de secundă şi se punctează conform tabelului.
■ Ridicări de trunchi din „culcat” în „aşezat” (Tabelul 2 şi Tabelul 4)
Executantul se află iniţial culcat pe spate (în decubit dorsal), cu mâinile încleştate la ceafă, coatele pe saltea, genunchii îndoiţi, tălpile pe
saltea, vârfurile picioarelor fiind sprijinite sub scara fixă (sau sprijinite de un coleg). La semnal, executantul îşi ridică trunchiul la verticală în
poziţia aşezat, atingând genunchii cu coatele, după care, revine imediat în poziţia iniţială, pentru a repeta execuţia.
Se reţin ca execuţii corecte numai cele în care s-au atins genunchii cu coatele la ridicarea în poziţia aşezat şi salteaua la revenirea în poziţia culcat.
Rezultatul se exprimă în număr de execuţii corecte, reuşite în timp de 30 secunde şi se punctează conform tabelelor.
■ Mobilitatea coxofemurală în plan anterior (Tabelul 2 şi Tabelul 4)
Executantul stă în picioare pe un scaun sau bancă, înaltă de 50 cm, cu vârfurile picioarelor la marginea scaunului sau băncii.
O riglă înaltă de 100 cm, gradată din centimetru în centimetru, se fixează cu gradaţia 50 la nivelul suprafeţei scaunului, cu gradaţia zero în
sus şi gradaţia 100 în jos.
Executantul îndoaie trunchiul înainte, cu genunchii perfect întinşi, alunecând cu vârfurile degetelor întinse în jos pe riglă, încercând să
depăşească cât mai mult gradaţia 50, rămânând în poziţia finală 3 secunde, pentru a se citi gradaţia până la care a ajuns cu vârful degetelor.
Se acordă două încercări şi se notează cel mai bun rezultat, căruia i se acordă punctajul cuvenit conform tabelelor.
Pentru ca un candidat să fie considerat că are o pregătire fizică generală corespunzătoare cerinţelor unei activităţi sportive de perspectivă,
este necesar ca el să obţină cel puţin 480 puncte rezultate din punctele ce se cuvin performanţelor realizate la cele opt probe ale testului de
pregătire fizică generală.
Echivalentul în puncte pentru fiecare valoare medie a fost calculat după scala Hull (M± 3.5 S/ 50), ştiut fiind că în acest sistem de scalare
mediei i se acordă întotdeauna 50 de puncte.
Rezultatul calculului a fost redat din 10 în 10 puncte, precizându-se ce performanţe trebuie îndeplinite pentru a se putea acorda 50-60-70-80-
90 sau 100 puncte.
Normele de control privind pregătirea fizică generală sunt obligatorii numai la grupele de începători, vârstele şi perioadele de timp în
interiorul cărora un sportiv este considerat „începător” depinde de fiecare sport în parte.
La probele de avansaţi şi de performanţă, verificarea pregătirii se face numai prin probele specifice indicate de federaţia naţională de
specialitate (pe ramură de sport) respectivă.

11
 TABELELE DE PUNCTAJ

PENTRU EVALUAREA REZULTATELOR PROBELOR TESTULUI INTERNAŢIONAL DE CAPACITATE FIZICĂ

ELABORAT DE FEDERAŢIA INTERNAŢIONALĂ PENTRU EDUCAŢIE FIZICĂ (F.I.E.P.)

Tabelul 1
BĂIEŢI
Probele 1-4
Vârsta Nr. 50 m sprint sec. şi zecimi sec. Săritura în lungime de pe loc în m şi cm
ani caz. Med. S E.m. Perf. echiv. pt….pct. Scala H Med. S E.m. Perf. echiv. pt….pct. Scala H
arit. 50 60 70 80 90 100 arit. 50 60 70 80 90 100
6 54 10”9 0,90 0,12 10”9 10”3 9”7 9”04 8”4 7”8 1,14 0,17 0,02 1,14 1,25 1,36 1,47 1,58 1,69
7 384 10”3 0,92 0,04 10”3 9”7 9”01 8”4 7”7 7”1 1,25 0,18 0,01 1,25 1,37 1,49 1,61 1,73 1,85
8 99 10”2 0,95 0,09 10”2 9”5 8”8 8”2 7”6 6”9 1,35 0,18 0,01 1,35 1,47 1,59 1,71 1,83 1,95
9 137 8”9 0,64 0,05 8”9 8”5 8”02 7”6 7”1 6”7 1,53 0,18 0,01 1,53 1,65 1,77 1,89 2,01 2,15
10 227 8”7 0,59 0,03 8”7 8”3 7”9 7”5 7”0 6”6 1,62 0,18 0,01 1,62 1,74 1,86 1,98 2,10 2,22
11 596 8”5 0,55 0,02 8”5 8”1 7”7 7”3 6”9 6”5 1,72 0,17 0,01 1,72 1,84 1,96 2,08 2,20 2,32
12 550 8”3 0,57 0,02 8”3 7”9 7”5 7”1 6”7 6”3 1,76 0,18 0,01 1,76 1,89 2,02 2,15 2,28 2,41
13 66 8”2 0,59 0,07 8”2 7”7 7”3 6”9 6”5 6”1 1,82 0,18 0,02 1,82 1,94 2,06 2,18 2,30 2,42
Aruncarea mingii de oină (m şi cm) Atârnare 6-11 ani = sec. Tracţiuni 12 şi 13 ani = nr. repetări
6 54 10,9 3,52 0,48 10,9 13,5 16,0 18,5 21,0 23,5 0’30” 0,30 0,04 0’30” 0’51” 1’12” 1’33” 1’54” 2’15”
7 384 13,6 4,90 0,25 13,6 17,0 20,4 23,8 27,2 30,6 0’34” 0,35 0,02 0’34” 0’57” 1’21” 1’45” 2’09” 2’33”
8 99 16,1 4,92 0,49 16,1 19,6 23,0 26,4 29,9 33,3 0’40” 0,38 0,03 0’40” 1’07” 1’34” 2’01” 2’28” 2’55”
9 137 21,6 4,98 0,42 21,6 25,1 28,6 32,0 35,5 39,0 0’43” 0,40 0,03 0’43” 1’11” 1’39” 2’07” 2’35” 3’03”
10 227 25,2 5,38 0,35 25,2 28,9 32,7 36,5 40,3 44,0 0’45” 0,42 0,02 0’45” 1’14” 1’43” 2’13” 2’42” 3’11”
11 596 29,2 5,49 0,22 29,2 33,0 36,8 40,6 44,4 48,2 0’50” 0,42 0,01 0’50” 1’19” 1’49” 2’18” 2’47” 3’17”
12 550 32,3 5,58 0,23 32,3 36,2 40,1 44,0 47,9 51,8 4,59 1,2 0,05 4,00 5,00 6,00 7,00 8,00 9,00
13 66 35,0 5,60 0,68 35,0 38,9 42,8 46,7 50,6 54,5 6,40 1,8 0,22 6,00 7,00 9,00 10,00 11,00 12,00

12
 Tabelul 2
BĂIEŢI
Probele 5-8
Vârsta Nr. Alerg. 600 m de la 6-11 ani şi 1000 m cei de 12-13 ani Proba de îndemânare gen. = Naveta. sec.
ani caz. Med. S E.m. Perf. echiv. pt….pct. Scala H Med. S E.m. Perf. echiv. pt….pct. Scala H
arit. 50 60 70 80 90 100 arit. 50 60 70 80 90 100
6 54 3’55” 0,30 0,04 3’35” 3’14” 2’53” 2’32” 2’11” 1’50” 15”0 1,4 0,19 15” 14”0 13”0 12”1 11”1 10”1
7 384 3’14” 0,29 0,01 3’14” 2’54” 2’34” 2’14” 1’54” 1’34” 14”8 1,5 0,07 14”8 13”8 12”7 11”6 10”7 9”6
8 99 3’04” 0,31 0,03 3’04” 2’43” 2’22” 2’01” 1’40” 1’19” 14”6 1,6 0,16 14”6 13”5 12”4 11”3 10”2 9”1
9 137 2’47” 0,28 0,02 2’47” 2’27” 2’08” 1’49” 1’30” 1’11” 12”8 1,2 0,12 12”8 12”0 11”1 10”3 9”4 8”6
10 227 2’35” 0,26 0,01 2’35” 2’17” 1’59” 1’41” 1’23” 1’05” 12”4 1,1 0,07 12”4 11”6 10”8 10”1 9”3 8”5
11 596 2’36” 0,30 0,01 2’36” 2’17” 1’58” 1’39” 1’20” 1’01” 12”3 1,2 0,05 12”3 11”5 10”6 9”8 8”9 8”1
12 550 4’11” 0,20 0,01 4’11” 3’57” 3’43” 3’29” 3’15” 3’01” 12”2 1,2 0,05 12”2 11”4 10”5 9”7 8”8 8”0
13 66 3’54” 0,17 0,02 3’54” 3’42” 3’30” 3’18” 3’06” 2’56” 11”7 1,2 0,15 11”7 10”9 10”0 9”2 8”4 7”56
Rezistenţa abdominală: ridicări trunchi din culcat în aşezat 30 sec. nr. rep. Mobilitate coxofemurală în plan anterior = cm
6 54 10,2 3,60 0,49 10,0 13,0 15,0 18,0 20,0 23,0 51,5 7,6 1,0 51,5 56,8 62,1 67,4 72,7 78,0
7 384 12,5 3,40 0,17 12,0 15,0 17,0 20,0 22,0 24,0 52,8 7,5 0,3 52,8 57,8 62,8 67,8 72,8 77,8
8 99 13,7 3,45 0,34 14,0 16,0 18,0 21,0 23,0 26,0 53,3 7,5 0,7 53,3 58,3 63,3 68,3 73,3 78,3
9 137 18,7 3,60 0,30 19,0 21,0 24,0 26,0 29,0 31,0 54,4 7,5 0,6 54,4 59,4 64,4 69,4 74,4 79,4
10 227 18,9 3,50 0,23 19,0 21,0 24,0 26,0 29,0 31,0 52,2 8,2 0,5 52,2 57,9 63,7 69,4 75,2 80,9
11 596 19,8 3,60 0,14 20,0 22,0 24,0 27,0 30,0 32,0 50,8 7,5 0,3 50,8 56,0 61,2 66,4 71,6 76,8
12 550 20,1 3,50 0,15 20,0 22,0 25,0 27,0 30,0 32,0 51,3 7,5 0,3 51,3 56,5 61,7 66,9 72,1 77,3
13 66 20,3 3,60 0,44 20,0 23,0 25,0 28,0 30,0 33,0 52,5 8,4 1,0 52,5 58,3 64,1 69,9 75,7 81,5

13
 TABELELE DE PUNCTAJ

PENTRU EVALUAREA REZULTATELOR PROBELOR TESTULUI INTERNAŢIONAL DE CAPACITATE FIZICĂ

ELABORAT DE FEDERAŢIA INTERNAŢIONALĂ PENTRU EDUCAŢIE FIZICĂ (F.I.E.P.)

Tabelul 3
FETE
Probele 1-4
Vârsta Nr. 50 m sprint sec. şi zecimi sec. Săritura în lungime de pe loc în m şi cm
ani caz. Med. S E.m. Perf. Echiv. pt….pct. Scala H Med. S E.m. Perf. Echiv. pt….pct. Scala H
arit. 50 60 70 80 90 100 arit. 50 60 70 80 90 100
6 143 11”2 0,70 0,06 11”3 10”8 10”3 9”8 9”3 8”8 1,14 0,21 0,02 1,14 1,29 1,44 1,59 1,74 1,89
7 739 10”8 0,66 0,02 10”8 10”3 9”7 9”4 8”9 8”5 1,22 0,21 0,07 1,22 1,37 1,52 1,67 1,82 1,97
8 111 10”2 0,60 0,06 10”2 9”8 9”4 9”0 8”6 8”3 1,32 0,21 0,02 1,32 1,46 1,60 1,74 1,88 2,02
9 67 9”6 0,65 0,07 9”6 9”1 8”7 8”2 7”8 7”3 1,44 0,20 0,02 1,44 1,58 1,72 1,86 2,00 2,14
10 202 8”9 0,63 0,04 8”9 8”5 8”0 7”6 7”1 6”7 1,55 0,19 0,01 1,55 1,68 1,81 1,94 2,07 2,20
11 620 8”7 0,69 0,02 8”7 8”3 7”8 7”3 6”8 6”3 1,65 0,18 0,01 1,65 1,78 1,91 2,04 2,17 2,30
600 m plat în min. şi sec. Aruncarea mingii de oină m şi cm
6 143 3’38” 0,28 0,02 3’38” 3’22” 3’06” 2’50” 2’34” 2’18” 7,3 3,0 0,22 7,3 9,4 11,5 13,6 15,7 17,8
7 739 3’14” 0,26 0,01 3’14” 3’00 2’42” 2’24” 2’06” 1’48” 8,6 3,5 0,13 8,6 11,0 13,5 16,0 18,5 21,0
8 111 3’09” 0,28 0,03 3’09” 2’49” 2’30” 2’11” 1’51” 1’32” 9,2 3,5 0,33 9,2 11,7 14,2 16,7 19,2 21,6
9 67 3’01” 0,24 0,03 3’01” 2’44” 2’28” 2’12” 1’55” 1’39” 1,4 3,7 0,45 14,2 16,8 19,4 22,0 24,6 27,0
10 202 2’51” 0,25 0,02 2’51” 2’33” 2’15” 1’58” 1’41” 1’23” 16,5 3,9 0,28 16,5 19,3 22,1 24,9 27,7 30,5
11 620 2’50” 0,24 0,01 2’50” 2’34” 2’18” 2’02” 1’46” 1’30” 19,4 4,0 0,16 19,4 22,2 25,0 27,8 30,6 33,4

14
 Tabelul 4
FETE
Probele 5-8
Vârsta Nr. Menţinere în atârnare sec. Proba de îndemânare generală: Naveta sec.
ani caz. Med. S E.m. Perf. echiv. pt….pct. Scala H Med. S E.m. Perf. echiv. pt….pct. Scala H
arit. 50 60 70 80 90 100 arit. 50 60 70 80 90 100
6 143 18” 12 0,01 18” 25” 33” 41” 49” 57” 15”5 1,4 0,11 15”5 14”5 13”5 12”5 11”5 10”5
7 739 19” 15 0,01 19” 29” 39” 49” 59” 1’10” 14”9 1,5 0,05 14”9 13”9 12”9 11”9 10”9 9”9
8 111 27” 23 0,02 27” 42” 57” 1’14” 1’29” 1’44” 14”6 1,6 0,15 14”6 13”5 12”4 11”3 10”2 9”1
9 67 30” 28 0,01 30” 49” 1’08” 1’27” 1’46” 2’05” 13”6 1,4 0,17 13”6 12”6 11”6 10”6 9”6 8”6
10 202 31” 28 0,01 31” 50” 1’10” 1’29” 1’48” 2’07” 13”0 1,2 0,08 13”0 12”2 11”3 10”5 9”6 8”6
11 620 32” 29 0,01 32” 52” 1’12” 1’31” 1’51” 2’11” 12”8 1,3 0,05 12”8 12”9 11”0 10”1 9”2 8”3
Rezistenţa abdominală: Ridicări de trunchi Mobilitatea coxofemurală în plan anterior = cm
din culcat în aşezat 30 sec. nr. rep.
6 143 12,5 2,7 0,22 12,0 14,0 16,0 18,0 20,0 22,0 57,4 7,5 0,62 57,4 62,6 67,8 73,0 78,2 83,4
7 739 14,3 2,5 0,10 14,0 16,0 18,0 20,0 21,0 23,0 57,8 7,3 0,27 57,8 62,9 68,0 73,2 78,4 83,5
8 111 14,7 2,6 0,25 15,0 16,0 18,0 20,0 22,0 24,0 60,2 7,2 0,68 60,2 65,2 70,2 75,2 80,2 85,2
9 67 16,6 2,9 0,36 16,0 18,0 20,0 22,0 24,0 26,0 53,6 7,0 0,85 53,6 58,5 63,4 68,3 73,2 78,1
10 202 17,4 3,0 0,21 17,0 19,0 21,0 23,0 26,0 28,0 54,0 7,4 0,52 54,0 59,2 64,4 69,6 74,8 80,0
11 620 18,2 3,2 0,13 19,0 21,0 24,0 26,0 28,0 30,0 54,2 7,5 0,30 54,2 59,4 64,6 69,8 75,0 80,2

15
B. În ciclul de studii universitare de masterat
1. Etapa pregătitoare, în care masterandul va studia conţinutul prezentului Caiet de practică de antrenor şi va realiza primul contact cu
unităţile de profil (clase speciale în licee, şcoli sportive, cluburi sportive sau asociaţii sportive cu secţii de performanţă) în vederea cunoaşterii
tuturor aspectelor pentru trecerea la efectuarea propriu-zisă a activităţii de practică.
2. Etapa a II-a de documentare: urmăreşte cunoaşterea documentelor de organizare a activităţilor competiţionale şi de planificare specifice
ramurii de sport aprofundate la nivelul unităţii sportive, localităţii, judeţului, pe plan naţional.
3. Etapa a III-a – desfăşurarea propriu-zisă a practicii de antrenor
3. a. Asistenţa la lecţiile (şedinţele) de antrenament şi realizarea a minim 4 (patru) protocoale de observaţie şi participarea efectivă la
conducerea unor părţi din antrenament din perioadele: pregătitoare, competiţională, de tranziţie şi ultimul, cel de-al patrulea, de la o şedinţă de
refacere după efortul din antrenament sau după un concurs;
3. b. Conceperea a minimum 2 proiecte didactice de antrenament având ca temă: învăţarea unor deprinderi motrice specifice (procedee sau
elemente tehnice, acţiuni tehnico-tactice) din ramura sportivă aprofundată de student, din care unul să reprezinte proiectul didactic al lecţiei finale;
3. c. Alcătuirea a două planuri de organizare a unui concurs (competiţie) sportivă la ramura sportivă aprofundată sau o competiţie sportivă
locală organizată la nivelul clubului sportiv sau a unei localităţi cu minimum 3 şcoli înscrise sau minim 10 participanţi la ramurile sportive
individuale;
3. d. Elaborarea unui plan managerial al unei competiţii (model) la nivelul unei şcoli sportive, club sportiv şcolar sau club sportiv de nivel
local.

16
 Fişele ce alcătuiesc Caietul de practică de antrenor
(care vor fi completate de student – masterand)

Anexa 1
CENTRALIZATOR AL ACTIVITĂŢILOR LA CARE A PARTICIPAT STUDENTUL
(MASTERANDUL)

Participarea la
Organizarea testului privind pregătirea fizică generală
antrenamente
Observaţii privind
Nr. crt. Numărul elevilor
Data organizării rezultatele activităţii
Denumirea activităţii (sportivilor)
(participării)
participanţi

17
 Anexa 2

REZULTATELE TESTĂRII COPIILOR ŞI ELEVILOR

(trecerea probelor de apreciere a nivelului de pregătire fizică generală
ciclul de studii universitare de licenţă)

Numărul copiilor testaţi pe probe Observaţii

Data Număr privind
organizării sportivi rezultatele
1 2 3 4 5 6 7 8
testării testaţi testării
sportive

Cifrele de la 1-8 reprezintă cele opt probe ale Standard Fitness Test

18
 Anexa 3
Clubul (Asociaţia sportivă)………………………………………
Vizat
Data organizării (desfăşurării) antrenamentului………………… Profesor, Antrenor-mentor:………………......………………
Numele şi prenumele studentului...................………….. ………. din cadrul Centrului teritorial ID…………………………..

PROTOCOL DE OBSERVAŢIE AL LECŢIEI DE ANTRENAMENT SPORTIV

(CICLUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ)

Principalele constatări
Data Numărul sportivilor
Conţinutul antrenamentului sportiv privind antrenamentul
antrenamentului participanţi
sportiv

STUDENT …………………………………………………….
Notă: După prezentarea acestui tabel urmează o Notă scrisă cu observaţiile personale (minim o pagină).

19
 Anexa 4

REZULTATELE PARTICIPĂRII LA COMPETIŢIILE SPORTIVE

Numărul Observaţii
Denumirea competiţiei
Nr. Data Locul de echipelor Rezultatele cu privire la
(nivelul la care s-a
crt. desfăşurării desfăşurare (sportivilor) obţinute desfăşurarea
organizat)
participante competiţiei

Notă: După prezentarea acestui tabel urmează o Notă scrisă cu observaţiile personale (minim o pagină).

20
 Anexa 5

PLAN DE DESFĂŞURARE A ORGANIZĂRII UNEI COMPETIŢII SPORTIVE ŞCOLARE

(Pentru studenţii care urmează ciclul de studii universitare de licenţă)

Planul de organizare a competiţiei sportive şcolare cu minimum 3 şcoli participante sau minim 10 sportivi la probele individuale va
cuprinde: forma de practicare a sportului (sport de performanţă, sportul pentru toţi, sport adaptat), obiectivele generale, rezultatele –
performanţele obţinute.

Notă: După prezentarea planului din Anexa 5 urmează o Notă (minim o pagină) privind eventuala participare a studentului la activitatea metodică a
comisiilor locale pe ramură de sport.

21
 Anexa 6
Clubul (Asociaţia sportivă)………………………………………………… Vizat
Data organizării (desfăşurării) antrenamentului………………………… … Profesor, Antrenor-mentor:……..............…………………………….
Numele şi prenumele masterandului............………………………………. din cadrul Centrului teritorial ID……....…………………………...

PROTOCOL DE OBSERVAŢIE AL LECŢIEI DE ANTRENAMENT

(pentru participanţii la studiile universitare de masterat Educaţie fizică şi antrenament sportiv)
ANTRENAMENT NR………

Partea lecţiei (şedinţei) Conţinutul (strategia)

Date privind dozarea
de antrenament antrenamentului Recomandări metodice
(volum, intensitate Observaţii
(obiectivele principale (metode, materiale, formulate de masterand
complexă)
ale pregătirii) mijloace, exerciţii etc.)
Partea introductivă

Partea fundamentală

Partea de încheiere

Refacerea după
antrenament

22
 Anexa 7

PLAN MANAGERIAL AL ORGANIZĂRII UNEI COMPETIŢII SPORTIVE

(Pentru cursanţii ciclului de studii universitare de masterat)

Planul managerial al competiţiei va cuprinde date care coordonează ariile de management din organigramă: administrativ, organizare,
asistenţă medicală, antrenament – competiţie la nivelul unei şcoli sportive, club sportiv şcolar sau club sportiv de nivel local.

23
 V. UNELE PRECIZĂRI PRIVIND ÎNDRUMAREA
ŞI NOTAREA ACTIVITĂŢII PRACTICII DE ANTRENOR

a. La nivelul localităţii (Centrului teritorial), se realizează de către profesorul de educaţie fizică, antrenorul, mentorul existent în cadrul
Centrului teritorial ID.
b. La nivelul facultăţii, se realizează de către şefii de disciplină şi cadrele didactice aprobate de Consiliul facultăţii.

NOTĂ: Evaluarea studenţilor (masteranzilor) se realizează prin nota obţinută la practica de antrenor. Aceasta se acordă de cadrul didactic al Facultăţii de
Educaţie Fizică şi Sport după primirea Caietului de practică de antrenor ale cărui anexe vor fi avizate şi de profesorul de educaţie fizică, antrenor stabilit de
Facultate la propunerea Centrului Teritorial pentru învăţământ ID. Numele şi prenumele (semnătura acestuia)……………………………...

Notele obţinute de student la practica de antrenor sunt acordate de cadrul didactic al facultăţii după primirea caietului de
practică de antrenor.

24
 BIBLIOGRAFIE

A. Bibliografie minimală obligatorie

1. Hoffman Arthur, Resursele umane în activitatea de educaţie fizică şi sport, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
2. Hoffman Arthur, Structurile sportului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2004.
3. Lăzărescu A., Management în sport, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998.
4. Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, „Monitorul Oficial al României” nr. 200,
partea I, din 9 august 2000.
5. Teodorescu Andrei B. (sub red.), Structurile sportului în Europa, Eds. Clearing House
(Council of Europe) şi Ministerul Tineretului şi Sportului, Bucureşti, 1999.
6. Teodorescu Andrei B. (editor), Anuarul Sportului, ediţiile: 2002/2003/2004/2005,
Eds. Ministerul Tineretului şi Sportului/Agenţia Naţională pentru Sport. Bucureşti.
7. Todea Septimiu F., Managementul educaţiei fizice şi sportului, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2003.

B. Bibliografie facultativă
1. Conferinţa Europeană privind violenţa în sport, Editura CCPS, Bucureşti, 1993.
2. Constandache Valentin, Teodorescu Andrei B., Structuri organizatorice – foruri de con-
ducere, în Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, Ministerul Tineretului
şi Sportului, Editura ARAMIS, Bucureşti, 2002.
3. Convenţia contra dopingului – Tratate Europene, Editura CCPS, Bucureşti, 1993.
4. Convenţia contra violenţei pe stadioane – Tratate Europene, Editura CCPS, Bucureşti,
1993.
5. Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, Editor Ministerul Tineretului şi
Sportului, Editura Aramis Print, Bucureşti, 2002.
6. Hoffman Arthur, Elemente de strategie privind dezvoltarea activităţii de educaţie fizică şi
sport din România în perioada 2001-2004. Al V-lea simpozion ştiinţific anual al cadrelor
didactice şi studenţilor, Universitatea Spiru Haret, 6 aprilie 2001.
7. Hoffman Arthur, Unele consideraţii privind structura, funcţiile şi interacţiunea între ele-
mentele sistemului naţional de educaţie fizică şi sport. Conferinţa ştiinţifică internaţională
„Sport curat”, Bucureşti, 26-28 octombrie 2001.
8. Hoffman Arthur, Unele consideraţii privind contribuţia sistemului naţional de educaţie
fizică şi sport la susţinerea ordinei publice, securităţii naţionale şi capacităţii de apărare
a ţării. A X-a sesiune de comunicări ştiinţifice, Academia Naţională de Informaţii. Editura
ANI, Bucureşti, octombrie 2004.
9. Hotărârea Guvernului nr. 848 privind Regulamentul de punere în aplicare a Legii educaţiei
fizice şi sportului, nr. 69/2000, „Monitorul Oficial al României” (M.O.) nr. 578, 2001.
10. Hotărârea Guvernului nr. 239/01.04.1999 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Tineretului şi Sportului (M.O. nr. 146 din 08.04.1999).
11. Hotărârea Guvernului nr. 1099/2003 privind trecerea unor stadioane, a unor bunuri din
complexurile sportive şi bazele sportive, precum şi a anexelor aferente, situate în unele
unităţi administrativ-teritoriale, din proprietatea publică a statului şi din administrarea
Agenţiei Naţionale pentru Sport în proprietatea publică a judeţelor, municipiilor, oraşelor
şi comunelor şi în administrarea consiliilor locale ale acestora.
107
12. Hotărârea Guvernului nr. 116/2002 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi
funcţionare a Comisiei Naţionale de Acţiune împotriva Violenţei în Sport.
13. Hotărârea Guvernului nr. 1239/1996 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Federaţiei Sportului Şcolar şi Universitar.
14. Hotărârea Guvernului nr. 124/01.02.1991 privind organizarea şi funcţionarea Comitetului
Olimpic Român completată prin Hotărârea Guvernului 631/1995 şi modificată prin
Hotărârea Guvernului nr. 883/1998.
15. Hotărârea Guvernului nr. 1423/4.12.2003 privind recunoaşterea boxului ca ramură de
sport profesionistă şi stabilirea condiţiilor de practicare a boxului profesionist.
16. Hotărârea Guvernului nr. 15 din 11 ianuarie 1992 de completare şi modificare a Hotărârii
Guvernului 994/1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Tineretului şi
Sportului (MO nr. 28 din 26 februarie 1992).
17. Hotărârea Guvernului nr. 177/2002 pentru aprobarea detalierii listei – sinteza pe ampla-
samente şi obiective de investiţii din cadrul Programului de construcţie de săli de sport în
anul 2002 modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 624/2002, nr. 936/2002 şi 1306/2002.
18. Hotărârea Guvernului nr. 255/4.03.2003 pentru aprobarea Statutului antrenorului
19. Hotărârea Guvernului nr. 263/2001 privind amenajarea, omologarea, întreţinerea şi exploa-
tarea pârtiilor şi traseelor de schi pentru agrement.
20. Hotărârea Guvernului nr. 283/13.03.2003 pentru aprobarea Programului naţional „Mişcare
pentru sănătate”.
21. Hotărârea Guvernului nr. 297/1993 privind acordarea dreptului de acces gratuit în toate
bazele sportive, cu ocazia manifestărilor sportive, maeştrilor emeriţi ai sportului, maeştrilor
sportului şi antrenorilor emeriţi.
22. Hotărârea Guvernului nr. 310/20.04.2003 privind darea în folosinţă gratuită a unor
imobile proprietate publică a statului, aflate în administrarea Ministerului Tineretului şi
Sportului, unor federaţii sportive naţionale.
23. Hotărârea Guvernului nr. 406/iulie 1997 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Tineretului şi Sportului (MO, partea I, nr. 186/4 august 1997).
24. Hotărârea Guvernului nr. 47/2003 privind stabilirea evenimentelor de importanţă majoră
difuzate în cadrul programelor de televiziune.
25. Hotărârea Guvernului nr. 484/ 18.04.2003 pentru Aprobarea Normelor privind regle-
mentarea unor probleme financiare în activitatea sportivă. Monitorul Oficial partea I,
nr. 316/ 12.05.2003.
26. Hotărârea Guvernului nr. 537/1991 privind salarizarea şi alte drepturi ale jucătorilor de
fotbal profesionişti şi antrenorilor de la cluburi şi Federaţia Română de Fotbal.
27. Hotărârea Guvernului nr. 6/4 ianuarie 2001 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Tineretului şi Sportului (MO nr. 014/10 ianuarie 2001).
28. Hotărârea Guvernului nr. 628/2001 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Institutului
Naţional de Cercetare pentru Sport.
29. Hotărârea Guvernului nr. 641/1998 privind aprobarea Programului naţional „Sportul pentru
toţi – România 2000”.
30. Hotărârea Guvernului nr. 666/5.06.2003 privind recunoaşterea handbalului ca ramură de
sport profesionistă şi stabilirea condiţiilor de practicare a handbalului profesionist.
31. Hotărârea Guvernului nr. 759/3.07.2003 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei
Naţionale pentru Sport.
32. Hotărârea Guvernului nr. 8/12 ianuarie 1996 pentru modificarea şi completarea Hotărârii
Guvernului nr. 462/1994 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Tineretului şi
Sportului (MO nr. 11/18 ianuarie 1996).
33. Hotărârea Guvernului nr. 884/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a
dispoziţiilor Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000.
34. Hotărârea Guvernului nr. 912/2003 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului
nr. 198/2002 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Sprijinirea Iniţiativelor Tinerilor
– ANSIT.
108
35. Hotărârea Guvernului nr. 994/3 septembrie 1990 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Tineretului şi Sportului (M.O. nr. 94 din 14 mai 1992).
36. Hotărârea Guvernului României nr. 280/16 iunie 1994, pentru aprobarea Normelor privind
reglementarea unor probleme financiare în activitatea sportivă. (MO nr. 164/30 iunie 1994).
37. Hotărârea Guvernului României nr. 462/29 iulie 1994, privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Tineretului şi Sportului (MO nr. 230 din 23 august 1994).
38. Hotărârea Guvernului României nr. 800 din 17 decembrie 1992, privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Tineretului şi Sportului (MO nr. 332 din 28 decembrie 1992).
39. Hotărârea Primului ministru al Guvernului României nr. 549/16 februarie 1990 pentru
organizarea şi funcţionarea Ministerului Sportului (nepublicată în Monitorul Oficial).
40. Legea nr. 128/1997 privind Statutul Personalului Didactic. Monitorul Oficial al României.
nr. 158/16 iulie, 1997.
41. Legea nr. 153/2001 privind aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 239/2000
pentru aprobarea afilierii României la unele organizaţii sportive internaţionale şi a plăţii
cotizaţiilor anuale.
42. Legea nr. 171/1998 pentru ratificarea Convenţiei împotriva dopajului, adoptată, în cadrul
Consiliului Europei, la Strasbourg, la 16 noiembrie 1989.
43. Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, Ghid legislativ pentru funcţionarii
publici, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2001.
44. Legea nr. 221/22.05.2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 69/2000 a educaţiei
fizice şi sportului.
45. Legea nr. 3/1992 privind instituirea Timbrului olimpic modificată prin Legea nr. 12/1996.
46. Legea nr. 32/19.05.1994 privind sponsorizarea („Monitorul Oficial” (MO), partea I,
nr. 129/11 august 1994).
47. Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată.
48. Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit.
49. Legea nr. 53/1998 pentru ratificarea Convenţiei Europene privind violenţa şi ieşirile
necontrolate ale spectatorilor cu ocazia manifestărilor sportive.
50. Legea nr. 552/2004 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport (M.O. partea I
nr. 1215/17.12.2004).
51. Legea nr. 610/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 174/1999
privind acordarea unui sprijin financiar Fundaţiei Atletismul Românesc.
52. Legea nr. 610/2001 pentru respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 56/2001
privind modificarea şi completarea art. 43 din Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000.
53. Legea nr. 7/18.02.2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici (M.O. nr. 157 /
23.02.2004).
54. Legea nr. 79 /1928 asupra învăţământului secundar (MO nr. 105 din 15 mai 1928).
55. Legea nr. 84/1995 a învăţământului („Monitorul Oficial al României” nr. 167/31 iulie, 1995).
56. Legea nr. 9/2003 privind Ordinul Meritul Sportiv şi Medalia Meritul Sportiv.
57. Legislaţia sportului în Europa (engl.), Editura CCPS, Bucureşti, 1999.
58. Ordin al ministrului tineretului şi sportului şi al ministrului sănătăţii şi familiei pentru
aprobarea Normelor tehnice privind controlul medical al sportivilor, asistenţa medico-
sportivă în complexurile sportive naţionale, precum şi în cantonamentele loturilor naţionale
şi olimpice şi asistenţa medicală la bazele sportive în timpul desfăşurării antrenamentelor şi
competiţiilor, „Monitorul Oficial al României”, nr. 327/14 mai 2003.
59. Ordin nr. 1995/2002 pentru aprobarea reglementarii tehnice „Normativ privind proiectarea
terenurilor sportive şi stadioanelor (unitatea funcţională de bază) din punct de vedere al
cerinţelor Legii nr. 10/1995.”
60. Ordinul ministrului tineretului şi sportului nr. 1058/2003 şi Ordinul nr. 404/2003 al
ministrului sănătăţii şi familiei pentru aprobarea Normelor tehnice privind controlul
medical al sportivilor, asistenţa medicală sportivă în Complexurile Sportive Naţionale,
precum şi în cantonamentele loturilor naţionale şi olimpice şi asistenţa medicală la bazele
sportive în timpul desfăşurării antrenamentelor şi competiţiilor.
109
61. Ordinul ministrului tineretului şi sportului nr. 307/2001 pentru aprobarea Strategiei
generale de organizare şi dezvoltare a activităţii de educaţie fizică şi sport din România în
perioada 2001-2004.
62. Ordinul Ministrului Tineretului şi Sportului nr. 491/2001 privind modalităţile de plată a
rentei viagere acordate unor sportivi de performanţă.
63. Ordinul nr. 491/2001 pentru aprobarea Normelor privind omologarea, amenajarea, între-
ţinerea şi exploatarea pârtiilor şi traseelor de schi pentru agrement.
64. Ordinul nr. 954/B/C/2000 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea Registrului
asociaţiilor şi fundaţiilor, a Registrului federaţiilor şi a Registrului naţional al persoanelor
juridice fără scop patrimonial.
65. Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Sport nr.190/9 decembrie 2003 privind
aprobarea fişei postului pentru directorii executivi ai direcţiilor pentru sport judeţene şi a
municipiului Bucureşti.
66. Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Sport nr.191/9 decembrie 2003 privind
condiţiile minime necesare ocupării unei funcţii vacante de director executiv al direcţiei
pentru sport judeţene şi a municipiului Bucureşti.
67. Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Sport nr.395/13.08.2001 privind acordarea
titlului de „Maestru emerit al sportului”.
68. Ordinul Preşedintelui Agenţiei Naţionale pentru Sport, nr.4/14 iulie 2003, privind structura
organizatorică a aparatului propriu al Agenţiei Naţionale pentru Sport.
69. Ordonanţa de urgenţă nr. 114/2001 pentru scutirea de la plata drepturilor de import şi a
comisionului vamal a unor bunuri din import necesare în vederea modernizării
Complexului Sportiv Dinamo Bucureşti.
70. Ordonanţa de urgenţă nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, al
ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi al unor
instituţii publice.
71. Ordonanţa nr. 10/1996 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a unităţilor sportive
finanţate din veniturile extrabugetare şi din alocaţii de la bugetul de stat aprobată prin
Legea nr.59/1996.
72. Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, modificată prin Ordonanţa
nr.37/2003.
73. Ordonanţa nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, aprobată prin Legea
nr.232/2003.
74. Ordonanţa nr. 7/2001 privind impozitul pe venit aprobată prin Legea nr.493/2002.
75. Strategia generală de organizare şi dezvoltare a activităţii de educaţie fizică şi sport din
România pe perioada 2001-2004, „Monitorul Oficial al României”, nr. 559, 2001.
76. Teodorescu Andrei B. (sub.red), Consiliul Europei şi sportul 1967-1996; Colecţie de texte
politice în sport, Eds. Council of Europe şi Ministerul Tineretului şi Sportului, Bucureşti,
1998.
77. Teodorescu Andrei B., Formarea specialiştilor în sport, Editura Ministerul Tineretului şi
Sportului, Bucureşti, 1999.
78. Teodorescu Andrei B., Compendiu de istorie a sportului românesc, Editura Ministerul
Tineretului şi Sportului, Bucureşti, 2003.
79. Teodorescu Andrei B., Legislaţie sportivă românească comparată (1923-2003), în Anuarul
Sportului 2003, Ed. Agenţia Naţională pentru Sport, Bucureşti, 2004.
80. Todan I., Roibu T., Management şi legislaţie în educaţie fizică şi sport, Editura Printech,
Bucureşti, 1997.
81. Voicu Alexandru V., Managementul organizaţiilor şi activităţilor sportive, Editura Risoprint,
Cluj-Napoca, 1998.
82. Voicu C., Sandu F., Managementul organizaţional în domeniul ordinii publice, vol. 1 şi 2,
Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2001.
110