Mt 13 – Pildele împărăţiei

 Pilde specifice lui Matei

 Pilda neghinei (13,24-30, 36-43)
 Pilda comorii ascunse (13,44)
 Pilda Mărgăritarul de mare preţ (13,45, 46)
 Pilda năvodului (13,47-50)
 Pilda slugii nemilostive (18,23-35)
 Pilda lucrătorilor viei (20,1-16)
 Pilda celor doi fii (21,28-32)
 Pilda nunţii fiului de împărat (22,1-14)
 Pilda celor zece fecioare (25,1-13)
 Pilda talanţilor (25,14,30)
Pilde la Ev. Marcu

– Pilde specifice lui Marcu

 Pilda cu sămânţa care rodeste de la
sine (4,26-29)
Pilde specifice Ev. Luca

 Pilda celor doi datornici (7,40-50)

 Pilda samarineanului milostiv (10,29-37)
 Pilda prietenului deranjat la miezul nopţii (11,5-13)
 Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina (12,13-21)
 Pilda slujitorilor care veghează (12,35-48)
 Pilda smochinului neroditor (13,1-9)
 Smerenia la ospeţe (14,7-11)
 Pilda celor poftiţi la cină (14,15-24)
 Pilda constructorului nechibzuit (14,28-30)
 Pilda împăratului nechibzuit (14,31-33)
 Pilda drahmei pierdute (15,8-10).
 Pilda fiului risipitor (15,11-32).
 Pilda iconomului necredincios (16,1-13)
 Pilda bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr (16,19-31)
 Pilda slujitorilor netrebnici (17,7-10)
 Pilda judecătorului nedrept (sau Pilda văduvei stăruitoare, 18,1-8)
 Pilda Fariseului şi vameşului (18,9-14)
 Pilda minelor (19,11-27)
 Pilde comune
Evangheliilor sinoptice
Pilde specifice lui Matei şi Luca
 Casa zidită pe stâncă (Matei 7,24-27; Luca 6,47-49)
 Copiii care stau în pieţe (Matei 11,16-19; Luca 7,31-35)
 Întoarcerea duhului necurat (Matei 12,43-45; Luca 11,24-26)
 Pilda aluatului (Matei 13,33; Luca 13,20)
 Pilda cu oaia rătăcită (Matei 18,12-14; Luca 15,1-7)
 Pilda Robului credincios şi a celui necredincios (Matei 24,45-51;
Luca 12,42-46)

Pilde pe care cei trei le au în comun

 Pilda semănătorului (Marcu 4,3-9,14,20; Matei 13,3-9.18-23; Luca
8,4-15)
 Pilda seminţei de muştar (Marcu 4,30-32; Matei 13,31, 32; Luca
13,18,19)
 Pilda lucrătorilor viei, (Marcu 12,1-9; Matei 21,33-41; Luca 20,9-
16).
 Prevestirea patimilor

Matei Marcu Luca

1. Mt 16, 20-21 Mc 8,31-9,1 Lc 9,22-27 Atunci a poruncit ucenicilor Lui să nu
spună nimănui că El este Hristosul.
21. De atunci a început Iisus să arate
ucenicilor Lui că El trebuie să meargă
la Ierusalim şi să pătimească multe de
la bătrâni şi de la arhierei şi de la
cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să
învieze.
2. Mt 17, 22-23 Mc 9, 30-32 Lc 9,43b-45 Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a
spus: Fiul Omului va să fie dat în
mâinile oamenilor. 23. Şi-L vor
omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-
au întristat foarte!
3. Mt 20, 17-19 Mc 10, 32- Lc 18,31-34 Şi suindu-Se la Ierusalim, Iisus a luat
34 de o parte pe cei doisprezece ucenici
şi le-a spus lor, pe cale: 18. Iată ne
suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi
dat pe mâna arhiereilor şi a
cărturarilor, şi-L vor osândi la
moarte; 19. Şi Îl vor da pe mâna
păgânilor, ca să-L batjocorească şi să-
L răstignească, dar a treia zi va învia.
Matei 21‐25 Marcu 11‐14 Luca 19‐22

Alungarea vânzătorilor 
din Templu 
Uscarea smochinului 

Botezul lui Ioan de unde 
a fost 
Pilda celor 2 fii de la vie 

Pilda lucrătorilor răi ai 
viei 
Alungarea vânzătorilor din Templu 

http://www.doxologia.ro/studiul-sfintei-scripturi/cum-arata-templul-
care-locuit-maica-domnului
Matei 21 Marcu 11 Luca 19
v.12 “şi a alungat pe toţi  v. 15‐16 “Şi, intrând în  v. 45 “Şi intrând în 
cei ce vindeau şi  templu, a început să dea  templu, a început să 
cumpărau în templu şi a  afară pe cei ce vindeau şi  scoată pe cei ce vindeau şi 
răsturnat mesele  pe cei ce cumpărau în  cumpărau în el”.
schimbătorilor de bani şi  templu, iar mesele 
scaunele celor care  schimbătorilor de bani şi 
vindeau porumbei”. scaunele vânzătorilor de 
porumbei le‐a răsturnat.  
16. Şi nu îngăduia să mai 
treacă nimeni cu vreun 
vas prin templu”.
 Schimbători de bani
1 Dinar roman  Monedă din Tyr
Matei 21 Marcu 11 Luca 19
v.13 “Scris este: "Casa Mea,  v. 17 “Nu este, oare, scris:  v. 46 “Scris este: "Şi va fi 
casă de rugăciune se va  "Casa Mea casă de  casa Mea casă de 
chema, iar voi o faceţi  rugăciune se va chema,  rugăciune"; dar voi aţi 
peşteră de tâlhari!” pentru toate neamurile"?  făcut din ea peşteră de 
Voi însă aţi făcut din ea  tâlhari”.
peşteră de tâlhari”.
Is.  56,7;                              Ier. 7,11
 Uscarea smochinului
Matei 21 Marcu 11 Luca 13
v. 17‐21 “Şi lăsându‐i, a ieşit  v. 11‐15 “Şi a intrat Iisus în  Pilda 
afară din cetate la Betania, şi  Ierusalim şi în templu şi, privind  smochinului 
noaptea a rămas acolo.  18.  toate în jur şi vremea fiind spre  v. 6‐9
Dimineaţa, a doua zi, pe când  seară, a ieşit spre Betania cu cei 
se întorcea în cetate, a flămân‐ doisprezece.  12. Şi a doua zi, 
zit;  19. Şi văzând un smochin  ieşind ei din Betania, El a 
lângă cale, S‐a dus la el, dar n‐a  flămânzit.  13. Şi văzând de 
găsit nimic în el decât numai  departe un smochin care avea 
frunze, şi a zis lui: De acum  frunze, a mers acolo, doar va 
înainte să nu mai fie rod din  găsi ceva în el; şi, ajungând la 
tine în veac! Şi smochinul s‐a  smochin, n‐a găsit nimic decât 
uscat îndată.  20. Văzând  frunze. Căci nu era timpul 
aceasta, ucenicii s‐au minunat,  smochinelor. 14. Şi, vorbind, i‐a 
zicând: Cum s‐a uscat smochi‐ zis: De acum înainte, rod din 
nul îndată?  21. Iar Iisus,  tine nimeni în veac să nu 
răspunzând, le‐a zis: Adevărat  mănân‐ce. Şi ucenicii Lui 
grăiesc vouă: Dacă veţi avea  ascultau.  15. Şi au venit în 
credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi  Ierusalim. Şi, intrând în templu, 
face nu numai ce s‐a făcut cu  a început să dea afară pe cei ce 
smochinul, ci şi muntelui  vindeau ...” v.20 “Dimineaţa, 
acestuia de veţi zice: Ridică‐te şi  trecând pe acolo, au văzut 
 Botezul lui Ioan de unde a fost 
 ‐ a recunoaşte calitatea “trimisului” ca profet
 ‐ a confirma indirect că Irod a ucis pe nedrept
 ‐ a rămâne doar la ideea de abluţiune
 Autoritatea/puterea era oferită/confirmată de instanţa 
religioasă supremă
 “s‐a cutremurat cetatea...”
 Pilda celor 2 fii de la vie
 Comparaţie între iudei şii păgâni, înaintea lui 
Dumnezeu
 A lucra la vie= a lucra în numele Domnului
 Via Ps. 79; Is. 5
 Pilda lucrătorilor răi ai viei 
Matei 21, 34‐45 Marcu 12, 1‐12 Luca 20, 9‐19
Un om, Via, Gard, Teasc, Turn Un om, Via
Lucrători; Slugi; Alte  O slugă; altă slugă; un fiu  O slugă; altă slugă, a treia 
slugi; Fiul său iubit al său (slugă); fiul meu cel iubit
L‐ai scos afară din vie  “prinzându‐l l‐au omorât şi  “Şi scoţându‐l afară din 
şi l‐au ucis l‐au aruncat afară din vie” vie, l‐au ucis”
“Piatra pe care au nesocotit‐o ziditorii, aceasta a ajuns  “Piatra pe care n‐au luat‐o 
să fie în capul unghiului?   în seamă ziditorii, aceasta 
11. De la Domnul s‐a făcut aceasta şi este lucru  a ajuns în capul 
minunat în ochii noştri”. unghiului”
Ps. 117, 22‐23 Ps. 117, 22
Matei 22

Parabola nunţii fiului de 
împărat (22, 1‐14)

Irodianii şi dajdia 
cezarului (22,15‐22)

Saducheii şi învierea 
morţilor (22, 23‐33)

Fariseii şi porunca cea mai 
mare a Legii (22, 34‐40)

Iisus întreabă pe farisei 
despre David al cui fiu este 
(22, 41‐46)
Parabola nunţii fiului de împărat (22, 1‐14)
Matei 22, 1‐14 Luca  14, 15‐23
“Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit  “Veniţi, că iată toate sunt gata.”
ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s‐au 
junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă”
“unul la ţarina sa, altul la neguţătoria  Cel dintâi i‐a zis: Ţarină am cumpărat şi am 
lui;  6. Iar ceilalţi, punând mâna pe  nevoie să ies ca s‐o văd; te rog iartă‐mă.  19. 
slugile lui, le‐au batjocorit şi le‐au ucis” Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpă‐
rat şi mă duc să‐i încerc; te rog iartă‐mă.  20. 
Al treilea a zis: Femeie mi‐am luat şi de aceea 
nu pot veni
“trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi  Atunci, mâniindu‐se, stăpânul casei a zis:
cetăţii lor i‐au dat foc”
“ieşind slugile acelea la drumuri, au  Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe 
adunat pe toţi câţi i‐au găsit, şi răi şi  săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe 
buni, şi s‐a umplut casa nunţii cu  şchiopi adu‐i aici”. Şi “Ieşi la drumuri şi la 
garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple 
oaspeţi”
casa”
v. 11 “intrând împăratul ca să privească pe 
oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era 
îmbrăcat în haină de nuntă,  12. Şi i‐a zis: 
Prietene, cum ai intrat aici fără haină de 
nuntă? El însă a tăcut”
“Legaţi‐l de picioare şi de mâini şi aruncaţi‐l 
în întunericul cel mai din afară.”
 Irodianii
“Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă 
haine scumpe şi petrec în desfătare sunt în casele 
regilor” (Lc 7,25)

 Tiberius. 14‐37 AD.  
Denarius Laureate 
Inscripţia pe faţa monedei:
TICAESARDIVI AVGFAVGVSTVS
Inscripţia pe reversul monedei
PONTIF MAXIM
head right, young 
TIBERIUS CAESAR DIVINUS MARE PREOT features / Livia 
AUGUSTUS FIUL DIVINULUI AUGUSTUS
seated right.
 “saducheii, cei ce zic că nu este înviere”
 “Moise a scris pentru noi: Dacă moare fratele cuiva, 
având femeie, şi el n‐a avut copii, să ia fratele lui pe 
femeie şi să ridice urmaş fratelui său.  
 29. Erau deci şapte fraţi… La urmă a murit şi femeia.  
 33. Deci femeia, la înviere, a căruia dintre ei va fi 
soţie?”
 Concluzie: “Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici 
puterea lui Dumnezeu” (Mt 22,29).

 Deut 25,5; Exod 3, 6; Tobit 8
 Fariseii

 Porunca cea mai mare din Lege
 Mt 22,3 7 comprimă Deut 6,5 şi Lev. 19,18.
Mustrări adresate fariseilor 
Filacterii
Ciucuri
Rabi şi tată
Cărturari şi farisei
Închideţi împărăţia cerurilor
Mâncaţi casele văduvelor şi vă rugaţi îndelung
Ucenicii căutaţi devin fiii gheenei
Călăuze oarbe –aurul şi templul
Vai vouă că daţi zeciuială
Vai vouă că curăţiţi paharul pe dinafară
Vai vouă că sunteţi morminte văruite
Vai vouă că zidiţi mormintele profeţilor şi împodobiţi pe ale drepţilor
Şerpi, pui de vipere! Abel la Zaharia fiul lui Varahia
Mustrări către Ierusalim: precum cloşca puii
 “Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise”
Cărturarii Fariseii 
 Recrutaţi dintre preoţii   Puneau în practică ceea ce 
vârstnici (după 50 ani nu mai  cărturarii afirmau prin teorie
deserveau cultul la Templu)  Dreptatea fariseică – dreptate 
 Studiul Torei şi a Mişnei considerată normativă pentru 
 rabini popor [subiectivismul 
interpretării dăunează adesea 
normei]

ședeau pe scaunul lui Moise, deoarece ocupau poziții în Sinedriul care

reprezenta grupul celor șaptezeci, peste care Dumnezeu pusese în pustie
din Duhul care era peste Moise (Numerii 11, 16-29)
Mt 23, 5: “căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale... 
Ciucuri
Vestimentaţie
Num 15,38‐39 “să‐şi facă ciucuri la poalele
Filacterii hainelor lor, din neam în neam, şi pe
Cuvântul acesta este o transliterare a deasupra ciucurilor de la poalele hainelor lor
termenului gr.phyiakterion, care înseamnă să pună un şiret de mătase violetă.
„mijloc de protejare“. În cuburi se pun 39. Ciucurii aceştia să fie ca, uitându‐vă la 
cele patru pasaje biblice: Exod 13,1-10; ei, să vă aduceţi aminte de toate poruncile
13,11-16; Deuteronom 6,4-9; 11,13-21, Domnului şi să le împliniţi şi să nu umblaţi
scrise cu mâna pe pergament (pe patru după inima voastră şi după ochii voştri care 
bucăţi de pergament pentru cap şi pe o vă îndeamnă la desfrânare”.
singură bucată pentru mâini). Filacteriile Scriptura nu 
sunt prinse cu o curea de piele prin care specifică ce material 
sunt legate de mâna stângă şi de centrul şi câte noduri(uni 
frunţii bărbaţilor, înainte de rugăciunile consideră 5 noduri). 
de dimineaţă, fie acasă, fie la sinagogă. Haina exterioară are 
patru colţuri, la 
poale fiind ataşate  
câte un ciucur.
Evreii mesianici de 
azi păstrează acest 
obicei.
 6. Şi le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi, în 
sinagogi, 7. Şi să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de 
oameni: Rabi.”
Învățătură, cf. Iosif Flaviu
Comportament
Cuvântul „fariseu” derivă din ebraicul A trăi o viaţă simplă în condiţii umile.
„peruşim”, care însemnează; „cei care A respinge o hrană gustoasă şi
stau deoparte, cei care se separă”, plăcerile vieţii.
deoarece ei evitau orice contact cu alte A trăi după reguli raţionale.
persoane din motive de puritate rituală. A respecta tot ce li se prescrie ca fiind
Fariseii, în general, nu s-au amestecat bine.
în politică. Pentru prima dată apar în Cred în nemurirea sufletului şi în
istorie în timpul lui Ionatan Macabeul, răsplata de după moarte. Cei ce au trăit
în jurul datei de 145 î. Hr., când
o viaţă virtuoasă vor fi bine primiţi, iar
Josephus vorbeşte despre ei în
Antichităţi iudaice alături de saduchei şi cei cu vicii vor suferi veşnic.
esenieni, astfel: „În acel timp erau trei Impun poporului doctrina lor în ceea
secte printre iudei, care aveau diferite ce priveşte închinarea, rugăciunea şi
opinii despre acţiunile umane; una era sacrificiile. Poporul le acordă o mare
numită secta fariseilor, alta secta atenţie şi respectă regulile lor.
saducheilor, iar alta secta esenienilor.”
1. “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! 
Nu regulile lor erau greşite, căci Mântuitorul spune: „Pe acestea trebuia să le faceţi”
(Mt. 23,23), ci faptele lor, neglijau principiile majore ale legii, în favoarea unor
elemente minore, reale, dar supra-apreciate: „pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute”
(Mt. 23,23).
 “Că închideţi împărăţia 
cerurilor înaintea   Prima fericire: “Fericiţi 
oamenilor; că voi nu  cei săraci cu duhul, că a 
intraţi, şi nici pe cei ce vor  lor este împărăţia 
să intre nu‐i lăsaţi”. Mt  cerurilor.” Mt 5,3
23,13
 Sensul primului „vai” 
înseamnă a pretinde că 
ești în Împărăția 
Cerurilor, și a‐i amăgi și 
pe alții cu oferta ei. 
2. “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! 
 Vai vouă, cărturarilor şi   Fericirea a doua: “Fericiţi 
fariseilor făţarnici! Că  cei ce plâng, că aceia se 
mâncaţi casele văduvelor  vor mângâia.” Mt 5,4
şi cu făţărnicie vă rugaţi 
îndelung; pentru aceasta 
mai multă osândă veţi 
lua”. Mt 23, 14
3. “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! 
 Că înconjuraţi marea şi   Fericirea a treia: “Fericiţi 
uscatul ca să faceţi un  cei blânzi, că aceia vor 
ucenic, şi dacă l‐aţi  moşteni pământul.” Mt 
făcut, îl faceţi fiu al  5,5
gheenei şi îndoit decât 
voi”. Mt 23, 15
4. “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! 
 Vai vouă, călăuze oarbe,   Fericirea a patra: “Fericiţi 
care ziceţi: Cel ce se va  cei ce flămânzesc şi 
jura pe templu nu este cu  însetează de dreptate, că 
nimic legat, dar cel ce se  aceia se vor sătura.” Mt 5, 
va jura pe aurul  6
templului este legat”. Mt 
23, 16
 Anamneză catehetică
Mt 23, 17‐22 Mt 5, 23‐24 Mt 5, 33‐36
“Nebuni şi orbi! Ce este mai  “Deci, dacă îţi vei aduce  “Aţi auzit ce s‐a zis celor de 
mare, aurul sau templul care  darul tău la altar şi acolo  demult: "Să nu juri strâmb, 
sfinţeşte aurul?  18. Ziceţi  îţi vei aduce aminte că  ci să ţii înaintea Domnului 
iar: Cel ce se va jura pe altar  fratele tău are ceva  jurămintele tale". 34. Eu 
cu nimic nu este legat, dar  împotriva ta,   însă vă spun vouă: Să nu vă 
cel ce se va jura pe darul ce  24. Lasă darul tău acolo,  juraţi nicidecum nici pe 
este deasupra altarului este  înaintea altarului, şi  cer, fiindcă este tronul lui 
legat. 19. Nebuni şi orbi! Ce  mergi întâi şi împacă‐te  Dumnezeu, 35. Nici pe 
este mai mare, darul sau  cu fratele tău şi apoi,  pământ, fiindcă este 
altarul care sfinţeşte darul?  venind, adu darul tău”.   aşternut al picioarelor Lui, 
20. Deci, cel ce se jură pe  nici pe Ierusalim, fiindcă 
altar se jură pe el şi pe toate  este cetate a marelui 
câte sunt deasupra lui. 21.  Împărat, 36. Nici pe capul 
Deci cel ce se jură pe templu  tău să nu te juri, fiindcă nu 
se jură pe el şi pe Cel care  poţi să faci un fir de păr alb 
locuieşte în el. 22. Cel ce se  sau negru”. 
jură pe cer se jură pe tronul 
lui Dumnezeu şi pe Cel ce 
şade pe el. ”
5. “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! 
Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi 
din chimen, dar aţi lăsat părţile mai   Fericirea a cincea: 
grele ale Legii: judecata, mila şi  “Fericiţi cei milostivi, că 
credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi 
şi pe acelea să nu le lăsaţi . 24. Călăuze 
aceia se vor milui. ” Mt 5, 
oarbe care strecuraţi ţânţarul şi  7
înghiţiţi cămila! “. Mt 23, 23‐24 
6. “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! 
 Că voi curăţiţi partea din afară a 
paharului şi a blidului, iar înăuntru   Fericirea a şasea: “Fericiţi 
sunt pline de răpire şi de lăcomie.   cei curaţi cu inima, că 
26. Fariseule orb! Curăţă întâi partea 
dinăuntru a paharului şi a blidului,  aceia vor vedea pe 
ca să fie curată şi cea din afară”. Mt  Dumnezeu”. Mt 5,8
23, 25‐26
7. “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! 
 Că semănaţi cu mormintele cele   Fericirea a şaptea: 
văruite, care pe din afară se arată 
frumoase, înăuntru însă sunt pline  “Fericiţi făcătorii de 
de oase de morţi şi de toată  pace, că aceia fiii lui 
necurăţia.  28. Aşa şi voi, pe din 
afară vă arătaţi drepţi oamenilor,  Dumnezeu se vor 
înăuntru însă sunteţi plini de  chema”. Mt 5, 9
făţărnicie şi de fărădelege”. Mt 23, 
27‐28
8. “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! 
 Că zidiţi mormintele proorocilor şi   Fericirea a opta:  “Fericiţi 
împodobiţi pe ale drepţilor,  30. Şi 
ziceţi: De am fi fost noi în zilele  cei prigoniţi pentru 
părinţilor noştri, n‐am fi fost părtaşi  dreptate, că a lor este 
cu ei la vărsarea sângelui 
proorocilor. 31. Astfel, dar,  împărăţia cerurilor”. Mt 
mărturisiţi voi înşivă că sunteţi fii ai  5, 10
celor ce au ucis pe prooroci. 32. Dar 
voi întreceţi măsura părinţilor   Fericirea a noua: “Fericiţi 
voştri!” Mt 23, 29‐32 veţi fi voi când vă vor 
ocărî şi vă vor prigoni şi 
vor zice tot cuvântul rău 
împotriva voastră, 
minţind din pricina Mea”  
Mt 5,11
 Mt 24-25 Mica Apocalipsă

Istorie și eshatologie
 Cuvântul eshatologie este de origine greacă.
El derivă de la ἔσχατος, care înseamnă „cel
de pe urmă”, și de la λόγος, care înseamnă
„cuvânt”, „știință”.
 Domnul Hristos a vorbit ucenicilor Săi despre
a doua venire a Sa pe pământ.
 Scopul final al venirii Sale este „desăvârșirea
lumii trecute prin sfârșitul formei actuale a
ei; învierea generală a morților și schimbarea
trupurilor de pe pământ, judecata universală
din urmă, viața veșnică întru fericire sau
nefericire”.
 Cuvântarea
Mântuitorului este
construită în două
planuri: unul istoric
pentru o mai ușoară
înțelegere a ucenicilor,
vizând dărâmarea
Ierusalimului ca
sfârșit al Legii Vechi și
inaugurarea celei noi,
și altul eshatologic.
Unde este rostită
cuvântarea?
 „ieşind din templu şi  Iisus le răspunde
şezând pe Muntele
Măslinilor”.
 ucenicii de Iisus,
prima dată arătându-i
clădirile templului,
apoi întrebându-l:
„Care este semnul
venirii Tale şi al
sfârşitului veacului?”.
ucenicilor prin
anunţarea distrugerii
templului, iar la
întrebarea „când” şi
„care este semnul” le
răspunde printr-o
lungă cuvântare,
despre sfârșitul lumii.
Mt 24, 6-8

 Şi veţi auzi de războaie şi  Războiul este

de zvonuri de războaie;
luaţi seama să nu vă provocat de oameni
speriaţi, căci trebuie să fie
toate, dar încă nu este  Foamete, ciumă,
sfârşitul. cutremure sunt
 7. Căci se va ridica neam
peste neam şi împărăţie
manifestări extra-
peste împărăţie şi va fi umane
foamete şi ciumă şi
cutremure pe alocuri.  Ps 2,1-2?
 8. Dar toate acestea sunt
începutul durerilor.
 Mt 24, 15-22 Dărâmarea Ierusalimului

 15. Deci, când veţi vedea  17. Cel ce va fi pe casă să

urâciunea pustiirii ce s-a nu se coboare, ca să-şi ia
zis prin Daniel proorocul, lucrurile din casă.
stând în locul cel sfânt -  18. Iar cel ce va fi în
cine citeşte să înţeleagă - ţarină să nu se întoarcă
 16. Atunci cei din Iudeea înapoi, ca să-şi ia haina.
să fugă în munţi.  19. Vai de cele însărcinate
şi de cele ce vor alăpta în
zilele acelea!
20. Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sâmbăta.
21. Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la
începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi.
22. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un
trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile.
Profeţie despre viitor Amăgire

 23. Atunci, de vă va  Deci, de vă vor zice

zice cineva: Iată, Mesia
este aici sau dincolo, să
nu-l credeţi.
 24. Căci se vor ridica
hristoşi mincinoşi şi
prooroci mincinoşi şi  27. Căci precum
vor da semne mari şi
chiar minuni, ca să
amăgească, de va fi cu
putinţă, şi pe cei aleşi.
vouă: Iată este în
pustie, să nu ieşiţi; iată
este în cămări, să nu
credeţi.
fulgerul iese de la
răsărit şi se arată până
la apus, aşa va fi şi
venirea Fiului Omului.
 Fenomene
 29. Iar îndată după
strâmtorarea acelor zile, cosmice
soarele se va întuneca şi luna 35. Cerul şi pământul
nu va mai da lumina ei, iar
stelele vor cădea din cer şi vor trece, dar
puterile cerurilor se vor zgudui. cuvintele Mele nu vor
 30. Atunci se va arăta pe cer trece.
semnul Fiului Omului şi vor 36. Iar de ziua şi de
plânge toate neamurile ceasul acela nimeni
pământului şi vor vedea pe Fiul
Omului venind pe norii cerului, nu ştie, nici îngerii
cu putere şi cu slavă multă. din ceruri, nici Fiul, ci
 31. Şi va trimite pe îngerii Săi, numai Tatăl.
cu sunet mare de trâmbiţă, şi
vor aduna pe cei aleşi ai Lui din
cele patru vânturi, de la
marginile cerurilor până la
celelalte margini.
Comparaţii

 32. Învăţaţi de la  37. Şi precum a fost în

zilele lui Noe, aşa va fi
smochin pilda: Când venirea Fiului Omului.
mlădiţa lui se face  38. Căci precum în zilele
fragedă şi odrăsleşte acelea dinainte de potop,
oamenii mâncau şi beau,
frunze, cunoaşteţi că se însurau şi se măritau,
vara e aproape. până în ziua când a intrat
 33. Asemenea şi voi, Noe în corabie,
 39. Şi n-au ştiut până ce
când veţi vedea toate a venit potopul şi i-a luat
acestea, să ştiţi că pe toţi, la fel va fi şi
este aproape, la uşi. venirea Fiului Omului.
Selecţie după criterii tainice
 40. Atunci, din doi  43. Aceea cunoaşteţi,
care vor fi în ţarină, că de-ar şti stăpânul
unul se va lua şi altul casei la ce strajă din
se va lăsa. noapte vine furul, ar
 41. Din două care vor priveghea şi n-ar lăsa
să i se spargă casa.
măcina la moară, una
 44. De aceea şi voi
se va lua şi alta se va fiţi gata, că în ceasul
lăsa. în care nu gândiţi Fiul
 42. Privegheaţi deci, Omului va veni.
că nu ştiţi în care zi
vine Domnul vostru.
Două Pilde despre final

 10 fecioare (Mt 25, 1-  Talanţi (Mt 25, 14-30)

13)  5; 2; 1
 5 şi 5; separate în 2; 1  Concluzie:
mire  “Luaţi deci de la el
 Concluzie: talantul şi daţi-l celui ce
are zece talanţi.
 “Nu vă cunosc pe voi.  29. Căci tot celui ce are
 13. Drept aceea, i se va da şi-i va
privegheaţi, că nu ştiţi prisosi, iar de la cel ce
ziua, nici ceasul când n-are şi ce are i se va
vine Fiul Omului.” lua.”
De la text la reprezentare
artistică

Pictură murală grecească

Catedrala din Strasbourg,

portal sculptat
 Fecioarele înțelepte

Albrecht Durer (1471-

Catedrala Magdeburg- 1245
 Notre Dame 1528) gravură din 1507
- Paris
Pilda Talanților
Judecata viitoare
(Mt 25, 31-46)

 31. Când va veni Fiul  32. Şi se vor aduna

Omului întru slava înaintea Lui toate
Sa, şi toţi sfinţii îngeri neamurile şi-i va
cu El, atunci va şedea despărţi pe unii de
alţii, precum desparte
pe tronul slavei Sale. păstorul oile de
capre.
 33. Şi va pune oile
de-a dreapta Sa, iar
caprele de-a stânga.
 „In ziua cea din urmă, nu va veni aşa; atunci pe Tabor, pentru a-i
cruţa pe ucenici, a dat drumul numai la atîta strălucire cît puteau ei
suferi; în ziua cea din urmă însă va veni cu însăşi slava Tatălui; şi
nu numai cu Moise şi Ilie, ci cu oştire nenumărată de îngeri, cu
arhangheli, cu heruvimi, cu popoarele acelea nenumărate de puteri
cereşti; nu va avea un nor deasupra capului Lui, ci cu cerul
înfăşurat. După cum atunci cînd se face judecată înaintea poporului
se dau la o parte perdelele, iar judecătorii sînt văzuţi de toţi cei de
faţă, tot aşa şi atunci, în ziua cea mare a judecăţii lumii, toţi îl vor
vedea pe Hristos stînd pe scaunul de judecată; toţi oamenii vor sta
înaintea Lui; şi El, cu gura Lui, va grăi oamenilor. ... Atunci nu va
mai fi nevoie nici de documente, nici de dovezi, nici de martori.
Cel Care va judeca va fi totul: şi martor şi dovadă şi Judecător. El
le ştie bine pe toate, că „toate sînt goale şi descoperite înaintea
ochilor Lui”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, PSB p. 653).
“va zice Împăratul celor de-a
dreapta Lui: Veniţi,
binecuvântaţii Tatălui Meu,
moşteniţi împărăţia cea
pregătită vouă de la
întemeierea lumii”. Mt 25,34
“Atunci va zice şi celor de-a
stânga: Duceţi-vă de la
Mine, blestemaţilor, în focul
cel veşnic, care este gătit
diavolului şi îngerilor lui”. Mt
25, 41

 Flămând  Flămând
 Însetat  Însetat
 Gol  Gol
 Bolnav  Bolnav
 În temniţă  În temniţă

“Doamne, când Te-am văzut ”

“46. Şi vor merge aceştia la osândă

veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.”
„N-a spus: „Luaţi!”, ci: „moşteniţi”, ca şi cum ar fi ceva de la
părinţi, „ceva al vostru, ceva ce vi se cuvenea de mult”. „înainte
ca voi să fiţi, Ie spune Hristos, vi s-au pregătit şi vi s-au hotărît
acestea, pentru că ştiam că aveţi să fiţi aşa!”
Şi în schimbul căror lucruri primesc bunătăţi aşa de mari?
In schimbul unui adăpost, al unei haine, al unei pîini, al unui
pahar cu apă, al cercetării bolnavilor, al ducerii la cei
întemniţaţi.
Pretutindeni, dar, ne cere să dăm un ajutor de care un nevoiaş
are neapărată nevoie. Sînt însă cazuri cînd ajutorul pe care ne
cere să-l dăm nu umple toată nevoia celui nevoiaş. De pildă,
după cum am mai spus, cel bolnav şi cel închis nu au nevoie
numai de cercetare, ci unul are nevoie de libertate, şi celălalt de
vindecare; Hristos însă, blînd fiiind, ne cere să facem numai cît
putem; dar, mai bine spus, ne cere chiar mai puţin decît putem,
lăsîndu-ne nouă libertatea să facem mai mult decît ne cere.
Celorlalţi le spune: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor!” Nu
spune: „Blestemaţilor de Tatăl Meu!”, că nu Tatăl i-a blestemat
pe ei, ci faptele lor.” (Sf. Ioan Gură Aur, Omilii la Matei , p. 898).
Mt 26, 24‐29; Mc 14, 20‐24; Lc 22, 14‐22; I Cor 11, 23‐25
 „Femeia aceasta pare să fie una şi aceeaşi la toţi
evangheliştii, dar nu este aşa. La cei dintâi trei
evanghelişti, după părerea mea, este una şi aceeaşi
femeie, dar la evanghelistul Ioan, nu. La el este
vorba de altă femeie minunată, sora lui Lazăr.
Femeia aceasta a văzut că Iisus l‐a vindecat pe
Simon ‐ că altfel Iisus n‐ar fi voit să rămînă la un
lepros ‐ şi că Simon L‐a oprit la masă; de aceea a
prins şi ea curaj, fiind încredinţată că Iisus îi va
şterge uşor şi necurăţenia sufletului ei... ea s‐a
apropiat de El ca să‐L cinstească şi să‐şi îndrepte
sufletul; nici nu avea vreo betejune trupească.
Şi nici nu s‐a apropiat de Domnul ca de un
simplu om ‐ unui om simplu nu i‐ar fi şters
picioarele cu părul capului ei ‐, ci de cineva mai
mare decît un om. De aceea, mădularul care era
mai preţios din trupul ei, capul, pe acela l‐a pus la
picioarele lui Hristos.
De aceea Hristos, făcînd mare pogorămînt, i‐a
îngăduit să‐I toarne mirul pe capul Lui.
S‐ar fi putut vinde mirul cu trei sute de dinari, au
arătat cit a cheltuit ea cu mirul acesta şi cât de mare
i‐a fost mărinimia sufletului ei”. (Sf. Ioan
M-rea Meteora, Ungerea cu mir
Hrisostom Omilii la Matei p 905‐907)
Mt. 26 Mc. 14 Lc. 22
17. În cea dintâi zi a  12. Iar în ziua cea dintâi a  7. Şi a sosit ziua Azimelor, în 
Azimelor, au venit  Azimilor, când jertfeau Paştile,  care trebuia să se jertfească 
ucenicii la Iisus şi L‐au  ucenicii Lui L‐au întrebat: Unde  Paştile. 8. Şi a trimis pe 
întrebat: Unde voieşti  voieşti să gătim, ca să mănânci  Petru şi pe Ioan, zicând: 
să‐Ţi pregătim să  Paştile?   Mergeţi şi ne pregătiţi 
mănânci Paştile?   13. Şi a trimis doi din ucenicii Lui,  Paştile, ca să mâncăm.  
18. Iar El a zis: Mergeţi  zicându‐le: Mergeţi în cetate şi vă  9. Iar ei I‐au zis: Unde 
în cetate, la cutare şi  va întâmpina un om, ducând un  voieşti să pregătim?  
spuneţi‐i: Învăţătorul  urcior cu apă; mergeţi după el.   10. Iar El le‐a zis: Iată, când 
zice: Timpul Meu este  14. Şi unde va intra, spuneţi  veţi intra în cetate, vă va 
aproape; la tine vreau să  stăpânului casei că Învăţătorul  întâmpina un om ducând un 
fac Paştile cu ucenicii  zice: Unde este odaia în care să  urcior cu apă; mergeţi după 
Mei.   mănânc Paştile împreună cu  el în casa în care va intra.  
19. Şi ucenicii au făcut  ucenicii Mei?   11. Şi spuneţi stăpânului 
precum le‐a poruncit  15. Iar el vă va arăta un foişor  casei: Învăţătorul îţi zice: 
Iisus şi au pregătit  mare aşternut gata. Acolo să  Unde este încăperea în care 
Paştile.   pregătiţi pentru noi.   să mănânc Paştile cu 
20. Iar când s‐a făcut  16. Şi au ieşit ucenicii şi au venit  ucenicii mei? 12. Şi acela vă 
seară, a şezut la masă cu  în cetate şi au găsit aşa precum  va arăta un foişor mare, 
cei doisprezece ucenici. le‐a spus şi au pregătit Paştile.   aşternut; acolo să pregătiţi.  
 Mt  26  Mc 14
 Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând   Şi, mâncând ei, a luat Iisus pâine şi 
pâine şi binecuvântând, a frânt şi,  binecuvântând, a frânt şi le‐a dat lor 
dând ucenicilor, a zis: Luaţi,  şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este 
mâncaţi, acesta este trupul Meu.   Trupul Meu.  
 27. Şi luând paharul şi mulţumind,   23. Şi luând paharul, mulţumind, le‐
le‐a dat, zicând: Beţi dintru acesta  a dat şi au băut din el toţi.  
toţi,    24. Şi a zis lor: Acesta este Sângele 
 28. Că acesta este Sângele Meu, al  Meu, al Legii celei noi, care pentru 
Legii celei noi, care pentru mulţi se  mulţi se varsă.  
varsă spre iertarea păcatelor.    25. Adevărat grăiesc vouă că de acum 
 29. Şi vă spun vouă că nu voi mai bea  nu voi mai bea din rodul viţei până 
de acum din acest rod al viţei până  în ziua aceea când îl voi bea nou în 
în ziua aceea când îl voi bea cu voi,  împărăţia lui Dumnezeu. 
nou, întru împărăţia Tatălui Meu. 26
 Lc 22
 I Cor  11
 14. Şi când a fost ceasul, S‐a aşezat la 
masă, şi apostolii împreună cu El.    23. Căci eu de la Domnul am 
 15. Şi a zis către ei: Cu dor am dorit să  primit ceea ce v‐am dat şi vouă: 
mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de  Că Domnul Iisus, în noaptea în 
patima Mea,   care a fost vândut, a luat pâine,  
 16. Căci zic vouă că de acum nu‐l voi mai   24. Şi, mulţumind, a frânt şi a 
mânca, până când nu va fi desăvârşit în 
împărăţia lui Dumnezeu.   zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este 
 17. Şi luând paharul, mulţumind, a zis:  trupul Meu care se frânge pentru 
Luaţi acesta şi împărţiţi‐l între voi;   voi. Aceasta să faceţi spre 
 18. Că zic vouă: Nu voi mai bea de acum  pomenirea Mea.  
din rodul viţei, până ce nu va veni   25. Asemenea şi paharul după 
împărăţia lui Dumnezeu.  
Cină, zicând: Acest pahar este 
 19. Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi  Legea cea nouă întru sângele 
le‐a dat lor, zicând: Acesta este Trupul 
Meu care se dă pentru voi; aceasta să  Meu. Aceasta să faceţi ori de câte 
faceţi spre pomenirea Mea.   ori veţi bea, spre pomenirea 
 20. Asemenea şi paharul, după ce au cinat,  Mea.  
zicând: Acest pahar este Legea cea nouă,   26. Căci de câte ori veţi mânca 
întru Sângele Meu, care se varsă pentru 
voi.  această pâine şi veţi bea acest 
pahar, moartea Domnului vestiţi 
până când va veni.  
 A luat  Înmulţirea pâinilor Mt 14
 A binecuvântat  Cina cea de Taină Mt 26
 A frânt   Cina de la Emaus Lc 24
 a dat  Fapte 20, 35

 Cuvintele de instituire   Cuvintele de instituire 
pentru pâine: “Luaţi,  pentru vin: “acesta este 
mâncaţi, acesta este  Sângele Meu, al Legii 
trupul Meu. ” STOP celei noi, care pentru 
mulţi se varsă spre 
iertarea păcatelor”.
 În foişorul din Ierusalim, seara, după ce ucenicii au 
rugat pe tânăr să le arate locul.
 Mt, Mc şi Lc 22,7 precizează “ziua Azimelor”, pe când 
IOAN “vinerea Paştilor” atunci când Pilat rosteşte 
sentinţa.
 Simon Cireneul vine de la ţarină;
 A înmuiat bucăţica şi a dat‐o lui Iuda Iscarioteanul;
 Masa de Paşte – seder – cină obişnuită (Lc 22)
 Aşezarea pe jos, sprijiniţi pe coate
pâinea vinul
 Pâine obişnuită  Prescură
 Pahar  Potir
 Seara  Dimineaţa, de obicei
 Moment scurt  Slujbă lungă, 
comemorativă
 Exod  Evanghelii
 Credincioşie faţă de   Iubirea faţă de 
Dumnezeu Dumnezeu şi semeni
 Sânge de animal  Sângele Mântuitorului
 Matei Marcu Ioan

L-au dezbrăcat 27, 28a

L-au îmbrăcat 27, 28b 15, 17a 19, 2b
L-au încoronat 27, 29a 15, 17b 19, 2a
I-au dat un sceptru 27, 29b
I s-au închinat 27, 29c 15, 18 19, 3a
L-au scuipat 27, 30a 15, 19b
L-au lovit 27, 30b 15, 19a 19, 3b
Ps 21, 1: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt
de mântuirea mea cuvintele greşelilor mele.

Mt 27, 46: Iar în ceasul al nouălea a strigat Mc 15, 34: Şi la al nouălea ceas, a strigat
Iisus cu glas mare, zicând: Eli, Eli, lama Iisus cu glas mare: Eloi, Eloi, lama
sabahtani? adică: Dumnezeul Meu, sabahtani?, care se tălmăceşte: Dumnezeul
Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?

Ps, 21, 6: Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea poporului.

Mt, 27, 44: În acelaşi chip Îl ocărau şi Mc 15, 32: Hristos, regele lui Israel, să Se
tâlharii cei împreună-răstigniţi cu El. coboare de pe cruce, ca să vedem şi să
credem. Şi cei împreună răstigniţi cu El Îl
ocărau.
Ps 21,7 : Toţi cei ce m-au văzut m-au batjocorit, grăit-au cu buzele, clătinat-au capul zicând:

Mt 27, 39: Iar trecătorii Îl
huleau, clătinându-şi
capetele
Mc 15, 29: Iar cei ce treceau
pe acolo Îl huleau,
clătinându-şi capetele şi
zicând: Huu! Cel care
dărâmi templul şi în trei zile
îl zideşti.
Lc 23, 35: Şi sta poporul
privind, iar căpeteniile îşi
băteau joc de El, zicând: Pe
alţii i-a mântuit; să Se
mântuiască şi pe Sine
Însuşi, dacă El este
Hristosul, alesul lui
Dumnezeu.

Ps 21,8: "Nădăjduit-a spre Domnul, izbăvească-l pe el, mântuiască-l pe el, că-l voieşte pe el".

Mt 27, 43: S-a încrezut în
Dumnezeu: Să-L scape
acum, dacă-L vrea pe El!
Căci a zis: Sunt Fiul lui
Dumnezeu.
Mc 15, 30: Mântuieşte-Te
pe Tine Însuţi, coborându-
Te de pe cruce!
Lc 23, 35: Şi sta poporul
privind, iar căpeteniile îşi
băteau joc de El, zicând: Pe
alţii i-a mântuit; să Se
mântuiască şi pe Sine
Însuşi, dacă El este
Hristosul, alesul lui
Dumnezeu.
Ps 21, 16: Uscatu-s-a ca un vas de lut tăria mea, şi limba mea s-a lipit de cerul gurii mele şi în
ţărâna morţii m-ai coborât.

Mt 27, 48: Şi unul Mc 15, 36: Şi, Lc 23, 36: Şi Îl luau In 19, 28: După
dintre ei, alergând alergând, unul a în râs şi ostaşii care aceea, ştiind Iisus că
îndată şi luând un înmuiat un burete în se apropiau, toate s-au săvârşit
burete, şi umplându- oţet, l-a pus într-o aducându-I oţet. acum, ca să se
l de oţet şi punându- trestie şi I-a dat să împlinească
l într-o trestie, Îi da bea, zicând: Lăsaţi Scriptura, a zis: Mi-
să bea. să vedem dacă vine e sete.
Ilie ca să-L coboare.

Ps 21, 18: Străpuns-au mâinile mele şi picioarele mele.

Mt 27, 35 : Iar după Mc 15, 36 : Şi, Lc 23, 34 : Iar Iisus In 19, 18.37: Unde
ce L-au răstignit, au alergând, unul a zicea: Părinte, iartă- L-au răstignit, şi
împărţit hainele Lui, înmuiat un burete în le lor, că nu ştiu ce împreună cu El pe
aruncând sorţi, ca să oţet, l-a pus într-o fac. Şi împărţind alţi doi, de o parte şi
se împlinească ceea trestie şi I-a dat să hainele Lui, au de alta, iar în mijloc
ce s-a zis de bea, zicând: Lăsaţi aruncat sorţi. pe Iisus. 37 : 37. Şi
proorocul: să vedem dacă vine iarăşi altă Scriptură
"Împărţit-au hainele Ilie ca să-L coboare. zice: "Vor privi la
Mele între ei, iar Acela pe care L-au
pentru cămaşa Mea împuns".
au aruncat sorţi".
Ps 21, 19. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi.

Mt 27, 35 : Iar după Mc 15, 24 : Şi L-au Lc 23, 34 : Iar Iisus In 19, 23—24 : După
ce L-au răstignit, au răstignit şi au zicea: Părinte, iartă- ce au răstignit pe
împărţit hainele Lui, împărţit între ei le lor, că nu ştiu ce Iisus, ostaşii au luat
aruncând sorţi, ca să hainele Lui, fac. Şi împărţind hainele Lui... Dar
se împlinească ceea aruncând sorţi hainele Lui, au cămaşa era fără
ce s-a zis de pentru ele, care ce aruncat sorţi. cusătură, de sus
proorocul: să ia. ţesută în întregime.
"Împărţit-au hainele 24. Deci au zis unii
Mele între ei, iar către alţii: Să n-o
pentru cămaşa Mea sfâşiem, ci să
au aruncat sorţi". aruncăm sorţii
pentru ea, a cui să
fie; ca să se
împlinească
Scriptura care zice:
"Împărţit-au hainele
Mele loruşi, şi
pentru cămaşa Mea
au aruncat sorţii".

Ps 21, 27: Că n-a defăimat, nici n-a lepădat ruga săracului, 28. Nici n-a întors faţa Lui de la mine şi
când am strigat către Dânsul, m-a auzit.

Mt 27, 50: Iar Iisus, strigând
iarăşi cu glas mare, Şi-a dat
duhul.
Mc 15, 37: Iar Iisus, scoţând
un strigăt mare, Şi-a dat
duhul.
Lc 23, 46: Şi Iisus, strigând
cu glas tare, a zis: Părinte,
în mâinile Tale încredinţez
duhul Meu. Şi acestea
zicând, Şi-a dat duhul.
Îngroparea şi Învierea
Domnului
 Natura s-a cutremurat la momentul
morţii Mântuitorului.
 Draperia templului, ca un perete
despărţitor dintre încăperile Sfânta şi
Sfânta Sfintelor, s-a sfâşiat complet,
simbolizând încheierea Legii vechi.
 Un cutremur a zguduit cetatea, iar
soldaţii asistaţi de un sutaş, şi-au dat
seama că uciseseră pe Fiul lui
Dumnezeu şi toată mulţimea a înţeles
gravitatea greşelilor săvârşite,
mărturisind acest aspect prin baterea
pieptului cu pumnii (gest de adâncă
părere de rău).
 Evanghelistul Matei, relatează deja
primul efect al jertfei Mântuitorului
asupra oamenilor. Sfinţii care au trăit
în timpul Legii vechi, au fost eliberaţi
din încătuşarea morţii prin învierea
Mântuitorului şi s-au arătat multora în
cetatea Ierusalimului, probabil în
intervalul dintre învierea şi înălţarea la
ceruri a Domnului Iisus, urmând a fi
primiţi în împărăţia cerurilor, a cărei
deschidere a inaugurat-o Mântuitorul
Iisus Hristos.
 NU A PLOUAT!
 Pentru că a doua zi era sărbătoarea
Paştilor, iudeii nu doreau ca supliciul
condamnaţilor să mai continue.
Tradiţia lor nu includea pedeapsa prin
răstignire, adusă de romani, iar
practicile funerare iudaice obligau
înmormântarea unui om în aceeaşi zi în
care a murit, mai ales a unui răstignit
(Deut, 21, 23). Dacă cei condamnaţi ar
fi murit a doua zi, cineva trebuia să-i
înmormânteze chiar în zi de sărbătoare,
sau în cele şapte zile ale Azimelor ce
urmau după Paşti, fiind apoi nevoit să
urmeze un ritual de curăţie, pentru că
se atinseseră de un cadavru, ceea ce
însemna oricum o situaţie neplăcută în
contextul celei mai mari sărbători a
anului. Aşadar, iudeii au cerut scurtarea
chinurilor celor răstigniţi, situaţie ce
propunea mai multe metode, asfixierea
cu fum sau zdrobirea picioarelor
condamnaţilor (crurifragium), pentru a
nu mai avea nici un punct de sprijin.
Moartea survenea în cel mai scurt timp.

 Chiar dacă practicile romane
obişnuiau abandonarea trupurilor
pe cruce, pentru a fi exemplu
răufăcătorilor, aici în Palestina,
romanii respectau obiceiurile
iudaice cu încărcătură religioasă,
pentru a evita conflictele inutile.
 Venind la Mântuitorul, ostaşii au
observat că deja murise. Pentru a fi
siguri, unul dintre ei înfige o
suliţă în coasta Mântuitorului,
observând cu toţii că din rană a
ieşit sânge şi apă, simbol al Sfintei
Euharistii şi al Tainei Botezului.
 Aceste aspecte au fost şi ele
profeţite în Vechiul Testament (Ps.
33, 18-19; 21,18-19).
 După amiaza trecuse deja,
apropiindu-se seara. Iudeii
trebuiau să se pregătească pentru
serbarea Paştelui ce urma chiar în
acea noapte, începutul sabatului
fiind considerat la momentul
apariţiei luceafărului de seară,
când începeau să se aprindă
luminile în case.
 Un personaj deosebit al societăţii
iudaice, Iosif din Arimateea,
membru al sinedriului (Luca 23,
51), sfetnic al cercurilor aristocrate,
cunoscut şi de către procuratorul
Ponţiu Pilat, a venit la acesta
pentru a cere să i se încredinţeze
trupul lui Iisus spre înmormântare.
 Cererea lui Iosif intervine în
demersul legilor romane, care
prevedeau, în cazul crucificaţilor,
înmormântarea în groapa comună.
 Procuratorul s-a mirat că Iisus a
murit aşa repede într-un supliciu
ce aducea de obicei o agonie
îndelungată. Verificând moartea
lui Iisus, a consimţit încredinţarea
trupului celui mort, lui Iosif.
 Coborârea de pe cruce
 “38. După acestea Iosif din Arimateea,
fiind ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns,
de frica iudeilor, a rugat pe Pilat ca să
ridice trupul lui Iisus. Şi Pilat i-a dat voie.
Deci a venit şi a ridicat trupul Lui.
 39. Şi a venit şi Nicodim, cel care venise
la El mai înainte noaptea, aducând ca la o
sută de litre de amestec de smirnă şi aloe.
 40. Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au
înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum
este obiceiul de înmormântare la iudei.
 41. Iar în locul unde a fost răstignit era o
grădină, şi în grădină un mormânt nou, în
care nu mai fusese nimeni îngropat.
 42. Deci, din pricina vinerii iudeilor,
acolo L-au pus pe Iisus, pentru că
mormântul era aproape. ”
 Ioan 19, 38-42
 Haina de îngropare
Sinoptici Ioan 19,40
 Mt 27, 58 ἐνετύλιξεν  ὀθονίοις μετὰ τῶν
αὐτὸ σινδόνι καθαρᾷ ἀρωμάτων (o bucată de
 Mc 15,46 καὶ pânză/giulgiu cu
 ἀγοράσας σινδόνα miresme)
καθελὼν αὐτὸν
ἐνείλησεν τῇ σινδόνι
(l-au înfăşurat în
pânză[tură]/giulgiu)
 Lc 23,53 καὶ καθελὼν
ἐνετύλιξεν αὐτὸ
σινδόνι
 Giulgiul din Torino
“un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat”.

 Mc 16, 3. “Şi ziceau între

ele: Cine ne va prăvăli
noua piatra de la uşa
mormântului”.
 Straja şi pecetluirea mormântului

 Mt 27, 62-66: “. Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat
arhiereii şi fariseii la Pilat, 63. Zicând: Doamne, ne-am adus aminte că
amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi scula.
64. Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu
cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat
din morţi. Şi va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi. 65.
Pilat le-a zis: Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi. 66. Iar ei,
ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra”.
 Mt 28, 11-15 “Şi plecând ele, iată unii din strajă, venind în cetate, au
vestit arhiereilor toate cele întâmplate. 12. Şi, adunându-se ei împreună
cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, 13. Zicând:
Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi
dormeam; 14. Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom
îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face. 15. Iar ei, luând arginţii, au
făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între
Iudei, până în ziua de azi”.
 A treia zi

 Vineri după ceasul 9 (ora 15) până la începutul zilei

cultice de sâmbătă (adică vineri după ora 16, în
funcţie de sunetul şofar-ului)
 Sâmbătă, de la începutul zilei liturgice, până la
începutul zilei cultice de duminică (adică până la ora
16 de sâmbătă)
 Duminică, de la începutul zilei cultice până la
apariţia îngerului care înlătură piatra de la intrarea
mormântului
 Femeile la mormânt
 Mt 28, 1 “când se lumina de ziua
întâi a săptămânii (Duminică), au
venit Maria Magdalena şi cealaltă
Marie, ca să vadă mormântul”.
 Mc 16, 1 “Maria Magdalena, Maria,
mama lui Iacov, şi Salomeea au
cumpărat miresme, ca să vină să-L
ungă”.
 Lc 24, 10 “Iar ele erau: Maria
Magdalena, şi Ioana şi Maria lui
Iacov şi celelalte împreună cu ele”.
 Ioan 20, 1 “Iar în ziua întâia a
săptămânii (duminica), Maria
Magdalena a venit la mormânt dis-
de-dimineaţă, fiind încă întuneric”.
 Magdala – localitate din
Galileea
 Maria, mama lui Iacob şi
Iosi (“fraţii” Domnului)
 Salomeea – soţia lui
Zevedeu; mama lui Ioan
şi Iacob cel mare
 Ioana – femeia lui Huza
 MAICA DOMNULUI nu
este încadrată de Sf.
Evanghelii în categoria
“femei mironosiţe”
 A înviat
În mormânt Lângă mormânt

 Lipsa Trupului îngropat al  Străjerii

Domnului  “grădinarul”
 Prezenţa cerească confirmă  Petru şi Ioan
învierea;
 Mt 28,7 Ἠγέρθη ἀπὸ τῶν νεκρῶν
 In 20, 9b ἐκ νεκρῶν ἀναστῆναι.
 Mesaj de încredinţare pentru
ucenici
 Giulgiurile desfăcute
 Mahrama - τὸ σουδάριον
 Cunoaşterea Celui înviat

 În zi de duminică;  Repunerea în apostolie a

 Multiple arătări; Sf. Petru
 Vederea şi atingerea  Ioan şi Petru în
rănilor Celui înviat Evanghelia a IV-a
 Călătoria prin Scripturi  Mărturii extra-
către Emaus; cina şi evanghelice ale arătării
văpaia inimii Domnului înviat
 Consumă Hristos peşte şi  Înălţarea Domnului cu
miere trupul la cer
 De unde cunoaştem că
40 de zile s-a arătat după
înviere.
 Contestarea Învierii Domnului în zilele noastre
Altă localizare a
Osuare
mormântului
 Iisus, fiul lui Iosif, frate cu Iacob
ori
Iacob, fiul lui Iosif, frate cu Iisus

 Talpiot, cartier din Ierusalim

 1980 descoperirea a 10 osuare;
 2007 este publicată teza mormântului lui Iisus
 Din cele 9 osuare care au fost
identificate, unul este cu numele
Iisus, fiul lui Iosif, fratele lui Iacob
 Un alt osuar are inscripţia Mariamne
 Un alt osuar Iuda fiul lui Iisus
 Bibliografie
 Sf. Ambrozie al Milanului, Expunere la Evanghelia după Luca, trad. din limba latină de Pr.
Dr. Ilie Melniciuc Puică, Ed. Performantica, Iaşi, 2010.
 Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca, Traducere de diacon
Gheorghe Băbuţ, Oradea, Ed. Mănăstirea ”Portăriţa”, 1998.
 Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, ediție îngrijită de R.P.
Sineanu și L.S. Desartovici, Ed. Sophia, București, 2001.
 Constantinescu, Pr. Prof., I., Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, după cele patru
evanghelii, în GB, an XLVI, 2, 1987.
 Dragoman, pr. Ioan, Învierea Mântuitorului, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
 Ganea, Protos. prof., I., Pe drumul Emausului, în BOR, an CVIII, 3-4, 1990.
 Melniciuc-Puică, Pr. Lect. Dr. I., Relatarea unei recunoaşteri (Luca 24, 13-32), în Analele
Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza”, Teologie, Tom VI, 2001.
 Melniciuc-Puică, Pr. Lect. Dr. I., Inscripţii funerare din Ierusalim şi relaţia lor cu Noul
Testament, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al.I.Cuza» Iaşi , vol. XIII, 2008, p. 113-
128.
 Preda, Pr. Dr. Constantin, Învierea Domnului în memoria narativă a Evangheliilor, Ed.
Basilica, Bucureşti, 2010.
 Stamatoiu, D., Cele Patru Sfinte Evanghelii, Noţiuni introductive şi comentariu, Ed.
Universitaria, Craiova, 2000.
 Tofană, Pr. conf. dr., St., Euharistia în arătarea lui Hristos la Emaus (Luca 24, 13-35)
Repere exegetice şi teologice, în O, an LIII, 1-2, 2002.
EVANGHELIA DUPĂ MARCU
Elemente introductive
 BIBLIOGRAFIE
 Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintelor Evanghelii de la Matei şi
Marcu, Editura Sofia, Bucureşti, 1998.
 Noul Testament, Evanghelia după Marcu, trad şi comentariu C.
BĂDILIŢĂ, Adevărul Holding, Bucureşti, 2012.
 COMAN, Pr. dr., Constantin, Istorie şi dezvoltare în Evanghelia după
Marcu, în ST, an LI, 3-4, 1999, p. 14-23
 KARAVIDOPOULOS, Ioannis, Evanghelia după Marcu, traducere din
limba greacă modernă de Sabin Preda, Ed. Bizantină, Bucureşti,
2005.
 MIHOC, Ioan, Un Studiu al Noului Testament. Vol. I: Evangheliile de
la Matei şi Marcu, Ed. E. Murgu, Reşiţa, 2010, pp. 282-396.
 NEGOIŢĂ, Pr. prof., Atanasie, S-a descoperit manuscrisul
Evangheliei după Marcu?, în ST, an XXVI, 3-4, 1974, p. 172-175
 TOFANĂ, Pr. Conf. Dr., Stelian, Mesianitatea lui Iisus şi “Secretul
mesianic”, coordonată teologică a Evangheliei după Marcu, în
Revista Teologică, an X, 2, 2000, p. 33-47
 AUTORUL
Marcu era un personaj bine cunoscut în biserica primară. Numele Marcu este de la latinescul Marcus şi
este supranumele scriitorului (Fapte 12,12.25). Primul lui nume era Ioan (Fapte 13,5.13). În paginile
Noului Testament numele său este consemnat de 10 ori, dar nu şi în Evanghelia ce-i poartă numele.
Unii comentatori văd pe Marcu în purtătorul ulciorului cu apă, care-i aştepta pe Petru şi Ioan la poarta
dinspre Betania, spre a-i conduce la casa aleasă de Domnul pentru cina Euharistică (Mc. 14, 14; Lc.
22,10). Alţii văd în el pe tânărul care mergea după Domnul, dinspre grădina Ghetsimani, în noaptea când
Acesta a fost prins şi apoi judecat (Mc. 15, 51-52). În momentul în care era pe punctul de a fi prins de
soldaţi, tânărul a fugit, rămânându-i „pânzătura”/haina în mâinile lor (Mc. 14, 51).
Numele mamei lui era Maria (Fapte 12,12). Era văr cu Barnaba (Col. 4,10), care cândva fusese locuitor
al insulei Cipru (Fapte 4,36), de unde se crede că şi Ioan Marcu era originar. Casa lui Marcu din
Ierusalim pare să fi fost casa în care era „odaia de sus” (cf. Mt. 26,18), unde cel puţin pentru un timp au
locuit unii din apostoli după înviere şi înălţare (In. 20,19; Fapte 1,13) şi unde se adunau membrii
bisericii primare din Ierusalim (Fapte 12,12).
Faptele Apostolilor pomenesc de 6 ori pe un ucenic numit fie „Ioan, cel numit Marcu", fie Ioan, fie,
simplu, Marcu. Ioan Marcu este cel care i-a însoţit pe Pavel şi pe Barnaba în prima parte a cele dintâi
călătorii misionare a lor (Fapte 13,5.13). Într-o călătorie de mai târziu Marcu l-a însoţit pe Barnaba în
insula Cipru (Fapte 15,36-39). Mai târziu el pare să fi lucrat sub îndrumarea lui Petru şi a lui Pavel (1 Pt.
5,13; Col. 4,10; 2 Tim. 4,11).
Unii îl socotesc pe Marcu printre cei 70 de ucenici ai Mântuitorului care s-au găsit mereu în preajma
Apostolilor. Se pare totuşi că Marcu l-a cunoscut pe Iisus personal cel puţin în ultimele zile petrecute de
El la Ierusalim sau la cina Pascală.
Sf. Chiril Metafrastul şi Nichifor Calist spun că Marcu şi-a încheiat viaţa prin moarte martirică, fiind
prins de către păgâni într-o catacombă din Alexandria Egiptului, apoi legat şi târât pe străzile oraşului
până şi-a dat sufletul. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în ziua de 25 aprilie.
 VIAŢA LUI IISUS
DESCRISĂ CELOR DIN ROMA
 Această evanghelie a fost scrisă la Este cea mai scurtă evanghelie, conţine doar
Roma la cererea membrilor bisericii 661 de versete. Ev. după Marcu relatează 79 de
pentru a păstra predicile apostolului
evenimente, 18 minuni şi doar 5 parabole.
Petru, pe la anul 62-63 d.Hr.
 Destinatarul acestei evanghelii este El se concentrează pe ceea ce a făcut Iisus, mai
vorbitorul de limbă latină, creştinul mult decât ceea ce a spus. Marcu se adresează
venit dintre neamuri din partea de vest a în special lumii latine, din partea de vest a
imperiului. Acest fapt este evident prin: imperiului, de aceea prezentarea sa este scurtă,
 a) Folosirea unor expresii latine: concisă şi clară. Elementul practic, faptele,
„Legiune, quadrant, praetoriu, minunile sunt mult mai importante pentru
centurion”.
evanghelist decât cuvintele şi predicile, datorită
 b) Traducerea expresiilor aramaice şi
caracteristicilor specifice ale ascultătorilor săi.
ebraice (3,17, 5,41; 7,11.34; 14,36).
 c) Explicarea obiceiurilor evreieşti: Tema suferinţei este dominantă în această
2,26; 7,3.4; 9,43; 12,42; 14,12; 15,22. evanghelie: Iisus a fost slujitorul celor în
 d) Romanii sunt prezentaţi ca personaje suferinţă, iar ucenicii Săi vor merge pe aceleaşi
neutre, iar uneori chiar într-o lumină urme. Iisus este Robul care suferă, aşa cum este
pozitivă (12,17; 15,1-10). prezentat în Isaia 53.
 PLANUL EVANGHELIEI
 Partea I
Introducere (cap. 1,1-13)
I. începutul activităţii în Galileea (cap. 1,14 - 3, 6)
 1- chemarea primilor ucenici (1, 15-20)
 2- activitatea Mântuitorului în Capernaum (1, 21-39)
 3- conflicte legate de post şi Sabatului (2,1 -3,6)
II. Apogeul activităţii în Galileea (cap. 3,7-6,13)
 1- alegerea celor 12 Apostoli (3,7-19)
 2- acuzaţii împotriva lui Hristos, că lucrează cu
diavolul (3, 20-35)
 3- parabole, relatări de minuni (parabola seminţei care
creşte de la sine, potolirea furtunii pe mare, învierea
fiicei lui Iair, parabola semănătorului) (4,1-5,43)
 4- respingerea lui Iisus în Nazaret, trimiterea în
misiune de probă a Ucenicilor (6, 1-13)
III. Sfârşitul activităţii în Galileea (cap. 6,14 - 7, 23)
 1- tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (6,14-29)
 2- prima înmulţire a pâinilor şi umblarea pe mare;
încercarea credinţei ucenicilor (6, 30-56)
 3- discuţii despre „curat" şi „necurat" (7,1-23)
IV. Călătoria în afara Galileii (secţiunea intermediară
7, 24 - 8, 26)
 1- În părţile Tirului şi ale Sidonului (7, 24-37)
 2- a doua înmulţire a pâinilor (8, 1-10)
 3- aluatul fariseilor şi taina pâinilor (8, 11-21)
 4- vindecarea orbului din Betsaida (8, 22-26)
Partea a II-a
I. Activitatea în Cezareea lui Filip. Drumul
spre Ierusalim (8, 27-10,22)
 1- mărturisirea lui Petru şi prima prevestire
a Patimilor (8,27 - 9,29)
 2- călătorie prin Galileea (9, 30-50)
 3- călătoria prin Pereea şi Iudeea (10, 1-31)
 4- evenimentele pe drumul ultimei călătorii
spre Ierusalim (10,32-52)
II. Activitatea Domnului în Ierusalim (11-
13)
 1. evenimente premergătoare (11, 1-25)
 2. intrarea în Ierusalim şi învăţături (11, 27
- 12, 44)
 3. cuvântarea eshatologică („mica
apocalipsă" a Noului Testament – Mc. 13)
III. Patimile, moartea şi învierea
Mântuitorului (14-16)
 1. evenimentele până la arestare - scena
Ghetsimani (14, 1-52)
 2. procesul, răstignirea, moartea şi
îngroparea (14, 53 - 15, 47)
3. învierea şi arătările Domnului înviat (Mc.
16)
 FINALUL EVANGHELIEI DUPĂ MARCU (16,8-20)
Finalul lung v. 8-20
Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire,
Finalul scurt v. 8 şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.
9. Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s-
a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni.
 Şi ieşind, au fugit 10. Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu El şi care se tânguiau
şi plângeau.
de la mormânt, că 11. Şi ei, auzind că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut.

erau cuprinse de 12. După aceea, S-a arătat în alt chip, la doi dintre ei, care mergeau la o
ţarină.
frică şi de uimire, şi 13. Şi aceia, mergând, au vestit celorlalţi, dar nici pe ei nu i-au crezut.
14. La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a
nimănui nimic n-au mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei
spus, căci se ce-L văzuseră înviat.
15. Şi le-a zis: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la
temeau. toată făptura.
16. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede
se va osândi.
17. Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu,
demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi,
18. Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-
i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.
19. Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a
şezut de-a dreapta lui Dumnezeu.
20. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi
întărea cuvântul, prin semnele care urmau. Amin.
 Ultimele 12 versete ale Evangheliei lipsesc din majoritatea manuscriselor şi a codicilor
greceşti, precum şi din unele importante manuscrise ale vechii Tradiţii.
 Eusebiu de Cezareea şi Fericitul Ieronim atestau faptul că acest final lipsea din
manuscrisele greceşti pe care ei le cunoşteau. Fericitul Ieronim ne informează că, în unele
manuscrise greceşti, după Mc. 16, 14 se afla un adaos special. Într-adevăr în anul 1907 s-a
descoperit la Akhmim, un orăşel de pe malul răsăritean al Nilului, un manuscris biblic,
datând din secolele V-VI d.Hr. în care apare acest adaos menţionat de Ieronim.
 Întrucât acest manuscris a intrat în posesia unui american pe nume Freer, adaosul
intercalat (16, 14) este cunoscut sub numele de loghionul lui Freer. Acest adaos arată că şi
în antichitatea creştină a existat o problemă legată de finalul Evangheliei după Marcu.
 Într-adevăr, analizând vocabularul şi stilul textului din Mc. 16, 9-20 se poate ajunge la
concluzia că acest final nu este scris de mâna lui Marcu. În această pericopă biblică avem
un rezumat al arătărilor Domnului înviat, consemnat şi în celelalte Evanghelii, mai ales în
cea după Luca (despre Maria Magdalena se spune că este cea din care Iisus scosese 7
demoni, ca şi în Lc. 8, 2). De asemenea, arătarea la cei 2 ucenici (16, 12-13) face aluzie la
episodul relatării în Luca (24, 13-35); expresia „Domnul Iisus" din Mc. 16, 19, frecventă
în Faptele Apostolilor, nu mai apare nicăieri în alte Evanghelii.
 Probabil că cineva, într-o epocă foarte timpurie, a adăugat aceste versete ca o încheiere.
 Este probabil, ca ultima filă a manuscrisului original să se fi pierdut. Greu de crezut este
că Marcu şi-ar fi încheiat Evanghelia cu versetul 8, fără a mai spune ceva despre arătările
după înviere. Pentru credinţa creştină, finalul actual (v. 8-20) are deplină autoritate
canonică, fiind socotit, parte integrantă, inspirată a Sfintei Scripturi.
 Spre deosebire de ceilalţi evanghelişti,
Evanghelia Sf. Marcu este străbătută parcă,
de la un capăt la altul, ca un fir roşu, de ideea “nimănui

SECRETUL MESIANIC la MARCU

ascunderii de către Iisus a Mesianităţii Sale.
 Din lectura evangheliei se poate deduce uşor să nu spui
că Iisus Hristos încearcă de mai multe ori să-
Şi ascundă mesianitatea sau dumnezeirea: nimic”
 Iisus le porunceşte demonilor, care Îl
recunoşteau ca fiind trimisul Domnului, să
tacă (Mc. 1, 24-25; 1, 34; 3, 11-12)
 După săvârşirea unor minuni, avertizează
“beneficiarii” „să nu spună nimic” (Mc. 1,44; 5,
43; 7,8.36).
 Ucenicilor le nuanţează această interdicţie
(Mc. 8,30; 9,9) până „când Fiul Omului va
învia din morţi”.
 Permanenta preocupare a lui Iisus, de la botez
şi până la patimi, de a ascunde Mesianitatea,
înainte de patima şi Învierea Sa, constă în a
identifica tentaţia oamenilor de a-L slăvi şi
încorona ca pe o tentativă diavolească de a-L
abate de la Patima şi Învierea Sa.
 Problema Mesianităţii lui Iisus este pusă în modul cel mai limpede în
textul din Mc. 14, 61 urm. Este vorba despre un episod din procesul
„Eşti tu Hristosul, fiul
lui Iisus. În cadrul acestuia Caiafa îl întreabă, la un moment dat, pe
Celui binecuvântat?“
Iisus: „Eşti tu Hristosul, fiul Celui binecuvântat?"

SECRETUL MESIANIC la MARCU

 Întrebarea prezintă intenţia marelui preot de a-i întinde lui Iisus o
capcană, menită să-L compromită, oricare ar fi fost răspunsul Său.
Arhiereul aşteaptă un răspuns afirmativ, întrucât, pentru el, Iisus şi-a “Eu sunt şi veţi vedea pe
Fiul Omului şezând de-a
exercitat misiunea Sa pretinzând că este Mesia. Pretinzând funcţia şi dreapta Celui Atotputernic
titlul de Mesia, însemna pentru iudei că Iisus voia să restabilească şi venind pe norii cerului”.

tronul şi împărăţia lui David, ceea ce era egal evident, cu instaurarea

unei guvernări independente. Astfel arhiereul Îl putea acuza uşor.
 Pentru a preveni de la început neînţelegerea misiunii Sale, Iisus evită
„Cu adevărat Omul acesta
conştient folosirea titlului de Mesia. Dar, pentru a sublinia că este a fost Fiul lui Dumnezeu “.
implicat în misiunea Sa mântuitoare faţă de lume, El adaugă faţă de
arhiereu afirmaţia despre Fiul Omului care, în calitate de fiinţă
cerească, este mai aproape de Dumnezeu decât Mesia.
 Toate aceste afirmaţii şi proclamări directe sau indirecte a lui Iisus ca
Mesia, se încheie cu suprema mărturisire a Mesianităţii Sale, făcută
de ofiţerul roman, care a condus execuţia lui Iisus: „Cu adevărat
Omul acesta a fost Fiul lui Dumnezeu " (Mc. 15, 39).
 Aşadar, în viziunea lui Marcu, secretul mesianic al lui Iisus devine
mijloc şi cale spre descoperirea adevăratei Sale identităţi, doar atunci
când planul lui Dumnezeu cu lumea era sigur.
SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ LUCA

ELEMENTE ISAGOGICE
 A treia Evanghelie, împreună cu Faptele Apostolilor
alcătuiesc o prezentare a vieţii şi activităţii Mântuitorului
Hristos, precum şi a Bisericii, prin propoveduirea
împărăţiei cerurilor la toate neamurile.
 În listele ce prezintă canonul Noului Testament,
Evanghelia după Luca se află în a treia poziţie, iar
Faptele Apostolilor în poziţia a cincea. Cele două scrieri
noutestamentare sunt, de obicei, studiate împreună,
atunci când dorim să subliniem provenienţa lor de la un
singur redactor al inspiraţiei divine.
AUTORUL SCRIERILOR LUCANICE
 Numele Evangheliei este dat după autorul acesteia, Sf. Luca, deşi din
dovezile interne ale sfintei scrieri nu rezultă numele aghiografului.
 Autorul celor două scrieri a fost identificat de tradiţia bisericească
timpurie cu doctorul Luca, pe baza enunţului paulin despre „doctorul
cel iubit” (Col 4, 14).
 Noul Testament aminteşte pe Luca şi în Ep. către Filimon, la v. 23-24:
„Te îmbrăţişează Epafrast, cel închis împreună cu mine pentru
Hristos Iisus, Marcu, Aristarh, Dimas şi Luca, cei împreună-lucrători
cu mine”. Al treilea text din epistolele pauline –singurele care fac
referire la persoana şi lucrarea profană a lui Luca- se află la II Tim 4,
11: „Numai Luca este cu mine”.
 Pe baza acestor texte, tradiţia bisericească, prin afirmaţiile Sfinţilor
Părinţi, au atribuit Sfântului Luca aceste două scrieri
noutestamentare.
 Vechiul Prolog (sau Prologul antimarcionit), datând de la
sfârşitul sec. II d.H., ca mărturie exterioară evangheliei,
consemnează: „Luca era din Antiohia Siriei, de profesie
medic, ucenic al Apostolilor, şi mai târziu următor al lui Pavel
până la martiriul lui. A slujit Domnului fără abatere, fără
soţie şi fără copii. A murit la 84 de ani în Beoţia, plin de
Duhul Sfânt”.
 Al doilea paragraf al Prologului continuă: „Întrucât existau
alte evanghelii, cea compusă de Matei în Iudeea, cea după
Marcu în Italia, (Luca) a fost îndemnat de Duhul Sfânt şi a
compus întreaga Evanghelie în regiunea numită Ahaia. El
spune clar în prolog (Lc 1, 1-4) că alte (evanghelii) au fost
scrise înaintea lui... De la începutul (Evangheliei) am primit
nu cu mică importanţă naşterea lui Ioan, care este începutul
Evangheliei... Mai târziu, acelaşi Luca a scris Faptele
Apostolilor”.
 Tertulian (+ cca. 240), scrie, în jurul anilor 207-208, împotriva lui
Marcion, făcând distincţia între Evangheliile scrise de Apostoli (Matei
şi Ioan) şi bărbaţi apostolici (Marcu şi Luca): „Luca totuşi, nu a fost
apostol, ci bărbat al timpului apostolic, nu un învăţător ci un ucenic...
şi mult mai târziu Apostol, când a urmat pe Pavel, învăţătorul care l-a
inspirat”.
 Sf. Luca provine dintre păgânii încreştinaţi din Antiohia Siriei. Acest
lucru este evidenţiat de împărţirea Sf. Ap. Pavel făcută între ucenicii
săi „din tăierea împrejur” (Col 4, 11-12: Aristarh, Marcu şi Iustus) şi
cei proveniţi dintre păgâni (Col 4, 14- Epafras, Luca şi Dimas).
Numele pur grecesc de Luca provine din forma prescurtată a lui
Loukanos.
 A deprins medicina, considerată pe atunci doar ocupaţia sclavilor sau
a taumaturgilor păgâni. Un iudeu nu ar fi putut îndemna pe copilul
său la o asemenea ocupaţie, neconformă cu statutul social şi cu
prescripţiile Legii. Faptul că a practicat medicina reiese din Col 4, 14.
 Sf. Luca relatează activitatea Apostolului Pavel, de după sinodul
Apostolic, ca un martor ocular, prima relatare la persoana I-a plural
fiind călătoria de la Troa la Filipi, deci din a doua călătorie misionară
(50-52 d.H.).
 TIMPUL REDACTĂRII; DESTINATARI
 Interdependenţa dintre cele două scrieri este reflectată de prologul din
Faptele Apostolilor, prin expresia „cuvântul cel dintâi” (Fapte 1, 1) şi prin
prezenţa aceluiaşi destinatar numit Teofil. Deoarece evenimentele relatate
în această a doua scriere culminează cu captivitatea romană a Sf. Apostol
Pavel (există unanimitatea că aici se aminteşte doar de prima captivitate –
61-63 d.H.), fără a se continua relatarea misiunii apostolice (deşi Luca l-a
ajutat constant pe Sf. Pavel cf. II Tim 4, 11), datarea redactării acestor două
scrieri ar fi anul 63 d.H.
 Locul scrierii Evangheliei şi a Faptelor Apostolilor poate fi situat atât în Ahaia
cât şi în Roma, unde Sf. Luca a putut scrie dipticele biblic, în timpul primei
captivităţi pauline (62-63 d.H.). Dacă în timpul captivităţii de la Cezareea
Palestinei (58-60 d.H.) Sf. Luca a adunat informaţii despre viaţa şi faptele
Domnului Hristos, se poate ca la Roma să fi trecut la redactarea Evangheliei
ce-i poartă numele şi a Faptelor Apostolilor.
 Prin amintirea numelui de Teofil, care în prologul Evangheliei este numit
kratiste Theophile, dar şi prin omiterea unor evenimente cu specific iudaic –
ce nu ajutau la formarea viitorilor creştini dintre păgâni – Sf. Luca
sugerează că această scriere este adresată păgânilor interesaţi de
creştinism, indiferent de provincia romană în care s-ar afla.
EVANGHELIA DUPĂ LUCA
 “1. Deoarece mulţi s-au încercat
să alcătuiască o istorisire despre
faptele deplin adeverite între noi,
 2. Aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-
au văzut de la început şi au fost
slujitori ai Cuvântului,
 3. Am găsit şi eu cu cale,
preaputernice Teofile, după ce am
urmărit toate cu de-amănuntul de
la început, să ţi le scriu pe rând,
 4. Ca să te încredinţezi despre
temenicia învăţăturii pe care ai
primit-o”.
DIPTICE ÎN PROLOGUL SCRIERILOR LUCANICE
FAPTELE APOSTOLILOR
 “1. Cuvântul cel dintâi l-am făcut
o, Teofile, despre toate cele ce a
început Iisus a face şi a învăţa,
 2. Până în ziua în care S-a înălţat
la cer, poruncind prin Duhul Sfânt
apostolilor pe care i-a ales,
 3. Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine
viu după patima Sa prin multe
semne doveditoare, arătându-li-
Se timp de patruzeci de zile şi
vorbind cele despre împărăţia lui
Dumnezeu”.
DIPTICE ÎN EVANGHELIA DUPĂ LUCA
 ALT TIP DE DIPTICE
Evanghelia după Luca cap.24
49 Şi iată, Eu trimit peste voi
făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă
şedeţi în cetate, până ce vă veţi
îmbrăca cu putere de sus.
50 Şi i-a dus afară până spre Betania
şi, ridicându-Şi mâinile, i-a
binecuvântat.
51 Şi pe când îi binecuvânta, S-a
despărţit de ei şi S-a înălţat la cer.
52 Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors
în Ierusalim cu bucurie mare.
53 Şi erau în toată vremea în templu,
lăudând şi binecuvântând pe
Dumnezeu. Amin
Faptele Apostolilor cap.1
8 Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt
peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în
Ierusalim şi în toată Iudeea şi în
Samaria şi până la marginea
pământului.
9 Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-
a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor.
10 Şi privind ei, pe când El mergea la cer,
iată doi bărbaţi au stat lângă ei,
îmbrăcaţi în haine albe,
11 Care au şi zis: Bărbaţi galileieni, de ce
staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a
înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni,
precum L-aţi văzut mergând la cer.
12 Atunci ei s-au întors la Ierusalim de la
muntele ce se cheamă al Măslinilor,
care este aproape de Ierusalim, cale de
o sâmbătă.
 PLANUL EVANGHELIEI DUPĂ LUCA
 A. Prologul (1,1-4)
 B. Evanghelia «Copilăriei» (1,5-2,52)
 1. Vestirea şi naşterea Sf. Ioan Botezătorul (1,5-25; 1,57-80)
 2. Bunavestire a Maicii Domnului (1,26-38)
 3. Vizita Maicii Domnului la Elisabeta (1,39-56)
 4. Naşterea lui Iisus şi anii copilăriei (2,1-52)
 C. Pregătirea pentru venirea Mântuitorului (3, 1-4,13)
 1. Predica Sf. Ioan Botezătorul (3,1-20)
 2. Botezul lui Iisus (3,21-22)
 3. Genealogia lui Iisus (3,23-37)
 4. Întreita ispitire a lui Iisus (4,1-13)
 D. Activitatea lui Iisus în Galileea. (4,14-9,50)
 1. Prima propovăduire în Nazaret (4,14-30)
 2. Diferite vindecări minunate (4,31-44; 5,12-26; 6,1-11; 6,17-19)
 3. Relatării despre chemarea ucenicilor (5,1-11; 5,27-39; 6,12-16;
 4. Predica de pe loc şes (6,20-40)
 5. Minuni (7,1-17)
 6. Ucenicii lui Ioan Botezătorul la Iisus (7,18-35)
 7. Pocăinţa femeii celei păcătoase (7,36-50)
 8. Femei care slujesc lui Iisus (8,1-3)
 9. Pilda semănătorului şi alte pilde (8,4-18)
 10. Mama şi fraţii lui Iisus (8,19-21)
 11. Minuni (8,22-56)
 12. Trimiterea celor doisprezece la propovăduire (9,1-9)
 13. Săturarea celor cinci mii (9,10-17)
 14. Mărturisirea lui Petru, vestirea pătimirilor, cuvinte despre
Cruce, mărturisire ş.a. (9,18-27)
 15. Schimbarea la faţă (9,28-36)
 16. Vindecarea unui tânăr bolnav, diferite cuvinte; sfârşitul
activităţii în Galileea (9,37-50)
 E. Călătoria spre Ierusalim (9,51-19,27)
 1. Refuzul unui sat de samarineni de a primi pe Iisus; diferite
cuvinte despre ucenicia adevărată (9,51-62)
 2. Trimiterea celor şaptezeci de ucenici (10,1-24)
 3. Parabola Samarineanului milostiv (10,25-37)
 4. Marta şi Maria (10,38-42)
 5. Diferite cuvinte şi discuţii cu fariseii (11,1-12)
 6. Parabola bogatului neînţelept şi cuvinte despre grijă,
priveghere, împărţirea averilor etc. (12,13-19)
 7. Îndemn la pocăinţă şi parabola cu smochinul neroditor
(13,1-9)
 8. Vindecarea femeii gârbove (13,10-17)
 9. Parabolele grăuntelui de muştar şi aluatului (13,18-21)
 10. Despre poarta cea strâmtă şi altele (13,22-30)
 11. Plângerea Ierusalimului (13,21-35)
 12. Vindecarea bolnavului de idropică (14,1-6)
 13. Parabola cu cina şi alte cuvinte (14,7-35)
 14. Parabolele oii celei pierdute, drahmei celei pierdute şi
fiului risipitor; Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr ş.a. (15,1-
17,10)
 15. Vindecarea celor zece leproşi (17,11-19)
 16. Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu (17,20-37)
 17. Parabola cu văduva stăruitoare (18,1-8)
 18. Parabola vameşului şi fariseului (18,9-14)
 19. Iisus binecuvântează copiii (18,17)
 20. Tânărul bogat la Iisus (18,18-30)
 21. Vestirea patimilor (18,31-34)
 22. Vindecarea orbului din Ierihon (18,35-43)
 23. Pocăinţa, lui Zaheu (19,1-10)
 24. Parabola celor zece mine (19,11-27)
PLANUL EVANGHELIEI DUPĂ LUCA - continuare

F. Intrarea în Ierusalim; înaintea Patimilor (19,28 - 21,38)

 Curăţirea templului (19,45-47)
 Întrebare fariseilor despre putere (20,1-8)
 Parabola lucrătorilor răi (20,9-19)
 Întrebarea despre dare (20,20-26)
 Întrebarea despre Înviere (20,27-40)
 Întrebare despre Fiul lui David (20,41-44)
 Darul văduvei la Templu (21,1-4)
 Cuvântul eshatologic (21,5-38)

 G. Pătimirile lui Iisus (cap. 22 şi 23)
 H. Arătările Mântuitorului Înviat şi Înălţarea (cap. 24)
 BIBLIOGRAFIE
 Sf. Ambrozie al Milanului, Expunere la Evanghelia după Luca, trad. din limba latină de Pr. Dr. Ilie Melniciuc Puică,
Ed. Performantica, Iaşi, 2010.
 Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca, Traducere de diacon Gheorghe Băbuţ, Oradea,
Ed. Mănăstirea ”Portăriţa”, 1998.
 Efthimie Zigaben, Talcuire la Evanghelia după Luca, trad. Ad. Tănăsescu-Vlas, Ed Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006.
 Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, ediție îngrijită de R.P. Sineanu și L.S.
Desartovici, Ed. Sophia, București, 2001.
 Bora, pr. Dr. Ioan, Cei Șaptezeci de ucenici (Luca 10,1-24)-istoria exegezei; tradiții creștine, Ed. Mitropoliei Olteniei,
Craiova, 2013.
 Bude, I., Imnuri creştine din epoca apostolică în cuprinsul Noului Testament, Altarul Banatului, nr. 4-6, 1994.
 Dinu, N., Chipul Maicii Domnului în Evanghelia Sfântului Luca, în GB, an XVIII, 3-4, 1959.
 Gregorian, Pr., V., Păstorii din Betleem, în GB, an X, 10-12, 1951.
 Marcu, Prof., Gr., Elemente de istorie antică profană în scrierile Sfântului Evanghelist Luca, în O, an XIII, 3, 1961.
 Marcu, Prof., Gr., Părţi proprii Sfântului Luca în finalul istorisirilor evanghelice, în MA, an I, 1-2, 1956.
 Marcu, Prof., Gr., Părţi proprii Sfântului Luca în textul introductiv al Evangheliei a treia, în MA, an XII, 1-3, 1967.
 Melniciuc-Puică, Pr. Lect. Dr., I., Relatarea unei recunoaşteri (Luca 24, 13-32), în Analele Ştiinţifice ale Universităţii
„Al. I. Cuza”, Teologie, Tom VI, 2001.
 Melniciuc-Puică, Pr. Dr., I., Evanghelia după Luca- repere isagogice şi comentariu (cap. 1-2), Ed. Euristica, Iaşi,
2004.
 Melniciuc-Puică, Pr. Dr., I., Utilizarea Vechiului Testament în scrierile lucanice, Ed. Performantica, 2005.
 Melniciuc-Puică, Pr. Dr., I., Parabolele Evangheliei după Luca – aplicaţii exegetice, Ed. Performantica, Iaşi, 2010.
 Murg, Pr., Adrian, Soteriologia scrierilor lucanice, Ed. Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2011.
 Nicolaescu, Prof., N. I., Actualitatea parabolelor istorisite în Evanghelia după Sfântul Luca, în ST, an IV, 5-6, 1952.
 Preda, Lect. Dr. C., Cartea neamului lui Iisus Hristos, EIBMBOR, Bucuresti, 2006.
 Tofană, Pr. conf. dr., St., Euharistia în arătarea lui Hristos la Emaus (Luca 24, 13-35) Repere exegetice şi teologice, în
O, an LIII, 1-2, 2002.
 Tofană, Pr. Prof. Univ. Dr. St., Studiul Noului Testament, Ediţia a II-a, Ed. “Alma Mater”, Cluj-Napoca 2005.
 Vătămanu, N., Luca, doctorul preaiubit, în BOR, an LXXXVIII, 5-6, 1970.
 “Evanghelia Copilăriei”
(Mt 1, 18-2, 23 şi Lc 1, 4-2, 52)
 Întrebările legate de originea lui Iisus au apărut într-un al doilea moment al
gândirii creştine, şi ele şi-au găsit răspunsul în Evangheliile după Matei şi
Luca. Fiecare a re-elaborat tradiţii familiare care au provenit, probabil, de la
Fecioara Maria, de la Iosif, Zaharia, Elisabeta, Ioan Botezătorul, Simeon,
Ana, de la magi, de la păstorii din Betleem şi pe care primele două generaţii
de creştini le-au dezvoltat şi consemnat în scris, în felul acesta, astfel de
tradiţii au părăsit lumea familiară şi au devenit parte integrantă a
Evangheliei.
 Originea Mântuitorului Iisus Hristos, aşadar, a constituit doar un interes
secundar, ce s-a datorat credinţei în Hristos mort şi înviat. Matei şi Luca s-
au referit la copilăria lui Iisus nu pentru a completa nişte informaţii care ar fi
lipsit. Cercetarea lor are în primul rând un caracter hristologic, după cum
reiese şi din prologul Evangheliei Sfântului Ioan, care mai face un pas în
aprofundarea originii Mântuitorului şi, depăşind barierele timpului, ajunge
să se întrebe şi să contemple preexistenţa Cuvântului din veşnicia Sfintei
Treimi.
 Din punct de vedere literar, este clar că istorisirea Sfântului Matei
nu coincide cu cea a Sfântului Luca. Cei doi evanghelişti au
folosit izvoare diferite, care uneori se întâlnesc la amândoi, dar
care oferă şi interpretări paralele. Dacă pentru Sfântul Luca
personajul‐cheie îl constituie Fecioara Maria, Sfântul Matei îl
alege, în schimb, pe Dreptul Iosif, deoarece primul evanghelist în
ordine canonică adoptă în Evanghelia sa o perspectivă specific
iudaică, dar şi juridică: Iisus este Mesia deoarece este Fiul
«legitim» al lui Iosif, descendentul regelui David.
 Unele diferenţe dintre cele două versiuni ar putea fi armonizate,
însă este de preferat să fie respectată perspectiva fiecărui
evanghelist, în Matei, numai Iosif primeşte de la un înger vestea
zămislirii neprihănite a lui Iisus; în Luca, în mod firesc, numai
Maria primeşte o astfel de revelaţie.
 Datele istorice pe care Sfântul Luca le-a introdus în
expunerea copilăriei Mântuitorului, au scopul de a-l
orienta pe cititor şi de a încadra într-un context istoric
faptele narate: «Era în zilele lui Irod, regele Iudeii...» (Lc
1, 5) sau: «în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul
Augustus să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a
făcut mai întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria» (Lc 2, 1-
2). Este clar că prima referinţă istorică este în acord cu
mărturia paralelă din Mt 2, 1, în timp ce recensământul lui
Quirinius rămâne numai probabil, dacă ţinem seama de
mărturia lui Iosif Flaviu, care datează acest recensământ în
anul 6 d. Hr.
 Sfântul Luca prezintă o schemă geografică opusă, în momentul Bunei-
Vestiri, atât Maria (explicit), cât şi Iosif (implicit) se aflau în Nazaret,
Galileea (Lc 1, 26-27). Vestea că Elisabeta a rămas însărcinată cu viitorul
Botezător al Domnului o determină pe Maria să-şi viziteze rudenia care
locuia în zona colinară a Iudeii, iar după această vizită este evident că Maria
se reîntoarce la «casa sa» (Lc 1, 56), adică în Nazaret. Aşadar, trebuia găsit
un alt motiv de către Luca pentru prezenţa Mariei la Betleem, când S-a
născut Iisus. Pentru a împăca Lc 2, 1 cu faptele documentate de istoria
antică, exegeţii au făcut eforturi aproape disperate. De altfel, Maria nu era
obligată să-l însoţească pe Iosif ca să se înscrie în registrele fiscale, iar
sarcina ei destul de avansată ar fi constituit un motiv obiectiv pentru a nu-l
însoţi pe Iosif, mai ales dacă nu i se impunea prezenţa.
 După stabilirea naşterii la Betleem, Luca este preocupat să insiste
asupra faptului că imediat Iisus a fost cunoscut nu numai în jurul
Betleemului, ci şi la Ierusalim.
 În mod public este prezentat la templu ca Răscumpărătorul profeţit al
lui Israel (Lc 2, 25-38), tocmai în faţa palatului lui Irod care (potrivit
Sfântului Matei) a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-L găsi pe
noul rege al iudeilor. După curăţirea/răscumpărarea/prezentarea de la
templu, Sfânta Familie s-a reîntors liniştită la «casa sa din Nazaret»,
fără să se fi gândit să fugă în Egipt.
 Cu alte cuvinte, în timp ce schema geografică fundamentală din
relatarea Sfântului Matei se mişcă dinspre locul de origine, Betleem,
spre Nazaret unde se stabileşte, schema Sfântului Luca se mişcă în
direcţie opusă: dinspre locuinţa originară din Nazaret înspre o
aşezare temporară la Betleem, iar, mai apoi, din nou la casa lor din
Nazaret.
 Istoria în Teologia
celor două texte biblice comparate
 Sfinţii Evanghelişti au valorificat evenimentul istoric al
descendenţei davidice şi al naşterii la Betleem a Mântuitorului,
însă nu au fost preocupaţi să ofere o cronică a faptelor, ci să-şi
sprijine reflecţia teologică proprie pe realitatea istorică.
 Cele două relatării atribuite evangheliştilor Matei şi Luca
trebuie considerate producţii ale reflecţiei creştine antice despre
însemnătatea mântuitoare a Persoanei Mântuitorului Iisus
Hristos în lumina profeţiilor veterotestamentare.
 Teza teologică principală expusă în aceste relatări este
următoarea: Iisus Hristos ne-a revelat în mod plenar că El este
prin naşterea şi învierea Sa Fiul lui David şi Fiul lui
Dumnezeu.
 Din punct de vedere teologic, comparând relatările din
Matei şi Luca, descoperim deosebiri importante:
 Matei foloseşte un stil schematic, hieratic, esenţial. Luca adoptă un ton
narativ mai familiar şi colorat, creând o atmosferă idilică în jurul
personajelor, în Matei, episoadele se succed într-o manieră concisă, într-o
formă stereotipă; Luca prezintă în paralel pe Sf. Ioan Botezătorul şi pe
Mântuitorul Hristos, printr-un diptic al vestirilor şi naşterilor, conferind
istorisirii un dinamism foarte interesant. Matei îngreuiază descrierea relatării
sale prin numeroasele citări biblice; Luca abia citează o singură dată
Scriptura (2, 23), deşi întreaga sa istorisire este împletită cu reminiscenţe
biblice. În Evanghelia după Matei, citările au scopul de a demonstra
împlinirea Scripturilor în Iisus; potrivit Sfântului Luca, diferitele aluzii
biblice ţintesc la aprofundarea însemnătăţii mântuitoare a evenimentelor.
 Conţinutul celor două istorisiri este aproape în întregime diferit. Matei începe cu genealogia lui
Iisus, pe care Luca o prezintă după botezul lui Iisus. Vestirea naşterii şi încunoştinţarea lui Iosif,
venirea magilor, cu episoadele care o însoţesc, nu au aproape nimic în comun cu istorisirea lucană,
care, la rândul ei, conţine Vestea pe care îngerul Gavriil o aduce lui Zaharia şi apoi Fecioarei Maria,
vizita pe care Maria o face Elisabetei, naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi a Mântuitorului Hristos,
prezentarea la templu, ca şi discuţia pe care o are la 12 ani cu învăţătorii de lege. Evanghelistul
Luca, dimpotrivă, respectând «geografia sa teologică», îşi deschide prezentarea cu Ierusalimul şi
face să conveargă copilăria lui Iisus cu prezentarea şi rătăcirea Lui în Cetatea Sfântă, epicentrul
istoriei mântuirii, de unde Evanghelia va iradia în toată lumea.
 Abordarea doctrinară este diferită:
 În Luca motivul bucuriei mesianice pentru venirea în lume a Mântuitorului caracterizează întreaga
istorisire, o expunere care este plină de abundenţa harismelor şi a libertăţii; în Matei, în schimb,
atmosfera este foarte sobră.
 Sf. Evanghelist Matei subliniază că Iisus a dus la plinirea profeţiilor mesianice, deşi nu a fost
recunoscut şi acceptat de poporul Său.
 Nu există ruptură între cele două legăminte încheiate de Dumnezeu, între Vechiul şi Noul
Testament, Iisus - asemenea lui Moise, lui Iosif şi fraţilor săi, asemenea lui Samuel - va actualiza
făgăduinţele divine, întemeind comunitatea mesianică, adevăratul Israel, deschis tuturor popoarelor,
care este Biserica.
 Din istorisirea Sfântului Luca reiese că Iisus va fi semn de împotrivire, pus spre căderea şi spre
ridicarea multora din Israel (2, 34). Totuşi Evanghelistul insistă asupra temei bucuriei mesianice,
prezentându-L pe Iisus ca fiind Mântuitorul umanităţii întregi.
 Convergenţe între cele două „evanghelii ale copilăriei”
Despre Maria se afirmă în mod explicit că era fecioară (parthenos, Mt l, 23;
Lc l, 27).
Părinţii lui Iisus, Maria şi Iosif, sunt prezentaţi ca fiind logodiţi, însă fără să fi
avut raporturi matrimoniale (Mt 1, 18,25; Lc 1, 27,34).
Este menţionată descendenţa davidică a lui Iisus (Mt 1, 16,20; Lc 1, 27,32).
Un înger vesteşte zămislirea şi naşterea lui Iisus (Mt 1, 20-23; Lc 1, 30-35).
Zămislirea lui Iisus a avut loc independent de Iosif (Mt 1, 20.23.25; Lc 1, 34).
Este menţionat în mod explicit rolul Duhului Sfânt în zămislirea lui Iisus (Mt
1, 18, 20; Lc 1, 35).
Se observă că numele Iisus dat Pruncului este voit şi impus de voinţa
dumnezeiască (Mt 1, 21; Lc 1, 31).
Iisus este considerat a fi Mântuitorul (Mt 1, 21; Lc 2,11).
Naşterea lui Iisus are loc după ce părinţii au început să locuiască în aceeaşi
casă (Mt 1, 24-25; Lc 2, 5-6).
Naşterea lui Iisus a avut loc în zilele lui Irod cel Mare (Mt 2,1; Lc 1, 5).
Iisus S-a născut în Betleemul Iudeii (Mt 2,1; Lc 2,4-6).
După naştere, Sfânta Familie a părăsit Betleemul şi s-a stabilit definitiv la
Nazaret, unde Pruncul Iisus a crescut la Nazaret (Mt 2, 23; Lc 2,39).
 Specific „Evangheliei copilăriei” de la Sf. Luca găsim
paralelismul şi interpretarea midraşică,
ca forme de re-scriere a informaţiilor
primite de la „martorii oculari”:

 Paralelismul era un gen literar foarte răspândit, folosit atât în

literatura greacă (synkrisis) - în care se remarcă mai ales
„Vieţile paralele” scrise de Plutarh, sau comparaţiile lui Pliniu
cel Bătrân -, cât şi în literatura biblică, veterotestamentară - în
care sunt prezentate în paralel chipurile lui Moise şi Iosua,
Moise şi Ilie, Ilie şi Elisei, ale lui Iosua şi Zorobabel -, sau în
literatura rabinică, prin celebrele zugot (perechi) despre Hilel şi
Şamai.
Exemple de paralelism consemnate în Ev. după Luca:
 1. Lc 1, 5-7 // Lc 1, 26-27 prezentarea părinţilor
 2. Lc 1, 8-11 // Lc 1, 28 arătarea îngerului
 3. Lc 1, 12 // Lc 1, 29 neliniştea lui Zaharia / Mariei
 4. Lc 1, 13-17 // Lc 1, 30-33 mesajul îngerului despre prunc
 5. Lc 1, 18 // Lc 1, 34 întrebarea lui Zaharia / Mariei
 6. Lc 1, 19 - 23 // Lc 1, 35-37 răspunsul îngerului
 7. Lc 1, 24 - 25 // Lc 1, 38 reacţia Elisabetei / Mariei
 1. Lc 1, 57 // Lc 2, 1-7 timpul naşterii
 2. Lc 1, 58 // Lc 2, 8-20 lumea aude, laudă şi se bucură
 3. Lc 1, 65-66 // Lc 2,17-18 reacţia de teamă şi mirare
 4. Lc 1, 59-64 // Lc 2, 21 circumcizia
 5. Lc 1, 67-79 // Lc 2, 22-38 imn şi profeţie
 6. Lc 1, 80a // Lc 2,39-40 creşterea Pruncului
 7. Lc 1, 80b // Lc 2, 41-52 locul vieţuirii: deşertul / Nazaret
 Scopul paralelismului între cele două personaje este acela de a
evidenţia asemănările, dar mai ales diferenţele dintre cei doi prunci,
rolul părinţilor acestora, precum şi identitatea lor profundă.
 Un astfel de paralelism literar îi permite Sfântului Luca să
evidenţieze legătura care există între cele două persoane şi între
misiunea pe care o are de îndeplinit fiecare, în acelaşi timp, Sfântul
Luca este preocupat să demonstreze cititorilor săi în ce fel Dumnezeu
Şi-a dus la împlinire planul Său de mântuire a lumii; să sublinieze
continuitatea şi unitatea dintre cele două Testamente, reprezentate în
mod emblematic de Sfântul Ioan Botezătorul şi de Mântuitorul Iisus
Hristos.
 Folosindu-se de această metodă a paralelismului (synkrisis), Sfântul
Luca vrea să demonstreze, unor curente baptismale şi tendinţelor
ecleziale din Biserica Primară, superioritatea Mântuitorului Hristos
faţă de Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul.
 Midraşul şi Tipologia în Evanghelia după Luca
 Midraşul şi targumul constituie pilaştrii exegezei ebraice, pentru că ambele
metode urmăresc interpretarea Torei. Targumul urmăreşte să redea şi să facă
înţeles textul Torei prin intermediul unei traduceri interpretative. Midraşul
este metoda prin excelenţă, ce permite pătrunderea sensului textului şi
actualizarea lui pentru viaţă. Sf. Luca foloseşte midraşul pentru o
transmitere mai bună şi o înţelegere mai profundă a fiecărui element din
«Evanghelia copilăriei».
 Sfântul Luca nu pleacă de la un text prestabilit, ci de la Persoana
Mântuitorului Hristos, „Tora vie”, pentru a interpreta fiecare eveniment din
viaţa Sa în lumina Legii şi a profeţiei veterotestamentare.
 În acest fel, Sfântul Luca, adaugă la interpretarea midraşică şi o interpretare
dezvoltată în creştinismul primar: tipologia. Aghiograful foloseşte un
cuvânt sau o frază a Scripturii pentru a demonstra împlinirea ei în viaţa
Mântuitorului, însă descrie şi modelează faptele şi spusele Domnului prin
multiplele aluzii la Scriptură: Elisabeta aminteşte de Sarra, Maria - fiica
Sionului, Ioan - Ilie, Iisus - Emanuel.
 De aceea exegeza Sfântului Luca este midraşică şi tipologică totodată:
porneşte de la Hristos pentru a înţelege Scripturile.
Structura generală a secţiunii din Luca 1-2 este următoarea:
1. Dipticele bunelor vestirii a naşterilor (Lc 1,5-56)
I. Vestirea naşterii lui Ioan Botezătorul (Lc II. Vestirea naşterii lui Iisus (Lc 1,26-38)
1,5-25)

III. Secvenţă complementară: Călătoria

Mariei la Elisabeta şi cântarea Fecioarei
(Lc 1,39-56)

2. Dipticele celor două naşteri (Lc 1,57-2,52)

IV. Naşterea lui Ioan Botezătorul (Lc 1,57-58) V. Naşterea lui Iisus (Lc 2, 1-7) Bucuria
îngerilor şi păstorilor (Lc 2,8-20)

Circumciderea pruncului şi cântarea VI. Circumciderea lui Iisus, cântarea dreptului

profetică a lui Zaharia (Lc 1,59-79) Simeon şi lauda profetesei Ana (Lc 2,21-
38)

Concluzie întăritoare în credinţă (1,80) Concluzie întăritoare în credinţă (2,40)

VII Secvenţă complementară: Călătoria lui

Iisus la templu şi concluzie întăritoare în
credinţă (2,4 1-52)
 I. Vestea naşterii Sfântului Ioan
(Lc 1, 8 - 23)
 Vestea naşterii Sfântului Ioan adusă de înger preotului 
Zaharia aminteşte de patriarhul Avraam şi de soţia sa 
Sarra: ei erau înaintaţi în vârstă, iar soţia era stearpă 
(cf. Gen 16‐17). Precum Avraam (Gen 15, 8), bătrânul 
preot cere un semn: „După ce voi cunoaşte aceasta ?” 
(Lc 1, 18).
 Cazul Elisabetei, apoi, aminteşte de alte femei care nu 
puteau procrea din Vechiul Testament, cărora 
Dumnezeu le‐a dăruit bucuria naşterii de fii: Sarra 
(Gen 16), Rebeca (Gen 25), Rahela (Gen 30) şi, în mod 
special, Ana (1 Regi 1‐2). 
 Zaharia (cf. ebr. Zakaryah) înseamnă „Dumnezeu (Yah) şi-a
amintit”;
 Elisabeta (cf. ebr. Elişhaba’at), „Dumnezeu (Eli) a jurat”;
 Ioan (cf. ebr. Io-hanan), „Dumnezeu S-a milostivit”.
 Atât Zaharia, cât şi soţia sa Elisabeta aparţin familiei preoţeşti a lui
Aaron. Zaharia făcea parte din cea de a opta clasă preoţească, cea a
lui Abia, dintre cele 24 instituite de regele David pentru fiii lui
Aaron, ca să slujească la templu (cf. 1 Par 23,6; 24,7-19). Fiecare
dintre preoţi slujea la templu câte o săptămână, de două ori pe an.
 Amândoi „erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, deoarece „umblau fără
prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului” (v. 6). Potrivit
limbajului biblic, această prezentare nu este altceva decât un elogiu
adus vieţii de sfinţenie (cf. Deut 4, 40; 6, 25) a unei familii preoţeşti.
Cu toată sfinţenia vieţii lor, totuşi ei nu se bucuraseră de darul
naşterii de fii, semn că ei nu fuseseră binecuvântaţi de Dumnezeu,
potrivit mentalităţii de atunci.
 Buna Vestire adusă lui Zaharia are loc în templul din Ierusalim, într-
un context liturgic în care mulţimea poporului adunată pentru
rugăciunea zilnică aştepta binecuvântarea preotului, când acesta ieşea
din Sfânta Templului, conform Numerii 6,24-27.
 În Sfânta, unde se găseau altarul tămâierii, masa pentru pâinile
punerii înainte şi candelabrul cu şapte braţe (= menorah), aşezat în
dreapta altarului, intrau în fiecare zi numai preoţii, aleşi prin tragere
la sorţi, pentru cele două momente liturgice zilnice, în acest loc de
rugăciune.
 Probabil în timpul ritului de seară (cf. Daniel 9, 21), în momentul
aducerii jertfei de tămâie, bătrânului preot i se arată „un înger al
Domnului” (v. 11), arhanghelul Gavriil potrivit v. 19.
 Evanghelia după Punctele de legătură Cartea profetului
Luca Daniel
1 Lc 1, 22 apariţia îngerului e numită Termen folosit de şase
„vedenie”; optasia ori în Daniel 9-10
2 Lc 1, 10-11 îngerul Gavriil îşi face Daniel 9, 20-21
apariţia în timpul actului
liturgic
3 Lc 1, 13 ni se descoperă că preotul Profetul Daniel
Zahariaa exprimat o (Daniel 9, 20-21).
rugăciune de cerere
4 Lc 1, 12 teama subiectului uman apare Daniel 8,17 şi 10, 7-8
ca reacţie la apariţia îngerului
5 Lc 1, 19 îngerul Gavriil Daniel 10, 11
„grăiesc...cuvintele”
6 Lc 1, 13 „Nu te teme”. Daniel 10, 12
7 Lc 1, 20.22 destinatarul vedeniei nu poate Daniel 10, 15
vorbi
 Vestirea Arhanghelului
 Arhanghelul pune numele copilului (Ioan - „Dumnezeu
face milă, dă har”), subliniind bucuria pe care o aduce
naşterea acestui copil: speranţa mesianică ce va renaşte în
poporul Israel, precum şi consacrarea sa pentru o misiune
specială.
 Cele două coordonate ale vestirii îngerului au evidente
asemănări cu viaţa lui Samson (Jud 13, 4.13-14) şi
instituţia nazireatului (Num 6, 3).
 Îndoiala şi atenţionarea lui Zaharia
 În momentul în care îngerul a anunţat zilele deosebite
pentru Israel, prin naşterea pruncului Ioan, Zaharia reia
întrebarea pusă odinioară de Avraam: „Cum voi cunoaşte
acestea?” (Gen 15,8// Lc 1, 18), fără a manifesta şi
încrederea patriarhului. Pentru îndoiala sa, Zaharia „este
supus muţeniei”, fiind neputincios în rostirea
binecuvântării zilei, sau mai bine zis în finalizarea slujirii
începute.
 Îndoiala temporară a lui Zaharia privind naşterea unui fiu
este exprimată în aceeaşi manieră ca la Iez 3, 26, unde
profetul devine mut pentru a nu-i mai putea mustra pe
evreii răzvrătiţi. Iezechiel va putea vorbi numai casei lui
Iuda şi Ierusalimului timp de 7 ani şi jumătate (Iez 24, 26-
27).
II. Buna Vestire adresată Fecioarei Maria
(Lc 1, 28-35)
 Acest moment este un pasaj specific Sf. Evanghelii după
Luca, şi nu urmează vreo altă relatare din Noul Testament,
sau vreo expunere paralelă cuprinsă în această parte a
Sfintei Scripturi. Mai mult, suprinde faptul că autorul nu
aminteşte textul clasic al profeţiei lui Isaia 7,14, care este
redat cu fidelitate de prima evanghelie din canonul Noului
Testament.
 Evenimentul Buneivestiri nu se petrece în Sfântul Locaş
(deşi se vestea întruparea Fiului lui Dumnezeu), nici
măcar la Ierusalim sau în Iudeea, ci în „Galileea
neamurilor”, în cetatea Nazaret, oraş pe care Vechiul
Testament nu-l pomeneşte nici măcar o singură dată.
 În nici un loc din Noul Testament nu este afirmat explicit
că Maria ar fi aparţinut stirpei davidice; dimpotrivă,
înrudirea ei cu Elisabeta (Lc 1, 36) ar putea indica
originea sa levitică.
 „Dar cum de este Elisabeta rudenie cu Maria? Că se trăgea
din seminţia lui Levi, adică din cea preoţească, iar Maria
din cea a lui Iuda - din cea împărătească. Felurite
încuscriri s-au făcut între aceste două seminţii: că mai
întâi Aaron, apoi Iodae, arhierei fiind amândoi, din
seminţia împărătească şi-au luat femei, iar după ei şi alţii.
Aşadar, printr-o asemenea împletire au ajuns rudenii şi
Elisabeta cu Maria”. E. Zigaben
 Îngerul nu i se arată unui preot bătrân şi nici măcar unui
bărbat, ci unei femei, unei tinere fecioare de condiţie
socială modestă. Despre Maria se spune în două rânduri că
era „fecioară” (în v. 27 şi 34) în momentul în care are loc
Bunavestire. Maria este un fel de „purtătoare de cuvânt” a
mesajului hristologic al autorului, în acelaşi mod în care e
şi îngerul Gavriil: amândoi completează tabloul zămislirii
lui Mesia, Maria punând în lumină zămislirea fără ispită
bărbătească, iar Gavriil zămislirea prin lucrarea Sfântului
Duh.
“Dar Maria, când spune: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu
de bărbat?”, nu pare să se fi îndoit cu privire la faptul în sine, ci să fi
întrebat de natura faptului. Căci este evident că cea care a întrebat
cum ar putea fi, a crezut că s-ar putea întâmpla. Prin urmare, ea s-a
învrednicit să audă: „Fericită este ceea ce a crezut”. Şi ea, care este
mai slăvită decât un preot, este cu adevărat fericită. Când preotul a
negat, Fecioara a îndreptat greşeala.
Nici nu este ciudat că Domnul, Cel care va mântui lumea, Şi-a început
lucrarea de la Maria, astfel încât ea, prin care mântuirea a fost gătită
pentru toţi, să fie prima care dobândeşte roada mântuirii de la Fiul ei”.

Sf. Ambrozie al Milanului, Expunere la Evanghelia după Luca, Ed.

Performantica, Iaşi, 2010, p.53.
 Sfântul Luca ne spune despre Maria, că era „logodită”.
 În tradiţia iudaică privitoare la căsătorie existau două faze:
 a) acordul legal matrimonial: tânăra devenea soţie
legitimă, dar rămânea pe mai departe în casa părinţilor ei,
pentru încă un an, şi deci nu avea încă raporturi conjugale
cu soţul ei. E un fel de logodnă care are, din punct de
vedere legal, valoare de căsătorie;
 b) în a doua fază logodnica era condusă la casa soţului ei,
iar căsătoria era consumată).
 Fecioara Maria a primit vizita îngerului Gavriil în
perioada dintre logodnă şi căsătorie. Este soţia lui Iosif, se
află sub protecţia şi ajutorul lui. Dar Iosif nu este tatăl
natural al lui Iisus, ci numai cel legal, adoptiv.
 Faptul că o tânără fecioară, fără să ştie de bărbat (v. 34)
zămisleşte, constituie, între episoadele biblice, un caz şi
mai deosebit de zămislire decât cel atestat de mai multe
ori, în cazul unor familii a căror sterilitate Dumnezeu a
depăşit-o. Faptul nou şi surprinzător petrecut cu Sfânta
Fecioară Maria se poate armoniza perfect cu teologia unei
noi creaţii în care Duhul lui Dumnezeu, Care a avut un rol
determinant în cazul primei creaţii (Gen 1, 2), este
prezentat din nou în lucrare.
Evenimentul Bunei-Vestiri către Fecioara
Maria, cuprinde şase elemente constitutive:
1. închinăciunea îngerului: „Bucură-te ceea ce eşti plină de har. Domnul
este cu tine! Binecuvântată eşti tu între femei” (Lc 1, 28);
2. reacţia de teamă, estompată de mesager prin cuvintele „Nu te teme!”
(Lc 1, 29-30);
3. vestea adusă: „Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema
numele lui Iisus” (Lc 1, 31);
4. nedumerirea Fecioarei: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de
bărbat?” (Lc 1, 34);
5. A.confirmarea asistenţei divine în procesul zămislirii pruncului: „Duhul
Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui preaînalt te va umbri;

B.pentru aceasta şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu
se va chema” (Lc 1, 35) şi
6. acceptarea mesajului: „Fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1, 38).
 II.1.a. – închinăciunea îngerului: „ Bucură-te”
 Prin închinăciunea îngerului Gavriil, «Bucură-te, ceea ce
eşti plină de har, Domnul este cu tine (haire,
keharitomene ho Kyrios meta soi, v. 28b)», Dumnezeu ne
descoperă deodată făgăduinţa şi vocaţia Fecioarei Maria:
bucurie, har şi ajutor de la Dumnezeu.
 Este probabil ca salutul îngerului adresat Fecioarei Maria
să nu aibă conotaţia obişnuită a lui şhalom, ci să redea
ebraicul ronni (= bucură-te) sau gheli (= veseleşte-te),
făcând astfel aluzie la textele profetice cu specific
mesianic din Sof 3, 14 [ronni] şi Zah 9, 9 [gheli].
 II.1.b. „Cea plină de har”
 Cea de a doua expresie din salutul îngerului se referă la
apelativul keharitomene (part. perf. pasiv al verbului
cauzativ haritoo, de la radicalul haris, „har, dar, favoare,
bunăvoinţă, graţie”). Traducerea „plină de har” este
posibilă, cu condiţia de a nu înţelege harul în sensul de
har sfinţitor, ci, potrivit sensului grec, de „favoare,
bunăvoinţă, stare de har oferită gratuit”. Forma pasivă a
verbul haritoo pune accentul pe acţiunea lui Dumnezeu;
de aceea sensul nu se referă numai la „a manifesta un har
dumnezeiesc”, ci pune accentul pe rezultatul acestei
acţiuni a lui Dumnezeu, se referă la starea prezentă a
Mariei, prin harul care a transformat-o.
 II.1.c. „Domnul este cu tine”

 Cea de a treia expresie a îngerului, „Domnul este cu tine,

ho Kyrios meta soii”, se referă la ajutorul lui Dumnezeu,
iar în limbajul biblic această expresie are o însemnătate
precisă. De obicei, este folosită atunci când Dumnezeu
cheamă un om pentru a-i încredinţa o misiune specială în
slujba Sa, subliniind că îndeplinirea misiunii nu depinde
numai de puterea lor omenească.
 II.2. După salut, îngerul Gavriil îi comunică mesajul,
care se referă la naşterea lui Mesia:
„Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu”.
 Vestea propriu-zisă a naşterii lui Mesia este redată printr-o
formulă tripartită:
1. „vei lua în pântece”,
2. „vei naşte”,
3. „vei chema” (v. 31; cf. Gen 16,11; Is 7,14 etc.).
Este definită personalitatea Celui ce Se va naşte (vv. 31-33).
Iisus (Iesous) este un nume clasic, teoforic (cf. ebr. Ieşua, sau
Ioşua, abrevierea lui Iehoşua), care înseamnă „Dumnezeu
mântuieşte”.
Gavriil îi dă un nume, care totuşi va fi pus de Maria, mama Sa, nu
în contradicţie cu Matei 1,23 când Iosif asumă paternitatea
legală prin numirea Pruncului.
 Titlurile pe care îngerul Gavriil le atribuie
Pruncului Iisus:
 „El va fi mare, megas” (v. 32);
 „Fiul Celui Preaînalt (ho Hypsistos) Se va chema” (v. 32; cf. 2 Regi
7, 14). Fiul are rezonanţă veterotestamentară în Ps 2, 7; 88, 27. Sf.
Luca inversează propoziţiile într-o manieră semnificativă, încât
expresia „Fiul Celui Preaînalt” trece în prim-planul relatării.
 Dacă tronul lui David este „dat” lui Iisus, titlul de „Fiu al Celui
Preaînalt” reprezintă mai mult decât o insereţie în linia dinastică
davidică. Iisus „va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia
Lui nu va avea sfârşit” (Lc 1, 33), subliniindu-se atât demnitatea
regală cât şi veşnicia împărăţiei Sale. Profeţiile veterotestamentare
privind naşterea unui Răscumpărător sunt legate în mod deosebit de
poporul evreu şi dinastia davidică, în mod sporadic apărând referiri
la domnia veşnică a Sa, în calitate de Dumnezeu.
II.3. Nedumerirea Fecioarei Maria

 Nedumerirea Fecioarei Maria, de data aceasta, este una de

uimire, întrebarea sa „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu
nu ştiu de bărbat ?” (Lc 1, 34) este întru totul firească în
situaţia clar definită la început: ea este fecioară, care nu a
început viaţa conjugală cu el.
 Nu este vorba de necredinţă, ca în cazul lui Zaharia, ci de
exigenţa de a înţelege sensul acestei maternităţi
transcendente şi de a-şi încredinţa viaţa planului lui
Dumnezeu.
II.4. Confirmarea asistenţei divine
 Confirmarea asistenţei divine se face în Lc 1, 35. Îngerul îi
explică Fecioarei Maria «cum» Îl va zămisli pe Mesia,
prin intervenţia directă a Duhului Sfânt, fiind exclus orice
raport trupesc. Pântecele ei a devenit mai cuprinzător
decât cerul, ea fiind numită de tradiţia ortodoxă Platytera.
Conceput prin intervenţia Sfântului Duh -aluzie probabil
la Duhul lui Dumnezeu (ruah Elohim) din momentul
creaţiei (cf. Gen 1, 2)- pruncul va fi „sfânt”. Puterea Celui
Preaînalt va acoperi pe Maria, precum a acoperit Cortul
Mărturiei, ascunzând chivotul Legii (Exod 40, 34-35).
 Verbul episkiazein, „a umbri, a acoperi cu umbra”; este
acelaşi verb pe care-l foloseşte sf. Luca la momentul
Schimbării la Faţă, când descrie norul care-i acoperea cu
umbra sa pe cei trei ucenici. Se subliniază încă o dată
conceperea Sa fără relaţia trupească, prin accentuarea din
folosirea adjectivului predicativ: „Cel ce Se va naşte
Sfânt”.
 De asemenea, Cel zămislit va vesti slava lui Dumnezeu şi
va descoperi prezenţa Lui în mijlocul poporului său, în aşa
fel încât va fi numit „Fiul lui Dumnezeu”.
 Îngerul îi dă un semn, chiar dacă Fecioara Maria nu-l
ceruse (v. 36). Ceea ce s-a întâmplat cu Elisabeta, despre
care suntem încunoştinţaţi acum că este o rudenie a sa
(synghenis), trebuie să-i dea Mariei certitudinea că într-
adevăr Dumnezeu a înfăptuit prin ea zămislirea unui Fiu,
Care este însuşi Mesia.
II.5. Fecioara Maria consimte necondiţionat
 Comparativ cu atitudinea şovăitoare a lui Zaharia (v. 18) Fecioara Maria îşi
oferă disponibilitatea sa totală, declarându-se „roaba Domnului, doule
Kyriou”; o expresie plină de rezonanţe biblice, care o aşază pe Fecioara
Maria în linia drepţilor Vechiului Testament.
 Structura chiastică, propusă de Preot Prof. dr. John Breck, Sfânta
Scriptură în Tradiţia Bisericii, Ed. Patmos, Cluj Napoca, 2003, p. 213:
 III. Prin amintirea Elisabetei, se face
pregătirea Fecioarei Maria de a o vizita
 Fecioara Maria acceptă nu numai să zămislească prin lucrarea
Duhului Sfânt, ci şi să transmită mai departe vestea primită. De
aceea, ea porneşte la drum, către cetatea unde locuia Elisabeta, în
ţinutul muntos al Iudeii.
 Aici are loc un triplu eveniment, petrecut prin atitudinea Elisabetei,
care ascultă salutul Mariei:
1. salutul este perceput ca o formulă de binecuvântare, prin care
urechile şi pântecele Elisabetei (Lc 1,41.44) acceptă bucuria
mesianică;
2. pruncul Elisabetei a săltat în pântecele mamei, adică bucuria
mesianică s-a transmis în intimitatea fiinţei sale;
3. Duhul Sfânt a rostit, prin gura Elisabetei, ceea ce se va realiza în
viitor - cinstirea cu apelativul „Maica Domnului” a Mariei - ca act
voit de Dumnezeu.
 Rostirea profetică a Elisabetei
subliniază 4 elemente-definiţii:
 „binecuvântată” (euloghemene) de Dumnezeu este Maria, mai presus decât
toate femeile, datorită rodului pântecelui său. Este alăturată eroinelor biblice
Iaela (Jud. 5, 24) şi Iudita (Jud. 13, 18), dar le depăşeşte prin comparaţia cu
reprezentantele întregului gen feminin (cf. Lc 11, 27); Este „binecuvântată”
pentru Fiul pe Care-l va naşte şi este „binecuvântată” ca Maică a Domnului
(Lc 1, 43);
 titlul Kyrios este dat acum Fiului Fecioarei Maria (v. 43). Expresia „Maica
Domnului meu” constituie temeiul biblic ce stă la baza primului titlu pe care
Biserica de mai târziu, prin hotărârea Sinodului al III-lea Ecumenic (Efes,
431), l-a acordat Fecioarei Maria: Theotokos.
 Fecioara Maria este chemată „fericită” (makaria);
 pentru că „a crezut” (he pisteusasa; este „cea care a crezut”, v. 45), Fecioara
Maria devine, pentru toţi cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l pun în
practică, un model ideal.
 Întrebarea „De unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica
Domnului Meu” (Lc 1, 43) găseşte similitudini în nedumerirea
lui David din II Sam 6, 9 („Cum va intra chivotul Domnului la
mine?”) sau în II Sam 24, 21 („La ce a venit domnul meu,
regele, la robul său?”).
 Pentru prima trimitere vechitestamentară s-ar găsi o analogie
tipică între Maria şi chivotul Domnului, chiar şi prin faptul că
Fecioara şi chivotul au mai rămas în acel loc încă trei luni (II
Regi 6, 11 şi Lc 1, 56). De aici apare şi expresia formulată în
Acatistul Bunei Vestiri de „chivot însufleţit”.
 Pe baza celei de a doua referinţe din Vechiul Testament,
întrucât regele este „domnul meu”, Maria devine regină, fiind
comparată cu Batşeba şi mama lui Belşaţar (Dan 5, 10-12).
 III.b. Cântarea Sfintei Fecioare Maria
sau „Magnificat” (Lc 1, 46-54)
 Numele de „Magnificat” provine din latinescul
magnificat, care traduce primul cuvânt rostit de Fecioara
Maria –„măreşte”- când, de faţă cu Elisabeta, doreşte să
preaslăvească pe Dumnezeu pentru darul primit: naşterea
cu trup a Fiului Său. Cântarea face parte din imnele de
preamărire a lui Dumnezeu (după modelul cântării
intonate de o parte a poporului Israel, având-o în frunte pe
Miriam, sora lui Moise, după eliberarea din Egipt – Exod
15).
 Prologul cântării Sfintei Fecioare 
Lc 1, 46: Şi a zis Maria: Ps 34,8: Iar sufletul meu să se
Măreşte sufletul meu pe bucure de Domnul, să se
Domnul. veselească de mântuirea lui.
Lc 1,47: Şi s-a bucurat duhul Avacum 3,18: Ci eu voi tresălta
meu de Dumnezeu, de veselie în Domnul, bucura-
Mântuitorul meu, mă-voi de Dumnezeu,
Mântuitorul meu!

Prima parte (segmentul A)
Lc 1, 48a: I Regi 1, 11: „Atotputernice Gen 29, 32 „A zămislit Lia şi a
„Că a căutat Doamne, Dumnezeule Savaot, născut lui Iacov un fiu, căruia I-a
spre de vei căuta la întristarea roabei pus numele Ruben, zicând: „A
smerenia Tale şi-i vei aduce aminte de căutat Domnul la smerenia mea
roabei sale”. mine şi nu vei uita pe roaba şi mi-a dat fiu”…
Ta…”

Prima parte (segmentul B) Prima parte (segmentul A’)
Lc 1, 48b: „Că iată de Gen 30, 13: „Spre fericirea mea s-a Lc 1, 49b: „Sfânt este Ps 110, 9 „Sfânt şi înfricoşător
acum mă vor ferici toate născut, că mă vor ferici femeile!” numele Lui”. este numele Lui”.
neamurile”. Lc 1, 50a: „Şi mila Lui în Ps 102, 17: „Iar mila Domnului
Lc 1, 49a: „Că mi-a Deut 10, 21: „El este lauda ta şi El este neam şi în neam spre cei din veac în veac spe cei ce se
făcut mie mărire Cel Dumnezeul tău, Cel ce a făcut cu tine ce se tem de El”. tem de Dânsul”.
Puternic”. lucruri mari şi înfricoşătoare pe care le-
au văzut ochii tăi”.
A doua parte (segmentul C)
Lc 1, 51a: „Făcut-a tărie cu braţul
Său,
Lc 1, 51b: Risipit-a pe cei mândri
în cugetul inimii lor”.
Lc 1, 52a: „Coborât-a pe cei
puternici de pe tronuri
Lc 1, 52b: Şi a înălţat pe cei
smeriţi”.
Ps 89, 11: „Tu ai smerit ca pe un
rănit pe cel mândru; cu braţul
puterii Tale ai risipit pe vrăjmaşii
Tăi”.
Sir 10, 15: „Scaunele celor mai
mari le-a surpat Domnul şi a pus
pe cei blânzi în locul lor”.

A doua parte (segmentul D)
Lc 1, 53a: „Pe cei flămânzi I-a
umplut de bunătăţi
Lc 1, 53b: Şi pe cei bogaţi I-a scos
afară, deşerţi”.
Ps 106, 9: „Că a săturat
suflet întristat şi suflet
flămând a umplut de
bunătăţi”.

A doua parte (segmentul C’)
Lc 1, 54: „A sprijinit pe II Regi 22, 51: „Cel ce dă biruinţă
Israel, slujitorul Său, ca strălucită regelui Său şi face milă cu
să-şi aducă aminte de unsul său David, şi cu urmaşii lui din
mila sa” veac în veac”.

Finalul „Magnificat”‐ului
Lc 1, 55: Precum a grăit către părinţii noştri, lui
Avraam şi seminţiei lui, în veac”.
 Versetul final (v.55) subliniază că evenimentul întrupării împlineşte
făgăduinţele făcute „părinţilor noştri, lui Avraam şi seminţiei lui până în
veac”. Ordinea prin care lauda personală precede pe cea universală exprimă
legea fundamentală a iconomiei mântuirii: Dumnezeu descoperă mila Sa
pentru toţi, acoperind cu binecuvântare o singură persoană, o femeie, într-un
mod unic.
 Lauda Mariei, a preamăririi maternităţii sale nu este adusă Fiului ce i-a fost
dat, ci milostivirii divine de care Dumnezeu a învrednicit-o înaintea
generaţiilor viitoare, care-l vor mărturisi pe Fiul născut cu trup din ea. Ea
cântă, aşadar nu propria preamărire ca mamă a Domnului, ci ridicarea
tuturor celor smeriţi, prin El.
 Versetul 56 înregistrează pur şi simplu intervalul dintre «a şasea lună» (cf. v.
36) şi naşterea lui Ioan: «Şi a rămas Maria împreună cu ea ca la trei luni; şi
s-a înapoiat la casa sa [la Nazaret]».
 Menţionarea celor trei luni au scopul de a introduce istorisirea naşterii lui
Ioan (cf. v. 57).
IV. Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi
Cântarea preotului Zaharia (Lc 1, 57-80)
 Episodul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul inaugurează dipticul
narativ despre naşterea celui mai mare profet născut din femeie şi
despre naşterea Mântuitorului Hristos. Relatarea detaliată a naşterii
Sfântului Ioan Botezătorul (vv. 57-66) încadrează imnul de laudă şi
de mulţumire adus de preotul Zaharia lui Dumnezeu (vv. 67-79:
Benedictus) şi se încheie cu o scurtă informaţie despre creşterea
Sfântului Ioan (v. 80).
 Acest lung text prezintă persoana şi misiunea Sfântului Ioan
Botezătorul, pregătind relatarea paralelă despre naşterea lui Iisus.
Simetria celor două tablouri paralele continuă dipticul vestirilor, dar
pentru naşterea Sfântului Ioan relatarea se concentrează în jurul
punerii numelui şi al reacţiei de bucurie şi de uimire a vecinilor şi a
rudelor, pe când în descrierea naşterii lui Iisus autorul evidenţiază
împrejurările istorice, topografice, vestea şi bucuria păstorilor.
 Structura textului este constituită din trei părţi:
 vv. 57 - 66: Naşterea, circumcizia şi punerea numelui
Botezătorului
 vv. 67 - 79: Cântarea preotului Zaharia
 v. 80: Creşterea Sfântului Ioan Botezătorul în pustie
Naşterea Sf. Ioan Botezătorul (Lc 1, 57-58)
 Elisabeta a născut (egennesen) un fiu» (v. 57). Verbul gennao
este folosit de obicei pentru a indica actul de procreaţie al
tatălui şi foarte rar se referă la aducerea pe lume a unui prunc
de către o femeie. Astfel ei sunt cei care «nasc; egennesen», în
timp ce femeile zămislesc şi nasc (tikto). Elisabeta este
subiectul verbului gennao, însă expresia este corectată cu
ajutorul pronumelui care se referă la tatăl pruncului:
«Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu...».
 Bucuria bătrânilor părinţi pentru naşterea fiului atât de dorit s-a
răspândit printre «vecini şi rude» (v. 58). Motivul bucuriei este
exprimat în termeni specifici, religioşi: «Domnul a mărit mila
Sa» faţă de Elisabeta şi Zaharia. Termenul eleos, «milă»,
traduce adeseori ebraicul hen sau haninah şi corespunde
etimologiei numelui Ioan: Io-hanan, «Dumnezeu S-a
milostivit».
 Circumcizia şi punerea numelui
(Lc 1, 59-66)
 Zaharia şi Elisabeta, potrivit Legii mozaice, la opt zile de la naştere
au circumcis pruncul. Circumcizia era semnul legământului lui
Dumnezeu cu Avraam (cf. Gen 17,12) şi, prin intermediul ei, fiecare
prunc de parte bărbătească din Israel devenea membru al poporului
ales şi moştenitor al făgăduinţelor divine (cf. Ios 5, 2-9). De ritul
circumciziei, în iudaismul târziu, era legat şi cel al punerii numelui.
 Din vestirea îngerului cunoaştem deja numele pruncului (cf. Lc 1,
13); însă vecinii şi prietenii ignoră acest fapt şi vor să-i fie dat
numele tatălui (v. 59). Intervenţia Elisabetei mai întâi, apoi a lui
Zaharia, reconfirmă alegerea numelui (vv. 60 - 63).
 Insistenţa cu care Zaharia pretinde să se urmeze indicaţiile date de
îngerul Gavriil demonstrează că el crede cu adevărat şi se supune
voinţei lui Dumnezeu. Vindecarea muţeniei a fost imediată, după ce a
scris numele Ioan pe o tăbliţă (pinakidion): «şi îndată i s-a deschis
gura şi limba şi vorbea, binecuvântând pe Dumnezeu» (v. 64).
 Cântarea lui Zaharia sau „Benedictus”
(Lc 1, 67 ‐ 79)
 Preotul Zaharia a revenit la slujirea din care căzuse prin
necredinţa sa, pronunţând nu numele pruncului Său (pe
care îl scrisese pe tăbliţă) ci pe cel al lui Dumnezeu,
printr-o rugăciune-cântare de preamărire, străbătută de un
puternic accent profetic şi etnic. În cântare, Zaharia
recunoaşte că este deja depăşit de lucrarea profetică ce se
lucrează în persoana lui Ioan ca „profet al Celui
Preaînalt”.
 Benedictus, este numele preluat din traducerea latină a
primului cuvânt din imnul preotului Zaharia, fiind
exprimat în limba română prin „Binecuvântat este
Dumnezeu”.
 Imnul expus de Zaharia apare ca un cântec tipic iudaic. S-au propus
diferite structuri care au ancorare în text, dar cea mai completă pare a
fi aceea care aminteşte de două învelişuri: două structuri mici (v. 68-
72 şi 73-78), cuprinse în secţiunea mai largă a v. 68-78.
1. Prima tratează despre mulţumirea îndreptată spre Dumnezeu,
Care trimite pe Mesia să mântuiască pe Israel,
2. iar a doua structură – îndreptată spre pruncul Ioan – afirmă rolul
acestuia de profet şi Înaintemergător.
 Dacă socotim că v. 70 şi 76 sunt miezul celor două structuri, marcate
prin termenul „profet”, vom observa că Zaharia adaugă pe fiul său în
suflul revelaţiei profetice dezvoltate în istoria poporului evreu [„cum
a grăit prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac” (Lc 1, 70) – „Iar tu,
pruncule, prooroc al celui preaînalt te vei chema” (Lc 1, 76)].
 O altă împărţire a cântării lui Zaharia propune structura în două
părţi: vv. 68 - 75 şi vv. 76-79.
1. Prima parte a cântării lui Zaharia este o mulţumire (sau
eulogia) dedicată intervenţiei lui Dumnezeu, Care împlineşte
făgăduinţele Sale prin întruparea lui Hristos (vv. 68 - 75);
2. iar cea de a doua parte este o genethliakon, adică o profeţie
despre viitoarea misiune a noului-născut.
 Formula-rugăciune: „Binecuvântat este Domnul Dumnezeu”,
se află în prelungirea şi linia Psalmilor 40, 13; 71, 20 şi 105,
48. O formulă aproape identică celei rostite de Zaharia găsim la
I Cron 16, 36 (deşi este folosită la încheierea unei laude aduse
lui Iahve) sau III Regi 1, 48, când este folosită de David cu
prilejul întronării lui Solomon.
 Dezvoltarea binecuvântării lui Zaharia aminteşte de trei lucrări ale
lui Dumnezeu exprimate de verbele „a cercetat”, „a făcut” şi „a
ridicat”. Astfel, Dumnezeu a cercetat, a răscumpărat şi a ridicat
putere de mântuire în casa lui David (Lc 1, 68b-69).
1. Cercetarea lui Dumnezeu, care uneori are scopul de a-l pedepsi pe
Israel (cf. Exod 32, 34; Is 10,12), în contextul de faţă are o conotaţie
pozitivă, în vederea mântuirii.
2. Expresia „a făcut răscumpărare” are corespondent în Ps 110, 9,
referindu-se nu la un eveniment trecut (cum ar fi naşterea pruncului
Ioan) ci mai degrabă la iminenta naştere a lui Iisus. Vocabularul şi
imaginea răscumpărării sunt clasice în Sfânta Scriptură, pentru a
indica eliberarea din robia Egiptului, datorită căreia Israel a devenit
poporul lui Dumnezeu (cf. Exod 6, 6; 19,4).
Lc 1, 69: „Şi ne-a ridicat putere de mântuire
în casa lui David, slujitorul său”.
3. Mântuirea lui Dumnezeu este imediat calificată în relaţie cu
Hristos, pe Care Dumnezeu «L-a ridicat (egeiren)... în casa lui
David, slujitorul Său» (v. 69).
Titlul «cornul mântuirii», keras soterias, este un semitism care
indică puterea lui Dumnezeu (cf. Ps 17, 3) sau a Unsului Său
(cf. 1 Regi 2, 10 ; Ps 131,17).
Termenul stilizat literar „corn” este derivat din podoaba craniană
a vitelor, care simbolizează puterea şi tăria (cf Deut 33, 17).
Ridicarea cornului, ca semn al puterii este sugerată de Ps 148,
14, fiind înţeles ca titlu ce defineşte pe trimisul lui Dumnezeu,
precum Mesia, din neamul lui David.
«Puterea de mântuire, keras soterias», este atribuită «Fiului lui
David» (cf. Lc 1, 32), adică lui Iisus Hristos.
Lc 1,71-72: „Şi să facă milă cu părinţii noştri, ca
ei să-şi aducă aminte de legământul Său cel sfânt”

 Versetul 70 interpretează actul mântuitor al lui Dumnezeu ca o

împlinire a promisiunilor făcute profeţilor de a-i apăra de duşmani (v.
70-71). Prin două verbe la infinitiv, din nou, sunt evidenţiate lucrările
lui Dumnezeu: a face milă cu părinţii şi a aminti legământul făcut cu
Avraam (Lc 1, 72). Termenul „legământ” (diatheke) este exprimat ca
un jurământ al lui Dumnezeu către patriarh.
 Răscumpărarea adusă de Hristos este descrisă ca fiind „ mântuire de
vrăjmaşii noştri şi din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe noi” (v. 71).
Orizontul veterotestamentar (cf. Ps. 17, 20; 105,10) se referă la
eliberarea de duşmanii personali şi naţionali, însă, potrivit realităţii
neotestamentare şi a Evanghelistului Luca (cf. v. 77), răscumpărarea
sau mântuirea săvârşită de Hristos constă în eliberarea de păcat şi de
sub stăpânirea celui-rău.
 Lc 1,75: „Să-I slujim în sfinţenie şi în dreptate,
înaintea feţei Sale...”
 Legământul lui Dumnezeu cu patriarhul Avraam consta
într-un jurământ (horkos) făcut de Dumnezeu şi se
întemeia pe făgăduinţa de a da poporului posibilitatea de
a-I sluji şi de a trăi potrivit Legii, pentru totdeauna,
eliberându-l de duşmanii care-l împiedicau să o facă.
Legământul de care Şi-a amintit Dumnezeu nu este cel
încheiat cu Moise, ci cel făcut cu Avraam (cf. Gen 22,17).
 Zaharia se face purtătorul de cuvânt al iudeului care
aştepta de la timpurile mesianice condiţii prielnice pentru
a putea trăi o viaţă religioasă şi morală «în sfinţenie şi în
dreptate en hosioteti kai dikaiosyne» (v. 75).
 Slujirea aceasta se referă, în primul rând, la cultul pe care
atât vechiul Israel, cât şi creştinii, noul popor al lui
Dumnezeu, sunt datori să I-l aducă lui Dumnezeu, ca
«neam sfânt şi preoţie împărătească» (cf. Exod 19, 6; Ios
24, 14 ş.u.; 1 Pt 2, 5.9; Apoc 1, 6). Această slujire necesită
o dublă dimensiune: «în sfinţenie şi în dreptate»; ea
trebuie să îmbrăţişeze întreaga existenţă a omului religios
(cf. Tit 2,12; Rom 9, 1; 12,1; 1 Pt 2, 5) adică un cult
“duhovnicesc”).
 Lc 1,76: Iar tu, pruncule,
prooroc al Celui Preaînalt te vei chema
 Cea de a doua parte a cântării lui Zaharia se concentrează asupra persoanei
Sfântului Ioan şi a misiunii sale viitoare în legătură cu venirea lui Mesia (v.
76 ş.u.).
 El este ultimul dintre profeţi, iar scopul misiunii sale este acela de «a găti
căile Domnului» (cf. Is 40, 3-5 şi Mal 3, 1, 23). Naşterea şi misiunea lui se
află la confluenţa dintre cele două Testamente.
 Dubla slujire a Sfântului Ioan, de Precursor şi de Profet, constă şi în efortul
de a problematiza poporul în legătură cu valoarea timpului prezent şi de a-l
ajuta să trăiască experienţa mântuirii aduse de Hristos, care constă în
iertarea păcatelor.
 El aduce «cunoştinţa mântuirii, gnosis soterias» (v. 77), «ca să îl facă
cunoscut adică şi să-L arate Iudeilor pe Hristos - că Acesta este mântuirea
lor». «Cunoştinţa mântuirii» se referă, de fapt, la cunoaşterea Fiului lui
Dumnezeu ca Mântuitor, în care şi prin care toţi oamenii au devenit părtaşi
mântuirii oferite de El. Termenul gnosis trebuie înţeles în sensul semitic, de
cunoaştere practică, de înţelepciune, de credinţă, de recunoştinţă.
 Lc 1,78: „ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus”
 Tema iniţială a „cercetării” (cf. v. 68) este reluată acum şi dezvoltată
printr-o imagine foarte poetică: «ne-a cercetat pe noi Răsăritul cel de
Sus (episkepsetai hemas anatole ex hypsous)».
 În versiunea greacă a Vechiului Testament, substantivul anatole
traduce şi ebraicul semah, „mlădiţa” care a răsărit din tulpina lui
David (Is 11,1; Ier 23, 5; Zah 3, 8; 6,12). Acest termen trebuie înţeles
în legătură cu „Steaua lui Iacob” (cf. Num 24,17), adică Hristos,
Care a venit să «lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra
morţii» (cf. Ps 106,10). Misiunea lui Hristos tocmai aceasta este,
potrivit profeţiilor din Is 9,1; 42,7 (cf. Lc 4,18).
 Sf. Luca exprimă prin aluzia la această profeţie calitatea de luminător
spiritual pe care Iisus, ca Odraslă din seminţia lui David, o va aduce
poporului Său.
 Preotul Zaharia
 În Evanghelia după Matei se găsesc următoarele cuvinte ale Mântuitorului adresate fariseilor: „Ca să
cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la
sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar“ (Matei 23, 35). Scriitorul
bisericesc Origen (secolul al III-lea) susţine că, în acest pasaj biblic, Zaharia este aceeaşi persoană cu
tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, în contradicţie cu alţi interpreţi, care spuneau că ar fi vorba de un alt
Zaharia. Opinia lui Origen este, însă, susţinută şi completată de câteva scrieri apocrife (necanonice),
lucrări ce ne oferă singurele informaţii despre moartea Sfântului Prooroc Zaharia. Astfel, se spune că
Sfântul Zaharia a fost omorât la porunca împăratului Irod. Negăsind pruncul, soldaţii au fost trimişi la
proorocul Zaharia, pentru a le spune unde este ascunzătoarea. Sângele lui s-a scurs „între altar şi
templu“, aşa cum aminteşte şi Sfântul Evanghelist Matei.
 Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că Zaharia a intrat în Sfânta Sfintelor. Acest amănunt i-a determinat pe
exegeţi să se gândească la faptul că Zaharia ar fi fost nu preot ci arhiereu, ştiut fiind faptul că numai
arhiereii puteau intra în acest loc. „Acest om, Zaharia, a intrat în Sfânta Sfintelor, în partea cea mai
intimă a Sfântului Locaş şi numai el singur, între toţi oamenii, putea vedea acest loc. Vezi că el era egal
ca importanţă cu poporul Israel, atunci când oferea Domnului, în numele întregului popor, rugăciunea
acestuia: el îl arăta pe Domnul binevoitor faţă de supuşii Săi, ca mijlocitor între Dumnezeu şi oameni“.
În Sf. Ioan Gură de Aur, Despre necunoașterea lui Dumnezeu, trad. Walther Alexander Prager, Ed.
Herald, Bucureşti, 2004, http://www.ioanguradeaur.ro/750/omilia-ii-despre-necunoasterea-lui-
dumnezeu/
Mănăstirea Sucevița este beneficiara Tetraevangheliarului manuscris din 1607, pe care îl
expunere vizitatorilor în muzeu. Textul redactat cu litere mari, în limba slavonă, are inserate
miniaturi asemănătoare Manuscrisului Parisinus 74, la care autorul aduce elemente originale.

În prima miniatură, preotul Zaharia se află în centru, o dată cu fața spre îngerul
vestitor de lângă altarul tămâierii, iar a doua oară, cu fața spre mulțimea pioasă
ce aștepta la intrarea templului din Ierusalim. Efectul de „oglindă” este sugerat
de copacul care separă preotul în slujirea sa. Numele este scris deasupra
persoanei numai în raport cu oamenii. În raport cu îngerul Gavriil nu mai este
evidențiată identitatea preotului, întrucât trimisul divin îi exprimă numele.
 Punerea numelui lui Ioan

Se redă scena din a opta zi de la nașterea pruncului când i se pune numele. Rudeniile și vecinii se află în partea dreaptă a
Elisabetei, care poartă pruncul în brațe. În partea stângă a miniaturii, pe un tron așezat mai sus decât suprafața pământului,
preotul Zaharia scrie cu mâna dreaptă numele „Ioan”, asemenea unui domnitor investit cu putere religioasă și seculară. Forma
de devoțiune manifestată de miniaturist elogiază deopotrivă pe voievodul Jeremia Movilă cât mai ales pe doamna sa Elisabeta,
care i-a născut un băiat numit Constantin. Cei trei sunt numiți în inscripția de la finalul manuscrisului: „Acest tetraevangheliar
l-a sârguit și l-a făcut și l-a ferecat Io Ieremia Moghilă voevod și Doamna lui Elisabeta și fiul lor Constantin voievod și l-a dat
pentru pomenirea sa în noua zidita lor mănăstire numită sucevița ... în anul 7115 (1607), mart. 25”.
 Preotul Zaharia profețește
Preotul Zaharia este în mijlocul scenei, în
partea dreaptă găsindu-se bătrânii și
rudeniile adunate cu prilejul circumciderii
și numirii pruncului Ioan, iar în partea
stângă Hristos binecuvântând pe purtătorul
mesajului profetic.
Culorile miniaturii sunt atent
combinate/amestecate, poarta viziunii
profetice având nuanțe de mov, amestecate
cu roșu și verde. Preotul ține mâna dreaptă
înălțată, cu semnul binecuvântării hristice,
asemenea lui Hristos din viziune.
Distincția este că Zaharia rostește
cuvintele, iar Hristos prin filacteriul închis
trimite peste timp mesajul Său înscris de
sfinții evangheliști. În spatele mulțimii
este înălțat Noul popor Israel (Lc. 1, 77)
simbolizat prin biserica cu două turle, în
stil moldovenesc.
Creşterea Sfântului Ioan în pustie (v. 80)

 Fără să mai fie menţionaţi părinţii săi (probabil că muriseră

între timp), Sf. Luca precizează că Ioan (copil, sau tânăr adult)
trăia în «ţinuturi pustii (en tais eremois) până în ziua arătării lui
(anadeixeos autou) către Israel» (Lc 1, 80).
 Versetul 80 este primul «sumar» narativ întâlnit în opera
Sfântului Luca şi rezumă creşterea copilului Ioan, în termenii
în care Vechiul Testament descrie creşterea lui Isaac (Gen 21,
8), Samson (Jud 13, 24) şi Samuel (1 Regi 2, 21).
V. Naşterea lui Iisus (Lc 2, 6‐7)
 „Când s-au împlinit zilele ca ea să nască” (v. 6), Maria a născut
pe Fiul său Cel Unul-Născut de Dumnezeu (prototokos). Titlul
de Unul-Născut nu implică faptul că Maria ar mai fi avut şi alţi
fii, nu înseamnă aici primul născut între fraţi trupeşti, ci primul
şi ultimul.
 În legătură cu expresia „primul născut” Scriptura foloseşte
expresia aceasta ca în textele: „Eu sunt Dumnezeu primul şi ca
Mine nu este altul” (Is 44, 6). Expresia „primul născut” arată că
Fecioara a născut nu un simplu om, ci pe Fiul din Tatăl. David
însuşi vorbeşte despre acest Fiu prim-născut, când zice: „Eu
voi aşeza pe întâiul-născut acela mai presus de regii
pământului” (Ps 88, 27).
 Înfăşatul Pruncului, aşezarea în iesle, vestirea păstorilor (v. 12), sugerează
grija maternă a Mariei, care naşte în condiţii umile.
 Pruncul Iisus este culcat în iesle (fatne) pentru că nu mai era loc de găzduire
(katalyma) pentru ei (cf. v. 7).
 Prin termenul katalyma, Evanghelistul se referă la o cameră mai mare a
unei case de oaspeţi sau a unui han, unde nu mai aflaseră loc şi pentru ei. De
aceea Maria şi Iosif găsesc loc într-o grotă din apropierea casei de oaspeţi,
care era folosită de obicei fie pentru locuit, fie pentru adăpostit animalele
domestice în apropierea Betleemului.
 Textul nu vorbeşte de prezenţa animalelor. Boul şi asinul au fost introduse
mai târziu de tradiţie (Sf. Iustin), făcând aluzie la textul din Isaia 1, 3: „Boul
îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă
cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe”.
 Nu se spune în text nici că Iisus S-a născut iarna.
 Revelaţia făcută păstorilor (Lc 2, 8 - 14)
 În timp ce stăteau de strajă noaptea la turmele care se aflau pe
câmp, păstorii sunt destinatarii unei revelaţii.
 Revelaţia propriu-zisă (vv. 9-12) conţine multe elemente care
amintesc vestea adusă de îngerul Gavriil lui Zaharia şi
Fecioarei Maria; lipseşte numai reacţia umană. Lumina
strălucitoare (doxa; cf. Exod 16,7.10; Iez 1, 28) constituie
manifestarea prezenţei lui Dumnezeu însuşi, Care, prin
intermediul unui înger (anghelos), comunică păstorilor mesajul
Său. Naşterea lui Iisus este o „veste bună”, aducătoare de mare
bucurie (hara megale). Beneficiarii acestei mari bucurii nu
sunt numai păstorii, ci „tot poporul” (laos), adică viitoarea
comunitate întemeiată de Hristos înviat.
 Semnul (semeion) dat păstorilor este Pruncul 
„înfăşat” şi culcat în iesle (cf. şi Lc 2,7). 
 Lui Iisus, Căruia îngerul îi atribuie trei titluri 
postpascale: Mântuitorul, Hristosul, Domnul.
 Acest Prunc este Mântuitorul şi Domnul, titluri care‐I 
vor fi atribuite şi după învierea din morţi.
Lc 2,16: “Şi grăbindu‐se, au venit şi au aflat pe Maria şi 
pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle”.
 Astfel, ordinea Maria, Iosif, Prunc denotă că Iosif a 
luat‐o pe Fecioară în casa şi sub ocrotirea sa, împreună 
cu Pruncul (altfel ar fi de neînţeles pentru ce s‐au 
deplasat la recensământ), exercitând rolul de tutore. 
Versetul se încheie cu precizarea că păstorii au găsit 
semnul prezis de îngeri.
 În contrast cu vestirea publică săvârşită de păstori, 
Maria medita („păstra în inima ei”) la cuvintele şi 
însemnătatea evenimentelor la care a fost martoră 
(2,19.51, precum făcuse Iacov patriarhul faţă de Iosif la 
Gen 37,11).
 VI. Tăierea împrejur a Mântuitorului (Lc 2,21)
 Tăierea împrejur a Mântuitorului (Lc 2,21) este amintită 
lapidar, pentru a sublinia  punerea numelui de Iisus, aşa 
cum fusese vestită Fecioara Maria de către înger (Lc 1,31), 
iar în plan secundar pentru a arăta că învăţătorul aparţine 
poporului iudeu,  împlinind  prevederile  Legii  dată  de  
Dumnezeu   lui Moise.
 Amintirea acestui eveniment, deşi nu are aceeaşi amploare 
ca la circumciderea lui Ioan Botezătorul (Lc 1,59‐66), 
subliniază că Pruncul avea trup real. Dacă după numirea lui 
Ioan apare lunga cântare‐profeţie a preotului Zaharia, la 
numirea lui Iisus (care înseamnă „Domnul mântuieşte” din 
ebraicul Ieşuah) nu apare nici o formă profetică deosebită, 
aceasta fiind exprimată, prin mărturia a două persoane 
venerabile, la prezentarea şi închinarea Pruncului în 
Templul din Ierusalim.
 VIa.  Aducerea la Templu a Pruncului
 Conform textului din Lev. 12, 2 ceremonia curăţirii era făcută în 
beneficiul mamei şi nu a copilului, deoarece ea singură devenea 
necurată după naşterea copilului. Expresia „curăţirea lor” este probabil 
un mod de a aminti de vizita la templu, accentuând semnificaţia 
prezentării Pruncului înaintea Domnului.
 Expresia din Exod 13, 2.12 pare confuză atunci când se referă la 
ceremonia de răscumpărare a întâiului născut şi nu la punerea acestuia 
înaintea Domnului – obicei pentru care nu există prevederi legale în 
Vechiul Testament. Probabil în Palestina, cele două ceremonii erau 
combinate, dar nu avem vreo confirmare din surse contemporane 
Evangheliei.
 Părinţii trebuiau să „răscumpere” pruncul întîi‐născut prin plata a cinci 
sicli de argint (cf Num 18, 15). Maria şi Iosif s‐au conformat prevederilor 
legale, oferind ca jertfă nu un miel ci două turturele şi doi pui de 
porumbei, conform stării economice precare a părinţilor Pruncului. 
Luca nu accentuează starea economică, ci faptul că părinţii Pruncului 
împlineau prevederile Legii.
Dreptul Simeon
 În legătură cu aceste evenimente de la Templu sunt descrişi 
Simeon şi Ana. Despre primul Luca spune că era drept şi 
temător/pios [eulabes în gr.] de Dumnezeu (2, 25) 
„aşteptând mângâierea [paraklesis] lui Israel, şi Duhul 
Sfânt era asupra lui”.
 Din text nu reiese că Simeon ar fi fost bătrân, ci că aştepta 
pe Hristosul, după cum Duhul Sfânt i‐a vestit: „că nu va 
vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului” 
(Lc 2, 26).
 Paralelismul dintre Zaharia şi dreptul Simeon se exprimă 
prin actul binecuvântării adresate lui Dumnezeu; acolo 
Ioan rămâne lângă mama sa, iar tatăl laudă pe „Domnul 
Dumnezeul lui Israel, că a cercetat” poporul Său, iar aici 
Simeon ţine în braţe pe Stăpânul, cerând eliberare.
 “Acum slobozeşte...”
 Acum, când timpul profeţiei a trecut;
 Termenul grecesc apolueis va fi preluat cu sens de „sfârşit” în limbajul
liturgic al slujbelor divine Verbul „apoluo” are sens de „a elibera”, „ a
trimite afară”, „a ierta”, „a părăsi”, „a pleca”, „a divorţa”.
 Robul” este cuvântul ce desemnează statutul unui slujitor sau a unui
„împreună-slujitor”. În Noul Testament expresia „robul lui Dumnezeu”
nu mai implică gesturi umilitoare, ci urmarea lui Hristos – Robul
Domnului (cf Is 53) prin supunere liber consimţită.
 Este evidenţiată relaţia rob-stăpân, dar şi complementaritatea între
„cuvântul Tău” şi „ochii mei”, ca forme cognitive şi relaţionale în
dimensiunea duhovnicească.
 Termenul „cuvânt” redă grecescul rhema, diferit ca sens de logos, prin
aceea că se referă la cuvântul înţeles ca revelaţie divină exprimată prin
viu grai sau prin scrierile inspirate.
 „Că au văzut ochii mei mântuirea Ta” sunt cuvintele bătrânului Simeon care fac
aluzie la textul din Is 40, 5 prin care se afirmă că „tot trupul va vedea mântuirea
Lui”.
 „Pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor”. Termenul etoimazo are sens de
pregătire a creaţiei, dar şi de proniere a ei, fiind în acest verset folosit cu sens
soteriologic, de împlinire a mântuirii. Mântuirea se realizează în Hristos, ca
împlinitor al credinţei şi nădejdii oamenilor.
 „Înaintea tuturor popoarelor” este o aluzie biblică din Is 52, 10, prin înlocuirea
„neamurilor” cu „popoarelor” Sf. Luca precizând universalitatea mântuirii adusă de
Domnul Hristos.
 Prin Hristos, propoveduit de Apostolii Săi, dispare distincţia de „popor ales”,
deoarece El este mântuirea tuturor. De aceea, această „mântuire” va fi încercarea prin
care mulţi din Israel vor cădea. Hristos va fi „pus spre căderea şi spre ridicarea
multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri” (Lc 2, 34).
 După cântarea biblică, bătrânul Simeon recurge la binecuvântarea pe care o dă
părinţilor şi Pruncului adus la Templu, dar nu în calitate de preot, ci ca manifestare
a Duhului Sfânt care lucra prin el (Lc 2, 25.26.27). Binecuvântarea are sens atât ca
mărturie a cuvintelor, cât şi ca gest sacru (Lc 9, 16; 24, 50-51). Aluzii biblice desco-
perim în binecuvântarea dată de Eli judecătorul, lui Elcana şi Ana (I Regi 2, 20).
Profeţie despre Prunc
 Pruncul, prin misiunea Sa, va fi un semn (în greceşte
semeion) al contradicţiilor (antilegomenon) dintre oameni.
Dacă până aici dreptul Simeon a folosit un limbaj neutru
sau la plural, urmează exprimarea la singular, adresată
Maicii Domnului. Fecioara Maria este anunţată că prin
sufletul ei va trece sabie.
 Deşi Sf. Luca nu prezintă împungerea în coastă cu suliţa,
dar nici prezenţa Fecioarei îndurerate la picioarele crucii
(cf. In 19, 25-27.34), amintirea acestei profeţii confirmă că
unul din izvoarele Evangheliei a treia este mărturia Maicii
Domnului, ca „Maică a durerii”.
 Din modul cum Sf. Luca prezintă suferinţa Maicii
Domnului reiese că ea va fi maica tuturor celor ce vor
crede în Iisus Hristos.
 Proorociţa Ana
 Profetesa Ana semnifică „cea graţioasă”. Amintirea tatălui ei – Fanuel = „faţa lui Dumnezeu” –
trimite cu gândul la lupta de la pârâul Iaboc (Gen 32, 31) unde Iacob – numit de atunci Israel,
paronimul lui Fanuel – smulge binecuvântarea lui Dumnezeu. Prin Ana, strămoşii „exprimă”
împlinirea aşteptării „tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim” (Lc 2, 38).
 Fanuel apare ca nume de persoană în genealogia de la I Cron 4, 4. Prin acest amănunt Sf. Luca
valorifică genealogiile iudaice oficiale, fără a omite şi informaţiile istorice păstrate în genealogia
privată pe care o foloseşte la Lc 3, 23-38.
 Vârsta înaintată pe care Ana proorociţa o avea, trimite la eroina Iudita din Israel (Iudit 16, 13).
Amintirea vieţuirii cu bărbatul ei timp de şapte ani, şi a văduviei de 84 de ani (adică 12 x 7 = 84),
care precede conduita sa („nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi rugăciuni”)
(Lc 2, 37) evocă participarea celor douăsprezece seminţii ale lui Israel la slăvirea lui Dumnezeu.
 Prin proorociţa Ana, tribul sau seminţia Aşer, localizat(ă) în vestul Galileii înainte de robia
babiloniană, participă, alături de triburile lui Iuda, la aşteptarea lui Mesia.
 Au fost identificate şi alte femei remarcabile din Vechiul Testament, cu numele Ana, cum ar fi
mama lui Samuel (I Regi 1-2) şi femeia lui Tobit (Tob 1, 20; 2, 1; 11, 9). Fenomenul profetic nu
se manifesta doar asupra bărbaţilor, Mariam (Ex 15, 20), Debora (Jud 4, 4), Hulda (IV Regi 22,
14) şi soţia lui Isaia (Is 8, 3) fiind exemple ale femeilor pioase, supuse trimiterii divine speciale.
 Alături de Simeon, profetesa asigură mărturia necesară veridicităţii în Israel prin „gura a doi sau
trei martori” (Deut 19, 15), iar prezenţa bărbatului şi femeii la un loc confirmă că mântuirea este
oferită tuturor, indiferent de gen, pentru slujiri diferite.
 Iisus la 12 ani Lc 2, 40‐51
 Faptul că Sf. Luca nu aminteşte direcţia unde s-au îndreptat Iosif, Maria şi Pruncul după
momentul prezentării la Templu, nu poate constitui o piedică insurmontabilă pentru edificarea
credinţei, deoarece aghiograful insistă mai ales asupra simbiozei trup-duh în creşterea
Pruncului, faţă de prezentarea primejdiilor amintite în Ev. după Matei.
 Încheierea periplului din Iudeea, declanşat de recensământul lui Quirinius în cetatea Betleem,
are loc în Nazaret, cetatea de rezidenţă a lui Iisus (Lc 2,39).
 Un eveniment inedit în viaţa Mântuitorului este pelerinajul la Ierusalim, cu prilejul Paştilor, la
vârsta de 12 ani.
 Unii bărbaţi făceau pelerinajul doar o singură dată pe an, obligaţia pelerinajului nefiind
precizată la femei şi copii. Totuşi aceştia erau acceptaţi la călătoria religioasă ca însoţitori.
 Distanţa între Nazaret şi Ierusalim (aproximativ 120 km) putea fi parcursă de convoiul
pelerinajului în trei-patru zile, după o primă etapă mai lungă. Pelerinii plecaţi din Galileea erau
nevoiţi să treacă şi prin Samaria (probabil un popas făcându-se la Sichem), spre cetatea lui
David.
 Când un băiat împlinea 12 ani, conform prescripţiilor din Ketubot 50 şi Ioma 82a, el trebuia
să înceapă a posti. Era această vârstă semnul că un copil ajunge la maturitatea morală, fiind
conştient de faptele sale.
 Maria şi Iosif s‐au asigurat, la începutul drumului dacă Iisus este cu ei, pe drum oferind 
Copilului posibilitatea de a „migra” de la grupul bărbaţilor la cel al femeilor, sau la cel al 
rudelor şi cunoscuţilor. Deruta Mariei şi a lui Iosif a fost deosebită, căutând pe Iisus timp 
de trei zile, până L‐au găsit în mijlocul învăţaţilor, la Templu.
 Copilul Iisus se afla „în mijlocul” învăţaţilor, nu „la picioarele” lor, prin această precizare
Evanghelistul dorind să evidenţieze calitatea Domnului de interlocutor cu aceeaşi ştiinţă şi
pregătire ca şi a celor din perimetrul cercului de învăţaţi. Verbele „ascultând” şi „întrebând”
confirmă existenţa unui dialog constructiv, aghiograful folosindu-le pentru a confirma sensul
expresiei „umplându-se de înţelepciune” (Lc 2, 40).
 Expresia „la picioarele” unui rabin (învăţat) era echivalentă cu „a fi ucenic”, „a urma”
metodele de exegeză ale unui erudit (în cercetarea Legii şi a obiceiurilor iudaice în cazul
nostru).
 La evangheliştii sinoptici a „sta în mijloc” are sensul de a fi în centrul discuţiei sau a unei
controverse, ochii celor de pe margine fiind focalizaţi asupra comportamentului izvorât din
gândirea personajului central.
 Răspunsul lui Iisus [„De ce era să Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu
trebuie să fiu?” (Lc 2, 49] nu este o formă de răzvrătire, chiar dacă pare a avea o oarecare
severitate, ci confirmarea filiaţiei divine, în public, ca fiind superioară celei legale,
temporale. Filiaţia divină este greu înţeleasă, doar de Mama Sa, care vede cum Pruncul
(brefos Lc 2, 16), devenit Copilaş (to paidion Lc 2, 40) şi apoi Copil (Iesous ho pais Lc 2,
43) în ritmul normal de creştere al unui copil, simte atracţia spre „cele ale Tatălui”,
exprimându-se ca Învăţător atunci când face distincţia între tatăl legal şi Tatăl fiinţial.
 „Trebuie” din Lc 2, 49 arată hotărârea responsabilă a Fiului de a împlini lucrarea 
Robului profeţită de Isaia la capitolele 40‐55, prin care se manifestă libertatea 
Mântuitorului ca Învăţător suprem şi Mare Preot.
 „Templu şi într-însul Hristos şezând pe scaun, ţinând în mână o hârtie înfăşurată, pe cealaltă
având-o întinsă; şi de o parte şi de cealaltă parte a Lui, cărturari şi rabini şezând şi uitându-se
unii la alţii şi mirându-se; şi dindărătul scaunului Iosif şi Născătoarea de Dumnezeu
arătându-și-l pe Hristos”24.
Pictura bisericească reflectă calitatea de Învățător a Mântuitorului în mai multe episoade: atunci când
este reprezentată Predica de pe Munte (Mt. 5-7), Hristos șezând pe tron și ținând deschisă cartea cu
mesajul din Mt. 11, 27-29, sau când învață în pilde (Lc. 11,37 ș.u.). Pornind de la verbele care indică
autoritatea didactică și conducătoare, liderii sunt reprezentați sezând pe scaun/tron, într-o atitudine
majestuoasă. Pentru a evidenția atitudinea didactică, reprezentarea iconografică așează în mâna
învățătorului un sul nedesfăcut sau o carte cu un mesaj mobilizator. Reprezentările iconografice
alternează și imagini ale învățării pe parcursul unui drum, Învățătorul fiind prezentat prin gesturile
mâinii îndreptată spre ucenici.
Pictarea scenei cu Iisus la vârsta de 12 ani (fig. 1), urmează indicațiilor Erminiei bizantine, tânărul
Iisus aflându-se în mijlocul șirului de învățați, la mijloc, cu privirea îndreptată înainte și cu urechile
îndreptate spre învățații din templu. În mâna stângă ține un sul de hârtie nedesfăcut, iar cu mâna
dreaptă binecuvintează, ca cel ce este Revelatorul Scripturii, singurul „Învățător și Domn” (Ὁ
διδάσκαλος, καὶ Ὁ κύριος cf. In. 13,13). Atitudinea învățătorilor de lege este plastic reprezentată prin
mâna ridicată la nivelul frunții (ca semn al unui efort de limpezire intelectuală), sau îndreptată spre
Învățătorul ca mod de confirmare a finalității Scrierii inspirate în Hristos („Căci sfârşitul Legii este
Hristos, spre dreptate tot celui ce crede” cf. Rom. 10,4). Calitatea noii învățături pe care Iisus Hristos o
descoperă în templu este sugerată de tronul pe care șade, diferit în structură și culoare de banca lungă
pe care sunt așezați cărturarii25. Încălțămintea învățătorilor indică o autoritate care nu se mișcă,
solemnă și imuabilă, pe când încălțămintea Învățătorului Iisus este a drumețului pregătit pentru
călătorie, dar care zăbovește voit la acest test de cunoștințe. În fundalul reprezentării iconografice apar
Fecioara Maria și dreptul Iosif arătând spre Cel ce trebuie să fie „în cele ale Tatălui” Său (cf. Lc. 2,
49). Perspectiva iconografică sugerează unul din pridvoarele Templului, în care mai târziu vor învăța
și predica Mântuitorul (Lc. 21, 37-38) și Sfinții Apostoli începând cu Cincizecimea creștină (Fapte
3,11; 5,12).

Fig. 1: Hristos șezând în mijlocul dascălilor (frescă din Biserica Sf. Nectarie Iași; pictor Gheorghiță
Vasile)

24
Dionisie din FURNA, Erminia picturii bizantine, Ed. Sofia, București, 2000, p.103.
25
Evoluția în plan iconografic a scenei Didascalului este descrisă de Nicolai Ozolin, Iconografia ortodoxă a
Cincizecimii, Ed. Patmos, Cluj Napoca, 2002, p. 88-92. Prezența discipolilor lângă filosof – în antichitate – este atestată de
ansamblul lui Serapion de Memphis din 210 î.Hr., unde șase ucenici (exedra). Cel ce învăța se așeza pe un scaun mai înalt, în
mijlocul lor. Prezența expresiilor din Mt. 23, 1-3și Fapte 7,22 indică o recunoaștere a înțelepciunii lui Moise și a urmașilor în
educație ai acestuia. Chiar dacă Evanghelia după Luca nu insistă asupra numirii de Rabbi pentru Iisus Hristos, folosind pe
lângă cuvântul διδάσκαλος și termenul ἐπιστάτης (Lc. 5,5; 8, 24.45; 9,33.49; 17, 13), calitatea intelectuală Ăi este
recunoscută. Primele scene cu Iisus aflat în mijlocul ucenicilor au fost descoperite în hipogeul lui Aurelius (sec. III d.Hr) și
catacomba Domitiliei din sec. IV. Ucenicii sunt așezați în semicerc, pe o bancă, văzută în persectivă înălțată.
 Finalul din Luca 2
 Fără a urmări o biografie completă a lui Iisus Hristos 
din Nazaret, Sf. Luca punctează acest eveniment în 
favoarea unei vieţi normale a Cuvântului Întrupat. 
Rezumate din Lc 2, 40 şi 52 atestă dezvoltarea 
armonioasă psiho‐fizică a Copilului Iisus, evitând 
speculaţiile fanteziste din apocrifele care mitologizau 
viaţa şi faptele Domnului Hristos.
 “Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul 
la Dumnezeu şi la oameni”. Lc 2,52
 Cele trei elemente (înţelepciunea, vârsta [elikia are 
deopotrivă sens de „vârstă” şi „statură”] şi harul) închid 
ciclul numit „Evanghelia copilăriei”, dar nu rup cele 
două capitole de restul scrierilor lucanice.