DEPRESIA TARDIVĂ

A VÂRSTNICILOR
INSTITUŢIONALIZAŢI

0
 CUPRINS:

Prefaţă…............................................................................................................................2
Introducere…....................................................................................................................3
PARTEA GENERALĂ....................................................................................................5
CAPITOLUL I GENERALITĂŢI VÂRSTA A TREIA...............................................6
I. 1. Evoluţia demografică………....................................................................................6
I. 2. Drepturile persoanelor de vârsta a trei………………….......................................8
CAPITOLUL II INSTITUŢIONALIZAREA PERSOANELOR VÂRSTNICE........9
CAPITOLUL III PROBLEME PSIHICE SPECIFICE INTEGRĂRII IN
INSTITUŢII DE ÎNGRIJIRE A PERSOANELOR VÂRSTNICE.............................13
III. 1. Consideraţii generale………................................................................................13
III. 2. Îmbătrânirea fizică în contextul instituţionalizării……………………….…...14
III. 3. Îmbătrânirea psihologică………... …………………………………………......15
III. 3. 1. Dificultăţile de adaptare…………...................................................................15
III. 3. 2. Anxietatea vârstnicilor………..........................................................................17
III. 3. 3. Nevrozele la vârstnici........................................................................................19
III. 3. 4. Psihozele la vârsta înaintată….………............................................................20
III. 3. 5. Profilaxia tulburărilor psihice la bătrânii asistaţi……………….……........21
CAPITOLUL IV DEPRESIA.........................................................................................23
IV. 1 Definiţie...................................................................................................................23
IV. 2 Aspecte istorice………...........................................................................................25
IV. 2. 1.Perioada preclinică……….................................................................................25
IV. 2. 2.Perioada clinică ..................................................................................................25
IV. 2. 3.Perioada contemporană…….……....................................................................26
IV. 3. Clasificare……. .....................................................................................................28
IV. 4. Etiologie…..............................................................................................................29
IV. 5. Clinica….................................................................................................................31
IV. 6. Evoluţie…...............................................................................................................34
IV. 7. Diagnostic…...........................................................................................................35
IV. 8. Tratament…….......................................................................................................37
PARTEA SPECIALĂ ……………………………………………………………........40
Introducere……...............................................................................................................41
CAPITOLUL V CĂMINUL PENTRU PERSOANE VÂRSTNICE
“LACU SĂRAT” BRAILA …………………………………………………………….42
V. 1.Obiectul studiului şi metodologie………………....................................................42
V.2. Prezentare generalã a institutiei in care s-a desfasurat studiul – Cãminul
pentru persoane vârstnice „Lacu Sãrat” Brãila ……………………….....................43
V.3. Dinamica vârstnicilor institutionalizati ………………….…………..................46
V.4.Rezultate şi discuţii………………………………………………………………..50
V.5.Concluzii………………………………………………………………………..….58
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………….60
ANEXE…………………………………………………………………………………61
LISTA TABELELOR…………………………………………………………………86
LISTA FIGURILOR…………………………………………………………………..87

1
 PREFAŢĂ

Mi-am orientat studiul ce face obiectul proiectului meu de licenţă asupra

problemelor vârstnicilor, deoarece este un domeniu de viu interes pentru mine.
Creşterea mediei de viaţă a oamenilor a deschis noi căi de abordare a vieţii
bătrânilor, multe dintre ele puţin aprofundate. Acest fapt îmi dă posibilitatea de a asista şi
chiar participa la dezvoltarea unor direcţii de cercetare a fenomenului îmbătrânirii.
În prezent prestez munca de asistentă medicală într-o instituţie de îngrijire a
persoanelor vârstnice, activitate care îmi dă posibilitatea de a observa atât nevoile şi
problemele lor, cât şi evoluţia acestora din punct de vedere psihic: memorie, gândire,
creativitate, receptivitatea faţă de nou, capacitatea de adaptare şi de învăţare.
Lucrarea mea este structurată pe 2 nivele: unul teoretic şi altul de cercetare. În
partea teoretică am prezentat bătrâneţea din diverse unghiuri, protecţia legii privind vârsta
respectivă, instituţii de îngrijire a vârstnicilor şi serviciile pe care le oferă. Partea de
cercetare încearcă în principal să prezinte modul în care bătrânii cuprinşi în intervalul de
vârstă 60-95 ani răspund acţiunii de integrare in căminele pentru persoane
vârstnice,pornind de la următoarele ipoteze:
1) Modul în care căminele de bătrâni îi ajută pe aceştia să aibă o viaţă
activă.
2) Instituţionalizarea vârstnicilor este însoţita de o serie de fenomene
psihice: anxietate, dificultăţi de adaptare, nevroze, depresii.
3) Analiza diferenţelor de acomodare în instituţiile de ocrotire între
bătrânii solitari şi cei proveniţi din familie.

2
 INTRODUCERE

Referindu-ne la îmbatrânire ca noţiune, aceasta desemnează diverse situaţii de

uzură, declin, de scădere a plasticitaţii, a fecundităţii, a potenţialităţii evolutive şi creatoare.
Un sistem natural ajuns la capătul evoluţiei sale este un sistem îmbătrânit.
Problema îmbătrânirii, a bătrâneţii, a limitei normale pe care o are desfăşurarea
vieţii omeneşti, a prelungirii tinereţii şi a îndepărtării acesteia în limite naturale nu este o
preocupare strict ştiinţifică şi filozofică de interes academic. Ea frământă de milenii pe
oamenii preocupaţi de propria lor soartă şi de soarta persoanelor apropiate. Ea devine
astăzi o problemă de importanţă crescândă socială,sanitară,economică şi culturală.
Cele mai vechi mărturii cunoscute cu privire la bătrâneţe şi la problemele ei
datează încă din jurul anului 1600 î.e.n din perioada lui Hamurabbi, când exista concepţia
că viaţa este eternă, moartea –un accident, iar despre bătrâneţe se credea că este pedeapsă
a spiritului. Diverşi filosofi greci considerau bătrâneţea stare naturală şi etapă finală a vieţii
(Empedocles), stare de diminuare a umorilor (Hippocrates); Aristotel considera batrâneţea
plină de stereotipii,şi o privea cu pesimism şi resemnare. Studii mai recente asupra
bătrâneţii au făcut Francis Bacon, care evidenţiază că organismul are o energie proprie ce
scade la bătrâneţe; Hunter William şi Hunter John contribuie la conturarea relaţiilor dintre
vârsta cronologică şi cauzele morţii; o concepţie modernă asupra diagnosticului şi
tratamentului o are Fisher, ce face legătura dintre scăderea energiei la vârstnici şi bolile
acestora (se diminuează energia redefinirii Sinelui).
Prima lucrare despre bătrâneţe a scris-o Sir John Floyer în anul 1724 şi se
numeşte ,,Medicina gerocomia”. În secolul XIX s-au conturat numeroase direcţii de
cercetare şi numeroase descoperiri biologice şi medicale, s-au făcut progrese în găsirea de
tehnici de diminuare a durerilor la toate vârstele. În România dintre cei care au făcut studii
despre bătrâneţe, numim pe Gheorghe Marinescu, care a atras atenţia asupra degradării
sistemului nervos în îmbătrânire, pe C.I.Parhon-arată influenţa sistemului endocrin în
îmbătrânire; Ana Aslan a pus în lumină importanţa vitaminelor şi a antrenării în activităţi
organizate pentru prevenirea îmbătrânirii.Totodată a condus şi organizat primul institut de
geriatrie din România, în care continuă să se facă tratamente apreciate în întraga lume.
În domeniul artei există numeroase exemple de personalităti care au dat lumii
opere foarte valoroase realizate după vârsta de 60 de ani. În literatură, George Bernard
Shaw primeşte premiul Nobel pentru literatura la vârsta de 69 de ani, iar la 80 de ani oferă
publicului piesa ,,Milionara”. În jurul vârstei de 70 de ani primeşte şi Lev Nicolaevici

3
Tolstoi premiul Nobel pentru literatură. La 60 de ani Victor Hugo adaugă capodoperei
literaturii universale romanul social ,,Mizerabilii”, continuând sa scrie până la 80 de ani. În
alte domenii ale artei avem numeroase dovezi de capacitate creatoare şi crez artistic la
vârste înaintate-Michelangelo acceptă la 60 de ani realizarea faimoasei fresce ,,Judecata de
apoi”, Picasso pictează cu înverşunare până la 90 de ani,Giuseppe Verdi compune cele mai
importante opere în perioada de vârstă 70-80 de ani. După vârsta de 60 de ani, Constantin
Brâncuşi realizează „Coloana infinitului” şi „Poarta sărutului”.
Îmbătrânirea se caracterizează prin multe perturbări şi deviaţii funcţionale, ca
şi prin numeroase alterări structurale, iar din punct de vedere medical este descrisă acum
prin creşterea frecvenţei indispoziţiilor şi îmbolnăvirilor, prin creşterea gravităţii acestora,
prin asocierea mai multor boli, prin îngreunarea însănătoşirii, prin frecventele complicaţii
şi cronicizări, printr-o frecventare sporită a cabinetelor medicale, printr-un consum crescut
de medicamente.
Atitudinea faţă de sănătate şi faţă de boală se schimbă treptat. Grija pentru
propria sănătate şi pentru propriul trup ajunge progresiv o preocupare importantă.
Odihna,contemplaţia sunt preferate tensiunii, eforturilor, activitătilor.
Consideraţiile de mai sus permit înţelegerea faptului că îmbătrânirea nu este un
proces care decurge identic la toţi indivizii aceleiaşi specii. În general se poate spune că
vârstnicii sunt mai diferiţi între ei decât persoanele tinere pentru că îi diversifică
,,experienţa de viaţă” şi vicisitudinile vieţii, obiceiurile şi profesiunile, ca şi bolile. Îi
diversifică capacităţile de compensare care sunt inegale. La unii îmbătrânirea este
fiziologică, se ajunge la o îmbătrânire ,,verde”, iar la alţii ea este patologică, însoţită de un
cortegiu de boli care o precipită şi o complică.

4
PARTEA GENERALĂ

5
 CAPITOLUL I
GENERALITĂŢI VÂRSTA A TREIA

I.1. EVOLUŢIA DEMOGRAFICĂ

Evoluţia demografică actuală a adus în prim plan fenomenul ,,îmbătrânirii

demografice” delimitat de creşterea numărului persoanelor vârstnice în structura generală a
populaţiei. Fenomenul este mai accentuat în ţările dezvoltate şi este caracteristic şi ţării
noastre.
Deşi persoanele vârstnice au constituit totdeauna o parte importantă a
populaţiei, numai în cursul ultimelor decenii naţiunile şi comunitatea mondială şi-au
îndreptat atenţia asupra problemelor de ordin social, economic, ştiinţific, ridicate de
fenomenul îmbătrânirii şi al caracterului său universal.
Astfel, în încercarea de a sensibiliza comunitatea asupra valorii asupra acestei
categorii de vârstă în lume, anul 1982 a fost declarat de Naţiunile Unite ,,An Internaţional
al persoanelor vârstnice”. În acelaşi an a avut loc la Viena ,,Adunarea Generală a O.N.U.
consacrată îmbătrânirii”.
Mai recent, în 1998, O.M.S. include problemele îmbătrânirii printre primele
cinci probleme de sănătate ale lumii în momentul de faţă, alături de bolile de inimă, cancer,
SIDA, alcool.
În ultimul deceniu am fost martorii unei continue fluctuaţii a populaţiei peste 65
de ani, dar cu o creştere semnificativă a populaţiei peste 75 de ani. Prognozele demografice
apreciază că şi în continuare populaţia vârstnică va creşte mai rapid decât cea nevârstnică.
Acest lucru ar trebui să fie îmbucurător dacă ne gândim că ar trebui să însemne
creşterea calităţii vieţii şi a serviciilor medicale. Realitatea este însă că o proporţie
remarcabilă are nevoie de servicii sociale care ori nu există, ori nu sunt suficiente din punct
de vedere cantitativ sau calitativ.
Populaţia vâstnică a globului a crescut de la 200 de milioane în 1935 la peste
600 de milioane în anii , 90, pe fondul modificării proporţiei acestora în totalul populaţiei,
ajungându-se la 17 % în ţările avansate economic, comparativ cu numai 7 % în regiunile
mai slab dezvoltate. Cel mai ,,vârstnic” continent este Europa, pentru care vârsta medie a

6
populaţiei a fost de 75 de ani,menţinându-se de 1,3 - 1,4 ori mai ridicată decât cea din
restul lumii, iar cel mai ,,tânăr” continent este Africa.
Conform recensământului populaţiei din 7 ianuarie 1992, populaţia României se
înscrie în tendinţele globale privind structurile populaţiei vârstnice. Populaţia de 60 de ani
şi peste, raportată în 1992, reprezintă 16,8% din totalul populaţiei de aproximativ 23 de
milioane, iar cea de 65 de ani şi peste 11,1%.În jurul anului 2000, populaţia de peste 65 de
ani ajunge la peste 3,2 milioane, cu 3,6% mai mult ca în 1992. Un rol important în
modificarea raportului de vârstă îl are şi scăderea drastică a fertilităţii şi natalităţii infantile.
Îmbătrânirea individului şi a populaţiei sunt lucruri diferite, prima referindu-se
la procesul fiziologic început în momentul concepţiei şi continuat pe parcursul întregii
vieţi-reprezintă modificări de adaptare a individului la mediul înconjurător. A doua
reprezintă creşterea proporţiei persoanelor în vârstă în sânul populaţiei şi este aproape
aceeaşi, indiferent de pragul de bătrâneţe (60 sau 65 de ani) (O.M.S. din 1974).

7
 I. 2 DREPTURILE PERSOANELOR
DE VÂRSTA A TREIA

Longevitatea în creştere încurajează sporirea interesului pentru studiul

aspectelor psihologice ale procesului de îmbătrânire şi rolul persoanei în vârstă în
societate. Societatea judecă maturitatea individuală în funcţie de norma
vârstei.Valabilitatea acestui raţionament este întărită de semnificaţia pe care o are vârsta, ca
atare, cea biologică o are pentru fiecare individ, considerat ca individualitate.

,,Cine n-are bătrâni să-şi cumpere,,

Oare ce a determinat naşterea acestui proverb? Mai este de actualitate, mai este
validat de realitatea socială? Este prezenţa vârstnicului atât de respectată? Atunci de ce
vedem vârstnici atât de singuri? De ce vedem fii şi fiice care işi conduc părinţii bătrâni pe
scările unui cămin, de ce trăim un sentiment de respingere când trebuie să îngrijim un
bătrân? Suntem oare mai necruţători? Numai atunci când ne mor părinţii realizăm că ni se
rup rădăcinile. Oare de ce devenim rigizi ca nişte maşini atunci când totuşi îngrijim un
bătrân şi nu-i mai oferim nimic sau prea puţin în afara nevoilor de bază?
Din această multitudine de întrebări s-a născut dorinţa de a discuta despre
drepturile persoanelor vârstnice. În lume sunt însă adeseori ignorate, deşi ele s-au impus
din 1976.
Acestea sunt:
-dreptul la îngrijire medicală;
-dreptul la religie;
-dreptul la prevenirea dependenţei;
-dreptul la ocrotire de către personal calificat;
-dreptul la ocrotire legală;
-dreptul de a alege locul şi modul de viaţă;
-dreptul la susţinere familială şi comunitară şi, nu în ultimul rănd, dreptul la
îngrijiri paleative.

8
 CAPITOLUL II
INSTITUŢIONALIZAREA PERSOANELOR
VÂRSTNICE

Deşi tendinţa din prezent este de a trasnfera îngrijirile din instituţii în

comunitate, în familie, reţeaua de instituţii cu internare pe termen lung va rămâne ca o
soluţie necesară impusă de evoluţia îmbătrânirii demografice şi de creşterea numărului de
persoane cu grade mari de dependenţă, cu handicapuri severe.
Analizând tendinţele familiei de a forţa instituţionalizarea, se constată că
motivaţiile sunt de ordin obiectiv (dificultatea familiei adulte de a se ocupa de îngrijirea a
2-3 generaţii, copiii proprii, bunici şi uneori străbunici, restrângerea condiţiilor de locuit în
noile medii urbane, deteriorarea psihică şi fizică a vârstnicilor care necesită îngrijiri şi
supraveghere permanentă) şi de ordin subiectiv (relaxarea legăturilor parentale, tendinţa
tinerilor de a evita grija şi datoriile pe care le au faţă de vârstnicii lor, o anume psihologie
individualistă, pragmatică,care respinge aspectele triste ale vieţii, ca bătrâneţea,
invaliditatea, moartea, omiţând că şi acestea fac parte din viaţă, chiar când privesc pe
proprii lor membri vârstnici ai familiei). Plasamentul este considerat şi ca o
deresponsabilizare a familiei;un plasament corect trebuie să se facă potrivit nevoilor
persoanei şi la dorinţa acesteia.
Decizia de instituţionalizare este un act de mare răspundere. Familia, medicul,
asistenta socială sunt cei care decid instituţionalizarea; această decizie va fi totdeauna
urmarea unei reflexii etice.
Practic, în ordinea „urgenţei sociale”, aceste categorii sunt vârstnicii locuind
singuri, fără familie,din momentul reducerii (pierderii) autonomiei şi în lipsa altor forme de
ajutor, rude îndepărtate, prieteni, vecini, persoane angajate contra cost, reţele de îngrijiri la
domiciliu; vârstnici trăind singuri sau în familie, ce generează riscuri pentru persoana
însăşi şi pentru anturaj, cu manifestări ca agitaţie, agresivitate, stări grave delirante;
vârstnicii imobilizaţi la pat, cu incontinenţe ano-vezicale, fără condiţii de îngrijire în
mediul familial.
Decizia de internare se ia, ţinând cont de dorinţa persoanei, de condiţiile
existente la domiciliu, de disponibilitatea unor servicii de îngrijire la domiciliu.
Aproape în nici o altă specialitate medicală nu este atăt de necesară ca in
geriatrie, în practica asistenţei, echipa.

9
 Membrii acesteia, spre a acţiona cu cât mai multă eficacitate, este necesar să-şi
edifice o pregătire complexă, care să includă pe lăngă cunoştinţele de medicină geriatrică şi
noţiuni de psihologie a vârstnicului, de psihiatrie, de sociologie şi asistenţă socială, de
recuperare. O echipă de îngrijire trebuie să includă persoane ce posedă calificările necesare
tuturor problemelor de dignostic şi terapie în special.
Vârstnicii internaţi nu pun toţi şi în acelaşi mod continuu probleme medicale.
Se poate afirma că nu toţi bătrânii internaţi într-un cămin-spital sunt şi bolnavi în înţelesul
strict al cuvântului. O parte din ei sunt doar „bătrâni”, cu polideficienţe de vârstă, cu un
diagnostic care poate fi formulat ca „uzură cronogenă”; ei pot avea infirmităţi stabile,
mono- sau plurihandicapuri, ceea ce iarăşi nu poate fi asimilat cu noţiunea de boală în
evoluţie, care necesită tratament. Ei „suferă” adesea de izolare, de carenţe afective, de
abandon sau semiabandon, de pierderea tonusului vital; toate acestea trebuie însă atenuate,
limitate în evoluţie, iar „tratamentul” nu poate fi întotdeauna medicamentos, fiindcă de fapt
nu dispunem de un tratament curativ al tuturor suferinţelor şi, în mod deosebit, a celor
psiho-sociale determinate de bătrâneţe. În aceste cazuri, în absenţa unei sau unor boli, când
suferinţele sunt mai ales expresie a procesului de îmbătrânire, sarcinile echipei vor urmări
să facă aceste suferinţe mai suportabile, obiectul nemaifiind vindecarea curativă, ci
creşterea calităţii vieţii.
Alături de medic, echipa va cuprinde şi un specialist în recuperare,
fizioterapeut. Psihologul este întotdeauna necesar pentru facilitarea cunoaşterii mai
profunde a psihismului vârstnicilor şi mai ales pentru susţinerea psihoterapeutică, pentru
combaterea preocupărilor regresive, a nozofobiei, a izolării. Asistenta socială are, de
asemenea, un câmp important de lucru, mai ales în teritoriu, în depistarea aspectelor
sociale, în formularea indicaţiilor de plasament; „revine” în echipă şi personlul religios-
preotul-pentru asigurarea asistenţei religioase („pastorul care”) reînnodând o veche tradiţie
a spitalelor noastre.
Un rol important în cadrul echipei îl are personalul auxiliar, infirmierele, care
trebuie să aibă o formaţie adecvată în tehnica îngrijirii bolnavului vârstnic, precum şi
calităţi morale deosebite.
Îngrijirile habituale, de confort, asigurarea mobilităţii prin sprijinirea deplasării,
mobilizarea parţială la pat, alimentaţia, toaleta, igiena, constituie câmpul de activitate al
acestui personal care asigură confortul cotidian al vârstnicului şi are efecte importante de
prevenire a unor îmbolnăviri sau degradări. Infirmiera este unul din cei mai importanţi
factori, decisiv chiar, în prevenirea escarelor de decubit.

10
 Alături de tratamentele propriu-zise, echipa de îngrijire este datoare să adauge:
aptitudinea de a asculta, răbdarea de a promova relaţia blândă, călduroasă, plină de
simpatie şi afecţiune, preocuparea pentru îngrijirea aspectului fizic al bătrânului, a esteticii,
îmbrăcămintei acestuia.
Grija pentru promovarea şi facilitarea legăturilor cu familia, cu susţinătorii, cu
prietenii, cu vecinii este un alt principiu, care trebuie respectat.
Admiterea unei persoane vârstnice într-o instituţie pe termen lung înseamna o
privaţiune multiplă, ale cărei efecte negative privind sănătatea psihică a acesteia şi,
consecutiv somatică trebuie neutralizate. Astfel, internarea înseamnă o „privare fizică” a
persoanei, orizontul acesteia restrângându-se, identificat adesea cu suferinţa, cu abandonul,
cu sfârşitul.
Odată ce perioada adaptării dificile a fost depăşită, se face un bilanţ medical,
psihologic şi social, spre a decide într-o optică dinamică, strategia intervenţiilor ulterioare
şi prognosticul, programul terapeutic, programul de recuperare, programul de nursing.
Examenul general al bolnavului va consemna, pe lângă diagnosticul de entitate
nosologică şi cele de deficit funcţional, gradele de dependenţă fizică şi mentală. Sinteza
stării prezente a pacientului impune un adaos de informaţii indispensabile furnizate de
psiholog şi/ sau psihiatru, dată fiind frecvenţa modificărilor psihologice de vârstă şi a
tulburărilor psihice la vârstnici, care trebuie evaluate distinct.
În mod deosebit vor fi puse în evidenţă determinantele stărilor depresive
specifice vârstnicului: dezangajarea profesională, instituţionalizarea, abandonul, doliul,
conştientizarea irecuperabilităţii şi proximităţii morţii, evenimente situaţionale care pot
dezechilibra uşor o structură psihică constituţională labilă sau devenită fragilă prin
înaintarea în vârstă.
Alte informaţii vor fi furnizate de asistenta socială, care este un intermediar
avizat, pregătit, între familie şi medic. Aceasta va avea, între alte misiuni şi pe aceea de
confident, care ascultă cu răbdare şi întelegere toate dorinţele exprimate de bolnav şi de
familie.
Psihologul american Abraham Maslow formulează următoarele necesităţi ale
omului,pentru asigurarea unui confort psihic,fizic şi social:satisfacerea nevoilor de
subzistenţă,de securitate,de dragoste şi acceptare,de statut social şi de autoactualizare.
În ce masură societatea noastră este pregătită să asigure aceste posibilităţi
pentru persoanele vârstnice şi care este locul cel mai potrivit pentru o viaţă normală a
acestora,constituie o problemă dificilă şi greu de rezolvat.

11
 Protecţia socială are ca obiectiv garantarea calităţii vieţii,care trebuie adaptată
la populaţia în vârstă.Două principii trebuie să călăuzească această politică
socială:solidaritatea între generaţii şi echitatea între acestea.
Persoanele vârstnice trebuie să aleagă liber propriul stil de viaţă atât timp cât
acest lucru este posibil.De asemenea,îngrijirea sănătăţii şi acordarea de servicii pe care
starea funcţională a acestora le impune,constituie un aspect deosebit de important.
În timp ce lumea/familia reprezintă spaţiul destinderii,al libertăţii şi
autonomiei,instituţia este un spaţiu închis,în interiorul căreia libertatea şi autonomia sunt
pierdute,prin faptul că sunt instituite norme de conduită obligatorii,strict
supravegheate,care au un caracter de constrângere.

12
 CAPITOLUL III
PROBLEME PSIHICE SPECIFICE INTEGRĂRII ÎN
INSTITUŢII DE ÎNGRIJIRE A PERSOANELOR
VÂRSTNICE

III.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Statutul de vârstnic constituie un factor de risc particular, care intervine în

determinismul complex al tulburărilor psihice. Un factor de risc suplimentar este şi
instituţionalizarea în căminele de bătrâni. Modificările biologice, psihologice şi sociale ce
însoţesc bătrâneţea influenţează în mai multe moduri bolile psihice care se întâlnesc în
această perioadă a vieţii.
Favorizează debutul unor maladii psihice. Perioada senescenţei scade
capacitatea de adaptare,în urma diminuării unui mare număr de funcţii şi aptitudini.
Bătrâneţea constituie, adesea, o veritabilă periadă de stres,cu o problematică întinsă şi
specifică.
Favorizează reapariţia şi agravarea unor suferinţe psihice anterioare.
Determină o anumită specificitate în tablourile psihopatologice ale diferitelor
boli psihice.
Anumiţi autori consideră însuşi statutul de vârstnic ca fiind psihotraumatizant.
Pentru a înţelege mai bine modelul tulburărilor psihogene la bătrânii din cămin este
suficient să adaugăm: reacţiile legate de alterarea funcţiilor fizice, reacţii legate de
modificarea funcţiilor psihice, reacţii la schimbarea situaţiei sociale (toate acestea
generalităţi specifice vârstei) şi trauma instituţionalizării, ca reacţie de inutilitate şi
neputinţă.

13
 III.2. ÎMBĂTRÂNIREA FIZICĂ ÎN CONTEXTUL
INSTITUŢIONALIZĂRII

Una dintre cele mai dificile probleme ale practicii geriatrice o constituie
delimitarea dintre normal şi patologic. Această dificultate ţine de intricarea strânsă,în cele
mai multe cazuri,a proceselor fizice de îmbătrânire cu cele patologice supraadăugate, fapt
care explică şi de ce mult timp bătrâneţea a fost considerată o boală şi nu o etapă fizică a
evoluţiei individului.
Dacă la copil şi la adult normalul este în prezent destul de bine studiat, ceea ce
uşurează delimitarea şi evaluarea patologicului, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre
vârstnic, deşi de-a lungul timpului au existat preocupări pentru o mai netă separare a
acestor două laturi. Astfel, au fost elaborate criterii de îmbătrânire, sub variate formule,
numeroase studii de biometrie au încercat din perspective diverse să definească normalul şi
multe dicipline au stabilit până la ce punct modificări morfologice şi funcţionale,
diminuările performanţelor,chiar unele manifestări clinice, pot fi considerate într-un cadru
socotit ca geronormalitate. Milcu apreciază că în îmbătrânire termenul de „natural” este
mai potrivit decât cel de „normal”.
În ansamblu, patologicul încercuieşte şi înconjoară fiziologicul pe care se
grefează, se adaugă (Ana Aslan afirma foarte plastic aceasta spunând ca ”bolile cronice
parazitează îmbătrânirea”), întocmai cum dezechilibrul reflectă echilibrul.
La indivizii vârstnici, sunt considerate, între anumite limite, ca aparţinănd unei
îmbătrâniri normale, următoarele modificări, legate de înaintarea în vârstă. Cele mai
frecvente sunt:
o modificări ale pielii şi fanerelor (pielea uscată cu pete senile şi riduri,
rărirea părului);
o scăderea acuităţii vizuale (prezbiopia);
o scăderea secreţiei lacrimale;
o scăderea acuităţii auditive (prezbiacuzia);
o slăbirea vocii;
o scăderea forţei musculare şi a toleranţei la efort;
o hiposomnia;
o hipomnezia;
o hipoaciditatea gastrică;
o întârzierea tranzitului intestinal;
14
 o edentarea.

III. 3. ÎMBĂTRÂNIREA PSIHOLOGICĂ

III. 3. 1. Dificultăţile de adaptare

Scăderea capacităţilor de adaptare a vârstnicilor se face puternic simţită, în

special legată de schimbarea mediului, înţelegând prin aceasta mediul locuibil, mediul de
viaţă. Cu cât vârsta este mai înaintată, cu atât stresul mutării este mai puternic şi
consecinţele acestuia mai dezastruoase. Este ca şi cum bătrânul, cu cât înaintează în vârstă,
se leagă mai strâns de mediul său de locuit, asemenea unui bătrân copac care-şi împlântă în
pământul pe care a crescut, rădăcinile sale puternice. Orice încercare de smulgere a
bătrânului, ca şi a copacului, le tulbură profund viaţa, iar încercarea de transplantare în alt
loc, de cele mai multe ori, eşuează.
Aceasta trădează o fragilitate marcată a persoanei vârstnice, care ţine de
epuizarea rezervelor sale de adaptare.
Dificultatea de a răspunde pozitiv la eforturile de adaptare intr-o instituţie de
ocrotire a persoanelor vârstnice este răspunsul a două influenţe: socială şi psihică. Condiţia
de ”asistat” (factorul social), trăind din ajutorul oferit de stat sau diverse O.N.G.-uri,
trezeşte în vârstnic o serie de fenomene de respingere (factorul psihic). Inadaptarea este
rezultatul acestor controverse.
De asemenea, studiile arată că există o mare diferenţă individuală în ceea ce
priveşte adaptarea. Excluzând condiţiile patologice, observăm că cel mai uşor adaptabili
sunt vârstnicii cu o pregătire intelectuală modestă şi care nu provin din rândul unei familii
mari. Dificultăţile de adaptare sunt mai crescute în cazul celor cu pregătire superioară.
Stresul schimbării reşedinţei evidenţiază rolul pe care-l are locuinţa în echilibrul
biologic al bătrânului. Pe măsura înaintării în vârstă, a restrângerii mobilităţii, locuinţa
devine principalul loc de desfăşurare a vieţii vârstnicului, singurul său univers. Tot ce este
legat de mediul său locuibil, cadrul intim, obiectele, amintirile, membrii familiei, îi oferă
un sentiment de siguranţă, de linişte; tot ce se află în afara acestui mediu îl nelinişteşte, îi
strecoară îndoieli şi teamă.
O parte a vârstnicilor supuşi schimbărilor de domiciliu, care au resurse
adaptative, sau care, având un tonus optimist consideră mutarea ca o reînnoire în viaţa lor
şi îşi fac planuri legate de aceasta, suportă fără modificări acest eveniment psihosocial. O
altă categorie, chiar dacă iniţial au trăit plecarea din vechea reşedinţă ca pe o catastrofă,
reuşesc să se adapteze noilor condiţii de locuit, totul reintrând în normal după stresul
15
mutării. În sfârşit, există o categorie de vârstnici care nu au resursele necesare pentru
depăşirea acestui stres, care nu se pot adapta noilor schimbări şi care declanşează cu
prilejul mutării o suită de tulburări psihice şi, ulterior sau concomitent, somatice, induse de
stresul mutării, prin mecanisme psihosomatice, care alterează profund nu numai echilibrul
psihic al vârstnicului stresat, dar şi sănătatea fizică a acestuia.
Tulburările cele mai importante şi cele mai bine studiate sunt declanşate de
internarea vârstnicului în spital şi, mai ales, într-o unitate de internare pe termen lung
(cămin-spital). Diferenţa dintre aceste două tipuri de instituţii este adesea recepţionată net
de vârstnicul care urmează să se interneze.
Având posibilitatea de a urmări acest aspect, am găsit la unii vârstnici o
preferinţă netă şi o acceptare pentru compartimentul „spital” şi o respingere a priori
(înaintea cunoaşterii condiţiilor concrete de asisteţă) a căminului-spital. Această atitudine
era cu atât mai surprinzătoare (în aparenţă), cu cât li se explica că, în condiţiile unităţii
noastre, confortul şi îngrijirile în cămin-spital erau superioare celor din spital (număr mai
mic de persoane în cameră, mai multe infirmiere şi mai formate în direcţia îngrijirii
vârstnicului, servicii sociale şi socio-culturale mai bine puse la punct etc.). Ideea de
internare în cămin-spital era respinsă uneori, cu o vigoare de care n-ai fi crezut că este
capabil vârstnicul fragil pe care-l aveai de multe ori în faţă. Explicaţia ţine de faptul că el
identifică internarea în căminul-spital cu o izolare definitivă de restul lumii, cu o ruptură
totală de locuinţa şi familia sa, cu un abandon, cu o adevărată condamnare la moarte. În
multe cazuri, protestul său ia forma ameninţării cu sinuciderea.
„Tulburările de internare” pot debuta încă înainte, în perioada care o precede la
vârstnicii aflaţi la domiciliu. Ei devin anxioşi, agitaţi, depresivi în momentul când iau
cunoştinţă de perspectiva internării într-o instituţie de ocrotire pe termen lung.
Odată realizată internarea,în unele cazuri se poate asista la ceea ce s-a numit
„criza (decompensarea) confuzională de internare”, situaţie clinică complexă, spectaculară,
dramatică, care din fericire este reversibilă în cele mai multe cazuri.
Conduita medicului, a personalului (avizat asupra acestui aspect) trebuie să fie
următoarea: pregătirea, avertizarea tuturor celor din jur (personalului de îngrijire, ceilalţi
asistaţi, membrii familiei) asupra eventualităţii unei asemenea crize şi în special asupra
aspectului pasager, reversibil. Se va construi în jurul bolnavului o atmosferă apropiată, de
înţelegere, blândeţe şi calm; membrii familiei sau aparţinătorii care l-au adus la internare
vor rămâne mai mult în preajma vârstnicului; i se vor lăsa obiectele la care ţine şi
îmbrăcămintea personală, totul în scopul unei adaptări şi integrări progresive. I se va
explica cu răbdare rostul internării, necesitatea unui control al sănătăţii, al instituirii unei
16
terapii; îi vor fi prezentaţi colegii de cameră. Nu va fi introdus de la început în saloane cu
bolnavi grav, agonici, agitaţi, revendicativi. Îi vor fi administrate doze mici de
tranchilizante, hipnotice. Instituirea tuturor acestor măsuri poate preveni instalarea crizei
sau îi poate atenua manifestările.
Tulburările pot fi mediate, coincizând cu data internării şi, desfăşurându-se în
orele sau în zilele următoare acesteia sau, debutând la internare, ele se instalează într-o
periadă de până la 1-3 luni. Simptomatologia poate să apară pentru prima oară, sau să ia
forma agravării bruşte şi aparent nejustificate a unor simptome anterioare.
Pericolul oferit de inadaptare constă în posibilitatea de a fi un punct de plecare
pentru alte dezechilibre mult mai grave. Anxietatea, nevrozele, psihozele de origine
afectivă, sunt doar câteva dintre repercursiunile în plan psihic ale fenomenului de
inadaptare.

III. 3. 2 Anxietatea vârstnicilor

După Ursula Şchiopu, anxietatea reprezintă o stare afectivă, vagă, de nelinişte,

de apăsare, tensiune, îngrijorare şi teamă nemotivată, fără obiect, care este neconfortantă
din punct de vedere psihologic. Anxietatea are ca dominante sentimente intense de
insecuritate (generate, în special, de teama abandonului, sau a producerii unor nenorociri şi
catastrofe iminente). Totodată, anxietatea generează produse imaginative abundente, care
nu pot fi ignorate şi nici eliminate şi care pun stăpânire pe persoană şi o domină.
În cazul vârstnicilor, fenomenele de anxietate sunt amplificate odată cu
internarea lor în instituţiile de ocrotire. Bătrânii se simt abandonaţi, izolaţi. Această izolare
este un fenomen social cu implicaţii psihice. Într-un studiu, se arată ca, în România,
internarea bătrânilor este întotdeauna însoţită de fenomene de anxietate. Numărul tot mai
ridicat al comportamentelor suicidare în cazul vârstnicilor din căminele de bătrâni
reprezintă o mărturie în acest sens. Având mai multe grade de manifestare, anxietatea
creşte odată cu vârsta. Chiar şi o uşoară scădere a randamentului intelectual este
considerată ca fiind o rezultantă a anxietăţii.
Cu toate că reprezintă o recţie obişnuită, normală a personalităţii, cu un rol
deosebit de important pentru motivare sau pentru creativitate, la vârsta a treia- ea se
manifestă cu o intensitate mult prea mare.Astfel,anxietatea iese din limitele normale şi
poate conduce către o manifestare patologică-anxietatea generalizată. Vârstnicii prezintă
tensiune motorie manifestată prin: instabilitate, durere musculară, incapacitate de relaxare,
facies crispat. Unele manifestări de hiperactivitate vegetativă, specifice bătrâneţii, sunt
17
stâns legate de anxietatea generalizată:tahicardie, parestezii, tulburări gastrice, puls şi
respiraţii frecvente. De asemenea, vârstnicii ce manifestă o anxietate generalizată prezintă
o stare de hiperatenţie (hipervigilenţă).
În afara neplăcerilor produse de anxietatea generalizată, bătrânii pot întâmpina
şi unele dezvoltări ale acesteia în sensul unor tulburări fobice sau obsesiv-compulsive. Cea
mai frecventă manifestare fobică a vârstnicilor este fobia socială.
În linii mari, simptomele pot fi grupate în simptome psihice si somatice.
Cele psihice sunt dominante, constante, precoce: agitaţie psihomotorie,
accentuare relativ bruscă a senzaţiilor de fatigabilitate, insomnie rebelă la medicaţia care
înainte era eficace, idei de culpabilitate, de prejudiciu, de insecuritate, de îngrijorare
exagerată faţă de cei de acasă, idei ipohondriace, nozofobie, negativism, teama de oprire a
inimii, de oprirea circulaţiei, teama de ocluzie intestinală, teama de a nu putea urina,
cancerofobie.
Anxietatea pare mai frecventă la femei, pe când manifestările obsesiv-fobice
sunt mai frecvente la bărbaţi.
Unele simptome pe care bolnavii le au deja anterior internării, se accentuează
brusc ca intensitate şi frecvenţă după internare, situaţie recunoscută de membrii familiei
care apreciază că „situaţia nu era chiar aşa”, că „bolnavul este mult schimbat în rău”, deşi
se află, paradoxal, în condiţii mai bune de supraveghere şi îngrijire medicală.
Un alt grup de simptome îl constituie modificările de nutriţie. Bolnavul scade în
greutate, devine palid, adinamic, nu mai părăseşte patul; eventualele leziuni trofice
preexistente (ulcere cronice de gambă, escare de decubit în special) se agravează, se extind,
se instalează sau se accentuează întârzierea tranzitului intestinal.
Tulburările din sfera cardio-vasculară apar cu bruscheţe la vârstnicii cunoscuţi
ca suferind de aceste boli (coronarieni, hipertensivi) sau la subiecţii care nu ştiau că suferă
de cardiopatii, deşi în realitate erau purtători ai unor asemenea boli. Stresul internării
determină apariţia sau accentuarea, ca frecvenţă şi in intensitate, a unor simptome cum
sunt: palpitaţiile, durerile precordiale, ameţeli, cefaleea şi tulburările de vedere sunt efect al
ascensiunilor tensiunii arteriale.
În sfârşit, alte modificări care pot fi întâlnite sunt cele din sfera circulaţiei
vasculare cerebrale, la bolnavii cu ateroscleroză cerebrală şi insuficienţă circulatorie
consecutivă, modificări care pot să evolueze de la crize ischemice tranzitorii, care devin
mai frecvente, până la accidente vasculare cerebrale.
Realitatea arată că intensitatea anxietăţii creşte odată cu momentul
instituţionalizării şi scade proporţional cu timpul petrecut în căminul de bătrâni. Este vorba
18
nu numai de o recţie de adaptare, ci şi de un răspuns la o serie de eforturi de integrare. În
acest ultim caz, anxietatea este considerată ca fiind un imbold motivaţional în sensul
integrării.

III. 3. 3 Nevrozele la vârstnici

Suferinţa nevrotică la vârsta înaintată implică probleme mai complexe decât în

trecut. În perioadele de regresie, elementele involuţionale şi frecvenţa bolilor cronice duc
la ştergerea graniţelor dintre factorii somatogeni, endogen şi psihogen..Nici la alte vârste
nu există o delimitare specifică nevrozei.Am putea presupune că în momentul
pensionării,omul scapă de influenţele nevrozante ale multiplelor solicitări,responsabilităţi
şi conflicte socio-familiale şi ar intra într-o etapă liniştită a vieţii.În realitate,bătrânii au
aceleaşi probleme ca şi cei mai tineri,la care se adaugă şi înaintarea în vârstă.
Nevroza este o afectiune a creierului declanşată de obicei mai ales de „factorii
negativi": supărări diverse, eşecul în anumite activităţi, precum şi efortul intelectual
exagerat. Aşa se explică şi varietatea formelor sub care se poate manifesta o nevroză. Se
obişnuieşte totuşi ca nevrozele să se împartă în trei mari categorii :
1. Nevroza astenică propriu-zisă şi dureri de cap.
2. Nevroza isterică (sau isteria), în care manifestarea principală este exagerarea
unei senzaţii anumite, care ulterior este considerată de bolnav drept reală. Formele sale de
manifestare sunt foarte variate.
Câteva exemple :
 epilepsia isterică (bolnavul este convins că are epilepsie şi atunci
mimează - aşa cum crede el - criza epileptică),
 paralizia isterică (bolnavul are convingerea că este paralizat). Aici,
sugestia şi unele mijloace fizioterapice care să convingă „bolnavul" că
nu este bolnav au un rol important.
3. Psihastenia este o formă de nevroză in care tulburarea principală este obsesia
(sau fobia) faţă de anumite situaţii.
Bolnavul poate fi obsedat , de exemplu, că are cancer sau sifilis, deşi consultă
mulţi medici care infirmă aceste boli. Uneori bolnavul îşi creează convingerea că este
incapabil de o anumită activitate. Alteori, în urma unei perieade de insomnie, capătă
convingerea că nu mai poate dormi. Se culcă, aşteaptă cu atenţia încordată să-i vină
somnul, care bineânţeles în aceste condiţii va veni foarte greu.

19
 Tratamentul nevrozelor este diferit de la un bolnav la altul. Uneori, odihna sau
simpla schimbare a locului de muncă ajung pentru ca totul să reintre în normal. Alteori,
somnifere uşoare sau sedative ale scoarţei cerebrale asigură repausul de care au nevoie
celulele sistemului nervos. Tratamentele cu somn prelungit, insulina în cantităţi progresive,
urmate de o activitate mai uşoară pe o anumită perioadă, aduc în alte cazuri vindecarea.
Învingerea condiţiei nevrotice este posibilă până la cele mai avansate vârste.Rolul
persoanei care oferă îngrijirea este de a diminua pe cât posibil anxietatea,întâmpinând
instaurarea nevrozei.

III. 3. 4. Psihozele la vârsta înaintată

Ca şi în cazul nevrozelor,la vârsta înaintată,apar probleme de diferenţiere a

factorilor endogeni,psihogeni,organici.Cele mai frecvente sunt psihozele de tip
depresiv:psihoze depresive organice (în primul rând, apărute pe fond vascular), psihoze
depresive endogene şi psihoze reactive.Fazele maniacale sunt mai rar întâlnite la bătrâni.
Psihozele sunt stări psihice patologice care se manifestă prin tulburări de
judecată, gândire sau comportament, prin perceperea denaturată a realităţii obiective, a
mediului extern şi ca o consecinţă, reacţia denaturată a bolnavului faţă de aceste realităţi.
Aceste tulburări pot fi găsite în orice boală care duce la modificarea funcţiunilor normale
ale creierului. Nu trebuie confundate tulburările psihice care apar în nevroze cu psihozele,
care nu corespund realităţii înconjurătoare. Forme de manifestare mai importante a
psihozelor sunt: ideile delirante (deliruri de persecuţie, de grandoare); halucinaţiile
(auditive, vizuale, olfactive) ; psihoze depresive (cu stări psihice de depresiune excesive),
psihoze maniacale (cu stări de veselie anormale şi neîntemeiate).
După modul de manifestare şi cauzele care le-au determinat se deosebesc
următoarele psihoze mai importante:
 psihoza traumatică (apare în urma unor lovituri la cap şi este în general în
raport cu gradul leziunilor cerebrale);
 psihoza maniacodepresivă;
 psihoza infecţioasă (urmare a unei infecţii generale sau a encefalului,
encefalite);
 schizofrenia;
 paranoia;
 psihozele din epilepsie;
 psihozele din oligofrenie;

20
  psihoza alcoolică (poate apărea fie la alcoolici cronici, chiar în perioada
când nu auconsumat băuturi alcoolice);
 psihozele din toxicomanii.
În tratarea lor se urmăreşte întâi înlăturarea cauzei, apoi se tratează tulburările
propriu-zise.

III. 3. 5 Profilaxia tulburarilor psihice la bătrânii asistaţi

Cauzele mai importante ale tulburărilor psihice sunt următoarele:

 intervenţia bruscă a unui factor stresant, internarea pe termen lung, care
aduce cu sine, bătrânului bolnav cu potenţialul adaptativ diminuat:
despărţirea de mediul familial (al doilea mare moment traumatizant,
primul fiind despărţirea de activitatea profesională), ideea
incurabilităţii,confirmarea ideilor sale de prejudiciu
 lipsa preocupărilor de pregătire psihologică a acestei schimbări esenţiale
în cursul vieţii bătrânului,din partea familiei şi a cadrelor medicale şi de
asistenţă socială;
 dotarea necorespunzătoare a instituţiilor de spitalizare îndelungată.
Gerontoprofilaxia tulburărilor psihice cuprinde trei modalităţi diferite de
abordare:
o Gerontoprofilaxia primară este dominată de mijloacele nespecifice de
promovare a sănătăţii mintale şi cuprinde câteva recomandări simple.
Orientarea vârstnicilor spre activităţi productive, distractive. ”Nimic nu
este mai obositor decât a nu face nimic toată ziua”.
o Gerontoprofilaxia secundară are trei direcţii principale: depistarea
precoce a îmbolnăvirilor, acţiuni de intervenţie în situaţiile de criză şi
tehnici de educaţie în problemele de sănătate mintală.
o Gerontoprofilaxia terţiară are ca obiectiv combaterea
dependenţei,prevenirea desinserţiei sociale şi familiale. Acest domeniu
ar putea avea ca principiu: ”a da nu numai ani vieţii,ci şi viaţă anilor”.
Problematica gerontoprofilaxiei terţiare se suprapune cu problematica
recuperării.

21
 Soluţiile prelungirii vieţii trebuie să considere, alături de terapia
medicamentoasă cercetarea factorilor psihosociali. Dintre aceştia, ”factorul de spitalizare
pe termen lung”, poate fi neutralizat, atenuat, în beneficiul indiscutabil al vârstnicilor.

22
 CAPITOLUL IV
DEPRESIA

IV. 1. DEFINI|IE

Depresia este una din cele mai frecvente şi mai grave tulburări psihice, având o
pondere remarcabilă în morbiditatea şi mortalitatea generală. Amploarea ei este relevantă,
aproximativ 15-20% din cadrul populaţiei prezintă cel puţin un episod depresiv pe
parcursul vieţii, care poate să implice complicaţii severe.
Depresia şi tulburările cognitive reprezintă şi în prezent cea mai grea povară a
vârstnicului. Spre deosebire de afecţiuni ca boala Altzheimer şi demenţa vasculară, în al
căror tratament se fac astăzi primii paşi, depresia este o afecţiune care a fost studiată de
mult timp şi pentru care există în prezent tratament, cu o eficienţă în 80-90% din cazuri.
Sentimentul de tristeţe nu semnifică depresia, dar depresia implică inevitabil
tristeţea, a cărei intensitate poate varia, influenţând viaţa, activitatea şi funcţiile elementare,
ca somnul şi apetitul. Tristeţea, ca sentiment de mâhnire, poate fi răspunsul la un
eveniment dezagreabil, dar poate deveni patologică dacă este exagerată ca intensitate şi
durată, cu atât mai mult dacă apare fără o cauză aparentă.
Tristeţea regăsită în limitele depresiei poate fi influenţată de factori individuali
predispozanţi, genetici, psihologici, biologici, dar de cele mai multe ori factorii sunt
intricaţi.
Din punct de vedere medical, depresia este un concept care se adresează unei
afecţiuni cu simptome bine definite, cu o modalitate de exprimare variată, ca origine şi
gravitate. De aceea, depresia în sens strict medical, este o boală a dispoziţiei care implică
procese cognitive şi care are răsunet asupra funcţionării întregului organism. Cu o
frecvenţă în rândul populaţiei de 5-8%, depresia poate ajunge ca la vârsta de 65 de ani să
fie diagnosticată la 15% din subiecţi, iar la 70 de ani creşte până la 26,9% în rândul
bărbaţilor şi 45,2% pentru femei (Gräsbäck, 1996). Într-un studiu efectuat asupra
bolnavilor internaţi în perioada 1975-1977 la Institutul Naţional de Geriatrie, A. Aslan şi C.
Bălăceanu - Stolnici au arătat că incidenţa depresiei a fost de 16,5%, din care 77,6% au
fost femei şi 22,4% bărbaţi.
Prevalenţa depresiei variază în funcţie de populaţia studiată, de definiţia
depresiei şi de metoda de diagnostic. Criteriile de diagnosticare a depresiei la vârstnici nu
sunt foarte bine stabilite; doar o treime din pacienţii care necesită ajutor se adresează

23
medicului specialist, din aceştia 60% sunt subdiagnosticaţi, incorect trataţi, primesc
medicaţie necorespunzătoare, în doze prea mici, pentru o perioadă prea scurtă.
Prevalenţa depresiei la vârstnicii care se adresează medicului în ambulator
variază după unele studii între 13-14%, după cum susţin Evans şi Katona (1993), care
utilizează scala geriatrică a depresiei – Geriatric Depression Scale (GDS) investigând
vârstnicii care se adresează medicului de familie. Gottfries (1997) utilizează GDS
modificată, într-un studiu efectuat în Suedia, în cazul vârstnicilor care se adresează
medicului de familie şi stabileşte o prevalenţă a depresiei la aceştia de 16%.
Prevalenţa depresiei la bolnavii spitalizaţi pentru boala Altzheimer, într-un
studiu prezentat de Ballard în 1996, a fost de 52%. În boala Parkinson depresia este atât de
frecvent întâlnită, încât se poate considera că starea depresivă face parte din sindromul
respectiv (C. Bălăceanu - Stolnici). Alte tulburări emoţionale care apar frecvent în evoluţia
bolnavilor cu depresie sunt: anxietatea, agresivitatea, iritabilitatea, într-un procent de 85%
din cazuri.
Incidenţa depresiei creşte la bolnavii care au un accident vascular în
antecedente, 60% din aceştia înregistrează un episod depresiv în primii 2 ani, iar procentul
creşte ulterior.
De asemenea, depresia este un factor de risc pentru bolnavii cu infarct
miocardic acut (Frasure - Smith, 1996, Glassman şi Chapiro, 1998).
Mortalitatea crescută rămâne însă cea mai frecventă consecinţă a depresiei.
Asocierea depresie - accident vascular cerebral are o mortalitate mult crescută comparativ
cu cu cea a pacienţilor care nu fac depresie (Morrison, 1993). Vârstnicii îngrijiţi la
domiciliu, pentru diferite afecţiuni invalidante, care au asociată depresia, au o rată de
mortalitate de 3 ori mai mare decât cei cu afecţiuni asemănătoare dar la care nu apare
depresia.
Creşterea mortalităţii pacienţilor vârstnici la care apare depresia se produce şi
prin creşterea ratei suicidului, care este de 2 ori mai mare decât la tineri şi este de 6 ori mai
frecventă în rândul bărbaţilor singuri cu vârstă peste 60 de ani.

24
 IV. 2. ASPECTE ISTORICE

IV. 2. 1. Perioada preclinică

Tulburările mentale au fost cunoscute deja şi în antichitate. Noţiunea bolilor

canceroase sau a insuficienţei cardiace este relativ modernă faţă de bolile psihice, care au
fost tratate în epoca preştiiţifică a psihiatriei ca nişte tulburări care sunt ruşinoase. Şi în
Sfânta Scriptură se găsesc versuri care indică tulburări psihice, de exemplu melancolia
regelui Saul şi tratamentul-meloterapeutic-aplicat. În paginile marilor poeme ale lui Homer
„Iliada şi Odiseea”, sunt descrise cazuri tipice de sindroame depresive. Hipocrate a folosit
termenul de melancolie,pe care o considera o stare fiziopatologică şi nu o tulburare în sine.
Asclepiade a considerat că tulburările mintale sunt rezultatul unor dezordini emoţionale.
Cicero Marcus Tulius a contribuit la dezvoltarea cunoaşterii stărilor depresive prin
descrierea observaţiilor personale legate de starea depresivă de care a suferit şi el în ultimii
ani de viaţă. După destrămarea imperiului Roman, barbarii, odată cu distrugerea
bibliotecilor, au exclus şi concepţiile mai evoluate despre bolile psihice. În societatea
barbară atitudinea faţă de bolnavul psihic a fost cea de recluziune şi de îndepărtare din
comunitate. Cu apariţia creştinismului, Europa a devenit mai deschisă spiritual, dar
accentul a fost pus pe salvarea sufletului, nu şi a corpului. Bolile psihice au fost
interpretate prin prisma spirituală, şi s-a crezut că pacienţii cu simptome psihice sunt
posedaţi de forţe demonice, de diavoli etc. Aceste idei au culminat cu publicarea lucrării
călugărilor dominicani Sprenger şi Kramer, intitulată „Malleus Maleficarum” (1486), în
care tortura şi moartea erau indicate ca metode terapeutice pentru bolnavii psihici.

IV. 2. 2. Perioada clinică

În epoca renaşterii, în 1586 a apărut cartea lui Timothy Bright „Disertaţia

despre melancolie”, prima carte în limba engleză despre tulburările mentale, în care autorul
a descris simptomatologia clasică a depresiei şi a susţinut că aceasta este o boală. Philippe
Pinel, întemeietorul psihiatriei clasice franceze, primul care a vorbit despre personalitatea
anormală, descrie melancolicul ca find „taciturn, pasiv, suspicios, refugiindu-se în
singurătate. Nimic nu poate fi mai dureros decât figura unui melancolic meditând asupra
nenorocirilor sale imaginare”. Pietro Pisani, după ce a suferit mai mulţi ani de o depresie
de doliu (pierderea unui fiu), ajungând directorul unui spital de bolnavi psihici, a
demonstrat că în ciuda tulburărilor psihice, bolnavii apreciază contactele sincere, fiind

25
capabili să-şi dezvolte sentimentele de încredere, amiciţie şi bunăvoinţă, astfel el a fost
unul dintre iniţiatorii socioterapiei.
Termenul de depresie a fost folosit pentru prima dată de Johann Cristian
Heinroth, care a considerat-o ca o categorie în care a încadrat : melancolia, anoia şi
sindroamele abulice.

IV. 2. 3. Perioada contemporană

Etapa modernă a psihiatriei începe cu Emil Kraepelin (1855-1926), el rămânând

cunoscut ca fondatorul concepţiei nosologice în psihiatrie şi psihiatrul cu cele mai mari
contribuţii în practica de specialitate din vremea sa. În 1896 a propus introducerea
termenului de „psihoză maniaco-depresivă” şi a denumit ca „melancolie de involuţie”
cazurile depresive survenite în a treia etapă de vârstă. A delimitat 5 forme de depresie :
endogenă, nevrotică, involutivă, simptomatică şi personalitatea patologică depresivă.
Schimbările survenite în ultimele patru decenii în domeniul tulburărilor de
dispoziţie, odată cu introducerea clasificărilor psihiatrice, au adus reconsideraţii ale
conceptelor teoretice cât şi a modalităţilor şi principiilor terapeutice. Termenul de „boală” a
fost înlocuit cu cel de „tulburare”, iar o dată cu apariţia D.S.M. (Diagnostic and Statistical
Manual of Mental Disorders), denumirea de „tulburări afective” a fost înlocuită cu cea de
„tulburări de dispoziţie”.
Depresiile,integrate în grupul dezordinilor afective-în terminologia D.S.M., sunt
considerate cele mai frecvente afecţiuni psihice întâlnite la populaţia vârstnică, incidenţa
lor apreciindu-se a fi de 8-15%. După 75 de ani par să fie mai frecvente la bărbaţi decât la
femei, spre deosebire de depresiile vârstei adulte. Bărbatul vârstnic, trăind singur , este o
persoană cu risc crescut pentru depresie şi suicid.
Fie că e vorba de vechi bolnavi depresivi ajunşi la bătrâneţe, fie că e vorba mai
ales de stări depresive apărute la această vârstă, tabloul clinic, evoluţia, prognosticul,
terapeutica prezintă unele aspecte particulare care le diferenţiază de stările depresive ale
nevârstnicului.
Au fost caracterizate ca depresii atipice, aceasta însă în raport cu depresiile
vârstelor anterioare; în realitate, ele sunt de fapt tipice vârstei înaintate (depresii de
involuţie tardive); au un prognostic mai puţin favorabil decât depresiile adultului,
remisiunile spontane întâlnite la acesta din urmă fiind mult mai rare la vârstnic; răspund
mai puţin la arsenalul terapeutic antidepresiv din ce în ce mai bogat (J.de Ajuriaguerra).

26
 Alte cartactere constau în aceea că antecedentele ereditare sunt mai puţin
frecvente decât la adultul tânăr, în prim plan trecând factorii exogeni declanşanţi. Pentru
aceasta, unii autori au introdus noţiunea de sindrom de „demoralizare”. Cu alte cuvinte,
senescenţa devine un termen favorabil depresiei.

27
 IV. 3. CLASIFICARE

Cele mai importante forme de depresii întâlnite la vârstnici sunt:

o depresiile din nevroză;
o depresiile pe fond psihoorganic cerebral(în boli cerebrale degenerative,
vasculare, infecţioase, toxice, tumorale);
o depresiile simptomatice (în boli dureroase, infirmizante, boli endocrine,
metabolice etc.);
o depresiile endogene (psihoza maniaco-depresivă, melancolia de
involuţie);
o depresiile reactive (după traume psihice, stresuri, neadaptare socială,
familială, ocupaţională).
De altfel, au fost propuse numeroase clasificări. Distincţia între depresia
nevrotică şi depresia psihotică nu este totdeauna posibil de făcut,căci ea implică o
interpretare subiectivă a simptomelor depresive.
În plus, noţiunea de psihotic trimite mai ales la gravitate,la intensitatea
simptomelor decât la o entitate distinctă. Împărtirea în depresii endogene şi exogene este
greu de făcut la persoanele vârstnice la care intricarea celor două categorii de factori este
de cele mai multe ori foarte strânsă şi le face inseparabile.
Clasificarea cea mai admisă în ultimii ani este cea urmând criteriul etiologic
(Robins Gr.), mai potrivită gerodepresiilor: depresii primare, nelegate de o boală psihică
sau somatică, şi depresii secundare unor boli somatice (infecţioase, nutriţionale, vasculare,
endocrine, neoplazice), unor boli psihice (sindroame cerebrale organice, alcoolism,
schizofrenii tardive şi anterioare), unor terapii medicamentoase (rezerpinice, sedative,
hipnotice, steroizi, propranolol etc).

28
 IV. 4. ETIOLOGIE

În prezent se acceptă ideea că etiologia depresiei la vârstnic este multifactorială

şi că există factori de risc asociaţi acestora. Astfel, depresia apare în una din următoarele
circumstanţe:
 procesul normal de îmbătrânire
 condiţii patologice ca: demenţă; afecţiuni neurodegenerative; miocardice;
endocrine: tulburări tiroidiene, hiperparatiroidismul, S. Cushing, boala
Addison; neoplazii; metabolice: uremia; infecţioase: tbc, sifilis; sistemice:
boala lupică, poliartrita; în deficienţe nutriţionale,
 administrarea de droguri: rezerpina, metildopa, digoxina, barbituricele,
estrogenii şi corticosteroizii, fenolazide, cimetidina, cicloserina, vincristina
şi rar: guanetidina, hidralazina, propranololul, levodopa
 afecţiuni genetice
Se presupune că metabolismul cerebral al nero-transmiţătorilor, în special al
serotoninei şi noradrenalinei, ar avea importanţă patogenică în tulburările emoţionale, în
special în tulburarea de dispoziţie. În examinările post-mortem efectuate pe creierul uman
la vârstnic s-au evidenţiat nivele scăzute de neuro-transmiţători, cu scăderea marcată a
nivelelor de serotonină în putamen şi a noradrenalinei în arii cerebrale restrânse. Această
scădere ar avea consecinţe asupra pragului depresiei la vârstnici. Aceleaşi modificări se
înregistrează la bolnavii cu Altzheimer sau la cei care înainte de deces au avut demenţă
vasculară.
Dintre deficienţele nutriţionale, scăderea nivelului vit B12, coenzimă în multe
procese metabolice, în special la nivelul sistemului nervos central, reprezintă un evident
factor de risc al tulburările cognitive şi al depresiei.
În creierul uman se înregistrează o concentraţie crescută de vit B12, în special
la nivelul plexului coroid, apoi la nivelul substanţei cenuşii şi a celei albe. Nivele scăzute
ale vit B12 se evidenţiază la vârstnicii care nu prezintă concomitent anemie; 32% din
vârstnici au aport insuficient de vit B12, care duce în final la gastrită atrofică, scăderea
factorului intrinsec şi la perturbarea transportului vit B12.
Deficienţa de folaţi este de asemenea corelată cu depresia. În dietele cu aport
scăzut de folaţi se instalează în timp insomnia, iritabilitatea, oboseala şi tulburările de
memorie. Pacienţii cu anemie megaloblastică prin deficit de folaţi prezintă tulburări
depresive şi cognitive, ca cele mai frecvente simptome. În plus, studiul concentraţiei

29
folaţilor la pacienţii depresivi a demonstrate că 15-38% din aceştia au nivele scăzute ale
folaţilor în sânge.
Vit B12 şi acidul folic au un rol important în activitatea ciclului carbonic,
deficitul acestora scade metionin-sintetaza cu acumularea de homocisteină şi reduce
formarea de S adenosyl-metionină (SAM); în lichidul cerebrospinal al bolnavilor cu
depresie şi demenţă nivelul SAM este scăzut.
Scăderea nivelului vit B12 şi al ac. folic sanguin reprezintă la vârstnici un factor
de risc în apariţia depresiei şi a tulburărilor cognitive.
În etiologia depresiilor vârstnicului există factori comuni întâlniţi şi la
nevârstnici, precum şi factori specifici care explică incidenţa mai mare la vârsta înaintată a
acestei tulburări psihice a senescenţei:
 -factori genetici (eredo-familiali);
 -factori patologici (afectări ale nevraxului, intoxicaţii, etc.);
 -factori specifici îmbătrânirii: conştientizarea procesului de îmbătrânire
(constatarea dureroasă a modificărilor morfologice proprii senescenţei-
caniţie, calviţie, ridurilor, etc. a diminuării capacităţilor fizice şi intelectuale,
a libidoului şi potenţei sexuale);
 -schimbările intervenite în anturaj (în famile, prieteni, vecini, schimbarea
locuinţei, instituţionalizarea în unităţi de ocrotire socială);
 -modificări ale statusului social (retragerea din activitatea profesională) sau
economic (diminuarea veniturilor materiale);
 -acumularea de tare somatice prin îmbolnăviri cronice,favorizate de
înaintarea în vârstă;
 -preocupările legate de ideea apropierii morţii;
 -tratamente cu medicamente având efecte secundare, depresive .

30
 IV. 5. CLINICA

Descrierile clinice ale sindroamelor depresive sunt extrem de variate.

În tulburările depresive de severitate moderată, ca trăsături principale apar:
dispoziţia scăzută, lipsa plăcerii, gândire pesimistă şi deteriorarea eficienţei.
Aspectul exterior al pacientului este caracteristic: îmbrăcăminte şi ţinută
neglijente, trăsăturile feţei sunt modificate, cu coborârea cominsurilor bucale şi apariţia
cutei verticale între sprâncene – omega, scăderea frecvenţei clipitului, umerii aplecaţi,
capul înclinat înainte, direcţia privirii este în jos, gesturile sunt reduse; poate persista un
zâmbet exterior în ciuda sentimentelor adânci de depresie.
Lentoarea psihomotorie este frecventă, dar pacienţii pot să fie de asemenea
agitaţi; pacientul merge şi îndeplineşte acţiunile cu încetineală, prezintă lentoare în vorbire,
cu pauze în conversaţie şi lungi perioade de tăcere înainte de a răspunde unor întrebări.
Dispoziţia pacientului este caracterizată prin suferinţă şi nefericire. Anxietatea
este de asemenea frecvent întâlnită, ca şi iritabilitatea. Apare agitaţia, o stare de nelinişte,
pacientul îşi framântă degetele, îşi mişcă neâncetat picioarele. Lipsa interesului şi a plăcerii
este frecvent întâlnită, dar nu este relatată de pacient. Se asociază simptome ca perturbarea
somnului, variaţia diurnă a dispoziţiei, pierderea apetitului, scăderea în greutate,
constipaţia, pierderea libidoului. Ideile depresive sunt simptome importante şi accentuează
sentimentele de culpabilitate ale pacientului.
Simptomele fizice îmbracă numeroase forme, predomină constipaţia şi
disconfortul dureros imprecis localizat, cu creşterea preocupărilor hipocondriace.
Alte simptome psihice includ depersonalizarea, obsesii şi fobii, simptome
isterice – fuga sau paralizia unui membru, ca şi slabirea memoriei.
Din punct de vedere clinic, se disting: depresia majoră şi distimiile sau stări
depresive minor.
Clinica depresiilor vârstnicului exprimă şi ea unele particularităţi, comparativ
cu tabloul clinic al depresiei al tinerilor.
Cazas şi Legrain apreciază că simptomatologia polimorfă a gerodepresiei se
exprimă în trei domenii:
o domeniul somatic-simptome si plângeri: depresie mascată;
o domeniul cognitiv (deteriorare aparentă): pseudo-demenţa;
o domeniul psihiatric:tulburări de delir,de persecuţie şi de tip ipohondric;

31
 Tabloul clinic este dominat de simptome cognitive, dezorientare, probleme de
memorie şi de atenţie, idei ipohondriace, multiple cenestopatii, dar există şi forme delirante
sau de intensitate psihotică.
Formele clinice descrise în istoria psihiatriei:
 forma acută malignă, cu delir acut;
 forma de melancolie rigidificată (descrisă de Medow) caracterizată prin
inerţie, apatie, bridipsihie, anemie şi mutism;
 forme delirante cu idei de autoacuzare sau persecuţie monotone, halucinaţii
acustico-verbale, cenestezice sau genitale;
 sindromul Cotard (delirul de negaţie) reprezintă o cr4onicizare a depresiei
de involuţie; se caracterizează prin triada de delir: de negaţie corporală
(„inima mea nu mai bate de mult”), de enormitate şi imortalitate dureroasă
(Gh.Grecu,1996).
Depresia la vârstnici constituie o problemă majoră, producând numeroase
inabilităţi şi magravând problemele medicale existente.
În toate cazurile, depresiile vârstnicului coexistă (fiind generate, întreţinute sau
favorizate) cu afectări somatice, ceea ce impune, pe lângă examenul clinic psihiatric şi
psihologic, şi un riguros examen clinic şi paraclinic al diferitelor aparate şi sisteme. Bolile
cardio-vasculare, gastro-intestinale, hipotiroidismul, neoplaziile, pe de o parte, afecţiunile
psihoorganice pe de alta (relevabile prin examene neurologice clinice şi paraclinice-
neuroradiologic, EEG,examenul LCR etc.) se însoţesc de stări depresive în mod special.
Predomină ideile depresive, ipohondrice şi de negaţie. Sunt frecvente
sentimentele de culpabilitate, de inutilitate, de autoacuzare. Poate să apară negativismul
caracterizat prin opoziţii la tratament, refuz de alimentaţie, mutism, formă gravă ce poate fi
urmată de complicaţii severe-caşexie, escare, deshidratare. Uneori, în cazurile grave, se pot
dezvolta deliruri ipohondrice, de persecuţie, manifestări de tip confuzional, halucinaţii.
Ca semne obşnuite în depresia de involuţie întâlnim diminuarea iniţiativei
psihomotorii, sărăcirea vieţii psihice şi afective, senzaţii cenestezice, lamentări exagerate şi
continui pentru tulburările fizice, de apetit (anorexie) şi somn (hiposomnie şi insomnie),
pentru astenie, predominent matinală, pe care vârstnicii nedepresivi le percep la o
intensitate mai mică. Se adaugă modificări caracteriale constând din iritabilitate,
susceptibilitate şi izolare, tendinţă la ruminaţii, dispoziţie posacă, pe acest fond făcându-şi
loc tristeţea, viziunea pesimistă şi morbidă, devalorizare, culpabilizare, angoasă, dorinţă de
a muri.

32
 O altă caracteristică constă în aceea că dezordinea afectivă este mascată de
suferinţe somatice-hipertensiune arterială, diabet, infecţie urinară, suferinţe respiratorii
(depresiunea mascată, larvată); de aceea diagnosticul de „depresie mascată” trebuie pus
după un examen somatic riguros. În cazul acestei forme de depresie pot fi întâlnite:
manifestări algice (artralgii, cefalee, dureri perineale), tulburări digestive dureroase sau
funcţionale (constipaţie), simptome din partea toracelui (palpitaţii, precordialgii).
Un tratament de probă cu antidepresive poate fi util în precizarea unui
diagnostic de depresie somatică (mascată).
În formele foarte grave se ajunge la suicid, eventualitate evolutivă destul de
frecvent întâlnită la această vârstă.
Tot ca o particularitate, dat fiind situaţiile în care se află obişnuit vârstnicul, de
a urma diverse tratamente pe termen lung,este de menţionat agravarea stărilor depresive
printr-o anume medicaţie-tranchilizante majore, antihipertensive (rezerpina, metildopa,
propranololul, clonidina etc.).
În practică, trei forme pot fi întâlnite mai frecvent: diferite forme de deliruri
monosimptomatice, identificate de la început ca având un substrat psihiatric, al căror
conţinut depresiv poate fi sesizat de specialistul psihiatru şi alte două forme care îl privesc
pe medicul generalist, de familie-tulburările somatice şi tulburările cognitive, ca expresii
ale unei stări depresive, forme larg răspândite printre pacienţii vârstnici.

33
 IV. 6. EVOLU|IE

În ceea ce priveşte debutul, acesta poate fi brusc, reactiv, psihogen la o psiho-

traumă intensă, sau lent-progresiv.
Evoluţia are şi ea unele particularităţi: astfel, după fiecare nouă fază depresivă,
intervalele libere devin tot mai scurte şi, concomitent, fazele depresive devin mai lungi, dar
mai atenuate ca simptomatologie cu o monotonie progresivă a conţinutului. Aceste crize
depresive sunt declanşate la bătrâneţe de evenimente psiho-sociale, de natură existenţială
cum sunt: pierderea partenerului de viaţă, schimbarea locuinţei, greutăţi materiale, apariţia
unei boli noi, instituţionalizarea.
O evoluţie posibilă este alungirea posibilă a fazelor depresive până la demenţa
senilă, stadiu în care depresia ia forma rigidificată cu elemente de anxietate, agitaţie,
stereotipii.
Pentru foarte mulţi, depresia este îndeaproape înrudită, dacă nu chiar sinonimă,
cu tristeţea, una dintre emoţiile pe care fiecare dintre noi le cunoaşte din experienţa
personală. Confuzia dintre cei doi termeni face ca mulţi dintre noi sa-şi etcheteze stările de
tristeţe, trăite ca reacţie faţă de evenimentele curente sau pierderile mai mult sau mai puţin
importaqnte cu care viaţa de zi cu zi ne confruntă, ca depresie. Nu întâmplător, Norcross şi
colaboratorii (2003) apreciază că depresia este un termen utilizat frecvent,dar şi utilizat
abuziv de multe ori. Această confuzie justifică eforturile depuse în vederea unei clasificări
a distincţiei ce trebuie operată între termenii „depresie” şi „tristeţe”. Tristeţea face parte
dintre stările afective prezente în viaţa de zi cu zi a persoanelor echilibrate psihic,
constituind reacţia emoţională firească faţă de pierderile suferite pe oricare dintre planurile
existenţei noastre. Elementul care face într-adevăr diferenţa între depresie,pe de o parte, şi
tristeţe, sau dispoziţie, pe de alta, este că în timp ce prima constituie una dintre formele
tulburărilor psihice şi,prin urmare este înregistrată ca un eşec al adaptării persoanei,
generatoare la rândul ei de noi manifestări ale dezadaptării, cea din urmă constituie o
manifestare normală a sistemului psihic uman, ce se pune practic în slujba adaptării cât mai
eficiente a persoanei

34
 IV. 7. DIAGNOSTIC

În diagnosticul depresiei este necesar mai întâi să individualizăm faza

subclinică prodromică ce constă din astenie, inactivitate, preocupări ipohondrice. De
asemenea, este necesar să se culeagă informaţii eredo-biologice-eventuale simptome
maniaco-depresive în antecedente colaterale şi, de asemenea, date privind structura
psihologică a subiectului, ţinând seama că înaintarea în vârstă accentuează tendinţele
preexistente spre introversie, izolare, resemnare.
Boala depresivă trebuie mai întâi deosebită de oscilaţiile de dispoziţie, de
depresiile de situaţie,de depresiile secundare altor tulburări psihice sau somatice.
Se va ţine seama că stările de malnutriţie prin deficitele proteice şi vitaminice
cu deosebire din grupul B, în dietele sărace, se pot însoţi de simptome care pot simula
depresia: astenie progresivă, apatie.
De un interes deosebit este dignosticul diferenţial între depresie şi demenţă,
cunoscând faptul că multe stări depresive sunt diagnosticate drept demenţe
(supradiagnosticul demenţei). În principiu, trebuie reţinut că, în timp ce pacientul dement
îşi ascunde tulburările, cel depresiv se plânge (exagerat) de ele. Se apreciază că 10-20%
din cazurile diagnosticate ca demenţe sunt în realitate stări depresive de involuţie (de
Rissio).
Este necesar de asemenea să diferenţiem o depresie de melancolie, aceasta din
urmă caracterizată printr-o simptomatologie de idei de ruină, de incurabilitate, de
autoacuzaţie.
Cu toată prevaleţa ridicată, puţine persoane în vârstă beneficiază de o atenţie
medicală adecvată. Gurland şi toner (1982) evaluează între 1,2% şi 1,5% populaţia
persoanelor vârstnice aflate în tratament pentru depresie, prin medicii omnipracticieni şi
numai 0.2% a celor în tratamentul psihiatrilor. Aceasta arată că între 80-90% din
sindroamele depresive ale persoanelor vârstnice nu sunt6 în atenţia medicului, trăind
singure cu depresia lor, fie pentru că nu sunt identificate şi diagnosticate,fie că sunt
neglijate pe plan terapeutic.
Diagnosticul pozitiv ia în consideraţie o stare depresivă de intensitate psihotică,
caracterizată de anxietate intensă, idei delirante hipocondriace şi de negaţie, cu evoluţie
progresivă, constând din scurgerea intervalelor libere dintre crizele depresive. Nu este un
diagnostic uşor, deoarece uneori debutul şi evoluţia sunt insidioase, alteori depresiile sunt
mascate sau suprapuse unor sindroame organice; de aceea se apreciază că depresia tardivă
este subdiagnosticată şi subtratată (Langlois-Meurinne).

35
 Privind evoluţia depresiilor tardive, Muller şi wertheimer apreciază că o trime
se vindecă fără recăderi, o trime evoluează cu recăderi şi o trime evoluează spre
cronicitate.
Este necesar să precizăm natura depresiei:-pe fond psiho-organic cerebral,
simptomatică, endogenă, reactivă-precizare care indică direcţiile terapeutice.
Apariţia depresiunilor are ca substrat o dereglare biochimică, astăzi cunoscută,
la nivelul neurotransmiţătorilor intranevraxiali şi caracterizată printr-o scădere
semnificativă a catecolaminelor, în special a noradrenalinei şi a serotoninei.

36
 IV. 8. TRATAMENT

Tratamentul stărilor depresive se adresează factorilor etiologici determinanţi

sau favorizanţi, putând fi schematizat în:
o tratament prin mijloace psiho-sociale;
o tratamentul suferinţelor organice ale creierului şi al afecţiunilor
somatice responsabile de exostenţa stărilor depresive;
o tratament prin mijloace psiho-farmacologice.
Tratamentul utilizând mijloacele psiho-sociale este deosebit de important şi
adesea, pe nedrept, ignorat; este un tratament etipatogenic fiindcă,cum am văzut, la baza
multor depresii stau ca factori declanşanţi (sau favorizanţi) factori psiho-sociali specifici
bătrâneţii. Astfel,sunt necesare construirea unui climat psihologic familial, favorabil, în
care bătrânul să se considere util şi nu marginalizat, menţinerea unor legături fireşti,
afective cu membrii familiei, pregătirea psihologică pentru unele schimbări,mai greu
suportate de vârstnici: pensionare, schimbarea locuinţei, diminuarea unor venituri,
instituţionalizarea etc., psihoterapia care se înscrie în acest cadru este eficace în formele
uşoare.
Tratamentul suferinţelor organice tratabile (afecţiuni vasculare, tumorale,
infecţioase), al bolilor somatice (boli cerebro-vasculare, digestive, diabet etc.), reprezintă
una din direcţiile terapeutice eficace în depresie.
Tratamentul prin mijloacele psiho-farmacologice în formele uşoare şi medii
include psihoanaleptice şi, mai ales, trimoanaleptice (inhibitori de monoaminoxidază
selectivi) inclusiv IMAO minore de tipul produselor procainice. În formele mai grave,
antidepresive triciclice (efect secundar anticolinergic, atenţie-pot provoca scăderile
tensiunii arteriale, hipotensiune ortostatică) de tipul antideprinului, amitriptilinei; în
formele cu anxietate importantă-anxiolitice (haloperidol, tioridazin); hipnotice:
meclotenoxat; se supraveghează atent formele grave, cu tendinţă la sinucidere.
Mânuirea antidepresivelor (tratamentul de bază) trebuie făcută cu mare grijă,
operându-se ajustarea de vârstă a dozelor şi manifestându-se precauţie la asocieri
(tranchilizante) mai greu suportate şi riscând instalarea unor sindroame confuzionale.
De asemenea, vor fi respectate contraindicaţiile-adenomul de prostată,
glaucomul, tulburările de ritm cardiac-toate afecţiuni frecvent întâlnite la persoanele în
vârstă. În formele uşoare, combaterea depresiei se va putea face prin antidepresive tonice
(care acţionează în favoarea catecolaminelor în cadrul balanţei catecolamine-acetilcolină).
- Gerovital H3 sau Aslavital
37
 - Meclofenoxat
- Encephabol
- Cofeină sau preparate cu cofeină: Efortex sau comprimate energizante.
După unii autori trebuie evitate stimulentele psihomotorii ca amfetaminele,
dextroamfetaminele, metamfetamina etc. la vârstnici, datorită efectelor secundare nocive.
Inhibitorii de monoaminoxidază IMAO, existenţi sub forma unui număr mare
de produse antidepresive, nu sunt indicaţi în terapia depresiei la vârstnici, datorită efectelor
secundare nocive pe care le produc.
Antidepresivele triciclice au fost multă vreme considerate ca fiind cele mai
active antidepresive. Acţionând ca inhibitori ai recaptării monoaminelor, cele mai utilizate
sunt: amitriptilina, nortriptilina, doxepina. Efectele secundare - de tip cholinergic - sunt
destul de greu de suportat de către pacient.
Antidepresivele generaţiei a doua, nontriciclice, au efecte secundare mai puţin
marcate. Dintre acestea cel mai utilizat este maprotilina.
Inhibitorii selectivi ai recaptării de serotonină au un risc al efectelor adverse şi
al interacţiunilor medicamentoase minim şi o rată a răspunsului terapeutic de 65%, fiind
mult mai bine tolerate decât antidepresivele triciclice. Totuşi frecvent se înregistrează
greaţă, tulburări de somn, sedare şi o scădere a activităţii sexuale.
La noi printre cele mai utilizate se numără Prozac – Fluoxetina. Pe plan
internaţional Citalopram este cel mai utilizat SSRI, fără a compromite activitatea
intelectuală sau performanţele motorii. Produse mai noi ca Venlafaxine şi Mirtazapine sunt
utilizate cu succes la vârstnici, ultimul în special în tulburări depresiv-anxioase.
Un studiu în Suedia a demonstrat că de la apariţia SSRI, în urmă cu aproximativ
10 ani, a scăzut dramatic prescrierea de antidepresive triciclice; femeile cumpărând de
două ori mai multe antidepresive decât bărbaţii; înainte se înregistra un vârf al utilizării
antidepresivelor la vârsta de 50 de ani, astazi cele mai multe antidepresive sunt
consummate de persoane cu vârstele cuprinse între 75-80 de ani. De asemenea, de la
apariţia SSRI pe piaţă a scăzut considerabil rata suicidului.
Antidepresivele serotoninergice de tipul: tianeptina – Coaxil sunt utilizate în
special în depresiile anxioase.Derivaţi tetraciclici antiagonişti ai receptorilor alfa2:
mianserina - în general bine suportaţi de vârstnici.Derivaţii sărurilor de litiu, cu un
mecanism de acţiune obscur, dar cu o eficienţă în 70-80% din cazurile de depresie, impun
un control lunar al litemiei, cu evitarea asocierii diureticelor tiazidice, a IEC, AINS şi
regim alimentar hiposodat, supravegherea funcţiei renale şi a funcţiilor tiroidiene.

38
 Anxietatea, dacă coexistă depresiei, trebuie combătută prin administrarea de
anxiolitice (benzodiazepine) Diazepam, Tranxene; sau în cazul în care acestea nu sunt
eficiente Haloperidol.Tratamentul fobiilor se poate face cu rezultate destul de bune cu
benzodiazepine, iar stările obsesiv-compulsive se pot trata cu antidepresive triciclice.
Combaterea insomniei se poate realiza concomitent, ca răspuns la tratamentul
antidepresiv.Tratamentul depresiilor trebuie să fie de lungă durată datorită riscului înalt de
recurenţă, al creşterii riscului pentru un episod viitor direct proporţional cu numărul
episoadelor anterioare, diminuării progresive a duratei intervalelor libere interepisodice, al
scăderii calităţii vieţii şi al accentuării disabilităţilor după fiecare episod şi al creşterii
costului îngrijirilor în caz de recădere sau recurenţă.
O schemă care poate fi eficace este următoarea:
 câte 25mg timp de 3 zile, apoi câte 50mg următoarele 5 zile, trecerea la
75mg nefiind obligatorie şi,în caz că este necesară va fi consultat
specialistul psihiatru. Efectele pot fi constatate după 15 zile şi durata
totală a tratamentului va fi de 6 luni. Din ce în ce mai recomandate şi
utilizate sunt antidepresivele non-triciclice de tipul Mianserinei
(Miansan).
Se va recurge la spitalizare în următoarele situaţii:
 -când există un risc suicidar;
 -în prezenţa unor condiţii socio-economice precare;
 -în cazul unui pacient izolat, trăind singur;
 -coexistenţa cu o boală somatică gravă care poate fi agravată de
persistenţa depresiei;
 -când terapeuticele administrate nu sunt eficace şi se pune problema
unor terapii forte-antidepresive în perfuzie, electroşocuri;
Depresiile tardive sunt geropatii majore. Ele trebuie diagnosticate precis şi
precoce, tratate corect, ceea ce va diminua şi riscul suicidar.

39
PARTEA SPECIALĂ

40
 INTRODUCERE

Importanţa lucrării de faţa rezidă din faptul că ea aduce in prim plan o problemă
socială, aceea a vârstnicilor instituţionalizaţi afectaţi de depresie, a căror viată poate fi
îmbunătăţită în urma consilierii de specialitate si a tratamentului adecvat.
Este un studiu calitativ,încercând să identifice evoluţia depresiei sub influenţa
mediului instituţional si a programelor terapeutice specifice în cazul pacienţilor internaţi in
Căminul pentru persoane vârstnice „Lacu Sărat”-Brăila.
Pentru selecţia subiecţilor am avut in vedere vârstnicii instituţionalizaţi, realizând studiul
de faţă în colaborare cu psihologul unităţii.

41
 CAPITOLUL V.
C~MINUL PENTRU PERSOANE V^RSTNICE
„LACU S~RAT” BR~ILA

V.1. OBIECTUL STUDIULUI SI METODOLOGIE

Obiectiv:
Observarea corelaţiei dintre depresie şi instituţionalizarea persoanelor
vârstnice.
Obiectul studiului este reprezentat de analiza efectului mediului de viaţă si a
metodelor terapeutice aplicate in instituţie – psihoterapie, fizioterapie, ergoterapie – asupra
evolutiei depresiei , pe un grup de 140 de vârstnici internaţi in cadrul Căminului pentru
persoane vârstnice „Lacu Sărat” –Brăila, in perioada 2004- 2010.
Ipoteză:
Stările depresive pot fi ameliorate prin consiliere psihologică în cadrul
instituţiilor de îngrijirire a persoanelor vârstnice
Material şi metodă:
Materialul este unul de natură umană,reprezentat de grupul de 140 de asistaţi
din Căminul pentru persoane vârstnice „Lacu Sărat”-Brăila.
Chestionarele completate au servit ca bază de date pentru informaţiile privind
lotul de vârstnici studiat.
Ca instrumente de lucru s-au folosit :chestionarul individual,observaţia şi
conversaţia.Durata standard de aplicare a chestionarului a fost de aproximativ 30 de
minute,Chestionarul a fost adresat celor 140 de asistaţi din Căminul pentru persoane
vârstnice „Lacu Sărat”,în anul 2010,în colaborare cu psihologul instituţiei.
Pentru studiu s-a folosit testul clinic de depresie Beck de determinare a
depresiei(Beck Depression Inventory-B.D.I.).
Am ales aceste metode deoarece tehnica interviului permite înţelegerea
profundă şi nuanţată a fiinţei umane şi a relaţiilor ei cu lumea.
Informaţiile obţinute în urma interviului au fost completate cu informaţiile
obţinute în urma observaţiei,deoarece este important nu doar ce spune subiectul,ci şi cum
spune,nu doar comportamentul verbal,ci şi comportamentul nonverbal.

42
 V.2. PREZENTARE GENERALĂ A INSTITUŢIEI ÎN CARE S-A
DESFĂŞURAT STUDIUL – CĂMINUL PENTRU PERSOANE
VÂRSTNICE „LACU SĂRAT”- BRĂILA

Căminul pentru persoane vârstnice „Lacu Sărat” este amplasat in staţiunea cu

acelaşi nume din Brăila, România. Este o instituţie de asistenţă socială cu o capacitate de
140 locuri, la momentul actual fiind ocupat la capacitate maximă.Căminul asigură condiţii
corespunzătoare de găzduire si de hrană, îngrijiri medicale, recuperare si resocializare,
activităţi de ergoterapie si de petrecere a timpului liber, asistenţă socială şi psihologică.
Acest aşezământ a fost dat in folosinţă la data de 12.01.2004, graţie comunitătii
brailene reprezentata in principal de Consiliul Local Municipal.
Beneficiarii serviciilor sociale oferite de această instituţie sunt persoanele
vârstnice, cei mai mulţi fiind fără familie şi fără posibilităţi materiale.
La momentul actual se oferă servicii unui număr de 140 de asistaţi.
Funcţiile principale sunt repartizate în 3 (trei) corpuri distincte de clădire:
- Corp A - cazare ;
- Corp B - primire - repartizare - administraţie - asistenţă socială ;
- Corp C - grup gospodăresc ( bloc alimentar ) .
Din punct de vedere al amplasamentului sunt întrunite toate condiţiile necesare
unei bune funcţionări, terenul este situat pe artera principală de intrare în staţiune, aproape
de staţiile mijloacelor de transport în comun ( tramvai ).
În Corpul A au fost amplasate următoarele funcţii auxiliare cazării :
 cabinete medicale ;
 vestiare infirmiere, îngrijitoare ;
 depozitare rufe curate ;
 cluburi ;
 săli de mese I şi II .
Hrana este preparată în bucătărie şi este transportată la cele 2 săli de mese prin
intermediul unui ascensor .

I. CATEGORII DE PERSOANE GĂZDUITE ÎN CĂMIN

 Persoanele în vârstă, valide - persoane fără probleme mari de sănătate psihică şi
fizică ;

43
  Persoane semidependente - persoane cu posibilităţi reduse a activităţilor casnice şi
sociale, imobilizate parţial ;
 Persoane în vârstă, dependente - persoane imobilizate permanent la pat .

II. PERSOANE VÂRSTNICE PE CATEGORII DE SERVICII SOCIALE

 Ponderea o reprezintă persoanele care şi-au conservat autonomia mentală şi
parţial autonomia locomotorie, dar care necesită ajutor zilnic pentru unele
activităţi de bază ale vieţii de zi cu zi ;
 Persoanele independente, care se deplasează singure, se alimentează şi se
îmbracă singure;
 Persoanele care şi-au pierdut autonomia mentală, corporală, locomotorie,
socială şi pentru care este necesar prezenţa continuă a personalului de îngrijire .
Îngrijirea în cămin este în raport cu starea de sănătate şi dependenţa fizică şi
mentală .

III. ACTIVITĂŢI MEDICO - SANITARE

 Îngrijire, diagnosticare si tratament, supravegherea igienei individuale ale
persoanelor vârstnice.
 Acţiuni de întreţinere fizică prin masaj;
 Acţiuni de socializare, consiliere, mediere

IV. ACTIVITĂŢI DE ÎNTREŢINERE INTELECTUALĂ

 -Accesul la biblioteca instituţiei ;
 -Accesul la clubul din cadrul instituţiei ;
 -Accesul la presa locală, naţională ;
 -Accesul la slujbe religioase in spaţiul special amenajat in instituţie;
 -Acţiuni de ergoterapie:asistaţii căminului participă alături de personalul
angajat, la curatirea parcului si a aleilor din jur, la văruirea bordurilor,copacilor
şi plantarea florilor
 -Accesul la programe T.V.

V. ACTIVITĂŢI SOCIALE
 Pregătirea persoanei varstnice
 Determinarea locului din cămin ;
 Cunoaşterea mediului în care a trăit beneficiarul;
44
  Relaţia între persoana vârstnică, personalul de îngrijire şi conducere;
 Intermedierea cu familia, anturajul, societatea .

SERVICII ACREDITATE
1. GĂZDUIRE PE PERIOADĂ NEDETERMINATĂ
2. ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI ÎNGRIJIRE
3. SOCIALIZARE SI PETRECERE A TIMPULUI LIBER
4. CONSILIERE PSIHOLOGICĂ

45
 V.3. DINAMICA VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

În perioada 12.01.2004- 31.12.2004, în evidenţa Compartimentului de Asistenţă

Socială s-au aflat 169 de persoane grupate dupa cum urmează:
- decedaţi: 9 persoane;
- transferaţi către alte instituţii de profil, la cerere: 7 persoane;
- asistaţi care au parăsit căminul, la cerere: 14 persoane;
- asistaţi ramaşi în evidenţă: 139 persoane.
La determinarea gradului de dependenţă s-a utilizat Diagrama Kantz 1969,
ţinându-se cont de statusul funcţional al persoanei corespondent cu vârsta ,drept pentru
care s-au constatat următoarele:
- persoane independente: 63 asistaţi;
- persoane semidependente: 48 asistaţi;
- persoane dependente: 29 asistaţi.
În perioada 12.01.2005- 31.12.2005 in evidenţa Compartimentului de Asistenţă
Socială s-au aflat 188 de persoane grupate după cum urmează:
- decedaţi: 16 persoane;
- transferaţi către alte instituţii de profil, la cerere: 2 persoane;
- asistaţi care au părăsit căminul, la cerere: 23 persoane;
- asistaţi rămaşi în evidenţă: 138 persoane.

Dinamica asistaţilor in anul 2005 se regăseşte în tabelul I:

Nr. Persoane Persoane Persoane
crt. Luna / an plecate in transferate decedate
familie
1 Ianuarie 1 2
2 Februarie 2 2
3 Martie 1 2
4 Aprilie 1 2
5 Mai 3 3
6 Iunie 4 1
7 Iulie 1
8 August 2 1
9 Septembrie 1 1
10 Octombrie 4 1
11 Noiembrie 3 1
12 Decembrie 2

46
 În perioada 01.01.2006-31.12.2006 s-au înregistrat următoarele evenimente:
1. Persoane reintegrate in familie: 10 persoane
2. Persoane instituţionalizate: 24 de persoane
3. Persoane transferate in unităti specializate: 1 persoană
4. Persoane decedate: 13 persoane
La finele anului 2006 persoanele asistate in cadrul Căminul pentru persoane
vârstnice „Lacu Sărat” se încadrau in următoarele categorii specifice gradului de
dependenţă:
1. 73 de persoane independente;
2. 41 de persoane semidependente;
3. 24 de persoane dependente.

Dinamica asistaţilor in anul 2007 se regăseşte in tabelul II:

Nr. Persoane Persoane Persoane
crt. Luna / an plecate in transferate decedate
familie
1 Ianuarie 2 1
2 Februarie 2 1
3 Martie 1 1
4 Aprilie 5
5 Mai
6 Iunie 3
7 Iulie
8 August 1
9 Septembrie 2 1 3
10 Octombrie 2
11 Noiembrie 2
12 Decembrie 2

Fig.1 Reprezentarea grafică a dinamicii asistaţilor în anul 2007

47
Dinamica asistaţilor in anul 2008 se regăseşte in tabelul III:
Nr. Persoane Persoane Persoane
crt. Luna / an plecate in transferate decedate
familie
1 Ianuarie 1 1
2 Februarie 2 1
3 Martie 1 1
4 Aprilie 5
5 Mai
6 Iunie 2
7 Iulie
8 August 1
9 Septembrie 2 1 3
10 Octombrie 1
11 Noiembrie 1
12 Decembrie 1

48
Fig.2 Reprezentarea grafică a dinamicii asistaţilor în anul 2008

5 Ianuarie
4.5 Februarie
4 Martie
3.5 Aprilie
Mai
3
Iunie
2.5
Iulie
2
August
1.5
Septembrie
1 Octombrie
0.5 Noiembrie
0 Decembrie

Dinamica asistaţilor in anul 2009 se regăseşte in tabelul IV:

Nr. Persoane Persoane Persoane
crt. Luna / an plecate in transferate decedate
familie
1 Ianuarie 3 1
2 Februarie 1 -
3 Martie 1 2
4 Aprilie 1 3
5 Mai 1 1
6 Iunie 1 1 3
7 Iulie 1 3
8 August 1 1
9 Septembrie 3 1 3
10 Octombrie 3
11 Noiembrie 1 2
12 Decembrie 1 2

49
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

V.4. REZULTATE ŞI DISCUŢII

În urma chestionarului s-au obţinut următoarele rezultate:

1.Ce vârstă aveţi?

În funcţie de categoriile de vârstă s-au constatat următoarele:

Din totalul de 140 vârstnici instituţionalizaţi în Căminul pentru persoane vârstnice „Lacu
Sărat”,67 sunt de sex feminin şi 73 de sex masculin,reprezentând un procent de 52,15%
femei,respctiv 47,85% bărbaţi.

Tabelul V. Repartiţia asistaţilor în funcţie de vârstă şi sex:

Nr. 50-60 60-70 70-80 80-90 Peste 90 Total
crt. ani ani ani ani ani 140
1. BĂRBAŢI 7 22 24 11 3 67
2. FEMEI 7 24 27 13 2 73

Fig.3 Reprezentarea grafică a asistaţilor pe categorii de vârstă şi sex

50
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

Procentajul asistaţilor în funcţie de sex este redat în tabelul VI:

Instituţia Nr.total asistaţi Bărbaţi Femei

Căminul pentru Nr. % Nr. %
persoane vârstnice 140
“Lacu Sărat”-Brăila 67 47,85 73 52,15

Fig.4 Procentajul asistaţilor în funcţie de sex

2.Din ce mediu proveniţi?

Majoritatea (83 de persoane)provin din mediul urban,reprezentând 59,28% asistaţi,restul de 57 de

persoane provin din mediul rural (40,72%)

Fig 5 Procentajul asistaţilor în funcţie de mediul de provenienţă

51
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

3.Ce v-a determinat să veniţi în cămin?

Principalul motiv al internării în cămin invocat de asistaţi a fost în procent de 45,72%

lipsa locuinţei(64 de persoane).O altă cauză o constituie problemele medicale cu care aceştia se
confruntă(28,57%-40 de persoane).Singurătatea i-a determinat pe 25 dintre asistaţi (17,85%) sa
recurgă la instituţionalizare,iar problemele de ordin familial au fost relatate de 11 persoane(7,86%).

Fig.6 Procentajul asistaţilor în funcţie de motivele internării în cămin

4.Care este starea civilă actuală?

Din răspunsurile asistaţilor s-a constatat că văduvii sunt într-un procent ridicat, de
59%(82 de asistaţi),cei divorţaţi sunt în număr de 20( 14,%),comparativ cu cei căsătoriţi(13
persoane) şi cei necăsătoriţi(10 persoane),reprezentând 9%,respectiv 7% dintre asistaţi.O altă
categorie sunt cei despărţiţi(11%-15 persoane)

52
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

Procentul asistaţilor în funcţie de starea civilă este redat în figura 7:

5.Care este ultima şcoală absolvită?

Procentul asistaţilor în funcţie de nivelul de studii este redat in figura 8:

53
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

Se observă, în funcţie de studiile efectuate,că persoanele cu studii liceale reprezintă

majoritatea asistaţilor (45,72%-64 de persoane). Pe locul doi se află 35 de asistaţi (25%) cu şcoală
profesională, urmaţi de cei cu şcoală profesională (32-22,85%), iar cei cu studii universitare (4,28%-
6 persoane). La polul opus se află cei fără studii-2,15% (3 asistaţi).

6.Cum consideraţi veniturile dumneavoastră?

Numai 17 (30,72% dintre asistaţi consideră veniturile lor ca fiind suficiente,restul de

69,28 de asistaţi afirmând că nu se pot descurca pentru un trai decent(43 de asistaţi).
Reprezentarea grafică a modului de evaluare a veniturilor de către asistaţi este
redată în figura 9:

La întrebările „Cât de des primiţi vizite din partea familiei?” şi „Care dintre
apropiaţi vă vizitează mai des?”, asistaţii au dat următoarele raspunsuri,redate în figurile 10 şi 11:

54
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

19%
22%

foarte des
des
rar
niciodată
25%

34%

Fig.10Procentajul frecvenţei vizitelor primite de asistaţi

25%
copii
prietenii
9% vecinii
59% alte rude

7%

Fig.11 Procentajul vizitatorilor asistaţilor

55
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

Următoarele 9 întrebări se referă la activităţile cotidiene,constituind o

evaluare a stării funcţionale a asistaţilor,evaluarea stării de singurătate,a
riscurilor sociale implicate în instituţionalizare:

1. Aveţi o dispoziţie tristă?

Dispoziţia a fost descrisă de asistaţi ca tristeţe,descurajare,supărare.În
unele cazuri,tristeţea a fost negată,dar a reieşit pe parcursul interviului la toţi
asistaţii din cămin.Unii accentuează plângerile somatice mai mult decât
sentimentele de tristeţe,dar din expresia facială sau din conduita vârstnicilor a
rezultat ca fiind dominantă starea de tristeţe.
2. V-aţi pierdut interesul pentru activităţile zilnice ?
Dezinteresul pentru anumite activităţi care anterior le făceau plăcere a
fost invocat de 83 de asistaţi.
3.Aveţi probleme de concentrare?
Un număr de 53 de asistaţi au relatat despre slăbirea abilităţii de
gândire,de concentrare sau de decizie,despre dificultăţi ale memoriei sau
atenţiei.
4.Aveţi probleme cu somnul (dificultate de a adormi, va treziţi
in timpul nopţii, nu mai puteţi adormi daca vă ridicaţi din pat)?
Cea mai frecventă perturbare a somnului a fost relatată ca fiind
insomnia(62 de asistaţi),manifestată prin trezire în timpul nopţii,dificultăţi de
adormire sau se trezesc mult prea repede şi nu mai pot adormi.Mai puţin
frecvente(14 persoane) sunt cazurile de hipersomnie,prin episoade prelungite
de somn,noaptea sau ziua.
5.Vă simţiţi obosit?
Diminuarea energiei,oboseala au fost relatate de 72 de
persoane,acestia afirmând că şi cele mai mici eforturi fizice le dăunează.
6.Simţiţi că nimic din ceea ce faceţi nu mai are valoare?

56
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

Sentimentul de vină şi devalorizare socială a fost invocat de 15

asistaţi,care au relatat ca nu pot face faţă responsabilităţilor
cotidiene,manifestându-şi vina pentru existenţa propriilor boli.
7. Vă simţiţi agitat (nu puteţi sta locului, vă trosniţi degetele, vă
roadeţi unghiile, vă muscaţi buzele)?
La 18 asistaţi s-a întâlnit un comportament
autodestructiv(lovire,scoaterea cateterului etc),un comportament verbal
tulburat(strigăte,ţipete,ameninţări etc),precum şi rezistenţa la îngrijirea
fizică(scupă sau refuză medicaţia).
8. V-aţi pierdut pofta de mâncare sau aţi slăbit fără să ţineţi o
dietă?
Apetitul este diminuat ,21 de asistaţi au afirmat că trebuie să depună
efort pentru a mânca.10 dintre asistaţi au descris o creştere semnificativă a
poftei de mâncare sau o direcţionare spre anumite medicamente(de exemplu
dulciuri),apărând astfel şi schimbările în greutate.
9. V-aţi gândit la sinucidere?
Nu au fost relatate gânduri sau încercări de sinucidere,dar s-a
constatat totuşi(la 8 persoane) o anume credinţă că celorlalţi le-ar fi mai bine
dacă persoana în cauză ar fi moartă.
Variantele de răspuns sunt următoarele:
a. niciodată
b. rareori
c. uneori
d. deseori
e. întotdeauna

57
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

V.5. CONCLUZII

În Căminul pentru persoane vârstnice „Lacu Sărat”,persoanele instituţionalizate

beneficiază de cazare permanentă, masă, îngrijiri medicale,asistenţă socială şi consiliere psihologică.
Instituţia luată în studiu oferă protecţie persoanelor în vârstă de peste 50 de ani care nu au
famile sau susţinători legali,sunt fără locuinţă sau nu se pot gospodări singuri,necesită îngrijire
specializată,iar starea de sănătate le permite viaţa în colectivitate.
Durata insituţionalizării în cămin diferă între sub 1 an şi 7 ani.
Serviciile furnizate cuprind:servicii de asistenţă socială(cazare,hrană diversificată în
funcţie de regimul alimentar recomandat,consiliere),precum şi servicii de îngrijire social-
medicală(asistenţă medicală,medicamente,tratamente recuperatorii,menaj).
Prin acest interviu, asistaţii au avut posibilitatea să-şi treacă în revistă propria viaţă, şă-şi
examineze identitatea.
Din totalul de 140 asistaţi internaţi în anul 2010, predomină persoanele de sex feminin
-73(53,15%),bărbaţii fiind în număr de 67 (47,85%). Depresia se asociază cu sexul,fiind mai
frecventă la femei decât la bărbaţi.
Mediul de provenienţă majoritar este cel urban (59,28%-83 de persoane),restul de 57 de
asistaţi provenind din mediul rural (40,72%).
Motivul principal al internării în cămin l-a constituit lipsa locuinţei(45,72%-64 de
persoane);problemele medicale i-au determinat pe 40 dintre asistaţi (28,57%) să recurgă la
instituţionalizare;o altă cauză o constituie singurătatea ,invocată de 25 dintre asistaţi (17,85%), iar
problemele familiale se regăsesc la 7,86% (11 persoane).

58
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

Referitor la starea civilă actuală,văduvii reprezintă 58,57%-82 de asistaţi,urmaţi de cei

divorţaţi(20-14,29%), apoi de cei necăsătoriţi (10-7,15%), căsătoriţi -13 persoane(9,28%) şi cei
despărţiţi(15-10,7%). Rezultă că un factor de risc depresogen îl constituie celibatarii (văduvii-
58,57%, divorţaţii-14,29% sau cei necăsătoriţi-7,15%), adică persoanele supuse în cursul vieţii unor
evenimente stresante. De asemenea,tulburările cognitive se asociază cu starea maritală,fiind mai
frecvente la cei necăsătoriţi. Depresia este cauzată de pierderea partenerului de viaţă, a unei fiinţe
dragi.
Sentimentul de singurătate şi abandon este prezent la cei care nu au relaţii sau au relaţii
proaste cu familia(23,57%-33 dintre asistaţi). Din răspunsurile asistaţilor se remarcă teama de
singurătate a acestora şi de nesiguranţă materială a zilei de mâine .
Din studiu se observă că nu există o corelaţie a cazurilor de depresie cu nivelul
educaţiei. O observaţie însă a asistaţilor cu tulburări de comportament arată ca la cei mai puţin
educaţi, aceste tulburări iau forma violenţei verbale şi chiar fizice, pe când la cei mai educaţi, aceste
tulburări iau forma unor ticuri verbale sau gesturi ciudate (de a coase, de a culege etc).
Studiul arată că persoanele de vârsta a treia care suferă de depresie pot sa nu fie
diagnosticate la timp datorită faptului că simptomele de depresie la vârstnici sunt mai puţin evidente,
si de multe ori aceste persoane nu realizează că se simt mereu trişti sau suferă.
Pierderile nerezolvate,doliul,retragerea socială exprimă sentimente reprimate de mânie,
abandon şi teamă, devenind astfel tot mai expuşi tulburărilor psihiatrice, tot mai vulnerabili în faţa
depresiei.
În plus, vârstnicii au frecvent probleme medicale de tipul insuficienţă cardiacă, atac
vascular cerebral sau cancer, care pot duce la simptome de depresie.

59
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

BIBLIOGRAFIE

1.CONSTANTIN BOGDAN-„Elemente de geriatrie”-Ed.Medicală Bucureşti,2007

2..MIRCEA DUMITRU-„Geriatrie”-Ed.Medicală,Buc,1982

3.ROGER FONTAINE-„Psihologia îmbătrânirii”-Ed.Polirom,2008

4.D.TAYLOR,C.PATON,R.KERWIN-„Ghid de terapeutică psihiatrică”-Ed.Medicală Buc.2007

5.I.C.D.-10- Clasificarea tulburarilor mentale si de comportament. Simptomatologie si diagnostic

clinic – Ed. ALL,1998

6.GEORGE NEAMŢU-„Tratat de asistenţă socială”-Ed.Polirom 2004

7.IOSIF GABOS GRECU-„Depresia.Metode de diagnostic şi tratament”-Ed.Farma Media,2007

8.GEORGESCU COSTINELA -„Cercetarea stării de sănătate a persoanelor de vârsta a treia

instituţionalizate,în cadrul judeţului Galaţi,în corelaţie cu unii factori ai mediului ambiant”- Ed.
Didactica si Pedagogica, 2010.

9. ATHANASIU A.,-“Elemente de psihologie medical”,-Ed.Medicalã,1983

10. COLLIER , J.A.B, LONGMORE J.M., HODGETTS T,” Mannual de medicinã clinicã”,-
Ed.Medicalã,Bucuresti,1997

11. LĂZĂRESCU M., “Psihopatologie clinicã”,- Ed.Helicon, Timisoara, 1994

12.. PREDESCU V.,” Psihiatrie”, Ed.Medicalã, Bucuresti, 1983

60
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

ANEXE

61
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

ANEXA 1

Beck Depression Inventory

(B.D.I)
1.Tristeţe
Nu mã simt trist.
Mã simt trist.
Sunt trist şi nu pot scãpa de tristeţe.
Sunt atât de trist tot timpul şi nu mai pot suporta.
2.Pesimism
Viitorul nu mã descurajeazã.
Mã simt descurajat când mã gândesc la viitor.
Simt cã nu am ce aştepta de la viitor.
Simt cã viitorul e fãrã speranţã.
3.Sentimentul eşecului
Nu am sentimentul eşecului sau al ratãrii.
Simt cã am avut mai multe insuccese decât majoritatea oamenilor.
Dacã mã privesc în oglindã, vãd o grãmadã de eşecuri.
Mã simt complet ratat.
4.Nemulţumire
Lucrurile îmi fac aceeaşi plãcere ca înainte.
Nu mã mai bucur de lucruri sau întâmplãri ca înainte.
Nu mai obţin o satisfactie reala din nimic.
Sunt nemulţumit şi totul mã plictiseşte.
5.Vinovãţie
Nu mã simt în mod special vinovat de ceva.
Mã simt vinovat o bunã parte a timpului.
Mã simt vinovat în cea mai mare parte a timpului.
Mã simt tot timpul vinovat.
6.Sentimentul pedepsei
Nu mã simt pedepsit cu ceva.
Mã gândesc cã s-ar putea sã fiu pedepsit.
Aştept sã fiu pedepsit.
Simt cã sunt pedepsit.
7.Neplãcere faţã de sine
Nu sunt dezamãgit de mine.
Mã simt dezamagit de mine însumi.

62
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

Sunt dezgustat de mine.

Mã urãsc.

8.Autoacuzarea
Nu simt cã sunt mai rãu decât alţii.
Mã critic pentru slãbiciunile şi greşelile mele.
Mã blamez tot timpul pentru greşelile mele.
Mã dezaprob pentru tot ce se întâmplã rãu.
9.Autoagresiune
Nu am idei de sinucidere.
Am idei de sinucidere dar nu vreau sã le pun în practicã.
Mi-ar plãcea sã mã sinucid.
M-aş sinucide dacã aş avea ocazia.
10. Plâns
Nu plâng mai mult decât de obicei.
Acum plâng mai mult ca înainte.
Plâng tot timpul.
Obişnuiesc sã plâng, dar acum nu mai pot nici dacã aş vrea.
11. Iritabilitate
Nu sunt mai nervos ca înainte.
Acum mã enervez mai uşor ca înainte.
Acum sunt nervos tot timpul.
Lucrurile care mã enervau înainte nu mã mai iritã deloc.
12. Retragere socialã , izolare
Nu mi-am pierdut interesul faţã de oamenii din jur.
Oamenii ceilalţi mã intereseazã mai puţin ca înainte.
Mi-am pierdut interesul faţã de majoritatea celorlalţi oameni.
Mi-am pierdut orice interes faţã de ceilalţi oameni.
13. Nehotãrâre
Mã decid la fel de uşor ca înainte.
Trebuie sã fac un efort sã mã decid.
Am dificultãţi mai mari ca înainte când iau o decizie.
Nu mai pot lua nici o decizie.

63
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

14. Modificãri în imaginea despre sine

Cred cã nu arãt mai rãu ca înainte.
Sunt supãrat cã arãt mai bãtrân şi mai neatractiv.
Simt cã modificãri permanente ale aspectului meu mã fac neatractiv.
Cred cã sunt urât şi neatragãtor.
15. Dificultãţi în muncã
Cred cã pot lucra tot atât de bine ca înainte.
Trebuie sã fac un efort suplimentar când încep sã lucrez.
Mã strãduiesc din greu pentru a face ceva.
Nu pot lucra absolut nimic.
16. Tulburãri de somn
Dorm tot atât de bine ca de obicei.
Nu mai dorm atât de bine ca de obicei.
Mã trezesc cu 1-2 ore mai devreme decât înainte şi nu mai pot adormi decât greu.
Mã trezesc cu câteva ore mai devreme decât înainte şi nu mai pot adormi.
17. Fatigabilitate
Nu mã simt mai obosit ca de obicei.
Acum obosesc mai uşor ca înainte.
Obosesc fãrã sã fac aproape nimic.
Sunt prea obosit ca sã mai pot face ceva.
18. Modificãri în sfera apetitului
Pofta mea de mâncare nu e mai scãzutã/crescutã ca de obicei.
Apetitul meu nu mai e aşa de bun ca înainte.
Apetitul meu e mult mai diminuat/crescut acum.
Nu am deloc poftã de mâncare/Am o poftã de mâncare exageratã.
19. Pierdere/creştere în greutate
Nu am slãbit/m-am îngrãşat în ultimul timp.
Am slãbit/m-am îngrãşat peste 2 kg.
Am slãbit/m-am îngrãşat peste 5 kg.
Am slãbit/m-am îngrãşat peste 10 kg.
20. Preocupãrile faţã de starea fizicã
Nu sunt preocupat sau supãrat în legãturã cu sãnãtatea mea mai mult ca înainte.
Sunt necãjit de probleme de sãnãtate ca: dureri, înţepãturi, furnicãturi, tulburãri ale
stomacului sau constipaţie.
Sunt foarte necãjit de starea mea fizicã şi mi-e greu sã mã gândesc la altceva.
Sunt atât de îngrijorat de starea mea fizicã încât nu mã mai pot gândi la nimic.

64
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

21. Absenţa libidoului

Nu am observat modificãri recente ale interesului meu faţã de sex.
Sexul opus mã intereseazã mai puţin ca înainte.
Sexul opus mã intereseazã mult mai puţin ca înainte.
Mi-am pierdut interesul faţã de sexul opus.

65
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

ANEXA 2

1. SCALA DE DEPRESIE HAMILTON (17 itemi, 0 - 52 valori)

Această scală este o măsură a depresiei şi cuprinde 17 itemi, cotaţi pe 3-5 grade şi apare
ca fiind un bun indicator al intensităţii globale a sindromului depresiv, suficient de sensibilă pentru
a aprecia schimbarea sub tratament antidepresiv. Scala include itemi de evaluare a componentelor
cognitive, comportamentale dar mai ales somatice.
În această scală se iau în consideraţie toate observaţiile asupra stării curente mentale a
pacientului. Acestea pot fi suplimentate cu un interviu; sunt reproduse câteva din aceste întrebări
standard.
Scala nu poate fi folosită pentru a stabili un diagnostic, dar poate fi folosită pentru
evaluarea gradului de severitate la pacienţii la care depresia a fost deja diagnosticată. Itemii sunt
cotaţi de evaluator în timpul interviului, scorul total (de la 0-100) reprezintă suma scorurilor date
de 2 evaluatori sau dublarea scorului unuia din ei. A devenit mai des utilizat sistemul de raportare a
scorului unui evaluator la punctajul maxim de 50 şi de a se interpreta scorul de 14 sau mai mult ca
fiind un indiciu al depresiei care justifică tratamentul şi scorul de 6-7 sau mai puţin ca fiind un
indiciu al remisiei (Ziegler, 1976, Knesevich, 1977). Hamilton (1982) sugera că atunci când scorul
HRS(D) a fost redus la o treime sau chiar mai puţin din valoarea acestuia înainte de tratament se
poate spune că pentru pacient tratamentul a avut succes.
Utilizare:
Este folosită de evaluator după conversaţia cu pacientul. Numărul de întrebări directe
trebuie să fie minim şi întrebările puse sub o formă pozitivă sau negativă în caz de necesitate
(Dormiţi bine? Dormiţi rău?)
Date normative:
Se consideră că este necesar un scor de cel puţin 18 pct. pentru a vorbi de o depresie
moderată; m=42,9 în debutul tratamentului la depresiile severe.
Întindere: 0 - 52

Validare:
Analiza funcţională a lui M. Hamilton a pus în evidenţă 3 factori principali: încetinire, apatie;
simptome somatice; anxietate.
Scale de depresie Hamilton cuprinde urmatorii itemi:

66
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

1. DEPRESIE (0-4)
Nu este uşor de evaluat; în general apare ca pesimism faţă de viitor, disperare, tendinţa de a
plânge, izbucniri în plâns. Ca o regulă, depresia uşoară este scăzută, cel puţin în parte, de grupul de
companie sau de o stimulare externă. Este important să ţinem seama că pacienţii pot interpreta
cuvântul de depresie în diferite feluri. Un mod frecvent este acel “lowering of spirit”, întunecarea
spiritului.
Există o convingere generală că femeile plâng mai uşor decât bărbaţii în condiţii normale,
aceasta însă nu se poate extrapola foarte uşor şi asupra depresiei. Nu este nici un motiv să
considerăm pentru moment că o evaluare a frecvenţei crizelor de plâns ar induce în eroare atunci
când cotăm intensitatea depresiei la femei.
ÎNTREBĂRI:
Acum aş dori să vă pun câteva întrebări despre cum v-aţi simţit în ultima lună:
1. V-aţi simţit suficient de bine dispus sau dimpotrivă depresiv, îngrijorat?
2. Îmi puteţi descrie? Cum este starea dvs.?
3. Vă merge prost?
4. Sunteţi descurajat?
5. Sunteţi trist?
6. Cât de des v-aţi simţit astfel?
7. Vă simţeaţi mai bine dacă eraţi cu cineva?
8. Cât de mult a ţinut?
9. Aţi dorit să plângeţi?
10. Faptul că aţi plâns v-a uşurat?
11. Simţiţi că nu mai sunteţi în stare să plângeţi?
12. Este atât de rău încât devine chinuitor sau foarte dureros?
COTARE:
0 – absentă - absenţă totală sau uşoară, sentimentele ocazionale nu mai intense decât
sentimentele normale ale pacientului în stare de bine, normală.
1 – uşoară - semnalată doar dacă subiectul este întrebat, redată ca sentimentul de a-i merge
prost, indispus, descurajat; mai intense decât cele ocazionale
- pot fi uşurate prin companie, prezenţă la muncă, activitate

67
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

2 – moderată - semnalată spontan

- sentimente persistente de depresie; abătut
- simte des nevoia de a plânge, uneori chiar o face
- nu este foarte simplu de uşurat prin companie
3 – marcată - comunicată nonverbal
- sentimente şi mai intense
- plânge frecvent
- persistă pe timpul zilei şi de la o zi la alta
4 – severă - persistenţa sentimentelor severe
- subiectul nu vorbeşte decât despre stările lui afective
- este descrisă frecvent ca nemaifiind în stare să plângă; durează
- sentimente chinuitoare, agonizante, persistente, sentimente imposibil de uşurat.

2. VINOVĂŢIE (0-4)
Este uşor de evaluat, dar trebuie făcută şi aici o distincţie între sentimentul de vinovăţie
patologic şi un sentiment de vinovăţie normal (ex. pentru unele acţiuni care precipită declanşarea
crizei, pacientul consideră d.p.d.v. raţional autoblamarea ca fiind întemeiată. De exemplu, pacientul
poate accepta iniţierea unor acţiuni dar creşterea bruscă a responsabilităţii îi poate precipita căderea.
Când el se blamează pentru astfel de reacţii el caută o cauză şi nu exprimă neapărat un sentiment de
vinovăţie patologic.)
COTARE:
0 – absent sau foarte uşoare sentimente de autoblamare, vinovăţie – aflate la graniţa cu
normalitatea.
1 – uşoară – părere proastă despre sine, persistă sentimentele de regret pentru acţiunile
trecute care în sine nu sunt foarte neobişnuite, autoreproşuri, ideea de a fi cauzat un prejudiciu
oamenilor.
2 – moderată – sentimente insistente şi persistente de vinovăţie şi autoblamare – care sunt
evaluate ca fiind patologice de cel care face cotarea; ruminaţii asupra erorilor trecute sau asupra
unor acţiuni condamnabile.

68
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

3 – severă – sentimente de vinovăţie, autoblamare sau lipsa de interes faţă de multiple

arii ale existenţei. Apar adesea idei ca: boala = pedeapsa pentru greşelile din trecut; idei delirante de
culpabilitate.
4 – iluzia condamnării, învinovăţirii; convingerea vinovăţiei cu sau fără halucinaţii
auditive – voci acuzându-l, denunţându-l sau halucinaţii vizuale.
ÎNTREBĂRI PENTRU INTERVIU:
1. Aveţi o părere mai proastă – nu prea bună despre dumneavoastră?
2. Aţi fost în mod deosebit critic cu dvs., simţind că nu faceţi bine, că greşiţi în tot ce
intenţionaţi să faceţi?
3. V-aţi învinovăţit pentru lucruri făcute în trecut sau mai recent?
4. V-aţi simţit vinovat pentru ceva?
5. Aţi simţit că v-aţi abandonat la greu familia, prietenii sau că nu aţi fost în stare să-i
ajutaţi atunci când aveau nevoie?
6. Aţi simţit că sunteţi de blamat pentru boala dvs.? Puţin? Mult? Consideraţi această
boală ca fiind o pedeapsă?

3. SUICID (0-4)
Acoperă o arie largă de sentimente de la cele ca: “viaţa nu merită trăită”, până la
comportamente suicidare. Evaluarea intenţiei suicidare necesită o investigaţie atentă folosind
instrumente ca SIS (Suicide Scale Intent – Beck & all., 1974) – se foloseşte atunci când pacientul
începe să manifeste simptome care ar putea duce la un deznodământ de acest tip sau foloseşte
ameninţarea cu sinuciderea ca o armă pentru a obţine ajutor sau pentru a-i ameninţa pe alţii.
0 – absent
1 – are impresia că viaţa nu merită efortul de a fi trăită – sentiment persistent sau care
revine
2 – îşi doreşte moartea dar fără gânduri clare de sinucidere
3 – idei suicidare, planuri elaborate asupra sinuciderii sau chiar gesturi, crestarea cu
cuţitul, luarea unor cantităţi de medicamente mai mari dar nu o doză letală.
4 – tentative de suicid.
ÎNTREBĂRI PENTRU INTERVIU:
1. Aţi simţit vreodată că viaţa nu merită trăită?

69
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

2. V-aţi dorit vreodată să fiţi mort?

3. V-aţi gândit vreodată să vă luaţi viaţa?
4. V-aţi făcut vreodată vreun plan în acest sens?
5. Aţi avut vreodată vreo tentativă de acest gen?

4. INSOMNII DE ADORMIRE:
În aprecierea acestora trebuie să se ţină seama atât de frecvenţă cât şi de severitate. Dacă
insomnia nu este prezentă în fiecare noapte, folosiţi sistemul de cotare prezentat mai jos, dacă
aceasta apare cel puţin o dată la 3 nopţi.
0 – absenta sau uşoare perturbări ale adormirii nu mai dese decât cele normal
experienţiate.
1 – uşoare dificultăţi de adormire (durata 30-60 min.) (până la 30 min. considerată
normală)
2 – severe – dificultăţi de adormire în fiecare seară (1h-2h).

5. INSOMNII ÎN TIMPUL NOPŢII:

Cel mai greu de cotat – fiind în fapt un construct al sistemului de cotare.
0 – absenta sau treziri normale, fiziologice
1 – treziri de 2-3 ori pe noapte fără probleme de readormire
2 – se trezeşte peste noapte frecvent şi readoarme greu

6. INSOMNII DE TREZIRE:
0 – absente – somn cu durata normală, trezire normală
1 – uşoară – se trezeşte mai devreme decât ora obişnuită de trezire cu ½ sau 1h dar
readoarme
2 – severă – treaz cu mai mult de 1 h faţă de timpul uzual, incapabil să mai adoarmă dacă
se trezeşte (rezistenţa la medicamente hipnotice, prezentă deseori fără alte tipuri de insomnie)
ÎNTREBĂRI GENERALE PENTRU INTERVIU:
1. Aţi luat vreodată pastile de dormit? Când? Cât timp?
2. Aţi avut dificultăţi de adormire sau de trezire? Când? Le mai aveţi? Cât timp au durat,
mai durează încă?

70
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

3. Când dormiţi, dormiţi bine? Vă treziţi obosit, odihnit?

4. La ce oră şi cum vă treziţi dimineaţa?
5. Vi s-a întâmplat să vă treziţi noaptea? Când? De ce?

7. MUNCA ŞI ACTIVITATEA (INTERESE) (0-4)

Unul din lucrurile de care trebuie să se ţină seama este acela de a-i separa pe cei care şi-
au pierdut interesul pentru muncă şi activitate de cei care înregistrează scăderea performanţei
(atenţie: nu trebuie inclusă aici fatigabilitatea şi pierderea de energie – cotarea se referă la scăderea
eficienţei şi efortul deosebit necesar pentru a face orice). Când pacientul trebuie internat în spital
deoarece simptomele sale îl fac incapabil să facă faţă, cotarea se face pe sistemul prezentat mai sus.
Acest sistem nu se aplică atunci când prezenţa acestora în spital este doar în scopul investigării şi
observării. Când pacientul consideră că se poate întoarce la muncă trebuie evaluată exact natura

muncii, volumul acesteia şi solicitările la care este supus pacientul..

Pacienţii pot avea probleme şi datorită faptului că nu sunt capabili să simtă afecţiune pentru
familia lor (sau invers).
Această problemă este însă tratată şi în alte părţi şi nu este necesar, chiar dimpotrivă, să fie
abordată în mai multe locuri.
Pe de altă parte, pe cât de importantă este dacă este menţionată ca simptom, pe atât de
“fals” relevantă poate fi atunci când apare ca răspuns la o întrebare.
COTARE:
0 – absenţa dificultăţii – activitate desfăşurată normal.
1 – uşoară – o pierdere definită dar uşoară a interesului (şi bucuriei sau plăcerii) pentru
muncă, hobby-uri, activităţi casnice sau sociale. Sarcinile esenţiale sunt îndeplinite bine în
continuare. Gânduri de incapacitate, slăbiciune, oboseală cu referire la muncă, activităţi.
2 – moderată – scăderea performanţei, pierdere semnificativă a interesului “dezertării”
repetate de la îndeplinirea sarcinilor chiar şi a celor esenţiale, indecizii, ezitări (descrise direct sau
indirect).
3 - marcată – pierderea eficienţei devine imposibil de ascuns, deficienţele apar peste tot
dând naştere la comentariu, sarcinile casnice nu mai sunt îndeplinite, munca este total dezorganizată,
igiena şi autoîngrijirea lasă de dorit, probleme cu prietenii (abandon); în spital se cotează cu 3

71
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

puncte dacă bolnavul nu petrece cel puţin 3h pe zi în activităţi ca: ajută infirmierele sau terapie
ocupaţională (se exclud sarcinile de rutină din salon).
4 – incapabil să se descurce în viaţă, în societate, caută spitalul ca o protecţie (nu vine
pentru investigaţie sau observaţie) sau abandonarea muncii datorită bolii sale actuale. Rudele sau
vecinii îi fac cumpărăturile şi treburile în casă, incapabil să aibă grijă de sine însuşi.
ÎNTREBĂRI PENTRU INTERVIU:
1. Aţi simţit vreo scădere a capacităţii dvs. de muncă?
2. Care sunt efectiv activităţile pe care le realizaţi la muncă, acasă, hobby-uri, viaţa
socială?
3. V-aţi simţit vreodată depăşit de sacinile pe care le aveaţi de realizat?
4. Cum v-aţi petrecut timpul ultimele zile?
5. Aţi fost interesat de ce aţi făcut?
6. Aţi renunţat la activităţi obişnuite? Dacă da, de ce?

8. ÎNCETINEALĂ, LENTOARE (0-4)

Forme severe ale simptomului sunt rare, iar formele uşoare sunt greu de perceput. Mulţi
pacienţi spun că au observat că gândesc mai încet şi că răspunsul lor emoţional este mai întârziat
decât de obicei. Intrebările pe această temă de obicei conduc pe o cale falsă. De aceea evaluarea se
va face funcţie de ceea ce observă evaluatorul şi nu funcţie de afirmaţiile pacientului.
Se referă la lentoarea gândirii şi a limbajului, scăderea capacităţii de concentrare,
scăderea activităţii motrice.
0 – absenta – limbaj şi gândire normale
1 – uşoară – încetinirea uşoară a conversaţiei, comunicării, fixitatea expresiei sau oscilaţii
ale răspunsului emoţional.
2 – moderată – vizibilă în conversaţie – voce monotonă, întârzierea răspunsului, tendinţa
de a sta fără să se mişte.
3 – marcată – conversaţie dificilă – răspunsurile sunt date cu o asemenea încetineală,
încât fac interviul dificil prelungindu-l peste măsură.
4 – severă – conversaţie imposibilă, stupoare

72
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

9. AGITAŢIE (0-4)
Agitaţia severă când pacientul se mişcă tot timpul, îşi pişcă faţa, îşi smulge părul, hainele
de pe el este foarte rară. În cazul agitaţiei uşoare componentele esenţiale sunt agitaţia motorie,
impresia de tensiune şi stress. Deşi agitaţia şi lentoarea par două simptome total opuse în forma lor
uşoară pot apare împreună.
0 – absentă sau minimă, în limite normale
1 – uşoară – se joacă cu mâinile, părul, picioarele
2 – moderată – se trage de păr, îşi strânge, şifonează în palme batistele, hainele
3 – marcată – se mişcă tot timpul, nu poate sta liniştit în timpul interviului
4 – severă – se mişcă atât de mult încât interviul poate fi luat doar pe fugă.

10. ANXIETATE (simptome psihice) (0-4)

Multe simptome sunt incluse aici, ca de exemplu, tensiune şi dificultate în relaxare,
iritabilitate, griji pentru probleme minore, teama, panica, dificultăţi în concentrare, uitare,
sentimentul de permanentă cădere. Cotarea se face ţinând cont de modificările patologice care apar
în timpul bolii; trebuie să se facă o distincţie clară între acestea şi o dispoziţie anxioasă. Dacă un
subiect fobic evită anxietatea printr-o restrângere a activităţii astfel încât să fie evitaţi stimulii
anxiogeni, cotarea se va face luând în considerare severitatea restricţiei.
0 – absentă
1 – uşoară – tensiune subiectivă şi iritabilitate – griji nefondate, tensiuni care nu sunt
permanente, care nu ocupă tot timpul pacientului.
2 – moderată – simptome frecvente şi de mare intensitate şi care preocupă subiectul un
timp îndelungat.
3 – marcate – fobie, riscă apariţia reacţiilor de panică – nelinişte evidentă în expresia
facială şi limbaj (anxietate severă).
4 – severă – temeri exprimate fără a i se pune întrebări, anxietate intensă, vecină panicii
care domină viaţa mentală a pacientului şi întreaga discuţie în timpul interviului. Atacuri frecvente
de panică şi fobie (atacuri de panică invalidante).
ÎNTREBĂRI PENTRU INTERVIU:
1. V-aţi simţit nervos, anxios sau înspăimântat?
2. V-aţi simţit tensionat sau incapabil de a vă relaxa?

73
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

3. V-aţi simţit vreodată ca şi cum ceva groaznic tocmai ar trebui să se întâmple?

11. ANXIETATE SOMATICĂ (manifestări fizice ale anxietăţii)

Se referă la efectele uşor de recunoscut ale unei hiperactivităţi a sistemului respirator,
cardiovascular, gastrointestinal şi urinar. Pacienţii se mai pot plânge de asemenea şi de atacuri de
ameţeală, voalare a imaginilor vizuale, ştergere a capacităţii de diferenţiere a nuanţelor. Aceste
ultime 3 simptome par a fi mai frecvente la femei decât la bărbaţi.
0 – absentă
1 – uşoară (discretă) – gastro-intestinale – gura uscată, tulburări digestive, diaree, colici,
eructaţii – apar mai rar decât de 2 ori pe săptămână
2 – moderată – creşte intensitatea şi severitatea simptomelor – apar mai des decât de 2 ori
pe săptămână
3 – marcată – cardio-vasculare, cefalee persistente, frecvente, apar zilnic. Ocazional apar
simptome foarte severe, invalidante
4 – severă – simptome severe şi persistente – incapacitate funcţională
ÎNTREBĂRI PENTRU INTERVIU:
1. Aţi avut următoarele simptome?
- gastro-intestinale:- gura uscată
- indigestie
- diaree
- crampe
- vărsături
- balonări
- cardio-vasculare: - palpitaţii
- respiratorii: - oftat
- hiperventilaţie
- transpiraţii
- nevoia de a urina mai des
- dureri de cap etc.
2. Cât de des?
3. Cât de intense erau aceste simptome?

74
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

12. SIMPTOME GASTROINTESTINALE (0-2)

Unul din simptomele caracteristice în depresie este pierderea apetitului. Apare uneori şi
constipaţia însă este mai puţin obişnuită. În anumite ocazii mai rare pacienţii acuză senzaţia de
durere abdominală. Simptome ca indigestia, gaze şi dureri sunt frecvent asociate anxietăţii. În
depresia uşoară mulţi pacienţi câştigă în greutate.
0 – absente – apetit normal
1 – pierderea poftei de mâncare, dar mănâncă fără a fi îndemnat de infirmiere; senzaţie
de greutate abdominală; apariţia constipaţiei
2 – severă – simptome accentuate, distincte – scăderea progresivă a apetitului, instalarea
definitivă a constipaţiei, reclamând folosirea unei cantităţi neobişnuite de laxative.
ÎNTREBĂRI PENTRU INTERVIU
1. Cum este apetitul dvs.?
2. Aţi suferit de constipaţie?

13. SIMPTOME SOMATICE GENERALE (0-2)

Se împart în două grupuri: fatigabilitate – până la gradul în care pacienţii se simt obosiţi
tot timpul. În plus pacienţii reclamă o pierdere de energie care pare a fi legată de dificultăţile în
începerea unei acţiuni; al doilea grup este reprezentat de dureri musculare difuze şi greu de definit
sau localizat, care apar cu precădere în zona spatelui şi uneori în membre; senzaţia de greutate.
Nu este neobişnuit la femei să atribuie unei dureri de spate o cauză genitală, de aceea
acest simptom necesită o investigaţie atentă.
0 – absente
1 – uşoară – oboseală ce apare disproporţionată faţă de efortul depus; greutate la spate,
cap sau membre; pierderea energiei, fatigabilitate
2 – severă – simptome accentuate, distincte, nevoia frecventă de a se odihni, se simte
epuizat de activităţile fizice, dificultate de a susţine un efort, simte corpul greu, epuizare.
ÎNTREBĂRI PENTRU INTERVIU:
1. Obosiţi uşor?
2. Tot timpul?

75
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

3. Aveţi multă energie?

4. Este un efort să faceţi orice?
5. Vă petreceţi mult timp odihnindu-vă?
6. În pat?

14. IPOHONDRIE (0-4)

Forma severă a simptomului se referă la idei delirante şi halucinaţii în legătură cu diferite
blocaje sau boli invalidante (sentimentul de distrugere treptat); sunt neobişnuite la bărbaţi. Excesiva
preocupare pentru funcţiile corpului, atenţia concentrată asupra propriului corp este esenţială în
ipohondrie.
0 – absentă
1 – uşoară – atenţia concentrată asupra propriului corp, relevată atunci când pacientul
este întrebat, când nu este chestionat asupra acestor probleme ele nu apar spontan în discuţie.
2 – moderată – preocupare pentru simptomele fizice şi gânduri asupra unor afecţiuni
organice, relevate voluntar
3 – marcată – convingere iraţională puternică de a fi bolnav fizic – plângeri frecvente,
cerere de ajutor, se pot desprinde informaţii şi din starea pacientului
4 – severă – idei delirante ipohondrice.
ÎNTREBĂRI PENTRU INTERVIU:
1. V-aţi gândit mult în ultimele zile la sănătatea dvs., atenţia dvs. s-a fixat pe corp, pe
funcţionarea organismului dvs.?

15. SCĂDERE ÎN GREUTATE (0-2)

Cel mai simplu mod de a cota această variabilă este prin evaluarea diferenţei în greutate
prin cântărire repetată – problema este că nu toţi pacienţii se cântăresc frecvent, nu-şi cunosc
greutatea.
DUPĂ SPUSELE BOLNAVULUI:
0 – absentă – nici o pierdere în greutate
1 – uşoară – pierdere de greutate legată probabil de boala actuală
2 - marcată – pierdere de greutate semnificativă

76
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

APRECIATĂ DE CÂNTĂRIRI:
0 – absentă – mai puţin de 500 gr. / săptămână
1 – uşoară – peste 500 gr. / săptămână
2 – marcată – mai mult de 1000 gr. / săptămână

16. CONŞTIINŢA BOLII (0-2)

Nu apare cu necesitate atunci când pacientul neagă că suferă de boli mintale. Poate
însemna şi că aceştia nu recunosc faptul că sunt nebuni dar pot recunoaşte că suferă de o afecţiune
nervoasă. Când apar astfel de situaţii, de incertitudini se pun întrebări suplimentare legate de
sentimentul de vinovăţie şi de ipohondrie.
0 – prezentă – recunoaşte că este deprimat şi bolnav
1 – pierdere parţială – recunoaşte că este bolnav, dar atribuie aceasta hranei, climei,
surmenajului, unui virus, unei nevoi de linişte
2 – absentă – neagă că este bolnav

17. SIMPTOME GENITALE (pierderea libidoului)

Este un simptom caracteristic depresiei, dificil de decelat la persoane în vârstă şi la cei la
care obişnuit activitatea sexuală înregistrează un nivel scăzut ex. pacienţi singuri, fără partener.
Evaluarea se bazează pe modificările patologice, tulburări determinate de boala pacientului.
Informaţiile inadecvate sau lipsa informaţiilor sunt cotate ca nule.
0 – absentă – activitate normală
1 – uşoare – o pierdere uşoară a interesului sau o scădere a activităţii
2 – severă – absenţă totală a interesului şi activităţii
ÎNTREBĂRI PENTRU INTERVIU:
1. Aţi observat vreo schimbare a intreresului dvs. pentru sex în ultima vreme?
2. V-aţi pierdut interesul pentru celălalt sex de curând?
3. Aţi avut anumite tulburări de dinamică sexuală?
4. Aţi avut relaţii sexuale mai puţine decât de obicei?

77
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

2. SCALA H.A.R.D.

Autor: J.C. Rufin, M. Ferreri

Domeniu de aplicare:
Scala H.A.R.D. este utilă în evaluarea stărilor depresive în practica curentă din
patologia psihiatrică. Obiectivul său principal este acela de a se adresa medicilor generalişti.
Conţine 12 itemi repartizaţi în 4 grupe de câte 3 itemi şi presupune depistarea
tulburărilor / dificultăţilor legate de dispoziţie, anxietate, hipokinezie şi de pericolul pe care
pacientul îl prezintă pentru el însuşi.
Pentru autori, punctul esenţial al acestei scale îl reprezintă vizualizarea aspectelor
simptomatice sub forma unei diagrame de 4 cote, care permite uşurarea diagnosticului în funcţie de
aspectul diagramei realizate.
Aplicare:
În timpul interviului clinic şi pe baza întrebărilor simple, examinatorul poate folosi 12
criterii semiologice cotate de la 0 la 6.
Cotare:
Trebuie calculate 4 cote totale (H, A, R, D) înainte de raportarea la diagramă. După
părerea autorilor, aspectul vizual al diagramei permite determinarea:
- intensităţii globale a depresiei: se apreciază pe baza segmentelor HA şi RD (a
ansamblului acestor segmente)
- severităţii stării depresive (dată de suprafaţa generală a figurii) şi potenţialul suicidar
(dat de poziţia submediană a figurii). Acest indice este evaluat pornind de la cei 2 poli A şi D,
raportaţi la scorul global, dar trebuie nuanţată prin funcţionarea unor parametri ca: anturaj, stress
etc.
- tipului de depresie: proporţia relativ diferită a diverselor elemente componente duce la
forme diferite, Ferreri descrie 7 tipuri fundamentale de stări depresive în cadrul utilizării figurii
(ţinând seama de prevalenţa fiecărui pol se pot distinge formele anxiogene, hipokinetice, mixte
etc.)
- alegerii tratamentului: poziţia relativă a lui A şi D informează asupra tipului de
antidepresiv utilizat.
Acordarea cotelor:

78
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

Între 20 – 34 puncte = stare depresivă moderată

Între 35 – 49 puncte = stare depresivă serioasă
Între 50 – 72 puncte = depresie severă
Atitudinea faţă de cele 35 de puncte se schimbă radical dacă potenţialul suicidar este
crescut sau relativ moderat.
Interval: 0-72
Validare:
Scorul global obţinut la chestionarul HARD este puternic corelat cu scorul MADRS şi
puţin semnificativ cu cel de la scala Hamilton (26 itemi).
Populaţia reţinută pentru studiu se compunea din 51 pacienţi de 23-78 ani (37 femei şi
14 bărbaţi) cu diferite diagnostice, dar la care scorul la scara H era superior de 18 (Depardieu).

DIAGRAMA DE DEPRESIE H.A.R.D. (RUFIN & FERRERI, 1984)

DISPOZIŢIE (H)
a) Tristeţe
0 = absentă
1
2 = pare descurajat: cereri de a fi susţinut
3
4 = pesimism exprimat spontan sau la interogare. Tristeţe aparentă (prin mimica,
atitudini, voce, tendinţa de a plânge)
5
6 = sentiment pregnant de disperare exprimat verbal sau / şi prin atitudini
b) Dezinteres
0 = interes normal pentru lume şi alţii
1
2 = puţin interes pentru plăcerile obişnuite
3
4 = pierderea interesului pentru cei apropiaţi: absenţa interesului pentru lumea
înconjurătoare

79
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

5
6 = concentrarea asupra preocupărilor pesimiste. Inerţie dureroasă a emoţiilor “Mai
nimic nu mă atinge!”
c) Apetit
0 = normal
1
2 = uşor redus
3
4 = găseşte mâncarea fără gust. Se forţează pentru a mânca
5
6 = nu mănâncă decât dacă este forţat
TOTAL H =

ANGOASA (A)
a) Anxietate psihică
0 = calm
1
2 = neliniştit. Tensiune pasageră neobişnuită
3
4 = sentiment permanent de tensiune interioară; aşteptare dureroasă. Crize intermitente
de anxietate
5
6 = anxietate majoră, durabilă. Confuzie
b) Anxietate somatică
0 = absentă
1
2 =discretă: frecvente preocupări corporale: dispepsie, algii diverse
3
4 = medie: tulburări vaso-motorii, extremităţi reci, bufeuri de căldură, senzaţie de
apăsare, sufocări, cefalee, greţuri, tulburări de tranzit, palpitaţii, tendinţe bulimice
5

80
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

6 = angoasa importantă: aceste tulburări devin permanente şi incapacitante

c) Insomnie
0 = somn normal
1
2 = insomnie de adormire
3
4 = treziri frecvente. Somn redus sau întrerupt după mai puţin de 2 ore, agitaţie,
tulburări de somn (coşmaruri)
5
6 = mai puţin de 3 ore de somn în 24 de ore, insomnie regulată dimineaţa (fără a putea
readormi)
TOTAL A =

ÎNCETINIRE (R)
a) Oboseala
0 = absentă
1
2 = dificultăţi în a întreprinde activităţi (profesionale, şcolare, domestice). Predomină
astenia de dimineaţă
3
4 = sentiment penibil de efort pentru a duce la capăt activităţile cotidiene. Impresia
intermitentă de a fi “vid”, “blocat”
5
6 = oboseala extremă, Epuizare permanentă: incapacitatea de a face ceva fără ajutor
b) Concentrare
0 = fără dificultate
1
2 = concentrarea şi memoria reclamă un efort neobişnuit
3
4 = scăderea capacităţii intelectuale (atenţia, concentrarea, memoria), capacitatea de a
citi, de a conversa, calcula, de a privi la TV.

81
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

5
6 = tulburări jenante de a menţine o conversaţie. Dificultăţi de înţelegere şi memorizare
a informaţiilor banale.
c) Atitudinea
0 = fără încetinire aparentă
1
2 = mimica, limbaj sau mers uşor încetinit
3
4 = mimica, limbaj sau mers marcat de hipokinezie
5
6 = încetineala care afectează întreţinerea
TOTAL R =
PERICOL (D)
a) Devalorizare
0 = nici una
1
2 = sentiment de inferioritate; pierderea stimei de sine dacă îl interogăm
3
4 = propoziţii de devalorizare neliniştitoare: “Nu vreau nimic; sunt inferior”
5
6 = idei delirante de autodepreciere: “Sunt un nimic!”
b) idei suicidare
0 = nici una
1
2 = se întreabă despre necesitatea vieţii
3
4 = “idei negre”. Suicidul este evocat ca o soluţie dacă tratamentul nu aduce
îmbunătăţiri
5
6 = intenţii suicidare manifeste. Tentative recente de suicid.
c) Idei delirante (de culpabilitate şi / sau de nevindecare şi / sau de persecuţie)

82
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

0 = nici una
1
2 = deformarea realităţii; “a vedea totul în negru”
3
4 = viziune alterată de lumea dominată de suspiciune, dramă
5
6 = autoacuzare făţişă. Idei delirante de culpabilitate, nevindecare, hipocondrie, ruină,
persecuţie. Halucinaţii răutăcioase.
TOTAL D =
TOTAL H + A + R + D =
Intensitatea depresiei:
- depresie discretă = 20 – 34
- depresie medie = 35 – 49
- depresie severă = 50 – 72

83
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

ANEXA 3
3. SCALA DE DEZNĂDEJDE
(BECK, 1974)

Acest chestionar conţine 20 de afirmaţii. Vă rugăm să le parcurgeţi pe rând cu atenţie.

Dacă o afirmaţie este valabilă pentru descrierea stării dvs. sufleteşti începând cu săptămâna trecută
şi până astăzi, încercuiţi litera A, semnificând “adevărat”. Dacă fraza nu descrie starea / atitudinea
dvs., încercuiţi litera F semnificând “fals”. Vă rugăm să parcurgeţi fiecare afirmaţie cu atenţie.

1 Mă gândesc la viitor cu speranţă şi entuziasm A F

2 Aş putea să şi renunţ pentru că nu pot face nimic pentru ca să îmbunătăţesc A F
situaţie mea
3 Când îmi merge rău, mă ajută să mă gândesc că lucrurile nu pot rămâne aşa pentru A F
totdeauna
4 Nu-mi pot imagina cum va fi viaţa mea peste vreo zece ani A F
5 Am timp destul ca să fac lucrurile pe care vreau să le fac A F
6 În viitor, mă aştept să-mi rezolv problemele cât mai bine A F
7 Viitorul meu îl văd cam întunecat A F
8 Mă consider cu deosebire norocos şi mă aştept să scot de la viaţă mult mai multe A F
lucruri bune decât alţii
9 Simt că nu pot stăpâni situaţia şi nu am nici un motiv să cred că în viitor voi putea A F
10 Experienţele mele trecute m-au pregătit bine pentru viitor A F
11 Tot ce pot să văd în faţa mea este mai mult neplăcut decât plăcut A F
12 Nu mă aştept să am ceea ce aş vrea cu adevărat să am A F
13 Când mă gândesc la viitor, mă aştept să fiu mai fericit decât acum A F
14 Lucrurile nu merg aşa cum aş vrea A F
15 Am mare încredere în viitor A F
16 Niciodată nu obţin ceea ce vreau, deci ar fi o prostie să mai vreau ceva A F
17 Este foarte improbabil să am vreo satisfacţie reală în viitor A F
18 Viitorul îmi pare vag şi nesigur A F
19 Pot să mă gândesc la mai multe lucruri (perioade) bune decât rele A F
20 Nu prea are sens să mă străduiesc cu adevărat să obţin ceva pentru că probabil nu A F
voi reuşi

84
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

ANEXA 4

Căminul pentru persoane vârstnice „Lacu Sărat”-BRĂILA

85
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

Imagine din interiorul Căminului pentru persoane vârstnice „Lacu Sărat”

86
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

LISTA TABELELOR

Tabelul I. Dinamica asistaţilor in anul 2005 .....................................................................46

Tabelul II. Dinamica asistaţilor in anul 2007....................................................................47
Tabelul III. Dinamica asistaţilor in anul 2008..................................................................48
Tabelul IV. Dinamica asistaţilor in anul 2009..................................................................49
Tabelul V. Repartiţia asistaţilor în funcţie de vârstă şi sex............................................50
Tabelul VI. Procentajul asistaţilor în funcţie de sex........................................................51

87
TOADER CRISTI- MIRELA DEPRESIA TARDIVĂ A VÂRSTNICILOR INSTITUŢIONALIZAŢI

LISTA FIGURILOR

Fig.1. Reprezentarea grafică a dinamicii asistaţilor în anul 2007............................................48

Fig.2. Reprezentarea grafică a dinamicii asistaţilor în anul 2008............................................49
Fig.3. Reprezentarea grafică a asistaţilor pe categorii de vârstă şi sex...................................50
Fig.4. Procentajul asistaţilor în funcţie de sex...........................................................................51
Fig 5. Procentajul asistaţilor în funcţie de mediul de provenienţă..........................................51
Fig.6. Procentajul asistaţilor în funcţie de motivele internării în cămin................................52
Fig.7. Procentul asistaţilor în funcţie de starea civilă...............................................................52
Fig.8. Procentul asistaţilor în funcţie de nivelul de studii........................................................52
Fig.9. Reprezentarea grafică a modului de evaluare a veniturilor de către asistaţi.............54
Fig.10. Procentajul frecvenţei vizitelor primite de asistaţi......................................................55
Fig.11. Procentajul vizitatorilor asistaţilor...............................................................................55

88