Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Sociologia Educatiei (Note de Curs) - Popovici Dumitru
Sociologia Educatiei (Note de Curs) - Popovici Dumitru
SOCIOLOGIA EDUCAŢIEI
-Curs-
Sibiu 2010
1
CUPRINS
3
I. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI
EDUCAŢIEI
1. Pedagogia şi sociologia
a. Pedagogia
• Despre educaţie în sens larg, putem vorbi odată cu apariţia oamenilor
- alături de instinct oamenii au început să folosească în
rezolvarea problemelor, experienţa proprie sau pe cea a altora.
• Pedagogia a apărut mult mai târziu
- termenul "pedagog" a fost folosit înainte de apariţia
pedagogiei (însemna sclavul care conducea copilul
stăpânului la şcoală)
- termenul "pedagogie" apare, se pare, în sec. XIV, iar
pedagogia, ca sistem de ideii, s-a conturat începând cu
Renaşterea şi până în sec. XIX.
• Astăzi pedagogia se prezintă ca ştiinţă unitară, complexă, având ca obiect de
studiu educaţia
- există multiple diviziuni în interiorul ei.
• Se pot desprinde două curente importante în dezvoltarea pedagogiei:
-individualist
- sociologic
b. Sociologia ( socius = soţ, asociat, logos = teorie, ştiinţă ). Înseamnă
că sociologie = ştiinţa formelor de viaţă socială de la cele mai simple la cele
mai complexe.
- numele acestei preocupări teoretice a fost dat de A. Comte;
- este un produs al vremurilor moderne (de la Renaştere încoace);
• este o ştiinţă unitară dar şi extrem de diversă cuprinzând o mulţime de
ramuri (sociologii de ramură).
2. Studierea educaţiei
Obiect deosebit de complex, educaţia este studiată din multiple
perspective care oferă şi nume rezultatelor obţinute.
Pot fi puse în evidenţă cel puţin următoarele ştiinţe ale educaţiei:
- istoria educaţiei;
- economia educaţiei;
4
- psihologia educaţiei;
- pedagogia generală;
- pedagogia comparată;
- pedagogia socială, etc.
Se observă că se detaşează două perspective de analiză ale educaţiei
- pedagogică;
- nepedagogică (istoria, psihologia, sociologia etc.)
Perspectiva pedagogică a generat ştiinţele care fac parte din corpul
pedagogiei iar cea de-a două perspectivă a generat ştiinţe de ramură ale
ştiinţelor de bază,
Ştiinţele pedagogice ale educaţiei, în special pedagogia generală s-au
constituit pe scheletul individualismului fiind studii asupra efectelor educaţiei
asupra individului.
La mijlocul sec. XIX au apărut critici la adresa orizontului individualist
conştientizându-se dimensiunea socială a educaţiei (implicarea ei socială şi
faptul că este rezultat al dinamicii sociale).
- a început o altfel de analiză a educaţiei care a dus la sociologia
educaţiei.
Altfel explicat:
- modificarea capacităţii de procesare a omului (rezultat al educaţiei)
poate fi efect al presiunilor educative desfăşurate de indivizi, cu rezultate asupra
individului ("de la om la om")
- ştiinţa care studiază acest proces este în orizont individualist - sau, poate fi efect
al presiunilor sociale (colective) asupra capacităţii sociale de procesare - ştiinţa
care studiază acest proces este în orizont sociologic. Schimbarea perspectivei de
analiză a făcut necesară sociologia educaţiei.
6
- discriminările realizate între ştiinţele despre educaţie apropiate cum
sunt: sociologia pedagogică, pedagogia socială, sociologia şcolară, pedagogia
sociologică, antropologia educaţiei.
Considerăm că din sociologia educaţiei nu pot lipsi
următoarele teme ca problematică:
- rolul social al educaţiei; învăţarea socială;
- socializare şi educaţie;
- accesul la educaţie; situaţia şanselor,
- sistemul educaţional;
- dimensiunea procesuală a educaţiei;
- grupul educaţional ca sistem social;
- poziţia socială a educatorului şi a celui de educat;
- democratizarea educaţiei;
- educaţia permanentă;
- criza educaţiei.
Desigur că fiecare dintre aceste teme poate fi fragmentată, rezultatele
constituindu-se în tot atâtea subiecte componente ale conţinutului
sociologiei educaţiei. Important este ca modalitatea de a le trata să nu fie
străină de metoda sociologică. Procedând astfel,Dicţionarul de sociologie
(coord. C.Zamfir, L. Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1993), apreciază ca
valabile următoarele domenii de interes prioritar:
- raporturile între sistemul de învăţământ ca sistem al profesionalizării
forţei de muncă şi procesele de mobilitate şi stratificare socială;
- factorii care influenţează cererea individuală de educaţie şi capacitatea
structurală şi funcţională a sistemului de învăţământ de a o întâmpina;
- contribuţia educaţiei la dobândirea personală a unui anumit status social-
economic;
- rolul educaţiei în distribuirea inegalităţilor sau în realizarea
oportunităţilor sociale şi profesionale;
- implicarea educaţiei în procesele de reproducere socială şi culturală;
- identificarea şi caracterizarea raporturilor dintre structura socială, codurile
transmisiei culturale şi formele conştiinţei individuale şi sociale;
- modul de intervenţie al factorilor sociali şi ai structurii sociale în selecţia
şi transmiterea cunoaşterii educaţionale;
- modele şi practici de şcolarizare şi aculturaţie (proces de interacţiune între
două culturi aflate în contact reciproc);
- raporturi între învăţământ şi alte componente ale domeniului social.
În raport cu problematica abordată, cu nivelul teoretic la care se
situează, sociologia educaţiei poate fi generală sau aplicată.
- dacă se are în vedere rolul jucat în ansamblul societăţii asupra
modificării capacităţii de procesare atunci perspectiva este generală
(„macrosociologică”);
7
- dacă se are în vedere rolul unei instituţii educogene (de pildă şcoala),
atunci perspectiva este particulară, aplicată („microsociologică”).
Observaţie. Aceste două orientări au marcat evoluţia sociologiei educaţiei în
sec. XX. Cercetările la nivel „macrosociologic” nu sunt incompatibile
cu cele la nivel „microsociologic”. Este necesară o continuă mediere între
cele două orientări. Apelând numai la studiul macrosociologic, apare riscul de a
"descoperi" fapte, fenomene sociale, independente de actorii lor.
BIBLIOGRAFIE:
T. Herseni, Ce este sociologia ? Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981;
D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p.7-29;
Stoian Stanciu, Educaţie şi societate, Editura Politică, 1971, p.34-45.
L. Ţopa, T. Truţer, Sociologie pedagogică, Editura Ştiinţifica, Bucureşti,
1971, p. 5-16;
S. Cristea, C. Constantinescu, Sociologia educaţiei, Editura Hardiscom,
8
Piteşti, 1998, p. 125-127.
9
II. NAŞTEREA ŞI EVOLUŢIA SOCIOLOGIEI EDUCAŢIEI
Ca toate celelalte ştiinţe, sociologia educaţiei are o istorie ce merită relevată
pentru că oferă informaţii din care înţelegem starea sa actuală.
10
- în Evul Mediu, educaţia religioasă era clar socială
- al doilea val al civilizaţiei (industrialismul) a negat caracterul
individual al educaţiei şi a adus în prim plan educaţia socială, colectivă
- este de admis că bazele teoretice ale pedagogiei sociale au fost
puse de iluminiştii francezi care au adus în discuţie termenul "gloată" şi rolul
statului în educarea gloatei;
- în sec. XIX Fichte, cu ale sale "Reden an die Deutsche Nation",
concepe un sistem de educaţie socială;
- contribuţii definitorii au adus Durkheim şi Natorp.
Emile Durkheim
- sociolog francez care considera pedagogia ca ştiinţă foarte importantă
- constata că "fiecare societate, privită printr-un moment al
dezvoltării sale, are un sistem de educaţie care se impune indivizilor, cu o
forţă în general irezistibilă";
- părinţii nu pot educa copiii cum vor ei, ei trebuie să vrea să-i
educe după cum li se dictează de către societate;
- ca să înţelegem cum se face educaţia trebuie să înţelegem
caracteristicile întregii societăţi. Educaţia îşi găseşte deci sursa în
specificul societăţii,
- Ca urmare:
- scopul educaţiei este de a forma omul dar numai aşa cum îl vrea
societatea adică de a forma o "fiinţă socială", un "om nou";
- pentru o atare realizare statul trebuie să subordoneze educaţia.
Concepţia lui Durkheim:
- violentează individul şi disponibilităţile sale (omul se naşte
fără disponibilităţi", este doar dotat cu un "ecran" pe care nu este afişat ceva,
"tabula rasa")
- individul este nesocotit;
- este tributar sociologismului.
Paul Natorp este autorul unei lucrări intitulate: "Pedagogia
socială "(1899).
- el pleacă de la cunoaştere care devine baza pedagogiei sale;
- cunoaşterea omului nu este determinată individual, ci social - omul
devine om numai prin societate;
- scopul educaţiei este formarea destoiniciei omului necesară în a
contribui la clădirea societăţii umane
- educaţia trebuie să fie socială ."Noţiunea pedagogiei sociale - scrie
Natorp – afirmă aşadar recunoaşterea principială că educaţia individului
este condiţionată social în fiecare direcţie tot atât cât, pe de altă parte, o
plăsmuire omenească de viaţă socială este fundamental condiţionată prin o
potrivită educaţie adecvată ei, a indivizilor care trebuie să ia parte la această
viaţă".
11
Deci: -colectivitatea are importanţă primordială în educaţie;
- rolul individului în educaţie este să suporte presiunea socială
şi să accepte benevol rolul său de servitor al colectivităţii;
- pedagogia socială desemnează o teorie despre educaţia
întregului popor. Teoria comunistă a pus de asemenea accentul pe
educaţia socială vorbind despre:
- omogenizarea educaţională
- ideologie unică
- cod moral unic
- instituţii cu o singură direcţie educaţională
- înlăturarea alternativelor educaţionale.
A construit o pedagogie socială specifică. În România, în perioada
interbelică, pedagogia socială s-a dezvoltat sub directoratul lui D. Gusti.
- a avut ca obiect fundamentarea ştiinţifică a acţiunii culturale de masă pe
cercetarea sociologică a realităţii sociale, a condiţiilor manifestărilor,
necesităţilor şi aspiraţiilor diferitelor unităţi sociale, considerate obiect al
educaţiei.
Concluzii:
Putem pune în evidenţă următoarea linie de evoluţie a pedagogiei:
- apariţia pedagogiei clasice (generale) individualistă → strădania de
a o consolida cu baze teoretice a făcut să devină pedagogie
experimentală (nu a putut înlătura individualismul) → a apărut o nouă
perspectivă asupra educaţiei, socială şi, ca urmare pedagogia socială.
Tendinţa ca pedagogia să se bazeze pe ideea omului natural bun şi
dezvoltarea lor liberă (concepţie biologizantă, individualistă sau
psihologizantă) este depăşită azi.
A apărut o nouă perspectivă de a privi actul educaţional, perspectiva
socială şi, odată cu aceasta, au fost create mai multe perspective de
analiză:
-sociologia educaţiei;
- pedagogia sociologică
- pedagogia socială
- sociologia pedagogică.
Din această perspectivă sociologia educaţiei are o dublă
provenienţă: pedagogică şi sociologică.
Numiţi cele două surse intelectuale ale apariţiei sociologiei educaţiei. Cine este
întemeietorul acestei ştiinţe?
12
2. Sociologia educaţiei şi ştiinţele socio-pedagogice
Am arătat că apariţia sociologiei a generat posibilitatea şi
necesitatea realizării legăturii dintre pedagogie şi sociologie. O pedagogie
pură, lipsită de aportul sociologiei, prin care s-ar putea înţelege
dimensiunea socială a procesului educativ, este goală de conţinut, iar
practicile educative pe care le ghidează sunt lipsite de eficienţă. Ca urmare
au luat naştere, în timp, diferite modalităţi de a concretiza această legătură.
- ştiinţele apărute au încercat să revendice un teritoriu de studiu,
metode proprii de cercetare, loc precis în ansamblul ştiinţelor despre
educaţie;
- nu au apărut toate deodată, ci pe rând, unele chiar înlocuindu-le pe
altele;
- au apărut lucrări dedicate fiecăreia dintre ele, dar şi lucrări care au
negat posibilitatea fiecăreia.
Prima ştiinţă apărută a fost pedagogia socială.
- a desemnat, din perspectivă socială, preocuparea la adresa educaţiei,
încercarea de a se opune perspectivei individualiste proprie pedagogiei
clasice;
- domeniul pe care-l ocupa la început a fost luat de sociologia
educaţiei; astăzi pedagogia - socială se ocupă numai de asistenţa educativă
oferită de stat şi de societate în afară de cadrele şcolii;
- din această perspectivă unii autori consideră că pedagogia
socială cuprinde şi alte discipline: pedagogia comparată, sociologia
pedagogică, psihologia socială a educaţiei, pedagogia familiei, pedagogia
mass - media, pedagogia militară.
Pedagogia sociologică - reprezintă un curent, o orientare în pedagogie,
care are ca obiect mijloacele de educaţie social integratoare cum sunt
comunităţile de muncă, jocurile, formele activităţilor educaţionale de grup.
- cel care a adus în atenţie denumirea pedagogie sociologică şi
domeniul propriu de cercetare a fost Georges Rouma, în 1914. "Câmpul
de investigaţie - scrie Rouma - al pedagogiei sociologice, cuprinde
cercetări ştiinţifice şi experimentale asupra fiecăruia din factorii de
mediu, fizic şi social, studii asupra evoluţiei tendinţelor sociale
naturale ale copilului şi a factorilor care favorizează sau împiedică
această evoluţie, în sfârşit, pedagogia sociologică utilizează aceste
materiale în vederea reformelor practice".
- este o disciplină pedagogică.
Sociologia pedagogică
- Aloys Fischer deosebeşte între sociologia pedagogică şi
pedagogia sociologică considerând pentru fiecare un domeniu propriu
valabil;
- admite că sociologia pedagogică reprezintă "o privire sociologică
13
asupra educaţiei" adică cercetarea sociologică a laturilor educaţiei, a
formelor şi scopurilor sale;
- putem preciza că sociologia pedagogică se dedică într-adevăr
cercetării sociologice a proceselor educaţionale dar numai a celor cuprinse
în aria pedagogiei (se consideră că aria este cea a şcolii; în acest sens
sociologia pedagogică dezvăluie rolul procesului social în actul învăţării şi
în cel al educării tinerei generaţii)
-este o disciplină de ramura din cadrul pedagogiei
-rolul său este de a furniza interpretări despre procesul desfăşurat în
şcoală;
„Obiectul sociologiei pedagogice - scrie L. Ţopa şi T. Truţer - este
cercetarea, studiul proceselor educaţionale cuprinse în sfera şi în conţinutul
specific pedagogiei, pentru a evidenţia relaţia lor cu fenomenele sociale şi
culturale concret istorice".
Sociologia educaţiei
- îşi datorează numele lui E. Durkheim, sociologul care a predat, succesiv
la Bordeaux şi la Sorbona, pedagogia şi sociologia;
- dezvoltă concepţia sociologică asupra educaţiei la începutul sec.
XX scriind şi o lucrare, rămasă de referinţă în bibliografia sociologiei
educaţiei, intitulată "Educaţie şi sociologie," (1922). Pedagogul român G.G.
Antonescu scrie: "Numim pe E.Durkheim creatorul concepţiei sociologice a
educaţiei, pentru că el îi dă o formulare precisă şi ştiinţifică. Pedagogia socială a
tui Natorp sau Educaţie socială a americanilor nu sunt decât o vagă presimţire a
ei".
- astăzi Sociologia educaţiei cuprinde multe dintre domeniile de care s-au
ocupat ştiinţele analizate mai sus.
Concluzie: "În linii generale, cei care s-au ocupat iniţial de educaţie din
punct de vedere social, într-un fel sau altul au folosit termenul de pedagogie
socială. La scurtă vreme după aceasta a apărut cel de sociologia educaţiei,
împământenit cu deosebire de sociologia durkheimiană. Un alt termen, în
sfârşit introdus cam în acelaşi timp, este cel de "pedagogie sociologică" ca o
încercare de a atrage parcă atenţia că e vorba totuşi, în primul rând de educaţie.
„În folosirea acestor termeni (şi ai altora la fel), specialiştii se
străduiesc uneori să facă deosebiri sau cel puţin nuanţări, dar nu o dată un
termen e folosit în locul celuilalt sau pentru aceeaşi idee e folosit când un
termen, când altul" (Stanciu Stoian).
Şi noi am încercat aici acelaşi lucru, sperăm, cu rezultate mai bune.
14
BIBLIOGRAFIE
Construiţi rezumate pe temele de mai jos după ce aţi consultat bibliografia indicată.
15
III. METODOLOGIA CERCETĂRII ÎN SOCIOLOGIA
EDUCAŢIEI
De reţinut că:
- metodele şi aplicarea lor sunt dependente de concepţia teoretică
(paradigma) căreia i se subordonează cercetătorul. "Toţi cei care s-au ocupat
17
teoretic sau practic de educaţie s-au raliat, în mod explicit sau implicit, unui
sistem filozofic" - scrie E. Planchard.
Exemplu:
- E. Durkheim a formulat "regulile metodei sociologice" după cum i-a
dictat concepţia sa despre societate;
- M. Weber a apelat la metode concordante cu propria "sociologie
interpretativă"
- etnometodologia ("propune o abordare micro-socială a educaţiei care
pleacă de la ideea că explorarea şi interpretarea acesteia împung, în mod
prioritar - în raport cu analiza globală - observarea evenimentelor aflate în
derulare în diferite medii şi situaţii concrete") a dezvoltat metode etnografice.
- datorită diversităţii metodelor s-a ajuns la o diviziune valabilă a
practicii metodologice:
- practica metodologică "obiectivă";
- se aseamănă cu cea utilizată în ştiinţele naturii căutând
să se ajungă la reguli, norme, legi;
- avansează spre empirism
- practica metodologică "interpretativă";
- se pune accentul pe specificul subiectiv al faptelor sociale
- analizele sunt dependente de luarea în seamă a
semnificaţiilor investite şi vehiculate de factorii sociali în interacţiunile şi
situaţiile lor sociale.
În sociologia educaţiei au fost dezvoltate ca metode principale de
culegere a datelor în vederea explicării corecte a domeniului de studiu:
- ancheta socială
- analiza documentelor sociale
- observaţia
- experimentul,
2. Metode de cercetare în sociologia educaţiei
Caracterul complex al ştiinţei de care ne ocupăm precum şi al
obiectului său au determinat şi nevoia unor metode diverse (de sorginte
sociologică), dar şi adaptarea unora la specificul obiectului de studiat.
Este posibilă o grupare a metodelor:
- de descriere
- de măsurare
- de descriere şi măsurare
- experimentale
Caracterizăm pe cele mai importante:
a. Metode de descriere:
- observaţia - interviul
- convorbirea - analiza documentelor
- comparaţia - ancheta sociologică
18
Observaţia = perceperea sistematică a atitudinilor, comportamentelor şi
interacţiunilor participanţilor la actul educativ, în momentul manifestării lor,
conform unui plan dinainte elaborat şi cu ajutorul unor tehnici specifice de
înregistrare.
- Observatorul poate adopta trei roluri:
- participant la acţiune (este educator) înregistrând, după
desfăşurare, informaţiile esenţiale;
- se situează în afara acţiunii culegând informaţii cu ajutorul
unor tehnici speciale
- participant parţial şi cercetător în acelaşi timp.
Se remarcă faptul că practica de investigare a consacrat trei posibilităţi:
- înregistrarea datelor în procesul observaţiei;
- folosirea unor aparate de înregistrare;
- înregistrarea datelor după încheierea acţiunii.
Ancheta sociologică - cuprinde tehnici şi procedee specifice atât
interviului cât şi chestionarului sociologic.
- nu poate controla cu exactitate variabilele implicate; - presupune un
demers metodologic riguros;
- informaţiile fiind furnizate de participanţi la acţiune se are în vedere
ca domeniul de cercetat să fie cunoscut de oamenii chestionaţi;
- poate să conducă la erori datorate:
- modului defectuos de lucru;
- lipsei de cooperare din partea subiecţilor.
b. Metode de măsurare:
- metoda antropometrică - sunt măsurate caracteristicile biologice ale
subiecţilor
- metoda psihometrică.- sunt măsurate energia psihică, potentele
funcţiilor psihice: impresionabilitatea, memoria, sensibilitatea, etc.;
- metoda sociometrică - se măsoară relaţiile dintre oameni, calitatea lor.
Ca procedee se utilizează testul sociometric sau psihodrama.
- metoda statistică - se măsoară valorile statistice centrale cum sunt:
mediana, media, dominanta,
c. Metode de descriere şi măsurare (relaţionarea lor)
- metoda monografică (monografie = alegerea unui domeniu determinat pentru
a-1 pătrunde cât mai adânc). Nu se fac doar constatări, ci şi măsurări şi
evaluări.
d. Metode experimentale
- experimentul sociologic - metodă de cercetare a relaţiilor cauzale dintre fapte,
fenomene şi procese educaţionale care constă în măsurarea acţiunii variabilelor
independente asupra variabilelor dependente, în condiţiile în care acţiunea altor
factori, nespecificaţi în ipoteză, este ţinuta sub control;
- cercetătorul provoacă fenomenul de studiat pentru a-1 putea
19
studia;
- este o observaţie provocată.
Apreciaţi conţinutul următorului text: „Ştiinţele umane uzează în
principal, de cinci metode fundamentale de investigare a universului
empiric: experimentul, observaţia (propriu-zisă), analiza documentelor,
interviul, ancheta, ultimele patru fiind variante ale observaţiei, dar care,
datorită dificultăţilor mari dintre ele, pot fi considerate ca metode de sine
stătătoare” (T.rotariu, P. Iluţ).
BIBLIOGRAFIE
1. Societatea şi educaţia
Societatea:
- este produsul relaţiilor dintre oameni
- cuprinde mai multe componente, fiecare cu un anumit rol în
conservarea şi în devenirea ei;
- cuprinde componente umane dar şi complexităţi de tip biotic şi abiotic.
- se modelează în conformitate cu starea şi evoluţia capacităţii de
procesare a oamenilor care o compun.
Societatea umană este divizată în structuri politico - administrative, în ţări,
naţiuni.
- pentru fiecare dintre ele sunt valabile afirmaţiile de mai sus.
21
vizează direct schimbări la nivelul oamenilor.
- educaţia se regăseşte în toate acţiunile importante
desfăşurate în viaţa socială: economice, politice, artistice,
religioase, etc.
b. Armata
- rolul armatei este multiplu
- educaţia reprezintă una din sarcinile sale importante:
- problema principală este dacă fiecare organ de presă şi nu numai, răspunde sau
nu dezideratelor educative.
- trebuie să coopereze cu alţi agenţi educogeni
- sa nu se lase pradă ademenirilor de ordin financiar care pot ameninţa
satisfacerea rolului educativ.
Concluzie. Educaţia nu este numai o problemă personală, ci una cu
largi valenţe sociale.
BIBLIOGRAFIE
24
V. DIMENSIUNEA PROCESUALĂ A EDUCAŢIEI
1. Procesul de învăţământ şi societatea
Am arătat că procesul prin care şcoala satisface menirea sa educativă
este procesul de învăţământ .
- în acest fel şcoala se diferenţiază de alţi agenţi educogeni.
Sun aspect sociologic suntem interesaţi de:
- populaţia şcolară;
- relaţia proces de învăţământ-solicitare socială;
- calitatea procesului de învăţământ.
a. Populaţia şcolară.
- este exponenta infrastructurii procesului de învăţământ dar şi
produsul esenţial al funcţionării sale.
- Cele mai semnificative caracteristici ale evoluţiei demografice cu rol
asupra populaţiei şcolare sunt:
- evoluţia demografică generală;
- fenomen demografic particular.
1. Conţinutul
2. Procesul de învăţare.
- reprezintă o componentă a procesului de învăţământ;
- este strict dependent de calitatea celor care participă: profesori şi
elevi.
Gândiţi asupra contribuţiei profesorului la realizarea calităţii procesului
de învăţare.
- este dependent şi de solicitările sociale.
3. Resurse utilizate.
- se referă la baza materială şi la fondurile financiare avute la
dispoziţie.
- Procesul de învăţare presupune cheltuieli materiale şi financiare.
27
Încercaţi să descoperiţi cărţi prin care şcolile suplinesc
insuficienţa resurselor financiare primite în ceea ce priveşte dotarea
cu mijloace didactice şi materiale necesare procesului de învăţare.
28
c. Activităţi recreative
- rolul activităţilor recreative este de a stimula capacitatea general
umană a soldaţilor, de a satisface această capacitate şi de a
preîntâmpina poziţia sa pedagogică.
- se „încarcă bateriile” militarilor pentru următoarea etapă de pregătire.
- orice frustrare a lor peste măsura necesară, atentează brutal la
existenţa şi la promovarea autonomiei vieţii personale.
- sunt activităţi conduse, cu participare colectivă; ele nu epuizează
timpul la dispoziţie al militarului, ci doar îl modelează.
d. Educarea moralului
Moralul soldatului reprezintă un set de convingeri, întemeiate pe
argumente diverse, ce favorizează succesul acţiunilor în care este angrenat
soldatul (pregătire sau luptă).
- este alcătuit din suma trăirilor soldatului, din accepţii şi valori
comune cu ale colegilor şi face posibil răspunsuri raţionale, afective şi
comportamentale comune cu ale subunităţii în situaţia în care valorile comune
sunt puse în joc.
- înzestraţi cu moralul dezirabil, militarii răspund favorabil, prin acceptare,
comenzilor din interiorul armatei şi nefavorabil, prin respingere, influenţelor
dezorganizate exercitate din exterior.
Efecte:
- imediate - organizante
- de durată - dezorganizante
29
BIBLIOGRAFIE
30
VI. SOCIALIZARE ŞI EDUCAŢIE
1. Aspecte introductive
2. Caracterizarea socializării
Def,: învăţarea unor roluri, capacitatea de a împărţi cu ceilalţi aceleaşi
semnificaţii, de a răspunde şi de a le anticipa aşteptările, de a interioriza norme,
valori, sisteme de gândire
- omul se integrează astfel în societate, având în comun cu ceilalţi modul
de a gândi, de a simţi, de a se comporta
- socializarea se realizează prin învăţare (în cel mai larg sens posibil),
cuprinzând:
- învăţarea organizată
- experienţa nemijlocită a contactelor umane
- este totodată procesul de maturizare socială a individului (se întemeiază şi
pe maturizarea biologică)
- este un proces cu mai multe trepte
- este un proces bilateral în care însuşirile ereditare ale omului deţin un
rol important
- este un proces de individualizare în dublu sens;
- ca dobândire a conştiinţei de sine;
- ca diferenţiere de alţi indivizi;
31
- prin socializare omul se realizează pe sine, multiplicându-şi şi
rafinându-şi nevoile; îşi construieşte procesorii socializanţi;
- nu este identic cu civilizarea omului pentru că socializarea este mai
cuprinzătoare înglobând şi forme mai puţin civilizate;
- procesele de socializare sunt multidimensionale, încep cu cele de şcolar,
adolescent, profesionist, tată, etc. şi continuă modificându-se în funcţie de
încercările sociale şi psihice prin care individul trece de-a lungul vieţii
- sunt pertinente următoarele distincţii: având la bază criterii.
Când se are în atenţie procesul de viaţă al omului evidenţiem:
- socializarea primară
- socializarea secundară
În raport cu contextul social al socializării desprindem:
- socializarea oamenilor pentru viaţa privată
- socializarea oamenilor pentru viaţa publică
- socializarea publică profesională
- socializarea publică cetăţenească
Când avem în atenţie socializarea pentru viaţa publică putem divide în
interiorul ei:
- între aceste tipuri de socializare sunt ample conexiuni
- se realizează, în principal, prin presiunea exercitată de
factori ai socializării
- nu se identifică cu integrarea socială care
desemnează starea de asamblare şi ajustare reciprocă,
într-un sistem organizat, a unei totalităţi de elemente
între care se stabilesc raporturi de interdependenţă
- socializarea presupune şi resocializare.
Încercaţi să introduceţi educaţia în educaţia socializării.
a. Teorii interacţioniste
- autorii interpretează societatea ca o sumă a interacţiunilor între oameni
32
- ei intră în relaţii multiple schimbând informaţii,
atitudini, reacţii, simboluri
- în acest ansamblu oamenii receptează îndeosebi
simboluri (cel mai important este limba maternă)
- se formează astfel capacităţi interpretative sociale
(homointerpretori socio-integratori).
- Freud, şi el adept şi creator al unei teorii interacţioniste, consideră că
oamenii se nasc cu impulsuri lăuntrice, cu dorinţe ale "sinelui" ce se cer
reglementate de către "supraeu" depozitarul normelor, interdicţiilor, valorilor
pe care societatea le impune individului. "Eul" ca etaj mijlociu, asigură
echilibrul între cele două etaje
- viaţa oamenilor este dominată de lupta internă între etapele
psihicului, lupta care trece prin ceea ce el a numit etapele psihosexuale.
b. Teorii cognitive
- interpretează socializarea ca formare continuă, prin îmbinarea
factorilor sociali şi cei naturali (individuali) care conduc la formarea a
schemelor cognitive
- este cunoscută teoria lui Piaget care pune în evidenţă 4 etape
ale formării capacităţii cognitive a omului;
- senzoriomotorie (până la 2 ani);
- preoperaţională (2-7 ani);
- operaţiilor concrete (7-11 ani);
- operaţiilor formale (peste 12 ani).
L.Culda vorbeşte despre formarea interpretorilor socio-interogatori
care fac posibilă socializarea.
Sunt pertinente următoarele concluzii:
- socializarea reprezintă procesul social fundamental care asigură
continuitatea, stabilitatea, dar şi schimbarea societăţii.
- este contradictorie producând efecte organizate dar şi dezorganizate.
- se realizează de-a lungul întregii experienţe sociale a individului,
cuprinzând două mari etape: primară şi secundară.
- indivizii participă la procese socializatoare diferite.
33
- reglarea cognitivă (moduri de gândire şi de expresie);
- şansele de progres ale membrilor familiei
- determină tipul de socializare la care îşi supun copiii
- structura familiei (numărul de copii, ordinea naşterii, densitatea naşterii)
- fratele mai mare primeşte mai multă atenţie şi este supus la o
presiune mai mare pentru reuşită
- îşi asumă responsabilităţile, rolul de lider
- cu cât naşterile sunt mai dese, părinţii folosesc mai mult
tehnici represive de reglare a comportamentului
- situaţia familiei în stratificarea socială determină:
- antrenarea copiilor în responsabilităţi
- tipul şi intensitatea agresivităţii
- tipul de creativitate
- cultura familiei (pattern-ul cultural) determină:
- manifestarea lingvistică
- viziunea asupra realului
Se observă că:
- educaţia este parte a socializării;
- tendinţa este ca aria propriei educaţii să acopere cât mai mult astfel încât
factorii proprii socializării să-şi diminueze forţa;
34
- educaţia deţine un rol important în procesul socializării, fără ea fiind
imposibilă constituirea eului social orientat spre prezent, dar şi spre viitor;
- educaţia reprezintă componenta organizată, profesionistă a socializării;
- este certificat următorul fapt: cu cât educaţia deţine o pondere mai mare în
totalul socializării, cu atât, în evoluţie, individul are şansa unei traiectorii mai
benefice, atât pentru el cât şi pentru modul său existenţial;
- în fiecare din tipurile de socializare educaţia joacă un anumit rol.
Enumeraţi trei aspecte prin care se evidenţiază rolul educativ în
socializarea secundară.
6. Resocializarea
Socializarea, realizată în limitele organizărilor sociale actuale,
determinată de factorii existenţi, conduce la:
- diferenţierea oamenilor şi a grupurilor din care fac parte
- raportarea particulară şi voluntară la organizările sociale înglobante
- conştientizarea diferenţelor între oameni şi grupuri
- posibilitatea apariţiei situaţiilor conflictuale, a interesului şi dezinteresului
oamenilor pentru anumite aspecte ale vieţi sociale
- blocarea indivizilor într-o organizare socială
- prin apartenenţă limitată, fără deschidere suficientă, oamenii devin
vulnerabili la manipulare.
Resocializarea
- se referă la procesul prin care un om neadaptat social la care
socializarea nu s-a produs (în mod autentic) este readus la acceptarea
normelor, valorilor sociale proprii timpului său.
- se realizează în "instituţii totale" (grup sau organizaţie care are
controlul aproape total şi continuu asupra individului)
- se încearcă să se şteargă efectele socializării anterioare
- se realizează în: - închisori
- centre de reeducare
- lagăre de concentrare
- lagăre de muncă
35
BIBLIOGRAFIE
1. M Agabrian, Sociologie, Editura Institutul European, Iaşi, 2003
2. P. Golu, Învăţare şi dezvoltare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.,
1985, p.88-109
3. D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p.
163-186.
4. E. Stănciulescu, Teorii sociologice ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi,
1996, p.20-24
36
VII. DEMOCRAŢIA EDUCAŢIONALĂ
1. Conceptul
Înţelegem prin democraţia educaţională acea stare a educaţiei în care
organizarea, administrarea şi desfăşurarea ei se realizează pe baza principiilor
democraţiei.
- este un mod de a fi al educaţiei.
Importantă este relaţia dintre democraţia politică şi cea educaţională.
- relaţia lor este biunivocă.
c. Democratizarea şcolii
Democratizarea şcolii este una din componentele esenţiale ale
democratizării educaţiei. Ea cuprinde o problematică largă.
Ne oprim în această temă, la trei dintre temele cele mai semnificative:
- conducerea şcolii;
- proiectarea curriculară;
- conducerea procesului de învăţare.
0
1 .Conducerea şcolii
Democratizarea presupune perfecţionarea activităţii de conducere la
toate nivelurile, dar în mod special în:
- organizarea structurilor necesare pentru egalizarea şanselor,
- organizarea structurilor pentru promovarea deschisă a valorilor
reprezentative şi legitime.
Democratizarea conducerii depinde de:
- capacitatea factorului politic angajat în decizia pedagogică globală
39
mecanismul funcţional al şcolii şi relaţiile sale cu viaţa cetăţii, cu
comunitatea locală;
- acceptarea ideii drumului normal şi ireversibil al schimbării: de la
mijloace administrative, fixe, dictatoriale, la structuri profesioniste, bazate pe
ştiinţă;
- instituirea relaţiilor de conducere "reţea" care să înlocuiască structura
piramidală (presupune ca puterea şi comunicarea să aibă un singur sens: de la
vârf spre bază);
- construirea consiliilor consultative teritoriale, funcţionale şi
profesioniste, ca alternative instituţionale la puterea executivă, de regulă unică;
- acceptarea şi instituirea alegerii conducătorilor bazată pe normele de
competenţă pedagogică şi managerială (pregătire profesională, activitate
profesională, activitate metodico- ştiinţifică, activitate didactică).
20.Proiectarea curriculară
Democratizarea şcolii presupune, în această direcţie, fructificarea
tuturor potenţialităţilor de care dispune şcoala:
- individual;
- organizate: - consilii consultative;
-catedre;
-comisii metodice, în acest fel decizia curriculară este descentralizată şi cu
atât mai pertinentă.
40
- nivelul la care predă;
- politica şcolii;
- abilităţile elevilor,
- trăsăturile proprii de caracter.
Sunt puse în evidenţă, de regulă, trei stiluri:
- autoritar,
- democratic;
- laissez-faire.
Stilul democratic presupune cel puţin:
- împărţirea de către profesor a unora dintre responsabilităţile sale
elevilor;
- elevii asumă decizii şi consecinţele deciziilor;
- realizarea în clasă de "instituţii" ale elevilor, consilii, sisteme
serviciu, întâlniri cu profesori conduse de elevi, etc.
Principalele verbe care caracterizează stilul democratic sunt:
- a fi prietenos - a influenţa -a încuraja -a fi ferm
- a ajuta - a stimula -a convinge -a îndruma
- a fi deschis, cinstit - a fi atent
- a realiza acorduri - a negocia idei.
41
celelalte.
Aceasta a însemnat că :
- întâmplarea are un rol tot mai nesemnificativ în pregătirea copiilor
- apariţia domeniului organizat de pregătire generează consecinţe noi pentru
viitorul celor care urmează.
43
- a fost însă o mobilitate aparentă pentru că rolurile exercitate nu erau pe
măsura statutelor la care au ajuns cei mai mulţi oameni S-a produs o
prăbuşire motivaţională.
b.Ca egalizare a şanselor de reuşită în învăţare
- înseamnă că şcoala creează condiţii psihopedagogice necesare pentru
valorificarea potenţialului fiecărui individ care o urmează.
Sunt considerate ca viabile următoarele soluţii care vin în întâmpinarea
eliminării/diminuării inegalităţilor şi întronării egalităţii şanselor.
- individualizarea deplină a procesului de învăţare (" a oferi fiecărui
individ un ritm şi forme de învăţare care să i se potrivească").
- schimbarea metodelor şi mijloacelor
- distribuire echitabilă în toate şcolile a calităţii educaţiei şi a
profesioniştilor autentici
- pregătirea unitară a cadrelor didactice
- deschiderea şcolii spre oportunităţile pe care societatea le impune.
- prelungirea şcolarizării obligatorii până la vârsta de 16 ani pe fondul
aceluiaşi trunchi comun de pregătire generală
- reorganizarea efectivelor şcolare în sens calitativ (flexibilitatea
structurilor) şi cantitativ (reducerea numărului de elevi în clase) pentru
optimizarea relaţiei profesor -elevi.
- conceperea unei pedagogii a succesului şcolar care să ofere baza
teoretică a valorificării depline a potenţialului elevilor în condiţiile oferite de
şcoală.
BIBLIOGRAFIE
xxx Sociologia educaţiei şi a învăţământului.. E.D.P, Bucureşti, 1977, p.98 -106.
S. Cristea, Fundamente pedagogice ale reformei învăţământului, EDP, Bucureşti,
1994, p. 193-215.
A. Miroiu (coord) Învăţământul românesc azi. Studii de diagnoză, Editura
Polirom, Iaşi, 1998, p.139 -157.
D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 187-
204.
44
VIII.CRIZA ŞI REFORMA EDUCAŢIEI
Termenul criză a primit mai multe accepţii de-a lungul timpului (în
funcţie de domeniul şi natura problemelor abordate)
- în sociologie şi filozofie termenul s-a impus la sfârşitul sec XX;
- după primul război mondial problema crizei ( mai ales cea cu
referire la cultură) a căpătat o amploare deosebită, inclusiv în România;
- Sintagma "criză a educaţiei" a fost lansată de PH. Coombs în 1968 pe
baza unor analize a situaţiei de pe teren.
46
3. Reforma de structură ca soluţie a crizei
- Este o soluţie constructivă integrală atunci când structurile vechi şi
conţinuturile devin depăşite sau numai corespund solicitărilor sociale de toate
genurile.
- vizează toate nivelurile structurii sistemului de învăţământ (materiale,
de conducere, de adaptare, de relaţie cu mediu)
- importantă este sesizarea ponderii funcţionale a fiecărui nivel.
a. La nivel material, reforma vizează:
- proiectarea unei noi politici a resurselor şcolare (umane,
didactice, financiare)
- modificarea condiţiei profesorului, rezolvarea
contradicţiei între nivelul academic şi de pregătire cerut profesorului
şi degradarea continuă a condiţiei acestuia.
b. La nivelul structurii de conducere vizează:
- optimizarea raportului între factorul managerial şi cel administrativ;
- plasarea în prin plan a conducerii de tip performant
- ca noua conducere să aibă perspectivă, să fie vizionară şi eficientă;
- o nouă structură a conducerii.
c. Adaptarea internă, în situaţia unui buget mic este
singura posibilă. Ea vizează:
- noi organizări interne
- recombinări de componente
- axarea pe un aspect important cu efecte aşteptate
- în unele ţării occidentale adaptarea internă s-a petrecut după sau
este în curs:
- în Japonia s-a pus accentul pe dezvoltarea
creativităţii
- în SUA s-au adoptat soluţii de descentralizare
- în Suedia s-a pus accentul pe rolul şcolii de baza
pentru reducerea eşecului şcolar.
- în Franţa s-a căutat ca şcoala să devină un
centru de inovare multiplă.
- participarea activă a profesorilor la restructurarea internă.
d Relaţia cu mediul, insuficientă şi ineficientă în momentul de faţă,
trebuie remodelată.
Se impun: - cuplaje cu exteriorul: - cu piaţa muncii
- cu mass -media
- cu piaţa formării profesionale
- cu cercetarea ştiinţifică
4. Reforma în România
Învăţământul este o componentă importantă a ansamblului social. El ţine
47
permanent contactul cu mutaţiile sociale revoluţionarea societăţii generează şi
revoluţionarea sistemului de învăţământ.
Ex. Haret a încercat modernizarea învăţământului prin aducerea lui la
nivelul cerinţelor Europene ale epocii ( după model francez)
- l-a concretizat în 3 legi privind învăţământul secundar şi superior (1898),
învăţământul profesional (1898) şi învăţământul primar, primar -profesional,
primar -superior şi normal primar (l 900).
- în perioada interbelică reforma învăţământului a fost determinată de
noul cadru democratic creat după Marea Unire. Apar proiecte noi:
- S. Mehedinţu propune înfiinţarea unei şcolii pregătitoare în
mediul rural;
-I Petrovici propune un învăţământ pentru elite;
- D. Gusti, propune şcoli ţărăneşti superioare pentru adulţi;
În 1948 se produce reforma comunistă:
- se urmărea formarea unor personalităţi capabile să
folosească liber, creator şi responsabil cadrul democratic existent.
Noua situaţie socială şi politică din România (după 1989) determină o nouă
reformă.
a. Reforma învăţământului in România -concept
- este parte a reformei educaţiei
- constă în înlăturarea disfuncţionalităţilor din învăţământ:
- discontinuitatea între nivelurile şi treptele de şcolaritate,
-falsificarea raportului între cultura generală şi cultura de
specialitate mai ales la nivelul liceului (prea multe licee de
specialitate)
- existenţa unor valori pedagogice care nu mai
corespund triplului proces de transmitere spre economia de
piaţă, spre regimul politic democratic, spre mediul cultural
al societăţii informatizate.
- transmite cunoştinţe dar nu formează pentru producerea de
cunoştinţe;
- deviza realistă a interdisciplinarităţii este ornament retoric;
- nu lasă spaţiu semnificativ pentru parcursurile
individualizate de pregătire
- este egalitarist, performanţele individuale se bucură doar de
aprecieri festive
- operează cu standarde locale, naţionale de
apreciere când cunoaşterea s-a globalizat.
- este un învăţământ care s-a obişnuit cu presiunea de corupere (la
notare, la ocupări de posturi, la examen) într-un timp în care fiabilitatea
partenerului este esenţială.
- Deci: nu putem considera învăţământul nostru bun atât timp cât România este una
din cele mai sărace ţări europene.
48
Toate acestea arată că:
- sistemul de învăţământ moştenit a fost conceput pentru a satisface
finalităţile educaţiei comuniste;
- învăţământul reformat vizează următoarele finalităţi:
- asigurarea unei educaţii de bază pentru toţi cetăţenii sub forma unor competenţe
minime necesare vieţii şi muncii într-o societate democratică;
- promovarea unui învăţământ deschis capabil să răspundă intereselor, aptitudinilor
şi aspiraţilor celor mai diverse;
- formarea unor cetăţeni conştienţi şi responsabili;
- formarea noilor competenţe profesionale;
- axarea învăţământului nu pe o specializare îngustă, ci pe disponibilitatea de
cunoaştere şi acţiune, pe adaptarea continuă la situaţii schimbate.
Definiţie: Reforma desemnează schimbarea globală a structurilor, instituţiilor şi
cadrului de organizare, conform noilor finalităţii şi noului model al educaţiei. Se
degajă o concluzie:
- reforma este necesară precum oxigenul
- fără ea România va rămâne:
- ţara săracă de azi
- pradă demagogilor de ocazie
- pradă hemoragiei de tineri specialişti
b. Strategia reformei
Strategia se referă la ansamblul acţiunilor derivate din politica educaţiei şi
cuprinde programele specializate axate pe principalele probleme de rezolvat.
Vorbim de:
1.Amplitudinea reformei
- nu se limitează la ameliorări cosmetice sau măsuri corective limitate
- se referă la restructurarea întregului cadru de organizare a învăţământului.
- reface capacitatea de autoreglare a învăţământului
- aduce procesul de învăţământ la standarde de performanţă occidentale.
2. Agenţii reformei
- principali sunt: profesori, studenţi, elevi
- sistemul se reformează prin factori politici de putere: ei trebuie să înţeleagă că nu
este un joc politic, un compromis politic, ci o schimbare de sistem pornită din
considerente profesionale.
3. Schimbări imediate
- elaborarea unui curriculum naţional şi reorganizarea nivelurilor, filierelor şi
formelor învăţării şi studiului.
- schimbarea caracterului învăţământului prin plasarea rezolvării de probleme, a
inovării şi cercetării ştiinţifice la baza universităţilor
- deschiderea unităţilor de învăţământ spre nevoile mediului înconjurător economic,
social, cultural.
- ameliorarea infrastructurii şi conectarea unităţilor de învăţământ la magistralele
49
naţionale şi internaţionale ale comunicaţiei.
schimbarea managementului şcolar şi academic prin descentralizare, autonomie
instituţională, realizarea de legături multiple cu instituţii de învăţământ dezvoltate
din lume pe baza compatibilităţilor de organizare, funcţionare şi criterii de
performanţa.
4. Trebuie să ducă la:
- restrângerea drastică a analfabetismului şcolar şi funcţional,
consolidarea învăţământului vocaţional, adaptarea reţelei şcolare şi
universitare la nevoile ţării, sporirea efectivului de liceeni şi studenţi.
- organizarea alături de învăţământul consacrat, de forme non - tradiţionale de
învăţământ (formare continuă, învăţământ la distanţă etc).
- normalizarea structurii sistemului de învăţământ şi compatibilizarea sa
internaţională.
- schimbarea caracterului învăţământului în favoarea învăţământului conceput ca
rezolvare de probleme.
- instalarea parcursurilor individuale de pregătire ca efect al posibilităţii
de alegere a disciplinelor de către elevi şi studenţi.
- autonomia instituţiilor şcolare inclusiv sub aspectul stabilirii părţii "locale" a
curriculum-ului şi a angajării personalului didactic.
- sistem modern de evaluare a cunoştinţelor, trecerea la evaluarea instituţională.
- relansarea cercetării ştiinţifice în universităţii;
- folosirea comunicaţiilor electronice pentru accesul la bazele de date din mari
universităţi ale lumii;
- punerea ascensiunii în ierarhiile didactice în dependenţă exclusivă de performanţe
profesionale;
- transformarea mobilităţii internaţionale în parte a pregătirii unui tânăr.
- acreditarea unităţilor de învăţământ superior particulare şi de stat.
BIBLIOGRAFIE
S. Cristea, Fundamentele pedagogice ale reformei învăţământului, EDP, 1996.
D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2003, p. 207-
231.
52
corectă şi unitară a conceptului şi deschiderea căilor posibile de organizare şi
realizare;
- ideea educaţiei permanente inspiră majoritatea reformelor
educative în lume;
- nu există încă un sistem complet articulat care să se ofere drept
model, de aceea şi efectele unui astfel de sistem sunt doar presupuse;
- sunt încercări şi experienţe (mai ales în ţările scandinave);
- conceptul şi analiza lui sunt incluse în programele şcolare
ale cursului de pedagogie din universităţi;
- a devenit un principiu nescris în legile care organizează
învăţământul: în acestea se arată că învăţământul se călăuzeşte şi după acest
principiu precizându-se cum se reflectă el în formularea obiectivelor, în
selectarea conţinuturilor, a metodelor şi tehnicilor de învăţare, în realizarea
evaluării, în relaţiile dintre profesori şi elevi, în formarea şi
perfecţionarea
profesorilor,
- realizarea educaţiei permanente începe cu elaborarea unei
strategii de realizare care vizează cel puţin:
54
fundamentală a educaţiei permanente. Din această situaţie decurge că:
- rolul şcolii nu scade până la dispariţie;
- rolul şcolii creşte în condiţiile modificării poziţiei
sale tradiţionale şi a conţinutului care o caracterizează;
- şcoala are sarcina de a realiza educaţia iniţială pe care să
se bazeze educaţia ulterioară, adică:
- să asigure finalitatea cerută de piaţa muncii şi de
integrarea socială;
- să asigure o deschidere pentru continuarea
pregătirii individuale pe parcursul vieţii;
- Gaston Mialaret consideră că şcoala trebuie să pregătească
elevii formându- le:
- aptitudini pentru reînnoire; posibilitatea
reconversiunii dorinţa de perfecţionare şi de nou;
- deprinderi de folosire a timpului liber într-un
mod pe cât posibil mai inteligent şi mai profitabil.
- şcoala trebuie să reconsidere (în noile condiţii)
obiectivele, conţinuturile, metodele, tehnicile de evaluare.
Concluzie: şcoala reprezintă aşadar, în ideea acceptării principiului
educaţiei permanente, o etapă pregătitoare pentru ca omul să-şi poată
continua formarea în tot restul vieţii.
b. Media
- forţa educativă a mediei este astăzi recunoscută;
- acţionează atât pe plan şcolar cât şi extraşcolar;
- se manifestă ca factor educogen la toate vârstele;
- integrarea într-un sistem coerent de educaţie (educaţie
permanentă) este dificilă dacă acţiunile mass-mediei nu sunt guvernate de
principiul educaţiei permanente.
în şcoală, mijloacele de comunicare în masă:
- au pătruns tot mai mult;
- sunt utilizate ca mijloace purtătoare de informaţie didactică;
BIBLIOGRAFIE
56
X. MICROGRUPURI SOCIALE EDUCAŢIONALE
57
2. Microgrupul educaţional
- descoperirea grupului ca obiect educaţional este de dată relativ
recentă, aproximativ din a doua jumătate a sec. XX;
- sunt valabile şi teoretic următoarele întrebări:
- ce este grupul social – educaţional?
- care sunt potenţele educative ale microgrupului?
- În ce constă specificul realizării educaţiei în grup?
- perspectiva sociologică asupra valenţelor educative ale grupului
educaţional a depăşit, prin valoarea rezultatelor, perspectiva
pedagogică, caracteristici principale:
- cumulează, în proporţii care variază de la caz la caz, însuşirile
grupurilor primar şi secundar;
- nu se supune unei diviziuni tradiţionale;
- este penetrabil intervenţiei educative;
- are o structură în care sunt cuprinşi educatorul şi cei de educat ca
forţe interne la care se adaugă şi forţe externe tot mai influente
(părinţii celor de educat, factori politici, comunitatea etc.);
- satisface concomitent două costuri corelate:
- generează norme şi modele educaţionale;
- permite exercitarea forţei educative a educatorului asupra
tuturor celor de educat. Este astfel, deopotrivă, mediu
educogen şi mediu educativ).
60
BIBLIOGRAFIE
Crăciunescu R., Studiul clasei de elevi ca grup social, în: Revista de
pedagogie nr.3/1970, p.19-26
Cuciuc, C., Dupu, C., Introducere în sociologia religiei, vol.2,
Editura Gnosis, Bucureşti, 1998
Nicola I., Microsociologia colectivului de elevi, Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1976
Popovici D., Introducere în pedagogia militară, Editura Licorna,
Bucureşti, 1999
D. Popovici, Sociologia educaţiei, Editura Institutul European, Iaşi,
2003, p. 261-283.
61