Cuprins

Introducere........................................................................................................... 3
Capitolul 1. Aspecte introductive privind dreptul de poliție al statului.
Organizarea și funcționarea poliției române .................................................... 5
Secțiunea 1. Definirea dreptului de poliție al statului ....................................... 5
Secțiunea a 2-a. Apariția și evoluția instituției polției la nivel național ........... 8
Secțiunea a 3-a. Organizarea Poliției române ................................................. 13
1.3.1. Organizarea poliției judiciare ................................................................ 16
1.3.2. Organizarea poliției de ordine publică .................................................. 19
Secțiunea a 4-a. Funcțiile principale ale poliției ............................................. 21
Capitolul 2. Adoptarea și punerea în aplicare a codului de etică și
deontologie polițienească la nivel național. ..................................................... 23
Secțiunea 1. Aspecte generale de etică și deontologie .................................... 23
2.1.1. Codul deontologic ............................................................................. 26
2.1.2. Codul etic .......................................................................................... 26
Secțiunea a 2-a. Premisele și necesitatea unui cod de etică și deontologie
polițienească .................................................................................................... 28
Secțiunea a 3-a. Domeniul de aplicare a codului de etică și deontologie
polițienească .................................................................................................... 34
Capitolul 3. Radiografia codului european de etică al poliției...................... 37
Secțiunea 1. Necesitatea adoptării unui cod european de etică al poliției ...... 37
Secțiunea a 2-a. Istoricul Codului european de etică al poliției ...................... 40
Secțiunea a 3-a. Obiectivele poliției................................................................ 43
Secțiunea a 4-a. Bazele juridice ale poliției .................................................... 44
Secțiunea a 5-a. Poliția și sistemul de justiție penală ...................................... 46
Capitolul 4. Organizarea structurilor poliției. Principii directoare vizând
acțiunea/intervenția poliției. ............................................................................. 48
Secțiunea 1. Generalități ................................................................................. 48
 Secțiunea a 2-a. Calificative, recrutări și fidelitatea personalului de poliție .. 51
Secțiunea a 3-a. Formarea personalului de poliție .......................................... 51
Secțiunea a 4-a. Principii directoare vizând acțiunea/interenția poliției. ........ 53
4.4.1. Principii generale............................................................................... 54
4.4.2. Principii specifice. Anchete de poliție .............................................. 55
4.4.3. Arestarea/privarea de libertate de către poliție ................................. 56
Secțiunea a 4-a. Responsabilitatea și controlul poliției................................... 57
Capitolul 5. Cooperarea polițienească – evoluție și perspective ................... 59
Secțiunea 1. Scurt istoric al cooperării poliţeneşti internaţionale ................... 59
5.1.1. Organizarea cooperării poliţieneşti ................................................... 62
5.1.2. Cooperarea poliţienească în cadrul Uniunii Europene...................... 64
5.1.3. Cooperarea forțelor care participă la asigurarea ordinii publice ....... 66
Secțiunea a 2-a. Cooperarea poliţienească transfrontalieră şi sistemul de
informaţii schengen ......................................................................................... 68
5.2.1. Sistemul Informatic Schengen .......................................................... 70
Secțiunea a 3-a. Cooperarea judiciară versus cooperarea poliţienească.
Instrumente de evaluare a cooperării internaţionale poliţieneşti .................... 73
5.3.1. SIRENE ............................................................................................. 76
5.3.2. Biroul Naţional INTERPOL ............................................................. 79
5.3.3. Oficiul European de Politie - EUROPOL ......................................... 81
5.3.4. Colegiul European de Poliţie- CEPOL ............................................. 83
5.3.5. Southeast European Cooperative Initiative - SECI ........................... 86
Concluzii ............................................................................................................. 88
Bibliografie ......................................................................................................... 90
 Introducere

Om al cetăţii poliţistul, a jucat dintotdeauna un rol important în viaţa

acesteia fiind, în fapt, un factor de stabilitate şi modelare socială. Locul aparte al
poliţistului în multitudinea raporturilor sociale derivă din faptul că munca
acestuia răspunde unor nevoi general umane între care ocrotirea libertăţii
individuale este una fundamentală.
Calitatea poliţistului de subiect al „pedagogiei sociale” a ordinii publice
rezultă din două situaţii intrinseci existenţei sale:
• statutul său social;
• impactul educativ al exercitării profesiunii sale.
Printre organele cu atribuţii poliţieneşti în stat, un rol deosebit de
important îl are Poliţia Română, ea find instituţia specializată a statului, care
exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea
infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii.1
Activitatea acestei instituţii constituie serviciu public specializat şi se
realizează în interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul
instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii.
Statul, ca forma cea mai înaltă de organizare a societăţii, pentru a-şi
îndeplini menirea sa de armonizare a nevoilor individuale şi colective, de
asigurare a convieţuirii sociale, trebuie să fie călăuzit de politica ordinii şi
autorităţii.2 Pe parcursul evoluţiei sociale s-a ajuns la asigurarea ordinii publice
înăuntrul fiecărui stat. La această realizare au concurat de-a lungul veacurilor,

1
Art. 1 din Legea 218/2002 privind organizarea şi fncţionarea Poliţiei Române.
2
Iamandi LUCA,MARA Ion, Statutul juridic al profesiei de poliţist, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2008,
pag.10
obiceiurile (ordinea cutumiară, tradiţiile), preceptele religioase, morale (ordinea
etică sau morală) şi rânduielile dreptului impuse de stat, adică normele juridice.3
În timpurile moderne, statul a ajuns la un înalt grad de organizare,
conducându-se prin norme prestabilite şi puse în aplicare de organele sale
abilitate. Caracteristic este că în statul modern, care este un stat de drept,
normele create de autoritatea suverană obligă nu numai pe cetăţeni, ci
dimpotriva şi pe stat.Existenţa şi evoluţia societăţii nu poate fi concepută fără
asigurarea menţinerii ordinii şi liniştii publice, fără recunoaşterea şi respectarea
demnităţii umane, atribute fundamentale ale oricărei comunităţi omeneşti.
În contextul internaţional actual, deteminat de evoluţia geopolitică şi
geostrategică, s-au produs în mod firesc, importante mutaţii în modul de a gândi
securitatea naţională a statelor, fiind tot mai evidente tendinţele de globalizare a
conceptului. Mediul actual de securitate cunoaște un amplu proces de
remodelare şi restructurare determinat de evoluţia globalizării şi de ritmul rapid
de modificare a raporturilor de securitate statale şi interstatale, aflate sub
influenţa concepţiei pentru gestionarea la nivel regional şi global a resurselor
strategice a căilor de acces la acestea, a creşterii gradului de interdependenţă şi
interacţiuni între state.
Această evoluţie modifică şi obiectivele serviciilor de informaţii, care nu
se mai concentrează atât de mult pe informaţii despre parametrii militari ai unor
terţe ţări, cât mai ales pe aspecte şi fenomenele economice, sociale şi politice a
căror logică de acţiuni răspunde mult mai puţin unor modele a priori definite şi
sunt mult mai impredictibile decât în trecut, ca evoluţie şi fidelitate.4
Trăim într-un câmp informaţional incisiv şi expansionist, suntem
permanent bombardaţi cu informaţii, ne preocupă continua perfecţionare a
sistemelor de selectare, analizare și prelucrare eficientă a acestora.

3
S.ŞERBAN, C-tin DRĂGHICI, A. IACOB, A. IGNAT, Drept poliţienesc şi contravenţional, Editura Triton,
Bucureşti, 2003, pag.11
4
Stan PETRESCU, Mediul de securitate global si euroatlantic, Bucuresti, Editura Militară, 2005, pag.25
Capitolul 1. Aspecte introductive privind dreptul de poliție
al statului. Organizarea și funcționarea poliției române

Secțiunea 1. Definirea dreptului de poliție al statului

Printre aspectele esenţiale ale suveranităţii statului, în general, se
regăseşte şi consacrarea dreptului de coerciţie pe care statul îl are în raport cu
cetăţenii săi, precum şi cu ceilalţi indivizi şi faţă de diversele grupuri sociale,
inclusiv persoanele juridice. Acest drept al statului este cunoscut sub denumirea
de drept de poliţie5. Poliţia este o constantă a societăţii umane, reprezentând
una dintre cele mai vechi instituţii cunoscute. Bazele sale au fost puse încă din
antichitate de legislatorii greci Drakon şi Solon, fiind considerată atât de
necesară încât Aristotel afirma că aceasta "rămâne primul şi cel mai mare dintre
toate bunurile6.
Inclusiv grecii acordau o atenţie sporită acestei instituţii, astfel că oamenii
cei mai de seamă au debutat în viaţa publică mai întâi ca poliţişti7.
Poliţia a apărut şi s-a dezvoltat în structura statelor ca o necesitate. O
găsim sub diferite denumiri, încă înaintea erei noastre. Marii filozofi ai lumii
(Platon, Aristotel, Socrate, Cicero etc.) au încununat poliţia cu o aureolă divină.
Platon o definea ca fiind "viaţa, regulamentul şi legea care, prin excelenţă,
menţine cetatea". Socrate o denumea "sufletul cetăţii" (statului), iar Aristotel
definea poliţia drept "buna ordine, guvernarea oraşului, menţinerea vieţii
poporului, ca primul şi cel mai mare dintre toate bunurile8.

5
PASCU Iuliu, Drept poliţienesc român, voI. 1, Tipografia Reforma socială, Bucureşti, 1929, pag.15
6
TUDOR, Dănuţ, Poliţia in statul de drept, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2000, pag.3
7
Ibidem, pag.13
8
FRANCHIMONT Michel, JacobsANN, MASSET Adrien, Manuel de procedure penale, 2-eme edition,
Editions Larcier, Bruxelles, 2006, pag. 263
 Originea poliţiei este la fel de veche ca şi cea a justiţiei. Unii autori" au
afirmat că istoria justiţiei este intrinsec legată de cea a poliţiei, din moment ce
ele au fost mult timp confundate.
Egiptenii au fost printre primii care au adoptat legi scrise (în anul 2969
î.Hr.), în care se stabilea o poliţie în cadrul guvernului, însărcinată cu menţinerea
ordinii publice9.
În doctrina internă10 s-a apreciat faptul că, în legătură cu poliţia, a existat
întotdeauna o stare de confuzie şi o mentalitate detestabilă. Şi în prezent există
părerea că poliţia este menită să protejeze partizanii politici ai guvernului şi să
persecute pe adversarii acestora, ceea ce constituie o concepţie învechită,
aproape caragialească.
Încă de la originile sale, poliţia s-a conturat ca o structură creată de soci-
etate pentru a contribui, cu mijloacele şi metodele sale specifice, la soluţionarea
unor interese general umane (securitate socială, personală, civică etc.), a unor
probleme curente de viaţă, la apărarea societăţii în general, îndeosebi în sensul
consemnării şi permanentizării rânduielilor sociale şi al asigurării ordinii şi li-
niştii în stat.11
Poliţia este o instituţie importantă a statului contemporan, având însă
adânci rădăcini în istorie, pentru că a apărut încă din perioada primei organizări
statale. Poliţia s-a dez-voltat în mod continuu şi a devenit în epoca renaşterii in-
stituţia principală în asigurarea ordinii interne în aproape toate ţările.12
Poliţia îndeplineşte un rol important în stat prin măsurile de ordine şi
siguranţă pe care le impune şi le asigură. Instituţia trebuie organizată astfel încât
să corespundă menirii pe care o are, " aceea de a fi în mod efectiv santinela
neadormită a siguranţei cetăţeneşti, păzitoarea persoanelor şi proprietăţii lor şi
să fie cu tact şi pricepere, fără nesocotirea acelor garanţii publice, peste care
9
BUISSON Henry, La police. Son histoire, Nouvelles Editions Latines, 1958, pag.23
10
IVAN Stelian, Răspunderea juridică a poliţistului român, Editura Hiparion, Cluj, 1997, pag.1
11
Adrian IACOB, Constantin DRĂGHICI, Ciprian CONSTANTIN, Cristina VOINIC, Drept poliţienesc,
Editura Sitech, Craiova, 2008, pag.17
12
Repere culturale - Poliţia Română, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2010, pag.17
orice autoritate nu poate trece fără a deveni arbitrară şi excesivă ,,.
În timp, termenul de "poliţie" a devenit o expresie familiară tuturor.
Totuşi, definirea acestei noţiuni a dat şi dă încă şi astăzi loc la cele mai vii, mai
înflăcărate discuţii între politicieni, jurişti şi alţi specialişti.13
Conceptul are un sens mult mai general decât pare. În vechiul limbaj
juridic, el desemna orice activitate de conducere, destinată realizării unor
scopuri ale societăţii14. Poliţia era echivalentul organizării juridice şi, în acest
sens, se vorbea despre un stat poliţienesc, unde se considera ca fiind crucială
pentru existenţa unui stat deţinând monopolul de aplicare a forţei publice.
Unii autori15 au opinat că termenul de "poliţie" provine din latinescul "politia",
care reprezintă organizarea politică, administrativă, precum şi din grecescul
"politeia", care înseamnă cetate. Într-adevăr, în antichitate oraşele se confundati,
erau adevărate state, iar serviciile publice se exercitau de către o anumită
categorie de funcţionari sau slujbaşi ai cetăţii. De aici rezultă şi denumirea de
poliţist, care s-a păstrat pentru o anumită sferă a funcţionarilor administraţiei
publice.
Dicţionarul explicativ al limbii române modeme reţine următoarele
definiţii sau accepţiuni ale noţiunii de "poliţie,,16:
a) organ administrativ însărcinat cu menţinerea ordinii;
b) clădirea în care este instalat acest organ administrativ;
c) pază, supraveghere, control;
d) poliţist (în sensul că ,« venit poliţia,,)17.
Vocabularul juridic editat în 1987 în Franţa, deosebeşte următoarele
sensuri ale conceptului supus analizei: accepţiunea generală de ordine, asigurare,

13
IVANStelian, Tudor IONIŢĂ, Drept poliţienesc, Editura Romfel, Bucureşti, 1993, pag. 4
14
CHATELET Francois, PISIER Evelyne, Concepţiile politice ale secolului XX (traducere de Cristian PREDA
şi Mircea BOARI), Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pag.83
15
BIANU Eugen, Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa poliţienească (ediţie îngrijită şi completată
de prof.univ.dr., general locotent (r) Ion SUCEAVĂ), Tipografia CNI Coresi SA, Bucureşti, 2008, pag.316
16
IONIŢĂ Tudor, IVAN Răzvan-Corneliu, Poliţia administrativă în dreptul românesc, Editura Muntenia,
Constanţa, 2003, pag.13
17
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, 1975, pag.718
 control, pentru apărarea interesului comun; ansamblul regulilor impuse de
autoritatea publică cetăţenilor, în vederea întronării domniei ordinii, liniştii şi
securităţii în stat; forţa publică însărcinată cu respectarea regulilor de poliţie.
Din analiza conţinutului semantic, reiese că noţiunea de "poliţie" are cel
puţin o triplă semnificaţie, respectiv:
- autorităţile poliţieneşti, adică toate acele servicii care îndeplinesc funcţia
poliţienească (poliţia Română, Poliţia de Frontieră Română, Jandarmeria
Română etc.);
- organele poliţieneşti, respectiv funcţionarii din cadrul poliţiei;
- funcţiunea poliţienească, adică exercitarea atribuţiunilor poliţieneşti sau, altfel
spus, activitatea autorităţii poliţieneşti.

Secțiunea a 2-a. Apariția și evoluția instituției polției la nivel

național

Instituţia poliţiei a însoţit statul încă de la originile sale. În timp, ea s-a

perfecţionat din punct de vedere al structurii şi organizării, iar normele ce îi
reglementau activitatea au cunoscut îmbunătăţiri corelativ cu evoluţiile social-
istorice.
Integrându-se cerinţelor dezvoltării generale europene, societatea
românească ce s-a confruntat de-a lungul timpului cu toate avatarurile
migraţiilor barbare şi cu politica expansionistă a unor mari imperii, a simţit
permanent ne- voia dezvoltării sale într-un climat de ordine şi siguranţă, a
statomicirii unor norme juridice clare.18
Organizarea de tip poliţienesc a existat în cadrul spaţiului românesc din
cele mai vechi timpuri, bineînţeles nu aşa cum s-a realizat în timpurile moderne,
dar încă din timpul lui Burebista şi Decebal existau organisme cu atribuţii de

18Constantin Târşolea, Poliţia şi societatea – perspective socio-umane, Editura Eclipse, Buzău, 1998, p. 118;
control asupra ordinii interne "legate de supravegherea lucrărilor publice,
strângerea impozitelor, de luptă impotriva răufăcătorilor ,,.
Mai târziu, după retragerea romană de pe pământurile Daciei, serviciile
poliţieneşti au revenit întregii obşti valide. Izvoarele istorice atestă existenţa
unor servicii care participau la realizarea ordinii şi siguranţei publice, la paza
graniţelor şi la garda curţii domneşti, încă de la apariţia primelor formaţiuni
statale româneşti.
După formarea statelor feudale, nu exista o organizare poliţienească
propriu-zisă, asemănătoare celei moderne, ordinea publică fiind încredinţată
comandanţilor de oşti. Astfel, în Moldova, şeful poliţiei era Hatmanul, iar în
Muntenia, Marele Spătar. Ei aveau în subordine pe ispravnici, pârcălabi,
privighetorii ocoalelor, căpitanii de oraş şi de margine, armaşii, zapcii şi
străjerii.
Activitatea poliţiei în Bucureşti şi Iaşi era încredinţată unui "agă",
demnitate înfiinţată în anul 1620 de către Radu Mihnea. Aga avea în subordine
străji, o închisoare specială şi un tribunal, devenind mai târziu Prefectul de
Poliţie al Capitalei".
În istoria ţării noastre, două momente importante au influenţat decisiv
organizarea poliţienească - unul extern - Tratatul de la Adrianopol (2/14
septembrie 1829) încheiat între Rusia şi Turcia, şi altul, pe cale de consecinţă,
Regulamentul Organic, care, printre altele, a facilitat înfiinţarea organeior de
poliţie rurală19.
Regulamentul organic pus în aplicare în Muntenia în iulie 1831 şi în
Moldova în ianuarie 1832, este prima lege care prevede organizarea poliţiei
româneşti în oraşe şi judeţe, pe baza organizării administrative a celor două
principate.20

19
HULPOI Mihai, Poliţia şi jandarmeria rurală (teză de doctorat), Academia de Poliţie "A.I. Cuza", Bucureşti,
2008
20
BIANUEugen, op.cit., pag.72
 Poliţia târgurilor era încredinţată comisarilor şi se exercita sub controlul
ispravnicilor. Aceştia, alături de Aga, supravegheau pe toţi liberaţii din închisori
pentru a nu săvârşi noi abateri. În acest scop le cereau garanţii de bună purtare şi
le desemnau domiciliul forţat. Cu privire la această categorie de persoane,
ispravnicii întocmeau ,,o generalică listă" pe care o trimiteau "Departamentului
dinlăuntru" (Ministerul de Interne).
Poliţia judeţului era pusă sub conducerea unui "poliţmaistru", poliţai, sau
comisar, cu sediul la reşedinţa de judeţ. El era şi şeful închisorii judeţene.
Regulamentul organic introduce în ambele principate şi demnitatea "vornicului
de poliţie", care trece înaintea vornicului temniţelor", având în subordinea sa pe
,,vornicei''.
Atribuţiunile generale ale poliţiei erau următoarele: paza liniştei publice, a
siguranţei persoanelor şi a bunurilor, a ordinei de zi şi de noapte în oraşe,
târguri, comune, asigurarea circulaţiei în oraşe şi pe drumurile publice, paza
instituţiilor publice, supravegherea călătorilor, controlul străinilor, eliberarea
paşaportului, controlul bunurilor, stârpirea vagabonzilor, cerşetorilor şi hoţilor,
curăţenia publică, poliţia sanitară, poliţia incendiilor etc.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a constituit un moment important
în istoria Poliţiei Române pe calea modernizării. După obţinerea recunoaşterii
dublei sale alegeri pe plan internaţional, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în
cadrul preocupărilor sale de modernizare a ţării, a acordat o atenţie deosebită şi
activităţii Poliţiei Române. Inspirându-se din experienţa ţărilor democrati ce din
Apusul Europei, Cuza a încercat să adapteze organele administraţiei de stat şi
cele poliţieneşti cu nivelul cerinţelor vremii21.
Poliţiile comunale de pe lângă primării au fost create prin legea comunală
din 1864. Şeful poliţiei era primarul, care avea ca atribuţii şi aplicarea legii de
poliţie comunală. Agenţii poliţiei comunale erau salarizaţi din bugetul comunei
respective. În condica de procedură criminală de la 2 decembrie 1864, aceşti

21
Repere culturale - Poliţia Română, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2010, pag.l8
 agenţi nu erau recunoscuţi ca ofiţeri de poliţie, ca Urmare ei nu aveau dreptul să
constate infracţiuni şi nici să încheie procese-verb ale cu putere de lege. Aceste
competenţe le avea poliţia administrativă, subordonată prefectului de poliţie22.
Legea din 12 iunie 1878 a lui Ion C. Brătianu a înlăturat conflictul de
competenţe dintre poliţia comunalăşi cea administrativă, acordând tuturor
agenţilor de poliţie comunali, calitatea de ofiţeri de poliţie judiciară cu dreptul
de a constata contravenţii. Aceeaşi lege a acordat urbei Bucureştiului şi
comunelor urbane dreptul de a avea o poliţie municipală.
Principiile legii Brătianu au fost confirmate prin legea lui Lascăr Catargiu
emisă la 23 iulie 1884, care făcea anumite precizări, astfel:
- poliţia comunală se execută de către agenţii poliţiei administrative;
- lasă la aprecierea oraşelor de a avea o poliţie specială;
- se recunoaşte că agenţii poliţiei comunale au calitatea de a constata
contravenţiile ca ofiţeri ai poliţiei judiciare.
Prin Legea lui Vasile Lascăr din 19 decembrie 1902, poliţia comunală a
fost unită cu cea administrativă, stabilind principiul unicităţii de acţiune prin
crearea unei singure poliţii - aceea a statului - care se ocupa cu executarea
legilor, ordonanţelor şi regulamentelor comunale. Această lege a creat premisele
apariţiei poliţiei moderne, pusă sub autoritatea directă a Ministerului de Interne,
independentă de fluctuaţiile politice, iar funcţionarii săi formau un singur corp
poliţienesc.
În raportul de la Senat pentru Legea Poliţiei din anul 1929, se preciza că
"la 1903, legea lui Vasile Lascăr a Încercat a pune bazele poliţiei române,
modernă şi demnă de a sta alături de poliţiile tuturor statelor europene".
Poliţia generală a statului a luat fiinţă prin votarea legii organice din 21
iulie 1929, când ministru de interne era Alexandru Vaida Voevod. Ea "înscrie
pe răbojul poliţiei române o etapă istorică ridicând poliţia de la starea de fapt

SUCEAVĂ Ion (coordonator), ŞerbSTANCU, DRĂGHICI Constantin, IGNAT Dragoş-Andrei, IACOB

22

Adrian, op.cit., pag.37

a unei instituţii nerespectate, la starea de drept a unui serviciu public primordial,
juncţionând independent de interesele politicienilor, pe baza unor principii de
drept de înaltă valoare morală23.
Poliţia Română intră într-o nouă fază, odată cu proclamarea României la
14 septembrie 1940 ca stat naţional-legionar, în principal datorită suprimării fi-
zice a vechii elite poliţieneşti şi acapararea principalelor funcţii de conducere a
organelor poliţieneşti de către legionari.
Prin Legea nr.21/1969 privind organizarea şi funcţionarea miliţiei, s-a
accentuat subordonarea organelor de ordine conducerii politice existente în
vremea respectivă, în speţă partidului unic. Normele juridice care reglementau
activitatea miliţiei prevedeau principii democrati ce: organele de miliţie îşi
desfăşoară întreaga lor activitate pe baza şi în executarea legii, asigură
menţinerea ordinii publice şi respectarea regulilor de convieţuire socială, apără
proprietatea personală, drepturile şi libertăţile persoanei. Cu timpul, prevederile
legii au rămas mai mult formale, ele începând a fi completate sau înlocuite prin
preţioase indicaţii de partid, miliţienii devenind - cu sau rară voia lor -
executanţi ai ordinelor activiştilor de partid.
Fiecare etapă evolutivă a Poliţiei Române poartă amprenta regimului
politic aflat la putere sub aspectul organizării şi funcţionării acesteia, precum şi
al structurii, atribuţiilor şi competenţelor sale. Asemenea tuturor celorlalte
domenii, şi cel poliţienesc a fost supus unor transformări fundamentale, prin
crearea unui cadru legislativ şi instituţional modem, absolut nou faţă de cel
cunoscut în regimul comunist, însă păstrând unele similitudini cu cel creat prin
Legea poliţiei din 1929. Astfel, prin Decretul-lege nr.2/1989 privind
constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, denumirea de Miliţie a fost înlocuită cu cea de Poliţie.24
În urma victoriilor revoluţiilor democrate din anii 1989-1990, în fostele

23
PASCU Iuliu, op.cit., pag.6
RĂDULESCU Maria-Irina, Atribuţiile Poliţiei Române (teză de doctorat), Academia de Poliţie A.I. Cuza,
24

Bucureşti, 2009
 ţări socialiste instaurându-se statul de drept, s-au reînfiinţat organele poliţiei, cu
rol important în dezvoltarea societăţii democrati ce, în apărarea şi respectarea
drepturilor şi libertăţilor, în asigurarea ordinii interne.
Schimbările democrati ce profunde produse după decembrie 1989, la
nivelul întregii societăţi, au deschis calea spre instaurarea unui stat de drept.
Măsurile întreprinse de forţele publice poliţieneşti şi organele din componenţa
acestora, funcţiile specifice statului de drept au determinat iniţierea unui amplu
proces de restructurare, democratizare şi profesionalizare a organelor
respective25.
Poliţia Română a demonstrat capacitatea de a răspunde noilor provocări
privind infracţionalitatea, cu preponderenţă pe palierul crimei organizate - trafic
şi consum de droguri, trafic de persoane, criminalitate contra patrimoniului,
evaziune fiscală, contrafacere de mărfuri şi contrabandă, infracţionalitate
transfrontalieră etc. În concluzie, procesul de modernizare şi reformare
instituţională a poliţiei nu este imuabil, dat o dată pentru totdeauna, ci este unul
dinamic, continuu, în concordanţă cu evoluţia societăţii.

Secțiunea a 3-a. Organizarea Poliției române

Organele poliţieneşti constituie o categorie aparte de organe ale statului,
ele deosebindu-se de alte organe de stat prin anumite particularităţi, definitorii,
astfel:
- sunt organizate pe principiul teritorialităţii, având, de regulă, competenţă la
nivelul judeţelor, oraşelor şi municipiilor;
- au continuitate în îndeplinirea misiunilor şi sarcinilor, fiind permanent angajate
în activităţile de ordine publică;
- în conducerea de către organele centrale şi teritoriale de profil se dă autonomie
forţelor poliţieneşti pe plan local;

SUCEAVĂ Ion (coordonator), Şerb. STANCU, DRĂGHICI Constantin, IGNAT Dragoş-Andrei, IACOB
25

Adrian, op.cit., pag.7

- datorită structurilor suple, manifestă operativitate în acţiune;
- sunt părţi componente ale unui sistem ierarhizat, bazat pe principiul
subordonării;
- formează o unitate, în sensul că din punct de vedere organizatoric, are loc
subordonarea organelor poliţieneşti de o anumită categorie, din treaptă în
treaptă, până la organul central.26
- în îndeplinirea misiunilor există o strânsă cooperare între toate categoriile de
forţe, cu respectarea regulilor privind compartimentarea muncii şi păstrarea
secretului acţiunii concrete.
Aderarea ţării noastre ia UE a însemnat pentru Poliţia Română momentul
trecerii de la o instituţie aflată în tranziţie şi în căutare de soluţii pentru
redefinirea rolului ei într-o societate aflată în plin proces de integrare europeană,
către o instituţie statornică şi cu va/ori noi în dezvoltare pentru revigorarea
culturii organizaţionale. Cu obiective extrase din proiectarea serviciilor publice
în jurul cetăţeanului, Poliţia Română intră în marea familie a poliţii lor europene
moderne ca o structură flexibilă, performantă şi care oferă carieră profesională.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de legislaţia în vigoare27, Poliţia
Română este organizată astfel:
a) Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR);
b) Unităţi teritoriale aflate în subordinea IGPR, Direcţia Generală de Poliţie
a Municipiului Bucureşti (DGPMB) şi inspectoratele judeţene de poliţie (IJP);
În anul 2008, caracteristica principală a dezvoltării instituţionale a fost
aceea de asigurare a locului Poliţiei Române în spaţiul public al instituţiilor
statului care să confirme parametri ridicaţi serviciului public poliţienesc,
concentrat pe cetăţean şi pe nevoile comunităţii. La baza schimbării
instituţionale, a stat, în continuare, implementarea principiilor: mai multă
delegare şi cedarea sarcinilor către "prima linie" de management şi responsabili

26
IVAN S., IONIŢĂ T., Drept poliţienesc, Editura ROMFIL, Bucureşti, 1993, pag. 45.
27
Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române
 zarea personalului. Modificările instituţionale realizate au vizat, în principal,
optimizarea structurilor organizatorice existente, crearea unor noi structuri
specializate în domenii considerate prioritare, precum şi creşterea eficienţei
acestora.28
Printre priorităţile de acţiune ale activităţii postintegrare a Poliţiei
Române, se identifică şi reorganizarea structurală a aparatului central pe
principii şi concepte modeme, extrase din experienţa acumulată de marile poliţii
europene, care să garanteze:
- Întărirea instituţională pe segmentele de criminalitate organizată aflate în
dezvoltare la nivel naţional, dar în special european;
- Accelerarea implementării instituţionale a conceptului de "intelligenceled
policing" şi a Modelului European de Informaţii Operative;
- Dezvoltarea unui concept de management al datelor şi informaţiilor care să
asigure protecţia datelor, a datelor personale şi managementul riscurilor;
- Organizarea unui management integrat al misiunilor şi al reacţiei rapide;
- Asigurarea compatibilităţii instituţionale cu celelalte poliţii europene şi
integrarea treptată în fluxurile de lucru internaţionale;
- Eliminarea tuturor paralelismelor instituţionale prin organizarea unui
management integrat şi atribuirea principalelor politici instituţionale unor
structuri delimitate şi coordonate clar;
- Concentrarea "know-how" -ului în cadrul structurilor responsabile de
implementarea politicilor respective;
- Implementarea de standarde profesionaie şi crearea de criterii dare de evaluare a
performanţelor fiecărei activităţi pe care o desfăşoară poliţistul.
Odată cu schimbările instituţionale realizate în cadrul Poliţiei Române, au
fost create structuri specializate pentru genurile noi de criminalitate sau
considerate prioritare de UE. În marile aglomerări urbane au fost consolidate

Evaluarea activităţilor desfăşurate de Poliţia Română în anul 2008, Inspectoratul General al Poliţiei Române,
28

Bucureşti, 20 ianuarie 2009

 structurile de prevenire şi combatere a crimei organizate şi traficului de droguri
şi au fost create funcţii specifice de combatere a infracţiunilor de finanţare a
terorismului.
În anul 2009, Poliţia Română a continuat propriul demers reformator,
circumscris coordonatelor conceptuale, structurale şi funcţionale, pentru
îndeplinirea scopului fundamental al activităţii de poliţie, respectiv protejarea şi
slujirea comunităţii. Modificările intervenite în structura organizatorică a Poliţiei
Române au vizat eficientizarea activităţii, având ca obiectiv menţinerea la
nivelul IGPR, în special, a activităţilor de coordonare şi a celor operative
stabilite prin lege29.
În perioada următoare, activităţile Poliţiei Române vor fi circumscrise
obiectivelor de guvernare stabilite prin Capitolul 20 "Ordine publică şi siguranţa
cetăţeanului" din cadrul Programului de guvernare 2009-2012, astfel:
- Creşterea gradului de siguranţă şi protecţie pentru cetăţeni, combaterea
infracţionalităţii, a terorismului şi criminalităţii transfrontaliere, combaterea
traficului şi consumului de droguri .
- Restabilirea autorităţii structurilor de aplicare a legii, descentralizarea şi
reforma instituţională necesară consolidării serviciilor comuni tare şi a celor de
ordine publică din România, precum şi realizarea interoperabilităţii acestora .
- Aderarea la Spaţiul Schengen la data prevăzută (2011), pentru a asigura deplina
libertate de mişcare a cetăţenilor români.

1.3.1. Organizarea poliției judiciare

Conceptul de "poliţie judiciară" a fost serios "amputat" în perioada
regimului comunist, fiindu-i circumscris o anumită categorie de fapte antisociale
(faptele prin care se aducea atingere vieţii, integrităţii fizice, libertăţii persoanei
etc.), celelalte categorii de fapte intrând în competenţa de descoperire şi

Evaluarea activităţii desfăşurare de Poliţia Română în anul 2009, Inspectoratul General al Poliţiei Române,
29

Bucureşti, 26 ianuarie 2010

cercetare a altor formaţiuni poliţieneşti (economic, circulaţie, transporturi),
creându-se impresia că există mai multe poliţii care acţionează pe teritoriul
naţional.
Noile acte normative care reglementează activitatea Poliţiei Române,
sesizând confuzia, au stabilit cu exactitate misiunile şi sarcinile poliţiei judiciare,
precum şi serviciile politieneşti specializate în a le îndeplini.
În scopul aplicării cadrului legal naţional compatibilizat cu cel comunitar,
au fost necesare eforturi de modificare a arhitecturii instituţionale, eforturi
concretizate atât în revizuirea conceptelor de organizare a structurilor clasice ale
Poliţiei Române, cât şi în înfiinţarea unor structuri noi, menite a furniza
instrumentele necesare pentru contracararea noilor forme ale fenomenului
infracţional internaţional care au devenit din ce în ce mai active şi pe teritoriul
României.
Rolul şi locul poliţiei judiciare sunt reflectate de permanenta intervenţie
în eradicarea crizelor rezultate din conflicte sau infracţiuni, ce ameninţă să
degenereze, constituind factori de in securitate cu risc ridicat pentru societate.
Ameninţările la care trebuie să facă faţă securitatea internă se manifestă în
special prin diverse forme pe care le prezintă criminalitatea: crimă organizată,
furturi de toate genurile, tâlhării, fraude economice şi informatice, trafic ilicit de
droguri, violenţă, corupţie şi mai nou ameninţările teroriste (inclusiv finanţarea
acestor activităţi)30.
Misiunea principală a poliţiei judiciare este de a desfăşura anchete con-
stând în stabilirea faptelor, sesizarea infracţiunilor, prezervarea şi relevarea de
urme, identificarea şi căutarea autorilor de infracţiuni etc. Ofiţerii şi agenţii
poliţiei judiciare sunt adesea chemaţi să procedeze la efectuarea de audieri de
persoane, identificarea de indicii, informaţii sau martori, efectuarea de
percheziţii (domiciliare, corporale sau asupra sistemelor informatice), redactarea
de acte procedurale şi constituirea unor dosare penale, precum şi întreţinerea

30
DASCĂLU Ioan, DASCĂLU Ştefan-Gabriel, Drept administrativ, Editura Sitech, Craiova, 2009, pag.l5
unor relaţii constante de natură profesională cu magistraţii, alături de care îşi
desfăşoară activitatea.Poliţia judiciară este organizată şi funcţionează în cadrul
structurilor specializate ale MAI, fiind constituită din ofiţeri şi agenţi de poliţie
specializaţi (au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare) în
efectuarea activităţilor de constatare a infracţiunilor, de strângere a datelor în
vederea începerii urmăririi penale şi de cercetare penală31.
În urma analizei situaţiei poliţieneşti din ţara noastră, a evoluţiei şi
tendinţelor criminalităţii în plan naţional şi internaţional, în consens cu
recomandările OIPC-Interpol, ale ONU şi VE, de a acţiona cu toate mijloacele
legale împotriva crimei organizate şi de a constitui organisme specializate, acolo
unde nu există, împotriva acestui fenomen, la propunerea Consiliului Militar al
Inspectoratului General al Poliţiei, la data de 01.04.1993 a fost înfiinţată Brigada
de Combatere a Crimei Organizate32.
Direcţia de Combatere a Criminalităţii Organizate (DCCO) este
unitatea specializată din structura IGPR, cu competenţă teritorială generală, care
desfăşoară şi coordonează activitatea de combatere a criminalităţii organizate la
nivel naţional, în conformitate cu actele normative în vigoare.
Direcția de Investigații Criminale (DIC) are în competență combaterea
infracțiunilor contra persoanei, patrimoniului, avutului public, autorității,
precum și acelor care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială,
excepție făcând cazurile din sfera crimei organizate.
Direcţia de Investigare a Fraudelor (DIF) funcţionează ca unitate
specializată în domeniu, în cadrul Direcţiei Generale de Investigare a
Criminalităţii, asigurând aplicarea unitară a actelor normative în vigoare şi
având ca obiectiv prioritar prevenirea şi combaterea criminalităţii circumscrise
domeniului economico-financiar sub conducerea şi controlul procurorilor
desemnaţi, în conformitate cu prevederile legale.

31
Art.2 din Legea nr.364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare
32
ALBUPetru, op.cit., pag.465
1.3.2. Organizarea poliției de ordine publică
Sistemul de ordine publică românesc a cunoscut, în ultimii 20 de ani,
importante transformări, circumscrise procesului de tranziţie către o societate
democratică, în care statul de drept, drepturile şi libertăţile cetăţeanului sunt
garantate. Mai mult, procesele internaţionale, precum instituţionalizarea politică
şi financiară a UE şi globalizarea, au favorizat mişcarea, fără precedent, a
oamenilor, a fluxurilor financiare, a comerţului şi a informaţiei, determinând,
pelângă imensele beneficii, şi apariţia şi dezvoltarea a numeroase ameninţări
elasice sau asimetrice la adresa ordinii de drept internaţionale şi naţionale şi la
adresa păcii, stabilităţii şi drepturilor universale ale omului.
Ordinea publică reprezintă starea de legalitate, de echilibru şi de pace,
corespunzătoare unui nivel socialmente acceptabil de respectarea normelor
legale şi de comportament civic, care permite exercitarea drepturilor şi
libertăţilor constituţionale, precum şi funcţionarea structurilor specifice statului
de drept şi se caracterizează prin credibilitatea instituţiilor, sănătatea şi morala
publică, starea de normalitate în organizarea şi desfăşurarea vieţii politice,
sociale şi economice, în concordanţă cu normele juridice, etice, morale,
religioase şi de altă natură, general acceptate de societate.
Siguranţa publică reprezintă sentimentul de linişte şi încredere, pe care
îl conferă serviciul poliţienesc pentru aplicarea măsurilor de menţinere a ordinii
şi liniştii publice, a gradului de siguranţă a persoanelor, colectivităţilor şi
bunurilor, precum şi pentru realizarea parteneriatului societate civilă-poliţie, în
scopul soluţionării problemelor comunităţii, al apărării drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legale ale cetăţenilor.
Necesitatea armonizării şi compatibilizării sistemului de ordine publică
românesc cu cele din statele UE a generat căutări permanente pentru realizarea
unui cadru juridic şi acţional eficient care să răspundă transformărilor şi
obiectivelor preconizate în pian structural şi funcţional, prin asigurarea
resurselor umane şi financiare necesare materializării acestora33.
În vederea menţinerii ordinii şi siguranţei publice şi asigurării intervenţiei
operative la evenimente, teritoriul localităţilor urbane este împărţit în sectoare de
siguranţă publică, în care sunt stabilite mai multe zone de patrulare. La nivelul
secţiilor de poliţie din municipiul Bucureşti, teritoriul este împărţit în zone de
siguranţă publică, în care sunt stabilite mai multe zone de patrulare.
Efectivele angrenate în activităţile de menţinere a ordinii şi siguranţei
publice, repartizate într-un sector/zonă de siguranţă publică, desfăşoară activităţi
de patrulare pedestră şi auto, pe itinerare stabilite în funcţie de evoluţia
criminalităţii, şi asigură intervenţia ia evenimentele semnalate.
Realităţile imperative şi complexe ale străzii au impus oamenilor legii o
adevărată cursă contracronometru de atingere a performanţelor europene în
activităţile de consiliere a cetăţenilor, în soluţionarea cererilor şi petiţiilor
acestora, în termenii recâştigării autorităţii forţelor de aplicare a legii. La acest
capitol, managementul propriu a urmărit constant realizarea interoperabilităţii
structurilor de profil prin reconsiderarea cadrului legislativ şi adaptarea acestuia
la cerinţele actuale, concomitent cu transferul de competenţe către poliţia locală
şi acordarea sprijinului necesar operaţionalizării acesteia.
Consolidarea sistemului integrat de menţinere a ordinii publice prin
implicarea şi a efectivelor poliţiei Iocale este dublată de o serie de reforme ce
fac trimitere, între altele, la reorganizarea, pe principiul regional, a Politiei din
mediul rural, extinderea atribuţiilor Poliţiei de proximitate. În contextul
atitudinii faţă de comunitate este relevant atât efortul cadrelor în materie de
informare corectă şi oportună a presei în raport cu evoluţia situaţiei operative,
cât şi asigurarea unei politici coerente de către eşalonul decizional în domeniul

VOICU Costică, PRUNĂ Ştefan, Managementul organizaţional al poliţiei. Fundamente teoretice, Editura
33

MediaUno, Bucureşti, 2007, pag. 340

managementului datelor, respectându-se drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, în
special la capitolul legat de protecţia datelor cu caracter personal.34

Secțiunea a 4-a. Funcțiile principale ale poliției

Poliţia este de fapt o instituţie orientată spre slujire, care asigură
oamenilor protecţia personală şi a proprietăţilor lor pentru a le permite să ducă o
viaţă liniştită în care să-şi poată desfăşura activităţile legale fără piedici.
Oamenii plătesc taxe către stat, aşteptând să le fie asigurată pacea şi libertatea
necesară pentru o viaţă fericită aşa cum este ea garantată în Constituţie. Poliţiştii
sunt angajaţii unei instituţii oficiale a cărei sarcină este menţinerea ordinii
publice.
Aşadar, datoria lor este să aplice legea, să fie în cooperare cu alte instituţii
sociale, pentru binele societăţii în toate modurile, dar în primul rând să menţină
ordinea şi liniştea publică35.
În societatea românească, guvernată de principiile statului de drept,
principalele atribuţii ale poliţiei sunt: apărarea drepturilor şi libertăţilor
persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea, descoperirea şi
combaterea faptelor penale, asigurarea ordinii şi siguranţei publice. Prin
îndeplinirea acestora se promovează încrederea reciprocă, respectul şi
dezvoltarea democratică a societăţii.
Activitatea poliţiei constituie serviciu public specializat care se realizează
în interesul persoanei şi comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului,
în conformitate cu-legislaţia internă şi internaţională aplicabilă în domeniu.
Atribuţiile ce-i sunt conferite in prezent subliniază şi individualizează
poliţia ca o importantă instituţie a statului de drept care îşi exercită aceste
atribuţii nu numai conform legii, ci şi sub veghea acestuia, a statului. În fapt,
principala preocupare a unui stat de drept este supravegherea modalităţii şi a

Poliţia la locul de muncă, în Revista Poliţia Română. martie 2011

34

POPA Mihai, Formele răspunderii juridice a poliţistului român (teză de doctorat), Academia de Poliţie "A.I.
35

Cuza", Bucureşti, 2007, pag.68

scopului utilizării poliţiei, astfel încât această instituţie să servească idealurilor
democratice şi să se afle în slujba interesului public36.
Deşi majoritatea sarcinilor poliţiei în statul de drept sunt de natură
preventivă, în cazul tulburării ordinii publice şi al ameninţărilor securităţii
publice, pentru restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii se aplică
măsuri de constrângere (de poliţie).
Sarcina descoperirii celor care încalcă legea şi luarea măsurilor pentru
menţinerea ordinei sociale rămâne pe umerii poliţiei, ea fiind aceea care
asigură"traducerea în fapt, a legii în practică". Modul în care legea este impusă
contează direct şi determinant asupra caracterului de vitalitate a ordinii legale,
poliţia aflându-se în centrul justiţiei penale. Poliţia, ca forţă de primă linie, are
menirea de a lua importanta decizie de iniţiere a acţiunii oficiale atunci când se
confruntă cu situatii infractionale37.
Principalele funcţii' ale forţelor de ordine publică constau în prevenire38- ceea ce
este fundamental în statul de drept - precum şi eventual, în represiune pentru
restabilirea situaţiei anterioare. Se poate afirma deci că aceste funcţii sunt:
- funcţia de informare (culegere de informaţii);
- funcţia de veghe sau de pază;
- funcţia de prevenire a săvârşirii de infracţiuni sau alte fapte antisociale;
- funcţia de restabili re a situaţiei anterioare;
- funcţia represivă, de corecţie, de sancţionare;
- funcţia de orientare, de îndrumare, de direcţionare, inclusiv de informare a
opiniei publice şi a puterilor din stat.
Acţiunile poliţiştilor trebuie să fie conforme cu dreptul intern, convenţiile
şi acordurile internationale la care România este parte.

36
Barou. Nicu-Damian, Unele considerente privind Poliţia Română, în volumul "Instituţii juridice contemporane
în contextul integrării României în Uniunea Europeană", Universitatea Române-Americană, Facultatea de
Drept, simpozion cu participare internaţională, Bucureşti, 2008
37
TRANDAFIRCorrnel, DUMITRESCU Dom, CONSTANTINESCU Cristian, op.cit., pag.5
38
POPŞtefan, Poliţia şi prevenirea criminalităţii, Editura Hermann, Sibiu, 1999, pag. 67
 Poliţistul trebuie să îndeplinească atribuţiile şi misiunile ce îi revin într-o
manieră echitabilă şi obiectivă, cu respectarea şi protejarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale persoanei consacrate prin Constituţie şi prin alte
legi, în conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia
europeană a drepturilor omului, Codul european de etică al poliţiei şi cu
dispoziţiile tratatelor la care România este parte.
Pe timpul îndeplinirii atribuţiilor profesionale poliţistul acţionează în
parteneriat cu populaţia şi trebuie să acorde persoanelor protecţie, asistenţa de
specialitate pe care aceştia sunt îndreptăţiţi să o primească şi servicii, conform
misiunilor şi atribuţiilor poliţiei.

Capitolul 2. Adoptarea și punerea în aplicare a codului de

etică și deontologie polițienească la nivel național.

Secțiunea 1. Aspecte generale de etică și deontologie

Etica este ansamblul regulilor de conduită împărtăşite de o comunitate
anume, reguli fundamentate pe distincţia dintre bine şi rău.
Etica este o teorie asupra moralei. Un demers etic Înseamnă să reflectăm
asupra principiilor generale (inclusiv pe ce bază alegem un anumit set de
principii în raport cu altul) şi să judecăm din perspectiva acestor principii ce ar
trebui să facă o persoană, inclusiv noi înşine, într-o situaţie particulară.
Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile să decidă ce este mai bine
să facă, pe ce criterii să aleagă şi care le sunt motivaţiile morale în acţiunile
lor39.
Etica este reprezentată de principiile morale ale oamenilor care trăiesc
într-o comunitate, în intenţia lor de a identifica şi a urma acele norme după care
ar trebui să îşi trăiască în mod corect şi cinstit viaţa. Bazată iniţial pe patru
virtuţi ireductibile, antichitatea aprecia etica în funcţie de înţelepciune, vitejie,
cumpătare şi dreptate. Etimologia cuvântului "etică" este grecescul "etos", care
înseamnă obişnuinţă. Acest lucru, în opinia lui Aristotel, însemna că niciuna din
obişnuinţele etice nu este dată de natură, ci se formează în acţiunea umană pe
baza virtuţilor care au o dublă semnificaţie: intelectuală (dobândită prin
experienţă şi învăţătură) şi etică.
Enciclopedia online de filozofie afirmă că "domeniul eticii sau al
filosofiei morale presupune sistematizarea, definirea şi aplicarea conceptelor de
bine şi rău la comportamentul uman". Ceea ce au în comun definiţiile eticii este
cerinţa privind analiza sistematică necesară pentru a distinge binele de rău şi
pentru a putea stabili anumite valori.40
Conduita etică are în vedere atât comportamentul din timpul exercitării
atribuţiilor de serviciu, cât şi cel din afara acestora. Deontologia se ocupă cu
studiul şi evidenţa regulilor şi îndatoririlor specifice unei profesii în legătură cu
practicarea autorizată şi corectă a acesteia.
Mai precis, deontologia are rolul de a explica importanţa ansamblului de
reguli de conduită specifice, de atitudini şi comportamente sub jurisdicţia
normelor legislative în vigoare, dar rară a se supune acestora, în folosul unui
bine individual dar şi al deservirii interesului public.

39
MIROIU Mihaela, BLEBEA Nicolae Gabriela, Introducere în etica profesională, Editura Trei, 2001
40
MORAR Robert, Relaţii publice în activitatea de ordine şi siguranţă publică, Editura Sitech., Craiova, 2007
 Deontologia este doctrina referitoare la normele de conduită şi obligaţiile
etice ale unei profesii. Ea este o parte a eticii care se ocupă cu studiul normelor
şi obligaţiilor specifice unei activităţi profesionale. Deontologia profesională
specifică domeniului ordinii şi siguranţei publice cuprinde totalitatea regulilor şi
uzanţelor care ghidează relaţiile dintre poliţişti ori dintre aceştia şi cetăţeni.
Deontologia se susţine ea însăşi pe lege şi prin lege. Termenul
"deontologie", aşa cum este definit în Dicţionarul enciclopedic român, provine
din grecescul ,,deon, deontos", şi înseamnă "ceea ce se cade", "ceea ce trebuie
făcut", "datorie", "obligaţie", iar "logos" înseamnă "ştiinţă", "cuvânt, cuvântare"
"discurs", de unde reiese faptul că deontologia semnifică "ştiinţa datoriei".
Deontologia constituie, într-un sens larg, o ramură a eticii, care se ocupă
cu studiul datoriei morale, iar într-un sens restrâns, o disciplină de interferenţă
între morală şi drept, având ca obiect normarea conduitei profesionale, a
relaţiilor dintre persoanele care exercită o profesie şi a raporturilor lor cu
destinatarii exerciţiului acelei profesii şi cu terţii41.
Într-o altă opinie42, deontologia poate fi definită, pe de o parte, ca
ansamblu de norme morale, tehnice sau de altă natură care trebuie respectate de
către cei ce desfăşoară o anumită activitate, iar pe de altă parte, ca teorie sau
disciplină ce are drept obiect stabilirea acestor norme.
Nevoia de deontologie este evidentă în toate activităţile omului, izvorând
din principiul libertăţii, conform căruia omul are dreptul să acţioneze nestânjenit
atâta timp cât nu încalcă libertatea de acţiune a altui om. Regulile deontologice
sunt cu atât mai numeroase şi mai severe, cu cât activitatea desfăşurată de un
individ poate fi izvor de suferinţă, de pagubă, de ştirbire a libertăţii pentru
ceilalţi.Deontologia profesională se completează cu etica profesională, care
precizează drepturile şi îndatoririle organelor judiciare, practicile profesionale,

41
Cochinescu, N., Introducere în deontologia judiciară, Revista "Dreptul" nr.4/1995, pag.3
42
Anghelescu, I., Norme deontologice ale expertului şi specialistului criminalist, în Tratat practic de
criminalistică, vol.IV, 1982, pag.249
dar şi sancţiunile aplicabile în cazul unor practici neconforme cu normele
dontologiei.
În timp ce etica se situează la nivel de concept, deontologia se situează la
nivel de practică, având drept scop clarificarea regulilor de comportament
individual care trebuie să orienteze exercitarea profesiunii. În vorbirea curentă
însă, etica şi deontologia sunt abordate pe baza considerentului unei puteri
semantice echivalente. În realitate, această apreciere nu este corectă. Elementul
esenţial care deosebeşte etica de deontologie este comunitatea care stă la baza
celei de-a doua.
Rareori se face distincţia corectă între codul etic şi cel deontologie.
Această distincţie apare doar în reglementările privind poliţiştii şi respectiv
mediatorii. În rest, există o confuzie totală. Făcând distincţie între cele două
tipuri de reglementări, unii autori43 au scos în evidenţă următoarele aspecte:
2.1.1. Codul deontologic (de conduită deontologică) este edictat de
autorităţi pentru a reglementa principiile şi regulile generale care caracterizează
o profesie, aşadar standardele minime necesare şi obligatorii pentru exercitarea
ei. Regulile deontologiei profesionale se rezumă la îndeplinirea obligaţiilor
legale pentru exercitarea atribuţiilor, prevăzute în legea de organizare a
instituţiei juridice şi in legea ce reglementează statutul profesional. În acest fel,
separaţia dintre drept şi morală este vizibil atenuată. Încălcarea regulilor
deontologice poate şi trebuie să fie sancţionată disciplinar, de regulă chiar de
aceste autorităţi. Aşadar, un cod de conduită deontologică este un mijloc de
corecţie impus de "sus în jos" şi "proscrie" comportamentele inacceptabile, iar
sancţiunile sunt negative, disciplinare.
2.1.2. Codul etic (de conduită etică) furnizează destinatarilor reguli cu
privire la conduita în anumite situaţii concrete, care să-i ajute la îndeplinirea
funcţiilor în instituţie, dar şi în afara exercitării funcţiei, pentru a contribui astfel
la menţinerea încrederii populaţiei în sistem. Aceste reguli suplimentează

43
Danileţ, Cristi, Conduita etică şi deontologia profesională în justiţie, Revista Forumul Judecătorilor nr.2/2009
obligaţiile legale ale profesioniştilor şi sunt menite să mărească responsabilitatea
lor în exercitarea funcţiei. Regulile eticii profesionistului urmăresc stabilirea de
obligaţii morale ca standarde profesionale, în afara sferei de aplicare directă a
dispoziţiilor legale; ele sunt mijloc de autoreflexie, adică de conştientizare şi
interiorizare a anumitor principii şi cerinţe morale în scopul îmbunătăţirii
performanţelor individuale şi a imaginii sistemului. Este recomandabil ca aceste
coduri să fie redactate de însuşi corpul de persoane (de regulă prin asociaţiile
profesionale) care vor fi şi destinatarii, căci astfel de reguli se asumă, nu se
impun. Aşadar, un cod de conduită etică este acceptat de profesionişti care
convin să îşi regleze propriul comportament după standarde mai lejere sau mai
aspre, îşi asumă aceste reguli de ,,jos în sus". Codul de etică prescrie
comportamentele dezirabile.
Nu există o deosebire clară între etică şi deontologie şi aceasta nici nu s-ar
putea realiza întrucât aceste noţiuni se întrepătrund, deşi nu toate încălcările
regulilor de conduită trebuie sancţionate. Treptat unele reguli etice au devenit
criterii de referinţă pentru elaborarea jurisprudenţei disciplinare.44
La nivel naţional, coduri aplicabile agenţilor publici care lucrează în
sistemul judiciar sunt disponibile pentru: personalul auxiliar de specialitate
(grefieri şi toţi ceilalţi care ajută la munca în instanţe şi parchete), funcţionari
publici (în instanţe şi parchete există funcţionari publici), personal contractual,
auditori interni, poliţişti şi jandarmi, notati, executori judecătoreşti, avocaţi,
mediatoril, consilieri juridici'", personalul din penitenciare, practicieni în
insolvenţă.

Raportul seminarului cu tema "Etica judiciară-temeiurile şi perspectivele sale într-o viziune comparativă
44

europeană", 12-13 iunie 2007

 Secțiunea a 2-a. Premisele și necesitatea unui cod de etică și
deontologie polițienească
Personalul din cadrul structurilor de aplicare a legii, respectiv poliţie,
poliţie de frontieră, jandarmerie, au atribuţii şi responsabilităţi pe care alte
categorii profesionale de funcţionari publici nu le au. Acestea sunt competenţe
importante care limitează drepturile şi libertăţile persoanelor.
Aşa cum s-a afirmat în doctrina străină45, comportamentul etic al
poliţistului este esenţial pentru instituţia din care face parte. Pe lângă normele
juridice, un rol important îl au cele ale deontologiei profesionale, specifice
persoanelor cu funcţii publice, cunoscute încă din antichitate. Ceea ce
individualizează profesiile din domeniul ordinii şi siguranţeipublice este, în
special, climatul specific de moralitate. Respectul pentru ordine şi lege, precum
şi impunerea respectării acestora, nu pot fi realizate decât cu angajaţi care au un
comportament rară reproş. În acest sens, pentru a fi în măsură să ofere populaţiei
servicii corespunzătoare, se recomandă ca poliţiştii să cunoască, să înţeleagă şi
să respecte principiile fundamentale care trebuie să le guverneze conduita
profesională.
Spre deosebire de celelalte categorii profesionale, etica poliţienească se
află relativ la început de drum. Unul dintre motivele pentru care este necesar un
cod de etică adresat poliţistului, se referă la insuficienţa cadrului juridic de
reglementare a controlului acţiunilor pe care acesta le întreprinde. Din acest
motiv, normele etice pregătite şi acceptate de către membrii acestei categorii
profesionale, sunt necesare în mod suplimentar faţă de cadrul juridic existent46.
Activitatea de poliţie este una dintre cele mai complexe din societăţile
contemporane democrate. Ea presupune multă receptivitate, tărie de caracter,
curaj, o bună înzestrare intelectuală şi, dincolo de toate acestea, o dorinţă reală

45
Raines, B. Julie, Etichs in policing. Misconduct and integrity, Jones and Barlett Publishers, 2010
46
Cerrah, lbrahim, The European Code of Police Ethics and the Vocational Socialization of Security Personnel in
Turkey, Istanbul, 2008
de a servi comunitatea în interesul general. Scopul suprem al poliţiei este acela
de a îmbunătăţi calitatea vieţii cetăţenilor printr-o acţiune corectă, cinstită,
hotărâtă, având în acelaşi timp un discernământ foarte bine definit, care să-i
permită identificarea opţiunii adecvate în contactul cu infractorii. Acţiunea
poliţienească trebuie să fie întotdeauna însoţită de compasiune şi înţelegere, în
conformitate cu cele mai înalte standarde etice47.
Pentru toţi cei care activează în poliţie a devenit evident faptul că există o
schimbare în modelul de organizare a poliţiei. Deşi nu ne putem aştepta ca
această schimbare să fie abordată uniform din punct de vedere poliţienesc peste
tot în lume, putem presupune totuşi că diferitele moduri de percepţie ale acesteia
vor avea la bază un set de concepte cu care ar trebui să opereze o poliţie
modernă, şi anume implicarea comunităţii, o abordare proactivă care să pună
accent pe prevenire şi profesionalism, pe inovaţie, pe rezolvarea problemelor şi
pe existenţa unei optici integrate asupra justiţiei penale.
Numai poliţiştii bine instruiţi şi educaţi vor putea face faţă dilemelor
morale şi etice cu care se confruntă în cadrul activităţii lor şi numai un ofiţer
care este capabil să găsească un răspuns la aceste dileme îşi va putea îndeplini în
mod corespunzător atribuţiile care trebuie să fie în beneficiul comunităţii.
Acesta nu se va putea baza numai pe propria intuiţie şi experienţă, ci va trebui să
cunoască şi principiile eticii poliţieneşti şi să fie instruit pentru a putea lua
decizii morale şi etice. Pentru aceasta, are nevoie de standarde dare de conduită
etică, legate de profesia sa48.
În anii precedenţi, cea mai mare atenţie a fost acordată comportamentului
etic în sfera economică, administrativă, socială etc. În societăţile libere este
aparent imposibilă sprijinirea exclusivă pe reglementările legale privind
comportamentul din sectoarele de activitate ale acestora. Activitatea poliţiei este

47
O perspectivă europeană asupra activităţii de poliţie (sinteză documentară), Ministerul Internelor şi Reformei
Administrative, 2007, pag.39
48
Milan Pagon, Police ethics and integrity, 2003
strâns legată de cea a administrativă de stat şi, de aceea, poliţia nu poate ignora
prevederile etice49.
Deontologia poliţienească reprezintă un ansamblu de norme care
reglementează raporturile dintre poliţişti, pe de o parte, şi dintre poliţişti şi
cetăţeni, pe de altă parte. Scopul ei este să impună tuturor, o gamă de principii,
prin educaţie, instruire şi supraveghere, să devină parte organică a crezului
fiecărui poliţist, care să conducă la o mai puternică implicare în muncă, la o
conduită responsabilă, să direcţioneze în final acţiunile pentru îndeplinirea în
condiţii optime a atribuţiilor funcţionale şi de specialitate50.
Elaborarea Codului de etică şi deontologie al poliţistului este admisă
implicit de dispoziţiile Legii privind Statutul poliţistului. De asemenea,
Recomandarea Rec.(2001) adoptată de Comitetul Miniştrilor al Consiliului
Europei, având în vedere diversitatea structurilor de poliţie şi a organizării
acestora, optează pentru alinierea codurilor de conduită opozabilepoliţiilor
naţionale la normele Codului european de etică al poliţiei, în vederea stabilirii
unor orientări şi principii europene comune în măsură să asigure
compatibilitatea serviciilor oferite, să impună un nivel convenabil din punct de
vedere calitativ al acestora atât pentru beneficiari, cât şi pentru furnizori. Pe cale
de consecinţă, instituţiile cu atribuţii în domeniul ordinii şi siguranţei publice îşi
vor putea îndeplini mai bine obligaţia de garant al statului de drept.
Un alt argument ce pledează în favoarea existenţei Codului de etică şi
deontologie al poliţistului se regăseşte în necesitatea instituirii unui instrument
în măsură să susţină promovarea unei noi culturi profesionale. Astfel, Codul
poate constitui un punct de referinţă în formarea personalului, mai ales în ceea
ce priveşte comportamentul în diverse situaţii determinate de îndeplinirea
atribuţiilor de serviciu. Identificarea şi instituirea unei stări de echilibru între

49
Policing in Central and Eastem Europe: Comparing Firsthand Knowledge with Experience from the West,
College ofPolice and Security Studies, Slovenia
50
Iamandi, Luca, Mara, Ioan, Statutul juridic al profesiei de poliţist, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2008,
pag. 101
drepturile cetăţenilor, interesele autorităţilor publice şi drepturile şi îndatoririle
poliţiştilor, reprezintă un alt obiectiv avut în vedere la elaborarea Codului.
Deontologia poliţienească este morala profesiunii de poliţist, reflectată
prin prisma datoriilor profesionale şi cuprinde totalitatea normelor, regulilor şi
principiilor privind atitudinea poliţistului faţă de cetăţeni, societate şi colegi,
manifestată în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege.
Intenţia Ministerului Administraţiei şi Internelor de areurii laolaltă, într-un
cod etic, principii indicate să guverneze şi să prescrie conduita poliţiştilor,
regulile de comportament desprinse din bunele practici înregistrate pe parcursul
îndeplinirii atribuţiilor profesionale, reguli bazate pe distincţia dintre bine şi rău
din perspectiva realizării obiectivelor legitime specifice ordinii şi siguranţei
publice, nu are o istorie foarte îndepărtată. Astfel, prima încercare de acest fel s-
a materializat în Codul deontologie al funcţionarului Ministerului de Interne,
aprobat prin Ordinul nr. 475/1995 al ministrului de interne, acestuia urmându-i
Codul etic al lucrătorului Ministerului de Internet intrat în vigoare în
bazaOrdinului ministrului nr. 260/200251. În ceea ce priveşte Poliţia Română,
primul Cod de etică şi deontologie al poliţistului a fost adoptat prin Hotărârea
Guvernului nr. 438/200452. Codul reglementa regulile de conduită pe care
poliţistul avea obligaţia să le respecte în exercitarea atribuţiilor profesionale şi
pe care orice persoană era în drept să le pretindă poliţistului în raporturile sale cu
acesta.
Acest cod enumera o serie de principii referitoare la conduita profesională
a poliţiştilor, respectiv:
a) supremaţia Constituţiei şi a legii;
b) prioritatea interesului public în faţa interesului personal;
c) asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor;

51
Vlase-Stoica, Daniel, Consideraţii cu privire la Codul de etică şi deontologie al poliţistului, articol publicat pe
site-ul www.cultura.mai.gov.ro/traditii/cod-politist.pdf
52
Hotărârea Guvernului nr.438/2004 pentru aprobarea Codului de etică şi deontologie al poliţistului, publicată în
Monitoml oficial al României, partea 1, nr 314 din 9 aprilie 2004
d) profesionalismul;
e) imparţialitatea şi nediscriminarea;
f) independenţa;
g) integritatea morală;
h) libertatea gândirii şi a exprimării;
i) deschiderea şi transparenţa;
j) respectul;
k) confidenţialitatea.
Codul nu conţinea însă nicio definiţie a acestor principii, lăsând astfel
posibilitatea interpretării lor. Alte prevederi ale codului făceau referire la:
respectarea dreptului intern şi internaţional, respectarea drepturilor omului,
realizarea parteneriatului cu comunitatea, cooperarea cu cele~alte organizaţii
guvernamentale şi neguvernamentale cu atribuţii în domeniu. In continuare, erau
stabilite anumite obligaţii ale poliţiştilor, fiind astfel determinate anumite norme
comportamentale.
Acest Cod a reprezentat un progres pentru cultura organizaţională a
Poliţiei Române, chiar dacă el nu era foarte bine structurat şi cuprindea norme
din codurile deontologice ale altor poliţii europene, dar şi norme considerate
necesare, având în vedere contextul socio-politic intern.
Prin Hotărârea Guvernului nr.991/2005, a fost adoptat un nou Cod de
etică şi deontologie al poliţistului, abrogându-se asffel Hotărârea Guvernului
nr.438/2004.
Acest nou cod este elaborat în considerarea principiilor enunţate în
Recomandarea REC (2001)10 privind Codul european de etică al poliţiei, fiind
adoptat în cadrul strategiei de restructurare a Poliţiei Române şi este structurat
pe capitole care reglementează domenii diferite.
Capitolul 1 - "Domeniul de aplicare şi principii generale" cuprinde
reglementări privind domeniul de aplicare al codului, scopul lui,
responsabilitatea respectării regulilor şi principiilor enunţate, funcţiile principale
ale poliţiei, cooperarea cu alte instituţii ale statului, controlul poliţiei, exercitarea
atribuţiilor poliţiei, utilizarea forţei de către poliţişti, protecţia poliţiştilor în
exercitarea funcţiei publice, deontologia măsurilor poliţieneşti, relaţia
poliţistului cu diferite categorii de persoane (victimele infracţiunilor, martorii,
categorii specialefemei, bătrâni, copii etc.).
Capitolul 2 - "Normele de conduită profesională a poliţistului". Aceste
norme reglementează conduita generală a poliţiştilor în exercitarea profesiei,
comportamentul acestora şi obligativitatea declinării calităţii, raporturile în
exercitarea profesiei, parteneriatul cu comunitatea, protecţia datelor şi
informaţiilor, respectarea demnităţii umane, atitudinea faţă de corupţie, statutul
profesional şi drepturile poliţiştilor, legalitatea acţiunilor şi sesizarea împotriva
măsurilor legale luate de poliţişti, răspunderea poliţiştilor şi respectarea
ierarhiei.53
Capitolul 3 - ,,Dispoziţii finale" conţine norme juridice care
reglementează cadrul general al răspunderii, aplicabilitatea codului şi evaluarea
modului de aplicare a dispoziţiilor şi a conţinutului lor.
În prezent, Codul stabileşte regulile de conduită a poliţiştilor şi
jandarmilor, în exercitarea atribuţiilor profesionale care decurg din legislaţia
aplicabilă acestor categorii profesionale.
Experienţa anilor anteriori a demonstrat faptul că rapoartele de analiză a
problematicii din domeniul eticii şi deontologiei profesionale urmăreau
preponderent să marcheze ca finalitate una dintre activităţile planificate, şi mai
puţin, sau deloc, calitatea informaţiilor transmise sau posibilitatea utilizării
acestora de către Comisia pentru Evaluarea Codului.
Astfel, în condiţiile în care raportările în cauză nu oferă date ce pot fi
comparate, eficientizarea modului de implementare a prevederilor codului
este,rară îndoială, o prioritate. O altă problemă semnalată în aplicarea

53Constantin Târşolea, Poliţia şi societatea – perspective socio-umane, Editura Eclipse, Buzău, 1998,
p. 119;
prevederilor Codului o reprezintă caracterul permisiv şi neacoperitor al
normelor, în ceea ce priveşte constatarea faptelor de indisciplină.
Tot ca disfuncţionalitate sesizată o reprezintă faptul că gama abaterilor şi
a sancţiunilor este diferită pentru poliţişti şi cadre militare, cele două categorii
profesionale fiind supuse unui regim de reglementare diferit.
Mai mult, faptul că domeniul eticii profesionale este reglementat prin act
normativ intern este de natură a diminua importanţa şi autoritatea acestor norme,
ceea ce a condus la măsura de a-l reglementa printr-un act normativ de nivel
superior.
În ceea ce priveşte regimul sancţionator, regIementat, de asemenea, prin
ordin al ministrului administraţiei şi internelor, trebuie evidenţiat acelaşi
neajuns, în ceea ce priveşte aplicarea sa, respectiv diminuarea autorităţii
normelor.

Secțiunea a 3-a. Domeniul de aplicare a codului de etică și

deontologie polițienească
Respectarea principiilor şi a regulilor din cuprinsul Codului de etică şi
deontologie al poliţistului reprezintă o datorie de onoare a poliţistului.
Codul stabileşte regulile de conduită a poliţistului în exercitarea
atribuţiilor profesionale care decurg din legislaţia aplicabilă personalului
Ministerului Administraţiei şi Internelor. Orice persoană poate pretinde
poliţistului respectarea acestor reguli de conduită în raporturile sale cu acesta.
Scopul Codului îl constituie asigurarea conduitei etice a poliţistului prin
formarea şi promovarea unei culturi profesionale adecvate, formarea şi educarea
personalului în spiritul acesteia, prevenirea abaterilor comportamentale,
îmbunătăţirea calităţii serviciilor, protecţia persoanelor şi a poliţiştilor şi
realizarea, pe această cale, a echilibrului între drepturile cetăţenilor, interesele
autorităţilor publice, drepturile şi obligaţiile personalului instituţiei.54
Pe baza imperativelor, valorilor şi virtuţilor profesiei de poliţist, etica
poliţienească trebuie să stabilească standarde dare de conduită. Existenţa unui
cod de etică este foarte importantă în acest context. Codul trebuie să conţină un
set de enunţuri dare, specifice şi care să exprime în termeni lipsiţi de ambiguitate
principiile morale şi tipul de comportament pe care este necesar să-i
aibăpoliţiştii. Acesta trebuie să fie produsul interacţiunii dintre cei care îl scriu şi
cei care îl vor aplica, pe baza definiţiilor stabilite de comun acord şi care includ
imperativele, valorile şi virtuţile pe care trebuie să le aibă poliţiştii. Studiile au
arătat că simpla existenţă a unui cod de etică poliţienească influenţează pozitiv
activitatea poliţiştilor, însă conducerea organizaţiei trebuie să acorde o atenţie
deosebită implementării acestuia55.
Codul de etică şi deontologie a poliţistului reprezintă un instrument util
pentru membrii societăţii civile care, cunoscând comandamentele etice şi
deontologice sub imperiul cărora trebuie să funcţioneze serviciile poliţieneşti,
vor avea ca urmare posibilitatea să pretindă, în cunoştinţă de cauză, un
comportament corect din partea personalului însărcinat cu aplicarea legii. Codul
este asimilat instrumentelor în măsură să creeze premisele pentru însănătoşirea
culturii organizaţionale, în sensul alinierii normelor impuse de aceasta cu cele
etice agreate de comunitate şi societate. Acesta poate să constituie punctul de
referinţă în formarea personalului, mai ales în ceea ce priveşte comportamentul
în diverse situaţii determinate de îndeplinirea atribuţiilor de serviciu,
identificarea şi instituirea unei stări de echilibru între drepturile cetăţenilor,
interesele autorităţii publice şi drepturile şi îndatoririle personalului acesteia, a
reprezentat un alt obiectiv avut în vedere la elaborarea Codului. O atenţie

54
Tudor Cearpin, Nicolae Ion , Managementul resurselor umane în domeniul ordinii publice,
Editura Universitas, București, 2000, pag. 124
55
Mi1an Pagon, op.cit.
deosebită s-a acordatlegăturii strânse pe care poliţia trebuie să o aibă cu
societatea civilă, avându-se în vedere că eficacitatea acţiunilor poliţiei este
influenţată în mod direct de susţinerea pe care aceasta din urmă i-o acordă56.
Este important de subliniat în aceeaşi măsură şi faptul că documentul în
cauză nu a fost conceput ca un nou mijloc de constrângere a poliţiştilor ci,
dimpotrivă, ca îndrumar comportamental destinat, printre altele, să le ofere
acestora protecţia unor norme etice şi deontologice concrete, aplicabile atât
întregului sistem cât şi fiecărei persoane în parte. Un element de noutate,
inclusiv la nivel european, la momentul elaborării sale, şi care îi potenţează
valoarea şi îi sporeşte impactul, îl reprezintă extinderea ariei de aplicare a
normelor etice şi deontologice cuprinse în Cod, asupra tuturor structurilor cu
atribuţii în domeniul ordinii şi siguranţei publice57.
Prevederile Codului sunt elaborate în considerarea principiilor enunţate în
Recomandarea REC (2001)10 privind Codul european de etică al poliţiei. La
elaborarea acestui act normativ au participat experţii Consiliului Europei,
reprezentanţii Ministerului Administraţiei şi Internelor şi ai Corpului Naţional al
Poliţiştilor, iar materializarea lui într-o Hotărâre de Guvern a constituit un
moment important al procesului de profesionalizare şi de credibilizare a corpului
poliţienesc.
Codul se aplică poliţiştilor, poliţiştilor de frontieră şi jandarmilor care-
şidesfăşoară activitatea în structurile menţionate anterior, denumiţi generic,
lucrători în domeniul ordinii şi siguranţei publice.
Normele de conduită, cuprinse în Codul de Etică şi Deontologie al
Poliţistului şi în Ghidul practic al eticii şi deontologiei poliţieneşti urmează să
completeze spaţiul dintre normele legale şi valorile centrale urmărite de Poliţie
şi acceptate de societatea civilă. Promovarea Codului de etică şi deontologie al
poliţistului este o măsură prevăzută în cadrul Programului Naţional de prevenire

56
Triţă Ştefan, op.cit.
57
Vlase Stoica Daniel, op.cit.
şi Planului Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei, iar profesionalizarea
Corpului poliţienesc constituie un angajament asumat de România în cadrul
Capitolului de Negociere Justiţie şi Afaceri Inteme58.
În exercitarea funcţiei publice, lucrătorii iau hotărâri cu caracter
obligatoriu, urmăresc îndeplinirea lor, iar la nevoie le pot impune, potrivit
procedurilor legale, utilizând mijloacele din dotare.
Pericolul de a încălca reglementările legale există permanent, iar condiţii
propice pot să apară frecvent în activitatea de zi cu zi a lucrătorilor în domeniul
ordinii şi siguranţei publice. Sunt avute în vedere mediile în care aceştia
acţionează, drepturile şi .libertăţile care pot fi afectate prin intervenţiile lor,
precum şi disponibilitatea celor vizaţi prin măsurile poliţieneşti de a oferi
lucrătorilor avantaje diverse pentru a evita consecinţele aplicării prevederilor
legale.

Capitolul 3. Radiografia codului european de etică al

poliției

Secțiunea 1. Necesitatea adoptării unui cod european de etică al

poliției
La data de 19 septembrie 2001, Comitetul Miniştrilor Statelor Membre ale
Consiliului Europei a adoptat Recomandarea Rec (2001)10 privind Codul
european de etică al poliţiei. Principalele motive care au stat la baza adoptării
Codului, au fost următoarele:
- scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai strânsă între
membrii săi;

58
Mănescu, Mariana, Dima, Mihaela, Codul european de etică al poliţiei-instrument juridic internaţional cu
incidenţă asupra comportamentului poliţistului, în "Pregătirea continuă- Garanţia succesului", Editura MAI,
Bucureşti, 2009
 - unul dintre obiectivele Consiliului Europei este deopotrivă favorizarea
statului de drept, care este la baza unei democraţii adevărate;
- sistemul de justiţie penală joacă un rol determinant în protejarea statului
de drept, iar poliţia are un rol esenţial în cadrul acestui sistem;
- necesitatea, comună tuturor Statelor membre, de a duce o luptă eficace
contra criminalităţii, la nivel naţional, cât şi pe plan internaţional;
- activităţile poliţiei sunt întreprinse într-o largă măsură, în raport strâns cu
populaţia şi eficienţa lor depinde de susţinerea acesteia din urmă;
- majoritatea serviciilor de poliţie europene - în afara faptului că veghează
la respectarea legilor - joacă un rol social şi asigură un anumit număr de
servicii în cadrul societăţii;
- încrederea populaţiei în poliţie este în mod riguros legată de atitudinea şi
comportamentul poliţiei vis-a-vis de populaţie şi, în particular, de
respectul demnităţii umane, libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale
persoanei, care sunt consacrate îndeosebi în Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
- principiile formulate în Codul de conduită al Naţiunilor Unite pentru cei
responsabili de aplicarea legilor şi Rezoluţiei Adunării parlamentare a
Consiliului Europei referitoare la Declaraţia despre poliţie.
- diversitatea structurilor de poliţie şi a mijloacelor de organizare ale
acţiunii poliţiei în Europa;
- necesitatea de definire a orientărilor şi principiilor europene comune, în
cadrul obiectivelor generale, funcţionării şi reponsabilităţii poliţiei, în
scopul asigurării securităţii şi respectării drepturilor persoanei în
societăţile democrati ce funcţionând pe baza principiului preeminenţei
dreptului.
Codul de etică al poliţiei se aplică forţelor sau serviciilor de poliţie
publice tradiţionale sau altor organe autorizate şi/sau controlate de puterile
publice, al căror prim obiectiv constă în a asiguramenţinerea ordinii într-o
societate civilă şi care sunt autorizate prin stat să aplice forţa şi/sau puteri
speciale, pentru a atinge acest obiectiv.
Un cod de etică poate, în plus, să fie un instrument de reglare la nivelul
organizării interne a poliţiei. Acesta este una dintre caracteristicile remarcabile
ale Codului european de etică al poliţiei. În definirea normelor valorilor şi
cadrului etic minim, acesta poate îndeplini o funcţie de reglementare, prin cel
puţin 4 mijloace, menţinând astfel un control de calitate al personalului poliţiei
(cuprinzând şi civili); uşurând exercitarea actului de comandă, gestiunea şi
supervizarea; responsabilizând cadrele structurii; elaborând norme pentru
reglementarea.delicatelor conflicte interne.
Obiectivul poliţiei - respectarea Statului de drept - este de a acoperi două
sarcini distincte, dar unite între ele: aceea de a supraveghea la aplicarea legilor
fundamentale ale Statului, asigurând o situaţie generată de linişte publică şi
sarcina comună, de a se limita strict la puterile ce-i sunt conferite, abţinându- se
de la orice act arbitrar şi respectând libertăţile şi drepturile individuale ale
cetăţenilor. 59
Respectarea statului de drept nu implică numai preocuparea pentru ceea
ce s-a tăcut, ci şi mai ales maniera în care se face. În exercitarea atribuţiilor sale,
poliţia trebuie să respecte dreptul subiectiv, inclusiv libertăţile şi drepturile
omului şi să evite de a acţiona într-o manieră arbitrară sau ilegală. Aceasta este
fundamental pentru un stat de drept şi, deci, pentru semnificaţia şi obiectivul
misiunii poliţiei, în democraţie.
Statul de drept presupune înainte de toate, că cei care fac, interpretează şi
aplică legea, se supun acestei legi. În alţi termeni, poliţia trebuie să depindă de
legile pe care le aplică. Prin aceasta se recunoaşte poliţia unui stat cu adevărat
democratic: ea se supune aceleiaşi legi pe care s-a angajat să o apere. Rolul
poliţiei în apărarea şi ocrotirea preeminenţei dreptului este atât de important, că

Stoica M-Gh, Cătuţi C., Cooperarea poliţienească internaţională în România, Ed. Regina din Arcadia, 2006,
59

pag. 178
deseori se poate astfel aprecia stadiul unei democraţii, observând
comportamentul poliţiei.
Codul european de etică al poliţiei are drept scop furnizarea unui
ansamblu de principii şi linii directoare pentru obiectivele, atribuţiile şi controlul
poliţiei în societăţile democrati ce, în care se respectă statul de drept şi este
într-o mare măsură, influenţat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Codul caută să formuleze recomandări specifice şi să definească
necesităţile poliţiei şi măsurile indicate pentru a-i permite să-şi conducă
misiunea exigentă şi delicată de prevenire şi detectare a criminalităţii, de
păstrare a legalităţii şi ordinii într-o societate civilă, democratică. Chiar dacă
Recomandarea este destinată în primul rând guvernelor, principiile directoare
sunt redactate astfel încât să poată de asemenea servi drept sursă de inspiraţie
celor care se ocupă de chestiuni de tip poliţist, la un nivel mai concret.

Secțiunea a 2-a. Istoricul Codului european de etică al poliției

Curtea europeană a Drepturilor Omului a stabilit o jurisprudenţă
considerabilă. Pe de altă parte, Comitetul european pentru prevenirea torturii
(CPT), pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante a elaborat principii
directoare importante pentru poliţie. Carta socială europeană şi jurisprudenţa sa
cuprind principii referitoare la drepturile sociale şi economice ale personalului
de poliţie. Comisia Europeană împotriva rasismului şi intoleranţei A (ECRI) a
elaborat în domeniul său de competenţă, principii în atenţia poliţiei. In schimb,
Comisia europeană pentru democraţie (Comisia de la Veneţia) a adoptat
texte despre aspectele constituţionale ale poliţiei. Grupul de State împotriva
corupţiei (GRECO) are drept sarcină evaluarea administraţiilor naţionale, printre
care poliţia, sub aspectul corupţiei.
Poliţia trebuie, deopotrivă, să răspundă aşteptărilor autorităţilor locale şi
regionale, din punct de vedere al problemelor de insecuritate urbană. Poliţia şi
relaţiile interetnice constituie o altă problematică, ce reţine atenţia. Consiliul
Europei a desfăşurat activităţi destinate să sensibilizeze poliţia privind aspectele
muncii sale care vizează drepturile omului. Activităţile au permis practicienilor
poliţişti şi specialiştilor în drepturile omului, reprezentanţilor statelor şi
organizaţiilor nonguvernamentale să se aplece, împreună, asupra problemelor
drepturilor omului, în contextul profesional al poliţiei. Printre rezultatele
concrete ale acestei munci, poate fi menţionată formarea personalului de poliţie
în materie de drepturile omului şi un mare număr de documente, manuale, în
legătură cu poliţia şi drepturile omului. Aceste activităţi au permis să se
înţeleagă mai bine, în serviciile de poliţie naţionale, necesitatea unei puternice
conştientizări a drepturilor omului, la toate nivelele poliţiei.
În contextul reformei poliţiei, a fost din nou pusă în evidenţă necesitatea
unui cadru paneuropean pentru poliţie. Comitetul de Miniştri a creat, prin
urmare, Comitetul de experţi privind etica poliţiei şi problemele legate de
sarcinile poliţiei (PC-PO) sub conducerea Comitetului European pentru
Probleme Criminale (CDPC).60
Mandatul Comitetului PC-PO a fost adoptat de CDPC în cea de-a 47
sesiune plenară, în 1998 şi confirmat de Comitetul de Miniştri în cea de-a 64
reuniune a Delegaţilor, în septembrie 1998. Acest mandat cuprinde: "Poliţia
joacă un rol important în sistemul de justiţie penală. Puţine instrumente
internaţionale se aplică poliţiei, contrar altor corpuri profesionale din acest
sistem. Numeroase State europene îşi reorganizează, actualmente, poliţia,
reorganizare care constituie parte deloc neglijabilă a procesului de promovare şi
consolidare a ideilor şi valorilor democrati ce, din societate. Deontologia poliţiei
a devenit deci un aspect important în diferite State membre ale Consiliului
Europei.
Comitetul a fost alcătuit din experţi delegaţi din următoarele ţări: Austria,
Belgia, Croaţia, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Franţa, Grecia, Italia,

Ion Sultănescu, Vasile Galiceanu, Legislație specifică poliției de ordine publică, editura All Beck, București,
60

2001, pp. 123-128.

Lituania, Moldova, Polonia, Portugalia, România, Slovenia, Spania, ex-
Republica iugoslavă a Macedoniei, Turcia, Regatul Unit. Acesta cuprindea
experţi veniţi din ministerele de interne, ministerele de justiţie, poliţie,
Ministerul Public şi autoritate judiciară.
Comisia europeană, OIPC-Interpol, Asociaţia şcolilor europene de poliţie
(the Association of European Police Coileges - i\EPC), Centrul internaţional de
cercetări şi studii sociologi ce, penale şi penitenciare (Intercenter) au avut statut
de observator pe lângă Comitet. Asociaţia pentru Prevenirea Torturii (APT),
Consiliul European al Sindicatelor de Poliţie (CESP), Asociaţia Europeană a
femeilor din poliţie (the European Network of Poli ce Women -ENP),
Federaţia europeană a Personalului din Serviciile publice
(EUROFEDOP), Federaţia internaţională a Funcţionarilor superiori din Poliţie
(FIFSP), Asociaţia internaţională de Poliţie (AIP) şi Uniunea Internaţională a
Sindicatelor de Poliţie (UISP) au fost consultate în faza finală a lucrărilor61.
Într-o Europă în care frontierele se estompează, este inevitabil să nu se ia
în considerare poliţia şi puterile sale într-o perspectivă internaţională. Discuţia
este purtată într-o mare măsură în legătură cu eficacitatea poliţiei, în lupta contra
formelor de delincvenţă care depăşesc, din ce în ce mai mult, frontierele
naţionale, ca de exemplu criminalitatea organizată şi corupţia. Reflectarea nu se
limitează doar la această perspectivă. Într-o societate democratică, puterile
poliţiei sunt limitate, în limita a ceea ce este acceptabil din punct de vedere al
libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale individului, precum sunt enunţate în
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Trebuie deci, găsit un echilibru
adecvat între aceste interese şi aici intră în joc etica internaţională a poliţiei.

Mureșan Liviu, Pop Adrian, Bonciu Florin, Politica europeană de securitate și apărareelement de influențare a
61

acțiunilor României în domeniul politicii de securitate și apărare, Editura Institutului European din România,
București, 2004.
 Secțiunea a 3-a. Obiectivele poliției
Principalele scopuri ale poliţiei constau, într-o societate democratică
condusă de principiul preeminenţei dreptului, în următoarele sarcini:
- de a asigura menţinerea liniştii publice, respectul legii şi ordinii în cadrul
societăţii;
- de a proteja şi respecta libertăţile şi drepturile fundamentale ale
individului care sunt consacrate, îndeosebi, de către Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului;
- de a preveni şi de a combate criminalitatea;
- de a depista criminalitatea;
- de a oferi asistenţă şi servicii populaţiei.
Respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale persoanei,
aşa cum sunt stipulate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca obiectiv
al poliţiei, este, probabil, caracteristica cea mai semnificativă a unei poliţii care
se află în serviciul unei societăţi patronate de drept. Acest obiectiv implică nu
numai o obligaţie distinctă de a apăra aceste drepturi dar şi existenţa unor limite
ale acţiunii poliţiei în urmărirea altor obiective.
Acţiunea de ''prevenire a criminalităţii" este privită diferit, potrivit
Statelor membre, dar de obicei, ea este considerată ca aparţinând
responsabilităţii generale a statului. Prevenirea criminalităţii este deseori
divizată în prevenirea socială şi prevenirea situaţională, două forme de prevenire
care se referă la poliţie.
Depistarea criminalităţii, în toate statele, reprezintă unul dintre
obiectivele clasice principale ale poliţiei. Chiar dacă depistarea criminalităţii nu
reprezintă deseori decât o parte relativ redusă a ansamblului misiunilor poliţiei,
aceasta constituie unul din elementele esenţiale ale activităţilor sale. Populaţia
aşteaptă multe din partea poliţiei în acest domeniu. Printre altele, eficacitatea
acestei depistări are ea însăşi un efect preventiv şi este deci indispensabilă
pentru promovarea încrederii populaţiei în justiţia penală.
"Asistenţa (sprijinul)” populaţiei este un alt aspect al activităţii
majorităţii organelor de poliţie, dar această sarcină este mai mult sau mai puţin
dezvoltată. Includerea unei funcţii de "serviciu" printre obiectivele poliţiei este
puţin diferită, în sensul că ea modifică rolul poliţiei, care încetând să mai fie o
"forţă" utilizată în societate, devine atunci un organ în "serviciul" acesteia din
urmă. De câţiva ani, în Europa a apărut o tendinţă netă de integrare a poliţiei în
societatea civilă şi de a o apropia de populaţie. Acest scop este atins prin
dezvoltarea "poliţiei comunitare" în mai multe State membre. Unul dintre
principalele mijloace utilizate constă în conferirea unui statut de organ de
serviciu public şi nu de simplu organ însărcinat cu aplicarea legii. Dacă se
doreşte ca această transformare să nu fie de ordin pur lingvistic, este necesară
introducerea unor categorii de "servicii" în cadrul acţiunii poliţiei, printre
obiectivele unei poliţii democratice modeme. Asistenţa asigurată de poliţie,
priveşte în general, situaţii concrete în care ea ar fi trebuit să intervină, cum ar fi
de exemplu a veni în ajutorul tuturor persoanelor care se află în pericol, sau a
asista persoane pentru a intra în contact cu alte autorităţi sau servicii sociale,
aspectul "serviciu" fiind tot mai vag şi, deci, mai dificil de definit.

Secțiunea a 4-a. Bazele juridice ale poliției

Principalele fundamente juridice ale instituţiei poliţiei reglementate în
cuprinsul Codului european de etică al poliţiei, sunt următoarele:
a) Poliţia este un organ public, care trebuie instituit prin lege.
b) Operaţiunile poliţiei trebuie să fie intotdeauna îndeplinite conform
dreptului intern şi normelor internaţionale acceptate de ţări.
c) Legislaţia de organizare a poliţiei trebuie să fie accesibilă cetăţenilor şi
suficient de clară şi precisă; în cazul contrar aceasta trebuie completată prin
regulamente de asemenea accesibile cetăţenilor şi clare.
d) Personalul poliţiei este supus aceleiaşi legislaţii ca şi cetăţenii obişnuiţi,
singurele excepţii de la acest principiu nu pot fi justificate, decât în vederea
asigurării unei bune desfăşurări a sarcinilor poliţiei, într-o societate democrată.
Această secţiune a Codului stabileşte pentru poliţie în calitate de instituţie,
cât şi pentru acţiunile sale, un cadru juridic în conformitate cu principiul
preeminenţei dreptului. Ea conţine, ~de asemenea, câteva regulamente juridice
fundamentale, din care, câteva sunt deduse din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi din jurisprudenţa aferentă acesteia. Articolele 2-5
recapitulează anumite principii ce se află la baza noţiunii de preeminenţă a
dreptului pentru poliţie62.
Articolul 2 subliniază că, în calitate de instituţie, poliţia este un organ
public. Cu alte cuvinte, puterile publice, în ultimă instanţă statul, nu pot să se
sustragă responsabilităţilor în materie de poliţie şi elementul care are drept
sarcină, respectarea regulamentelor de poliţie, nu poate fi transformat într-un
organ privat. Funcţiile/puterile poliţiei pot însă să fie delegate organelor private.
Articolul 2 menţionează, în plus, că organele de poliţie trebuie instituite
prin lege. Aceasta înseamnă că poliţia este fondată prin Constituţie şi prin
legislaţie obişnuită, totuşi, aceasta nu exclude regulamentele expuse în textele de
ordine regulamentară, cum ar fi decretele puterii executive sau în cadrul
instrucţiunilor de serviciu, dacă aceste decrete sau instrucţiuni sunt adoptate în
virtutea unei însărcinări de puteri corespunzătoare Constituţiei şi legilor.
Articolul 3 anunţă principiile care trebuie să conducă, în toate
circumstanţele, operaţiunile de poliţie; ele trebuie să fie regulamentare, în
privinţa, atât a dreptului intern, cât şi a normelor internaţionale aplicabile.
Referitor la acestea din urmă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi
instrumentele conexe au o importantă deosebită.

Mureșan Liviu, Pop Adrian, Bonciu Florin, Politica europeană de securitate și apărareelement de influențare a
62

acțiunilor României în domeniul politicii de securitate și apărare, Editura Institutului European din România,
București, 2004.
 Articolul 4 defineşte două principii generale suplimentare în legătură cu
"noţiunea de preeminenţă a dreptului", la care s-a referit Curtea europeană a
drepturilor omului, în mai multe cazuri. Pentru a putea apăra drepturile sale de
puterile poliţiei, cetăţeanul trebuie să cunoască regulamentele juridice aplicabile.
Un principiu esenţial al statului de drept, care figurează la articolul 5,
doreşte ca legea să se aplice, la fel, tuturor cetăţenilor, chiar şi celor care, cum
ar fi personalul de poliţie, sunt însărcinaţi să-l aplice. Excepţiile de la acest
principiu nu sunt acceptate, decât în condiţiile în care sunt indispensabile pentru
buna executare a sarcinilor poliţiei.
Acest articol menţionează că, în afara anumitor cazuri particulare,
personalul de poliţie este supus dreptului comun şi procedurilor şi sancţiunilor
juridice obişnuite. Sancţiunile interne cu caracter disciplinar se află în afara
câmpului de aplicare a acestui articol. Curtea europeană a drepturilor omului a
stabilit o jurisprudenţă privind diferenţa între problemele disciplinare şi
problemele penale. Nu este permis ca un stat să califice drept disciplinară o
problemă care, în dreptul internaţional, trebuie să fie considerată ca fiind de
natură penală şi, de aceea, să nu respecte garanţiile de procedură prevăzute în
articolul 6 al Convenţiei drepturilor omului.

Secțiunea a 5-a. Poliția și sistemul de justiție penală

1. O distincţie netă trebuie stabilită între rolul poliţiei şi cel al sistemului
judiciar, al parchetului şi al sistemului penitenciar; poliţia nu trebuie să aibă
nicio putere de control asupra acestor organe.
Poliţia este unul dintre cele patru elemente al sistemului de justiţie penală
(poliţie, parchet, tribunale şi sisteme penitenciare). Chiar dacă acest model de
sistem penal consideră fiecare element ca fiind independent, trebuie recunoscut
că acest sistem trebuie să admită un anumit număr de mecanisme corectoare
pentru a face ca sistemul şi fiecare din elementele sale să funcţioneze în
conformitate cu legea şi într-o manieră eficientă. Acest model de sistem de
justiţie penală, face să treacă fiecare caz de la un element la altul şi justifică
procesul de justiţie penală, pretinde ca aceste elemente să fie până la un anumit
punct, independente şi autonome, unele în raport cu altele. Un astfel de sistem
pare că trebuie să furnizeze garanţii justiţiabililor.63
2. Poliţia trebuie să respecte, cu stricteţe, independenţa şi imparţialitatea
judecătorilor; poliţia nu trebuie, nici să ridice obiecţii faţă de hotărârile
judecătoreşti sau deciziile judiciare legitime, nici să împiedice executarea lor.
Poliţia este subordonată puterii judiciare, în privinţa deciziilor judiciare,
pe care trebuie să le respecte, în mod scrupulos şi deseori să le execute, dacă
sunt legitime. Legitimitatea sau legalitatea este hotărâtă, prin referire atât la
dreptul intern, cât şi la dreptul internaţional (referitor la drepturile omului).
3. Poliţia nu trebuie, în principiu, să exercite funcţiuni judiciare. Orice
delegare de putere judiciară trebuie să fie limitată şi prevăzută prin lege. Trebuie
ca întotdeauna să fie posibilă contestarea în faţa unui organ judiciar a tuturor
actelor, deciziilor sau omisiunilor poliţiei privind drepturile indivizilor.
4. Este cazul să se asigure o cooperare funcţională şi corespunzătoare,
între poliţie şi ministerul public. În ţările unde poliţia se află sub autoritatea
ministerului public sau judecătorilor de instrucţie, ea trebuie să primească
instrucţiuni clare, atât in privinţa priorităţilor care determină politica anchetelor
criminale şi desfăşurarea diferitelor anchete criminale.
Poliţia trebuie să informeze judecătorii de instrucţie sau ministerul public,
de modul în care instrucţiunile lor sunt aplicate şi, mai ales trebuie să îi ţină la
curent cu evoluţia cazurilor penale.
5. Poliţia trebuie să respecte rolul avocaţilor apărării în procesele de
justiţie penală şi, dacă este necesar, să contribuie la asigurarea dreptului efectiv
de a avea acces la asistenţă juridică, în mod deosebit, pentru persoanele private
de libertate.

63
Ion Suceavă, Un om pentru istoria poliției, Dr. Eugen Bianu, Editura Coresi S.A. București, 2009, pag. 321
6. Poliţia nu trebuie să se substituie personalului penitenciar, cu excepţia
cazurilor de urgenţă.

Capitolul 4. Organizarea structurilor poliției. Principii

directoare vizând acțiunea/intervenția poliției.

Secțiunea 1. Generalități
1. Poliţia trebuie să fie organizată, în aşa fel încât, membrii săi să
beneficieze de respectul populaţiei, atât ca profesionişti însărcinaţi cu aplicarea
legii, cât şi ca prestatori de servicii.
Organizarea serviciilor ar trebui să fie structurată astfel încât, să fie
promovată încrederea între poliţie şi populaţie. Un element important în această
privinţă constă în instituirea unui nivel ridicat de profesionalism printre membrii
săi. Se poate de asemenea prevedea transformarea acestei instituţii într-un organ
"transparent" de serviciu public. În acest fel, populaţia poate considera poliţia ca
pe un serviciu la dispoziţia sa şi nu ca pe o forţă care i-a fost impusă
2. Serviciile de poliţie trebuie să-şi exercite misiunile de poliţie, într-o
societate civilă sub responsabilitatea autorităţilor civile.
 Structura organizaţională - civilă sau militară - a poliţiei diferă mult,
potrivit ţărilor europene. În Europa de vest şi de nord, poliţia este în esenţă
civilă. În mai multe ţări din Europa centrală şi orientală, poliţia este organizată
după o structură militară, în timp ce în zona meridională a continentului cele 2
modele există, chiar coexistă în anumite ţări. Procesul care tinde să pună poliţia
în serviciul colectivităţii a început în mai multe State membre. Reforma organi-
zaţiona1ă este deseori o componentă a acestui proces. În Europa centrală şi ori-
entală, această reformă se înscrie într-un proces mai general de tranziţie spre un
sistem democratic, spre statul de drept. Totuşi, această tendinţă este observabilă
în anumite părţi ale Europei, în care există soli de tradiţii democratice.
3. Poliţia şi personalul în uniformă trebuie în mod normal să fie
recunoscuţi cu uşurinţă.
4. Serviciul de poliţie trebuie să beneficieze de o independenţă
operaţională suficientă, vis-a-vis de alte organe ale statului; în îndeplinirea
sarcinilor de poliţie care-i revin şi de care trebuie să fie pe deplin responsabil.
Poliţia aparţine puterii executive. Ea nu poate fi în totalitate, independentă
de executiv, de la care ea primeşte instrucţiuni. Cu toate acestea, în executarea
sarcinilor ce-i revin, poliţia trebuie să respecte legea şi este dotată în plus, cu o
mare capacitate de iniţiativă.
5. Cadrele poliţiei trebuie să fie, la toate nivelele ierarhice, personal
responsabile de actele lor, de neglijenţele sau de ordinele date subordonaţilor
lor.
Într-o societate guvernată de principiul preeminenţei dreptului, legea se
aplică, în mod egal, tuturor cetăţenilor. Aceasta înseamnă, concret, că efectivele
de poliţie, în aceeaşi calitate ca şi ceilalţi cetăţeni, trebuie să fie, personal
responsabile de actele lor.
6. Organizarea poliţiei trebuie să cuprindă o reţea de comandă clar
definită. Trebuie să fie posibilă, în toate cazurile determinarea superiorului
responsabil de actele de neglijenţă ale unui membru din personalul de poliţie.
 7. Poliţia trebuie să fie organizată astfel încât, să promoveze bunele
raporturi între poliţie şi populaţie şi, eventual, o cooperare efectivă cu celelalte
organisme, asociaţii locale, organizaţii nonguvernamentale şi alţi reprezentanţi
ai populaţiei, cuprinzând grupurile etnice minoritare
8. Serviciile de poliţie trebuie să fie pregătite să furnizeze cetăţenilor
informaţii obiective despre activităţile lor, fără însă a dezvălui informaţii
confidenţiale. Trebuie elaborate liniile directoare profesionale, care guvernează
raporturile cu mass-media.
9. Organizarea serviciilor de poliţie trebuie să cuprindă măsuri eficace,
pentru a garanta integritatea personalului de poliţie şi comportamentul adecvat
al acestuia, în executarea misiunilor. şi in special, respectarea libertăţilor şi
drepturilor fundamentale ale persoanei, în mod particular, prin Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.64
10. Măsuri eficiente pentru prevenirea şi lupta împotriva corupţiei trebuie
aplicate la toate nivelele serviciilor de poliţie.
Trebuie notat că fenomenul de corupţie nu figurează demult printre
priorităţile internaţionale. Statele membre consideră că aceasta constituie o
adevărată ameninţare pentru democraţie, pentru preeminenţa dreptului şi pentru
apărarea drepturilor omului, ceea ce a condus Consiliul Europei, care este
principala instituţie europeană ce lucrează pentru apărarea acestor drepturi, la
elaborarea unei serii de instrumente de luptă împotriva corupţiei: Rezoluţia
(97)24 cu privire la cele 20 de principii directoare pentru lupta împotriva
corupţiei şi Recomandările despre statutul agenţilor publici (nr.R(2000)10),
aplicate poliţiei, cât şi Convenţia penală despre corupţie (SfE Nr.173) şi
Convenţia civilă despre corupţie (STE Nr.174) adoptată în 1999. În plus, Grupul
Statelor împotriva corupţiei (GRECO) a fost înfiinţat în 1998 pentru urmărirea
acestor probleme de corupţie, în Statele membre. Consiliul Europei pune în

Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ediția a II-a, Lucrare distinsă de Academia Romînă cu
64

premiul NICOLAE TITULESCU, Editura V.I.S. Print, București, 2003

aplicare şi alte programe, al căror obiectiv general este combaterea corupţiei,
mai ales din cadrul poliţiei, şi la care Statele membre pot participa.

Secțiunea a 2-a. Calificative, recrutări și fidelitatea personalului

de poliție
1. Personalul de poliţie, oricare ar fi nivelul la care se angajează, trebuie
să fie recrutat pe baza competenţei şi experienţei personale, care trebuie adaptate
obiectivelor poliţiei.
2. Personalul de poliţie ar trebui să fie în măsură să dea dovadă de
discemământ, de deschidere intelectuală, de maturitate, de simţ justiţiar, de
capacităţi de comunicare şi, dacă este cazul, de aptitudini de conducere şi
organizare. Ei trebuie să aibă şi o bună putere de înţelegere a problemelor
sociale, culturale şi comuni tare.
3. Persoanele care au fost recunoscute vinovate de infracţiuni grave nu
trebuie să aibă funcţii în poliţie.
4. Procedurile de recrutare trebuie să se bazeze pe criterii obiective şi
nediscriminatorii şi să se facă conform unui examen obligatoriu al
candidaturilor. Trebuie, în plus, aplicat o politică prin care să se recruteze
bărbaţi şi femei, reprezentând diverse categorii ale societăţii, printre care
grupurile etnice minoritare, obiectivul ultim fiind ca personalul de poliţie să
reflecte societatea în serviciul căreia se găseşte.

Secțiunea a 3-a. Formarea personalului de poliție

1. Formarea personalului de poliţie care trebuie să se bazeze pe principiile
fundamentale, cum ar fi democraţia, Statul de drept şi protecţia drepturilor
omului trebuie să se realizeze în funcţie de obiectivele poliţiei.65

Iamandi Luca, Mara Ion, Statutul juridic al profesiei de polițist, Editura Pro Universitaria București, 2008, pp.
65

123-132
 Poliţia, care joacă un rol esenţial de protecţie a societăţii, în serviciul
căreia se află, ar trebui, de preferinţă, să promoveze aceleaşi valori fundamentale
ca şi statul democratic însuşi. Este deci esenţial să se evidenţieze valorile
democratice din cadrul poliţiei şi formarea este unul dintre mijloacele cele mai
importante pentru a insufla aceste valori fiecărui membru. Prezentul articol
vizează să alinieze formarea poliţiei în jurul valorilor fundamentale ale tuturor
Statelor membre din Consiliul Europei.
2. Formarea generală a personalului de poliţie trebuie să fie cât mai
deschisă posibil, pentru societate.
Principiul deschiderii şi transparenţei serviciului de poliţie trebuie, de
asemeni să se reflecte în formarea personalului său. Un serviciu de poliţie
însărcinat să îndeplinească misiunile cu sprijinul populaţiei trebuie să vegheze
ca personalul său să fie format într-un mediu cât mai apropiat de realităţile
sociale, fie prin cadrul material (loc şi echipament) sau prin aspectul intelectual
al formării.
3. Formarea generală iniţială ar trebui, de preferinţă, săfie urmată de
perioade regulate de formare continuă şi de formare specializată, şi dacă este
cazul, de formare pentru sarcini speciale şi de gestiune.
Formarea personalului de politie este strâns legată de sistemul de recrutare
al poliţiei. În anumite state, acest personal este recrutat, în principiu, cu un grad
inferior (modelul Regatului Unit), în timp ce în altele, personalul cu grade
inferioare şi personalul de încadrare poate fi recrutat conform a 2 proceduri
diferite (Europa continentală), recrutarea din această ultimă categorie,
presupunând deseori, deţinerea unei diplome universitare. Principiile enunţate în
acest articol se aplică celor două tipuri de sisteme.
4. O formare practică privind aplicarea forţei şi limitele sale referitoare la
principiile stabilite in materie de drepturi ale omului şi, mai ales a Convenţiei
europene a drepturilor omului şi a jurisprudenţei corespondente trebuie integrată
informarea poliţiştilor la toate nivelele.
 Aspectele concrete de recurgere la forţă, în particular, în privinţa
individului sau a grupurilor de indivizi au o importanţă atât de crucială pentru
poliţie, într-o societate bazată pe principiul dreptului, încât a fost subliniată
într-un articol separat. O formare practică trebuie să fie cât mai aproape de
realitate.
5. Formarea personalului de poliţie trebuie să integreze pe deplin
necesitatea de a combate rasismul şi xenofobia.
Acest articol atrage atenţia asupra problemelor legate de rasism şi
xenofobie, care afectează multe din statele europene şi este un important factor
de insecuritate urbană. Formarea personalului din poliţie ar trebui să lupte, de
fiecare dată când este necesar, împotriva oricărei atitudini rasiste şi xenofobe, şi
să sublinieze de asemenea importanţa unei acţiuni eficace a poliţiei împotriva
crimelor ce se bazează pe ura rasială şi care vizează minorităţi etnice.

Secțiunea a 4-a. Principii directoare vizând acțiunea/interenția

poliției.
Această parte a Recomandării priveşte, într-o mare măsură, principiile
directoare aplicabile exercitării sarcinilor cotidiene, de către personalul de
poliţie. În timpul lucrărilor pregătitoare, s-a făcut referire uneori la "etica
internă", fiind vorba de această parte a textului, în opoziţie cu "etica generală a
poliţiei" care ar corespunde secţiunilor privind aspectul general al poliţiei într-o
societate democrată, locul său în cadrul sistemului de justiţie penală, organizarea
structurilor sale etc.66
Principiile directoare sunt divizate în două părţi, cele care tratează
principiile generale ale exerciţiului poliţiei într-o societate democrată, principii
care se aplică aproape în toate situaţiile şi principiile aplicabile situaţiilor

Iamandi Luca, Mara Ion, Statutul juridic al profesiei de polițist, Editura Pro Universitaria București, 2008, pag.
66

131
specifice, care ridică probleme pe planul eticii şi drepturilor omului în toate
Statele membre.
4.4.1. Principii generale
1. Poliţia şi toate intervenţiile poliţiei trebuie să respecte dreptul oricărei
persoane la viaţă.
Acest articol - care se bazează pe Articolul 2 al Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului - stipulează că poliţia şi intervenţiile sale nu pot să cauzeze
moartea intenţionat. Dacă se face referire la articolul 2 al Convenţiei, Protocolul
Nr.61a aceeaşi Convenţie, privind abolirea pedepsei cu moartea, ar trebui exclus
faptul ca poliţia să fie folosită pentru a executa o pedeapsă capitală.
Pe de altă parte, intervenţiile poliţiei pot provoca moartea datorită
utilizării forţei, ceea ce nu este contrar obligaţiei de a respecta dreptul la viaţă,
cu condiţia ca anumite condiţii să fie reunite.
Al doilea paragraf al articolului 2 este astfel redactat:
"Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol, în
cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; pentru a
efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute; pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie ".
2. Poliţia nu trebuie să aplice, să încurajeze sau să tolereze acte de tortură,
tratamente sau pedepse inumane sau degradante, în orice circumstanţă s-ar afla.
3. Poliţia nu poate recurge la forţă decât în caz de necesitate absolută, şi
numai în măsura necesară atingerii unui obiectiv legitim.
4. Poliţia trebuie să verifice, în mod sistematic, legalitatea operaţiunilor pe
care şi le-a propus să le execute.
5. Personalul de poliţie trebuie să execute ordinele date în mod
regulamentar de superiori, dar au datoria de a se abţine de la executarea celor
care sunt evident ilegale şi de a face raport privind acest subiect, fără a se teme
de eventuale sancţiuni in astfel de situaţii.
 6. Poliţia trebuie să-şi îndeplinească misiunile, într-o manieră echitabilă,
inspirându-se, in special, din principiul de imparţialitate şi de nediscriminare.
7. Poliţia nu trebuie să lezeze dreptul fiecărui la viaţa sa privată, decât în
caz de necesitate absolută şi numai în măsura necesară pentru realizarea
obiectivului legitim.
8. Adunarea, stocarea şi utilizarea datelor personale de către poliţie
trebuie să fie în conformitate cu principiile internaţionale privind protecţia
datelor şi, în special, să se limiteze la ceea ce este necesar pentru realizarea
obiectivelor legale, legitime şi specifice.
9. În îndeplinirea misiunii sale, poliţia trebuie întotdeauna să vegheze la
spiritul drepturilor fundamentale ale fiecăruia, cât şi la libertatea de gândire, de
conştiinţă, de religie, de exprimare, de reuniune pacifistă, de circulaţie şi dreptul
asupra bunurilor sale.
10. Personalul de poliţie trebuie să acţioneze cu integritate şi respect faţă
de populaţie, ţinând în mod special cont de situaţia indivizilor care fac parte din
grupuri vulnerabile.
11. Personalul de poliţie trebuie în mod normal, in timpul intervenţiilor
lor, să fie in măsură să ateste calitatea sa de membru al poliţiei şi identitatea sa
profesională.
12. Personalul de poliţie trebuie să se opună tuturor formelor de corupţie
din poliţie. Trebuie să-şi informeze superiorii şi celelalte organe competente, de
toate cazurile de corupţie din poliţie.
4.4.2. Principii specifice. Anchete de poliție
1. Anchetele de poliţie trebuie, cel puţin, să fie fondate pe supoziţii
rezonabile că a fost sau va fi comisă o infracţiune.
2. Poliţia trebuie să respecte principiile, conform cărora, oricine este
acuzat de un delict penal trebuie presupus a fi nevinovat, până ce acesta va fi
găsit vinovat de un tribunal şi trebuie să beneficieze de anumite drepturi, în
special de acela de a fi informat, în cel mai scurt timp, de acuzaţia formulată
împotriva sa şi de a pregăti apărarea sa, fie personal, fie prin intermediul unui
avocat ales de el.67
3. Anchetele poliţieneşti trebuie să fie obiective şi echitabile. Ele trebuie
să ţină cont de nevoile specifice ale persoanelor, cum ar fi copiii, adolescenţii,
femeile, membrii ai minorităţilor cuprinzând minorităţile etnice sau persoanele
vulnerabile, şi să se adapteze in consecinţă.
4. Poliţia trebuie să fie conştientă de necesităţile specifice martorilor şi
trebuie să respecte anumite reguli, inclusiv protecţia şi asistenţa care le pot fi
asigurate în timpul anchetei, mai ales când există riscul de intimidare a
martorilor.
5. Poliţia trebuie să asigure victimelor criminalităţii susţinerea, asistenţa şi
informarea de care acestea au nevoie, fără discriminare.
6. Poliţia ar trebui să fie in măsură să ofere servicii de
interpretare/traducere necesare pe toată durata anchetei de poliţie.
4.4.3. Arestarea/privarea de libertate de către poliție
1. Privarea de libertate trebuie să fie pe cât posibil limitată şi aplicată,
ţinând cont de demnitatea, de vulnerabilitatea şi de necesităţile individuale ale
fiecărei persoane deţinute. Plasările în detenţie trebuie să fie, in mod sistematic,
consemnate într-un registru.
2. Poliţia trebuie, în măsura în care este posibil conform legii naţionale, să
informeze rapid orice persoană privată de libertatea sa asupra motivelor acestei
privaţiuni şi asupra acuzaţiilor ce i se aduc şi totodată, să o informeze fără
întârziere despre procedura aplicabilă în cazul său.
3. Poliţia trebuie să garanteze securitatea persoanelor reţinute, să vegheze
la starea lor de sănătate, să le asigure condiţiile satisfăcătoare de igienă şi o
alimentaţie adecvată. Celulele de poliţie prevăzute în acest scop trebuie să aibă

Ghica Luciana-Alexandra, Zulean Marian, Politica de securitate națională, Concepte, instituții, procese, Editura
67

Polirom,Iași, 2007, pag. 198

dimensiuni rezonabile, să dispună de iluminat şi ventilaţie corespunzătoare şi să
fie dotate, astfel încât să permită odihna.
4. Persoanele private de libertate de către poliţie trebuie să aibă dreptul ca
mandatul lor de reţinere să fie notificat unei terţe persoane, aleasă de ele, să
beneficieze de un avocat şi să poată fi examinată de un medic, în măsura în care
este posibil şi în conformitate cu opţiunea lor.
5. Poliţia trebuie, pe cât posibil, să separe persoanele reţinute în incintele
poliţiei suspectate de fi comis irfracţiuni penale de persoanele reţinute din alt
motiv. În mod normal bărbaţii trebuiesc separaţi de femei, cât şi persoanele
majore de persoanele minore, private de libertate.

Secțiunea a 4-a. Responsabilitatea și controlul poliției

1. Poliţia trebuie să fie responsabilă în faţa statului, cetăţenilor şi
reprezentanţilor acestora. Ea trebuie să reprezinte obiectul unui control extern,
eficient.
Poliţia trebuie să fie responsabilă (prin intermediul organelor centrale,
regionale sau locale) în faţa statului de care a fost împuternicită şi de la care şi-a
primit mi si unea. De aceea, Statele membre au instituit organe însărcinate cu
supervizarea poliţiei. Totuşi, într-o societate democrată deschisă, controlul
exercitat de stat asupra poliţiei trebuie să fie completat de responsabilitatea
poliţiei pentru acţiunile sale în faţa populaţiei, adică în faţa cetăţenilor şi
reprezentanţilor lor. Responsabilitatea poliţiei vis-a-vis de public este de o
importanţă capitală pentru relaţia dintre poliţie şi populaţie.
2. Controlulpoliţiei de către stat trebuie repartizat între puterile legislative,
executive şi judiciare.
 Pentru ca poliţia să întreprindă un control cât mai eficient, aceasta trebuie
să răspundă în faţa diverselor puteri independente din statul democratic, adică
puterile legislative, executive şi judiciare68.
3. Puterile publice trebuie să aplice procedurile efective şi imparţiale de
recurs împotriva poliţiei.
Reclamaţiile ce vizează poliţia trebuie să constituie obiectul unei anchete
imparţiale. "Poliţia anchetând poliţia" este o operaţiune care în general provoacă
dubii în privinţa imparţialităţii acesteia. "Statul trebuie să aplice sisteme care nu
sunt doar imparţiale, dar sunt si vizibile, capabile să câştige încrederea
publicului. În ultimă instanţă, ar trebui să fie posibilă prezentarea acestor
reclamaţii în faţa unui tribunal.
4. Ar trebui să se incurajeze crearea unor mecanisme care să determine
responsabilitatea poliţiei şi care se bazează pe comunicare şi comprehensiune
mutuală între populaţie şi poliţie.
Transparenţa şi controlul public în aceste situaţii, ca accesul publicului la
celule de poliţie, reprezintă un exemplu de măsuri benefice, atât pentru
populaţie, cât şi pentru poliţie, în sensul în care ea permite populaţiei să-şi
exercite o anumită supraveghere şi să contribuie la combaterea acuzaţilor
nefondate aduse poliţiei.
5. Statele membre, supervizate de organele in drept, trebuie să elaboreze
coduri de deontologie ale poliţiei, care se bazează pe principiile enunţate în
prezenta Recomandare.
Statele membre sunt încurajate să elaboreze coduri de deontologie ce se
bazează pe valorile etice, ce sunt sursă de inspiraţie pentru prezenta
recomandare. Chiar dacă ar putea fi dificil de stabilit o distincţie între codurile
de deontologie şi codurile de conduită, aceste coduri trebuie să fie distinse de
instrumentele disciplinare, care au mai degrabă drept obiectiv definirea a ceea ce
reprezintă o lipsă în regulamentul de comportament profesional şi consecinţele

68
Gary Johns, Comportamentul organizaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, pag. 321
interne ale unei astfel de lipsă.
Codurile de deontologie ar trebui să fie supervizate de organele în drept
corespunzătoare. Este de competenţa Statelor membre de a încredinţa această
sarcină organelor existente sau noilor organe create în acest scop. Aceste organe
ar trebui să fie independente de poliţie, să-şi desfăşoare activitatea într-o
manieră transparentă vis-a-vis de populaţie şi să cunoască bine tot ceea ce
priveşte poliţia. Mediatorul este un exemplu de instituţie de acest gen.

Capitolul 5. Cooperarea polițienească – evoluție și

perspective

Secțiunea1. Scurt istoric al cooperării poliţeneşti internaţionale

Activitatea poliţienească internaţională nu este o invenţie a lumii
contemporane, ci datează dintimpul formării statelor moderne. Primele forme de
cooperare poliţienească sunt atestate laînceputul secolului al XIX-lea şi au avut
caracter politic, distinct de realizarea unor obiectiveprivind criminalitatea şi au
fost limitate în timp, lipsindu-le organizarea internaţională a acestui tipde
cooperare. Organizaţiile de poliţie cu reprezentare la nivel internaţional nu au
fost formate pânăcând instituţiile de poliţie naţionale nu au devenit suficient de
autonome de centrele politice alestatelor naţionale şi nu au avut propria lor
birocraţie. Atunci când condiţia structurală a autonomieiinstituţionale a fost
realizată69, instituţiile naţionale de poliţie au început să colaboreze cu
alteinstituţii similare din alte state, pentru a schimba concepte cu privire la
dezvoltarea şi controlulcriminalităţii internaţionale. Astfel, formele de cooperare
poliţienească, care pe durata secolului al XIX-lea au fost orientate către protecţia
regimurilor politice autocratice constituite, în special pe continentul european,

69
În teoria weberiană, birocraţia dezvoltată de o instituţie este considerată ca fiind condiţie necesară creării
autonomiei respectivei instituţii ȋntr-un stat.
vor conduce la constituirea, în 1923, a Comisiei Internaţionale de Poliţie
Criminală, organizaţie cunoscută astăzi ca Interpol70.
În secolul XX, instituţiile poliţieneşti americane nu au jucat un rol
deosebit în dezvoltarea unormodele de cooperare interstatale semnificative.
Dimensiunea internaţională a cooperării poliţiilor americane se rezuma la
contextul politic, caracterizat prin realizarea unor obiective asociate cu sclavia,
imigrarea şi formarea graniţelor statelor din America de Nord. În Europa,
practica cooperării poliţieneşti apare după mijlocul secolului al XIX-lea şi privea
scopuri politice legate de protecţia regimurilor conservatoriste de activităţi
subversive, anarhiste. Cel mai bun exemplu îl constituie cazul Uniunii
Poliţieneşti a Statelor Germane, o organizaţie poliţienească internaţională care a
activat din 1851 până în 1866, pentru a suprima opoziţia politică a anarhiştilor,
democraţilor şi socialiştilor. Uniunea a fost special creată pentru instituirea unor
sisteme de schimb de informaţii între membri cu ajutorul unor formulare sau în
cadrul întâlnirilor poliţieneşti. Însă Uniunea nu a reuşit decât atragerea unui
număr de şapte poliţii ce reprezentau state vorbitoare de limba germană,
constituite politic într-o formă federală. Deoarece organizarea poliţienească a
fost strâns legată de dimensiunea politică a statului, declanşarea ostilităţilor între
Prusia şi Austria a însemnat şi sfârşitul Uniunii Poliţieneşti a Statelor
Germane71.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, incidentele violente susţinute de ideile
politice radicale au determinat regimurile autocratice din Europa să accelereze
activitatea de cooperare poliţienească internaţională. La 10 septembrie 1898,
Regina Elisabeta a Austriei a fost ucisă de un anarhist italian pe nume Luigi
Lucheni, fapt ce a determinat creşterea îngrijorărilor claselor politice cu privire
la activităţile anarhiste. În mai puţin de trei săptămâni, la 29 septembrie 1898,

70
Deflem Mathieu, Internaţional Police Cooperation- History of The Encyclopedia of Criminology, editată de
Richard Wright si J. Mitchell Miller, Routledge, New York,2005, p.32.
71
Idem, op. cit. p.35
guvernul italian a organizat o conferinţă internaţională la Roma pentru a
organiza lupta antianarhistă.
Conferinţa Internaţională de la Roma pentru Apărarea Socială Împotriva
Anarhiştilor a fost organizată în perioada 24 noiembrie – 21 decembrie 1898 şi
au participat peste 54 de delegaţi din 21 de ţări europene. În protocolul final al
Conferinţei, anarhismul a fost definit ca fiind orice act care foloseşte mijloace
violente pentru a distruge organizarea societăţii. Cu privire la activitatea
specifică poliţiei, protocolul de la Roma a inclus planuri de încurajare a forţelor
de poliţie de a supraveghea anarhiştii şi de a schimba informaţii între poliţiile
naţionale. Tot cu această ocazie a fost adoptată metoda de identificare a
portretului vorbit72 şi au fost stipulate prevederi referitoare la extrădarea
persoanelor implicate în crime şi răpiri ale unor personalităţi politice.
În martie 1904, invocându-se asasinarea preşedintelui american
McKenley, din septembrie 1901, de către un anarhist, autorităţile din Rusia au
organizat la St. Petersburg a doua conferinţă antianarhistă, unde peste zece ţări
au fost de acord cu semnarea Protocolului Secret pentru Războiul Internaţional
asupra Anarhismului.
Deşi la nivel internaţional se semnaseră două protocoale, foarte puţine ţări
au introdus în legislaţia naţională prevederi referitoare la anarhism. Cu atât mai
puţin se putea crea contextul politic internaţional pentru realizarea unei structuri
internaţionale pentru schimbul de informaţii cu privire la anarhişti.
Alături de anarhism, atenţia lumii internaţionale a fost atrasă şi de sclavia
albă, termen folosit în acea perioadă pentru a denigra prostituţia. Prima
conferinţă internaţională cu privire la sclavia albă a fost organizată de către
autorităţile franceze la Paris, în 15 iulie 1902. Urmare a întâlnirii de la Paris, în
1904, Înţelegerea Internaţională pentru Eliminarea Traficului de Sclavie Albă a
fost semnată de 12 guverne ale statelor europene. Statele Unite, deşi nu au

Metoda portretului vorbit- portrait parle- de identificare criminalistică, adoptată prin protocol, este o tehnică
72

dezvoltată de Alphonse Bertillon, ce are la bază măsurarea diferitelor părţi ale corpului.
semnat înţelegerea, au aplicat prevederile ei. La 4 mai 1910, înţelegerea a fost
resemnată de 13 ţări europene.
Deşi eficienţa în lupta împotriva sclaviei albe nu a avut rezultate
semnificative, abordarea la nivel internaţional a unei probleme nonpolitice a
oferit un cadru de cooperare al forţelor poliţieneşti naţionale, care devin din ce
în ce mai autonome de clasa politică
5.1.1.Organizarea cooperării poliţieneşti
Conform argumentării susţinute de sociologul Deflem Mathieu,
organizarea poliţienească internaţională este un rezultat al creşterii autonomiei
structurale în cadrul statului naţional, prindezvoltarea propriei birocraţii
instituţionale, prin desprinderea scopurilor activităţii poliţieneşti deinteresele
clasei politice şi prin apariţia temelor cu caracter internaţional pentru facilitarea
dialogului de specialitate73. Cu cât este mai mare distanţa pe care instituţiile
naţionale de poliţie au câştigat-o în poziţionarea independenţei faţă de centrele
lor politice, cu atât este mai mare şansa ca aceste instituţii să poată dezvolta
cooperarea internaţională74.
În România, autonomia organelor poliţieneşti faţă de clasa politică se
realizează prin intrarea în vigoare a primei legi organice privind organizarea
poliţienească, respectiv Legea organizării Poliţiei Generale a statului din 1
aprilie 1903. Elaborată de ministrul de interne Vasile Lascăr , legea preciza
atribuţiile şi stabilea competenţele personalului poliţiei şi instituia principiul
stabilităţii organelor poliţieneşti şi scoaterea lor în afara luptelor politice75.

73
Deflem Mathieu and Lindsay C. Maybin, Interpol and the Policing of International Terrorism: Developments
and Dynamics since September 11, pag. 175-191 ȋn Terrorism: Research, Readings, & Realities, editată de
Lynne L. Snowden si Brad WHITSEL, Upper Saddle River, NJ: Pearson Pretice Hall, 2005.
74
Deflem Mathieu, Policing world society. Historical founda‘ions of international police cooperation. Claredon
Studies in Criminology. Oxford- New York: OXFORD UNIVERSITY PRESS, 2002, p.21.
75
Vasile Lascăr este cunoscut posteriorităţii și ca părintele și organizatorul Poliţiei din România.
 Referitor la acest fapt, Vasile Lascăr afirma: „Noi voim ca agenţii de
poliţie să fie la ordinele legii, să facă nu ceea ce le poruncim noi, ci ceea ce
legea le ordonă76.
Începutul secolului XX oferă premisele necesare dezvoltării cooperării
poliţieneşti internaţionale.
Deşi multe încercări de internaţionalizare nu au fost reuşite, cert este că
dimensiunea internaţională a criminalităţii se manifesta, iar necesitatea de
reacţie era afirmată77.
Existenţa unei organizaţii profesionale poliţieneşti la nivel internaţional,
cum este Comisia Internaţională de Poliţie Criminală într-un mediu politic
eterogen, precum cel din prima jumătate asecolului al XX-lea, se datorează în
principal caracterului pur poliţienesc al activităţilor desfăşuratesub egida sa şi a
dimensiunii internaţionale a criminalităţii care devenea din ce în ce mai
conştientă pentru instituţiile statului. Natura apolitică a Comisiei Internaţionale a
Poliţiei Criminale a fost readusă în discuţie odată cu expansiunea nazistă în
Europa, dar de data aceasta, ca mecanism de control al regimurilor politice.
Astfel, după anexarea Austriei din 1938 şi instituirea regimului nazist,
preşedinţia Comisiei a fost luată de un oficial german care a mutat sediul la
Berlin, sub controlul structurilor SS. Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a
însemnat şi reforma Comisiei care, începând din 1946, urmare a deciziei
reuniunii poliţieneşti din Bruxelles, Belgia şi-a mutat sediul la Lion, Franţa. Din
acel moment, Interpol s-a extins ajungând în prezent la peste 180 de membri.
Așa cum se stipulează în Articolul 2 al Constituției Interpol, existența
Organizației se bazează pe atributul esențial al acesteia de a asigura și promova
o cât mai largă întrajutorare reciprocă78 între autoritățile de poliție criminală din

76
Cârjan Lazăr, Istoria Poliției Române de la origini până în 1949, Ed. Vestela, București, 2000, pag.17.
77
Idem, pag.180.
78
Constituția Interpol
diferite tări ale lumii, în limitele legislației existente în fiecare țară și în spiritul
respectării Declarației Universale a Drepturilor Omului.79
Totodată, este un fapt de domeniul evidenței că activitatea criminală nu
poate fi asociată cu o zonă geografică sau alta. Încă de la înființarea sa, Interpol
a fost percepută de către țările de pe întreg mapamondul drept o organizație cu
vocație internațională, ale cărei principii și obiective corespund aspirațiilor
universale de respectare a drepturilor omului, de siguranța publică și de luptă
hotărâtă împotriva criminalității.80
5.1.2.Cooperarea poliţienească în cadrul Uniunii Europene
Cooperarea poliţienească în cadrul Comunităţii Europene nu are acelaşi
parcurs istoric ca şiinstituţiile europene (cadrul Cronologie)81. Tratatul de la
Roma din 25 martie 1957 a pus bazeleComunităţii Economice Europene şi mai
puţin a avut în vedere cooperarea judiciară şi în special cea poliţienească, însă a
facilitat dialogul şi a creat premisele unor forme de cooperare, tocmai prin
crearea unui spaţiu economic comun. De fapt, cooperarea vamală şi cea
judiciară în materie civilă se dezvoltă începând cu anii ‘60, iar în anii ‘70,
urmare a conştientizării ameninţărilor euroterorismului se intensifică şi
cooperarea în materie penală precum şi cea poliţienească.
În anul 1975 a fost iniţiat un grup informal denumit Grupul TREVI, cu
scopul de a asigura cooperarea în lupta împotriva terorismului. În acest context,
preşedintele francez, Giscard d‘Estaing propune crearea „spaţiului judiciar
european în materie penală‖, pentru statele membre ale Comunităţii Europene.
Această idee urmărea să intensifice cooperarea judiciară în materie
penală, care deja exista într-un cadru mai larg, respectiv cel al Consiliului
Europei. Această iniţiativă nu a reuşit să ofere premisele creării unei instituţii de

79
Article 2, Legal Materials, Constitution, General Provision, Last modified on 8 dec.2005, Interpol Library.
80
Ion Suceavă, Interpol la început de mileniu, Editura Meronia, București, 2007, pag.413.
81
Historic Stages, An area of freedom, security and justice EU- Information and communication Unit,
Directorate-general Justice, Freedom and security, B- 1049, Brussels, November 2004.
cooperare internaţionale datorită opoziţiei Olandei, care considera necesară
menţinerea monopolului de către Consiliul Europei, în materie de cooperare
judiciară.
Cadru: CRONOLOGIE
– iunie 1976: prima întâlnire a Gruplui Trevi;
– iunie 1985: semnarea primului acord Schengen de către cinci State Membre;
– iunie 1990: semnarea Convenţiei Schengen;
– februarie 1992: semnarea Tratatului Uniunii Europene (Tratatul de la
Maastricht);
– martie 1995: aplicarea Convenţiei Schengen în şase State Membre;
– octombrie 1997: semnarea Tratatului de la Amsterdam;
– mai 1999: se aplică Tratatul de la Amsterdam;
– octombrie 1999: Consiliul European de la Tampere;
– decembrie 2000: proclamarea Cartei Drepturilor Fundamentale;
- februarie 2001: semnarea Tratatului de la Nice şi adoptarea Cartei Drepturilor
Fundamentale aleUniunii Europene;
- septembrie 2001: Consiliul aprobă planul de acţiune european de luptă
împotriva terorismului, care va fi revizuit după atacurile de la Madrid, din 2004;
– februarie 2002: a fost înfinţat Eurojust, cu sediul la Haga;
– iunie 2002 Consiliul adoptă decizia cadru pentru mandatul de arestare
european;
– ianuarie 2003: baza de date Eurodac a devenit operaţională
– februarie 2003: se aplică Tratatul de la Nice;
– iulie 2003: concluziile Convenţiei cu privire la viitorul Europei, ce au realizat
pasul către
Constituţia Europei;
– iunie 2004: adoptarea Constituţiei Europene de şefii statelor sau de guverne;
- octombrie 2004 : semnarea Constituției Europene
- ianuarie 2006- Jandarmeria Europeană
- dec. 2007 semnarea Tratatului de la Lisabona
Necesitatea realizării cooperării internaţionale apare odată cu
intensificarea ameninţărilor privind creşterea criminalităţii şi a riscurilor,
datorită creării pieţei europene, care a presupus eliminarea controalelor de la
frontierele interne.
5.1.3.Cooperarea forțelor care participă la asigurarea ordinii
publice
Pe planul studiilor și cercetărilor internaționale privind ordinea publică și
siguranța națională pe de o parte precum și securitatea pe de altă parte , se impun
delimitări conceptuale în ceea ce privește domeniul securității naționale și
raportul acestuia,cu apărarea și siguranța națională precum și cu apărarea
militară.
În calitate de stat aflat înr-o arie geopolitică de importanță strategică,
România urmărește săjoace un rol substanțial în procesul de definire și
implementare a politicilor stabilizatoare, de cooperare și asistență de securitate
ale NATO și Uniunea Europeană, în Europa Centrală, de Est și Sud-Est.82
Cooperarea regională în domeniul securității, materializată în esența unui
număr mare de organizații de profil, oferă oportunitatea perfecționării
mecanismelor comune de evaluare a mediului strategic, de identificare a unei
agende comune a riscurilor și a unor instrumente adecvate gestionării crizelor.83
Sistemul Schengen a introdus ofiţerii de legătură între statele semnatare,
care să coordoneze schimbul de informaţii cu privire la migraţia ilegală,
criminalitatea organizată, traficul de droguri şi terorismul. A fost introdus
dreptul de a urmări persoanele suspecte şi pe teritoriul statelor membre.
Semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993,
Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană ce avea propriul corp
instituţional şi trei mari direcţii de acţiune, cunoscute ca piloni: Comunităţile

82
Stategia de Securitate Națională a României, p. 29
83
Idem, p.30
Europene, Politica Comună de Securitate şi Externe şi cooperare în domeniul
Justiţiei şi Afacerilor Interne. Pentru JAI, Tratatul a prevăzut crearea unui
Comitet de Coordonare în cadrul Consiliului European. JAI încorporează şi
organizează cooperarea interguvernamentală ce a fost dezvoltată din anii 70 şi
este reglementată în Titlul VI al Tratatului de la Maastricht.
Cooperarea are la bază nouă probleme de interes comun:
– azilul;
– trecerea frontierelor externe;
– imigrarea;
– politica privind naţionalii din celelalte ţări;
– lupta împotriva drogurilor şi a consumului de droguri;
– lupta împotriva fraudelor internaţionale;
– cooperarea judiciară în materie civilă;
– cooperarea judiciară în materie penală;
– cooperarea poliţienească şi vamală, inclusiv crearea Europol-ului84.
Deşi în cinci ani au fost adoptate peste 500 de decizii privind politica
europeană în materie de justiţie şi afaceri interne, cel mai important rezultat
obţinut prin politica JAI a fost semnarea
Convenţiei Europol, în 1995, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1999. Prin
această convenţie a fost constituit Oficiul de Poliţie European ce a promovat, în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne, principiile conlucrării şi al cooperării, în
schimbul de informaţii între instituţiile de aplicare a legii din Statele Membre.
Tratatul de la Amsterdam – 1997 împarte cel de-al treilea pilon constituit
prin tratatul de la Maastricht, în două părţi şi transferă aproape toată
problematica către primul pilon. Politica de azil şi migraţie, statutul naţionalilor
din ţările terţe, trecerea graniţelor externe, cooperarea judiciară în materie civilă
au devenit comunitare.

84
Living in an Area of Freedom, Security and Justice, Consiliul Uniunii Europene, Secretariatul General,
Direcția F- Comunicare, 1 ianuarie 2005, p. 9
 Secțiunea a 2-a. Cooperarea poliţienească transfrontalieră şi
sistemul de informaţii schengen
La începutul anilor 80, la nivel european a demarat o discuţie în legătură
cu importanţa termenului libertate de mişcare. După discuţii îndelungate, Belgia,
Franţa, Luxemburg, Olanda şi R.F. Germania au hotărât să creeze un spaţiu fără
frontiere interne. Acordul între aceste state a fost semnat la data de 14.06.1985
în localitatea Schengen din Luxemburg, un Acord privind eliminarea treptată a
controalelor la frontierele comune.
La data de 19.06.1990 a urmat semnarea Convenţiei de punere în aplicare
a Acordului Schengen (Convenţia Schengen), care transpune în practică
obiectivul stabilit în anul 1985 şi oferă cadrul pentru eliminarea totală, în mod
obligatoriu, a controlului persoanelor la frontierele comune ale părţilor
contractante, creându-se astfel un spaţiu pentru libera circulaţie a persoanelor.
Părţile contractante includ Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi
Germania, precum şi Italia, Spania, Portugalia, Grecia şi Austria, care de
asemenea au aderat la Convenţia Schengen. La data de 19.12.1996, Danemarca,
Finlanda şi Suedia au aderat la Convenţie, în timp ce Islanda şi Norvegia au
semnat un acord de cooperare cu statele Schengen. Aderarea la Convenţia
Schengen este deschisă tuturor statelor membre ale Uniunii Europene. .
Trebuie menţionat faptul că există o perioadă de timp care se scurge între
aderarea la Convenţia Schengen şi implementarea integrală a acesteia. Mai mult
decât atât, în anumite condiţii, acest lucru implică o fază de tranziţie
caracterizată prin implementarea parţială a Convenţiei (menţinerea controalelo
la frontiere W întregime sau- doar la anumite frontiere, în paralel cu aplicarea
altor măsuri din Convenţie),
Potrivit dispoziţiilor Convenţiei Schengen, cooperarea poliţieneasc
transfrontalieră include în special următoarele activităţi:
• asistenţa reciprocă în scopul prevenirii şi descoperiri infractiunilor;
• supravegherea transfrontalieră;
• urmărirea transfrontalieră;
• comunicarea informaţiilor în cazuri particulaie în scopul prevenirii în
viitor a infracţiunilor mai mult sau mai puţin grave împotriva ordinii siguranţei
publice sau a ameninţărilor la adresa acestora;
• schimbul de informaţii în scopul efectuării eficiente a controalelor ,
supravegherii la frontierele externe;
• numirea ofiţerilor de legătură;
• intensificarea cooperării poliţieneşti în regiunile de frontieră încheierea de
înţelegeri şi acorduri bilaterale;
• crearea şi întreţinerea unui sistem informatic comun, Sistemul Informatic
Schengen.
Convenţia Schengen stabileşte principiul asistenţei reciproce între
autorităţile de poliţie în scopul prevenirii şi descoperirii infracţiunilor. Acest
principiu85 poate fi implementat prin acorduri bilaterale sau întelegeri între
statele vecme .
Atunci când există motive de suspiciune sau apar pericole concrete,
cooperarea între autorităţile de poliţie se va realiza fără implicarea autorităţilor
judiciare, prin întreprinderea în principal a următoarelor măsuri:
• identificarea proprietarilor şi şoferilor vehiculelor;
• investigaţii privind permisele de conducere;
• localizarea reşedinţei şi a împrejurimilor;
• identificarea abonaţilor reţelelor de telecomunicaţii (telefon, fax şi internet),
dacă aceste informaţii sunt accesibile publicului;
• obţinerea de informaţii de la persoanele ce acordă sprijin poliţiei în mod
voluntar.
• identificarea persoanelor;

85
Art. 39 (1-3) din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen;
• transmiterea de informaţii operative poliţieneşti din bazele de date sau
dosarele poliţiei, în conformitate cu prevederile legale relevante ce se aplică
protecţiei datelor;
• pregătirea de planuri şi coordonarea măsurilor de căutare, precum şi iniţiereade
căutări în cazuri urgente;
• stabilirea originii bunurilor, în particular arme şi vehicule (stabilirea canalelor
de vânzare);
• examinarea probelor (cum ar fi pagubele produse vehiculelor în accidentele cu
fuga de la locul faptei, corecturi în documente, etc.).
Solicitările de asistenţă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• trebuie să fie autorizate de legislaţia naţională a statului căruia îi sunt adresate;
• trebuie să se încadreze în limitele competenţelor autorităţilor în cauză
implicate; în cazul în care autoritatea respectivă nu este competentă să
soluţionezesolicitarea, aceasta trebuie transmisă autorităţii competente;
• competenţa nu trebuie să fie limitată la autorităţile judiciare sau nu necesită
aprobarea acestora;
• implementarea solicitării nu trebuie să implice aplicarea măsurilor coercitive;
• informaţiile scrise pot fi folosite ca probe doar cu consimţământul dinainte
exprimat al autorităţilor judiciare ale statului căruia îi sunt adresate.
5.2.1. Sistemul Informatic Schengenreprezintă un sistem informatic
comun ce conţine date cu privire la persoane şi obiecte (vehicule, arme,
bancnote, documente de identitate în alb sau completate) folosite în scopuri
investigative.
El facilitează schimbul de informaţii importante, prin intermediul
calculatorului, cu privire la persoane şi obiecte,
Sistemul Informatic Schengen este compus din:
• sistemul informatic central (C.SIS), localizat în Strasbourg
• sistemele informatice naţionale (N.SIS) ale părţilor contractante,
conectate la C.SIS şi care permit autorităţilor naţionale competente să efectueze
căutări în C.SIS.
Sistemul poate fi consultat de către autorităţile autorizate în următoarele
situaţii:
• atunci când efectuează controale la frontierele externe;
• pe parcursul controalelor efectuate de către autorităţile de poliţie şi cele vamale
în interiorul teritoriului, în conformitate cu legislaţia naţională;
• cu ocazia verificărilor cererilor de viză şi emiterii permiselor de şedere.
Sistemul Informatic Schengen permite autorităţilor desernnate de statele
parte ca, prin intermediul unei proceduri de căutare automată să aibă acces la
sernnalările cu privire la persoane şi obiecte pentru controale şi verificări la
frontieră, precum şi pentru alte controale ale poliţiei şi autorităţilor vamale,
exercitate în interiorul ţării, conform dreptului intern. De asemenea, Sistemul
Informatic Schengen poate furniza semnalări le pentru acordarea vizelor, a
permiselor de şedere şi pentru supravegherea străinilor86.
Sistemul Informatic Schengen cuprinde exclusiv categoriile de date,
definite ca date de tip Schengen, care sunt fumizate de fiecare stat parte şi care
sunt necesare în cazurile prevăzute de convenţia Schengen.
Aceste cazuri sunt:
• persoanele căutate pentru a fi arestate în vederea extrădării;
• străinii semnalaţi ca indezirabili (împotriva cărora s-a dispus măsura
interzicerii intrării ori interzicerii şederii pe teritoriul naţional);
• persoane dispătute sau persoane care, în interesul propriei protecţii sau pentru
prevenirea ameninţărilor, trebuieplasate în mod provizoriu într-un loc sigur;
• martorii, persoane citate a se prezenta în faţa autorităţilor judiciare în cadrul
unei proceduri penale cu privire la fapte pentru care au fost urmări te sau

86
Art. 92 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen.
persoane cărora trebuie să li se comunice o hotărâre penală sau o cerere de a se
prezenta pentru a executa o pedeapsă privativă de libertate;
• persoane şi vehicule semnalate în scopul supravegherii discrete, pentru
combaterea infracţiunilor şi pentru prevenirea ameninţărilor la adresa securităţii
publice;
• bunuri căutate pentru a fi confiscate sau pentru a fi utilizate ca probe într-o
procedură penală.
Convenţia prevede proceduri concrete de introducere a datelor pentru
fiecare din aceste cazuri. Statul parte care semnalează verifică dacă importanţa
cazului justifică includerea semnalării în Sistemul Informatic Schengen.
Categoriile de date referitoare la persoanele semnalate sunt următoarele:
• numele şi prenumele, pseudonimele care au fost eventual înregistrate separat;
• semne fizice particulare, obiective şi inalterabile;
• prima literă a celui de-al doilea prenume;
• data şi locul naşterii;
• sexul;
• cetăţenia;
• menţiune a dacă persoanele în cauză sunt înarmate;
• menţiune a dacă persoanele în cauză sunt violente;
• motivul semnalării;
• măsura care trebuie luată.
În legătură cu bunurile căutate, se introduc date pentru următoarele
categorii de obiecte furate, tăinuite sau pierdute, inclusiv cele false, ori eliberate
ca urmare a declinării.unor identităţi false:
• remorcile şi rulotele cu o masă netă mai mare de 750 kg, precum şi
documentele sau plăcuţele de înmatriculare corespunzătoare acestora;
• armele de foc;
• înscrisuri oficiale necompletate;
• documentele de identificare ale persoanelor (paşapoarte, cărţi de identitate,
permise de conducere, permise de rezidenţă etc), precum şi bilete de bancă
înregistrate (bancnote sau titluri de valoare).
Accesul la datele introduse în Sistemul Informatic Schengen, precum şi
dreptul de a le căuta în mod direct sunt rezervate exclusiv organelor care sunt
competente pentru efectuarea controalelor la frontieră, efectuarea celorlalte
controale de poliţie şi vamale realizate în interiorul ţării, precum şi a celor care
coordonează aceste controale. În plus, accesul la datele introduse cu privire la
străinii semnalaţi ca indezirabili, precum şi dreptul de a le căuta în mod direct îl
au organele competente pentru eliberarea vizelor, organele centrale competente
pentru examinarea cererilor de viză şi organelecompetente pentru eliberarea
permiselor de ședere, în conformitate cu legislația referitoare la regimul
stăinilor.
Secțiunea a 3-a.Cooperarea judiciară versus cooperarea
poliţienească. Instrumente deevaluare a cooperării internaţionale
poliţieneşti
Starea de maturitate pe care societatea internaţională o atinge pe diferitele
sale paliere de existenţă a dus la crearea organismelor internaţionale de
cooperare. Internaţionalizarea fenomenelor criminale a determinat un răspuns de
aceeaşi natură din partea statelor afectate, iar subiecte precum combaterea crimei
organizate sau a terorismului au intrat cu prioritate pe agenda politică a liderilor
internaţionali şi au determinat crearea unor organisme care să asigure spaţiul de
comunicare internaţional, în special european şi să ofere instrumente legale de
cooperare care să respecte statul de drept şi suveranitatea tuturor reprezentanţilor
naţionali.
Încă de la început, trebuie făcută diferenţa între cooperarea judiciară şi cea
poliţienească,termeni ce se circumscriu la două mari capitole: justiţie şi
securitate. Deşi cele două merg în paralel, ambele se determină una pe cealaltă şi
se asigură reciproc.
Cooperarea judiciară are ca scop recunoaşterea reciprocă a deciziilor
judiciare, armonizarea legislativă şi dezvoltarea unor mecanisme de cooperare
operaţională (Eurojust, EJN – European Judicial Network etc.) pentru realizarea
unui spaţiu de justiţie (legalitate). Pentru Uniunea Europeană, subiectul este nou
şi apare ca necesitate a eliminării graniţelor. Primii paşi sunt realizaţi în
contextul Schengen, primele îmbunătăţiri sunt efectuate odată cu Tratatul de la
Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam.87
Recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare presupune ca o decizie luată
într-unul din Statele Membre să fie recunoscută şi implementată în toate
celelalte State Membre, ca decizie naţională. În anul 2000 a fost adoptat
Programul european pentru recunoaşterea reciprocă în materie penală, iar
în 2005 a fost adoptat un plan de acţiune în vederea asigurării implementării
conceptului.
Principalele activităţi în acest domeniu au vizat: mandatul de arest
european, deciziile cadru cu privire la recunoaşterea reciprocă a penalităţilor
financiare, a deciziilor de confiscare, executarea sentinţelor în închisoare,
cazierul judiciar etc. Aceste activităţi au fost susţinute prin implementarea unor
definiţii comune a infracţiunilor, în special cele transnaţionale şi prevederi
similare referitoare la nivelul minim de sancţionare a infracţiunilor în legislaţia
penală a Statelor Membre.
Cooperarea poliţienească presupune asigurarea schimbului de informaţii,
cooperarea, conlucrarea şi colaborarea pentru prevenirea şi reducerea
criminalităţii şi asigurarea unui spaţiu de securitate naţională şi, implicit,
internaţională.
Cooperarea, conlucrarea şi colaborarea exprimă modalităţile concrete prin
care agenţiile deaplicare a legii acţionează în vederea realizării unor obiective

87
Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam
comune. Coordonarea eforturilorinformative, schimbul de informaţii şi alte
nevoi de cooperare se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori
operaţiuni informative.
Cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi realizarea în
comun, pe baza unor programe specializate sau planuri de măsuri, de către
structurile privind schimbul de date şi informaţii, în raport de competenţe, a unor
acţiuni specifice, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor
şi produselor informaţionale cu relevanţă pentru combaterea infracţionalităţii, de
care să beneficieze toţi participanţii.
Conlucrarea defineşte modalităţile concrete de organizare şi desfăşurare
de către personal sau compartimente specializate, în raport de competenţe, în
beneficiul autorităţilor, a unor acţiuni specifice, limitate în timp şi spaţiu, care
vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor
informaţionale cu relevanţă operativă.
Colaborarea se realizează pentru necesităţile de angajare a competenţelor
altor autorităţi sau instituţii publice/organizaţii de drept privat, agenţii de
aplicare a legii şi structuri departamentale iniţiind şi dezvoltând proiecte de
colaborare pe baza şi în executarea dispoziţiilor legii.88
Instituţiile de cooperare poliţienească la nivelul României sunt: Punctul
Naţional Focal, Unitatea Naţională Europol, Biroul S.I.R.E.N.E. – în stadiu de
dezvoltare şi implementare, Instituţia ataşaţilor de afaceri interne/ofiţerilor de
legătură, Centrul Regional SECI, Biroul Naţional Interpol. Ele reflectă
principalele instituţii de cooperare poliţienească internaţională de la diferite
nivele:
regional – Europol, Centrul SECI;
global – OIPC Interpol, ONU (convenţii, programe);
multilateral – Task Force-uri;

88
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională - componentă modernă în lupta împotriva criminalităţii
transfrontaliere, material de prezentare
 bilateral – instituţia ataşaţilor de afaceri interne şi ofiţerilor de legătură.
Cooperarea poliţienească internaţională se realizează prin instrumente
specifice, care au rolul de a asigura cadrul legal oferit atât de dreptul naţional,
cât şi de dreptul public internaţional.
5.3.1. SIRENE
Cooperarea cu ţările membre din spaţiul Schengen prin intermediul
Serviciului SIRENE .
În cadrul structurii Punctului Naţional Focal funcţionează Serviciul
SIRENE, ce are drept scop gestionarea conexiunilor cu statele membre
Schengen, conform proiectului de înfrăţire instituţională PHARE RO 02/lB/JH-
03 "Asistenţă tehnică şi juridică pentru implementarea acquis-ului Schengen în
România", prin furnizareade date care fac parte din Sistemul de Informatic
Schengen, potrivit Convenţiei de punere în aplicare a Acordului Schengen.
SIRENE reprezintă unicul punct de contact între autorităţile de aplicare
a legii din statele membre Schengen, fiecare stat membru având câte un Birou
SIRENE naţional.
Ca singur interlocutor român pentru birourile SIRENE din străinătate,
biroul SIRENE prezintă o interfaţă unică interlocutorilor săi externi Este clar,
deci, că, în ceea ce priveşte tratarea art. 95 şi 98 din Convenţia de punere în
aplicare a Acordului Schengen, pentru autorităţile judiciare române, acest birou
va reprezenta singurul punct de legătură cu autorităţile judiciare ale ţărilor
membre Schengen, reprezentate prin birourile SIRENE nationale.
Necesitatea înfiinţării Biroului SIRENE rezidă în caracterul obligatoriu
de a precede schimburile de informaţii între toate statele membre din Spaţiul
Schengen pentru a putea respecta principiile de funcţionare ale Schengen.
Schimbul de informaţii va avea un caracter operativ şi rapid, adică aduce
un adevărat suport pentru utilizatorul final. Vor fi de asemenea beneficiarii unei
informaţii imediate, accesibile pentru toate instituţiile care trebuie să aplice
legea, prin intermediul unui singur punct de acces. În ceea ce priveşte structura
organizatorică avută în vedere, pentru operaţionalizarea Serviciului SIRENE, a
fost redactată o analiză a tuturor activităţilor generate de crearea şi
operaţionalizarea Serviciului SIRENE (organizare din punct de vedere
administrativ, tehnic, din punctul de vedere al relatiilor functionale cu parteneri
implicati, module de formare, etc.), prin prisma măsufiior ce trebuie întreprinse
de către autorităţile române pe termen scurt, mediu şi lung.
Criteriile de selecţionare a personalului SIRENE includ: cunoaşterea
limbilor de circulaţie în Uniunea Europeană, aptitudini şi cunoştinţe de drept şi
experienţă în cooperarea poliţienească internaţională.
Au fost identificate principalele misiuni ale Serviciului SIRENE naţional,
după cum urmează:
• misiuni de primire şi transmisii de informaţii;
• misiuni de cooperare poliţienească operaţională şi de, asistenţă între
entităţile Schengen;
• misiuni de control, în special respectarea prevederilor Convenţiei de punerea în
aplicare a Acordului de la Schengen;
• misiuni de administrare a structurii operaţionale si a mijloacelor materiale;
• misiuni de reprezentare la nivelul grupurilor de lucru Schengen.
În anul 2006, îl cadrul misiunii de evaluare "peer-review" a Uniunii
Europene privind managementul integrat al frontierei externe, din perspectiva
Sistemului Informatic Schengen, experţii europeni, referindu-se strict la
Serviciul SIRENE au afirmat că acesta este pe drumul cel bun.
Până la aderarea României la Convenţia, de punere în aplicare a
Acordului Schengen, SIstemul Informatic Naţional de semnalări , permite
accesul automat la semnalări asigurate de Inspectoratul General al Poliţiei
Române, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Române,
InspectoratulGeneral al Jandarmeriei Române, Autoritatea pentru Străini, Biroul
SIRENE (în momentul operaţionalizării sale), Oficiul Naţional pentru Refugiaţi,
Irispectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, Direcţia Generală de
Paşapoarte, Autoritatea Naţională a Vămilor, Ministerul Afacerilor Externe,
Ministerul Justiţiei privind persoane şi bunuri, după cum urmează:
• persoane:
- care fac obiectul unor proceduri de extrădare sau de predare în baza unui
mandat european de arestare;
- străini - nepenniterea intrării, expulzare, returnare. sau măsură de îndepărtare
de pe teritoriul României;
- străini - măsura nepermiterii ieşirii;
- dispărute, plasate în mod provizoriu într-un loc sigur, citate în faţa autorităţilor
judiciare.
• bunuri:
- vehicule cu motor peste 50 cmc furate, tăinuite, pierdute;
- documente, plăci de înmatriculare, furate, tăinui te, pierdute;
- remorci şi rulote cu o greutate mai mare de 750 kg furate, tăinuite, pierdute;
- arme letale, înscrisuri oficiale necompletate, documente de identitate,
paşapoarte, pennise de conducere, furate, tăinuite, pierdute;
- bancnote sau titluri de valoare, obiecte furate, tăinuite, pierdute;
- alte obiecte care poartă elemente de identificare care au fost furate, tăinuite,
pierdute.
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este autoritatea publică
centrală care gestionează şi răspunde de buna funcţionare a Sistemul Informatic
Naţional de Semnalări, de integritatea semnalărilor conţinute în acesta, precum
şi de alimentare a cu semnalări a Sistemului Informatic Schengen, conform
exigenţelor acquis-ului Schengen. Sistemul Informatic Naţional de Semnalări
este gestionat din punct de vedere tehnic de structura centrală din Ministerul
Internelor şi Reformei Administrative cu atribuţii în domeniul comunicaţiilor şi
informaticii
 5.3.2. Biroul Naţional INTERPOL
La 10 ianuarie 1973, în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei, a fost
creat Biroul Naţional Interpol, unitate centrală a Poliţiei Roinâne, a cărei
atribuţiune principală constă' în asigurarea schimbului de informaţii între
autorităţile judiciare române şi serviciile corespondente din celelalte 185 state
membre ale Organizaţiei, dispunând în acest scop de mijloacele tehnice necesare
primirii şi transmiterii, în timp scurt, a informaţiilor referitoare la criminalitatea
de drept comun.
După 1990, ca urmare a profundelor schimbări de ordin politic, economic
şi social, survenite la nivel mondial, activitatea de cooperare a Poliţiei Române
cu autorităţile similare din celelalte ţări membre ale Interpolului şi cu
Secretariatul General al Organizaţiei a cunoscut o dezvoltare continuă,
concretizată printr-un număr sporit de informaţii cu caracter poliţienesc.
În prezent Biroul Naţional Interpol este unitate a centrală de specialitate
din cadrul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională, care -asigură
aplicarea unitară a actelor normative generale, ordinelor,dispoziţiilor;
instrucţiunilor şi regulamentelor emise şi aprobate de Ministrul Internelor şi
Reformei Administrative şi de Directorul General al Centrului de Cooperare
Poliţienească Internaţională, referitoare la cooperarea poliţienească operativă cu
poliţiile naţionale din statele afiliate la OIPC-INTERPOL.
Atribuţiile Biroului Naţional Interpol sunt următoarele:
• asigură schimbul de informaţii cu caracter poliţienesc referitoare la activitatea
infractorilor de drept comun care acţionează pe plan internaţional (date de
identitate, semnalmente, fotografii, amprente digitale, moduri de operare,
mijloace de transport utilizate), precum şi de alte date necesare identificării
acestora şi probării activităţii lor infracţionale;
• comunică unităţilor de poliţie, altor unităţi ale Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative sau altor . instituţii ale statului - interesate, informaţiile
privind infractorii străini sau români, urmăriţi pe plan internaţional pentru
comiterea unor fapte penale de drept comun, în vederea semnalării intrării lor în
ţară şi dispunerii măsurilor solicitate de autorităţile judiciare care-i urmăresc;
• asigură, în cooperare cu organele competente din Ministerul Public şi din
Ministerul Justiţiei, punerea în urmărire internaţională, în vederea arestării şi
extrădării către ţara noastră, a persoanelor care se sustrag unor mandate de
arestare preventivă sau de executare a unor pedepse, emise pentru fapte deosebit
de grave şi despre care există informaţii că se află în străinătate;
• asigură, în cooperare cu Birourile Centrale Naţionale Interpol din ţările
respective, cu unităţile centrale de linie din Inspectoratul General al Poliţiei
Române sau cu inspectoratele judeţene; realizarea activităţilor operative şi
logistice, pentru preluarea şi escortarea, din străinătate, a persoanelor extrădate
către România;
• coordonează, în cooperare cu unităţile centrale de linie ale Inspectoratului
General al Poliţiei Române şi cu organele parchetului, activităţile operative în
vederea identificării şi arestării infractorilor de drept comun, intrati în tara
noastră, care fac obiectul unor mandate de arestare preventivă sau de executare a
unor pedepse privative de libertate, difuzate de Secretariatul General Interpol
sau de alte Birouri Centrale Naţionale;
• coordonează sau contribuie, după caz, la realizarea activităţilor operative de
supraveghere a infractorilor cunoscuţi' pe plan internaţional, pentru care nu se
cere arestarea, pe timpul cât se află pe teritoriul României;
• asigură informarea operativă şi cu caracter de continuitate a unităţilor centrale
şi judeţene de poliţie cu privire la persoanele, modurile de operare şi mijloacele
de transport folosite în traficul internaţional ilicit de droguri, monedă falsă,
vehicule furate, precum şi în comiterea altor fapte infracţionale grave, pentru
luarea măsurilor legale de prevenire şi reprimare a acestora;
• asigură informarea unităţilor de poliţie şi de paşapoarte în legătură cu furturile
sau pierderile de documente- de identitate străine, în vederea prevenirii intrării
frauduloase, în ţară, a unor persoane.
• solicită Secretariatului General Interpol şi Birourilor Centrale Naţionale din
ţările membre, la cererea unităţilor Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative, organelor parchetului şi justiţiei, a altor instituţii implicate în
înfăptuirea actului de justiţie penală, informaţiile necesare soluţionării unor
cauze aflate în lucru, cu incidenţe internaţionale;
• prezintă, periodic sau la ordin, conducerii Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative, informări privind evoluţia şi tendinţe le criminalităţii pe pian
internaţional, activitatea desfăşurată în străinătate de cetăţeni români care fac
obiectul unor anchete penale în ţările membre ale O.I.P.c. -- Interpol, precum şi
propuneri pentru îmbunătăţirea cooperării poliţieneşti cu ţările membre ale
Organizaţiei;
• informează unităţile de poliţie cu privire la modurile de operare ale
infractorilor internaţionali, mijloacele şi metodele eficiente: şi cu caracter de
noutate, folosite de alte poliţii pentru prevenirea şi combaterea fenomenului
criminalităţii; .
• participă la reuniunile internaţionale prevăzute în Programul de lucru anual al
O.I.P.c. - Interpol sau organizate de către poliţiile afiliate, ocazie cu care
prezintă experienţa Poliţiei Române în domeniul prevenirii şi combaterii
criminalităţii transnaţionale;
• exercită orice alte atribuţiuni, stabilite prin actele normative în vigoare,
referitoare la cooperarea poliţienească internaţională în cadrul O. I.P.C.-Interpol.
5.3.3. Oficiul European de Politie - EUROPOL
Începuturile colaborării europene se pot distinge cu mai mult de 20 de ani
în urmă, când statele membre şi-au unificat forţele în vederea combaterii unor
fenomene infracţionale care le depăşeau frontierele în domenii precum
combaterea traficului ilicit de substanţe stupefiante, a terorismului şi a migraţiei
ilegale. Când, în anul 1986, a fost consacrat termenul de libertate de mişcare ca
element de bază în crearea unei pieţe comune, colaborarea ne formalizată
instituită la nivelul guvernelor statelor membre nu a mai fost suficientă pentru a
combate internaţionalizarea reţelelor infracţionale.
De aceea s-a ajuns la concluzia necesităţii introducerii, în Tratatul de la
Maastricht, a unor prevederi speciale, privind cooperarea în domeniul Justiţiei
şi Afacerilor Interne, pentru a dezvolta o politică unitară a Uniunii Europene.
Pilonul comunitar a fost completat cu un alt pilon al cooperării interstatale,
creându-se ulterior instrumente juridice cu totul noi pentru rezolvarea
problemelor apărute. În orice caz, această colaborare, introdusă o dată cu
intrarea în vigoare a tratatului Uniunii Europene în 1993, s-a dovedita fi
insuficientă şi nesatisfăcătoare, atât prin prisma metodelor utilizate cât mai ales
prin rezultatelor obţinute. De aceea, o dată cu re elaborarea Tratatului Uniunii
Europene au apărut şi modificări în cadrul procesului decizional.
Pentru a crea un spaţiu al libertăţii, securităţii şi dreptului, este introdus un
nou titlu "Vize, azil, migraţiune şi alte probleme legate de libera circulaţie a
persoanelor" în Tratatul privind Uniunea Europeană. Controlul frontiereiexterne,
dreptul avizului, migraţia şi cooperarea juridică în cauze civile va aparţine pe
viitor primului pilon şi vor fi tratate conform metodei comunitare
Această trecere se va realiza însă treptat, o dată cu adoptarea măsurile
necesare de Consiliul Uniunii Europene, într-un interval de cel mult 5 ani de
intrarea în vigoare a tratatului. Doar cooperarea poliţienească şi juridică în cauze
penale rămân în domeniul celui de-al treilea pilon, pe care tratatul completează
cu prevederi privind prevenirea şi combaterea rasismului şovinismului.
Această dezvoltare instituţională aduce cu sine şi necesitatea adoptării
unor măsuri mai eficiente care să implice o dezvoltare strânsă şi efectivă în
statele membre.
Europol este organizaţia care se ocupă de aplicarea legii în cadrul Uniunii
Europene şi care operează cu informaţiile referitoare la criminalitate. Obiectivul
său este acela de a îmbunătăţi eficacitatea şi cooperarea autorităţii competente
din statele membre, în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea formelor grave
de crimă internaţională organizată şi de terorism. Europol-ul are misiunea de a-şi
aduce o contribuţie semnificativă la acţiune a Uniunii Europene de aplicare a
legii împotriva crimei organizate şi a terorismul concentrându-şi atenţia asupra
organizaţiilor criminale.
Înfiinţarea organizaţiei Europol a fost convenită prin Tratatul de la
Maastricht privind Uniunea Europeană, din 7 februarie 1992. Având sediul la
Haga, în Olanda, Europol a început să-şi desfăşoare activitatea la data de : 3
ianuarie 1994, sub denumirea de Unitatea Droguri Europol (EDU) , acţiunile
sale fiind limitate la lupta împotriva drogurilor. Treptat, s-au adăugat şi alte
domenii importante de crirInalitate. Convenţia Europol a fost raticată de toate
statele membre şi a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998. În urma adoptării mai
multor hotărâri cu caracter juridic, Europol-ul a început să desfăşoare toate
activităţile începând cu data de 1 iulie 1999.
Obiectivul comun al statelor semnatare ale Convenţiei Europol constituie
îmbunătăţirea cooperării poliţieneşti în domeniul combaterii terorismului, al
traficului ilegal de droguri şi al altor forme infracţionale.89
Europol va interveni doar în măsura în care, în cauzele aflate în lucru este
implicată o structură a crimei organizate ori două sau mai multe state
suntafectate de acea formă de criminalitate, în asemenea măsură încât să fie
necesară adoptarea unei atitudini comune pentru a reuşi stăpânirea fenomenului
şi combaterea infracţionalităţii.
5.3.4. Colegiul European de Poliţie- CEPOL
La data de 22 decembrie 2000 Consiliul European a adoptat o decizie prin
care s-a înfiinţat Colegiul European de Poliţie, cunoscut ca CEPOL, abrevierea
sa din limba franceză.
Articolul 6, paragraful 1 din decizia Consiliului din data de 22.12.2000
prevede că "scopul CEPOL va fi de a ajuta la pregătirea ofiţerilor de poliţie din

Mihai-Gheorghe Stoica, Constantin-Cristian Cătuţi- Cooperarea poliţienească internaţi în România, Bucureşti,

89

2006, pag. 88
statele membre şi să sprijine şi să dezvolte o abordare comună a problemelor cu
care se confruntă statele membre în lupta împotriva criminalităţii, pentru
prevenirea criminalităţii şi menţinerea legii' şi ordinii şi securităţii publice, în
particular dimensiunea trans-frontalieră a acestor probleme."
Colegiul European de Poliţie (CEPOL) este o Academie pentru pregătirea
ofiţerilor de poliţie superiori şi de rang mediu din Uniunea Europeană. Misiunea
sa este de a ajuta forţele de poliţie naţionale în lupta lor împotriva criminalităţii,
în special împotriva criminalităţii transfrontaliere.
Această instituţie desfăşoară cursuri de pregătire în domeniul politicilor
europene începând cu anul 200190.
Obiectivul principal al CEPOL este de a ajuta ofiţerii de poliţie din
diferite ţări ale Uniunii Europene să înveţe cât mai mult despre sistemul
poliţienesc din ţara fiecăruia, şi despre cooperarea poliţienească transfrontalieră
în Europa.
Colegiul de Poliţie poate coopera cu instituţiile naţionale de pregătire din
ţările din afara Uniunii Europene. În particular, îşi oferă serviciile şi ofiţerilor de
poliţie din ţările candidate şi din Islanda şi Norvegia. CEPOL are sediul
permanent la Bramshill, Regatul Unit al Marii Britanii.
Pregătirea comună pe anumite subiecte cheie pentru ofiţerii superiori din
statele membre ,ale UE aduce o valoare sporită pregătirii naţionale, contribuind
la eficientizarea eforturilor forţelor de poliţie în lupta împotriva criminalităţii, în
special împotriva criminalităţii transfrontaliere, în cadrul Uniunii Europene.
Începând cu anul 2001, Colegiul European de Poliţie (CEPOL), care
uneşte -instituţiile naţionale de pregătire poliţienească ale statelor membre, a
oferit cursuri ofiţerilor superiori din cadrul statelor membre cu scopul de a creşte
cunoştinţele acestora în domeniul sistemelor naţionale de poliţie, referitor la
instrumentele şi mecanismele de cooperare ale DE; cât şi referitor la o largă

90
Eugen Corciu, Aurel Băloi- Instituţii de cooperare poliţienească, Editura Ministerului Administraţiei şi
Internelor, Bucureşti, 2006, pag. 51.
categorie de subiecte specifice, cum ar fi combaterea terorismului, migraţia
ilegală şi controlul frontierelor sau traficul cu fiinţe umane.
Principalele obiective şi sarcini ale CEPOL sunt:
• creşterea cunoştinţelor referitoare la sistemele poliţieneşti naţionale şi
structurile organizatori ce ale acestora din statele membre la Europol şi la
cooperarea poliţienească transfrontalieră în interiorul Uniunii Europene;
• întărirea cunoştinţelor referitoare la instrumentele internaţionale, în particular
acelea care deja există la nivelul Uniunii Europene în domeniul cooperării în
domeniul combaterii criminalităţii;
• asigurarea unei pregătiri potrivi te ţinând cont de respectarea drepturilor
democratice, respectiv dreptul la apărare;
• încurajarea cooperării cu alte instituţii de pregătire;
Pentru a putea atinge aceste obiective, CEPOL întreprinde
următoarele activităţi:
• asigurarea de stagii de pregătire pentru ofiţerii superiori, bazate pe standardele
comune;
• contribuţia la pregătirea unor programe unitare şi sprijin pentru stabilirea unor
programe potrivi te de pregătire la nivel avansat;
• acordarea de pregătire specializată;
• dezvoltarea şi asigurarea pregătirii instructorilor
• diseminarea celor mai bune practici a rezultatelor cercetărilor;
• dezvoltă şi asigură pregătirea forţelor de poliţie din Uniunea Europeană
pentru a participa în misiuni non-militare şi pentru autorităţile de poliţie din
Statele candidate;
• facilitează schimbările şi schimburile de ofiţeri în contextul instruirii.
 5.3.5. Southeast European Cooperative Initiative - SECI91
Transformările fundamentale ale .scenei politice sud-est europene au
determinat o serie de mutaţii majore în sistemele economice şi sociale ale
statelor din această arie. Dezvoltarea acestei zone este însă ameninţată de
creşterea îngrijorătoare a infracţionalităţii la nivel naţional şi transnaţional, în
contextul unei largi deschideri a frontierelor şi al tranziţiei de la economia
centralizată la economia de piaţă. Criminalitatea transfrontalieră a devenit în
ultimii ani, mai mult decât oricând, un factor de risc la adresa statului de drept, a
democraţiei şi drepturilor omului, a reformelor economice şi nu în ultimul rând
la adresa securităţii în regiune. Analizele efectuate au evidenţiat că slăbiciunea
instituţiilor publice, dificultăţilesîn cercetarea şi punerea sub acuzare a
infractorilor, lipsa resurselor umane, lacunele legislative, alături de coordonarea
restrânsă la nivelul agenţii lor de poliţie, "Vamă, justiţie constituie factori care
favorizează criminalitatea şi în special formele ei organizate.
Conştientizând aceste pericole şi necesitatea intensificării cooperării
regionale, România a propus în anul 1998, cu ocazia unei reuniuni la Iniţiativa
SECI, încheierea unui acord multinaţional pentru combaterea infracţionalităţii
transfrontaliere.
Propunerea a fost acceptată de toate statele şi susţinută de SUA, Uniunea
Europeană şi organizaţiile internaţionale de profil OIPC-INTERPOL şi
Organizaţia Mondială a Vămilor. România a ratificat Acordul SECI prin Legea
nr, 208/1999, iar Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr, 20112000 a creat
cadrul instituţional necesar în vederea funcţionării Centrului Regional al
Iniţiativei şi Cooperării Sud-Est Europene pentru Combaterea Infracţionalităţii
Transfrontaliere.

91
Centrul regional al iniţiativei şi cooperării sud-est europene pentru combaterea infracţionalităţii
transfrontaliere.
 Prin Acordul SECI s-a creat cadrul juridic necesar cooperării între statele
membre prin acordarea de asistenţă reciprocă în desfăşurarea investigaţii lor
penale sau vamale transfrontaliere.
Apreciindu-se contribuţia şi iniţiativa României, prin Acordul SECI s-a
stabilit că ţara noastră va găzdui la Bucureşti sediul instituţiei de aplicare a
acestuia, respectiv Centrul Regional al Iniţiativei şi Cooperării Sud-Est
Europene pentru Combaterea, Infracţionalităţii Transfrontaliere (Centrul SECI).
România a pus la dispoziţia Centrului SECI, pentru sediul acestuia,
spaţiile din corpul principal al Palatului Parlamentului, respectiv etajele 10 şi
9(parţial). Pentru amenajarea şi dotarea acestora (proiectare, construcţie, dotare
cu mobilier, echipamente de calcul, comunicaţii şi securitate) ţara noastră a
cheltuit până în prezent peste 2 milioane dolari (în lei şi valută).
Centrul SECI se constituie într-o instituţie internaţională de referinţă
pentru sprijinul statelor din regiune în procesul lor de aderare, de integrare
europeană în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Astfel, fără a aduce atingere
angajamentelor statelor candidate la Uniunea Europeană, Acordul SECI
reprezintă un mod de activitate în comun pentru cooperarea inter-agenţii
(poliţie-vamă), cu respectarea convenţiilor şi a acordurilor internaţionale
relevante.
De asemenea, prin participarea mai multor state membre UE la activităţile
Centrului SECI, se realizează un permanent schimbde experienţă şi sunt preluate
unele proceduri specifice acestora.
Acordul SECI are drept scop întărirea capacităţii - de acţiune împotriva
infracţionalităţii transfrontaliere din Europa de Sud-Est, în conformitate cu
standardele europene şi cu alte reglementări internaţionale relevante.
Se urmăresc în principal următoarele:
• eliminarea obstacolelor care stau în faţa unei cooperări internaţionale eficiente
• intensificarea cooperării la nivel operaţional în domeniul poliţienesc şi vamal,
prin crearea unui cadru adecvat schimbului de date şi informaţii, ţinând
seama de regulile de confidenţialitate şi de protecţie a datelor personale;
• facilitarea cercetării faptelor ilicite din domeniul vamal prin care se comit mari
evaziuni fiscale şi se alimentează economia subterana;
• asistenţă tehnică între state, schimb de experienţă, pregătirea în comun a
specialiştilor;
• intensificarea cooperării dintre state prin înfiinţarea unor grupuri comune de
lucru (task force) cu caracter operativ, menite să anihileze principalele reţele de
infractori care acţionează în zonă pe linia traficului de droguri, de persoane etc.;
• stabilirea unor legături operative directe între agenţiile de aplicare a legii din
statele participante la Centrul SECI, cu concursul, Organizaţiei Mondiale a
Vămilor (OMV) şi al OIPC Interpol pentru transmiterea operativă a datelor şi a
informaţiilor;
• armonizare a legislativă;
• evaluarea permanentă a situaţiei infracţionalităţii din zonă, a riscurilor şi a
posibilităţilor de facilitare a crimei organizate transfrontaliere, a celor mai bune
practici, metode şi tehnologii folosite pentru reprimarea infracţionalităţii
transfrontaliere
Concluzii

Legea 218 din 23 aprilie 2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei

Române, stabileşte în acest sens că poliţia este „instituţia specializată a statului,
care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea
infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice”.
Pentru îndeplinirea acestor atribuţii poliţia colaborează cu celelalte
instituţii ale statului cu misiuni pe linia menţinerii, asigurării şi restabilirii
ordinii publice, dar trebuie să coopereze activ cu cetăţenii, în limitele prevăzute
de lege, folosindu-se de sprijinul acestora pentru realizarea integrală a legalităţii.
 Aceste cerinţe sunt foarte complexe deoarece au în vedere atât
problematica organizaţiei internaţionale dar mai ales cea existentă în interiorul
statelor pe care o compun.
„Literatura juridică, care nu de puţine ori are puncte de vedere controversate în
ceea ce priveşte existenţa sau inexistenţa dreptului poliţienesc ca ramură
autonomă, a tratat în mică măsură sau chiar deloc această problemă la nivelul
Uniunii Europene.
Lucrarea îşi propune să abordeze într-o formă inedită problematica
dreptului poliţienesc în toată complexitatea lui trimiţându-ne la spaţiul Uniunii
Europene atât în plan internaţional dar şi în interiorul statelor membre.
Lucrarea este concepută într-o structură care să permită clarificarea în
mare măsură a temei propuse, astfel ea abordează în primul rând problematica
de fond apoi- instrumentele juridice internaţionale care au fost elaborate sub
auspiciile Uniunii Europene în materia dreptului poliţienesc referindu-se la
ordinea publică şi siguranţa naţională.
Profundele schimbări democratice produse după decembrie 1989, la
nivelul întregii societăţi, au deschis calea spre instaurarea unui stat de drept.
Măsurile întreprinse de forţele publice poliţieneşti şi organele din componenţa
acestora, funcţiile specifice statului de drept au determinat iniţierea unui amplu
proces de restructurare, democratizare şi profesionalizare a organelor respective.
Unul dintre obiectivele comunitare majore, astfel cum se exprimă la
articolele 29 și 30 ale Tratatului privind Uniunea Europeană, este asigurarea
unui nivel ridicat de siguranță a cetățenilor într-un spațiu de libertate, securitate
și justiție, prin dezvoltarea de acțiuni comune în domeniul ordinii publice și
siguranța națională în cadrul statelor membre.În acest context apare ca
esențialăcooperarea polițienească.
Cu toate că, la nivelul de detaliu se pot constata progrese, Uniunea
Europeană nu a ajuns, în general, la o abordare comună în acest domeniu și
astfel cooperarea polițienească în cadrul Uniunii Europene a fost criticată
întrucât actual nu asigură protecția perfectă a drepturilor fundamentale
neexistând garanții comune privind protecția principiilor constituționale.
Lipsa unei culturi organizaționale comune, a încrederii reciproce între
autoritățile polițienești și a disponibilității de a face schimb de informații în
cadrul Uniunii Europene, respectiv multitudinea de structuri în domeniul
cooperării polițienești generează necesitatea asigurării complementarității și
coordonării de către un organism nou creat la nivelul Consiliului în vederea
evitării riscului suprapunerii de competențe.

Bibliografie

1. Iamandi Luca, Mara Ion, Statutul juridic al profesiei de poliţist, Editura Pro
Universitaria, Bucureşti, 2008
2. S. Şerb, C-tin Drăghici, A. Iacob, A. Ignat, Drept poliţienesc şi
contravenţional, Editura Triton, Bucureşti, 2003
3. Stan Petrescu, Mediul de securitate global si euroatlantic, Bucuresti, Editura
Militară, 2005
4. Pascu, Iuliu, Drept poliţienesc român, voI. 1, Tipografia Reforma socială,
Bucureşti, 1929
5. Tudor, Dănuţ, Poliţia in statul de drept, Editura Ministerului de Interne,
Bucureşti, 2000
6. Franchimont, Michel, Jacobs, Ann, Masset, Adrien, Manuel de procedure
penale, 2-eme edition, Editions Larcier, Bruxelles, 2006
7. Repere culturale - Poliţia Română, Editura Ministerolui Administraţiei şi
Internelor, Bucureşti, 2010
8. Adrian Iacob, Constantin Drăghici, Ciprian Constantin, Cristina Voinic, Drept
poliţienesc, Editura Sitech, Craiova, 2008
9. Ivan, Stelian, Răspunderea juridică a poliţistului român, Editura Hiparion,
Cluj, 1997
10. Buisson, Henry, La police. Son histoire, Nouvelles Editions Latines, 1958
11. Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, 1975
12. Ioniţă, Tudor, Ivan, Răzvan-Corneliu, Poliţia administrativă în dreptul
românesc, Editura Muntenia, Constanţa, 2003
13. Bianu, Eugen, Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa
poliţienească (ediţie îngrijită şi completată de prof.univ.dr., general locotent (r)
Ion Suceavă), Tipografia CNI Coresi SA, Bucureşti, 2008
14. Chatelet, Francois, Pisier, Evelyne, Concepţiile politice ale secolului XX
(traducere de Cristian Preda şi Mircea Boari), Editura Humanitas, Bucureşti,
1994
15. Ivan, Stelian, Tudor, Ioniţă, Drept poliţienesc, Editura RomfeI, Bucureşti,
1993
16. Constantin Târşolea, Poliţia şi societatea – perspective socio-umane, Editura
Eclipse, Buzău, 1998
17. Hulpoi, Mihai, Poliţia şi jandarmeria rurală (teză de doctorat), Academia de
Poliţie "A.I. Cuza", Bucureşti, 2008
18. Repere culturale - Poliţia Română, Editura Ministerului Administraţiei şi
Internelor, Bucureşti, 2010
19. Rădulescu, Maria-Irina, Atribuţiile Poliţiei Române (teză de doctorat),
Academia de Poliţie A.I. Cuza, Bucureşti
20. Ivan, S., Ioniţă, T., Drept poliţienesc, Editura ROMFIL, Bucureşti, 1993
21. Evaluarea activităţilor desfăşurate de Poliţia Română în anul 2008,
Inspectoratul General al Poliţiei Române, Bucureşti, 20 ianuarie 2009
22. Dascălu, Ioan, Dascălu, Ştefan-Gabriel, Drept administrativ, Editura Sitech,
Craiova, 2009
23. Voicu Costică, Prună Ştefan, Managementul organtzaţional al poliţiei.
Fundamente teoretice, Editura MediaUno, Bucureşti, 2007
24. Popa, Mihai, Formele răspunderii juridice a poliţistului român (teză de
doctorat), Academia de Poliţie "A.I. Cuza", Bucureşti, 2007
25. Pop, Ştefan, Poliţia şi prevenirea criminalităţii, Editura Hermann, Sibiu,
1999
26. Barou. Nicu-Damian, Unele considerente privind Poliţia Română, în
volumul "Instituţii juridice contemporane în contextul integrării României în
Uniunea Europeană", Universitatea Române-Americană, Facultatea de Drept,
simpozion cu participare internaţională, Bucureşti, 2008
27. Miroiu, Mihaela, Blebea Nicolae, Gabriela, Introducere în etica profesională,
Editura Trei, 2001
28. Morar, Robert, Relaţii publice în activitatea de ordine şi siguranţă publică,
Editura Sitech., Craiova, 2007
29. Danileţ, Cristi, Conduita etică şi deontologia profesională în justiţie, Revista
Forumul Judecătorilor nr.2/2009
30. Anghelescu, I., Norme deontologice ale expertului şi specialistului
criminalist, în Tratat practic de criminalistică, vol.IV, 1982
31. Cochinescu, N., Introducere în deontologia judiciară, Revista "Dreptul"
nr.4/1995
32. Raportul seminarului cu tema "Etica judiciară-temeiurile şi perspectivele
sale într-o viziune comparativă europeană", 12-13 iunie 2007
33. Raines, B. Julie, Etichs in policing. Misconduct and integrity, Jones and
Barlett Publishers, 2010
34. Cerrah, lbrahim, The European Code of Police Ethics and the Vocational
Socialization of Security Personnel in Turkey, Istanbul, 2008
35. O perspectivă europeană asupra activităţii de poliţie (sinteză documentară),
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, 2007
36. Policing in Central and Eastem Europe: Comparing Firsthand Knowledge
with Experience from the West, College ofPolice and Security Studies, Slovenia
Tudor Cearpin, Nicolae Ion , Managementul resurselor umane în domeniul
ordinii publice, Editura Universitas, București, 2000
37. Mănescu, Mariana, Dima, Mihaela, Codul european de etică al poliţiei-
instrument juridic internaţional cu incidenţă asupra comportamentului
poliţistului, în "Pregătirea continuă- Garanţia succesului", Editura MAI,
Bucureşti, 2009
38. Stoica M.Gh, Cătuţi C., Cooperarea poliţienească internaţională în România,
Ed. Regina din Arcadia, 2006
39. Ion Sultănescu, Vasile Galiceanu, Legislație specifică poliției de ordine
publică, editura All Beck, București, 2001
40. Mureșan Liviu, Pop Adrian, Bonciu Florin, Politica europeană de securitate
și apărareelement de influențare a acțiunilor României în domeniul politicii de
securitate și apărare, Editura Institutului European din România, București,
2004.
41. Ion Suceavă, Un om pentru istoria poliției, Dr. Eugen Bianu, Editura Coresi
S.A. București, 2009
42. Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ediția a II-a, Lucrare
distinsă de Academia Romînă cu premiul NICOLAE TITULESCU, Editura
V.I.S. Print, București, 2003
43. Ghica Luciana-Alexandra, Zulean Marian, Politica de securitate națională,
Concepte, instituții, procese, Editura Polirom,Iași, 2007
44. Gary Johns, Comportamentul organizaţional, Ed. Economică, Bucureşti,
2001
45. Deflem Mathieu, Internaţional Police Cooperation- History of The
Encyclopedia of Criminology, editată deRichard Wright si J. Mitchell Miller,
Routledge, New York,2005
46. Deflem Mathieu and Lindsay C. Maybin, Interpol and the Policing of
International Terrorism: Developmentsand Dynamics since September 11, pag.
175-191 ȋn Terrorism: Research, Readings, & Realities, editată de Lynne L.
Snowden si Brad WHITSEL, Upper Saddle River, NJ: Pearson Pretice Hall,
2005
47. Deflem Mathieu, Policing world society. Historical founda‘ions of
international police cooperation. ClaredonStudies in Criminology. Oxford- New
York: OXFORD UNIVERSITY PRESS, 2002
48. Cârjan Lazăr, Istoria Poliției Române de la origini până în 1949, Ed. Vestela,
București, 2000
49. Ion Suceavă, Interpol la început de mileniu, Editura Meronia, București,
2007
50. Historic Stages, An area of freedom, security and justice EU- Information
and communication Unit,Directorate-general Justice, Freedom and security, B-
1049, Brussels, November 2004
51. Gh. Pele, Ioan Hurdubaie, „INTERPOL şi criminalitatea internaţională‖
Editura Secmi, 1983
52. Emilia Mihai, Ajutoare de stat și politici publice europene, editura C.H.
Beck, București, 2008
53. Dumitru Zamfir, Respectarea drepturilor omului în activitatea serviciilor de
informații, Editura RAO International Publishing Company, București, 2007
Dan Vătăman, Organizații europene și euroatlantice, Editura Lumina Lex,
București, 2008
54. Cornel Darmasco-Dincă, Construcția securității naționale a României prin
angajarea forțelor de ordine publică, structurilor armatei și a celor de informații
în gestionarea crizelor din mediul de securitate intern și internațional, Editura
Universitaria Craiova