FINANŢELE: NOŢIUNI GENERALE

1.1. CONŢINUTUL ECONOMIC ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE

Finanţele reprezintă relaţii economice, exprimate valoric, apărute în procesul repartiţiei

produsului social şi, mai ales, venitului naţional, în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale
societăţii[ Moşteanu et al, 2008, p.7].
Finanţele publice reprezintă acea categorie a relaţiilor financiare care este asociată
statului, unităţilor administrativ-teritoriale; ele urmăresc satisfacerea necesităţilor publice şi se
bazează pe normele de drept public[Văcărel et al, 2007, p.31].
La nivelul societăţii se disting următoarele categorii de nevoi:
 nevoi individuale;
 nevoi colective (sociale);
 nevoi intermediare.
Nevoi individuale:
- sunt nevoile care depind de preferinţele fiecărui om şi diferă în funcţie de vârstă,
ocupaţie, zonă etc.;
- pot fi satisfăcute pe seama bunurilor private (alimente, haine, locuinţă, transport etc.)
prin mecanismul pieţii.
Nevoi colective sau sociale:
- presupun existenţa unor instituţii publice capabile să ofere cetăţenilor utilităţile publice
de care au nevoie;
- apar în domeniile: învăţământ, sănătate, armată, ordine publică, asigurări sociale ş.a.
Nevoi intermediare (cvasipublice, semipublice):
- întrunesc trăsături specifice atât nevoilor intermediare, cât şi nevoilor sociale;
- pot fi satisfăcute pe seama bunurilor private, fie pe seama utilităţilor publice (educaţie
şi instrucţie, cultură, ocrotirea sănătăţii ş.a.).
Având în vedere nevoile, bunurile sau serviciile care asigură satisfacerea lor se clasifică în:
 bunuri sau servicii private;
 bunuri sau servicii publice (sociale);
 bunuri sau servicii cvasipublice, respectiv cvasiprivate.

Bunurile sau serviciile private se caracterizează prin:

- rivalitate: un bun (serviciu) consumat de un individ nu mai este disponibil pentru alt
individ;
- excludere prin preţ: cine nu plăteşte un bun (sau serviciu) nu-l poate consuma;
Bunurile sau serviciile publice (sociale) se caracterizează prin:
- non rivalitate: consumarea de către un individ nu împiedică cu nimic consumarea lui
de către alt individ;
- non excludere: bunurile sau serviciile publice nu se cumpără;
- obligativitatea utilizării bunului sau serviciului public respectiv: nimeni nu se poate
sustrage de la bunurile sau serviciile respective.

1
 Bunurile sau serviciile cvasipublice: ele nu respectă decât unul din principiile de mai sus:
ori rivalitatea (dar nu se exclud prin preţ) sau excluderea prin preţ (dar atunci nu mai există
rivalitatea consumatorilor).
Statul, autoritatea publică satisface nevoile colective sau sociale deoarece ele corespund
unor interese naţionale, de natură socială, culturală, economică, apărare etc. În economia de piaţă,
prin intermediul finanţelor publice, statul pune la dispoziţia indivizilor o gamă largă şi variată
de utilităţi publice; aceasta presupune un amplu proces de redistribuire a veniturilor şi averii
persoanelor fizice şi juridice, după criterii stabilite de organele de decizie politică.
În economia de piaţă, prin intermediul finanţelor publice, statul pune la dispoziţia
indivizilor o gamă largă şi variată de utilităţi publice; aceasta presupune un amplu proces de
redistribuire a veniturilor şi averii persoanelor fizice şi juridice, după criterii stabilite de organele
de decizie politică.

Finanţele presupun transferuri de valoare, de putere de cumpărare, de la:

Persoane fizice
STAT
Persoane juridice

sau de la

Persoane fizice

STAT Instituţii publice

Agenţi economici

Totodată, relaţiile financiare (finanţele) reprezintă o parte a relaţiilor băneşti. Raportul

dintre relaţiile baneşti şi cele financiare se manifestă (vezi fig.1.1):

2
 RELAŢII BĂNEŞTI

relaţii financiare
TRANSFER DE VALOARE
relaţii băneşti în afara relaţiilor financiare
în formă cu titlu satisfac o SCHIMBAREA FORMELOR VALORII
bănească rambursabil nevoie (schimb de valori echivalente)
sau neramb- colectivă
ursabil

Figura 1.1. Raportul dintre relaţiile băneşti şi relaţiile financiare

Relaţiile financiare cuprind (vezi fig.1.2 ):

RELAŢII FINANCIARE

PROPRIU-ZISE DE CREDIT DE ASIGURĂRI

(CLASICE)

exprimă un transfer exprimă un transfer exprimă un transfer

de valori cu titlu cu caracter obligatoriu sau faculta-
nerambursabil, fără rambursabil şi tiv în schimbul unei
echivalent pentru care se contraprestaţii care
percepe dobândă depinde de un fenomen
aleatoriu

Figura 1.2. Clasificarea finanţelor

Funcţiile finanţelor publice

Finanţele publice îndeplinesc două funcţii:
 funcţia de repartiţie;
 funcţia de control.

3
 FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE

DE REPARTIŢIE DE CONTROL

constituirea fondurilor de distribuirea, (utilizarea,

resurse financiare publice repartizarea) resurselor
financiare publice

Figura 1.3. Funcţiile finanţelor publice

Funcţia de repartiţie se manifestă în două etape distincte: constituirea fondurilor financiare

şi distribuirea acestora.
În prima etapă se constituie fondurile de resurse financiare publice prin prelevări:
SUB FORMĂ DE DE LA
- impozite - sectorul public
- taxe - sectorul privat
- contribuţii pentru asigurările sociale - sectorul mixt
- vărsăminte din venitul instituţiilor - populaţie
publice
- venituri din valorificarea unor
bunuri ale statului
- împrumuturi de stat
- dobânzi încasate
- alte venituri

În cadrul celei de-a doua etape a funcţiei de repartiţie se distribuie fondurile financiare
constituite către diferiţi beneficiari:
 persoane fizice
 persoane juridice

Fazele premergătoare distribuirii sunt:

 inventarierea nevoilor sociale ale perioadei;
 cuantificarea nevoilor sociale existente;
 ierarhizarea nevoilor sociale în funcţie de politica economică, socială, financiară,
bugetară a statului respectiv şi stabilirea de priorităţi.

Destinaţiile resurselor financiare publice sunt cele prevăzute conform clasificaţiei

funcţionale a cheltuielilor în legile bugetare anuale.
Distribuirea resurselor financiare, reprezintă dimensionarea volumului cheltuielilor publice
pe destinaţii şi anume:
a) învăţământ, sănătate, cultură;
b) asigurări sociale şi protecţie socială;
c) dezvoltări colective şi locuinţe;
d) apărare naţională;
e) ordine publică;

4
 f) acţiuni economice;
g) alte acţiuni;
h) datorie publică.

Resursele sunt împărţite pe beneficiari, obiective şi acţiuni pentru fiecare destinaţie.

Prioritate la finanţarea acţiunilor din fonduri publice în ţările dezvoltate, au acţiunile cu
caracter social–cultural, cele privind ordinea internă şi apărarea ţării.
În acelaşi timp, în ţările în curs de dezvoltare, prioritate au acţiunile cu caracter economic
în raport cu cele sociale.
Practic fluxurile de resurse financiare îmbracă forma cheltuielilor pentru:
a) plata salariilor şi a altor drepturi de personal;
b) procurări de materiale şi plata serviciilor;
c) subvenţii acordate unor instituţii publice şi unor întreprinderi;
d) transferuri către diverse persoane fizice;
e) investiţii şi rezerve materiale.
Constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare, prin urmare, constituie un
proces unitar şi neîntrerupt, ce se realizează cu ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor având un
rol important în înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.
Procesul de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare publice dă naştere la
multiple fluxuri, dintre care unele pornesc de la locurile de creare a resurselor financiare, către cele
în care se constituie fondurile publice, iar altele pornesc de la aceste fonduri către beneficiarii
resurselor respective.
De altfel, fondurile de resurse financiare publice sunt în continuă modificare ca
dimensiune, provenienţă şi destinaţie.
Dimensiunea fondurilor publice este influenţată de mărimea produsului intern brut, de rata
acumularii şi, respectiv a consumului, de raportul între consumul individual şi cel social, de
regimul amortizării capitalului fix, precum şi de alţi factori.
Însă, importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice trebuie apreciată prin prisma
transferurilor de valoare operate de la diverse persoane juridice şi fizice la fondurile publice şi de
la aceştia către diverşi beneficiari.
Funcţia de control a finanţelor publice este în strânsă legătură cu funcţia de repartiţie, dar
are o arie de manifestare mai largă, pentru că are în vedere nu numai constituirea şi repartizarea
fondurilor din economie, dar şi modul de utilizare a resurselor [Văcărel et al, 2007, p.61]. Controlul
financiar se exercită nu numai în faza de repartiţie, ci şi în fazele de producţie, schimb şi consum.
Însă, între cele două funcţii ale finanţelor publice există raporturi de intercondiţionare şi
anume: funcţia de repartiţie oferă câmp de manifestare funcţiei, iar funcţia de control la rândul său,
generează de multe ori forme de manifestare a funcţiei de repartiţie.
Funcţia de control se realizează prin activitatea de control financiar, iar acest control este
efectuat sub formă banească.
Formele pe care le îmbracă controlul financiar sunt: preventiv, concomitent şi ulterior.
Dintre acestea, cel mai important este controlul preventiv, întrucât prin acesta se opreşte efectuarea
de operaţiuni ilegale, ineficiente care aduc atingere banului public.
Controlul financiar se efectuează de către:
a) organe nespecializate în activitatea de control;
b) organe specializate în activitatea de control.

5
 Organele, care alături de atribuţiile lor specifice (legislative sau executive), exercită şi
atribuţii de control, sunt: Parlamentul, Guvernul – ca organe centrale, precum şi organele
corespunzătoare lor în plan local.
Organele specializate de control sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Economiei şi
Finanţelor, organele specializate de control ale ministerelor, departamentelor şi instituţiilor
publice.
De asemenea, la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, există direcţii generale ale
finanţelor publice şi ale controlului financiar.
În domeniul finanţelor publice se desfăşoară activitate de audit de performanţă (intern şi
extern).

1.2. MECANISMUL FINANCIAR

Mecanismul finanţelor publice sau, pe scurt, mecanismul financiar este parte integrantă a
mecanismului de funcţionare al economiei naţionale.
Mecanismul de funcţionare al economiei naţionale cuprinde o serie de componente de
natură financiară, care alcătuiesc împreună mecanismul financiar.
Mecanismul financiar este acela care asigură constituirea şi utilizarea eficientă a fondurilor
financiare publice şi private în concordanţă cu obiectivele dezvoltării la nivelul tuturor structurilor
organizatorice şi în profil teritorial şi cuprinde toate fluxurile financiar-monetare şi de credit din
economie.
În fiecare ţară există un mecanism de funcţionare al economiei naţionale care cuprinde
structuri proprii de ramură, forme specifice de organizare a activităţii, principii şi metode de
conducere, instrumente diverse de intervenţie.
Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor şi instrumentelor de reglare şi
conducere a economiei naţionale şi obiectivele ce guvernează această conducere precum şi
sistemul organizaţional prin care se efectuează conducerea economiei.
Mecanismul economic conţine elemente de natură financiară sau care produc efecte
financiare, care împreună alcătuiesc mecanismul financiar.
Mecanismul financiar cuprinde:
1. sistemul financiar;
2. pârghiile financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii economiei;
3. metodele administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor;
4. cadrul instituţional (organe şi instituţii cu activitate în domeniul finanţelor);
5. planificarea financiară;
6. cadrul juridic format din legi, hotărâri şi alte reglementări cu caracter normativ în
domeniul finanţelor.

MECANISMUL FINANCIAR

Sistemul Pârghiile Planificarea Cadrul Cadrul

financiar financiare financiară instituţional juridic

6
 Figura 1.4. Componentele mecanismului financiar

Cu ajutorul mecanismului financiar se exercită şi un control riguros asupra întregii

activităţi economico-sociale.

Sistemul financiar

Sistemul financiar reprezintă o componentă de bază a mecanismului financiar:

SISTEMUL FINANCIAR

PUBLIC PRIVAT

 cuprinde relaţii financiare reflectate în:  relaţii de credit bancar

- bugetul de stat  relaţii de asigurare şi reasigurare
- bugetele locale  relaţii generate de constituirea şi
 cuprinde relaţii financiare reflectate în: repartizarea fondurilor la dispoziţia
- bugetul asigurărilor sociale de stat agenţilor economici
- bugetul asigurărilor sociale de
sănătate
 cuprinde relaţii financiare reflectate în
constituirea şi repartizarea fondurilor
speciale

Figura 1.5. Sistemul financiar

În sistemul financiar public există relaţii financiare legate în mare parte de sectorul public
al economiei, deoarece prin intermediul acestuia, statul influenţează direct viaţa social-economică.
Dimesiunile şi eficienţa intervenţiei statului depind de ponderea sectorului public, de dimensiunile
pieţei de stat, care diferă de la ţară la ţară; de exemplu, în state ca Elveţia, SUA, Japonia, Suedia
şi Danemarca, sectorul public ocupă un loc modest în economie, în timp ce în state ca Franţa,
Italia, Germania şi Marea Britanie, ponderea sectorului public este mai importantă. În România,
ca urmare a desfaşurării procesului de privatizare, ponderea sectorului public este în scădere.
Componentele structurale ale sistemului financiar public din România se individualizează
în funcţie de participanţii la procesul de repartizare a resurselor băneşti şi de formare a fondurilor
financiare publice, de metodele folosite la crearea şi repartizarea fondurilor respective, de locul de
constituire şi destinaţia fondurilor, alcătuind astfel, categorii distincte de relaţii financiare, care în
acelaşi timp se leagă între ele, se intercondiţionează, formând un sistem unitar de relaţii financiare.
Pârghiile economico-financiare constituie instrumente cu ajutorul cărora statul acţionează
pentru stimularea interesului economic al unei colectivităţi determinate (ramura sau subramura
economică, grup socio-profesional, zona geografică etc.) sau al membrilor acesteia luaţi în mod
individual (producători, consumatori, salariaţi, locuitori ai unei anumite zone geografice) pentru
realizarea unui anumit obiectiv.
Pârghiile economico-financiare:
* reprezintă categorii valorice folosite în procesul de constituire şi repartizare a fondurilor de
resurse financiare care:
a) îndeplinesc funcţii economice;

7
 b) se angrenează organic în mecanismul de funcţionare a economiei;
c) contribuie la soluţionarea pe baze economice a diferitelor probleme, în condiţii
mai bune decât s-ar putea face prin metode administrative.
* ele sunt:
- impozite;
- taxe;
- împrumuturi;
- subvenţii;
- majorări, penalităţi ş.a.
Acţiunea pârghiilor economico-financiare, constă nu numai în trezirea interesului
economic al participanţilor la procesele economice în realizarea anumitor obiective dar şi în
sancţionarea materială a acestora, în cazul nerespectării unor obligaţii legale sau contractuale.
În schimb, dacă valorificarea interesului economic provocat de acţiunea unei pârghii
economico-financiare conduce la realizarea unor avantaje suplimentare materiale, sancţiunea
economică determină o anumită diminuare a avantajelor la care ar fi avut dreptul în cazul în care
nu s-ar fi produs fenomenul generator de sancţiuni.
Folosirea pârghiilor economico-financiare nu exclude necesitatea utilizării, în completare,
a unor metode administrative.
Perfecţionarea pârghiilor economico-financiare, nu presupune renunţarea la folosirea
anumitor măsuri de natură administrativă în conducerea economiei, ci o îmbinare judicioasă a
metodelor economice cu cele administrative, care se completează reciproc.

1.3. POLITICA FINANCIARĂ

Politica financiară reprezintă activitatea desfăşurată de autorităţile publice în domeniul

economic, social şi în alte domenii pentru a pune în practică programul de guvernare.
Politica financiară actionează în sfera repartiţiei, asupra relaţiilor ce iau naştere în procesul
de formare şi de dirijare a fondurilor publice de resurse financiare în vederea satisfacerii nevoilor
sociale [Văcărel et al, 2007, p.110].
Ca parte integrantă a politicii generale a statului, politica financiară este chemată să
contribuie la creşterea potenţialului economic al ţării şi, pe această bază, la satisfacerea cât mai
deplină a nevoilor sociale ale populaţiei.
Pentru îndeplinirea în condiţii cât mai bune a rolului ce revine finanţelor publice, politica
financiară a statului trebuie adoptată la cerinţele fiecărei etape istoriceşte determinate.
Politica financiară diferă în funcţie de interesele categoriilor sau grupurilor sociale pe care
le exprimă partidul (partidele) aflate la putere şi de condiţiile interne şi internaţionale specifice
fiecărei perioade.
Politica financiară diferă şi de la o ţară la alta în funcţie de potenţialul economic, de gradul
de dezvoltare economică, de resursele naturale de care dispune, de orânduirea socială, de metoda
de conducere a economiei şi de alţi factori.
Metodele şi mijloacele concrete privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare precum
şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiare utilizate de stat pentru influenţarea
proceselor economice şi a relaţiilor sociale constituie componente ale politicii financiare.
Repartizarea din produsul intern brut a unei importante părţi, prin intermediul finanţelor
publice, creează efecte utile atât pentru societate, dar şi pentru unele grupuri sociale sau pentru

8
anumite persoane luate individual. De aceea, intervenţia statului în economie, cu ajutorul
finanţelor, nu are un caracter neutru, ci îndeplineşte un rol activ.
Însă, redistribuirea de finanţe are un impact favorabil asupra economiei numai în măsura
în care acţiunile publice se fac cu luarea în considerare a priorităţilor din fiecare etapă determinată,
asigură efecte economice, sociale sau de altă natură corespunzator efortului financiar cerut de
realizarea lor, îmbină armonios avantaje imediate (raţionalizate pe termen scurt) cu cele de
perspectivă (raţionalizate pe termen mijlociu şi lung).
Dar, efectele utile ale acţiunilor sociale, economice şi de altă natură, finanţate din fondurile
publice nu sunt direct proporţionale cu efortul reclamat de acestea.
Mai mult, deciziile luate de autorităţile publice cu privire la volumul şi structura bunurilor
sociale (colective) oferite membrilor societăţii şi agenţilor economici nu sunt întotdeauna cele mai
pertinente. De altfel, acest lucru se explică prin necunoaşterea dimensiunii reale a nevoilor sociale
a acestora dar şi prin contradicţiile existente între interesele participanţilor la formarea fondurilor
publice, de a ceda o parte cât mai mică din puterea lor de cumpărare şi cele ale beneficiarilor
acestor fonduri, de a primi prestaţii în natură (bunuri publice) sau transferuri în bani.
Întrucât în economia de piaţă nu există o concurenţă perfectă, nici deciziile luate de agenţii
economici, în calitate de producători autonomi, nu asigură dimensionarea corectă a producţiei de
bunuri private (ofertă) în raport cu necesarul pentru consum (cererea) de asemenea
produse[Văcărel et al,2007,p.109].
În scopul influenţării proceselor economice, al corectării ciclului economic, al înlăturării
dezechilibrelor economice, autorităţile publice folosesc instrumente financiare.
Redistribuirea unei părţi din produsul intern brut se realizează nu prin măsuri birocratice,
ci prin pârghii financiare, folosindu-se fie mijloace specifice ale politicii de impunere, fie mijloace
care au la bază tehnica cheltuielilor bugetare.
Prin urmare, când analizăm rolul finanţelor publice trebuie să avem în vedere:
 satisfacerea unor nevoi de ordin social şi nevoi intermediare;
 modificarea raporturilor sociale;
 asigurarea efectelor economico-sociale, corespunzător efortului financiar necesar
realizării lor;
 asigurarea redistribuirii veniturilor şi averii în rândurile populaţiei, întreprinzătorilor,
prin intermediul impozitelor şi taxelor;
 realizarea în mod judicios, privind repartizarea unor părţi din PIB, în mod corect;
 realizarea unei dezvoltări economico-sociale a ţării într-un cadru echilibrat;
 realizarea unor acţiuni, activităţi cu caracter economic;
 asigurarea bunei funcţionări a instituţiilor statului;
 dezvoltarea relaţiilor internaţionale.

Aşadar, finanţele publice sunt utilizate în scopul realizării unei dezvoltări economice şi
sociale a ţării pe cât posibil într-un cadru echilibrat.

9
 DOMENIILE DE MANIFESTARE A POLITICII
FINANCIARE A STATULUI

DOMENIUL DOMENIUL DOMENIUL DOMENIUL

CHELTUIELILOR RESURSELOR CREDITULUI ASIGURĂRILOR DE
PUBLICE FINANCIARE BANCAR BUNURI,
PUBLICE PERSOANE ŞI
RĂSPUNDERE
CIVILĂ

Figura 1.6. Domeniile de manifestare a politicii financiare a statului

Obiectivele politicii financiare în domeniile vizate de politica bugetară

Obiectivele politicii financiare în domeniul cheltuielilor publice sunt:

 dimensionarea mărimii optime a cheltuielilor publice;
 stabilirea destinaţiei optime a cheltuielilor publice;
 stabilirea structurii optime a cheltuielilor publice;
 utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă şi creşterea sistematică
a eficienţei cheltuielilor publice;
 stimularea beneficiarilor de cheltuieli publice prin metode de finanţare şi gestionare ori
prin alte instrumente specifice.

Obiectivele politicii financiare în domeniul resurselor publice sunt:

 stabilirea volumului resurselor financiare publice;
 provenienţa resurselor financiare publice: satisfacerea nevoilor sociale trebuie să se
bazeze în primul rând pe resurse financiare interne şi în subsidiar pe resurse financiare
externe;
 numărul şi tipul modalităţilor de prelevare a resurselor financiare la fondurile publice;
 folosirea resurselor financiare publice, şi în special, impozitele şi taxele, ca instrumente
de influenţare a proceselor economico-sociale.

POLITICA FINANCIARĂ

DOMENIUL CHELTUIELILOR DOMENIUL VENITURILOR

PUBLICE PUBLICE

 mărimea absolută şi relativă (% din PIB)
 destinaţia lor conformă cu nevoile sociale
prioritare
 utilizarea eficientă
 stimularea beneficiarilor cheltuielilor
publice
 volumul absolut şi relativ (% din PIB)
 provenienţa - resurse interne, resurse
externe
 metodele de prelevare: impozite directe,
indirecte, taxe, contribuţii
 obiectivele urmărite în prelevarea
veniturilor publice

Figura 1.7. Politica financiară

10
 Aceste domenii sunt strâns legate între ele, se întrepătrund şi se completează reciproc.
Limitată la finanţele publice, politica financiară are înţeles restrâns, se interferează cu
politica monetară, cu politica de credite şi cu cea de asigurări.Totodată, în politica financiară nu se
poate face abstracţie de existenţa finanţelor private, alături de cele publice, de complementaritatea
dintre sectoarele public şi privat, dintre stat şi întreprindere şi bănci.

1.4. Teste de autoevaluare

1. Definiţi notiunea de finanţe publice.

2. Prin ce se caracterizează nevoile intermediare.
3. Prin ce se caracterizează bunurile sau serviciile publice.
4. Enumeraţi componentele mecanismului financiar.
5. Definţi noţiunea de politică financiară.

1.5. Răspunsuri la testele de autoevaluate

Întrebarea 1

Finanţele publice reprezintă acea categorie a relaţiilor financiare care este asociată
statului, unităţilor administrativ-teritoriale; ele urmăresc satisfacerea necesităţilor publice şi se
bazează pe normele de drept public.

Întrebarea 2

Nevoi intermediare (cvasipublice, semipublice):

- întrunesc trăsături specifice atât nevoilor intermediare, cât şi nevoilor sociale;
- pot fi satisfăcute pe seama bunurilor private, fie pe seama utilităţilor publice (educaţie
şi instrucţie, cultură, ocrotirea sănătăţii ş.a.).

Întrebarea 3

Bunurile sau serviciile publice (sociale) se caracterizează prin:

- non rivalitate: consumarea de către un individ nu împiedică cu nimic consumarea lui
de către alt individ;
- non excludere: bunurile sau serviciile publice nu se cumpără;
- obligativitatea utilizării bunului sau serviciului public respectiv: nimeni nu se poate
sustrage de la bunurile sau serviciile respective.

Întrebarea 4

Mecanismul financiar cuprinde:

1. sistemul financiar;

11
 2. pârghiile financiare utilizate de stat pentru influenţarea activităţii economiei;
3. metodele administrative de conducere folosite în domeniul finanţelor;
4. cadrul instituţional (organe şi instituţii cu activitate în domeniul finanţelor);
5. planificarea financiară;
6. cadrul juridic format din legi, hotărâri şi alte reglementări cu caracter normativ în
domeniul finanţelor.

Întrebarea 5

Politica financiară reprezintă activitatea desfăşurată de autorităţile publice în domeniul

economic, social şi în alte domenii pentru a pune în practică programul de guvernare.
Politica financiară actionează în sfera repartiţiei, asupra relaţiilor ce iau naştere în procesul
de formare şi de dirijare a fondurilor publice de resurse financiare în vederea satisfacerii nevoilor
sociale.

1.6.Teste de autoevaluare propuse

1. Definţi în ce constă funcţia de repartiţie a finanţelor publice.

2. Definţi în ce constă funcţia de control a finanţelor publice.
3. Ce reprezintă parghiile economico- financiare?
4. Care sunt domeniile de manifestare a politicii financiare a statului?
5. În ce constau obiectivele politicii financiare în domeniul cheltuielilor publice ?
6. Care sunt obiectivele politicii financiare în domeniul resurselor publice?

1.7. Cuvinte şi relaţii cheie

 relaţii financiare;
 finanţe publice;
 nevoi individuale;
 nevoi sociale;
 bunuri publice;
 bunuri private;
 funcţia de repartiţie;
 funcţia de control;
 mecanism financiar;
 sistem financiar;
 politica financiară;

12