Disciplina pozitivă și comunicarea eficientă

Generalităţi
„Disciplină pozitivă” (eng. Positive Discipline sau DP) reprezintă un termen relativ nou
(anii ’20), care nu desemnează – cum s-ar crede la prima vedere – nici măsuri disciplinare
dure, nici severitate, nici măsuri punitive, ci o metodă educativă care în esenţă pune accent
pe stabilirea unui set de reguli de conduită şi acţiune pentru copil de care acesta trebuie să
ţină seama în activitatea de zi cu zi şi în afirmarea propriei sale personalităţi.
Iniţial, disciplina pozitivă a pornit de la filosofia confom căreia „nu există copii buni sau răi, ci
numai comportamente bune şi rele”.

Disciplinarea pozitivă trebuie să ţină seama de anumite principii fără de care îşi pierde
orice sens. De fapt, însuşi noţiunea de „disciplină” are din punct de vedere etimologic
origine comună cu cea de „discipol”, adică de „învăţăcel”, de „cel care învaţă”; cu alte
cuvinte desemnează în general educabilul.

Copilul nu are mijloacele şi maturitatea necesară să se educe şi să se disciplineze singur,

părintelui revenindu-i rolul de prim dascăl pentru acesta, fiind întâiul responsabil cu
formarea copilului, rol completat ulterior de şcoală şi societate.

Experienţa societăţii globale din ultimele decenii a aărtat că o disciplinare după principii
stricte şi dure nu duce la rezultate scontate, disciplina pozitivă fiind legată de educaţia
după principii democratice, care ţine cont de personalitatea şi nevoile individului.

O disciplină pozitivă nu exclude nicidecum pedeapsa, atât timp cât nu este aplicată arbitrar
şi neconform cu acţiunea copilului. Măsurile punitive trebuie să fie luate cu blândeţe şi
aplicate constructiv, în aşa fel încât copilul să trag învăţăminte din greşelile comise şi să
conştientizeze că nu este bine să acţioneze pe viitor în acel fel indezirabil.

Dezvoltarea unei anumite societăţi poate oferi principiile disciplinării pozitive a copilului
prin norme de tip moral, religios, social împărtăşite în socitatea respectivă etc. dar nu oferă
reţete şi soluţii-minune pentru fiecare caz în parte.

Regula de bază de la care trebuie să pornească educaţia în spiritul disciplinei pozitive

este de a şti ce să ceri de la copil, de a-l învăţa şi mai apoi de a-i pretinde şi, mai mult
decât atât, de a nu-i pretinde ceea ce nici tu nu ţi-ai însuşit pentru a-ţi ascunde propriile
lipsuri de natură morală, comportamentală, socială etc., adică să dorim să dea dovadă de
maturitate atunci când noi înşine nu suntem capabili să o facem. A învăţa pe cineva de
pildă să meargă cu bicicleta sau cu rolele, să înoate, să se joace fotbal sau base-ball
reprezintă un mod de educaţie elementară, dar disciplinare pozitivă e atunci când
conştientizăm persoana că nu e bine să sperie alţi copii, animale etc. claxonând sau
mergând agresiv cu bicicleta sau rolele, că nu e bine să stropească sau să deranjeze alte
persoane în bazinul de înot sau când practică sporturi cu mingea să spargă geamuri şi să
lovească alţi oameni sau maşini. De asemenea, disciplina pozitivă înseamnă educaţie în
spiritul respectului, echităţii, altruismului, punctualităţii, manierelor elegante, respectării
cuvântului dat.
Înainte de a sări să facem diverse reproşuri şi a aplica pedepse trebuie să atragem atenţia
copilului când greşeşte. Copilul trebuie lăudat şi încurajat discret când acţionează benefic,
chiar şi în cazul unor lucruri mărunte şi totodată încurajat să repete un comportament
dezirabil şi în alte condiţii şi situaţii. Dar să nu uităm că copilul are o persoalitate proprie
şi e gata să profite chiar şi de adult numai pentru a fi lăudat şi remarcat, ceea ce nu este
chiar un comportment moral, ci mai degrabă ceva de genul „îi spun lui X ceea ce vrea să
audă”. Copilul, mai ales când este mic, va începe fără să vrea să acţioneze întrucâtva
asemenea unui animal cu reflexe condiţionate sau va deveni dependent de recompensele
respective, ceea ce numai de dorit nu este, comunicarea ulterioară cu acesta fiind sortită
eşecului. Cu alte cuvinte, recompensele pentru faptele bune ale copilului trebuie date cu
măsură şi nu arbitrar, în sensul că nu trebuie să fie nici mai mari decât este necesar şi
trebuie să aibă în vedere de multe ori şi o schimbare în comportamentul copilului, de pildă
„Vei merge în excursie dacă poţi să ne demonstrezi că eşti un copil responsabil şi nu intri
în conflict cu ceilalţi copii”.

Şi anumite deprinderi şi talente trebuie încurajate prin recompense, precum dansul,

desenul, sportul, călăria etc. pentru că la un moment dat copilul poate fi capabil de
performanţă într-un anumit domeniu dar se şi descoperă singur mai uşor. Iarăşi, nu trebuie
să-i cerem copilului ceea ce îi depăşeşte capacităţile sau imposibilul.

Cuvintele de încurajare din partea părinţilor în primul rând, apoi din partea altor persoane
apropiate copilului asigură dezvoltarea pozitivă a acestuia. Cui nu îi face bine o vorbă de
încurajare mai ales când se află în dificultate? Trebuie să ţinem seama că copiii noştri
sunt nematurizaţi şi sensibili, un cuvânt nelalocul său putând avea consecinţe din cele mai
grave. Mulţi părinţi şi educatori greşesc axându-se pe corijarea copilului, uitând să-i
încurajeze sau să le explice consecinţele negative ale unei acţiuni indezirabile. Din
nefericire, de cele mai multe ori aceştia acţionează când este prea târziu. Acţiunile
copilului trebuie anticipate, pentru a putea interveni la timp cu sfaturi, îndrumări, încurajări,
recompense şi pedepse.

Întrebările sunt binevenite în relaţia cu copiii, de pildă: „Ce spunem în momentul când
ajungem la muzeu şi suntem întâmpinaţi?” sau „Ce trebuie şi ce nu trebuie să facem când
am ajuns în sala de spectacol?” pentru a stimula copilul să-şi reactualizeze regulile de
comportament însuşite şi discutate cu ocazii anterioare.

Copilului i se vor administra admonestări (eng. scolding) şi nu ameninţări cu bătaia şi alte

pedepse grave. Admonestările constau în critici şi avertismente referitoare la ceea ce se
poate întâmpla dacă nu se respectă anumite reguli stabilite de către părinţi sau instituţii.,
de pildă „Ştiţi ce s-ar putea să păţiţi dacă sunteţi prinşi sărind gardul din spatele şcolii!”
sau „Aţi auzit ce vi se poate întâmpla dacă traversaţi strada spre şcoală prin loc
nepermis!”. Este recomandabil, dacă este posibi, să i se prezinte copilului şi cazuri
concrete de încălcare a regulilor cu consecinţele lor negative, din care să poată trage
singur anumite învăţăminte. Un alt exemplu de disciplină pozitivă îl reprezintă măsurile
luate de un părinte care şi-a avertizat copilul prin cuvinte de genul „Să-ţi pui hăinuţa la
uscat după ce ai mers prin ploaie fără umbrelă”, măsuri care au în vedere
responsabilizarea copilului, mai ales când devine conştient că „a doua zi nu va avea
hăinuţă îngrijită cu care să meargă la şcoală sau la spectacol, pentru că nu a avut grijă de
ea”.
Strategii şi măsuri de disciplinare pozitivă a copilului
Următoarele seturi de reguli se pot impune pentru disciplinarea pozitivă a copilului:

 stabiliţi cu claritate ce reguli trebuie să respecte copilul şi consecinţele

nerespectării lor;
 prezentaţi aceste consecinţe cu calm şi fără ameninţări, intimidare etc.;
 pedepsele trebuie să fie moderate şi să aibă o durată mică, de pildă „Astă seară
nu te mai uiţi la filmul pe care îl aşteptai!” şi nu „În următoarele două săptămâni
nu mai vezi nici un televizor!”;
 nu pedepsiţi accidentele (căderile, murdărirea fără intenţie, udarea cu apă,
spargerea unui obiect etc.);
 nu persistaţi în măsuri punitive după ce copilul a suferit deja consecinţele
faptelor sale, arătaţi-i afecţiune;
 nu umiliţi copilul şi evitaţi etichetările arbitrare, de pildă „Nu vezi ce idiot eşti?”
sau „Taci din gură, prostule ce eşti!” sau „O faci intenţionat ca să te bat să nu
mai stai pe scaun o săptămână?”; vorbiţi-i copilului cu respect ţinând seama de
personalitatea sa;
 evitaţi să ţipaţi la copil sau să-l bruscaţi când îi atrageţi atenţia;
 folosiţi strategii de tipul time-out (trimisul copilului în afara spaţiului destinat
activităţii (clasă, laborator etc.) pentru „pauza de tăcere” până se calmează sau
pentru discuţia cu un consilier educativ;
 fiţi empatici, pentru a depista din timp dacă copilul a înţeles şi şi-a însuşit
regulile;
 cultivaţi încrederea în sine la copil, nu îl certaţi dacă greşeşte doar de 2 ori din
10;
 deveniţi modele pentru copiii pe care îi educaţi, dacă aţi greşit faţă de ei, este
recomandabil să vă cereţi scuze şi să nu vă eschivaţi;
 educaţi adecvat copilul să înveţe din propriile greşeli;
 folosiţi stilul parental cel mai adecvat în relaţia cu copilul de care vă ocupaţi (nu
toţi copiii răspund la fel la stilul autoritar, indulgent, protector, mai ales în funcţie
de mediul şi cultura de provenienţă);
 insistaţi pe ce TREBUIE să facă copilul şi nu pe ceea ce NU TREBUIE să facă
copilul, pentru a nu obţine opusul rezultatului scontat în relaţia cu acesta;
 daţi dovadă de tact, fiţi fermi şi nu vă lăsaţi impresionaţi de încercările de
manipulare din partea copilului care învaţă de timpuriu să-l testeze pe adult;
 cultivaţi o relaţie afectivă pozitivă cu copilul şi nu vă bazaţi pe mituri şi idei
preconcepute de tipul „bătaia este ruptă din rai” sau „a disciplina copilul
înseamnă a-l plesni, fie şi din când în când” (rămâne totuşi o problemă mult
disputată şi controversată, în multe culturi pedeapsa corporală fiind acceptată şi
recomandată);
 încurajaţi copilul să-şi ceară scuze că a greşit atunci când se întâmplă şi arătaţi-i
afecţiune (o îmbrăţişare, o mângâiere etc.);
 cultivaţi sentimente nobile la copil, educaţi-l să nu poarte ranchiună şi ură faţă de
alţi copii care poate au greşit faţă de el şi faţă de adulţi, să nu caute să se
răzbune pe aceştia, să nu fie agresiv şi violent;
 explicaţi întotdeauna copilului de ce este bine să facă anumite lucruri, de ce nu
este bine să facă alte lucruri şi mai ales pentru ce a fost recompensat,
admonestat sau pedepsit şi ce consecinţe are adoptarea unui anumit
comportament sau o faptă;
  felicitaţi-l pe copil pentru fiecare lucru bun înfăptuit şi nu insistaţi arbitrar pe
greşeli, mai ales când sunt în cantitate neglijabilă – numai aşa motivaţia pentru
comportamentul indezirabil poate să dispară;
 educaţi copilul să îşi fixeze obiective şi scopuri realizabile şi pozitive; ajutaţi-l să-
şi formeze opinii reale despre lumea înconjurătoare în conformitate cu
capacitatea sa de înţelegere;
 nu vă impuneţi cu orice preţ punctul de vedere, mai degrabă cooperaţi cu acesta
pentru rezolvarea unei probleme de interes comun;
 nu este nici o ruşine să vă jucaţi cu copilul, fiţi partenerul lui de joacă, de studiu
şi de orice altă activitate practică; el va căpăta mai multă stimă şi încredere în
sine şi în adultul de alături.

Dr. Jane Nelsen (California, S.U.A.), specialist în domeniul consilierii copiilor pe probleme
de disciplină, recomandă cinci criterii după care putem concepe disciplina pozitivă. În
mare, acestea sunt următoarele:

1. Cultivarea sentimentului de apartenenţă;

2. Respect şi încurajare mutuală (a fi afectuos dar ferm în acelaşi timp);
3. Luarea în consideraţie a modului de a gândi, simţi, învăţa şi decide al copilului cu
consecinţe pe termen lung;
4. Învăţarea competenţelor sociale şi de trai (a cultiva respectul, grija faţă de semen,
rezolvarea problemelor, cooperarea acasă, la şcoală şi în comunitate);
5. Autodescoperirea (a încuraja utilizarea constructivă a capacităţilor personale şi a
autonomiei).

Studiile recente ne spun ca majoritatea copiilor sunt proiectati din nastere sa

relationeze cu ceilalti si ca acei copii care simt o legatura cu familia, scoala, prietenii
si comunitatea sunt mai putin predispusi sa se comporte gresit. Disciplina pozitiva se
bazeaza pe intelegerea faptului ca disciplina trebuie sa fie invatata si ca disciplina
invata.
Jane Nelsen spune ca disciplina pozitiva se bazeaza pe cinci criterii prin care copiii
pot fi invatati disciplina in viata, si anume:
1. Sprijinirea copiilor in perceperea sensului
relationarii - Apartinerea si importanta personala in
relatie cu un grup, familie, comunitate.

2. Respectul si incurajarea - prin bunatate si

fermitate, in acelasi timp.

3. Educatie de lunga durata - are in vedere ce

gandeste copilul, ce simte, ce invata si ce decide
cu privire la el si lumea lui si ce sa faca in viitor
pentru a supravietui si a prospera.

4. Invata copilul abilitatile sociale - respectul, grija fata de ceilalti, rezolvarea

problemelor si cooperarea, precum si aptitudinile care il pot ajuta acasa, la scoala
sau in comunitate.

5. Invita copiii sa descopere cat de capabili sunt ei - incurajeaza folosirea

constructiva a puterii si a autonomiei personale.

Disciplina pozitiva invata adultii sa foloseasca blandetea dar si fermitatea in

educatia copiilor; nu se bazeaza pe o permisivitate exagerata, dar nici nu abuzeaza
de aplicarea pedepselor.

Uneltele si conceptele disciplinei pozitive

• Respectul reciproc. Adultii isi manifesta fermitatea prin respectul de sine si a

nevoilor impuse de situatiile in care se afla si isi manifesta bunatatea prin
respectarea nevoilor copilului.
• Identificarea motivului care sta in spatele comportamentului; recunoasterea
motivului pentru care copilul face ceea ce face si lucreaza la schimbarea motivului in
loc sa incerce doar schimbarea comportamentului.

• Comunicarea practica si aptitudinea de a rezolva probleme.

• Concentrarea pe solutii in locul pedepselor.

• Incurajarea in locul laudelor. Incurajarea observa efortul si imbunatatirea, nu

doar succesul si construieste respectul de sine si puterea personala.

Disciplina pozitiva include recompensarea comportamentului pozitiv la fel de mult ca

urmarirea reducerii comportamentului negativ. Unele recompense pot fi de natura
verbala, dar altele pot fi chiar cadouri care se ofera copilului in urma unui
comportament pozitiv.

Si totusi, cum inveti copiii auto-controlul, auto-ajutorul, modalitatile de a se intelege

cu ceilalti, obiceiurile in familie si rutina la scoala?

In randurile care urmeaza vom incerca sa gasim cateva metode si cuvinte care pot fi
utilizate in situatii obisnuite la care participa copiii mici.

1. Arata copilului ca recunosti si accepti motivul pentru care el face ceea ce, in
opinia ta, este gresit. „Stiu ca vrei sa te joci cu trenuletul, dar..."Astfel validezi
legitimitatea dorintelor copilului si ca tu il intelegi.

2. Argumenteaza de ce spui „dar": „tu vrei sa te joci cu trenuletul, dar fratele tau il
foloseste acum." In acest fel copilul intelege ca si altii au nevoi.

3. Ofera-i o solutie: „In curand te vei putea juca cu trenuletul." Un copil in varsta de
un an incepe sa inteleaga conceptul „un minut" si va astepta rabdator daca
intotdeauna ne tinem de cuvant dupa 60 de secunde. La doi-trei ani, copilul incepe
sa inteleaga cand ii spunem „Te anunt cand iti vine randul", daca o facem
intotdeauna si nu dupa mai mult de 2-3 minute. Aceasta metoda ajuta copilul sa
invete cum sa isi amane o satisfactie, dar nu afecteaza abilitatea lor de a percepe
timpul.

4. Deseori poate fi util sa spui ceva care sa sublinieze increderea ta in abilitatea si

vointa copilului de a invata: „Cand vei fi mare vei sti cum sa..." Astfel ii confirmi
copilului increderea ta in el si ii transmiti ca stii ca are toate datele ca sa creasca si
sa se maturizeze.
 5. In unele situatii, dupa ce ii transmiti clar ce nu
trebuie facut, ii poti demonstra ce trebuie facut
sau o alta modalitate mai buna de a face acel lucru:
„Nu lovim. Atingem chipurile oamenilor cu
blandete"(corectie usoara) sau „Piesele jocului nu
se arunca. Hai sa le aranjam impreuna" (iti oferi
ajutorul). In acest fel stabilesti limite cu fermitate,
dar ajuti si copilul sa simta ca sunteti o echipa, nu
dusmani.

6. Copilul mic nu este usor de distras de la o

activitate sau un obiect, dar este usor
de redirectionat. Astfel ii insufli credinta ca are
dreptul de a alege, dar ca si altii au drepturi.

7. Evita acuzatiile. Comunica pe un ton

respectuos, chiar si cu bebelusii. Astfel previi scaderea respectului de sine al
copilului si incurajezi cooperarea.

8. Pentru fiecare refuz al tau, ofera copilului doua variante acceptabile. De

exemplu: „Nu o poti musca pe sora ta, dar poti musca un biscuite sau ratusca de
plastic." In acest mod ii incurajam independenta si capacitatea de a lua decizii, dar
impunem si niste granite.

9. Stabileste limite si standarde ferme, dupa necesitati.

10. Aminteste-ti ca „ocupatia" copilului mic este sa atinga, sa miroasa, sa guste, sa

loveasca, sa exploreze. Uneori pot fi lacomi, alteori surprinzatori. Nu sunt abili in a
imparti; copiii au nevoie de timp pentru a exprimenta posesia inainte sa invete sa
imparta.

Copiii au nevoie de un grad de independenta fata de parintii lor pentru a putea deveni
individualitati. Un mod de a face acest lucru este de a spune „nu" si de a nu face ce li
se cere, alt mod este de a face ce nu este dorit.
Daca adultii isi inteleg copiii pot crea situatii si pot dezvolta atitudini care vor permite
si vor incuraja dezvoltarea. Disciplina este mai usor invatata de catre copii prin
ghidare, nu prin pedeapsa.

BIBLIOGRAFIE
 Adele Faber, Elaine Mazlish, Comunicarea eficienta cu copiii acasa şi la şcoală, Ed.
Curtea Veche, Bucureşti, 2002;
 Marie-Claire Beliveau – Necazurile micului şcolar, Ed. House of Guides, Bucureşti,
2005;
 Cris Bordeaut, Ghidul părinţilor, Ed. Karo Tour, Bucureşti, 2006;
 Haim G. Ginott, Între părinte şi copil. Ghid de comunicare, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2006
 Sabrina Manes (coord.) – 83 de jocuri psihologice pentru animarea grupurilor, Ed.
Polirom, Iaşi, 2008;
 Stephane Clerget, Criza adolescenţei. Căi de a o depăşi cu succes, Ed. TREI, Bucureşti,
2008;
 Ion-Ovidiu Pânişoară, Profesorul de succes. 59 de principii de pedagogie practică, Ed.
Polirom, Iaşi, 2009;
 Gary Chapman, Ross Campbell, Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, Ed. Curtea
Veche, Bucureşti, 2009;
 Articole publicate pe INTERNET:
 http://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii/Disciplina-
pozitiva-a-copiilor-a7652.html
 http://store.positivediscipline.com/about-positive-discipline.html
 http://en.wikipedia.org/wiki/Positive_Discipline
 http://extension.missouri.edu/publications/DisplayPub.aspx?P=GH6119