Dumitru Popovici

SOCIOLOGIA EDUCAŢIEI
-Curs-

Sibiu 2010

1
 CUPRINS

I. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI EDUCAŢIEI

1. Pedagogia şi sociologia............................................................................................7
2.Studiul educaţiei ............................................................................................................7
3. Obiectul sociologiei educaţiei ..............................................................................8
4. Problematica sociologiei educaţiei........................................................................9
5. Funcţiile sociologiei educaţiei.............................................................................10

II. NAŞTEREA ŞI EVOLUŢIA SOCIOLOGIEI EDUCAŢIEI

1. Apariţia sociologiei educaţiei .............................................................................13
2. Sociologia educaţiei şi ştiinţele socio-pedagogice ........................................... 16

III. METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN SOCIOLOGIA EDUCAŢIEI

1. Metodologia-aspecte generale .....................................................................19
2. Metode de cercetare în sociologia educaţiei................................................... 21

IV. ROLUL SOCIAL AL EDUCAŢIEI. ÎNVĂŢAREA SOCIALĂ

1.Societatea şi educaţia ............................................................................................24
2.Componente educaţionale ale societăţii........................................................... 25
3.Caracterizarea principalilor agenţi educogeni ................................................25

V. DIMENSIUNEA PROCESUALĂ A EDUCAŢIEI

1. Procesul de învăţământ şi societatea...........................................................28
2. Procesul educativ în armată ........................................................................31
3. Propaganda, proces educativ realizat de partidele politice .........................32

VI. SOCIALIZARE ŞI EDUCAŢIE

1. Aspecte introductive........................................................................................ 34
2. Caracterizarea socializării ............................................................................... 34
3. Teorii ale socializării ....................................................................................... 35
4. Familia ca agent al socializării ...................................................................... 36
5. Rolul educaţiei în procesul socializării ........................................................... 37
6.Resocializarea ..............................................................................................38

VII. DEMOCRATIZAREA EDUCAŢIONALĂ

1. Conceptul..................................................................................................40
2
 2. Accesul la educaţiei. Situaţia şcolară ........................................................44

VIII. CRIZA ŞI REFORMA EDUCAŢIEI

1. Concept şi caracterizare a crizei educaţiei.................................................48
2. Poziţii teoretice faţă de criza educaţiei......................................................49
3. Reforma de structură ca soluţie a crizei ...................................................50
4. Reforma în România .................................................................................50

IX. EDUCAŢIA PERMANENTĂ

1. Sfera şi conţinutul conceptului .......................................................................... 54
2. Starea actuală a educaţiei permanente...................................................................... 55
3.Agenţii educogeni şi rolul lor în realizarea sistemului
educaţiei permanente...............................................................................................56

X. MICROGRUPRUI SOCIALE EDUCAŢIONALE

1. Grupul social – perspectiva teoretică ................................................................60
2. Microgrupul educaţional....................................................................................61
3. Clasa de elevi ca microgrup educaţional...........................................................61
4. Comunitatea religioasă ca microgrup educaţional ...........................................62
5. Subunitatea militară ca microgrup educaţional ................................................63

3
I. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI
EDUCAŢIEI

1. Pedagogia şi sociologia
a. Pedagogia
• Despre educaţie în sens larg, putem vorbi odată cu apariţia oamenilor
- alături de instinct oamenii au început să folosească în
rezolvarea problemelor, experienţa proprie sau pe cea a altora.
• Pedagogia a apărut mult mai târziu
- termenul "pedagog" a fost folosit înainte de apariţia
pedagogiei (însemna sclavul care conducea copilul
stăpânului la şcoală)
- termenul "pedagogie" apare, se pare, în sec. XIV, iar
pedagogia, ca sistem de ideii, s-a conturat începând cu
Renaşterea şi până în sec. XIX.
• Astăzi pedagogia se prezintă ca ştiinţă unitară, complexă, având ca obiect de
studiu educaţia
- există multiple diviziuni în interiorul ei.
• Se pot desprinde două curente importante în dezvoltarea pedagogiei:
-individualist
- sociologic
b. Sociologia ( socius = soţ, asociat, logos = teorie, ştiinţă ). Înseamnă
că sociologie = ştiinţa formelor de viaţă socială de la cele mai simple la cele
mai complexe.
- numele acestei preocupări teoretice a fost dat de A. Comte;
- este un produs al vremurilor moderne (de la Renaştere încoace);
• este o ştiinţă unitară dar şi extrem de diversă cuprinzând o mulţime de
ramuri (sociologii de ramură).

Concluzii: Pedagogia şi sociologia au contribuit la renaşterea sociologiei

educaţiei.

2. Studierea educaţiei
Obiect deosebit de complex, educaţia este studiată din multiple
perspective care oferă şi nume rezultatelor obţinute.
Pot fi puse în evidenţă cel puţin următoarele ştiinţe ale educaţiei:
- istoria educaţiei;
- economia educaţiei;
4
 - psihologia educaţiei;
- pedagogia generală;
- pedagogia comparată;
- pedagogia socială, etc.
Se observă că se detaşează două perspective de analiză ale educaţiei
- pedagogică;
- nepedagogică (istoria, psihologia, sociologia etc.)
Perspectiva pedagogică a generat ştiinţele care fac parte din corpul
pedagogiei iar cea de-a două perspectivă a generat ştiinţe de ramură ale
ştiinţelor de bază,
Ştiinţele pedagogice ale educaţiei, în special pedagogia generală s-au
constituit pe scheletul individualismului fiind studii asupra efectelor educaţiei
asupra individului.
La mijlocul sec. XIX au apărut critici la adresa orizontului individualist
conştientizându-se dimensiunea socială a educaţiei (implicarea ei socială şi
faptul că este rezultat al dinamicii sociale).
- a început o altfel de analiză a educaţiei care a dus la sociologia
educaţiei.
Altfel explicat:
- modificarea capacităţii de procesare a omului (rezultat al educaţiei)
poate fi efect al presiunilor educative desfăşurate de indivizi, cu rezultate asupra
individului ("de la om la om")
- ştiinţa care studiază acest proces este în orizont individualist - sau, poate fi efect
al presiunilor sociale (colective) asupra capacităţii sociale de procesare - ştiinţa
care studiază acest proces este în orizont sociologic. Schimbarea perspectivei de
analiză a făcut necesară sociologia educaţiei.

Încercaţi să enumeraţi principalele deosebiri dintre ştiinţele pedagogice

şi cele nepedagogice despre educaţie.

3. Obiectul sociologiei educaţiei

Sociologia educaţiei s-a născut ca urmare a abordării sociologice a
acţiunii educaţionale şi a sistemului educaţional.
Poate fi definită pe scurt ca fiind studiul relaţiilor dintre societate şi educaţie.
Este o ramură aplicată a sociologiei, abordând educaţia ca fenomen social.
- Asupra obiectului există încă numeroase controverse.
Opinii:
a. "studiază procesele educaţionale spontane, neorganizate ca şi cele
intenţionale, organizate, în toate societăţile şi orânduirile, privindu-le sub
aspectul integrabilităţii şi funcţionalităţii lor sociale" (L. Ţopa, T. Truţar).
b. "sociologia educaţiei caută să determine natura mediului social şi
psihologic constituit de şcoală, să măsoare, de asemenea, influenţa pe care acest
mediu o exercită asupra elevilor în tot procesul formării lor: achiziţia de
5
cunoştinţe, adoptarea atitudinilor sau elaborarea unor scări de valori. Ea comportă
apoi studiul sistematic al presiunilor externe care acţionează asupra şcolii însăşi şi
luându-şi sursa fie din dorinţele şi cerinţele diferitelor profesiuni, fie din noile
exigenţe ale societăţii". (R. Merton).
c. "abordează educaţia ca pe un fenomen social, în consecinţă, se
ocupă de originea socială a educaţiei, de manifestările ei sociale, de conţinutul ei
social, de instituţiile ei sociale, de dezvoltarea ei socială, de repercursiunile ei
sociale, de funcţia ei socială, de obiectivele ei sociale, de posibilităţile ei
sociale şi de agenţii ei sociali" (Quintana).

Evidenţiaţi 2-3 exemple ale controverselor în cea ce priveşte

obiectul sociologiei educaţiei.

Putem comenta următoarele despre obiectul sociologiei educaţiei

- se ocupă de procesul educaţional; unii afirmă că are în vedere întreaga educaţie
iar alţii consideră că vizează educaţia realizată în scoală (de aceea întâlnim şi
denumiri ca: sociologia şcolii, sociologia învăţământului, etc.);
- educaţia este cercetată cu metoda sociologică pornindu-se de la realitatea că
este un proces social; .
- are ca obiect educaţia ca sistem social, ca implicat al vieţii sociale şi ca efect al
desfăşurărilor sociale obiective;
- este o sociologie de ramură cu pretenţii, la unii autori, de a fi chiar ştiinţa
educaţiei;
- teoriile, categoriile, conceptele utilizate sunt originate în sociologie fără ca
sociologia să fie în situaţia de "ştiinţă de ajutor" pentru cercetare.
Concluzii. Sociologia educaţiei studiază relaţiile dintre societate şi
educaţie cu ajutorul metodei sociologice considerând educaţia ca implicat social.
Mai concret, obiectul sociologiei educaţiei îl formează organizarea şi
funcţionalitatea procesului educativ în context macrostructural (societatea în
ansamblu) şi microstructural (organizaţii educative).
Considerăm că numai astfel educaţia îşi dezvăluie întregul conţinut,
depăşind abordările limitate, înguste, specifice altor ştiinţe despre educaţie cum
sunt pedagogia generală, psihologia pedagogică, sociologia pedagogică etc.
Educaţia apare ca fapt social, multiplu implicat în viaţa socială atât prin
exercitarea ei cât şi prin efectele pe care le produce.
4. Problematica sociologiei educaţiei
Şi în această privinţă opiniile exprimate în literatura despre
educaţie sunt deosebit de diverse. Lipsa unităţii este determinată de:
- opiniile diferite cu privire la obiectul sociologiei educaţiei şi la
domeniul de studiu;
- paradigmele sociologice pe care se bazează autorii;
- complexitatea relaţiilor dintre societate şi educaţie;

6
 - discriminările realizate între ştiinţele despre educaţie apropiate cum
sunt: sociologia pedagogică, pedagogia socială, sociologia şcolară, pedagogia
sociologică, antropologia educaţiei.
Considerăm că din sociologia educaţiei nu pot lipsi
următoarele teme ca problematică:
- rolul social al educaţiei; învăţarea socială;
- socializare şi educaţie;
- accesul la educaţie; situaţia şanselor,
- sistemul educaţional;
- dimensiunea procesuală a educaţiei;
- grupul educaţional ca sistem social;
- poziţia socială a educatorului şi a celui de educat;
- democratizarea educaţiei;
- educaţia permanentă;
- criza educaţiei.
Desigur că fiecare dintre aceste teme poate fi fragmentată, rezultatele
constituindu-se în tot atâtea subiecte componente ale conţinutului
sociologiei educaţiei. Important este ca modalitatea de a le trata să nu fie
străină de metoda sociologică. Procedând astfel,Dicţionarul de sociologie
(coord. C.Zamfir, L. Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1993), apreciază ca
valabile următoarele domenii de interes prioritar:
- raporturile între sistemul de învăţământ ca sistem al profesionalizării
forţei de muncă şi procesele de mobilitate şi stratificare socială;
- factorii care influenţează cererea individuală de educaţie şi capacitatea
structurală şi funcţională a sistemului de învăţământ de a o întâmpina;
- contribuţia educaţiei la dobândirea personală a unui anumit status social-
economic;
- rolul educaţiei în distribuirea inegalităţilor sau în realizarea
oportunităţilor sociale şi profesionale;
- implicarea educaţiei în procesele de reproducere socială şi culturală;
- identificarea şi caracterizarea raporturilor dintre structura socială, codurile
transmisiei culturale şi formele conştiinţei individuale şi sociale;
- modul de intervenţie al factorilor sociali şi ai structurii sociale în selecţia
şi transmiterea cunoaşterii educaţionale;
- modele şi practici de şcolarizare şi aculturaţie (proces de interacţiune între
două culturi aflate în contact reciproc);
- raporturi între învăţământ şi alte componente ale domeniului social.
În raport cu problematica abordată, cu nivelul teoretic la care se
situează, sociologia educaţiei poate fi generală sau aplicată.
- dacă se are în vedere rolul jucat în ansamblul societăţii asupra
modificării capacităţii de procesare atunci perspectiva este generală
(„macrosociologică”);

7
 - dacă se are în vedere rolul unei instituţii educogene (de pildă şcoala),
atunci perspectiva este particulară, aplicată („microsociologică”).
Observaţie. Aceste două orientări au marcat evoluţia sociologiei educaţiei în
sec. XX. Cercetările la nivel „macrosociologic” nu sunt incompatibile
cu cele la nivel „microsociologic”. Este necesară o continuă mediere între
cele două orientări. Apelând numai la studiul macrosociologic, apare riscul de a
"descoperi" fapte, fenomene sociale, independente de actorii lor.

Pronunţaţi-vă asupra corectitudinii termenilor macrosociologie şi

microsociologie ca derivaţi de la macrosocial şi microsocial.

5. Funcţiile sociologiei educaţiei

Ca fiecare ştiinţă acceptată social, sociologia educaţiei are un
anumit rost care o individualizează şi o face necesară în ansamblul
cunoaşterii şi practicii.
- Sunt acreditate două funcţii: teoretică şi practică.
Funcţia teoretică aduce în atenţie că sociologia
educaţiei:
- furnizează concepte, idei, teorii despre educaţie din perspectivă sociologică;
- completează interpretarea, de dorit globală, despre educaţie ca proces social;
- există mai multe perspective din care educaţia se instituie ca obiect de cercetare;
- oferă informaţii veridice celor care se specializează în realizarea procesului
educaţional;
- contribuie la elaborarea strategiilor educaţionale;
- explică succesele şi eşecurile educaţionale.
Funcţia practică arată că rolul sociologiei educaţiei se întinde
dincolo de a oferi informaţii, în planul practici educative.
- însuşită de educatori consolidează, fundamentează corectitudinea şi
eficienţa actului educativ desfăşurat de aceştia;
- contribuie efectiv la realizarea succesului şi eşecului educaţional;
- întregeşte cultura sociologică şi pedagogică a unei naţiuni.

BIBLIOGRAFIE:
T. Herseni, Ce este sociologia ? Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981;
D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p.7-29;
Stoian Stanciu, Educaţie şi societate, Editura Politică, 1971, p.34-45.
L. Ţopa, T. Truţer, Sociologie pedagogică, Editura Ştiinţifica, Bucureşti,
1971, p. 5-16;
S. Cristea, C. Constantinescu, Sociologia educaţiei, Editura Hardiscom,
8
Piteşti, 1998, p. 125-127.

Probleme pentru dezbatere: necesare aprofundării

1. Analiza schemei lui Garrido (J. L. Garrido, Fundamente ale educaţiei
comparate, E.D.P., 1995, p.178).
2. Individualism şi sociologie în analiza educaţiei.
3. Importanţa studierii sociologiei educaţiei pentru viitorii educatori.

Realizaţi un rezumat cu tema: Sociologia şi educaţia studiind bibliografia:

P. Andrei, Sociologia generală, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p.182-186.
Sociologie şi educaţie. Bibl.: P. Andrei, Sociologie generală. Editura Polirom,
Iaşi, 1997, p. 182-186.

9
 II. NAŞTEREA ŞI EVOLUŢIA SOCIOLOGIEI EDUCAŢIEI
Ca toate celelalte ştiinţe, sociologia educaţiei are o istorie ce merită relevată
pentru că oferă informaţii din care înţelegem starea sa actuală.

1. Apariţia sociologiei educaţiei

a. Un element esenţial care a făcut posibilă apariţia sociologiei

educaţiei 1-a constituit disputa dintre adepţii educaţiei sociale şi cei ai
educaţiei individuale.
- se desfăşoară la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX;
- unii pedagogi, sub influenţa dezvoltării psihologiei, construiesc
curente de orientare individualistă, psihologistă (pedagogia experimentală,
educaţia nouă);
- apariţia sociologiei şi dezvoltarea ei au atras pedagogi care s-au
înrolat în curentul de orientare sociologizantă (pedagogia utilitaristă -
Spencer; teoria educaţiei cetăţeneşti - G. Kerschensteiner; pedagogia
sociologică - Durkheim).
Sociologia educaţiei se înscrie în curentul sociologizant, în acest fel
ea apare ca trăgându-şi seva din sociologie.
b. Pedagogia a colaborat cu alte ştiinţe trecând prin mai multe faze.
- 1820 - 1870 (aprox.) - cu psihologia şi etica după cum o demonstrează
S.F. Herbart;
- 1870 - 1900 - cu biologia, psihologia experimentală şi sociologia.
în fiecare etapă acumulările pedagogiei din aceste ştiinţe nu au generat
apariţia de noi ştiinţe. Ele au oferit:
- psihologia - problemele psihologiei învăţării;
- biologia - problemele geneticii;
- sociologia - funcţiile sociale ale educaţiei, problemele scopului şi
mijloacelor sociale ale educaţiei.
Pedagogia şi-a păstrat integritatea până la începutul sec. XX când,
acumulările (în intensiune şi extensiune) n-au mai putut fi "cuprinse" de
pedagogie. Au apărut ştiinţe autonome: psihologia pedagogică, sociologia
educaţiei, sociologia pedagogică.
In acest fel teoria educaţiei apare ca trăgându-şi seva din pedagogie.
c. La graniţa dintre sec. XIX şi XX a apărut pedagogia socială.
- C. Narly consideră că pedagogia socială este "o denumire nouă
pentru o realitate veche". Susţine că:
- educaţia organizărilor sociale primitive a fost
eminamente socială - la Platon întâlnim teoretizarea unui
sistem de educaţie socială (în Republica şi în Legile-
opere de referinţă ale filozofului antic grec)

10
 - în Evul Mediu, educaţia religioasă era clar socială
- al doilea val al civilizaţiei (industrialismul) a negat caracterul
individual al educaţiei şi a adus în prim plan educaţia socială, colectivă
- este de admis că bazele teoretice ale pedagogiei sociale au fost
puse de iluminiştii francezi care au adus în discuţie termenul "gloată" şi rolul
statului în educarea gloatei;
- în sec. XIX Fichte, cu ale sale "Reden an die Deutsche Nation",
concepe un sistem de educaţie socială;
- contribuţii definitorii au adus Durkheim şi Natorp.
Emile Durkheim
- sociolog francez care considera pedagogia ca ştiinţă foarte importantă
- constata că "fiecare societate, privită printr-un moment al
dezvoltării sale, are un sistem de educaţie care se impune indivizilor, cu o
forţă în general irezistibilă";
- părinţii nu pot educa copiii cum vor ei, ei trebuie să vrea să-i
educe după cum li se dictează de către societate;
- ca să înţelegem cum se face educaţia trebuie să înţelegem
caracteristicile întregii societăţi. Educaţia îşi găseşte deci sursa în
specificul societăţii,
- Ca urmare:
- scopul educaţiei este de a forma omul dar numai aşa cum îl vrea
societatea adică de a forma o "fiinţă socială", un "om nou";
- pentru o atare realizare statul trebuie să subordoneze educaţia.
Concepţia lui Durkheim:
- violentează individul şi disponibilităţile sale (omul se naşte
fără disponibilităţi", este doar dotat cu un "ecran" pe care nu este afişat ceva,
"tabula rasa")
- individul este nesocotit;
- este tributar sociologismului.
Paul Natorp este autorul unei lucrări intitulate: "Pedagogia
socială "(1899).
- el pleacă de la cunoaştere care devine baza pedagogiei sale;
- cunoaşterea omului nu este determinată individual, ci social - omul
devine om numai prin societate;
- scopul educaţiei este formarea destoiniciei omului necesară în a
contribui la clădirea societăţii umane
- educaţia trebuie să fie socială ."Noţiunea pedagogiei sociale - scrie
Natorp – afirmă aşadar recunoaşterea principială că educaţia individului
este condiţionată social în fiecare direcţie tot atât cât, pe de altă parte, o
plăsmuire omenească de viaţă socială este fundamental condiţionată prin o
potrivită educaţie adecvată ei, a indivizilor care trebuie să ia parte la această
viaţă".

11
 Deci: -colectivitatea are importanţă primordială în educaţie;
- rolul individului în educaţie este să suporte presiunea socială
şi să accepte benevol rolul său de servitor al colectivităţii;
- pedagogia socială desemnează o teorie despre educaţia
întregului popor. Teoria comunistă a pus de asemenea accentul pe
educaţia socială vorbind despre:
- omogenizarea educaţională
- ideologie unică
- cod moral unic
- instituţii cu o singură direcţie educaţională
- înlăturarea alternativelor educaţionale.
A construit o pedagogie socială specifică. În România, în perioada
interbelică, pedagogia socială s-a dezvoltat sub directoratul lui D. Gusti.
- a avut ca obiect fundamentarea ştiinţifică a acţiunii culturale de masă pe
cercetarea sociologică a realităţii sociale, a condiţiilor manifestărilor,
necesităţilor şi aspiraţiilor diferitelor unităţi sociale, considerate obiect al
educaţiei.
Concluzii:
Putem pune în evidenţă următoarea linie de evoluţie a pedagogiei:
- apariţia pedagogiei clasice (generale) individualistă → strădania de
a o consolida cu baze teoretice a făcut să devină pedagogie
experimentală (nu a putut înlătura individualismul) → a apărut o nouă
perspectivă asupra educaţiei, socială şi, ca urmare pedagogia socială.
Tendinţa ca pedagogia să se bazeze pe ideea omului natural bun şi
dezvoltarea lor liberă (concepţie biologizantă, individualistă sau
psihologizantă) este depăşită azi.
A apărut o nouă perspectivă de a privi actul educaţional, perspectiva
socială şi, odată cu aceasta, au fost create mai multe perspective de
analiză:
-sociologia educaţiei;
- pedagogia sociologică
- pedagogia socială
- sociologia pedagogică.
Din această perspectivă sociologia educaţiei are o dublă
provenienţă: pedagogică şi sociologică.

Numiţi cele două surse intelectuale ale apariţiei sociologiei educaţiei. Cine este
întemeietorul acestei ştiinţe?

12
 2. Sociologia educaţiei şi ştiinţele socio-pedagogice
Am arătat că apariţia sociologiei a generat posibilitatea şi
necesitatea realizării legăturii dintre pedagogie şi sociologie. O pedagogie
pură, lipsită de aportul sociologiei, prin care s-ar putea înţelege
dimensiunea socială a procesului educativ, este goală de conţinut, iar
practicile educative pe care le ghidează sunt lipsite de eficienţă. Ca urmare
au luat naştere, în timp, diferite modalităţi de a concretiza această legătură.
- ştiinţele apărute au încercat să revendice un teritoriu de studiu,
metode proprii de cercetare, loc precis în ansamblul ştiinţelor despre
educaţie;
- nu au apărut toate deodată, ci pe rând, unele chiar înlocuindu-le pe
altele;
- au apărut lucrări dedicate fiecăreia dintre ele, dar şi lucrări care au
negat posibilitatea fiecăreia.
Prima ştiinţă apărută a fost pedagogia socială.
- a desemnat, din perspectivă socială, preocuparea la adresa educaţiei,
încercarea de a se opune perspectivei individualiste proprie pedagogiei
clasice;
- domeniul pe care-l ocupa la început a fost luat de sociologia
educaţiei; astăzi pedagogia - socială se ocupă numai de asistenţa educativă
oferită de stat şi de societate în afară de cadrele şcolii;
- din această perspectivă unii autori consideră că pedagogia
socială cuprinde şi alte discipline: pedagogia comparată, sociologia
pedagogică, psihologia socială a educaţiei, pedagogia familiei, pedagogia
mass - media, pedagogia militară.
Pedagogia sociologică - reprezintă un curent, o orientare în pedagogie,
care are ca obiect mijloacele de educaţie social integratoare cum sunt
comunităţile de muncă, jocurile, formele activităţilor educaţionale de grup.
- cel care a adus în atenţie denumirea pedagogie sociologică şi
domeniul propriu de cercetare a fost Georges Rouma, în 1914. "Câmpul
de investigaţie - scrie Rouma - al pedagogiei sociologice, cuprinde
cercetări ştiinţifice şi experimentale asupra fiecăruia din factorii de
mediu, fizic şi social, studii asupra evoluţiei tendinţelor sociale
naturale ale copilului şi a factorilor care favorizează sau împiedică
această evoluţie, în sfârşit, pedagogia sociologică utilizează aceste
materiale în vederea reformelor practice".
- este o disciplină pedagogică.

Sociologia pedagogică
- Aloys Fischer deosebeşte între sociologia pedagogică şi
pedagogia sociologică considerând pentru fiecare un domeniu propriu
valabil;
- admite că sociologia pedagogică reprezintă "o privire sociologică
13
 asupra educaţiei" adică cercetarea sociologică a laturilor educaţiei, a
formelor şi scopurilor sale;
- putem preciza că sociologia pedagogică se dedică într-adevăr
cercetării sociologice a proceselor educaţionale dar numai a celor cuprinse
în aria pedagogiei (se consideră că aria este cea a şcolii; în acest sens
sociologia pedagogică dezvăluie rolul procesului social în actul învăţării şi
în cel al educării tinerei generaţii)
-este o disciplină de ramura din cadrul pedagogiei
-rolul său este de a furniza interpretări despre procesul desfăşurat în
şcoală;
„Obiectul sociologiei pedagogice - scrie L. Ţopa şi T. Truţer - este
cercetarea, studiul proceselor educaţionale cuprinse în sfera şi în conţinutul
specific pedagogiei, pentru a evidenţia relaţia lor cu fenomenele sociale şi
culturale concret istorice".
Sociologia educaţiei
- îşi datorează numele lui E. Durkheim, sociologul care a predat, succesiv
la Bordeaux şi la Sorbona, pedagogia şi sociologia;
- dezvoltă concepţia sociologică asupra educaţiei la începutul sec.
XX scriind şi o lucrare, rămasă de referinţă în bibliografia sociologiei
educaţiei, intitulată "Educaţie şi sociologie," (1922). Pedagogul român G.G.
Antonescu scrie: "Numim pe E.Durkheim creatorul concepţiei sociologice a
educaţiei, pentru că el îi dă o formulare precisă şi ştiinţifică. Pedagogia socială a
tui Natorp sau Educaţie socială a americanilor nu sunt decât o vagă presimţire a
ei".
- astăzi Sociologia educaţiei cuprinde multe dintre domeniile de care s-au
ocupat ştiinţele analizate mai sus.
Concluzie: "În linii generale, cei care s-au ocupat iniţial de educaţie din
punct de vedere social, într-un fel sau altul au folosit termenul de pedagogie
socială. La scurtă vreme după aceasta a apărut cel de sociologia educaţiei,
împământenit cu deosebire de sociologia durkheimiană. Un alt termen, în
sfârşit introdus cam în acelaşi timp, este cel de "pedagogie sociologică" ca o
încercare de a atrage parcă atenţia că e vorba totuşi, în primul rând de educaţie.
„În folosirea acestor termeni (şi ai altora la fel), specialiştii se
străduiesc uneori să facă deosebiri sau cel puţin nuanţări, dar nu o dată un
termen e folosit în locul celuilalt sau pentru aceeaşi idee e folosit când un
termen, când altul" (Stanciu Stoian).
Şi noi am încercat aici acelaşi lucru, sperăm, cu rezultate mai bune.

14
BIBLIOGRAFIE

L. Ţopa, L. Truţer, Sociologie pedagogică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971

K. Durkheim, Educaţie şi sociologie, E.D.P., Bucureşti, 1980
D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 44-
61.
S. Stoian, Educaţie şi societate, Editura Politică, Bucureşti, 1971, p.29-45

Probleme pentru dezbatere:

1. Geneza sociologiei educaţiei. Principalele etape ale evoluţiei sale.

2. Specificul ştiinţelor socio-pedagogice (caracterizare).
3. Comentaţi sprijinul pe care-l obţine educatorul în realizarea educaţiei atunci
când acceptă dimensiunea socială a educaţiei. Comparaţi cu perspectiva
individualistă asupra educaţiei.

Construiţi rezumate pe temele de mai jos după ce aţi consultat bibliografia indicată.

1. Perspectiva socială asupra educaţiei la E. Durkheim.

Bibl: I.Gh. Stanciu, Şcoala şi pedagogia în secolul XX, E.D.P.,
Bucureşti,1983, p.30-36.

2. Sociologia educaţiei în România, Bibl: D. Popovici, Sociologia educaţiei,

Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p.57-61.

15
 III. METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN SOCIOLOGIA
EDUCAŢIEI

Cercetarea reprezintă o componentă foarte importantă a existenţei şi

dezvoltării ştiinţei. Pe de altă parte, pentru cadrul didactic, înseamnă
aprofundarea domeniului pe care-1 predă şi desluşirea unor căi ameliorative ale
procesului educativ pe care-l desfăşoară.

1. Metodologia - aspecte generale

- Problematica investigării unui domeniu al realului (ca investigaţie
ştiinţifică) obligă la:
- circumscrierea ariei domeniului de investigat (obiectul);
- aplicarea unor metode, procedee, tehnici adecvate;
- Se impun câteva principii de ordin teoretic în legătură cu:
- cercetarea şi metodologia cercetării
- obiect şi metodă.
a. Cercetarea şi metodologia cercetării
- sociologia educaţiei, ca orice ştiinţă, se poate dezvolta numai prin
cercetare continuă.
Definiţie: cercetarea = o strategie de căutare prin care sunt surprinse
relaţiile dintre variabilele pe care le incumbă obiectul studiat, precum şi istoria
sa.
Cercetarea se realizează:
- de către oameni specializaţi (inclusiv cadre didactice);
- asupra specificului domeniului

- asupra istoriei domeniului

- pentru a oferi baza unor soluţii optime problemelor studiate sau celor pe
care le ridică practica.
b. Metodologia cercetării
- abordările metodologice sunt strâns legate de abordările gnoseologice
(după paradigma acceptată se construieşte şi metodologia).
Definiţia 1: Metodologia = teoria despre metodă; analiza, clasificarea
metodelor utilizate în ştiinţă în general sau ale unei ştiinţe.
Definiţia 2: Metodologia sociologiei educaţiei reprezintă ansamblul
metodelor utilizate în studierea educaţiei din perspectivă sociologică. Este
constituită din descrierea, explicarea şi justificarea metodelor proprii sociologiei
educaţiei sau folosite de această ştiinţă în comun cu alte ştiinţe.
Pot fi puse în evidenţă:
- metodologia ştiinţelor,
16
- metodologia sociologiei educaţiei
Conceptele principale ale metodologiei:
- metode
- procedee (tehnici)
Observaţie: Metodologia sociologiei educaţiei cuprinde două
componente:
- metodologia cercetării educaţiei din perspectiva sociologică;
- metodologia activităţii educative practice, a
capacităţii curative. Suntem interesaţi, în această
temă, de primul aspect.
Încercaţi să desluşiţi particularităţi ale metodologiei activităţii educative.
Orice ştiinţă presupune:
- metode de bază;
- metode derivate din cea de bază;
- metode auxiliare;
- procedee (tehnicile) proprii fiecăreia dintre metodele de mai sus.
Metoda = structurare a informaţie pe care o deţine cercetătorul cu privire
la obiectul de studiu.
- c. Obiect şi metodă
- distincţia este foarte importantă
- de regulă nu se face această distincţie. Se spune:
- ştiinţa respectivă "are ca obiect compararea"...
- ştiinţa respectivă "are ca obiect experimentarea"...
Obiectul (aria) - o anumită parte a realităţii, anumite fapte sau
activităţi, idei, etc.
- obiectul determină alegerea metodelor:
- pe cele împrumutate de la alte ştiinţe;
- pe cele proprii.
Apariţia metodelor ştiinţifice a făcut posibil ca:
- să dispară acţiunea aleatoare;
- să se înfrângă diletantismul în ştiinţă şi în practică;
- să se înlăture simţul comun (bunul simţ şi "experienţa") în cercetare;
- sociologia educaţiei să intre în rândul ştiinţelor.

Interpretaţi următorul text: Thales, filosof grec, preocupat de studiul stelelor,

neatent la capcanele drumului, a căzut într-o groapă. O bătrânică aflată în
apropiere îi sare în ajutor şi-i spune „Cum vrei să ştii Thales ce-i în cer, când
nu eşti în stare să vezi ce-i la picioarele tale”.

De reţinut că:
- metodele şi aplicarea lor sunt dependente de concepţia teoretică
(paradigma) căreia i se subordonează cercetătorul. "Toţi cei care s-au ocupat

17
teoretic sau practic de educaţie s-au raliat, în mod explicit sau implicit, unui
sistem filozofic" - scrie E. Planchard.
Exemplu:
- E. Durkheim a formulat "regulile metodei sociologice" după cum i-a
dictat concepţia sa despre societate;
- M. Weber a apelat la metode concordante cu propria "sociologie
interpretativă"
- etnometodologia ("propune o abordare micro-socială a educaţiei care
pleacă de la ideea că explorarea şi interpretarea acesteia împung, în mod
prioritar - în raport cu analiza globală - observarea evenimentelor aflate în
derulare în diferite medii şi situaţii concrete") a dezvoltat metode etnografice.
- datorită diversităţii metodelor s-a ajuns la o diviziune valabilă a
practicii metodologice:
- practica metodologică "obiectivă";
- se aseamănă cu cea utilizată în ştiinţele naturii căutând
să se ajungă la reguli, norme, legi;
- avansează spre empirism
- practica metodologică "interpretativă";
- se pune accentul pe specificul subiectiv al faptelor sociale
- analizele sunt dependente de luarea în seamă a
semnificaţiilor investite şi vehiculate de factorii sociali în interacţiunile şi
situaţiile lor sociale.
În sociologia educaţiei au fost dezvoltate ca metode principale de
culegere a datelor în vederea explicării corecte a domeniului de studiu:
- ancheta socială
- analiza documentelor sociale
- observaţia
- experimentul,
2. Metode de cercetare în sociologia educaţiei
Caracterul complex al ştiinţei de care ne ocupăm precum şi al
obiectului său au determinat şi nevoia unor metode diverse (de sorginte
sociologică), dar şi adaptarea unora la specificul obiectului de studiat.
Este posibilă o grupare a metodelor:
- de descriere
- de măsurare
- de descriere şi măsurare
- experimentale
Caracterizăm pe cele mai importante:
a. Metode de descriere:
- observaţia - interviul
- convorbirea - analiza documentelor
- comparaţia - ancheta sociologică
18
 Observaţia = perceperea sistematică a atitudinilor, comportamentelor şi
interacţiunilor participanţilor la actul educativ, în momentul manifestării lor,
conform unui plan dinainte elaborat şi cu ajutorul unor tehnici specifice de
înregistrare.
- Observatorul poate adopta trei roluri:
- participant la acţiune (este educator) înregistrând, după
desfăşurare, informaţiile esenţiale;
- se situează în afara acţiunii culegând informaţii cu ajutorul
unor tehnici speciale
- participant parţial şi cercetător în acelaşi timp.
Se remarcă faptul că practica de investigare a consacrat trei posibilităţi:
- înregistrarea datelor în procesul observaţiei;
- folosirea unor aparate de înregistrare;
- înregistrarea datelor după încheierea acţiunii.
Ancheta sociologică - cuprinde tehnici şi procedee specifice atât
interviului cât şi chestionarului sociologic.
- nu poate controla cu exactitate variabilele implicate; - presupune un
demers metodologic riguros;
- informaţiile fiind furnizate de participanţi la acţiune se are în vedere
ca domeniul de cercetat să fie cunoscut de oamenii chestionaţi;
- poate să conducă la erori datorate:
- modului defectuos de lucru;
- lipsei de cooperare din partea subiecţilor.
b. Metode de măsurare:
- metoda antropometrică - sunt măsurate caracteristicile biologice ale
subiecţilor
- metoda psihometrică.- sunt măsurate energia psihică, potentele
funcţiilor psihice: impresionabilitatea, memoria, sensibilitatea, etc.;
- metoda sociometrică - se măsoară relaţiile dintre oameni, calitatea lor.
Ca procedee se utilizează testul sociometric sau psihodrama.
- metoda statistică - se măsoară valorile statistice centrale cum sunt:
mediana, media, dominanta,
c. Metode de descriere şi măsurare (relaţionarea lor)
- metoda monografică (monografie = alegerea unui domeniu determinat pentru
a-1 pătrunde cât mai adânc). Nu se fac doar constatări, ci şi măsurări şi
evaluări.
d. Metode experimentale
- experimentul sociologic - metodă de cercetare a relaţiilor cauzale dintre fapte,
fenomene şi procese educaţionale care constă în măsurarea acţiunii variabilelor
independente asupra variabilelor dependente, în condiţiile în care acţiunea altor
factori, nespecificaţi în ipoteză, este ţinuta sub control;
- cercetătorul provoacă fenomenul de studiat pentru a-1 putea

19
 studia;
- este o observaţie provocată.
Apreciaţi conţinutul următorului text: „Ştiinţele umane uzează în
principal, de cinci metode fundamentale de investigare a universului
empiric: experimentul, observaţia (propriu-zisă), analiza documentelor,
interviul, ancheta, ultimele patru fiind variante ale observaţiei, dar care,
datorită dificultăţilor mari dintre ele, pot fi considerate ca metode de sine
stătătoare” (T.rotariu, P. Iluţ).

BIBLIOGRAFIE

W.I. Beveridge, Arta cercetăm ştiinţifice, Editura Ştiinţifică, 1968

S. Cristea, C. Constantinescu, Sociologia educaţiei. Editura Hardiscom, Piteşti
1998, p.216-266
D. Muser, Metodologia cercetării în educaţie şi învăţământ, Editura Litera, 1985
E. Planchard, Cercetarea in pedagogie, E.D.P., 1972
D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 44-
62-79.
S. Stoian, Cercetarea pedagogică, E.DJP., 1969
L.Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

Probleme pentru dezbatere

1. Aria cercetării care cade în competenţa educatorului şcolar

2. Metode de cercetare şi metode de acţiune.
3. Planul observaţiei (fiecare student va întocmi un plan de observaţie
pentru o situaţie educativă).

Construiţi scurte rezumate pe temele de mai jos după studiul bibliografiei

indicate.
Metoda interviului, Bibl.: N. Stanton, Comunicarea, Editura Ştiinţifică şi
Tehnică SA., p. 45- 69.
1. Caracteristici ale experimentului, Bibl.: L. Blaga, Experimentul şi
spiritul matematic, în: Opere, vol.8, p.669-724.

Meditaţi asupra următorului text: Educaţia este o acţiune intenţionată a

socio-organizării asupra capacităţii de procesare a informaţiilor proprii
fiecărui ins, cu scopul de a o orienta într-o direcţie realizabilă, dinainte
stabilită.
20
 IV. ROLUL SOCIAL AL EDUCAŢIEI. ÎNVĂŢAREA
SOCIALĂ
Educaţia există pentru că oamenii au nevoie de ea:
- individual şi,
- toţi la un loc - societatea
Societatea a cultivat educaţia pentru că este una din sursele reproducerii
sale.

1. Societatea şi educaţia
Societatea:
- este produsul relaţiilor dintre oameni
- cuprinde mai multe componente, fiecare cu un anumit rol în
conservarea şi în devenirea ei;
- cuprinde componente umane dar şi complexităţi de tip biotic şi abiotic.
- se modelează în conformitate cu starea şi evoluţia capacităţii de
procesare a oamenilor care o compun.
Societatea umană este divizată în structuri politico - administrative, în ţări,
naţiuni.
- pentru fiecare dintre ele sunt valabile afirmaţiile de mai sus.

Definiţie: Societatea (procesualitatea socială) este ansamblul

proceselor posibile prin cofiinţarea oamenilor, procese realizabile cu
concursul capacităţii de procesare a oamenilor.

- esenţiale sunt procesele informaţional - energetice;

- capacitatea oamenilor de a interpreta realitatea socială şi de a acţiona în
concordanţă cu această interpretare determină starea societăţii, instabilă
sau stabilă, în echilibru sau dezechilibrată;
- reproducerea vieţii sociale înseamnă, în esenţă,
schimbări în zona umanului. Se produce pe două căi:
- nevoită (prin moarte şi naştere, prin emigrare)
- voită (prin modificarea capacităţii
de procesare)

Procesul voit este educaţia

Educaţia este deci o constantă a structurii societăţii.

- este cea mai importantă acţiune socială din socio-organizare pentru că

21
 vizează direct schimbări la nivelul oamenilor.
- educaţia se regăseşte în toate acţiunile importante
desfăşurate în viaţa socială: economice, politice, artistice,
religioase, etc.

2. Componente educaţionale ale societăţii

Educaţia este un proces organizat, calitativ diferit de la o perioadă la alta,
Educaţia este un act complex, o structură care produce efecte. Ea
presupune existenţa agenţilor educogeni. Aceştia
-au luat naştere datorită complicării nevoilor umane şi conştientizării lor acute.
- fiecare socio -organizare îşi construieşte agentul de care are nevoie.
Agentul educogen se află în următoarele raporturi posibile cu
capacitatea de procesare a oamenilor:
- de incompatibilitate
- agentul nu este funcţional ( aportul său este nul sau negativ)
- de compatibilitate
- este pe măsura capacităţii de procesare. Agenţii educogeni
produc două tipuri de efecte:
- dezorganizante
- organizante.
În societatea modernă există următorii agenţi educogeni:
- ai statului - şcoala de stat
-armata
- mass media oficială
- organizaţii culturale ale statului.
- ai societăţii civile - mass media privată
- şcoala privată
- biserica
- partide politice
- organizaţii culturale private
- sindicate
Unii agenţi educogeni au rol exclusiv educaţional iar alţii au ataşat acest rol.

3. Caracterizarea principalilor agenţi educogeni

a. Şcoala - cel mai important agent educogen. Are o dublă potenţialitate:
- productivă - produce resurse umane
- produce informaţii
- gestionară - capacitatea şcolii de a gestiona integrarea socială a fiecărui om, de
a corela posibilităţile de procesare a informaţiei proprii fiecăruia cu cerinţele
societăţii.
Societatea solicită de la şcoală:
- să ofere informaţia necesară generaţiilor care se succed formând şi
22
dezvoltând capacitatea lor de procesare;
- să formeze profesional pe cei care o parcurg;
- să orienteze rezultatele procesării interpretative ale fiecărui om în sens
dezirabil pentru colectivitate;
- să producă resurse informaţionale necesare.
Procesul specific prin care şcoala realizează rostul său educativ
este procesul de învăţământ.
Rolul constructiv al şcolii a fost negat de către unii autori: J. Locke, I. Illich.
(vezi analiza detaliată a concepţiei lui Ilich în D. Popovici, Sociologia
educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 11-12).

b. Armata
- rolul armatei este multiplu
- educaţia reprezintă una din sarcinile sale importante:

- pregăteşte oameni pentru luptă

- pregăteşte oameni ca cetăţeni
- în armată educaţia are particularităţi:
- procesul prin care se realizează este procesul de instrucţie
- timpul la dispoziţie este scurt
- componenţa grupului este eterogenă sub aspectul pregătirii, al motivaţiei.
- este considerată o "şcoală" pentru tineri
- societatea se serveşte de armată ca de un instrument de educaţie.
c .Partide politice
- realizează sarcini educative prin:
- acţiuni locale ale parlamentarilor
- acţiuni parlamentare
- programul electoral sau de guvernare
d. Biserica
- formează comportamentul religios al cetăţenilor
- induce credinţa religioasă
- trebuie să-şi pună problema clarificării posibilităţilor de educare, relaţiilor cu
ceilalţi agenţi educogeni.
- a avut mereu un rol educativ, conţinutul său fiind diferit în perioade istorice
diferite.
e .Organizaţiile culturale
- gestionează un arsenal bogat de mijloace utilizat în educaţie (auditive,
vizuale, etc);
- beneficiază de metode variate;
- formează un parteneriat cu şcoala, se completează reciproc;
- trebuie să-şi păstreze calitatea chiar în condiţiile penuriei financiare.
f. Mass - media
23
- are un rol din ce în ce mai important
- are o mare capacitate de penetrare şi influenţare

- problema principală este dacă fiecare organ de presă şi nu numai, răspunde sau
nu dezideratelor educative.
- trebuie să coopereze cu alţi agenţi educogeni
- sa nu se lase pradă ademenirilor de ordin financiar care pot ameninţa
satisfacerea rolului educativ.
Concluzie. Educaţia nu este numai o problemă personală, ci una cu
largi valenţe sociale.

BIBLIOGRAFIE

L Cristea, C. Constantinescu, Sociologia educaţiei, Editura Hardiscom.. Piteşti,

1998, p. 167 -173.
D. Popovici, Pedagogie generală, E.D.P.R.A, 1988, p.78 -102
D. Popovici, Didactica, Soluţii noi la probleme controversate, Editura Aramis,
2000, p.52 -55.
D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 44-
81-132.

Probleme pentru dezbatere.

a. Comparaţie între învăţarea cognitivă şi învăţarea socială
b. Rolul social - educativ al universităţii
c. Rolul social - educativ al televiziunii.
Construiţi un rezumat din care să se dagaje rolul educativ al instituţiilor politice
sociale, consultând următoarea bibliografie:
Gustav Le Bon, Psihologia maselor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 57 -
66.

24
 V. DIMENSIUNEA PROCESUALĂ A EDUCAŢIEI
1. Procesul de învăţământ şi societatea
Am arătat că procesul prin care şcoala satisface menirea sa educativă
este procesul de învăţământ .
- în acest fel şcoala se diferenţiază de alţi agenţi educogeni.
Sun aspect sociologic suntem interesaţi de:
- populaţia şcolară;
- relaţia proces de învăţământ-solicitare socială;
- calitatea procesului de învăţământ.

a. Populaţia şcolară.
- este exponenta infrastructurii procesului de învăţământ dar şi
produsul esenţial al funcţionării sale.
- Cele mai semnificative caracteristici ale evoluţiei demografice cu rol
asupra populaţiei şcolare sunt:
- evoluţia demografică generală;
- fenomen demografic particular.

Extrageţi din Anuarul statistic al României principalele evoluţii la

nivelul populaţiei României.

Alţi doi factori se reflectă în dinamica populaţiei şcolare:

- deciziile administrative ale politicii şcolare;
- sărăcirea unei părţi importante a populaţiei.

Concluzie: Statistica arată că populaţia şcolară a României este în

continuă scădere:
- ca rezultat firesc este faptul că tot mai mulţi oameni păşesc pe drumul
sărăciei (între nivelul de educaţie şi gradul sărăciei există o relaţie
directă).

b. Proces de învăţământ – solicitare socială de educaţie.

Pot fi puse în evidenţă două tipuri d şcoli:

- şcoala autosuficientă;
- şcoala pentru societate.

Procesul de învăţământ este destinat să satisfacă cererea de educaţie

şcolară formulată de societate la toate nivelele sale funcţionale.
- noile realităţi sociale solicită procesului de învăţământ o eficienţă
sporită pentru ca absolvenţii să poată răspunde pozitiv la cele trei „şocuri
25
motorii” ale societăţii actuale:
- al societăţii informaţionale;
- al mondializării;
- al civilizaţiei ştiinţei şi tehnicii.

Actualmente procesul de învăţământ nu satisface în întregime această

cerinţă. Dezarticularea sugerează cel puţin două aspecte:
- interpretările oferite şi şcoala nu sunt necesare în practica socială
reprezentând un balast;
- detaşarea conţinutului de studiat de competenţele solicitate de
profesiunile existente.

Rezultă: oamenii produşi de acest sistem de învăţământ nu funcţionează în

variante valabile; limitările şi erorile acumulate afectează inevitabil relaţiile lor
cu mediul privat şi public în care îşi desfăşoară viaţa. Se generează raporturi
contradictorii puţin funcţionabile.
Este clar că important pentru societate este gradul în care procesul de
învăţământ răspunde în fiecare moment solicitărilor mediului social.
Comunitatea este cea care trebuie să intervină în organizarea şi funcţionarea
procesului de învăţământ.

c. Calitatea procesului de învăţământ

Calitatea este dată de structura şi funcţionalitatea a trei determinante:

- conţinutul;
- procesul de învăţare;
- resursele utilizate.

1. Conţinutul

- Ce? Şi Cât? trebuie oferit elevilor sunt întrebări cheie.

Analizaţi cum influenţează timpul şi evoluţia oamenilor, a capacităţii
lor de procesare, conţinutul.
- Există o mulţime de practici utilizate astăzi în învăţământ care nu sunt
performante în alcătuirea conţinuturilor. Ele prezintă şi mentalitatea educatorilor.

Enumeraţi 3-4 asemenea practici.

- A construi conţinuturi valabile înseamnă a accepta o interpretare

satisfăcătoare a capacităţii de procesare informaţiei. La fel de
importante sunt:
26
 - tipul de interpretări oferite elevilor şi repartiţia lor pe vârste;
- tipul de gândire pe care o dezvoltăm;
- să concorde cu ceea ce oferă viaţa, realitatea.

2. Procesul de învăţare.
- reprezintă o componentă a procesului de învăţământ;
- este strict dependent de calitatea celor care participă: profesori şi
elevi.
Gândiţi asupra contribuţiei profesorului la realizarea calităţii procesului
de învăţare.
- este dependent şi de solicitările sociale.

Interpretaţi următorul text:

„Învăţarea este un produs şi o expresie a capacităţii sociale de
procesare a informaţiei, ea se reconsideră, capătă conţinuturi şi forme
noi de câte ori se produc discontinuităţi în procesarea socială a
informaţiei. Învăţarea se amplifică, îşi sporeşte implicarea în procesul
formator îndeosebi când procesele interogative produc şi obiectivează
interpretări conceptuale ale posibilităţii fiinţei umane şi când, sub
presiuni din ce în ce mai mari ale interogării conceptuale, se diversifică
şi se amplifică presiunile sociale pentru a se realiza activităţi
profesional tot mai performante (L. Culda).

- Atunci când se rupe de cunoaşterea socială, când încearcă să forţeze

autonomia, şcoala este vinovată de segregarea sa faţă de societate,
fiind, totodată, victimă a sindromului „şcolii asociate”.

3. Resurse utilizate.
- se referă la baza materială şi la fondurile financiare avute la
dispoziţie.
- Procesul de învăţare presupune cheltuieli materiale şi financiare.

Date statistice ce privesc perioada 1989-2002 constată o creştere

continuă a resurselor financiare alocate din buget şcolii. În consecinţă:
- infrastructura materială satisface nevoile actuale;
- dotarea şcolilor cu materiale necesare procesului de învăţare
înregistrează importante neîmpliniri.

27
 Încercaţi să descoperiţi cărţi prin care şcolile suplinesc
insuficienţa resurselor financiare primite în ceea ce priveşte dotarea
cu mijloace didactice şi materiale necesare procesului de învăţare.

2. Procese educative în armată

- În armată se desfăşoară şi activităţi educative, menite să pregătească
ostaşul pentru a fi în măsură să se îndeplinească obiectivele propuse.
- Pe timp de pace principalele procese educative sunt.
- Instrucţia pentru luptă;
- Activităţi cultural-educative şi festivităţi ostăşeşti, activităţi
recreative, educarea moralului.

a. Procesul instrucţiei pentru luptă

- Este menit să ducă la formarea competenţelor interpretative şi motrice
necesare soldaţilor ca luptători şi specialişti pe funcţii.
- Trei categorii de instrucţii concură la realizarea acestui proces:
- militară generală;
- militară de specialitate;
- tactică.
Aceste trei categorii de pregătiri se desfăşoară în conformitate cu
prevederile „Programului pregătirii pentru luptă”. El este un îndreptar
imperativ pentru toţi comandanţii atunci când organizează şi desfăşoară
pregătirea pentru luptă.
Fiecare dintre cele trei categorii de pregătiri presupun caracteristici
specifice.

b. Activităţi cultural-educative şi festivităţi ostăşeşti.

- raţiunea acestei activităţi constă în necesitatea de a fructifica
toate disponibilităţile spirituale ale militarului în favoarea
pregătirii sale pentru luptă.
Activitatea culturală se desfăşoară în afara procesului de instrucţie,
contribuind efectivă la formarea şi dezvoltarea spirituală a soldatului, la
pregătirea lui pentru luptă, pentru viaţă.
Depunerea jurământului militar, înaintarea în grad, trecerea în rezervă,
mese comune (comandanţi cu subordonaţi) etc. sunt festivităţi ostăşeşti.
- aceste activităţi sunt ceremonealuri iniţiatice cu rol educativ care duc
la transformări semnificative în capacitatea de procesare a militarilor.

Comparaţi efectul educativ al festivităţilor ostăşeşti cu cele ale

festivităţilor şcolare.

28
 c. Activităţi recreative
- rolul activităţilor recreative este de a stimula capacitatea general
umană a soldaţilor, de a satisface această capacitate şi de a
preîntâmpina poziţia sa pedagogică.
- se „încarcă bateriile” militarilor pentru următoarea etapă de pregătire.
- orice frustrare a lor peste măsura necesară, atentează brutal la
existenţa şi la promovarea autonomiei vieţii personale.
- sunt activităţi conduse, cu participare colectivă; ele nu epuizează
timpul la dispoziţie al militarului, ci doar îl modelează.

d. Educarea moralului
Moralul soldatului reprezintă un set de convingeri, întemeiate pe
argumente diverse, ce favorizează succesul acţiunilor în care este angrenat
soldatul (pregătire sau luptă).
- este alcătuit din suma trăirilor soldatului, din accepţii şi valori
comune cu ale colegilor şi face posibil răspunsuri raţionale, afective şi
comportamentale comune cu ale subunităţii în situaţia în care valorile comune
sunt puse în joc.
- înzestraţi cu moralul dezirabil, militarii răspund favorabil, prin acceptare,
comenzilor din interiorul armatei şi nefavorabil, prin respingere, influenţelor
dezorganizate exercitate din exterior.

Descoperiţi principalele căi de formare amoralului care stau la dispoziţia

educatorului militar.

3. Propaganda – proces educativ realizat de partidele politice

- educaţia realizată de partide vizează în deosebi formarea culturii
civice („o cultură politică participativă, în care cultura politică şi
structura politică sunt în armonie – Almond, Verba).
- Propaganda este principala acţiune educativă desfăşurată de partide;
ea formează în principal atitudini politice.
Suntem interesaţi de forţele care organizează şi desfăşoară propaganda
şi de efectele sale posibile.
Funcţii:
- organisme specializate din rândurile partidului.

Efecte:
- imediate - organizante
- de durată - dezorganizante

Exemplificaţi fiecare dintre efectele de mi sus.

29
BIBLIOGRAFIE

Almond, Verba, Cultura civică, Editura Du Style, Bucureşti, 1996

Cristea, S., Fundamentele pedagogice ale reformei învăţământului,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1994
D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003,
p. 135-162.
***, Învăţământul românesc azi. Studiu de diagnoză, Editura Polirom,
Iaşi, 1995

Probleme pentru dezbatere

1. Distingeţi între procesul de învăţământ şi procesul de învăţare.

2. Calitatea procesului de învăţare în universitatea noastră.
3. Calitatea propagandei politice în România de azi. Realizaţi
legăturile posibile dintre calitatea propagandei şi rezultatul la
alegeri ale partidelor politice.

30
 VI. SOCIALIZARE ŞI EDUCAŢIE

1. Aspecte introductive

Formarea omului şi a societăţii sunt procese complexe..

A căuta să le explici înseamnă a observa problemele socializării şi
educaţiei.
De fapt, chestiunea care se pune în sociologia educaţiei este
următoarea: care sunt actorii care acţionează asupra devenirii omului ? Cum se
numeşte acţiunea acestora.? Sociologii şi pedagogii au căzut de acord că se dă
interpretare corectă procesului dacă se acceptă două noţiuni: socializare şi
educaţie.
- din perspectiva sociologiei procesul de făurire a omului se numeşte
socializare
- din perspectiva pedagogiei (în sens larg) se numeşte educaţie;
- în ambele ştiinţe este contrapus rolul naturi umane (a eredităţii).
Observaţie: în temele anterioare am apelat la sensul restrâns al educaţiei
ca acţiune organizată, condusă de specialişti şi clar orientată
- în acest sens socializarea este un proces mai amplu, îl putem asemăna
cu dezvoltarea psihică. Este privit însă ca dezvoltare psihică necesară integrării
sociale a individului.

2. Caracterizarea socializării
Def,: învăţarea unor roluri, capacitatea de a împărţi cu ceilalţi aceleaşi
semnificaţii, de a răspunde şi de a le anticipa aşteptările, de a interioriza norme,
valori, sisteme de gândire
- omul se integrează astfel în societate, având în comun cu ceilalţi modul
de a gândi, de a simţi, de a se comporta
- socializarea se realizează prin învăţare (în cel mai larg sens posibil),
cuprinzând:

- învăţarea organizată
- experienţa nemijlocită a contactelor umane
- este totodată procesul de maturizare socială a individului (se întemeiază şi
pe maturizarea biologică)
- este un proces cu mai multe trepte
- este un proces bilateral în care însuşirile ereditare ale omului deţin un
rol important
- este un proces de individualizare în dublu sens;
- ca dobândire a conştiinţei de sine;
- ca diferenţiere de alţi indivizi;
31
 - prin socializare omul se realizează pe sine, multiplicându-şi şi
rafinându-şi nevoile; îşi construieşte procesorii socializanţi;
- nu este identic cu civilizarea omului pentru că socializarea este mai
cuprinzătoare înglobând şi forme mai puţin civilizate;
- procesele de socializare sunt multidimensionale, încep cu cele de şcolar,
adolescent, profesionist, tată, etc. şi continuă modificându-se în funcţie de
încercările sociale şi psihice prin care individul trece de-a lungul vieţii
- sunt pertinente următoarele distincţii: având la bază criterii.
Când se are în atenţie procesul de viaţă al omului evidenţiem:
- socializarea primară
- socializarea secundară
În raport cu contextul social al socializării desprindem:
- socializarea oamenilor pentru viaţa privată
- socializarea oamenilor pentru viaţa publică
- socializarea publică profesională
- socializarea publică cetăţenească
Când avem în atenţie socializarea pentru viaţa publică putem divide în
interiorul ei:
- între aceste tipuri de socializare sunt ample conexiuni
- se realizează, în principal, prin presiunea exercitată de
factori ai socializării
- nu se identifică cu integrarea socială care
desemnează starea de asamblare şi ajustare reciprocă,
într-un sistem organizat, a unei totalităţi de elemente
între care se stabilesc raporturi de interdependenţă
- socializarea presupune şi resocializare.
Încercaţi să introduceţi educaţia în educaţia socializării.

3. Teorii ale socializării

- Sociologii au creat numeroase teorii ale socializării încercând să
explice acest proces
- au o dublă origine:
- psihanaliza lui Freud
- arată influenţa familiei asupra structurilor mentale
ale copilului şi adultului
-sociologia:
- pune în evidenţă şi studiază relaţiile dintre
grupurile sociale, instituţii şi comportamentul
indivizilor care sunt membri acestora.

a. Teorii interacţioniste
- autorii interpretează societatea ca o sumă a interacţiunilor între oameni
32
 - ei intră în relaţii multiple schimbând informaţii,
atitudini, reacţii, simboluri
- în acest ansamblu oamenii receptează îndeosebi
simboluri (cel mai important este limba maternă)
- se formează astfel capacităţi interpretative sociale
(homointerpretori socio-integratori).
- Freud, şi el adept şi creator al unei teorii interacţioniste, consideră că
oamenii se nasc cu impulsuri lăuntrice, cu dorinţe ale "sinelui" ce se cer
reglementate de către "supraeu" depozitarul normelor, interdicţiilor, valorilor
pe care societatea le impune individului. "Eul" ca etaj mijlociu, asigură
echilibrul între cele două etaje
- viaţa oamenilor este dominată de lupta internă între etapele
psihicului, lupta care trece prin ceea ce el a numit etapele psihosexuale.
b. Teorii cognitive
- interpretează socializarea ca formare continuă, prin îmbinarea
factorilor sociali şi cei naturali (individuali) care conduc la formarea a
schemelor cognitive
- este cunoscută teoria lui Piaget care pune în evidenţă 4 etape
ale formării capacităţii cognitive a omului;
- senzoriomotorie (până la 2 ani);
- preoperaţională (2-7 ani);
- operaţiilor concrete (7-11 ani);
- operaţiilor formale (peste 12 ani).
L.Culda vorbeşte despre formarea interpretorilor socio-interogatori
care fac posibilă socializarea.
Sunt pertinente următoarele concluzii:
- socializarea reprezintă procesul social fundamental care asigură
continuitatea, stabilitatea, dar şi schimbarea societăţii.
- este contradictorie producând efecte organizate dar şi dezorganizate.
- se realizează de-a lungul întregii experienţe sociale a individului,
cuprinzând două mari etape: primară şi secundară.
- indivizii participă la procese socializatoare diferite.

4. Familia ca agent al socializării

Am considerat că familia nu este agent educogen, rolul său fiind de a
influenţa devenirea psihică a copilului
- este cel mai activ factor al socializării.
Teoriile socializării familiale analizează rolul familiei (în complexitatea şi
diversitatea sa) asupra formării copiilor. Se are în vedere că:
- statutul socio-economic al părinţilor se regăseşte în două aspecte
corelate:
- reglarea socială (roluri, norme, valori)

33
 - reglarea cognitivă (moduri de gândire şi de expresie);
- şansele de progres ale membrilor familiei
- determină tipul de socializare la care îşi supun copiii
- structura familiei (numărul de copii, ordinea naşterii, densitatea naşterii)
- fratele mai mare primeşte mai multă atenţie şi este supus la o
presiune mai mare pentru reuşită
- îşi asumă responsabilităţile, rolul de lider
- cu cât naşterile sunt mai dese, părinţii folosesc mai mult
tehnici represive de reglare a comportamentului
- situaţia familiei în stratificarea socială determină:
- antrenarea copiilor în responsabilităţi
- tipul şi intensitatea agresivităţii
- tipul de creativitate
- cultura familiei (pattern-ul cultural) determină:
- manifestarea lingvistică
- viziunea asupra realului

Încercaţi să punctaţi aspectele principale prin care se confirmă că

familia nu este agent educogen în semnificaţia dată acesteia de
sociologia educaţiei.

5. Rolul educaţiei în procesul socializării

Societatea doreşte să formeze din fiecare membru al său un om care să

contribuie la consolidarea şi schimbarea sa în limite acceptabile. Există mai
mulţi factori care contribuie la realizarea acestui deziderat. Schiţa de mai jos
este relevantă:

Se observă că:
- educaţia este parte a socializării;
- tendinţa este ca aria propriei educaţii să acopere cât mai mult astfel încât
factorii proprii socializării să-şi diminueze forţa;
34
- educaţia deţine un rol important în procesul socializării, fără ea fiind
imposibilă constituirea eului social orientat spre prezent, dar şi spre viitor;
- educaţia reprezintă componenta organizată, profesionistă a socializării;
- este certificat următorul fapt: cu cât educaţia deţine o pondere mai mare în
totalul socializării, cu atât, în evoluţie, individul are şansa unei traiectorii mai
benefice, atât pentru el cât şi pentru modul său existenţial;
- în fiecare din tipurile de socializare educaţia joacă un anumit rol.
Enumeraţi trei aspecte prin care se evidenţiază rolul educativ în
socializarea secundară.

6. Resocializarea
Socializarea, realizată în limitele organizărilor sociale actuale,
determinată de factorii existenţi, conduce la:
- diferenţierea oamenilor şi a grupurilor din care fac parte
- raportarea particulară şi voluntară la organizările sociale înglobante
- conştientizarea diferenţelor între oameni şi grupuri
- posibilitatea apariţiei situaţiilor conflictuale, a interesului şi dezinteresului
oamenilor pentru anumite aspecte ale vieţi sociale
- blocarea indivizilor într-o organizare socială
- prin apartenenţă limitată, fără deschidere suficientă, oamenii devin
vulnerabili la manipulare.

Resocializarea
- se referă la procesul prin care un om neadaptat social la care
socializarea nu s-a produs (în mod autentic) este readus la acceptarea
normelor, valorilor sociale proprii timpului său.
- se realizează în "instituţii totale" (grup sau organizaţie care are
controlul aproape total şi continuu asupra individului)
- se încearcă să se şteargă efectele socializării anterioare
- se realizează în: - închisori
- centre de reeducare
- lagăre de concentrare
- lagăre de muncă

35
BIBLIOGRAFIE
1. M Agabrian, Sociologie, Editura Institutul European, Iaşi, 2003
2. P. Golu, Învăţare şi dezvoltare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.,
1985, p.88-109
3. D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p.
163-186.
4. E. Stănciulescu, Teorii sociologice ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi,
1996, p.20-24

Probleme pentru dezbatere

1. Comparaţi socializarea cu dezvoltarea.

2. Contribuţia învăţământului la socializarea copilului
3. Utilizarea socializării realizate în familie de către educator
4. În ce constă rolul socializator al familiei actuale,
Lecturaţi şi extrageţi ideile principale din următoarele texte:

1. Caracteristici ale socializării tineretului

Bibl.-A.Roth, Individ şi societate, Editura Politică, Buc., 1986, p.116-131.
2. Socializare şi specializare prin organizaţii.
Bibl.:L. Culda, Organizaţiile, Editura Licorna, Buc., 2000, p.58-66.

36
 VII. DEMOCRAŢIA EDUCAŢIONALĂ

Democraţia educaţională întră în sfera democraţiei nonpolitice

1. Conceptul
Înţelegem prin democraţia educaţională acea stare a educaţiei în care
organizarea, administrarea şi desfăşurarea ei se realizează pe baza principiilor
democraţiei.
- este un mod de a fi al educaţiei.
Importantă este relaţia dintre democraţia politică şi cea educaţională.
- relaţia lor este biunivocă.

Comentaţi următorul text:

„…democraţia politică este condiţia indispensabilă, instrumentul indispensabil pentru

orice scopuri democratice am nutri. Dacă sistemul major, sistemul de ansamblu, nu
este un sistem democratic, atunci democraţia socială are puţină valoare, democraţia
industrială are puţină autenticitate, iar egalitatea economică nu diferă prea mult de
egalitatea dintre sclavi” – G. Sartori

- democraţia educaţională susţine democraţia politică, îi oferă resursele

umane de care are nevoie.

2. Caracterizarea democraţiei educaţionale

Democratizarea educaţiei urmăreşte instituirea normelor valorice pe care le

presupune democraţia în sfera organizării şi a desfăşurării procesului educativ:
- normele valorice esenţiale ale democraţiei sunt:
- flexibilitatea;
- descentralizarea deciziei;
- deschiderea ofertei de educaţie.
Democratizarea educaţiei reprezintă un principiu actual care stă la
baza reformei educaţiei şi reflectă trecerea de la "democraţia politică şi
funcţională pe planul ideilor generale, la democraţia socială care vizează
capacitatea de ansamblu a societăţii de a controla relaţiile şi acţiunile definitorii
pentru viaţa colectivităţii".
- se impune atunci şi acolo, când şi unde, guvernarea politică este
democratică.
Democratizarea educaţiei, în sensul cel mai general, semnifică
integrarea tuturor cetăţenilor în cel puţin o formă educaţională prin care să se
formeze cetăţeanul democratic. Sunt reliefate de regulă, trei aspecte esenţiale:
- educaţia părinţilor
- relaţia şcoală - familie
37
 - democratizarea şcolii.

a.. Educaţia părinţilor

- este necesară atât pentru creşterea şi educarea copiilor cât şi ca o cale
de emancipare spirituală şi socială, ca vector al democratizării educaţiei şi
societăţii;
- este o dimensiune a educaţiei permanente.
Presupune o serie de obiective care depăşesc formarea profesională continuă :
- formarea conştiinţei educative, a responsabilităţii faţă de familie şi copii;
- formarea continuă ca cetăţean care să perceapă corect schimbările
sociale;
- formarea "capitalului cultural" necesar,
- formarea conştiinţei democratice, etc.
Ca puncte de reper se au în vedere:
- educarea părinţilor cu copii mici;
- rolul mass-mediei în educarea părinţilor;
- programe de formare a formatorilor pentru educaţia părinţilor.
Sunt necesare organizaţii specializate (în afara şcolii) în măsură să satisfacă
profesionist aceste repere.

b. Relaţia şcoală - familie

Există mai multe motive pentru care această relaţie este benefică:
- părinţii sunt juridic responsabili de educarea copiilor lor;
- şcoala nu împlineşte decât o parte a educaţiei copilului;
- atitudinea parentală are în mod cert o influenţă importantă asupra
atitudinii copiilor faţă de scoală (în special în ceea ce priveşte motivaţia);
- gestiunea şcolară trebuie influenţată de părinţi.
Situaţia de astăzi a colaborării părinţilor cu şcoala pune în
evidenţă o serie de neîmpliniri:
- părinţii sunt acuzaţi pentru:
- apatie şi lipsă de responsabilitate;
- timiditate;
- participare cu ingerinţe indezirabile;
- preocupări excesive pentru notele copilului;
- contacte limitate la situaţii excepţionale de criză;
- conservatorism în înţelegerea devenirii şcolii;
- şcoala este acuzată pentru:
- tratează părinţii ca pe neştiutori în ale şcolii;
- autoritate decizională excesivă;
- lipsa interesului pentru această relaţie şi chiar lipsa pregătirii;
- recurge la ajutorul părinţilor în situaţii de criză.
Pentru ca relaţia să devină democratică şi, în acest fel, educaţia să
38
cuprindă coordonate ale democraţiei, sunt necesare forme instituţionalizate de
colaborare: ,
- asociaţii ale părinţilor şi profesorilor cu largă libertate de iniţiativă;
- consilii de administraţie şcolară, formate din părinţi, cu rol
informaţional, consultativ şi decizional;
- comitete de părinţi pe clase şi şcoli fără rol decizional care sprijină
şcoala în rezolvarea unor probleme cu care se confruntă.
Se impune, de asemenea, pregătirea părinţilor în această direcţie prin:
- mass-media;
- şcoli ale părinţilor;
- şcoli ale mamelor.
Relaţia şcoală - părinţi a parcurs mai multe etape în evoluţia sa (a şcolii
autosuficiente, a apropierii unilaterale) aflându-se astăzi, ca necesitate, în
situaţia de a intra în etapa încrederii mutuale. Ea se caracterizează prin:
- relaţia este încurajată de şcoală;
- consiliul şcolar include părinţii ca participanţi activi;
- organizaţiile de părinţi sunt fructificate de şcoală;
- administraţia şcolii este dependentă de hotărârile părinţilor;
- formarea cadrelor didactice abordează problema relaţiei cu familia ca
o problemă deosebit de importantă;
- se organizează cursuri pentru profesori şi părinţi;
- există profesori specializaţi în realizarea relaţiei cu familia.
În ţările dezvoltate (ale Comunităţii Europene) se trece la o nouă etapă a
relaţiei şcoală -familie în care aceasta nu mai este o necesitate opţional acceptată
şi desfăşurată de către ambele relate, ci un contract care presupune o serie de
obligaţii reciproce ale profesorilor şi părinţilor.

c. Democratizarea şcolii
Democratizarea şcolii este una din componentele esenţiale ale
democratizării educaţiei. Ea cuprinde o problematică largă.
Ne oprim în această temă, la trei dintre temele cele mai semnificative:
- conducerea şcolii;
- proiectarea curriculară;
- conducerea procesului de învăţare.
0
1 .Conducerea şcolii
Democratizarea presupune perfecţionarea activităţii de conducere la
toate nivelurile, dar în mod special în:
- organizarea structurilor necesare pentru egalizarea şanselor,
- organizarea structurilor pentru promovarea deschisă a valorilor
reprezentative şi legitime.
Democratizarea conducerii depinde de:
- capacitatea factorului politic angajat în decizia pedagogică globală

39
mecanismul funcţional al şcolii şi relaţiile sale cu viaţa cetăţii, cu
comunitatea locală;
- acceptarea ideii drumului normal şi ireversibil al schimbării: de la
mijloace administrative, fixe, dictatoriale, la structuri profesioniste, bazate pe
ştiinţă;
- instituirea relaţiilor de conducere "reţea" care să înlocuiască structura
piramidală (presupune ca puterea şi comunicarea să aibă un singur sens: de la
vârf spre bază);
- construirea consiliilor consultative teritoriale, funcţionale şi
profesioniste, ca alternative instituţionale la puterea executivă, de regulă unică;
- acceptarea şi instituirea alegerii conducătorilor bazată pe normele de
competenţă pedagogică şi managerială (pregătire profesională, activitate
profesională, activitate metodico- ştiinţifică, activitate didactică).
20.Proiectarea curriculară
Democratizarea şcolii presupune, în această direcţie, fructificarea
tuturor potenţialităţilor de care dispune şcoala:
- individual;
- organizate: - consilii consultative;
-catedre;
-comisii metodice, în acest fel decizia curriculară este descentralizată şi cu
atât mai pertinentă.

30.Conducerea procesului de învăţare

Relaţia profesor-elev constituie o dimensiune importantă a cărei
caracteristici sunt definitorii la adresa democratizării educaţiei.
- elevii învaţă în şcoală cum să conducă, tipul de relaţii pe care le vor
promova ulterior; ei învaţă şi cum să trăiască în democraţie în mod democratic.
Există mai multe stiluri de conducere ale clasei, ale activităţii
didactice; ele sunt rezultante ale îngemănării între puterea personală şi
autoritatea epistemică şi deontică a profesorului.
- ele derivă din statutul profesorului şi din sistemul de reguli care
funcţionează în clasă.Stilul de conducere (în înţelesul obişnuit)
înseamnă felul în care profesorul lucrează şi se poartă cu elevii. Adică
arată cum sunt:
- organizaţi - dirijaţi
- coordonaţi - priviţi
- antrenaţi - trataţi
Stilul de conducere (în înţeles academic) defineşte modul în care
profesorul joacă rolul său, adică felul în care transpune efectiv în plan
comportamental exigenţele ce derivă din statutul său de profesor.
Stilul de conducere este o dimensiune personală a profesorului şi este
determinat de: -obiectul pe care-l predă;

40
 - nivelul la care predă;
- politica şcolii;
- abilităţile elevilor,
- trăsăturile proprii de caracter.
Sunt puse în evidenţă, de regulă, trei stiluri:
- autoritar,
- democratic;
- laissez-faire.
Stilul democratic presupune cel puţin:
- împărţirea de către profesor a unora dintre responsabilităţile sale
elevilor;
- elevii asumă decizii şi consecinţele deciziilor;
- realizarea în clasă de "instituţii" ale elevilor, consilii, sisteme
serviciu, întâlniri cu profesori conduse de elevi, etc.
Principalele verbe care caracterizează stilul democratic sunt:
- a fi prietenos - a influenţa -a încuraja -a fi ferm
- a ajuta - a stimula -a convinge -a îndruma
- a fi deschis, cinstit - a fi atent
- a realiza acorduri - a negocia idei.

2. Accesul la educaţie. situaţia şanselor

- În secolul XX, sistemul educaţional a dobândit un rol vital, în

permanentă creştere.
- Instituţiile educaţionale îşi joaca rolul specific.
- Şcoala ca principal educator specializat, a devenit principala instanţă
de socializare şi, implicit canal de selecţie şi de valorificare a şanselor
individuale.
- în acest fel apare drept mistică ideea "omului care se făureşte singur
(seef -made man).
- Problema care se pune tot mai acut este cea a accesului la educaţie într-o
societate tot mai dezvoltată dar şi puternic stratificată.

10. Creşterea rolului proceselor organizante de educare

- Ştiinţa şi tehnica au determinat o modificare semnificativă a raportului
dintre educaţia informală şi cea formală în favoarea celei din urmă.
- procesul a început odată cu apariţia scrierii
- dezvoltarea tehnicii a necesitat pregătire specială
- apare astfel un domeniu specializat al educaţiei care este şcoala
- copiii sunt scoşi din lumea celor adulţi şi sunt cuprinşi în
instituţii de pregătire.
- se dezvoltă astfel un subsistem social ( cel al educaţiei şcolare) strâns legat de

41
 celelalte.
Aceasta a însemnat că :
- întâmplarea are un rol tot mai nesemnificativ în pregătirea copiilor
- apariţia domeniului organizat de pregătire generează consecinţe noi pentru
viitorul celor care urmează.

20.Implicarea educaţiei în distribuirea şanselor sociale

- Ce este şansa socială ?
- Distribuirea şanselor sociale este o realitate. Ea este demonstrată de stratificarea
socială.
- Stratificarea socială semnifică de fapt existenţa inegalităţii sociale.
- Sursele stratificării sunt multiple.
Stratificarea socială înseamnă existenţa diferenţei sociale, existenţa
straturilor care se caracterizează prin:
- stil de viaţă
- comportamente specifice
- şansă de viaţă
Apartenenţa unui individ la un strat social este o problemă obiectivă (de
stare economică, educaţională şi ocupaţională) cât şi subiectivă (de aspiraţie, de
sentiment al apartenenţei). în societatea contemporană flexibilitatea straturilor
sociale, pentru abilita tea lor, constituie o realitate incontestabilă. Ele explică
mobilitatea socială, trecerea de la un strat la altul.
Problema noastră este: în ce constă rolul educaţiei (în principal al
şcolii) în realizarea stratificării, intervenţia sa în realizarea şanselor sociale.
Şcoala are şi rolul de a distribui şanse sociale.
Când revoluţia formează a instaurat principiul egalităţii şanselor
("cale liberă celui destoinic") a fost înfrântă stratificarea bazată pe ereditate.
- ascensiunea era posibilă prin învăţământ şi cultură
- „cine are carte are parte" a devenit realitate.
- În acest fel şcoala îndeplineşte funcţia unei instanţe de distribuire a şanselor
sociale.
- rolul este demonstrat de faptul că societatea recunoaşte, prin venit,
nivelul şcolii absolvite.

Observaţie: Prin egalitatea şanselor înţelegem:

- şansa de a ocupa (de a se pregăti) poziţii profesionale.
- şansa de reuşită în procesul de învăţare.
- inexistenţa obstacolelor formale în educaţie
Prin egalitatea şanselor înţelegem sensul acceptat în democraţiile liberale, diferit de
înţelesurile egalitarismului comunist.
- nu vizează omogenizarea socială, formarea de oameni cât mai
asemănători.
42
 - urmăreşte autoafirmarea persoanei, angajarea ei echitabilă în
procesul de selecţie profesională.
Mobilitatea socială depinde de oferta de ocupaţii şi de potenţialul
indivizilor de a răspunde acesteia.
- educaţia este răspunzătoare de potenţarea indivizilor pe măsura
ocupaţiilor.
Deci: educaţia reprezintă mijlocul de realizare al mobilităţii sociale şi
implicit al distribuirii şanselor.
Problema este: reuşeşte actualul sistem educaţional să satisfacă necesitatea
egalizării şanselor (privită sub cele două aspecte) ?
a. Ca pregătire pentru orice poziţie profesională.
- educaţia depinde operaţional de competenţa corpului didactic şi de
inteligenţa copiilor, dar structural este dependentă de suportul material şi de
deschiderea motivaţională a copiilor (capital cultural).
- suportul material depinde de statutul socio - economic al
familiei.
- deschiderea motivaţională depinde de nivelul educaţional al
părinţilor, fraţilor, rudelor şi mediului de contact
în consecinţă:
- există o corelaţie negativă între situaţia economică, socială şi culturală a
familiilor şi posibilităţile de acces în diferite forme de învăţământ, şi apoi, de
reuşită ale copiilor. '
- copiii din clasele favorizate au acces la studii, apreciază educaţia;
urmează forme înalte de educaţie ( unii nedotaţi)
- copiii din clasele defavorizate percep educaţia ca pe o frustrare şi o
resping; urmează forme primare după care se retrag (chiar cei dotaţi).
- ierarhia socială se construieşte într-un sens nonvaloric sau chiar
autivaloric.
- dacă educaţia reproduce inegalitatea socială este nefuncţională; dacă
produce diferenţierea valorilor ea este funcţională şi echilibrată.
- educaţia universitară contribuie la egalizarea şanselor, la realizarea
mobilităţii sociale numai dacă societatea poate absorbi integral produsele
sale. "Inflaţia" de absolvenţi conduce la devalorizarea statutului de
absolvent al învăţământului superior împingându-l pe acesta la şomaj sau
la executarea de munci inferioare nivelului de pregătire.
- nu şcoala are în primul rând influenţă asupra mobilităţii sociale
ascendente.
Observaţie: în România comunistă s-a produs o mobilitate socială
ascendentă uriaşă prin educaţie:
- s-au obţinut diplome
- s-a produs o nouă stratificare, s-a construit o nouă intelectualitate, o
nouă clasă muncitoare. . . .

43
 - a fost însă o mobilitate aparentă pentru că rolurile exercitate nu erau pe
măsura statutelor la care au ajuns cei mai mulţi oameni S-a produs o
prăbuşire motivaţională.
b.Ca egalizare a şanselor de reuşită în învăţare
- înseamnă că şcoala creează condiţii psihopedagogice necesare pentru
valorificarea potenţialului fiecărui individ care o urmează.
Sunt considerate ca viabile următoarele soluţii care vin în întâmpinarea
eliminării/diminuării inegalităţilor şi întronării egalităţii şanselor.
- individualizarea deplină a procesului de învăţare (" a oferi fiecărui
individ un ritm şi forme de învăţare care să i se potrivească").
- schimbarea metodelor şi mijloacelor
- distribuire echitabilă în toate şcolile a calităţii educaţiei şi a
profesioniştilor autentici
- pregătirea unitară a cadrelor didactice
- deschiderea şcolii spre oportunităţile pe care societatea le impune.
- prelungirea şcolarizării obligatorii până la vârsta de 16 ani pe fondul
aceluiaşi trunchi comun de pregătire generală
- reorganizarea efectivelor şcolare în sens calitativ (flexibilitatea
structurilor) şi cantitativ (reducerea numărului de elevi în clase) pentru
optimizarea relaţiei profesor -elevi.
- conceperea unei pedagogii a succesului şcolar care să ofere baza
teoretică a valorificării depline a potenţialului elevilor în condiţiile oferite de
şcoală.

BIBLIOGRAFIE
xxx Sociologia educaţiei şi a învăţământului.. E.D.P, Bucureşti, 1977, p.98 -106.
S. Cristea, Fundamente pedagogice ale reformei învăţământului, EDP, Bucureşti,
1994, p. 193-215.
A. Miroiu (coord) Învăţământul românesc azi. Studii de diagnoză, Editura
Polirom, Iaşi, 1998, p.139 -157.
D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 187-
204.

Probleme pentru dezbatere

1. Feminizarea învăţământului universitar

2. Ce face profesorul pentru egalizarea şanselor în învăţare a elevilor săi
3. Caracterizaţi notele esenţiale ale învăţământului democratic.
Lecturaţi şi extrageţi principalele idei măsuri sun tema: Discriminări în
educaţia din ţara noastră, din: A. Miroiu, op.cit. la bibl., p.139-157

44
 VIII.CRIZA ŞI REFORMA EDUCAŢIEI

Termenul criză a primit mai multe accepţii de-a lungul timpului (în
funcţie de domeniul şi natura problemelor abordate)
- în sociologie şi filozofie termenul s-a impus la sfârşitul sec XX;
- după primul război mondial problema crizei ( mai ales cea cu
referire la cultură) a căpătat o amploare deosebită, inclusiv în România;
- Sintagma "criză a educaţiei" a fost lansată de PH. Coombs în 1968 pe
baza unor analize a situaţiei de pe teren.

1. Concept şi caracterizare a crizei educaţiei

- Reflectă o stare de dezechilibru apărută la nivelul conceperii şi
realizării educaţiei;
- A spune că educaţia este în criză înseamnă a afirma că a ajuns într-
un punct critic, că este iminentă o transformare mai mult sau mai puţin
profundă.

- „Criză" = judecată, discriminare

- Se referă în special la situaţia şcolii şi a învăţământului, astfel că
înţelegem prin criza educaţiei criza şcolii,
Caracterizăm conceptul prin următoarele aspecte:
a. Factori determinanţi
- afluxul elevilor spre studii
- penuria resurselor în raport cu necesităţile
- creşterea costurilor reale pentru fiecare elev astfel că mijloacele
obişnuite de ameliorare a calităţii nu fac faţă,
- neaderarea absolventului la cerinţele timpului actual şi la dinamismul
deosebit al vieţii sociale.
- inerţia şi ineficienta şcolii
- conservatorismul şi rigiditatea
- declinul calităţii
b. Trăsături .
- globalizarea - se manifestă în toate compartimentele sistemului de
învăţământ, până la tactica didactică;
- mondiali zarea - se petrece şi în ţările cele mai bogate (datorită inegalităţilor
existente) dar şi în cele sărace (întreţinută de lipsa resurselor)
- se exprima prin decalaje şi disproporţii între componentele şi nivelurile
structurii:
- materiale
- de conducere
- de adaptare internă
- de relaţie cu mediu
45
 Concluzie: Criza educaţiei reflectă:
- decalajul existent între ceea ce i se pretinde şcolii din partea societăţii şi ceea
ce poate oferi ea astăzi;
- inerţia sistemului de învăţământ, conservator, reticent la schimbarea rapidă;
- tendinţa de a rezolva problemele noi cu mijloace vechi, neadecvate, ceea ce nu
face decât să ducă la efecte dezorganizante
- accentuarea disfuncţionalităţilor mai ales acolo unde criza şcolii este o
expresie a crizei sistemului sistemului social . . .
- Criza educaţiei (a şcolii) este o realitate şi nu doar o invenţie a
sociologilor;
- Are multiple forme de manifestare, de la ineficienta instituţiilor până la
comportamentul şi posibilităţile de înserare în dinamica socialului a
absolventului.

2. Poziţii teoretice faţă de criza educaţiei

Se disting două poziţii:

- de critică constructivă
- de critică distructivă
a. Critica distructivă
- este reprezentată în principal de Ivan Illich. Susţine:
- şcoala prelungeşte în forme proprii, manipularea omului exercitată de
sistemul birocraţiei din care face parte
- ea nu îşi atinge scopul, raţiunea existenţei sale deoarece:

- costă prea scump în raport cu rezultatul

- acaparează, administrează şi stochează materialele didactice fără efect
formativ individualizat

- forţează rezultatul instituţional, mai ales în obţinerea de diplome care oferă

şansa de a obţine un rol social chiar şi iară competenţă.
- şcoala reprezintă un eşec social
- sugerează ideea "deşcolarizării societăţii" deoarece şcoala împiedică dezvoltarea
societăţii
Este cert că soluţia avansată de Illich nu rezolvă problemele crizei.
Meritul său constă în faptul că sesizează existenţa reală şi problemele crizei
şcolare.
b. Critica constructivă:
- a fost lansată de Ph. Coombs şi conţinută în alte Rapoarte şi Analize
efectuate în anii ‘80 sub conducerea UNESCO.
- evidenţiază aspectele negative care întreţin starea de criză
- este o premisă pentru elaborarea unor soluţii viabile.

46
 3. Reforma de structură ca soluţie a crizei
- Este o soluţie constructivă integrală atunci când structurile vechi şi
conţinuturile devin depăşite sau numai corespund solicitărilor sociale de toate
genurile.
- vizează toate nivelurile structurii sistemului de învăţământ (materiale,
de conducere, de adaptare, de relaţie cu mediu)
- importantă este sesizarea ponderii funcţionale a fiecărui nivel.
a. La nivel material, reforma vizează:
- proiectarea unei noi politici a resurselor şcolare (umane,
didactice, financiare)
- modificarea condiţiei profesorului, rezolvarea
contradicţiei între nivelul academic şi de pregătire cerut profesorului
şi degradarea continuă a condiţiei acestuia.
b. La nivelul structurii de conducere vizează:
- optimizarea raportului între factorul managerial şi cel administrativ;
- plasarea în prin plan a conducerii de tip performant
- ca noua conducere să aibă perspectivă, să fie vizionară şi eficientă;
- o nouă structură a conducerii.
c. Adaptarea internă, în situaţia unui buget mic este
singura posibilă. Ea vizează:
- noi organizări interne
- recombinări de componente
- axarea pe un aspect important cu efecte aşteptate
- în unele ţării occidentale adaptarea internă s-a petrecut după sau
este în curs:
- în Japonia s-a pus accentul pe dezvoltarea
creativităţii
- în SUA s-au adoptat soluţii de descentralizare
- în Suedia s-a pus accentul pe rolul şcolii de baza
pentru reducerea eşecului şcolar.
- în Franţa s-a căutat ca şcoala să devină un
centru de inovare multiplă.
- participarea activă a profesorilor la restructurarea internă.
d Relaţia cu mediul, insuficientă şi ineficientă în momentul de faţă,
trebuie remodelată.
Se impun: - cuplaje cu exteriorul: - cu piaţa muncii
- cu mass -media
- cu piaţa formării profesionale
- cu cercetarea ştiinţifică

4. Reforma în România
Învăţământul este o componentă importantă a ansamblului social. El ţine

47
 permanent contactul cu mutaţiile sociale revoluţionarea societăţii generează şi
revoluţionarea sistemului de învăţământ.
Ex. Haret a încercat modernizarea învăţământului prin aducerea lui la
nivelul cerinţelor Europene ale epocii ( după model francez)
- l-a concretizat în 3 legi privind învăţământul secundar şi superior (1898),
învăţământul profesional (1898) şi învăţământul primar, primar -profesional,
primar -superior şi normal primar (l 900).
- în perioada interbelică reforma învăţământului a fost determinată de
noul cadru democratic creat după Marea Unire. Apar proiecte noi:
- S. Mehedinţu propune înfiinţarea unei şcolii pregătitoare în
mediul rural;
-I Petrovici propune un învăţământ pentru elite;
- D. Gusti, propune şcoli ţărăneşti superioare pentru adulţi;
În 1948 se produce reforma comunistă:
- se urmărea formarea unor personalităţi capabile să
folosească liber, creator şi responsabil cadrul democratic existent.
Noua situaţie socială şi politică din România (după 1989) determină o nouă
reformă.
a. Reforma învăţământului in România -concept
- este parte a reformei educaţiei
- constă în înlăturarea disfuncţionalităţilor din învăţământ:
- discontinuitatea între nivelurile şi treptele de şcolaritate,
-falsificarea raportului între cultura generală şi cultura de
specialitate mai ales la nivelul liceului (prea multe licee de
specialitate)
- existenţa unor valori pedagogice care nu mai
corespund triplului proces de transmitere spre economia de
piaţă, spre regimul politic democratic, spre mediul cultural
al societăţii informatizate.
- transmite cunoştinţe dar nu formează pentru producerea de
cunoştinţe;
- deviza realistă a interdisciplinarităţii este ornament retoric;
- nu lasă spaţiu semnificativ pentru parcursurile
individualizate de pregătire
- este egalitarist, performanţele individuale se bucură doar de
aprecieri festive
- operează cu standarde locale, naţionale de
apreciere când cunoaşterea s-a globalizat.
- este un învăţământ care s-a obişnuit cu presiunea de corupere (la
notare, la ocupări de posturi, la examen) într-un timp în care fiabilitatea
partenerului este esenţială.
- Deci: nu putem considera învăţământul nostru bun atât timp cât România este una
din cele mai sărace ţări europene.
48
 Toate acestea arată că:
- sistemul de învăţământ moştenit a fost conceput pentru a satisface
finalităţile educaţiei comuniste;
- învăţământul reformat vizează următoarele finalităţi:
- asigurarea unei educaţii de bază pentru toţi cetăţenii sub forma unor competenţe
minime necesare vieţii şi muncii într-o societate democratică;
- promovarea unui învăţământ deschis capabil să răspundă intereselor, aptitudinilor
şi aspiraţilor celor mai diverse;
- formarea unor cetăţeni conştienţi şi responsabili;
- formarea noilor competenţe profesionale;
- axarea învăţământului nu pe o specializare îngustă, ci pe disponibilitatea de
cunoaştere şi acţiune, pe adaptarea continuă la situaţii schimbate.
Definiţie: Reforma desemnează schimbarea globală a structurilor, instituţiilor şi
cadrului de organizare, conform noilor finalităţii şi noului model al educaţiei. Se
degajă o concluzie:
- reforma este necesară precum oxigenul
- fără ea România va rămâne:
- ţara săracă de azi
- pradă demagogilor de ocazie
- pradă hemoragiei de tineri specialişti
b. Strategia reformei
Strategia se referă la ansamblul acţiunilor derivate din politica educaţiei şi
cuprinde programele specializate axate pe principalele probleme de rezolvat.
Vorbim de:
1.Amplitudinea reformei
- nu se limitează la ameliorări cosmetice sau măsuri corective limitate
- se referă la restructurarea întregului cadru de organizare a învăţământului.
- reface capacitatea de autoreglare a învăţământului
- aduce procesul de învăţământ la standarde de performanţă occidentale.
2. Agenţii reformei
- principali sunt: profesori, studenţi, elevi
- sistemul se reformează prin factori politici de putere: ei trebuie să înţeleagă că nu
este un joc politic, un compromis politic, ci o schimbare de sistem pornită din
considerente profesionale.
3. Schimbări imediate
- elaborarea unui curriculum naţional şi reorganizarea nivelurilor, filierelor şi
formelor învăţării şi studiului.
- schimbarea caracterului învăţământului prin plasarea rezolvării de probleme, a
inovării şi cercetării ştiinţifice la baza universităţilor
- deschiderea unităţilor de învăţământ spre nevoile mediului înconjurător economic,
social, cultural.
- ameliorarea infrastructurii şi conectarea unităţilor de învăţământ la magistralele
49
naţionale şi internaţionale ale comunicaţiei.
schimbarea managementului şcolar şi academic prin descentralizare, autonomie
instituţională, realizarea de legături multiple cu instituţii de învăţământ dezvoltate
din lume pe baza compatibilităţilor de organizare, funcţionare şi criterii de
performanţa.
4. Trebuie să ducă la:
- restrângerea drastică a analfabetismului şcolar şi funcţional,
consolidarea învăţământului vocaţional, adaptarea reţelei şcolare şi
universitare la nevoile ţării, sporirea efectivului de liceeni şi studenţi.
- organizarea alături de învăţământul consacrat, de forme non - tradiţionale de
învăţământ (formare continuă, învăţământ la distanţă etc).
- normalizarea structurii sistemului de învăţământ şi compatibilizarea sa
internaţională.
- schimbarea caracterului învăţământului în favoarea învăţământului conceput ca
rezolvare de probleme.
- instalarea parcursurilor individuale de pregătire ca efect al posibilităţii
de alegere a disciplinelor de către elevi şi studenţi.
- autonomia instituţiilor şcolare inclusiv sub aspectul stabilirii părţii "locale" a
curriculum-ului şi a angajării personalului didactic.
- sistem modern de evaluare a cunoştinţelor, trecerea la evaluarea instituţională.
- relansarea cercetării ştiinţifice în universităţii;
- folosirea comunicaţiilor electronice pentru accesul la bazele de date din mari
universităţi ale lumii;
- punerea ascensiunii în ierarhiile didactice în dependenţă exclusivă de performanţe
profesionale;
- transformarea mobilităţii internaţionale în parte a pregătirii unui tânăr.
- acreditarea unităţilor de învăţământ superior particulare şi de stat.

BIBLIOGRAFIE
S. Cristea, Fundamentele pedagogice ale reformei învăţământului, EDP, 1996.
D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 207-
231.

Probleme pentru dezbateri

1. Teorie şi practică în reformă
2. Mutaţii realizate în învăţământul universitar
3. Expresiile disfuncţionalităţilor din învăţământ în universitate.

Extrageţi ideile esenţiale pe tema:

Criza lumii moderne, studiind următoarea bibliografie:
Rene Guenon, Criza lumii modeme, Editura
Humanitas 1993.
50
 IX. EDUCAŢIA PERMANENTĂ

Când am analizat conceptul educaţie, am arătat că:

- este un proces complex;
- cuprinde toţi oamenii în stare să înveţe;
- se realizează în trei forme:
- formală;
- informală.
Aceste aprecieri conţin ideea educaţiei permanente.
"Educaţia permanentă este un proces de perfecţionare a dezvoltării
personale, sociale si profesionale pe durata întregii vieţi a indivizilor în scopul
îmbunătăţirii calităţii vieţii, atât a indivizilor, cât şi a colectivităţilor. Aceasta
este o idee comprehensivă şi unificatoare care include învăţarea formală,
nonformală şi informală pentru dobândirea şi îmbogăţirea unui orizont de
cunoaştere care să permită atingerea celui mai înalt nivel de dezvoltare posibil în
diferite stadii şi domenii ale vieţii (H. R. Dave)
Odată acceptată, această caracterizare permite o serie de reflecţii asupra
educaţiei permanente.
1. Sfera şi conţinutul conceptului
Educaţia permanentă a devenit în ultima perioadă un concept fundamental al
sociologiei. Sintagma a apărut în 1919 când, Comitetul pentru educaţia adulţilor
din Anglia, aducea în atenţie această posibilitate educaţională. A fost impus de:
- mutaţiile importante din viaţa economică, politică, socială,
informaţională care solicită oameni noi şi uzează rapid cunoştinţele;
- necesitatea existenţei unui sistem al educaţiei adulţilor; -
reconsiderarea unor "idei pilon" ale organizării educaţiei:
- copilăria este vârsta ideală pentru educaţie;
- în scoală elevul învaţă totul pentru viaţă;
- şcoala este principalul (uneori singurul) mijloc de realizare
a educaţiei;
- apariţia unor factori educogeni noi (mass-media,
organizaţii, etc.) şi necesitatea articulării lor într-un
"continuum educaţional". Cristalizarea sferei şi conţinutului
nu este facilă:
- nici astăzi nu există acceptarea unanimă a sferei şi conţinutului;
- deşi în practică educaţia permanentă a căpătat contur de multă
vreme (încă în secolul XEX-lea Grundtvig punea bazele construirii
universităţilor ţărăneşti daneze), deşi ideea exista în germene la marii clasici ai
pedagogiei din perioada ascensiunii burgheziei (Comenius, în "Pampeida",
confirma că: "Tota vita schola est" concepând întreaga viaţă ca pregătire în
trepte) sfera şi conţinutul încep să ia contur abia în secolul XX.
51
 - în 1936 Bachelard foloseşte termenul "şcoală permanentă"
şi apoi "pedagogie permanentă";
- de multe ori este identificat cu:
- o nouă formă a educaţiei;
- o nouă latură a educaţiei (de pildă perfecţionarea profesională);
- permanenţa educaţiei (caracterul istoric);
- auto-educaţia (am vorbit într-o temă anterioară);
- educaţia adulţilor (se referă la educaţia specifică vârstei adulte
neşcolare). Sunt pertinente următoarele afirmaţii despre educaţia
permanentă:
- ca sistem, înglobează toate dimensiunile actului educativ;
- este un principiu al organizării integrale a
sistemului educativ (are caracter paradigmatic);
- vizează integralitatea fiinţei umane (omul primeşte toate
influenţele de care dispune societatea şi in tot timpul vieţii sale);
- realizată organizaţional şi funcţional, devine un mod de a fi, de a
se adapta al omului;
- conduce la mutaţii importante în sistemul educaţiei şi în primul
rând în cel şcolar; - este o ofertă pe care fiecare ţară este datoare să
o facă cetăţenilor săi (în Legea nr.84 - Legea învăţământului, la
art.15, educaţia permanentă apare ca element distinct al
sistemului de învăţământ alături de celelalte elemente).
Definiţie: Educaţia permanentă reprezintă un mod posibil de organizare şi
desfăşurare a activităţii educative, care presupune integrarea tuturor factorilor
sociali educogeni într-un sistem care să acţioneze asupra fiecărui individ, în
modalităţi variate şi specifice, cu scopul de a permite performanţa individuală a
tuturor cetăţenilor pe toată perioada vieţii în sens larg putem afirma că educaţia
permanentă se realizează deoarece:
- oamenii sunt supuşi unor diverse influenţe educaţionale tot
timpul vieţii
Analizaţi următorul text: „Sociologia este chemată să stabilească criterii
care ajută la elucidarea acelor implicaţii ale educaţiei permanente legate
de domeniul său. Ea va trebui să-şi mobilizeze şi experienţa, să ofere
planuri de acţiuni şi să conducă cercetarea către ţeluri educaţionale
corespunzătoare.

2. Starea actuală a educaţiei permanente

- nimeni nu se poate sustrage acestor influenţe.
Dacă o considerăm în sensul afirmaţiilor pertinente de mai sus atunci se
constată că:
- suntem încă în faza discuţiilor care vizează înţelegerea

52
corectă şi unitară a conceptului şi deschiderea căilor posibile de organizare şi
realizare;
- ideea educaţiei permanente inspiră majoritatea reformelor
educative în lume;
- nu există încă un sistem complet articulat care să se ofere drept
model, de aceea şi efectele unui astfel de sistem sunt doar presupuse;
- sunt încercări şi experienţe (mai ales în ţările scandinave);
- conceptul şi analiza lui sunt incluse în programele şcolare
ale cursului de pedagogie din universităţi;
- a devenit un principiu nescris în legile care organizează
învăţământul: în acestea se arată că învăţământul se călăuzeşte şi după acest
principiu precizându-se cum se reflectă el în formularea obiectivelor, în
selectarea conţinuturilor, a metodelor şi tehnicilor de învăţare, în realizarea
evaluării, în relaţiile dintre profesori şi elevi, în formarea şi
perfecţionarea
profesorilor,
- realizarea educaţiei permanente începe cu elaborarea unei
strategii de realizare care vizează cel puţin:

- detectarea elementelor de integrat;

- căile prin care fiecare element contribuie
la realizarea sistemului;
- finalităţile sistemului;
- resursele organizării şi desfăşurării
(financiare, umane, materiale).
3. Agenţii educogeni şi rolul lor în realizarea sistemului educaţiei
permanente
În fiecare perioadă istorică societatea beneficiază de un anumit
număr de factori sociali educogeni.
- educaţia permanentă caută să integreze toţi factorii;
- cu cât societatea este mai dezvoltată cu atât numărul şi calitatea
factorilor sunt superioare etapelor precedente,
Sesizând prezenţa şi rostul acestor factori, Nietzche scrie: "Orice este
viu are nevoie în jurul său de o atmosferă, de un halou tainic; dacă acest
înveliş îi este luat, dacă o religie, o creaţie artistică, un geniu, sunt
condamnaţi să se rotească în univers ca nişte constelaţii fără atmosferă - să nu
ne mai mirăm de rapida lor decădere, de înăsprirea şi sterilizarea lor. Căci aşa
se întâmplă cu toate lucrurile de seamă ... animalul cel mai mizerabil poate
împiedica naşterea celui mai falnic stejar, dacă-i înainte ghinda." (A doua
consideraţie inoportună. Editura Ararat, 1994, p.65-66).
În perioada actuală, agenţii educogeni sunt:
- instituţii şi organizaţii formale:
- şcoala;
53
 - familia;
- biserica;
-armata;
- partide politice;
- sindicate;
- de perfecţionare profesională;
- grupări culturale, tehnico - ştiinţifice, sportive;
- cercuri;
- cluburi;
- cenacluri;
- case de cultură;
- echipe.
- media (mijloace de comunicare în masă):
- radioul;
- televiziunea;
- presa;
- teatrul;
- cinematograful.

Refaceţi diviziunea bazată pe criterii după bibliografia parcursă într-o

temă anterioară

- de la ţară la ţară, cuprinderea acestora într-un sistem organizat este

mai mult sau mai puţin reuşită.
Observaţii: - din cele arătate nu trebuie înţeles că integrarea acestor
factori poate fi realizată doar pe baza unei concepţii ideologice şi pe baza unui
principiu de integrare;
- comunismul şi orice altă dictatură nu a reuşit sa realizeze
educaţia permanentă (în sensul definiţiei) deşi a beneficiat de câte o ideologie;
le lipsea însă principiul unificator care să fie pe măsura oamenilor concreţi.
Voi arăta în continuare aspecte ale posibilului şi realului cu privire la
rolul unora dintre factorii sociali educogeni în realizarea educaţiei
permanente (a acelora care influenţează sau sunt influenţaţi de activitatea
profesorului).
a. Şcoala
- educaţia nu este monopolul şcolii în perioada contemporană;
- sistemele educaţionale de până acum s-au bazat pe monopolul şcolii;
- au apărut noi medii educaţionale, concurente, capabile să
ofere alternative la educaţia şcolară (profesorul nu mai este singurul
educator).
- a devenit pertinentă ideea poţi ivit căreia şcoala reprezintă o etapă

54
fundamentală a educaţiei permanente. Din această situaţie decurge că:
- rolul şcolii nu scade până la dispariţie;
- rolul şcolii creşte în condiţiile modificării poziţiei
sale tradiţionale şi a conţinutului care o caracterizează;
- şcoala are sarcina de a realiza educaţia iniţială pe care să
se bazeze educaţia ulterioară, adică:
- să asigure finalitatea cerută de piaţa muncii şi de
integrarea socială;
- să asigure o deschidere pentru continuarea
pregătirii individuale pe parcursul vieţii;
- Gaston Mialaret consideră că şcoala trebuie să pregătească
elevii formându- le:
- aptitudini pentru reînnoire; posibilitatea
reconversiunii dorinţa de perfecţionare şi de nou;
- deprinderi de folosire a timpului liber într-un
mod pe cât posibil mai inteligent şi mai profitabil.
- şcoala trebuie să reconsidere (în noile condiţii)
obiectivele, conţinuturile, metodele, tehnicile de evaluare.
Concluzie: şcoala reprezintă aşadar, în ideea acceptării principiului
educaţiei permanente, o etapă pregătitoare pentru ca omul să-şi poată
continua formarea în tot restul vieţii.
b. Media
- forţa educativă a mediei este astăzi recunoscută;
- acţionează atât pe plan şcolar cât şi extraşcolar;
- se manifestă ca factor educogen la toate vârstele;
- integrarea într-un sistem coerent de educaţie (educaţie
permanentă) este dificilă dacă acţiunile mass-mediei nu sunt guvernate de
principiul educaţiei permanente.
în şcoală, mijloacele de comunicare în masă:
- au pătruns tot mai mult;
- sunt utilizate ca mijloace purtătoare de informaţie didactică;

- nu suprimă rolul profesorului, rămân un complement al

activităţii profesorului. în afara şcolii mass-media:
- formează opinii;
- de regulă, acţiunile mass-media sunt lipsite de respectarea
principiilor didacticii; satisfac dorinţa şi nu dezirabilul (sunt
călăuzite de principiul eficienţei economice şi nu al educaţiei
permanente; împăcarea celor două este imposibilă).

c. Grupări culturale, tehnico-ştiinţifice, sportive

Sunt foarte multe care primesc sub influenţa lor educativă elevii,
55
studenţii şi oamenii ieşiţi de pe băncile şcolii.
Noi suntem interesaţi de cele organizate şi conduse de profesori,
numite generic "activităţi extradidactice":
- cercuri ştiinţifice şi tehnico-educative;
- colective artistice;
- echipe sportive.
Caracteristici:
- nu sunt prevăzute în planul de învăţământ;
- participarea elevilor este facultativă şi/sau opţională;
- conţinutul se realizează prin cooperarea profesorului cu elevii;
- de regulă, sunt impregnate cu metode, mijloace, tehnici
specifice actelor didactice.

Concluzie: grupările culturale, tehnico-ştiinţifice, sportive,

reprezintă contribuţia nespecifică a şcolii la realizarea educaţiei permanente;
permit utilizarea, pentru dezvoltare, a fundamentelor create de procesul de
învăţământ.

BIBLIOGRAFIE

Bontaş L. Pedagogie, Editura AU, 1994, p.266-270, 273-277, 287-292

Dave R.H. (sub redacţie), Fundamentele educaţiei permanente, EDP, 1991.
Jinga L, Istrate E. (coord.), Manual de pedagogie, Editura AII, 1998,p.l61-182
D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 232-
258.
Stoian S., Educaţie şi societate, Editura Politică, 1971, p.219-280
Văideanu G., Educaţia la frontiera dintre milenii, Editura Politică, 1988,
p.135-145
XXX, Revista de pedagogie (în cuprins: Educaţia permanentă) nr.3/1993.

Probleme pentru dezbatere

1. Enumeraţi şi analizaţi acţiunile educative înscrise în educaţia
permanentă la care veţi participa ca profesor.
2. Analizaţi rolul ciclului primar în realizarea educaţiei permanente.
3. Analizaţi rolul televiziunii în realizarea educaţiei permanente.

56
 X. MICROGRUPURI SOCIALE EDUCAŢIONALE

Macrosocialul este produsul existenţei a numeroase zone componente,

fiecare alcătuind ceea ce se numeşte microsocial.
- analiza microsocialului, a grupului social educaţional, a câştigat teren, mai
ales după al doilea război mondial, la concurenţă cu analiza educaţiei în
macrosocial.

1. Grupul social – perspectiva teoretică

- grupurile sociale sunt de mare diversitate, numărul şi complexitatea
lor crescând odată cu sporirea „vârstei” societăţii.
- sunt rezultatul tendinţei proprii oamenilor de a replica scopurile pe
care şi le propun;
- apartenenţa la grup poate fi:
- naturală (ex.: se naşte într-o familie)
- voluntară (ex.: aderi la un grup religios)

O grupare de oameni formează un grup dacă:

- se ghidează în acţiune după obiective comune şi recunosc relaţiile
ierarhice;
- le sunt proprii un sistem de valori şi norme de acţiuni;
- au suficiente condiţii materiale (sedii, fonduri) şi reprezentări
simbolice, semne distincte (insigne, steaguri, ştampile).

Enumeraţi câteva grupuri umane cunoscute care îndeplinesc cerinţele

de mai sus.
Grupurile pot fi:
primare
a
secundare

Lecturând N. Goodman, Introducere în sociologie, Editura Litera,

Bucureşti, f.a., pp. 87-89, evidenţiaţi diferenţele calitative dintre cele
două tipuri de grupuri.

mici – 2-40 membri

b
mari

57
 2. Microgrupul educaţional
- descoperirea grupului ca obiect educaţional este de dată relativ
recentă, aproximativ din a doua jumătate a sec. XX;
- sunt valabile şi teoretic următoarele întrebări:
- ce este grupul social – educaţional?
- care sunt potenţele educative ale microgrupului?
- În ce constă specificul realizării educaţiei în grup?
- perspectiva sociologică asupra valenţelor educative ale grupului
educaţional a depăşit, prin valoarea rezultatelor, perspectiva
pedagogică, caracteristici principale:
- cumulează, în proporţii care variază de la caz la caz, însuşirile
grupurilor primar şi secundar;
- nu se supune unei diviziuni tradiţionale;
- este penetrabil intervenţiei educative;
- are o structură în care sunt cuprinşi educatorul şi cei de educat ca
forţe interne la care se adaugă şi forţe externe tot mai influente
(părinţii celor de educat, factori politici, comunitatea etc.);
- satisface concomitent două costuri corelate:
- generează norme şi modele educaţionale;
- permite exercitarea forţei educative a educatorului asupra
tuturor celor de educat. Este astfel, deopotrivă, mediu
educogen şi mediu educativ).

Analizăm în continuare patru microgrupuri educaţionale considerate

astăzi ca având importante valenţe educative.

3. Clasa de elevi ca microgrup educaţional

- americanii sunt cei care au deschis drumul studierii microgrupului
şcolar; s-a format o teorie a grupului şcolar, bazată pe teoria grupurilor mici.
Clasa de elevi este prin excelenţă, grup educaţional

Manifestează următoarele trăsături specifice:

- scopul alcătuirii clasei (nu al clasei ca grup) este acumularea de către
fiecare component a experienţei cognitive şi motorii necesare
parcurgerii ciclului următor de pregătire şi a formării profesionale;
- clasa nu este şi nu devine colectiv tocmai pentru că nu-i este propriu
un scop;
- procesul prin care fiecare elev îndeplineşte scopul alcătuirii clasei este
procesul de învăţare;
- componentele umane ale clasei sunt profesorii şi elevii între care se
nasc multiple relaţii;
58
 - este grup formalizat şi ierarhizat. Fiecare clasă de elevi incumbă
trăsăturile organizaţiei;
- relaţiile interumane din clasă (dintre profesori şi elevi, dintre elevi)
sunt deopotrivă de comunicare şi afective.
Încercaţi să evidenţiaţi, luând exemplu o clasă pe care o cunoaşte, particularităţile
acestor relaţii, manifestarea lor concretă.

- nu-i este propriu liantul organizării sociale dat de acţiunea comună

pentru realizarea unui scop comun. Nu urmăreşte:
10. succesul comun, ci pe cel individual;
Ce părere aveţi despre întrecerea la învăţătură organizată între clase sau şcoli?

20. ajutorul comun şi dezinteresat pentru succesul colectiv, ci efortul

individual realizat.
Ce părere aveţi despre organizarea grupelor de „întrajutorare” în clasa de elevi?

- vârsta membrilor grupului şcolar este de regulă, aceeaşi sau foarte

apropiată; supoziţia, după sex, este eterogenă.

Concluzie: clasa de elevi este un microgrup psiho-socio-pedagogic de

mare complexitate, format din elevi şi profesori între care se stabilesc relaţii de
mare diversitate şi dinamism, formalizat şi ierarhizat astfel încât permite
funcţionarea procesului tip învăţare la care iau parte membrii săi orientat
preponderent spre acumularea de către fiecare elev a experienţei cognitive şi
motrice necesare parcurgerii ciclului următor de pregătire şi a formării
profesionale dar şi spre iniţierea în comportamentul social aşteptat de societate
de la cetăţenii săi.

4. Comunitatea religioasă ca microgrup educaţional

Şi credincioşii se supun tendinţei oamenilor în general, aceea de a se
asocia în vederea satisfacerii nevoilor, intereselor sau a dispoziţiilor lor
afective.
- grupurile religioase sunt studiate de sociologia religiei;
- sociologia educaţiei descoperă rolul educativ al acestui tip de grup ca
forţă de iradiere în mediul social intern lui dar şi în mediul social din afara lui.
Includem în microgrupurile religioase educaţionale:
- parohiile;
- comunităţile monastice;
- grupările sectante;
59
 - formaţiuni religioase independente.

Lecturând D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul

European, Iaşi, 2003, pp.276-277, puneţi în evidenţă specificul,
particularităţile fiecărui tip de grup.

Principalele caracteristici ale grupului mic religios sunt:

- organizarea este strict ierarhizată;
- parohia, dintre toate grupurile amintite, se exprimă educaţional
dincolo de graniţele sale; celelalte grupuri sunt de regulă închise;
- educaţia are ca efecte convertirea membrului grupului religios;
- se formează prin voluntariat şi astfel relaţiile din grup stau sub semnul
coeziunii voluntare şi a acordului.

5. Subunitatea militară la microgrup educaţional

- organizarea armatei este fragmentată în multe grupuri între care

subunitatea (plutonul, compania) reprezintă micro-grupul militar.
Principalele caracteristici:
- se constituie ca structură organizatorică necesară în realizarea misiunii
de către eşalonul militar superior;
- membrii sunt clar ierarhizaţi prin statul de funcţii detaşându-se
comandantul;
- misiunea principală a subunităţii este cea de luptător, finalitate la care
se ajunge prin parcurgerea unor procese de mare diversitate, între care cel
educaţional este de mare importanţă;
- este integrată într-o grupare superioară cantitativ şi calitativ;
- rolul membrilor în funcţionalitatea subunităţii este stabilit înainte de a
fi populată cu aceştia;
- la formare, prin membrii săi, subunitatea este deosebit de eterogenă;
- este colectiv în sens sociologic.

Argumentaţi că subunitatea, spre deosebire de clasa de elevi, este

colectiv.

- militarii se supun educaţiei, nu o acceptă voluntar, ea nu serveşte

nemijlocit celui de educat. Este înţeleasă ca o plată pe care este dator şi
obligat să o achite orice cetăţean, ca o jertfă la care el consimte.
- Educaţia realizată în grupul militar nu este cumulativă cu cea
anterioară sosirii în armată şi cu cea de după plecarea din serviciul militar.

60
 BIBLIOGRAFIE
Crăciunescu R., Studiul clasei de elevi ca grup social, în: Revista de
pedagogie nr.3/1970, p.19-26
Cuciuc, C., Dupu, C., Introducere în sociologia religiei, vol.2,
Editura Gnosis, Bucureşti, 1998
Nicola I., Microsociologia colectivului de elevi, Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1976
Popovici D., Introducere în pedagogia militară, Editura Licorna,
Bucureşti, 1999
D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi,
2003, p. 261-283.

Probleme pentru dezbatere:

1. Rolul educativ al profesorului în clasa de elevi.

2. Caracterizaţi complexitatea clasei de elevi ca sistem social (cu
referiri la clada la care aţi făcut practica pedagogică).
3. Apreciaţi rolul educativ al grupului religios din care faceţi parte.

Lecturaţi şi sub genericul: Gestionarea de către educator a comunicării în clasa

de elevi, extrageţi ideile principale din L. Culda, Organizaţiile, Editura Licorna,
Bucureşti, 2000, p.186-191

61